Sunteți pe pagina 1din 8

ROMANTISMUL : ”Luceafărul” de Mihai Eminescu

Această capodoperă a poetului nepereche a apărut în 1883 și a fost reprodus în revista “Convorbiri literare”.
“Luceafărul” este un poem romantic, filozofic, alegoric prin teme, motive, viziunea despre lume, mijloace artistice.
De asemenea, poemul este romantic prin amestecul genurilor literare (epic, liric şi dramatic) şi al speciilor: meditaţia
filozofică, idila, pastelul, elegia.
Viziunea despre lume:
Aceasta este exprimată prin tematică, prin opinia poetului despre relaţia dintre geniu şi societate, prin alternarea
planurilor terestru-cosmic, prin antiteze, prin complexitatea motivelor literare, prin sursa de inspiraţie (basmul românesc
“Fata în grădina de aur”, cules de Richard Kunisch). Deci este o viziune romantică despre lume a lui Mihai Eminescu.
Teme şi motive romantice:
Tematica poemului eminescian este complexă: iubirea, natura, timpul, lumea cosmică, condiţia umană, condiţia
creatorului de geniu. Iubirea este prezentată în două ipostaze: terestră (cuplul Cătălin şi Cătălina) şi cosmică (fata de
împărat şi Hyperion). Cadrul natural este agreabil, protector, plin de armonie. Timpul este efemer, raportat la condiţia
umană şi infinit pentru univers. Lumea cosmică este în opoziţie cu lumea terestră, exponenţii lor (luceafărul, respectiv
fata de împărat) fiind în relaţie de incompatibilitate. Omul este muritor, îşi realizează visurile, dar geniul rămâne
nemuritor, singur, fără să fie iubit şi fără să iubească.
Motivele romantice sunt terestre: marea, castelul, teiul; cosmice: luceafărul, stelele, cerul, luna şi cele specifice
romantismului: visul, somnul, îngerul, demonul, zborul cosmic.
Compoziţia textului poetic; semnificaţiile poemului:
Titlul poemului este motivul central, luceafărul, (substantiv articulat), simbol al lumii nemuritoare, al omului
superior, al geniului care, prin solitudinea şi nefericirea sa, este în opoziţie cu omul comun.
Titlul uneşte două mituri: cel românesc, al stelei căzătoare şi cel grecesc, al lui Hyperion (“cel ce umblă pe deasupra”),
sugerând natura duală a personajului romantic.
“Luceafărul” are 98 de catrene şi cuprinde patru tablouri poetice.
Incipitul este o formulă tipică de basm: “A fost odată ca-n poveşti/ A fost ca niciodată” şi face parte din primul
tablou, în care se realizează şi portretul fetei de împărat unică prin frumuseţea ei exprimată cu ajutorul unui superlativ
popular: “O prea frumoasă fată”, a epitetului”mândră”, a unei duble comparaţii ce-i evidenţiază puritatea, inocenţa:
“Cum e Fecioara între sfinţi/ Şi luna între stele”.
Primul tablou se desfăşoară în plan terestru şi cosmic, înfăţişând povestea de iubire dintre prinţesă şi luceafăr.
Semnificaţia alegoriei este că fata pământeană aspiră spre absolut, iar spiritul superior simte nevoia compensatorie a
materialităţii.
La chemarea fetei (din strofa-refren a poemului) “Cobori în jos, luceafăr blând, / Alunecând pe-o rază,/ Pătrunde-n
casă şi în gând/ Şi viaţa-mi luminează !”, luceafărul se metamorfozează de două ori, luând chipul unui prinţ (pentru a fi
de acelaşi rang cu ea). Prima întrupare este din cer şi mare (opoziţie cosmic-terestru) şi reprezintă o ipostază angelică
(“înger”), cea de a doua este din soare şi noapte (antiteză) şi redă ipostaza demonică (“demon”). Luceafărul, tot într-o
strofă-refren, îi cere fetei să-i fie mireasă în lumea lui. Aceasta, având o senzaţie de disconfort, îl respinge de fiecare
dată: “Căci eu sunt vie, tu eşti mort/ Şi ochiul tău mă-ngheaţă”…“ Privirea ta mă arde”.
Relaţia de incompatibilitate este ilustrată în versurile: “Au nu-nţelegi tu oare/ Cum că eu sunt nemuritor/ Şi tu eşti
muritoare ?”
Fata de împărat îi cere luceafărului sacrificiul suprem, acela de a fi muritor ca şi ea. El acceptă, dar trebuie să ceară
dezlegare de la părintele său.
Al doilea tablou poetic redă idila dintre doi pământeni Cătălina (fata) şi Cătălin (“băiat din flori şi de pripas”),
exprimând ideea că relaţiile de dragoste dintre exponenţii aceleiaşi lumi se realizează cu uşurinţă, sub forma ludică (a
jocului). Cătălina are însă “visul de luceferi”, aspiră spre absolut; Cătălin este întruchiparea mediocrităţii pământene şi
opusul luceafărului.
Idila se desfăşoară în plan terestru, stilul fiind glumeţ, familiar.
Cel de-al treilea tablou este proiectat în planul cosmic şi surprinde călătoria interstelară (“Un cer de stele dedesubt/
Deasupra-i cer de stele”), zborul cosmic al luceafărului, al lui Hyperion, către Demiurg.
Din dialogul celor două entităţi veşnice reiese că Hyperion doreşte să fie muritor pentru “O oră de iubire”, că
părintele sau îi înfăţişează soarta omului trecător, care are parte de noroc, de dragoste, dar şi menirea lor în univers, ca
exponenţi ai lumii eterne. Apoi, Demiurgul îi propune demnităţi: să fie poet, înţelept, comandant de oşti, împărat, însă
încheie cu sentinţa: “Dar moartea nu se poate”. Ultimul sfat al părintelui este ca luceafărul să-şi îndrepte din nou privirea
spre “acel pământ rătăcitor” pentru a reconsidera condiţia umană.

