Biografie

Freud a fost un neurolog austriac și fondatorul psihanalizei, care a creat o abordare cu totul
nouă pentru înțelegerea personalității umane. Este considerat una dintre cele mai influente -
și controversate - minți ale secolului XX.

Sigismund (ulterior schimbat în Sigmund) Freud s-a născut la 6 mai 1856 în Freiberg, Moravia
(acum Pribor în Cehia). Tatăl său era negustor. Familia s-a mutat la Leipzig și apoi s-a stabilit
la Viena, unde Freud a fost educat.

În 1873, Freud a început să studieze medicina la Universitatea din Viena. După absolvire, a
lucrat la Spitalul General din Viena. A colaborat cu Josef Breuer în tratarea isteriei prin
reamintirea unor experiențe dureroase sub hipnoză. În 1885, Freud a plecat la Paris ca
student al neurologului Jean Charcot. La întoarcerea la Viena anul următor, Freud s-a
instalat în practica privată, specializată în tulburări nervoase și cerebrale. În același an s-a
căsătorit cu Martha Bernays, cu care a avut șase copii.

Freud a dezvoltat teoria conform căreia oamenii au un inconștient în care impulsurile

sexuale și agresive sunt în conflict perpetuu pentru supremație cu apărarea împotriva lor. În
1897, a început o analiză intensă despre sine. În 1900, a fost publicată opera sa principală
„Interpretarea viselor” în care Freud a analizat visele în termeni de dorințe și experiențe
inconștiente.

În 1902, Freud a fost numit profesor de neuropatologie la Universitatea din Viena, funcție pe
care a deținut-o până în 1938. Deși unitatea medicală nu era de acord cu multe dintre
teoriile sale, un grup de elevi și adepți au început să se adune în jurul lui Freud. În 1910, a
fost fondată Asociația internațională psihanalitică.

După primul război mondial, Freud a petrecut mai puțin timp în observația clinică și s-a
concentrat pe aplicarea teoriilor sale la istorie, artă, literatură și antropologie. În 1923, a
publicat „Eul și id-ul”, care sugera un nou model structural al minții, împărțit în „Id,„ Ego ”și„
Superego ”.

În 1933, naziștii au ars public o serie de cărți ale lui Freud. În 1938, la scurt timp după ce
naziștii s-au anexat Austria, Freud a părăsit Viena la Londra împreună cu soția și fiica sa
Anna.

Freud fusese diagnosticat cu cancerul maxilarului în 1923 și a suferit peste 30 de operații. A

murit de cancer la 23 septembrie 1939.

Structura aparatului psihic

Sigmund Freud a elaborat un model in care mintea omului este vazuta ca un iceberg, avand
cea mai mare parte ascunsa sub apa. Partea de care suntem constienti a denumit-o
constient. Preconstientul pastreaza amintirile si gandurile temporar uitate, dar care pot fi
readuse cu usurinta in constient. Stratul cel mai profund al mintii ale carui componente nu
ajung niciodata in campul constiintei este inconstientul. Inconstientul pastreaza toate
traumele si conflictele acumulate in perioada copilariei noastre, el influentandu-ne
comportamentul si emotiile, cauzand tulburari severe.

De asemenea, Freud sustine ca personalitatea este constituita din trei structuri importante:
Id (Sinele), Ego (Eul) si Superego (Supraeul). Fiecare parte a personalitatii are propria sa
functie, iar in personalitatea sanatoasa matura, cele 3 parti produc un comportament
echilibrat, bine integrat.

Sinele (Id-ul) este determinat biologic si este partea primitva a personalitatii ce inglobeaza
toate pulsiunile instinctuale: sexuale, agresive si cele care intereseaza satisfacerea nevoilor
corporale. Include 2 categorii de instincte: de viata (Eros) si de moarte (Thanatos). Id-ul
actioneaza dupa principiul placerii, adica cauta sa simta placerea si sa evite durerea. Este
irational, impulsiv si nu este afectat de restrictiile sociale. La copiii nou nascuti toate
procesele mentale sunt procese ale Id-ului.

