Ecotoxicologie curs 9

An IV, IPMI

Capitolul VII. Efectele poluanţilor la nivel individual

Alterarea structurii unui ecosistem ce are loc după perturbarea produsă de un poluant
este de obicei iniţială de efectele acestuia la nivel individual.
Expunerea la doze înalte pe o perioadă scurtă de timp este cunoscută ca stres acut. În
cazul indivizilor sensibili, expunerile acute determină modificări morfologice ce alterează
semnificativ metabolismul, cauzează colapsul ((lat. collapsus — prăbușire, sleire) — stare
gravă a organismului caracterizată prin scădere bruscă a tonusului pereților vaselor sangvine
și a tensiunii arteriale) celular şi pierderi ale ţesuturilor. Dacă pierderea ţesuturilor este prea
mare sau unele procese fiziologice sunt deteriorate total (ireversibil), organismul va muri.
Moartea organismului indusă rapid de expunerea la doze foarte mari ale compuşilor toxici
este desemnată ca toxicitate letală acută şi este datorată colapsului rapid al metabolismului.
Efectul la nivel populaţional va consta în acest caz în creşterea ratei mortalităţii pentru cel
puţin o clasă de vârstă.
Stresul cronic se caracterizează printr-o serie comună de expuneri sau expuneri de
lungă durată ale unui organism la concentraţii scăzute ale compuşilor toxici. În practică
distincţia dintre efectele cronice şi acute se face pe baza modului în care se manifestă acestea:
dacă modificările produse sunt vizibile, efectul este considerat acut, iar dacă nu sunt vizibile
este considerat cronic.
Atât modificările acute cât şi cele cronice sunt iniţiale la nivelul subcelular şi se
propagă prin celule, ţesuturi şi organe la nivelul întregului organism. Un compus cauzează un
stres organismului dacă rezultatele acţiunii sale constau în modificări fiziolgice sau
morfologice în intregul organism. Lezările se pot produce direct sau ca rezultat al alterării
metabolismului celular. Modificările morfologice, cum ar fi leziunile sau petele necrotice ale
frunzelor sunt evidente la concetraţii oarecum mai mari decât cele ce induc modificări
funcţionale. Stresul fiziologic se concretizează prin modificări metabolice şi în unele cazuri,
prin pierderea unor funcţii necesare pentru creştere şi/sau întreţinere. În ecotoxicologie este
importantă descrierea acelor efecte ale poluanţilor ce sunt dereglatoare pentru „fiziologia
normală”. Sunt considerate normale condiţiile şi stresul la care un organism ar fi expus în
absenţa poluării. Stresul poate fi unul complet nou, apărut ca răspuns la compuşii chimici
sintetizaţi de om şi apăruţi recent în mediu sau poate fi doar o intensificare a răspunsului la o
substanţă faţă de care organismul şi-a dezvoltat mecanisme de protecţie naturale.
Mecanismele de protecţie, cum sunt de exemplu, cele de detoxifiere, utilizează resurse
(inclusiv energetice) ce nu vor mai fi, în consecinţă, disponibile pentru producţie. Dereglarea
fiziologiei poate avea drept rezultat şi creşterea sensibilităţii organismului la alţi factori de
stres, cum ar fi bolile, determinând creşterea mortalităţii în rândul populaţiilor expuse. Aceste
modificări afectează în mod semnificativ dinamica pe termen lung a populaţiilor, schimbând
dramatic abundenţa speciilor ecosistemului.
Un alt fect al stresului chimic indus de unii compuşi toxici constă în reducerea
abilităţii organismului de a se comporta normal. Modificări ale comportamentului, cum ar fi
cele ale ratei de creştere, abilităţile de a vâna sau ale altor activităţi de procurare a hranei, sunt

1
Ecotoxicologie curs 9
An IV, IPMI

urmate de schimbări în echilibrul competitiv dintre specii. Ele se produc la doze scăzute până
la moderate ale compuşilor chimici toxici şi reprezintă efecte indirecte ale acţiunii acestora ce
pot fi urmate de modificări majore în structura ecosistemelor.