1
Ultimul tablou poetic se desfăşoară în plan terestru şi cosmic prezentând un peisaj romantic, dominat de parfumul
florilor de tei, de linişte, de intimitate, de razele lunii şi cuplul de îndrăgostiţi, doi muritori care-şi mărturisesc iubirea.
Fata nu-l mai cheamă pe luceafăr, îi cere doar să-i lumineze destinul, să-i fie steaua călăuzitoare, iar Hyperion nu se mai
metamorfozează adresându-i –se cu dezamăgire : ”Ce-ţi pasă ţie, chip de lut,/ Dac-oi fi eu sau altul?”
Strofa finală este catrenul-cheie care descifrează alegoria poemului : prin antiteză este conturată lumea mică, a
muritorilor, exprimată prin metafora “cercului strâmt” în care oamenii au parte de soartă, de noroc, de dragoste şi sfera/
lumea veşnică în care luceafărul ( omul superior, geniul) rămâne “nemuritor” (prin rostul, rolul, creaţia lui ) şi “rece”
(lipsit de afectivitate, singur, izolat, trist). Astfel, geniul se izolează îndurerat de lumea comună, de nivelul terestru,
asumându-şi destinul de esenţa nepieritoare. Omul comun, incapabil să-şi depăşească limitele, rămâne ancorat în “cercul
strâmt”, simbol al vremelniciei.

Relaţiile de opoziţie şi de simetrie:


Relaţiile de opoziţie se pot ilustra prin antiteza dintre geniu şi omul comun, dintre planul terestru şi cel cosmic.
Între omul superior/ geniu şi omul comun este o relaţie de incompatibilitate evidentă. Atitudinea geniului este una de
interiorizare, de asumare a eternităţii, de seninătate şi detaşare, de dispreţ faţă de incapacitatea omului pieritor de a-şi
depăşi condiţia limitată.
Perechile în antiteză sunt, prin urmare: luceafărul-Cătălin; Demiurgul-Cătălin. Geniul este reprezentat de Hyperion şi de
părintele său (nemuritori), omul comun- de Cătălin şi Cătălina (fiinţe efemere).
Relaţiile de simetrie se observă la nivelul compoziţiei: planul terestru şi cosmic interferează în primul şi ultimul
tablou, în timp ce al doilea tablou se petrece doar în plan terestru, iar al treilea, numai în plan cosmic.
Mijloacele artistice; expresivitatea limbajului:
La nivel stilistic, poemul este construit pe baza alegoriei şi a antitezelor (procedeu romantic, frecvent în lirica
eminesciană), dar şi a metaforelor (“palate de mărgean”, “cununi de stele”), a hiberbolelor din metamorfozele
luceafărului, a epitetelor (dintre care nu lipseşte “dulce”, preferat de poet), a comparaţiei (din portretul fetei), a
personificării luceafărului.
La nivel lexico-semantic şi morfo-sintactic, în poem sunt forme arhaice care accentuează atmosfera de basm,
interjecţii în dialogul celor doi pământeni, verbe la perfect simplu şi conjunctiv care susţin oralitataea stilului.
În concluzie, “Luceafărul” de Mihai Eminescu este o alegorie pe tema romantică a locului pe care îl ocupă geniul în
lume, ceea ce înseamnă că povestea, personajele simbolice, relaţiile dintre ele sunt transpuse într-o suită de metafore,
personificări, simboluri.Poemul reprezintă o meditaţie asupra destinului geniului / omului superior, în lume, văzut ca o
fiinţă solitară, nefericită, în antiteză cu omul comun.Aşa cum afirma şi Kunisch, luceafărul “n-are moarte, dar n-are nici
noroc”.
Raportul autor-eu liric se poate exprima aşa cum l-a interpretat criticul literar Tudor Vianu, care considera că
personajele poemului sunt “voci” sau “măşti” ale poetului, în sensul că eul liric se proiectează în diverse ipostaze lirice:
sub chipul lui Hyperion, simbol al geniului, sub cel al lui Cătălin, care reprezintă aspectul teluric al bărbatului, dar şi sub
înfăţişarea Demiurgului care exprimă aspiraţia spre impersonalitatea univesală sau chiar sub înfăţişarea Cătălinei,
muritoarea care tânjeşte spre absolut.
Poem-capodoperă, “Luceafărul” reprezintă o sinteză a creaţiei lirice eminesciene, deoarece ilustrează prin teme,
motive, atitudine, elementele de imaginar poetic, procedeele artistice cultivate, muzicalitatea elegiacă, meditativă a
catrenelor (măsura versurilor de şapte-opt silabe, ritmul iambic, rima încrucişată), viziunea romantică despre lume a
“Luceafărului poeziei româneşti”, Mihai Eminescu.
“Luceafărul” a intrat în Cartea Recordurilor în anul 2009 pentru meritul de a fi cel mai lung poem de dragoste din
literatura universală.

