Universitatea ” Al. I.

Cuza” Iași

Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației

Specializarea: Psihologie, ID

Anul II, sem I

Student: Mătăsaru S. Petruța ( căs. Fasolă-Mătăsaru)

Disciplina: Psihologie socială

Tema 1:

Audiența Privată

Reflectaţi asupra prezenţei imaginare a audienţei private în mintea noastră. Vi s-a întâmplat să
surprindeţi la dumneavoastră existenţa şi impactul unei astfel de audienţe? Aţi auzit pe alţii
povestind despre o astfel de prezenţă? Întrebaţi alte persoane din anturajul dumneavoastră
despre experienţa resimţirii prezenţei imaginare a audienţei private sau şi efectul acesteia
asupra acelei persoane. Consemnaţi reflecţiile dumneavoastră, experienţele personale şi
cazurile relatate de ceilalţi. Includeţi rezultatul activităţii în portofoliul pentru psihologia
socială.

Audiența privată așa cum este ea defenită, rezultă din reprezentări mentale ale persoanelor cu
care interacționăm finalizându-se într-o o colecție de persoane imaginare și prin faptul că le-
am cunoscut și interacționat le păstrăm în memoria noastră. Chiar dacă persoanele nu se află
în preajma noastră, putem să le facem ”să apară” imaginar în mintea noastră evocându-le din
memorie.

Consider că acest construct de audiență privantă este într-o continuă dezvoltare și formare pe
măsură ce viața noastră se desfășoară; consider că acest concept depinde și de natura afectivă,
ce importanță are pentru mine aceea persoană sau acele persoane, adică persoanele care sunt o
audiență privată pentru mine sunt semnificative pentru mine.

Astfel de persoane care sunt o audiență privată pentru mine sunt reprezentate de către bunicii
mei care m-au crescut și în diverse etape ale vieții mele m-am gândit ce ar spune, cum m-au
încuraja, ce sfaturi mi-ar oferi. Ce anume din tot ce mi-au povestit ei aș putea să aplic, să
folosesc.

De la ei am cunoscut ce este dragostea necondționată, și am aflat că nu este necesar să

demonstrez părinților, fraților cât sunt de minunată și deșteaptă.
Bunicii mei nu au făcut decât să mă asigure de dragostea lor, așa cum au știut și cum au
considerat ei de cuviință. Au fost lângă mine prin prezența autentică și grijă.
Bunica, îmi amintesc că mă susținea în activitățile școlare de zi cu zi, pe care le percepeam
uneori adevărate chinuri, iar tata îmi oferea povești din propria lui experiență de viață.
Îmi amintesc și de momentele în care au fost printre puținii oameni care chiar mi-au dat
credit, m-au ajutat să îmi descopăr potențialul.
Atunci când sunt pusă în situații noi, în care nu aș ști ce decizie să iau, îmi vin în minte ei și
reprezintă pentru mine un exemplu moral, sunt un model de umanitate pentru mine.

Cred că această colecție de persoane imaginare se îmbogățește pe măsură ce ne dezvoltăm și

noi relațiile, contactele, interacțiunile; sunt momente când mă raportez la cea mai bună
prietenă, la colegi care sunt importanți pentru mine sau la soțul meu.

De asta cred că audiența privată este fluidă, continuă și nu suntem singuri , pentru că și atunci
când am nevoie de momente de solitudine sunt cu gândul la cineva, împărtășesc cu cineva
semnificativ pentru mine toată experiența de solitudine.

Mărturisesc că am avut emoții pentru realizarea acestor teme, am simîit că sunt invitată la un
exercițiu de introspecție profund, să îmi analizez emoții, persoane semnificative pentru mine.

Am întrebat și pe cei apropiați ce colecție de persoane semnificative au, și anume: soțul meu a
răspun că pentru el o astfel de persoană este bunica lui, el fiind foarte atașat de ea, deși nu mai
trăiește, ea trăiește în memoria afectivă.