VII.1. Efectele poluanţilor la nivel celular – modificări morfologice

În momentul pătrunderii unui compus chimic toxic într-o celulă aceasta poate declanşa
anumite răspunsuri biochimice care constau fie în degradarea compusului, fie în stocarea sa,
astfel încât prezenţa sa să nu interfere cu reacţiile biochimice esenţiale din celulă.
Exemplu clasic ce se poate aduce în această situaţie este cel al detoxifierii ionilor
metalici în organismele nevertebratelor. S-au dezvoltat 3 căi (A, B, C) principale ce constau în
legarea metalelor ce pătrund în celulele epiteliale de către enumite molecule prezente în
mediul respectiv. Deşi mecanismele chimice de legare par a fi similare pentru toate
nevertebratele terestre examinate, etapele succesive ale detoxifierii sunt controlate de
procesele digestive ale organismelor respective.
Modalitatea de tip A presupune precipitarea ionilor de calciu, magneziu, zinc şi plumb
ca fosfaţi, iar amestecul de compuşi bogaţi în fosfaţi este depozitat în citoplasma celulelor şi
în jurul granulelor conţinând ioni metalici.
Calea de tip B este urmată de metale precum cuprul şi cadmiul care prezintă afinitate
pentru compuşii cu grupări tiolice, formând granule de tip B, bogate în compuşi cu sulf ce
sunt depozitate în celule.
Varianta de tip C este exclusiv pentru acumularea fierului, formându-se granule de tip
C, compuse din hemosiderină, un produs de degradare a feritinei. Astfel de granule se
acumulează la nivelul celulelor.
Astfel, nevertebratele acumulează ioni metalici în celule de stocare pe parcursul
întregii vieţi, astfel încât în zonele contaminate, concentraţiile de ioni metalici în anumite
celule (ex: celulele hepatopancreasului) ating nivele foarte ridicate şi apar modificări
morfologice.

VII.2. Efectele poluanţilor la nivel de organ

Ingerarea compuşilor toxici de către organisme sau trecerea lor în sânge prin suprafaţa
externă a corpului sau prin ţesutul epitelial respirator poate fi urmată de concentrarea acestora
în anumite organe ale corpului. Aceasta poate fi accientală sau nu, atunci când un organ
constituie locul de acumulare obişnuit al unor anumiţi compuşi şi este cunoscut ca organ ţintă
al acestor compuşi. De exemplu, izotopii radioactivi ai elementelor esenţiale se vor localiza în
aceleaşi ţesuturi în acre se găsesc şi izotopii stabili ai aceloraşi elemente. Astfel, iodul
radioactiv se acumulează în glanda toroidă a mamiferelor, putând genera cancerul tiroidian.
Izotopii radioactivi se pot concentra în anumite organe şi prin dizlocuirea ionilor unor izotopi
stabili ai elementelor cu care se aseamănă din punct de vedere fizico-chimic. În momentul în
care concentraţia de substanţă depăşeşte capacitatea de reţinere a organului respectiv, celulele
încep să se spargă şi organismul moare.

2
Ecotoxicologie curs 9
An IV, IPMI

VII.3. Efectele poluanţilor la nivelul întregului organism

Când un organism este supus acţiunii unui compus chimic toxic, stresul fiziologic
indus se manifestă prin răspunsuri la nivelul metabolismului sau pierderi ale unor
funcţii specifice.