SIMBOLISMUL: “Plumb” de George Bacovia

2
“Plumb” este o poezie simbolistă care deschide volumul cu acelaşi titlu, publicat in 1916.
Caracteristici ale poeziei simboliste (încadrarea operei într-un curent literar):
“Plumb” se înscrie în lirica simbolistă prin: folosirea simbolurilor (plumb), tehnica repetiţiei, cromatica şi trăirile
profunde ale eului liric.
Estetica simbolistă se caracterizează prin izolare, solitudine, înstrăinare, împietrire, stări sufleteşti confuze,
nedefinite, transmise pe calea sugestiei, folosită pentru a exprima corespondenţele între planul exterior şi planul interior,
prin cultivarea senzaţiilor vizuale, auditive, tactile, olfactive. “Plumb” explorează stările şi emoţiile produse de
elementele decorului funerar (imaginarul poetic).
Simbolurile din opera bacoviană: “plumb”, “cavou”, “singur”, organizează discursul liric
şi conferă ambiguitate prin diversitatea semnificaţiilor.
Muzicalitatea interioară este dată de paralelismul sintactic, de laitmotivul “stam singur”,
de pauze, de puncte de suspensie, care transmit senzaţie de împietrire şi sentimentul morţii.
Viziune despre lume: Poezia lui George Bacovia oglindeşte solitudinea eului liric, o constiinţă înspăimântată de
lumea în care trăieşte. În “Plumb” viziunea este fără ieşire, deoarece textul evidenţiază starea de singurătate, obsesia
deplinei izolari, presimţirea morţii.
Lirism subiectiv: Poezia se realizează ca un monolog liric, lirismul subiectiv fiind redat
prin mărcile subiectivităţii: “stam”, “am început”-verbe la persoana I, singular; “(amorul) meu”-adjectiv posesiv, la
persoana I, singular.
Tema operei: “Plumb” are ca temă condiţia poetului într-o societate limitată, artificială, fără idealuri, într-o lume
ostilă şi stranie.
Compoziţia textului poetic:
Semnificaţia titlului: “Plumb” este un simbol care sugerează apăsarea sufletească, greutatea sufocantă, cenuşiul
existenţial, universul monoton, imposibilitatea de a ieşi dintr-un spaţiu închis.
Incipitul (primul vers) “Dormeau adânc sicriele de plumb “ cuprinde cele două simboluri bacoviene “sicrie” şi
“plumb” ce fac parte din câmpul semantic al morţii alături de verbul la imperfect “dormeau” şi adverbul “adânc”, care
ilustrează motivul somnului/ al morţii ca un somn profund. Cuvântul ”plumb” plasat la final de vers sugerează
închiderea, imposibilitatea evadării. Semnificaţiile cuvântului “plumb” se construiesc pe baza corespondenţelor dintre
planul subiectiv, uman, interior şi planul obiectiv, exterior. El sugerează moartea, apăsarea sufletească, prăbuşirea
interioară. Culoarea sa gri exprimă tristeţe, monotonie, plictis, nelinişte, melancolie, răceală, lipsa de viaţă, izolare.
Sonoritatea cuvântului, produsă de patru consoane şi o vocală închisă indică prăbuşirea, greutatea apăsătoare a
existenţei. “Plumb” este poziţionat simetric şi în asocieri semantice inedite: “sicriele de plumb”, “flori de plumb”,
“coroanele de plumb”( în prima strofă) şi “amorul meu de plumb”, “aripile de plumb” ( în al doilea catren). Toate
contribuie la realizarea unui decor macabru, dezolant, a imaginarului poetic specific bacovian.

