Nicorut Florin

Istorie, anul II, grupa II

Seminar VIII
Ideologia politica in secolul al XIX-lea si la inceputul secolului al XX-lea
Liberalismul ( Pierre Manent – Istoria intelectuala a liberalismului: zece lectii, Bucuresti, 1992)
Liberalismul este un curent ideologic și social-politic care promovează libertatea și egalitatea
în drepturi. Liberalii îmbrățișează o gamă largă de opinii. În funcție de modul de înțelegere a
acestor principii, majoritatea liberalilor susțin următoarele idei fundamentale:
constituționalismul, democrația liberală, alegeri libere și corecte, drepturile omului, comerțul
liber, precum și libertatea religioasă. Liberalismul cuprinde mai multe tendințe intelectuale și
tradiții, dar curentele dominante sunt liberalismul clasic, care a devenit popular în secolul al
XVIII-lea, și liberalismul social, care a devenit popular în secolul al XX-lea.
Benjamin Constant si liberalismul de opozitie
Benjamin Constant a fost un gânditor, scriitor și om politic francez, unul dintre primii gânditori
politici care s-a autodenumit liberal și, totodată, un important doctrinar al liberalismului din
secolul al XIX-lea.
Liberalismul lui Constant si in general liberalismul postrevolutionar, se deplaseaza intre doua
autoritati inegale: cea a istorie si cea a naturii. ( ambele fiind invocate ca sa limiteze
competenta puterii politice).
In ceea ce-l priveste pe Benjamin Constant, autorul evidentiaza ambivalenta sa in raport cu
actul revolutionar, cu Revolutia impotriva Vechiului Regim, al carei adept este, insa se
subliniaza si faptul ca acesta este un critic extrem de sever si de patrunzator al spiritului,
moravurilor si stilului politicii revolutionare si mai apoi, imperiale. Pentru Benjamin Constant,
revolutia inseamna o lupta intre sistemul electiv si cel ereditar, (problema secolului spune el),
si se situeaza in aceasta lupta de partea sistemului electiv, sistem intemeiat pe egalitate pana
la urma. Constant sustine ca nu exista idee mai periculoasa decat cea a intemeierii unui corp
politic pe o suveranitate absoluta sau suprema, iar acesta incearca limitarea campului legitim
al actiunii politice, reprezentantii fiind nevoiti sa se supuna miscarii sociale, spontante, sa se
puna in slujba acesteia, fara a mai putea pretinde suveranitatea absoluta. (Istoncismul)
Constant regaseste criteriul natural: exista lucruri pe care puterea nu are in nici un caz dreptul
sa le faca. El admite integral principiul suveranitatii poporului, (suprematia vointei generale
asupra oricarei vointe particulare), insa face eforturi pentru a sublinia si pericolele aplicarii
sale. Constant incearca sa realizeze o definitie clara a acestui principiu si sustine ca in
momentul in care societatea/suveranitatea poporului traverseaza/trece de linia
independentei si a existentei individuale, devine uzurpatoare, asemenea despotismului.
In ceea ce priveste contractul social al lui J.J. Rousseau, Constant sustine caracterul sau
inaplicabil, deoarece suveranitatea nu putea fi nici instrainata, nici delegata, nici
reprezentata...prin urmare nu putea fi exercitata. ( Rousseau distrugand principiul pe care
tocmai il proclamase – principiu fals).
Nicorut Florin
Istorie, anul II, grupa II

Constant sustine si caracterul pozitiv al suveranitatii poporului, in sensul ca acest principiu