O altă persoană care reprezintă pentru el audiența privată este un coleg cercetător, atunci
când se confruntă cu diverse provocări ce țin de domeniul lui se raportează la acest coleg,
bineînteles că poate să și interacționeze cu el.

Pe o altă prietenă am întrebat-o ce astfel de persoane sunt pentru ea audiența privată, mi-a
răspuns că pentru ea este tatăl ei o astfel de persoană.

O altă colecție de persoane sunt foștii colegi de la care a învățat foarte multe în profesia ei și
îi consideră persoane resurse în modul cum se raportează ea la profesia ei.

Audiența privată se construiește în identitatea personală – persoane apropiate din familie,

prieteni cât și în identitatea profesională – colegi de muncă, mentori, formatori, importantă
este interacțiunea și implicarea socio-afectivă.
Tema 2

Autoreglarea asocierii și solitudinii

Reflectaţi asupra autoreglării asocierii şi solitudinii în viaţa dumneavoastră şi a persoanelor pe

care le cunoaşteţi bine. Ce puteţi spune despre modul în care această auto-reglare se
realizează? Ce se întâmplă când unul din cele două motive sociale opuse este frustrat pentru o
perioadă mai îndelungată? Cum se manifestă aceasta? Întrebaţi alte persoane din anturajul
dumneavoastră despre experienţa resimţirii neîmpliniri celor două motive şi efectul pe care îl
are o atare stare asupra vieţii şi comportamentului. Consemnaţi reflecţiile dumneavoastră,
experienţele personale şi cele relatate de ceilalţi. Includeţi rezultatul activităţii în portofoliul
pentru psihologia socială.

Nevoia de asociere reprezintă fundamentul motivaționalal interacțiunilor sociale, inclusiv al

relațiilor interpersonale. Nevoia de asociere prezintă două laturi:

 Nevoia de contacte sociale regulate – nevoia de afiliere

 Nevoia de relații interpersonale durabile – nevoia de intimitate

A Maslow a realizat o piramidă a nevoilor umane, printre care se afla și nevoiile de

apartenență și recunoaștere socială pe nivelele trei și patru ale piramidei.

Nivelul trei este dedicat nevoilor sociale – nevoia de apartenență, de afiliere – noi simțim
acest imbold de a iniția relații și de a fi în ele, de a face parte din grupuri sociale extinse –
grupuri religioase, organizații profesionale, echipe sportive. În forma lor restrânsă, grupurile
sociale care satisfac nevoia de apartenență sunt familia, partenerul de viață, colegii apropiață
și prietenii.

Apoi pe nivelul patru, Maslow plasează nevoia de recunoaștere socială- reprezentată prin
încrederea în sine, respectul de sine. Lipsa respectului poate da naștere cu vremea la
sentimente de inferioritate, transformate în complexe de inferioritate și inadaptare socială.

Fiecare dintre noi avem nevoie de relații interpersonale de calitate, avem nevoie să
împărtășim împreună, să discutăm despre ceea ce ne frământă, să cooperăm pentru rezolvarea
situațiilor dificile din viața noastră, să facem față posibilelor pierderi.

Cu siguranță nu putem povesti oricui despre ceea ne preocupă, relațiile trebuie să fie
semnificative din punct de vedere afectiv, să fie pline de încredere, adică ceea ce ni se
împărtășește să fie tratat cu responsabilitate, nu vorbim aici despre lucruri ilegale sau care pun
viața cuiva în pericol.Nevoie de relații semnificative se traduce și prin nevoia de intimitate,
acest lucru se poate împărtăși cu prieteni foarte apropiați, cu partenerul de viață.