Simetria compoziţională:
Discursul liric este organizat în două catrene care sunt secvenţe poetice corespunzătoare celor două planuri:
realitatea exterioară, obiectivă, simbolizată de “cimitir”, de “cavou” şi realitatea interioară, subiectivă, simbolizată de
sentimentul iubirii (“amorul meu de plumb”).
Construcţiile simetrice sunt: primul catren începe cu verbul „ dormeau”, urmat de adverbul „adânc”; al doilea
catren debutează cu verbul „dormea”, urmat de adverbul „întors”; sintagma „flori de plumb” se află la începutul celui
de-al doilea vers, în ambele strofe; sintagma „stam singur” ocupă prima poziţie în al treilea vers, în ambele catrene;
structurile „ şi era vânt...”, „şi era frig” sunt distribuite la finalul celui de-al treilea vers din fiecare strofă; simbolul
„plumb” încheie versurile 1, 4, 5, 8. Simetria construcţiei acestei poezii sugerează monotonia, plictisul, universul închis,
sufocant, apăsător, în care eul liric nu poate evolua spiritual.
Limbajul şi expresivitatea textului liric:
Poezia “Plumb” este realizată în mod preponderent din imagini vizuale, care evidenţiază vidul sufletesc, angoasa
vieţii.
Strofa întâi descrie un spaţiu închis, apăsător, sufocant în care eul liric se simte izolat ca într-un “cavou”.Toate
elementele decorului de înmormântare indică mediul provincial mohorât, anost, în care până şi florile sunt împietrite.
Vântul sugerează mişcarea, dar produce efecte reci, exprimate prin imaginea auditivă: “Şi scârţâiau coroanele de
plumb.”
Strofa a doua ilustrează tragicul existenţial, provocat de lipsa afectivităţii: “Dormea întors amorul meu de plumb”.
Sintagma “aripile de plumb” presupune un zbor în jos, cădere surdă şi grea, moarte. O altă imagine auditivă “Şi-am
început să-l strig” exprimă durerea sufletească a eului liric.

3
Ambiguitatea poetică se remarcă la nivelul structurii “amorul meu de plumb”, deoarece aceasta poate sugera pe de o
parte, o dragoste pierdută, tristă, irealizabilă şi, pe de altă parte, creaţia eului liric care înţelege că, într-o lume îngustă,
moartă din punct de vedere spiritual, opera sa nu se poate înălţa, nu poate fi apreciată la justa ei valoare.Astfel, creatorul
trăieşte o dramă, se simte incompatibil cu lumea în care trăieşte şi care nu-l înţelege, nu-l apreciază. De aceea poezia are
ca temă condiţia creatorului/ artistului de geniu, aflat în dezacord cu societatea.
Expresia spaimei de moarte, a senzaţiei de gol sufletesc, a singurătăţii obsedante se realizează prin imaginile
auditive, dar şi prin senzaţii tactile (frigul, vântul).
Prozodia este riguros construită prin închiderea versurilor cu rimă îmbrăţişată, măsura fixă de zece silabe. Verbele la
timpul imperfect desemnează trecutul nedeterminat, permanenţa unei stări de nelinişte, de singurătate, dezamăgire:
“dormeau”, “stam”, “era”, “scârţâiau”, “dormea”, “atârnau”. Verbul la perfect compus “am început” şi cel la conjunctiv
“să strig” sugerează disperarea eului liric. Verbul “a fi”, impersonal, apare în două versuri simetrice sintactic, în
construcţii care sugerează trecerea de la planul obiectiv, “era vânt”, la planul subiectiv “era frig”.
Prin atmosferă, folosirea sugestiei, a simbolului şi a corespondenţelor, prin accentuarea stărilor sufleteşti, poezia
“Plumb” de George Bacovia se încadrează în estetica simbolistă/ curentul literar numit simbolism, deschizând, în lirica
noastră, calea spre modernitate, în privinţa modalităţilor de expresie, a viziunii despre lume.
MODERNISMUL: “Testament” de Tudor Arghezi