Energia preluată de mediu sub diferite forme (hrană, căldură) este destinată menţinerii
metabolismului bazat în limitele normale satisfacerii costurilor metabolice necesare sintezelor
compuşilor biochimici, excreţie şi creştere. În cazul expunerii organismului unui poluant sunt
de aşteptat două răspunsuri extreme: moartea organismului (în cazul unei dereglări foarte
severe) sau nedectarea nici unui efect (în cazul unei dereglări minore, îndepărtate de procesele
respiratorii). În realitate, orice expunere este însoţită de anumite modificări la nivel individual,
numai că unele sunt atât de reduse încât nu se pot detecta.
Ca urmare a contaminării unui organism cu un compus chimic toxic, o parte din
energia preluată din mediu va fi consumată în procesele de detoxifiere iniţiate după
pătrunderea poluantului în organism. Astfel, cantitatea de energie necesară asimilaţiei,
creşterii organismului sau producţiei, va fi cu atât mai mică cu cât contaminarea este mai
severă. Impactul poluării asupra producţiei este de obicei măsurat prin efectul său asupra
„posibilităţii sale de creştere”. Investirea resurselor organismului în procesele de detoxifiere
reduce posibilitatea sa de a muri, dar cu costul reducerii asimilaţiei, a pierderii producţiei.
Numeroase studii de toxicitate efectuate pe organisme acvatice au evidenţiat existenţa unui
prag al concentraţiei tisulare a compusului toxic peste a cărei valoare se înregistrează o
scădere accentuată a ratei de creştere.
Studiile în teren confirmat faptul că efectele pe termen lung asupra creşterii şi
supravieţuirii indivizilor pot fi prevăzute pe baza efectelor măsurate asupra balanţei energetice
la nivel individual. Reducerea ratei de creştere pentru speciile din zonele puternic contaminate
poate fi atribuită poluanţilor specifici prezenţi în zonă, fiecare contribuind în proporţie diferită
la efectul globalat.
Alte răspunsuri fiziologice ale unui organism supus stresului toxicologic, pot consta, în
funcţie de natura poluantului, în modificări ale ratei de respiraţie, ale excreţiei, subţierea cojii
de ou la păsări, ferminizarea embrionilor, etc. Unele dintre acestea vor fi exemplificate astfel:
1. Efectele poluanţilor asupra comportamentului animalelor
Acţiunea poluanţilor poate conduce la alterarea tuturor aspectelor comporamentului
animal, dar cel mai mult au fost urmărite capacitatea de a vâna şi vigilenţa. Scăderea
capacităţii de a vâna are drept rezultat reducerea posibilităţilor de procurare a resurselor de
hrană şi în ultimă instanţă a producţiei. Scăderea vigilenţei conduce la creşterea
vulnerabilităţii faţă de prădători şi în final, la creşterea ratei mortalităţii. Efectele finale ale
poluării asupra comportamentului constau deci în scăderea producţiei şi creşterea ratei
mortalităţii.
Comportamentul unui prdător este foarte complex şi el poate fu afectat de acţiunea
poluanţilor la nivelul tuturor componentelor sale. Eficienţa dobândirii hranei prin prădare
depinde de mai mulţi factori, cum ar fi:
- strategia de căutare a prăzii,

3
Ecotoxicologie curs 9
An IV, IPMI

- învăţarea,
- sistemul senzorial,
Toate acestea ptând fi afectate de compuşii chimici toxici. Deşi s-a acordat mai puţină
atenţie componentei de alergare a prăzii, studiile existente au arătat că şi aceasta poate fi
afectată. Se cunoaşte că cele mai importante modificări comportamentale survin însă la
nivelul ratelor de capturare a prăzii. S-a demonstrat, de asemenea, că timpul scurs de la
capturare până la ingerare creşte în urma acţiunii compuşilor toxici, ca de exemplu în cazul
contaminării cu zinc şi plumb a peştelui zebră sau cu detergenţi benzen alchil sulfonici a
peştelui steag. Această creştere a timpului p-nă la ingerare pare a se datora scăpării şi
recapturării succesive a prăzii, cauzate probabil de blocarea simţului gustativ de către
contaminant.
O altă categorie de studii a urmărit vulnerabilitatea prăzii după ce a fost supusă
acţiunii unui compus chimic toxic şi apoi expusă prădătorului (care nu a fost expus acţiunii
compusului toxic). Astfel de studii au arătat că, pentru multe specii de animale acvatice
radiaţiile ionizante, mercurul, cadmiul, insecticidele, cresc riscul indivizilor de a fi capturaţi
de către prădători.
2. Bioindicatori de comportament
Scopul ecotoxicologiei este de a descrie şi de a prevedea efectele poluanţilor asupra
ecosistemelor. Baza unor astfel de studii constă în utilizarea parametrilor biochimici,
fiziologici şi morfologici, ca instrumente sau „bioindicatori” în monitoring.
S-au propus mai multe clasificări ale bioindicatorilor. Cea mai larg utilizată este
împărţirea în bioindicatori de expunere şi bioindicatori de efect. Bioindicatorii de expunere
sunt cei care indică faptul că un organism este expus unor compuşi toxici, dar nu dau nici o
informaţie despre gradul efectelor diverse generate de expunere. Bioindicatorii de efect sau,
mai corect spus de efect toxic (deoarece, prin definiţie, toţi bioindicatorii indică un efect) sunt
cei ce arată efectele adverse ale poluanţilor asupra organismului.
Modificările comportamentale reprezintă răspunsuri ale organismelor de o
complexitate mai mare decât cele fiziologice. Comportamentul unui organism reprezintă
răspunsul integral, final al unei diversităţi de procese biochimice şi fiziologice. Astfel, un
singur parametru comportamental, este în general, mai cuprinzător decât un parametru
biochimic sau fiziologic. Cu toate că în ultimii 35 de ani s-au realizat studii deosebit de
interesante în acest domeniu, testele de toxicitate bazate pe răspunsurile comportamentale ale
organismelor nu se înscriu în procedurile standardizate acceptate.
Utilizarea testelor de comportament în ecotoxicologie se loveşte de câteva dificultăţi
majore. În primul rând, cele mai bine studiate, mai uşor de realizat şi de cuantificat răspunsuri
comportamentale, consecutive expunerii la compuşii chimici toxici, nu prezintă o relevanţă
deosebită din punct de vedere ecotoxicologic. În al doilea rând, comportamentele cele mai
relevante sunt cel mai bine conservate la diferite modificări.
Unele comportamente ale organismelor sunt prea depărtate de viaţa reală pentru a
putea fi corelate cu capacitatea lor de supravieţuire. De exemplu, putem doar să presupunem
că o scădere a abilităţii de învăţare constituie un răspuns nevaforabil pentru organism. În