Chiar dacă uneori comunicarea socială există, persoana se poate simţi izolată pentru că
singurele forme de interacţiune pe care le are sunt unele superficiale – de exemplu, la serviciu
-, iar în interiorul lor comunică în legătură cu lucruri neutre şi sarcini ce trebuie efectuate, dar
interacţiunea nu are niciun fel de componentă afectivă. Şi atunci degeaba interacţionăm,
pentru că nu ne comunicăm pe noi înşine, nu ne conectăm la ceilalţi. Pentru ca o relație să fie
semnificativă fiecare parte implicată trebuie să trateze relația cu responsabilitate și asumare, o
relație de orice fel să funcționeze are nevoie de implicarea tuturor, de conectare emoțională,
de atenție, relațiile nu funcționează de la sine.

Chiar dacă avem nevoie de relații și contacte sociale în viața noastră nu înseamnă că în orice
moment avem nevoie de cineva lângă noi, nici fuziunea nu este sanatoasă.

Alături de nevoia de afiliere, de apartenență, nevoia de a fi importanți pentru semeni mai este
și nevoia de autonomie, de autoreglare, nevoia de soiltudine.

Nevoia de autonomie se poate operaționaliza prin faptul că fiecare dintre noi este capabil să
își ia propriile decizii, să se realizeze, să îi fie acceptată această nevoie și la rândul lui să
accepte această nevoie celor din jur.

Chiar dacă suntem în diverse relații – relații de prietenie, relații profesionale, relații de cuplu –
fiecare dintre noi avem drumul nostru și misiunea de a ne descoperi, de a ne cunoaște, de a ne
accepta unicitatea noastră și a celor de lângă noi.

Sunt momente când avem nevoie de solitudine, înțeleasă ca o pauză de la contactele sociale,
de o întoarcere la sine, de a sta cu interiorul tău.

Nevoia de solitudine nu trebuie confundată cu singurătatea, izolarea.

Lipsa interacțiunilor sociale este dăunătoare indiferent dacă persoana se simte sau nu singură.
Când trăiești izolat, nu numai că îți lipsește compania, ci, în multe cazuri, ești lipsit și de
sfaturi și sprijin din partea altor oameni.

Nevoia de solitudine aduce liniște interioară, te poate ajuta să îți pui ordine în gânduri, te ajută
să te cunoști, prioritizezi acțiunile și este aleasă pentru :
  Îmbunătățirea creativității
 Nevoia de a reflecta
 Nevoia de liniște și calm

Este asociată cu :

 Autocunoașterea
 Creșterea personală
 Energizare emoțională
 Calm
 Productivitate crescută
 Relaxare
 Sentiment de libertate și control asupra propriilor alegeri

Oferindu-ne momente de solitudine ne acordăm libertate, ne oferim autonomie și încredere în

propriile alegeri, decizii.

Între autoreglarea asocierii și nevoia de solitudine trebuie să existe un echilibru, pentru a

putea funcționa, sunt momente în care căutăm contactele sociale și momente în care avem
nevoie să ne retragem social, avem nevoie de liniște, de calm.
Tema 3

Rolul proximității

Reflectaţi asupra rolului proximităţii în viaţa dumneavoastră şi relaţiile interpersonale

semnificative pe care le aveţi. Întrebaţi alte persoane din anturajul dumneavoastră despre
maniera în care cele mai relevante relaţii interpersonale au debutat, evoluat şi consolidat. Care
a fost rolul proximităţii în ele? Consemnaţi reflecţiile dumneavoastră, experienţele personale
şi cele relatate de ceilalţi. Includeţi rezultatul activităţii în portofoliul pentru psihologia
socială.