Primul volum de versuri publicat în 1927 de Tudor Arghezi poartă titlul “Cuvinte potrivite” şi debutează cu poezia
“Testament”, care este o artă poetică modernă, deoarece exprimă crezul artistic şi viziunea asupra lumii prin mijloace
stilistice variate şi înnoitoare.
Poezia aparţine direcţiei moderniste fiindcă impune forme noi în planul creaţiei artistice, adânceşte lirismul,
ambiguizează limbajul, construieşte metafore inedite potrivit esteticii noi, prin care elementele urâtului se transformă în
frumos (estetica urâtului).
Viziunea despre lume: “Testament” este o artă poetică interbelică socotită o capodoperă a liricii argheziene,
deoarece ilustrează prin mijloace artistice novatoare unitatea de concepţie şi de viziune a poetului asupra existenţei.
Adept al esteticii urâtului, Arghezi consideră că orice aspect al realităţii, frumos sau urât, grotesc sau sublim poate
constitui material poetic.
Poezia este un monolog adresat, caracterizat prin lirism subiectiv pentru că din text nu lipsesc mărcile subiectivităţii
(verbe, pronume, adjective pronominale la persoana I, singular), exprimând convingerile şi aspiraţiile artistice ale
poetului în legatură cu rolul creatorului şi al artei sale. Arghezi este interesat şi de raportul artistului cu receptorul/
cititorul căruia i se adresează părinteşte, sfătos.
Tema şi motive literare: Tematica este specifică unei arte poetice: procesul creaţiei,
menirea acesteia, rostul poetului în societate.
Motivul central al poeziei este “cartea” care înseamnă cunoaştere, legătura spirituală dintre generaţii, pentru că
aminteşte despre străbuni şi se adresează tinerilor cititori.
Câmpul semantic al cărţii este alcătuit din cuvintele: “testament”, “hrisov”, “cuvinte potrivite”, “vioară”. Motivul
poetului-făurar este “rob”, ipostază în care, cu modestie, se aşază Arghezi în raport cu receptorul. Motivul revoltei este
axat pe termenii: “durere”, “stăpân”, “bici”, răzvrătită”. Câmpul semantic al creaţiei cuprinde cuvinte sugestive cum
sunt: “treaptă”, “condei”, “călimară”.
Compoziţia poeziei:
Titlul are înţeles metaforic, se află în strânsă legatură cu tema şi exprimă dorinţa poetului de a lăsa cititorilor o
moştenire spirituală: cartea sa.
Incipitul introduce receptorul în problematica poeziei, în mod direct, prin referire la atitudinea scriitorului faţă de
creaţie, faţă de lume, el având doar o avere spirituală: “Nu-ţi voi lăsa, drept bunuri după moarte, / Decât un nume adunat
pe-o carte.”
Ca un părinte spiritual eul liric se adresează direct cititorului, “fiule” (substantiv în vocativ). Cartea oferită acestuia
este “o treaptă” a cunoaşterii, “rodul durerii de vecii întregi”, un bun de mare valoare care trebuie păstrat: “Cartea mea-i,
fiule, o treaptă”.
Compoziţional, “Testament” are cinci strofe, alcătuite dintr-un numar inegal de versuri.
Strofele se pot grupa în trei secvenţe poetice: prima (strofa unu şi doi) evidenţiază legatura dintre poet şi urmaşi
(cititorii); a doua (formată din urmatoarele două strofe) redă rolul etic, estetic, social al poeziei; a treia (ultima strofă)
ilustrează efortul creator.
Relaţiile de opoziţie: “sapa-n condei şi brazda-n călimară”, exemplu în care sapa şi brazda sunt unelte specifice
muncii fizice, iar condeiul şi călimara simbolizează creaţia. Alte cuvinte în opoziţie sunt: “zdrenţe”-coroane”; “venin-
