În capitală e tot timpul plin de fum, de la mașini, de la țigări aprinse, de la fabricile și uzinele

mari pe care le văd în fiecare dimineața.

E ora 05:30, orașul se trezește, claxoanele se aud puternic de la mașini iar fumul de țigară și
aroma de la cafea sunt neutre.

Trăiam într-o bulă existențială în camera de 2x2 și îmi contemplam existența adesea,
credeam că am un blocaj în a scrie, nu eram eu, nu mai simțeam nimic și mi-era frică să mă implic în
orice. Credeam că în viață toate lucrurile trebuie reparate.

Poveste: tatăl meu întotdeauna repara ce nu era stricat prin casă, se punea să repare
televizorul care avea un defect minor și stăteam cu el cu săptămânile în mijlocul sufrageriei desfăcut
în așteptarea de a repara ce nu era stricat.

Am avut întotdeauna o cogniție irațională și anume că dacă ceva se întâmpla bine, musai
trebuie să se întâmple ceva rău.

Cred că rolul meu pe acest pământ nu va fi să fiu fericit, e altceva acolo la care trebuie să
lucrez și m-am împăcat cu soarta și cu tristețea mea. Am lăsat-o acolo să zacă și trăiesc cu ea. Mă
gândeam să fac o campanie ca la Coca-Cola: ,,Cumpărați tristețe, astăzi se dă ieftin!,,

Aerul întunecat și ploios al Bucureștiului îmi dădea o senzație ce se întindea până pe șira
spinnării, simțeam cum fiecare picătură reușește să lepăde ce a mai rămas din oameni.

Ora 05:40

La metrou ne îmburdăm, e raliul spre cine ajunge primul