Proximitatea se manifestă pe mai multe planuri precum proximitatea georgrafică,

arihitecturală și proximitatea fizică. Printre efectele proximității se numără frecvența
interacțiunilor,anticiparea interacțiunilor și simpla expunere care generează atracția
interpersonală.
Proximitatea poate provoca și comportamente agresive. Se pot amplifica atitudini negative în
condițiile în care subiectul exprimă de la la început afecte negative.O importanță deosebită o
reprezintă și distanța de interacțiune care își pune amprenta asupra atracției interpersonale,
distanța se află în raport proportional față de calitatea interacțiunii.
Astfel,în relațiile interpersonale pozitive,subiecții preferă proximitatea, să fie cât mai aproape
unul de celălalt,iar în relațiile interpersonale negative membrii acestora prefer să păstreze
distanța și să evite comunicarea.
Relațiile semnificative pe care le am cu persoanele sunt datorate și proximității.
Sunt și relații care din cauza distanței fizice au suportat modificări deși la un moment dat
eram foarte apropiați, și anume: o primă relație semnificativă pentru mine a fost cu o fată din
vecini și am urmat aceiași școală, petreceam mult timp împreună, însă odată cu plecarea la
liceu lucrurile s-au schimbat, apoi la liceu și pe parcursul facultății am avut o prietenă cu care
am împărtăsit învățatul pentru bacalaureat, eram și colege de clasă și am învățat împreună și
pentru admiterea la facultate, dar după ce a plecat în străinătate lucrurile s-au
schimbat, contactele din ce in ce mai rare, apoi ne auzeam la zilele de naștere și acum nici așa
nu ne mai auzim.
O altă relație semnificativă este cu o fostă colegă de facultate, am fost colege de grupă, am
rămas ambele în Iași odată cu terminarea facultății, suntem profesoare, ne vedem des, vorbim
la telefon, ieșim împreună cred că faptul că am fost aproape una de alta, ne-am sprijinit, ne-
am ascultat, am făcut lucruri împreună ne-a consolidat relația.
Pe măsură ce am început să lucrez am dezvoltat relații frumoase și cu colegii, însă schimbând
destul de des școlile în care lucram, relațiile nu ajungeau să fie foarte profunde.
Analizând în acest moment rolul proximității pentru relațiile pe care le am consider că în ceea
ce mă privește funcționez în relații în care persoanele sunt apropiate și fizic de mine, am
nevoie să îmi fie alături.
Cunosc persoane care au prieteni plecați și vorbesc la telefon destul de des, interacționează
folosindu-se de tehnică.
Concluzionând proximitatea nu reprezintă un factor suficient pentru a se dezvolta relațiile
interpersonale, ci este nevoie de un cumul de factori precum atracția interpersonală,expunerea
repetată și familiaritatea cât și aspecte ce țin de motivație și voință.
Tema 4

Experiența rușinii și a vinovăției

Aduceţi-vă aminte de un moment al vieţii in care aţi trăit o emoţie de vinovăţie sau
ruşine.Revenind asupra acelui episod emoţional cum îl apreciaţi acum? A fost mai degrabă
vinovăţie sau a fost ruşine? Argumentaţi răspunsul. Descrieţi şi consemnaţi experienţa
realizării acestei activităţi. Includeţi rezultatul în portofoliul pentru psihologia socială.

Ruşinea este un răspuns emoţional la ceva anume considerat a fi greşit din punct de vedere
etic sau ceva condamnabil. Resimţim ruşinea şi mai puternic, atunci când suntem expuşi la
ceea ce ne ruşinează, adică la obiectul ruşinii. Însă, dacă ar fi să comparăm emoţia de ruşine
cu cea de jenă, ruşinea are ataşat de ea şi un gând sau o acţiune care rămâne nedescoperită
celorlalţi sau care nu poate fi divulgată, are un caracter secret.