pune bazele unor noi guverne, nu doar critica si demonstreaza ilegitimitatea lor. Desi pozitia
lui B. Constant este una fragila (spune autorul) in ceea ce priveste planul principiilor, acesta
nu atribuie ororile Revolutiei ideii de suveranitate a poporului, ci imaginii cetatii antice, care ii
acaparasera pe revolutionari. ( imaginea Spartei, imaginand libertatea la modul antic si
urmarind sa construiasca in Franta moderna libertatea anticilor).
Constant stabileste contrastul intre libertatea anticilor si cea a modernilor, spunand ca in
republicile din Antichitate fiecare cetatean avea politic o mare importanta personala, vointa
fiecaruia avand o influenta reala, fiind dispusi sa renunte la independenta lor privata. Pentru
ca fiecare cetatean sa aiba parte de suveranitate este necesara existenta unor institutii care
sa mentina balanta, egalitatea intre indivizi, ajungand sa limiteze libertatea si siguranta
individuala.
In ceea ce-i priveste pe moderni, diferenta consta in faptul ca fiecare cetatean este
reprezentat si contribuie la aceasta reprezentare prin alegerea sa, proprie. ( garantie, insa
placerea imediata este mai putina vie, este o placere de reflectie, pe cand cea a anticilor este
una de actiune).
Anticii gaseau mai multe placeri, fericiri in existenta publica decat in cea privata. ( moderni –
ocupatii, initiative, sfera de activitate – viata privata).
Constant nu sustine superioritatea vreunei libertati asupra celeilalte, ci doar sustine ca
aplicarea libertatii antice asupra societatii moderne are un efect ingrozitor, catastrofal,
facandu-i pe acestia sa traiasca in contradictie.
Anticii erau in plina tinerete a vietii morale, iar noi suntem la maturitate, chiar la batranete.
Aveau o convingere solida despre orice, pe cand noi avem doar convingeri slabe, instabile..nu
stim niciodata ce ne dorim cu adevarat, iar astfel legea nu poate fi repertoriul vointelor
noastre. Prin urmare, reprezentarea va deveni expresia indoielii noastre, scepticismul nostru,
iar guvernul reprezentativ este acest scepticism al nostru transformat in institutie.
Astfel pozitia politica esentiala a lui B.Constant este opozitia, atitudinea sa intelectuala este
critica, iar arma sa ironia. El este un orator parlamentar situat in opozitie, sustinand ca
tentativele revolutionarilor sunt anacronisme, incercand sa impuna o ordine voita, artificiala,
tiranica unei societati care poarta in ea insasi principiul propriei sale miscari. Ceea ce conferea
culoarea sa proprie liberalismului opoziţional al lui Constant era oscilaţia între autoritatea
naturii şi cea a istoriei, între individul firesc şi deci ireductibil titular al unei sfere de existenţă
şi de activitate asupra căreia puterea politică sau socială nu poate avea nici un drept, şi
individul ca individ modern, adică legat în mod necesar, în virtutea dezvoltării „comerţului",
de „plăcerile" sale. Rezultatul acestei oscilaţii se află în psihologia constantiană a
scepticismului, a divizării interne, inocenţei pierdute care provoacă ironia.
Nicorut Florin
Istorie, anul II, grupa II

