METALITERATURĂ • Nr.

5–6 • 2013

LIDIA CARMEN PIRCA

Colegiul Naţional „Octavian Goga”, Sibiu

MAESTRUL ŞI „DEMONUL” APOCRIF.

RECENZIE LA ROMANUL
MAESTRUL DIN PETERSBURG
DE J. M. COETZEE

ABSTRACT

The Master of Petersburg by J.M. Coetzee is the novel in which the „Master”
Dostoyevsky becomes our contemporary and invites us to become co-participants in
the investigation of a mysterious murder which took place in Petersburg and whose
protagonist is his step-son, Pavel Isaev. The father takes a while to discover his son
and at the same time he discovers himself, both personalities ending up defining
nihilism in the style of Nietzsche.
The narrative style adopted by the South-African writer is a complex one, syn-
thesizing in a postmodern, original manner the styles characteristic of Dostoyevsky,
notably the dialogism, and then prominent themes such as parricide, madness, love
and death.
Keywords: life, truth, diary pages, murder.

F
ascinat şi devorat de personalitatea marelui scriitor Fiodor Mihailovici Dostoievski,
John Maxwell Coetzee, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură (2003), scrie
romanul Maestrul din Petersburg, inspirându-se dintr-un capitol apocrif din Demonii.
„Maestrul” Dostoievski devine contemporanul nostru şi ne invită să devenim copar-
ticipanţi în investigarea unei crime misterioase, desfăşurată în Petersburg, al cărei pion
este fiul său vitreg, Pavel Isaev.
Acţiunea debutează în octombrie 1869, când protagonistul, „un bărbat de vârstă mij-
locie, bărbos şi adus de spate, cu o frunte înaltă şi sprâncene groase”, blazat şi epileptic,
ajunge în Petersburg, chemat printr-o scrisoare ce îi aducea vestea tragică a sinuciderii
fiului vitreg.
Descinderea în camera închiriată de Pavel este o poposire în sufletul labirintic al de-
functului, cu care maestrul vrea să comunice post-mortem, mângâind lucrurile părăsite,
mirosind lenjeria patului, „gândind: duhul lui pătrunde în mine”. Analizele introspec-

— 126 —
 METALITERATURĂ • Nr. 5–6 • 2013

tive devin căi de comunicare cu fiul plecat, forme de prăbuşire, de sus, în abisul fiinţei.
Informaţii importante despre fiul dispărut, maestrul află de la gazda acestuia, o femeie
simplă, Anna Sergheievna, cu care va avea o târzie aventură erotică, şi de la fiica ei,
micuţa Matriona, care îi oferă cu naivitate multe amintiri, culese cu sete şi sigilate bine,
într-o casetă a memoriei ce nu vrea să le mai piardă niciodată. Trăind secvenţial anumite
momente din viaţa fiului său, maestrul redescoperă cu adevărat personalitatea lui Pavel,
iar la zece zile de la dispariţia acestuia, tatăl îşi doreşte să fie el „mort, anulat, anihilat”.
În plan spiritual are loc o identificare până la substituire cu Pavel, „erau aceeaşi
persoană… un gând, Pavel gândindu-l în el, el gândindu-l în Pavel”. Cât timp maestrul
trăia şi se gândea la fiul său, trăia şi acesta. Este vorba de o luptă înverşunată cu reali-
tatea tragică, pe care uneori ne este foarte greu să o acceptăm. Costumul alb constituie
ecoul tangibil al fiului vitreg. Portretul tânărului nu este realizat în culori luminoase.
Tatăl rememorează cu mânie copilăria acestuia, subliniind că numai inadaptarea sa l-a
adus „la marginea societăţii studenţeşti” din Petersburg, construind în el un luptător
pentru „fericire egală”, un luptător care alunecă spre nihilism, prin susţinerea ideilor lui
Serghei Naciaev, al cărui nume aminteşte de Neaceaev, cunoscut nihilist rus al secolului
al XIX-lea, (Dostoievski ar fi făcut parte în tinereţe din rândurile unor grupuri radicale
nihiliste). Încercarea de reconciliere cu fiul vitreg îl determină pe maestru să refacă în
sens invers traseul existenţial şi să investigheze legăturile lui Pavel cu mişcarea anarhistă,
clandestină „Răzbunarea poporului”, care i-a adus sfârşitul.
Se dezvoltă un sentiment de culpă la nivel psihanalitic, dictat de conştiinţa că tatăl
supravieţuieşte fiului şi afirmă utopic: „Eu sunt cel care a murit, dar moartea şi-a ratat
sosirea… sunt azvârlit în afara timpului omenesc”.
Viaţa a fost deşartă pentru Pavel, devine fără sens pentru scriitorul care descope-
ră cu stupoare o altă identitate a fiului, pentru ca ambele personalităţi să definească
nihilismul în manieră nietzscheană: tatăl să fie principiul pasiv, melancolic, dominat
de sentimentul golului interior, iar fiul, principiul agresiv, caracterizat de sentimentul
înstrăinării, revoltat, orgolios.
Pierderea conştiinţei de sine, debusolarea în direcţii sufleteşti dictate de frământări
interioare, izolarea în temniţa camerei locuită cândva de Pavel, alunecarea dintr-un eu
prea bine cunoscut într-unul enigmatic, îl fac pe maestru să încurce planul real cu planul
oniric, generând o multiplicitate internă. Întâlnirile dintre tată şi fiu sunt orchestrate
de vis, de multiple simboluri: fântâna, apa, noaptea, boască uriaşă, costumul alb, „o
poartă între el şi fiul său închisă de şapte ori cu drugi de fier”, întorcerea la increat, oul,
cu semnificaţii complexe, toate acestea favorizând introspectarea spiritului în procesul
cunoaşterii sinelui. Ia naştere astfel, dialogismul, interacţiunea dintre eu şi celălalt, care
este proiecţia în alt plan spiritual pentru „eu”. Eroul iniţiază un dialog cu fiul său fără a
fi un simplu purtător de gânduri şi idei al acestuia, „un dialog” transmis prin interme-
diul paginilor de jurnal care cer să fie completate. Prin intermediul discuţiilor cu Anna
Sergheievna descoperă o nouă poziţie ontologică ce îi permite să îşi expună viziunea
asupra existenţei, a omenirii în care trăieşte. Maestrul tinde să se camufleze în voluptatea
autoflagelatoare a invocării fiului dispărut, provocându-şi o suferinţă prin care îi cere
penitenţă. Comportamentul în nihilism certifică descoperirea lipsei de sens a existenţei,