4
Ecotoxicologie curs 9
An IV, IPMI

schimb, abilitatea de a captura hrana este mult mai uşor de corelat cu capacitatea de
supravieţuire a speciilor de pădători, dar este dificil de măsurat în teren.
O altă problemă constă în faptul că modificările de comportament, chiar atunci când
sunt bine documentate, sunt dificil de corelat cu un anumit compus chimic. Cele mai bine
fundamentate studii ce pot fi extinse la situaţiile reale sunt cele ce implică pesticidele
organoclorurate. În acest caz există un indicator bine definit, ce poate fi utilizat în asociere cu
modificările de comportament şi se poate face o extindere la situaţia din teren.
Alte teste ce implică comportamentul de hrănire, învăţare, interacţiile sociale, nu au
fost suficient studiate pentru a permite o evaluare a sensibilităţii sau utilităţii lor. Deşi în acest
moment testele de comportament nu au înlocuit testele convenţionale de toxicitate, aceste
teste sunt mai apropiate de realitatea ecologică, cum ar fi, de exemplu, cele ce urmăresc
efectele poluanţilor asupra relaţiei pradă – prădător.

Capitolul VIII. Efectele poluanţilor asupra populaţiilor şi

asociaţiilor

Domeniule cotoxicologiei include atât studiul efectelor compuşilor toxici asupra

speciilor singulare cât şi consecinţele asupra asociaţiilor. În esenţă studiile asupra speciilor
singulare au ca scop înţelegerea modului în care compuşii toxici afectează funcţiile fiziologice
ale indivizilor şi cum pot ei afecta demografia populaţiei, adică se doreşte să se poată
prevedea dacă o specie se va afla sau nu în declin ca rezultat al acţiunii unui poluant.
Când un poluant pătrunde într-un ecosistem, speciile prezente în acel ecosistem pot fi
afectate în mai multe moduri, răspunsurile posibile ale mărimii populaţiei fiind foarte diferite:
- o primă posibilitate, cea mai severă de altfel, este cea a scăderii numărului de indivizi
ai populaţiei la zero, ceea ce este echivalent cu extincţia locală a speciei respective,
- alternativ, numărul indivizilor poate scădea până la un anumit nivel şi populaţia poate
persista la acest nivel dacă poluarea persistă (poluare cronică),
- o a treia posibilitate constă în creşterea mărimii unei populaţii;
- dacă poluarea este cronică, în cadrul populaţiei poate apărea fenomenul de rezistenţă,
ceea ce îi permite mărimii populaţiei eventual să crească la o nouă stare de echilibru,
- dacă poluarea ecosistemului este un fenomen tranzitoriu, ea poate fi urmată de procese
de recuperare şi mărimea populaţiei afectate iniţal creşte,
- în cazul în care a avut loc extincţia locală a unei populaţii în urma poluării, după
încetarea acesteia populaţia poate reveni prin imigrare/recolonizare.
În aceste din urmă cazuri, populaţia afectată de poluant nu revine obligatoriu la nivelul
iniţial.