Brené Brown, cercetător al emoţiei de ruşine şi autor de cărți, spune că: „Ruşinea este o
emoţie sau o experiență intens dureroasă prin care credem despre noi înşine că nu suntem
adecvaţi, că suntem defecţi şi, prin urmare, nu suntem demni de iubire şi de acceptare – ceva
ce noi am experimentat ori am făcut sau nu am reuşit să facem şi care ne face nedemni de
apropierea celorlalți. Nu cred că emoţia de ruşine este de ajutor sau că poate fi productivă. De
fapt, cred că ruşinea este mai degrabă o sursă de comportament distructiv şi dureros decât o
soluţie sau o vindecare.„

Pentru a putea face față emoţiei de ruşine, dezvoltăm anumite mecanisme de funcţionare, de
reglare a emoţiei. Aşadar, atunci când simt rușine, unii dintre noi tind să o evite sau să o
anuleze prin mecanisme de retragere, ascundere, tăcere şi păstrare a secretului care a generat
rușinea. Alţii tind se accentueze această emoţie prin încercarea de a găsi apreciere. Iar alţii
tind să lupte împotriva acestei emoţii încercând să obţină putere sau avantaje în relaţiile cu
ceilalţi, să fie agresivi şi să utilizeze emoţia de ruşine pentru a-și contracara propria ruşine.
Diferenţa dintre ruşine şi vină se traduce prin percepţia subiectivă despre sine, corelată cu
unul dintre următoarele două gânduri: „Sunt o persoană nedemnă, inadecvată, rea” sau „Am
făcut ceva nepotrivit, rău”. Aşadar, depinde mult pe ce ne concentrăm, când ne analizăm
emoţia: fie pe sine, adică pe cine sunt şi cum sunt, fie pe comportament, adică pe ceea ce am
făcut.
Vinovăţia apare atunci când gândesc: „Am făcut ceva în neregulă şi vreau să încerc să fac
schimbări.” Ea poate avea un rol funcțional în diferite contexte de viață, deoarece este
corelată gândului prin care admit că am făcut ceva care îi va răni pe alții și, prin urmare, vreau
să iau măsuri pentru a corecta răul făcut.

Am ales să povestesc despre un episod din copilărie, să fi avut în jur de 8-9 ani, mergeam la
școală, deși bunicii îmi pregăteau pachet pentru școală, colegii mei aveau bani și își puteau
cumpăra de la chioșcul de lângă școală diverse produse de patiserie.

Am fost crescută și educată în spiritul corectitudinii, a nu ”pune mâna”, a nu lua ceea ce nu

este al meu, a fi o persoană cinstită, onestă și sinceră, știam că dacă vom recurge la acest
lucru, de a lua ceva ce nu era al meu fac un lucru nu tocmai corect.

Împreună cu surorile mele am hotărât că într-o zi să luăm niște bani și să ne luăm și noi
produsele de patiserie, era vorba de niște batoane cu mac.

Ne-am decis noi ce sumă să luăm și ne-am cumpărat batoanele. Când am ajuns acasă, am fost
întrebate fiecare dintre noi cine a luat banii și cine a fost cu ideea.

Evenimentul a fost unul destul de stingher și rușinos, cel mai dureros pentru mine a fost că am
simțit că și-au pierdut încrederea în mine, în noi.

Cred că pentru mine a fost un eveniment rușinos, am simțit rușine atunci când am fost
întrebată de ce am făcut acest lucru și că trebuie să muncesc mult până vor avea din nou
încredere în mine.

Părinții după acest eveniment mi-au explicat că nu este o modalitate sănătoasă de a obține
ceea ce îți dorești, să te apuci de furat, pentru că atunci când comiți astfel de fapte de obicei
ești pedepsit, societatea te pedepsește atunci când furi, cred că tomai explicațiile lor m-au
ajutat să nu simt vinovăție și din acest eveniment nu tocmai fericit ei au făcut o experiență din
care eu am putut interioriza faptul că chiar nu este benefic pentru mine sau pentru cei din jur
să continui cu un astfel de comportament.
Tema 5

Experiența jenei

Aduceţi-vă aminte de ultima situaţie în care aţi trăit personal sau aţi urmărit la o altă persoană
manifestând emoţia de jenă. Descrieţi situaţia care a declanşat jena cât mai detaliat posibil. De
ce consideraţi că anume jena a fost emoţia trăită? Argumentaţi răspunsul. Consemnaţi
experienţa realizării acestei activităţi şi includeţi rezultatul în portofoliul pentru psihologia
socială.