miere” care sugerează bogaţia lexicului în poezie. În versurile “Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite/ Eu am ivit

4
cuvinte potrivite”, există opoziţia dintre graiul popular, sursă a lexicului poetic şi “cuvinte potrivite”, cu aluzie la titlul
volumului.
Relaţia de opoziţie este prezentă în versurile care susţin estetica urâtului: “Din bube, mucegaiuri şi noroi/ Iscat-am
frumuseţi şi preţuri noi”, versuri în care enumeraţia metaforică din primul vers, ce indică urâtul, este în antiteză cu
sintagma din al doilea vers ”frumuseţi şi preţuri noi”, adică opera, creaţia, arta, deci frumosul. O altă opoziţie sugerează
diferenţa dintre “slova de foc”-inspiraţia, talentul şi “slova faurită”- efortul creaţiei.
De asemenea, în finalul artei poetice, există opoziţia dintre rob şi Domn, cel dintâi sugerând poetul modest, iar cel
de-al doilea-cititorul (ceea ce explică relaţia dintre autor şi receptor): “Robul a scris-o, Domnul o citeşte”.
Semnificaţii şi limbajul expresiv:
Motivul central “cartea” are în poem mai multe semnificaţii: “treaptă”, etapa în cunoaştere, în acumulările spirituale;
“hrisovul cel dintâi”, actul care legitimează un popor dându-i personalitate, “vioara” în sens metaforic desemnând opera
poetului: “Durerea noastră surdă şi amară/ O grămădii pe-o singură vioară”.
În cartea sa, Arghezi elogiază pe străbunii care au fost creatorii bunurilor materiale şi marchează momentul în care s-
a făcut trecerea la făurirea bunurilor spirituale: “Ca să schimbăm, acum, întâia oară/ Sapa-n condei şi brazda-n
călimară…”
În acest demers, poetul, asemenea unui demiurg, a transpus limbajul popular în metafore şi simboluri, aşa cum
sugerează verbele: “am ivit”, “am prefăcut”, “grămădii”, “iscat-am”.
Arghezi subliniază rolul social şi moralizator al artei atunci când se referă la suferinţele poporului puse pe seama
“stăpânului” ce trebuie pedepsit pentru atitudinea nedreaptă ce a dus la revolte şi nemulţumiri. Caracterul justiţiar este
evident în versurile: “Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte/ Şi izbăveşte-ncet pedepsitor”.
Poezia “Testament” este emblematică pentru ilustrarea esteticii urâtului, dar şi pentru ideea că poezia se naşte din
inspiraţie şi talent pe de o parte, iar pe de altă parte, din sacrificiu şi efort.
Metaforele “slova de foc” şi “slova faurită” care pun în valoare aceasta idee, “Împărecheate-n carte se mărită”, deci
sunt fundamentale pentru creaţie.
Tudor Arghezi, după Eminescu, a contribuit în mod semnificativ la revoluţionarea limbajului poetic prin metafore,
asocieri de cuvinte inedite, şocante, care au la bază termeni nepoetici, din diferite straturi lexicale: arhaism (“hrisov”),
regionalism (“grămădii”), expresii populare (“pe brânci”, “plăvani”, “zdrenţe”), termeni religioşi (“icoane”,
“Dumnezeu”, “cu credinţă”), neologism (“obscure”).
Pentru Arghezi, poezia este îmbinarea “slovei făurite”, şlefuite de un adevărat bijutier al cuvintelor, şi a “slovei de
foc”, inspiraţie de sorginte divină. Rolul poetului este de a da cuvintelor urâte “bube, mucegaiuri şi noroi”, forme şi
conţinuturi noi, transformându-le în “versuri şi-n icoane” şi de a găsi calea cea mai potrivită pentru a păstra legătura
dintre generaţii.