Frangois Guizot si liberalismul de guveranamant

François Pierre Guillaume Guizot a fost un istoric, orator și om de stat francez.
A jucat un rol politic important în perioada de dinaintea Revoluției de la 1848. Astfel, a fost un
liberal conservator care s-a opus venirii la putere a lui Carol al X-lea și a susținut monarhia
constituțională în cadrul Revoluției din iulie 1830.
Liberalismul depăşise faza de opozant, iar Guizot dorea să-l facă să guverneze. El formulează
substanţa liberalismului său de guvernămînt la începutul anilor 1820, cînd reacţia care a urmat
asasinării ducelui de Berry l-a aruncat, paradoxal, în opoziţie. Statul este acum guvernat, sau
cel puţin guvernarea este în mare parte influenţată de facţiunile „ultra", care vor mai mult sau
mai puţin confuz să restabilească Vechiul Regim.
In ochii lui Guizot, ei nu înţeleg nimic din noua Franţă, şi sînt mai curînd iritanţi, chiar foarte
iritanţi, decît cu adevărat periculoşi: încereînd să-şi întărească puterea asupra unei societăţi
care nu-i doreşte, ei nu ştiu cum să-şi atingă ţelurile, căci nu ştiu care sînt „mijloacele de
guvernare" într-un regim reprezentativ, adică bazat pe distincţia dintre societate şi stat.
In acest context istoric al Restauratiei, marcat prin conspiratii, reprimate uneori chiar prin
pedeapsa cu moartea, Guizot incearca sa demonstreze ca aceste masuri violente sunt
inadecvate. Pedeapsa cu moartea a devenit un anacronism periculos. Cresterea sferei puterii
plaseaza societatea intr-o neliniste profunda.
Ideea de baza a lui Guizot este aceea ca dezvoltarea politică modernă duce la creşterea
simultană a acţiunii puterii asupra societăţii şi a influenţei societăţii asupra puterii. Regimul
reprezentativ pe care încearcă să-l stabilească trebuie să se bazeze doar pe recunoaşterea şi
instituţionalizarea acestui fapt. Puterea reprezentativă trebuie să ştie să caute în societate
mijloacele de a o guverna. El trebuie să determine participarea la acţiunea sa a indivizilor, iar
pentru asta nu exista decat o singura cale, si anume să le lase o parte din guvernare acestora.
Guizot sustine ca arta de a guverna constă nu în a-ţi insusi în aparenţă întreaga forţă,(a o
acumula) ci în a o folosi integral pe cea existentă. Acesta urmareste sa convinga puterea,
guvernul de faptul ca societatea nu este un dusman, dar si pe cei din opozitia liberala de
nobletea guvernarii si de eroarea comisa in momentul in care ideea ca puterea este slujitorul
societatii este dusa la extrem.
Guizot se plaseaza cu totul impotriva unui gevernamant total, unei autoriati totale, si este unul
din primii autori care au inteles pe deplin ca ideea guvernarii reprezentative, distinctia dintre
societatea civila si stat anuntau o extindere considerabila a puterii statului asupra societatii
civile. In fata acestui fenomen el nu se situeaza in opozitie, deoarece considera ca aceasta
crestere continua a puterii guvernului inseamna, pana la urma, o crestere a puterii societatii,
intrucat mijloacele de actiune ale puterii se gasesc mai intati in societate, asa-numitele
superioritati sociale. Este vorba de accesul la puterea publica a aristocratiilor naturale. Aceasta
idee nu este deloc contrara celei care a stat la baza Revolutiei, intrucat aceasta a dorit ca
pozitia oamenilor in societate sa fie fixata dupa meritul lor.
Nicorut Florin
Istorie, anul II, grupa II

Aici Guizot, pentru a pune bazele guvernării reprezentative, pentru a institui liberalismul ca
doctrină de guvernămînt, abandonează un clement esenţial al doctrinei liberale a puterii
politice.
Guizot spune ca intre egali, puterea, conducerea nu s-ar naşte niciodată, nu s-ar face
recunoscuta si nu ar putea fi urmata. Superioritatea simţită şi acceptată este liantul primar şi
legitim al societăţilor umane; este în acelaşi timp faptul şi dreptul,este adevăratul, singurul
contract social.
Pentru Guizot autoritatea nu suntem noi, popoarele moderne, indivizii moderni, ci doar natura
lucrurilor, mersul spontan al lucrurilor, natura omului. Trasatura sa principala este semetia.
Pentru el, miscarea istorie nu face altceva decat sa calauzeasca, sa indrume natura umana
spre implinirea ei.
Acesta critica ideea suveranitatii poporului intr-un mod mai radical decat o face Constant,
respingand ideea unei suveranitati a individului asupra lui insusi si spunand ca vointa sa nu
este suveranul sau legitim. Sustine ca unicul suveran care poate fi conceput de oameni este
dreptul, ratiunea, justitia, legea morala.
Fiind partizanul deplin al acestei idei, Guizot subliniaza necesitatea institutiilor liberale si
reprezentative, si anume impartirea/diviziunea puterilor. Societatea si guvernarea apar
impreuna si coexista in mod necesar, iar puterea nu este rezultatul unei vointe umane,
divinizate. ( Ideea superioritatilor naturale)
Tocqueville si liberalismul in fata democratiei
Alexis Henri Charles de Clérel, viconte de Tocqueville a fost un gânditor politic, istoric și scriitor
francez.
Spre deosebire de Constant si Guizot, cei pentru care problema era reprezentantul sau
reprezentarea, pentru Tocqueville devine problematic ce trebuie reprezentat.
Aceasta societate, stare sociala ii apare lui Tocqueville ca un proces misterios, inedit, si de o
importanta majora. Pentru el, egalitatea nu este doar o stare, ci un adevarat proces, si anume
egalizarea crescanda a conditiilor si este de parere ca acest proces nu este la final/capatul sau.
Pentru a descoperi democratia si natura acesteia, face o calatorie intre 1831-1832 in America
si constata ca democratia pare sa-si fi atins limitele naturale, construind institutiile politice
care si-au demonstrat stabilitatea. Observand Statele Unite in aceasta calatorie, el si-a dat
seama ca egalitatea conditiilor este elementul central si fundamental al vietii americanilor si
al tuturor realitatilor sociale si politice americane. Sustine ca aceasta stare sociale genereaza
consecinte politice extrem de diferite fiecarui stat in parte. Starea sociala democratica
determina ceea ce nu pot fi institutiile- aristocratice, insa, subliniaza Tocqueville, lasa la
latitudinea statelor daca ele vor fi tiranizate sau libere. Furnizeaza exemplul Frantei in care
avtrebuit negata si distrusa aristocratia spre deosebire de Statele unite, unde americanii s-au
nascut, si nu au devenit egali.
In Statele Unite, acesta descopera ca democratia este mai intai o stare sociala, si ca este in
mod absolut o dogma politica a suveranitatii poporului.
Nicorut Florin
Istorie, anul II, grupa II