Jena e simțită de cei mai mulți oameni ca o strângere supărătoare. Pare că ”ceva” te ține și nu
mai poți trece la acțiune, adică nu îndrăznești să-ți afirmi opinia, decizia, gestul ori
comportamentul. ”Mi-e jenă să-i scriu”, mărturisește cineva temător de respingere. Se
întâmplă să o simți în stomac, gâtlej, degete, maxilare sau spate. Jena e un cuvânt pentru o
reacție fiziologică de încordare.
Jena poate fi acompaniată de gânduri și devine rușine, o emoție socială. ”Nu ai voie” ori ”e
interzis” sunt de obicei gândurile asociate cu jenă pe parcursul socializării.

Jena și, mai ales, nivelul ei următor, rușinea sunt bariere psihologice interiorizate prin aceea
că suntem actori sociali care respectă norme și cutume sociale. Vezi bine că au de-a face cu
controlul pe impulsuri și anticiparea. Ambele ne opresc, de regulă, din săvârșirea unor
mârșăvii sau acte indecente, pentru că decența are legătură cu rușinea. Dar, uneori, în baza
tendinței mentale la generalizare, ele ne înfrânează din acele acțiuni care ne pot aduce
prosperitate.

Ideea e că uneori, în anumite situații, jena și rușinea ne pot bloca acele acțiuni prin care ne-am
putea realiza scopurile. Spre exemplu, rușinea de a chestiona sau contrazice o persoană cu
autoritate vizavi de un subiect care nu-ți e clar. Sau, rușinea unui bărbat care se abține să
plângă sau care își ascunde teama în spatele unei atitudini de bravadă, dar asta ne sugerează o
rușine vizavi de propria frică, în baza normei sociale că bărbatul ar trebui să fie curajos și nu
plângăcios.

Un episod în care am simțit această emoție este pe parcursul liceului, la ora de matematică.
Știam despre mine că nu excelez la matematică și cred că și profesoara știa despre mine acest
lucru. Am avut aceiași profesoară de matematică pe parcursul întregului liceu, pentru că nu ne
înghesuiam să ieșim la tablă ”să facem aplicații” ne trimitea la tablă după dată.

Și când auzeam cine e 16 la catalog, drumul până la tablă mi se părea foarte scurt și scriam
exercițiul la tablă, spuneam vreo două etape din exercițiu și cam atât, profesoara când vedea
că nu mai știu ce urmează îmi spunea pe un ton așa de deznădejde ” Mătăsaru, treci la loc.
Pierdem timpul!”. Drumul până la bancă mi se părea lung și mă simțeam de parcă aș fi vrut
să dispar. Mergeam cu ochii în pământ, nu mă uitam la nimeni. Mă consideram cel mai de
nimic om și mă gândeam oare colegii mei ce cred despre mine?

Jena nu se manifestă numai în cognitiv,ci și în plan fizic.Un rol important în declanșarea

fiziologică îl deține sisntemul nervos,mai exact sistemul nervos simpatic care produce
creșterea bătăilor inimii,inetensificarea respirației,creșterea temperaturii genarela corporale și
implicit,eliminarea de hormoni specifici care pregătesc organismul să facă față situațiilor
pericualose.
Am resimțit jena în plan fiziologic prin înroșirea obrajilor,fenomen involuntar fiziologic care
este considerat specific jenei, privirea în jos.
Din perspectiva non-verbală,emoția de jenă este trădată de anumite gesturi delicate și posturi,
dar care pot fi sesizabile pentru puțin timp, după ce ajungeam în bancă aveam nevoie de ceva
timp să pot să ridic din nou privirea să continui să scriu în caietul meu ceea ce se lucra în
continuare la tablă.