Eul (Ego-ul) se dezvolta odata cu cresterea copilului in incercarea acestuia de a se adapta

cerintelor lumii exterioare. Eul opereaza dupa principiul realitatii, adica satisfacerea nevoilor
sunt amanate pana in momentul si locul oportun. De exemplu, copilul invata ca foamea ii va
fi satisfacuta numai atunci cand cineva va fi disponibil sa ii prepare mancarea. Astfel, Ego-ul
incearca sa realizeze echilibrul dintre pulsiunile irationale ale Sinelui si relatiile lumii
exterioare.

Supraeul (Superego-ul) este echivalentul aproximativ al constiintei de sine si apare in

perioada de 4-6 ani. Supraeul reprezinta cadrul intern al individului, a ceea ce este „drept” si
„nedrept”, asa cum sunt ele reprezentate de sanctiunile si inhibitiile morale existente in
cultura respectiva. Orice violare a standardelor inalte, deseori nerealiste, are ca rezultat
sentimentul de vinovatie, anxietatea, deci slabirea Ego-ului.

Slabirea Ego-ului declanseaza reactii automate si inconstiente de aparare ce intra in conflict

atat cu Sinele cat si cu Supraeul.

Prima teorie a lui Freud – Teoria Visului (1900)

Interpretarea visului este o carte scrisa de psihanalistul austriac Sigmund Freud, care a fost
publicata la 4 noiembrie 1899.

Lucrarea prezintă concepția lui Freud privind inconștientul și ceea ce ulterior avea să devină
complexul lui Oedip.

Autorul susține că visul este important nu numai pentru psihanalist, ci și pentru individ.
Pentru subiect, visul are două componente:
  conținutul latent: cel care cauzează visul;
 conținutul manifest: ceea ce subiectul își amintește la trezire.

Conținutul manifest, care este povestea visului pe care o spunea visătorul, poate fi folosit
pentru a descoperi conținutul latent al visului. Conținutul latent este ceea ce psihanaliza
încearcă să dezlege, dezvăluie lucruri importante în creierul inconștient.

Factori care impiedica descoperirea continutului latent:

 Condensarea: multe idei apar ca una singura intr-un vis. Aceste elemente separate
sunt importante pentru descoperirea materialului reprimat.
 Deplasarea: unele lucruri neimportante din vis par importante cu scopul de a distrage
atentia de la ceea ce este cu adevarat relevant.
 Elaborarea secundara: visatorul va adauga propriile idei in momentul in care explica
visul pentru ca acesta sa aibă mai mult sens.

Analiza visului este utila deoarece poate accesa informatii greu de atins, acestea fiind
ingropate in inconstient si necunoscute visatorului.

Punctele negative ale analizei visului sunt:

1. Interpretarile sunt foarte subiective

2. Oamenii nu isi pot aminti intotdeauna visele
3. Oamenii ar putea minti despre visele lor, astfel incat interpretarile pot fi incorecte
4. Poate fi folosit doar ceea ce spune visatorul

Studiul de caz al Micului Hans

Studiile de caz au fost studii care s-au concentrat asupra unei persoane specifice. Freud l-a
studiat pe Micul Hans în 1909 care avea visuri ciudate. Părinții micuțului Hans au înregistrat
dezvoltarea lui si i-au scris despre ea lui Freud.

Micul Hans avea o fobie de cai si ii era teamă să iasă din casă. Freud a analizat ce a spus
Micul Hans, inclusiv visele sale pentru a afla ce a fost în inconștientul lui de a cauzat fobia.

Visul micului Hans: A văzut 2 girafe, una mare și una sfărâmată. Marea girafă a strigat,
deoarece Micul Hans a luat-o pe cea sfărâmată de langa ea .Marea girafă a încetat să mai
strige și Micul Hans spune că, în vis, s-a așezat pe girafa sfărâmată.

Analiza lui Freud asupra visului: Freud a crezut că marea girafă care striga era tatăl Micului
Hans, iar girafa sfărâmată era mama lui. Când girafa cea mare a strigat la Micul Hans pentru
că a luat girafa sfărâmată, acest lucru semnifica faptul că micuțul Hans voia să-și ia mama de
la tatăl său. Cu toate acestea, Micul Hans se simte vinovat și se teme de tatăl său. Acest lucru
a fost din nou considerat ca o dovadă pentru afirmația că un băiat tânăr are sentimente
sexuale pentru mama sa și, de asemenea, se teme de tatăl său și se simte vinovat, fiind
sugerat Complexul Oedip.