MODERNISMUL: “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian Blaga

Primul volum de versuri, intitulat “Poemele luminii”, din 1919, scris de Lucian Blaga, debutează cu poemul “Eu
nu strivesc corola de minuni a lumii”, care este o artă poetică modernă interbelică. Această capodoperă lirică este o artă
poetică, deoarece Lucian Blaga îşi exprimă crezul artistic, adică propriile idei, gânduri, convingeri şi aspiraţii despre arta
literară, dar şi viziunea sa asupra lumii.
Astfel, este configurată concepţia scriitorului despre poezie, despre rolul poetului, despre raportul acestuia cu lumea
şi creaţia, din perspectiva unei estetici moderne.
Arta poetică “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” se înscrie în direcţia modernistă pentru că accentul cade pe
relaţiile poet-lume şi poet-creaţie, pentru că există o identitate între planul autorului şi planul eului liric (discursul poetic
redă aspecte ale filozofiei lui Blaga, adică atitudinea de sporire a misterului universului, deci opţiunea sa pentru
cunoaşterea luciferică).
În plus, poezia ilustrează trăsături expresioniste, ca de exemplu, rolul accentuat al eului creator în raport cu lumea
cosmică, aspiraţia spre absolut, interiorizare.
Viziunea despre lume: “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” reprezintă o sinteză a viziunii lui Lucian Blaga
despre lume, din perspectivă poetică şi filozofică. Misterul este un concept foarte important al operei filozofice blagiene,
dar şi al operei sale poetice.

5
Pentru filozoful Blaga există două modalităţi de cunoaştere a lumii: una paradisiacă (raţionalistă , pragmatică,
proprie, spre exemplu, omului de ştiinţă, care dezvăluie tainele lumii) şi una luciferică (intuitivă, poetică, specifică
artistului care potenţează misterul cu ajutorul imaginaţiei, fanteziei sale creatoare).
În plan literar, cunoaşterea se realizează prin două tipuri de metafore: plasticizante (care aparţin lumii reale fără să
aducă un plus de semnificaţie) şi revelatorii (care desluşesc misterul din fapte, lucruri, idei).
În opinia lui Blaga, menirea poetului este de a conserva şi întări misterele lumii, de aceea optează pentru
cunoaşterea luciferică, pentru “calea” de adâncire şi de protejare a misterelor, prin creaţia care devine un liant între eul
liric şi lume.
“Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” este o poezie-confesiune, ce aparţine lirismului subiectiv prin atitudinea
creatorului, prin prezenţa mărcilor subiectivităţii (verbe, pronume, adjective pronominale la persoana I, singular).
Teme şi motive: Tema filozofică străbate întreaga artă poetică, deoarece ilustrează cele două tipuri de cunoaştere
stabilite în sistemul filozofic blagian; astfel, creaţia poetului “lumina mea” reprezentând cunoaşterea luciferică se opune
creaţiei celorlalţi “lumina altora” reprezentând cunoaşterea paradisiacă. Motivele/ elementele de recurenţă sunt: misterul,
lumina, întunericul, dintre care laitmotivul central îl constituie lumina, metaforă a creaţiei.
Compoziţia textului liric:
Titlul este o metaforă revelatorie care semnifică ideea cunoaşterii luciferice. Pe prima poziţie se află pronumele
personal “eu”, apoi este verbul la forma negativă “nu strivesc” prin care este respinsă cunoaşterea de tip paradisiac/
raţional.Metafora revelatorie “corola de minuni a lumii” semnifică, prin ideea de cerc, misterele universale.
Incipitul este identic cu titlul (primul vers), ceea ce ajută la sublinierea dezideratului eului liric, acela de a nu
distruge tainele.
Confesiunea poetului se construieşte pe relaţii de opoziţie între cele două tipuri de cunoaştere, care se realizează
prin procedeul antitezei eu/ alţii; lumina mea/ lumina altora; dar şi pe alternarea celor două motive contrastante: lumina-
întunericul.
Relaţiile de simetrie se evidenţiază prin reluarea titlului în incipit, prin reluarea metaforelor enumerate în prima şi
ultima secvenţă poetică, metafore ce surprind temele majore ale creaţiei poetice: “flori” (viaţa efemeră, frumosul),
“ochi” (cunoaşterea, contemplaţia), “buze” (comunicarea, sărutul), “morminte” (taina morţii, eternitatea, viaţa de
dincolo).
Textul poetic se structurează în trei secvenţe, marcate prin scrierea cu majuscule a versurilor. Finalul are o
construcţie concluzivă: “Căci eu iubesc/ şi flori şi ochi şi buze şi morminte”. Sintagmele-cheie din poem sunt: “calea
mea”, “lumina mea”, “lumina altora”.
Semnificaţiile; expresivitatea limbajului:
Primele cinci versuri (prima secvenţă poetică) exprimă cu ajutorul verbelor la forma negativă : “nu strivesc”, “nu
ucid”, atitudinea poetului faţă de misterele lumii, adică refuzul de a cunoaşte prin intermediul logicii, raţionalului.
Metafora “calea mea” înseamnă destinul asumat de poet: acceptarea şi creşterea tainei prin cunoaştere luciferică, prin
iubire.
Universul ilustrat cu metafora revelatorie “corola de minuni a lumii” şi cu enumeraţia metaforică: flori, ochi, buze,
morminte.
Cea de-a doua secvenţă poetică este mai amplă şi se construieşte pe relaţii de opoziţie, pe antiteză şi pe o
comparaţie dezvoltată. În timp ce poetul cu “lumina” sa sporeşte taina, alţii, cu “lumina” lor, distrug misterul. Verbele
antitetice susţin această idee: “sporesc” (eu)-“sugrumă” (ei).Conjuncţia adversativă “dar” marchează disocierea dintre
exponenţii celor două sfere de cunoaştere.Marca eului liric notată dublu “eu”/ “eu” sugerează opţiunea acestuia pentru
modelul cunoaşterii poetice.
Comparaţia amplă, aşezată între linii de pauză, are valoarea unei construcţii explicative, cu rol să întărească atitudinea
creatorului, aceea de a îmbogăţi, de a mări, prin arta sa, misterul (aşa cum luna, noaptea, adânceşte taina acesteia cu
lumina ei).
A treia secvenţă este finalul poeziei, cu rol concluziv: “Căci eu iubesc/ şi flori şi ochi şi buze şi morminte”,
punând în valoare convingerile eului liric.
Din punct de vedere stilistic, se poate remarca preferinţa lui Blaga pentru metafora revelatorie, alături de care însă
un loc însemnat îl ocupă şi metafora plasticizantă.
Câmpul semantic al misterului este realizat prin variate cuvinte/ structuri lexicale: “tainele”, “nepătrunsul ascuns”,
“întunecata zare”, “sfânt mister”, “ne-nţelesuri şi mai mari”.
Arta poetică modernă, “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” reflectă concepţia lui Lucian Blaga despre viaţă,
lume, univers, iubire, din perspectiva filozofică a cunoaşterii luciferice.