— 127 —
 METALITERATURĂ • Nr. 5–6 • 2013

pierderea valorilor, angoasa existenţială, negarea propriei morţi: „Moartea lui Pavel nu
aparţine lui Pavel – ăsta e doar un şiretlic lingvistic… Moartea lui Pavel e moartea lui”.
Întrerupt în rătăcirea sa de cerşetorul pe care îl găzduieşte dintr-un impuls de gene-
rozitate în camera lui Pavel, maestrul află că este vorba de o crimă. Cerşetorul travestit
este la rândul său asasinat după această vizită, iar în acest moment diegeza se complică,
dobândind accente poliţiste. Lista neagră, descoperită la poliţie printre hârtiile lui Pavel,
certifică evidenţa legăturii cu gruparea anarhistă „Răzbunarea Poporului”, dar maestrul
ajunge să bănuiască faptul că el fusese tot timpul prada. Motivul travestitului menţine
şi imaginea falsă sub care se afişează Naciaev, revoluţionarul care va exercita şi asupra
tatălui un magnetism inexplicabil, atrăgându-l în lupta sa pentru libertate.
Acumulările de evenimente, răsturnările bruşte de situaţie, realitatea politică rusească
dinaintea revoluţiei, jocul uluitor al substituţiilor generează crizele epileptice, halucinaţiile,
alunecarea spre nebunie a eroului. Erosul apare ca o primă formă de purificare, la care
se adaugă în final actul creaţiei. În braţele Annei Sergheievna, eroul trăieşte o dragoste
târzie, încearcă o eliberare dintr-o realitate care devine din ce în ce mai ameninţătoare,
iar soluţia salvatoare pare a fi naşterea unui nou mântuitor, a unui nou Pavel împăcat
cu sine, menit, de fapt, să aducă liniştea în sufletele celor doi bărbaţi rătăciţi.
Ecourile freudiene se fac auzite în momentul în care tatăl citeşte povestirile fiului şi
paginile de jurnal, refăcând din cioburi o biografie prea nedrept curmată. Atunci, ma-
estrul realizează că fiul vitreg nu l-a îndrăgit niciodată, l-a considerat un ratat, alcoolic
şi afemeiat. Conştiinţa datoriei neîmplinite îi dictează o identificare cu fiul dispărut, de
aceea nu mai doreşte să se întoarcă la Dreada, să se despartă de costumul alb, ci doar
să continue „revoluţia” care i-a sacrificat fiul prin actul scrisului.
Formula narativă adoptată de scriitorul sud-african este una complexă care sinteti-
zează într-o manieră postmodernă, originală, formulele dostoievskiene, în primul rând,
dialogismul, apoi teme consacrate ca paricidul, nebunia, erosul, moartea. Autenticitatea
derivă din împletirea biografiei protagonistului cu ficţiunea (colaborarea cu grupările
radicale nihilite, soţia sa pe nume Annia este prezentă aluziv în roman). Calchierea
tipologiilor umane şi chiar preluarea unor personaje (Matriona şi Stavroghin), căutarea
adevărului vieţii în rătăcirea prin labirintul subteran al beciurilor, al adâncurilor sub-
pământene din Petersburg, toate acestea refac decorul întunecat şi decadent al lumii
dostoievskiene, magnetizând cititorul ca în plasa unui păianjen din care nu se poate
elibera decât după lectura ultimei pagini.

— 128 —