Cea de a doua teorie a lui Freud – 1923

Contribuţia esenţială a lui Sigmund Freud constă în punerea în evidenţă a existenţei şi

acţiunii inconştientului în viaţa psihică şi în explicarea pe această bază a personalităţii
umane. Freud este primul care intercorelează şi adună toate referirile şi datele concrete care
vorbeau despre existenţa şi a unei alte componente a psihicului în afara de conştiinţă,
componentă ce a fost denumită inconştient.

Inconştientul este declarat factor determinant al întregii dinamici psihologice a individului,

cauzalitate a manifestărilor sale psihice: “Orice act comportamental îşi are rădăcina în
inconştient.” Inconştientul reprezinta partea invizibila a aisbergului, care formeaza cel mai
larg şi, intr-un anume fel,cel mai puternic sector al vietii noastre.
Preconstientul(subconstientul) este mai apropiat de inconştient, dar poate fi stimulat
prînmijloacele gandirii şi deveni conştient. Conştientul este treapata superioara , intalnita la
omul evaluat sub aspect psihic. Sub raport functional, inconştientul conţine pulsiuni ce se
comportă ca “ fiinţele vii”, pe când conştiinta este doar spectatoare, ea observă şi permite
sau nu satisfacerea pulsiunilor inconştientului. Conştiinta nu are rol în socializarea individului
sau în adapatarea lui actuală la solicitarile mediului de viaţă, ci doar de a suprima, de a
refula, adică de a trimite înapoi în inconştient acele pulsiuni care încearcă să “ scoată capul la
vedere”. Cât priveşte preconştientul, el este o” staţie de tranzit”, unde tendinţele
inconştientului şi ale conştiinţei vin şi poposesc temporar înainte de a trece în structurile
opuse fiecăreia dintre ele. Inconştientul este sediul instinctelor sexuale înscrise în chiar
structura biologică, somatică a organismului. Ele sunt cele care “ fierb”, care “clocotesc”, ele
sunt cele a căror singură “raţiune” de a exista este “descărcarea” şi consumarea lor
adecvata, reducerea tensiunii, producerea plăcerii.Cum însă această “descărcare” nu se face
oricând şi oricum, ci în comformitate cu anumite reguli şi norme de convieţuire, de
comportare socială, adică atunci când a fost descoperit sau produs obiectul capabil a le
consuma corespunzător, satisfacerea lor este barată, amânată sau chiar repudiate de
conştiinţă. În virtutea acestui fapt, Freud considera că inconştientul funcţionează după
“principiul plăcerii”, căruia îi acorda statutul de principiul fundamental al vieţii, în timp ce
conştiinta acţionează după “principiul realităţii”, principiu care presupune gândirea, adica
stabilirea unui plan de acţiune, rezolvarea unor situaţii problematice. Atîta vreme cît între
aceste instanţe exista un echilibru, viaţa psihică a individului este normală, se desfăşoară
firesc. Cand intervin însa dezechilibre, schimbări de forţe, distorisiuni , apar noi modele
interacţionale, care de obicei sunt de ordin patologic. De pildă, atunci când instinctele
sexuale nu sunt satisfăcute necondiţionat, ele sunt refulate, sunt trimise din nou în
inconştient.Freud consideră însă ca aceste instincte, o dată refulate nu dispar , nu se
potolesc, nu rămân inactive, ci acţionează şi cu mai multă forţă asupra individului, cer cu şi
mai intensă tărie să fie satisfăcute. Cu cât conflictul dintre libido( forţa, puterea instinctelor
sexulae) şi conştiinţă este mai mare, cu atât instinctele refulate caută căi proprii de a se
satisface, chiar împotiva” voinţei “ conştiinţei. Astfel, ele se satisfac sub forma unor acte
comportamentale curioase, numite de Freud acte ratate(lapsusuri inexplicabile, uitari totale
de nume proprii, de cuvinte străine, erori de citit), sub forma visului şi, în cazuri mai grave,
sub forma unor stări morbide, nevrotice. Aşadar dupa opinia lui Freud, actele ratate, visele şi
nevrozele au o cazualitate de ordin sexual care se manifestă nu direct, ci indirect, prin
intermediul unor simptome care sunt substituţii ale inconştientului, a “ceva” ce este prezent,
dar rămâne încă inaccesibil cunoaşterii şi înţelegerii raţionale.