La inceputul secolului al XIX-lea in Franta este extrem de raspandita temerea ca intr-o

societate democratica, fiecare influenta tinde sa devina o porunca, sa ii separe pe oameni unii
de ceilalti, sa dizolve societatea, iar societatatile oamenilor se mentin doar prin influenta, iar
cu cat aceasta actiune/interaciune este mai activa si mai variata, cu atat societatea este mai
civilizata.
Reactionarii nu vad decat acest moment negativ ( separarea indivizilor), iar liberalii momentul
pozitiv, si anume individul hotarand liber asupra ceea ce va constitui legatura sa cu celalalt
individ.
Tocqueville critica aspru centralizarea administrativa pentru ca ii confirma si ii izoleaza pe
francezi in rolul lor secundar de indivizi avizi de securitate si placeri. Oamenii se ghideaza dupa
principiul american de self-government, se considera proprii lor suverani si judecatori.
Tocqueville analizeaza si modul in care democratia modifica raporturile dintre servitor si
stapan, spiritul relatiei lor se schimba profund, iar daca un individ il serveste pe celalalt este
in virtutea singurei si unicei legitimitati posibile a supunerii in democratie, si anume contractul.
Totodata, intr-o asemenea societate bazata pe egalitati si pe asemanarea dintre indivizi,
sentimentul de compasiune capata amploare, iar moravurile vor deveni tot mai blande.
Isi face aparitia, spune Tocqueville, atitudinea negustorului american, care vede in
concurentul sau un egal, de aceea nu accepta sa fie mai bogat, mai intreprinzator, sa reuseasca
mai bine decat el. Accepta inegalitatea ca fiind accidentala, dar o accepta si se straduie sa
limiteze aceste inegalitati care apar intre indivizi.
Prin urmare, egalitatea conditiilor produce doua comportamente aflate intr-un raport de
antiteza: gustul concurentei ( negustorul american – specific americana si nu generala ) si
refuzarea concurentei care poate conduce la incredintarea intregii puteri administratiei
centrale, caracteristica Frantei, si in mod absolut, mai puternica, intr-o stare social
democratica, in viziunea lui Tocqueville.
In Statele Unite, ganditorul francez a perceput mai puternic amenintarea democratiei asupra
libertatii de a gandi, in sensul in care conditia acestei activitati este influenta, interactiunea,
schimbul intelectual, contactul spiritelor. Toqueville remarca faptul ca fiecare individ tinde sa
se inchida in sine si sa judece de acolo lumea. Astfel, omul democratic nu are incredere in sine,
nici in altul, ci in al treilea element, pe care-l formeaza impreuna, si anume
multimea/masele/judecata publicului.
Acest nou despotism, are o trasatura specifica, blandetea sa prin limitarea violentelor,
brutalitatilor, a suferintelor fizice sau morale.
Aceasta dogma a suveranitatii poporului face ca fiecare om sa asculte exclusiv de sine insusi
sau de reprezentantul sau, iar proiectul liberal, dorind sa se intemeieze pe egalitatea naturala,
deschide o noua pagina in istoria lumii. Tocqueville a formulat problema societatilor liberale
in maniera cea mai ampla si mai profunda.
Nicorut Florin
Istorie, anul II, grupa II