6
MODERNISMUL: “Riga Crypto şi lapona Enigel” de Ion Barbu

Poezia a fost publicată în anul 1924, în “Revista română”, apoi a fost inclusă în volumul “Joc secund” din 1930,
perioada interbelică.
Balada lui Ion Barbu este o poezie modernistă pentru că încalcă anumite convenţii constitutive ale genurilor şi
speciilor literare (balada preia o formulă specifică epicului în proză, aceea de povestire în ramă, dar păstrează resursele
filonului liric); deoarece are drept caracteristică a limbajului, ambiguitatea, adică poate fi citită, la un prim nivel, ca o
legendă despre naşterea ciupercilor otrăvitoare, dar, la un alt nivel de interpretare, balada este o alegorie pe tema omului
superior, diferit de omul comun, un “Luceafăr întors”, întrucât evidenţiază incompatibilitatea dintre două lumi care
încearcă să comunice şi să se împlinească, la fel ca în poemul eminescian.
Viziunea despre lume: balada “Riga Crypto şi lapona Enigel” exprimă viziunea lui Ion Barbu despre condiţia
omului care este incapabil să-şi depăşească limitele, reprezentat de rigă.
În timp ce Enigel se îndreaptă spre lumină, spre cunoaştere, Crypto rămâne în lumea lui întunecată, orice relaţie de
comunicare, de dragoste, între cei doi fiind imposibilă.
Temă şi motive: Tema baladei este a unei iubiri eşuate, dar şi opoziţia dintre materie şi spirit; material simbolizată
de rigă, spiritual- de Enigel.
Motivele poetice sunt: atracţia spre soare a laponei, visul, sufletul-fântână. Soarele semnifică astrul cunoaşterii,
astrul tutelar al vieţii, dar numai pentru laponă, căci pentru riga înseamnă moarte.Sufletul-fântână, în care se oglindeşte
însuşi soarele, asigură eternitatea spiritului, nemurirea.
Compoziţia:
Titlul este alcătuit din numele celor două fiinţe din lumi opuse: riga (rege) Crypto (ascuns) şi lapona (locuitoare a
ţării gheţurilor), Enigel (nume cu rezonanţă nordică, angel, înger). Acest titlu indică o temă a dragostei imposibile,
interzise, deoarece, un personaj face parte din lumea izolată, retrasă a pădurilor, fiind rege al ciupercilor, celălalt-o fiinţă
care aspiră să-şi depăşească limitele, părăsind lumea ei rece şi îndreptându-se spre lumină, spre soare.
Incipitul este formula de adresare folosită de nuntaşul care încearcă să convingă menestrelul( trubadurul) să cânte
povestea tristă, neîmplinită a regelui Crypto şi a laponei Enigel. Cântăreţul se hotărăşte cu greu să divulge taina celor doi
şi o face, la sfârşitul ceremonialului: “la spartul nunţii în cămară”.
Relaţii de opoziţie şi de simetrie:
O clară relaţie de opoziţie (evidentă chiar din titlu) se distribuie pe trei direcţii: nonuman-uman, masculin-feminin,
regal-comun. Lumea vegetală (riga) întâlneşte lumea umana (lapona), în două ipostaze individualizate sexual şi cu statut
social opus (el-rege; ea-o fiinţă obişnuită).
Altă opoziţie: soare-umbră, evidenţiază raportarea diferită a protagoniştilor la cunoaştere.Crypto trăieşte în spaţiu
umed, rece, umbros, pe când Enigel părăseşte Nordul îngheţat spre a se duce spre miazăzi, spre soare.
Relaţia de simetrie se remarcă atunci când se evocă două nunţi: la început, cea umană (la finele căreia se cântă
povestea tristă, legendară a lui Crypto şi a lui Enigel) şi cea vegetală, a plantelor otrăvitoare, la sfârşit, în epilog. Ele
intercalează istoria unei nunţi ratate, imposibile.
O altă relaţie de simetrie vizează raportarea eroilor la soare: în timp ce pentru riga, astrul vieţii înseamnă moarte,
pentru Enigel, înseamnă înţelepciune. (simetria- raportarea la soare, conduce la o opoziţie).
Simboluri importante; imaginarul poetic: o componentă a imaginarului poetic este visul, plan ce mediază între lumi
opuse (Enigel vorbeşte în somn cu riga).
O alta este cercul în două ipostaze: roata şi inelul.”Roata albă” este metafora cunoaşterii, înscrisă în spiritul şi în
destinul uman; inelul este imaginea sub care percepe Crypto soarele.
Semnificaţiile textului; limbajul expresiv:
“Riga Crypto şi lapona Enigel” a fost interpretată ca o liricizare a legendei despre originea ciupercilor otrăvitoare
(riga-ciupercă bună, comestibilă, ieşit în soare, ca dovadă a încercării de a-şi depăşi condiţia, plesneşte, este otrăvit de
lumină, înnebuneşte şi se nunteşte, în lumea lui, cu măselariţa). Balada a fost citită de criticul Nicolae Manolescu ca un
“Luceafăr întors”, în sensul că în “Luceafărul” omul superior este luceafărul-Hyperion (personaj masculin), iar în
baladă-este lapona (personaj feminin).

7
Ion Barbu, prin intermediul menestrelului, dezvăluie povestea tristă a rigăi Crypto şi a laponei Enigel. El este
regele ciupercilor, preferă locurile răcoroase, ude, are ”inimă ascunsă” (metaforă) şi este bârfit de ghioci şi toporaşi că
nu vrea să înflorească, că este steril.
Lapona este “mică, liniştită”, pleacă din ţara zăpezilor cu renii la păscut, spre sud. În drum, poposeşte la riga, care,
ospitalier, îi oferă dulceaţă, fragi şi îi cere să rămână în lumea lui. Enigel ezită să-i răspundă, în schimb observă că el
trebuie să mai aştepte, “să se coacă”.
Lapona îi mărturiseşte dorinţa de a ajunge în sud, spre lumină, având un cult pentru soare: “Mă-nchin la soarele-nţelept”.
Crypto încearcă să-şi abandoneze condiţia şi face gestul riscant de a se arăta soarelui (“ca un inel”) care îl loveşte din
plin, transformându-l în ciupercă otrăvitoare, ce îşi alege o crăiasă din lumea lui.
Limbajul expresiv se distinge prin antiteza dintre personajele poemului, prin alegorie (metafore, personificare),
repetiţii( vers-refren: “Rigă Crypto, rigă Crypto”; “Enigel, Enigel”), simboluri: roată, fântână, inel. Cuvinte ca: “beteli”,
“funtă”, “ciupearcă”, “mânătarcă”, “iacă”, “să-i ţie” aduc rezonanţe străvechi, de legendă.
În concluzie, balada lui Ion Barbu oferă o experienţă lirică de altă natură decât poemul “Luceafărul”. După ce am
înţeles incompatibilitatea lumii lui Hyperion cu cea a pământencei, fata de împărat, acum avem un alt exemplu de
incapacitate de comunicare a exponenţilor unor sfere diferite: vegetal (riga), uman (lapona), care au idealuri opuse.
Ambele poeme, cel eminescian-romantic, cel barbian-modernist, se construiesc din elemente specifice tuturor
genurilor literare (firul narativ ţine de epic; dialogul- de dramatic; iar prin varietatea sentimentelor exprimate, prin
expresivitatea limbajului, prin prozodie - de liric).

S-ar putea să vă placă și