Sunteți pe pagina 1din 92

CAPITOLUL I

CONSIDERAŢII TEORETICE PRIVIND POLITICILE SOCIALE

1. Conceptul de politică socială


Definirea politicilor sociale nu se poate face fără a ţine cont de întreaga realitate socială
şi politică, existentă la un moment dat, care determină acest gen de intervenţie. Politicile sociale
trebuie să reprezinte un sistem de măsuri pe care le ia statul pentru a rezolva probleme sociale
de o anumită amploare.
Politicile sociale reprezintă măsuri şi acţiuni ale statului (strategii, programe, proiecte,
instituţii, legislaţie etc.) care se adresează nevoilor de protecţie socială, educaţie, sănătate,
locuire şi care în general vizează promovarea bunăstării sociale.
Politicile sociale au ca scop modificarea caracteristicilor vieţii sociale a comunităţii într-
un sens considerat dezirabil. Elementul central este bunăstarea individului, a familiei, a
colectivităţii şi a societăţii în general.
Definirea politicilor sociale presupune şi anumite neclarităţi terminologice. Este
necesară o lămurire mai clară a termenului.
„Politica” – în sensul de viaţă politică, partide, instituţii, ideologii etc. în cadrul
sistemului de reprezentare politică nu trebuie confundată cu „politici” – în sensul operativ, ca
ansamblu de măsuri şi activităţi prin care administraţia centrală sau locală intervine într-un
anumit domeniu.
Există diferite răspunsuri la întrebarea: Ce este politica socială?. Aceste răspunsuri
încearcă să surprindă fenomenul în întreaga lui complexitate.
Unul dintre răspunsuri încearcă să ilustreze politica socială prin suprafeţele sau
domeniile în care funcţionează politica publică pe care o consideră inclusă în politica socială.
O altă variantă de răspuns porneşte de la definirea proporţiei (dimensiunii) politicii
sociale, explicând ce o face deosebită faţă de alte tipuri de politici. Din acest ultim unghi de
vedere, se pare că dificultăţile privind subiectul politicii sociale sunt mai greu de depăşit.
În unanimitate, autorii şi cercetătorii au căzut de acord asupra enumerării
domeniilor politicii sociale ca fiind elementul fundamental al definiţiei. Cu toate acestea şi
acest criteriu pare a fi discutabil deoarece nu se poate considera o politică oarecare ca făcând
parte din politicile sociale doar pornind de la trăsăturile ei particulare. Adesea neglijarea unor
aspecte care au un impact considerabil asupra bunăstării sociale atrag după sine aprecierile
arbitrare care nu au nimic de-a face cu rigurozitatea ştiinţifică. Pentru a putea defini ce este
politica socială este necesar ca în prealabil, să fie identificate elementele din care se compune.

5
În general, oricine include în categoria de politici sociale, fără pretenţia unei definiţii
academice, trei domenii largi care în esenţă se referă la individ: siguranţa socială, serviciile
sociale cu caracter personal şi sănătatea. Se observă în acest răspuns primordialitatea
interesului individual care raportează politica socială la propriile sale necesităţi. În timp ce
marea parte a populaţiei nu se îndoieşte asupra recunoaşterii acestor domenii ca fiind ,,sociale”,
terminologia însă declanşează unele confuzii.
Existenţa unor departamente guvernamentale specializate pe grupe de probleme şi
activităţi nu exclude formularea închegată a unei concepţii unitare, generalizate la nivelul
întregii societăţi, despre politica socială. Nu trebuie pierdut din vedere nici faptul că alături de
stat care preia grija socialului, întreprinderile prin funcţiile lor sociale aduc o contribuţie în
completare.
De exemplu, politica locuinţei este considerată în multe materiale ca fiind una din
componentele politicii sociale deşi face parte din sectorul privat al pieţei. În legătură cu acest
exemplu sunt formulate numeroase întrebări referitoare la măsura în care piaţa liberă poate
opera în raport cu sectorul privat şi măsura în care autorităţile decid destinaţia locuinţelor
publice vor acţiona în scopul satisfacerii unor nevoi sociale încălcând sau nu sectorul afacerilor
particulare cu locuinţe.
Există însă în zona politicilor sociale adevărate ,,suprafeţe” de interes privat care nu
numai că sunt evitate pentru a nu deranja sectorul agenţilor economici privaţi, dar mai mult sunt
excluse ca ne având un caracter social – public.
Un alt exemplu îl constituie politica educaţională care prin obiectivele sale se înscrie
ca cea mai socială dintre politicile sociale. Cu toate acestea, după unii autori, datorită faptului
că domeniul educaţional este unul dintre sectoarele care solicită cele mai mari cheltuieli publice
cu mult peste serviciile considerate a contribui la bunăstare publică, politica educaţională merită
mai mult sau mai puţin a fi inclusă în politicile sociale.
Dacă definim politicile sociale în termenii cheltuielilor publice, atunci includerea
educaţiei în politica socială este consecvenţa unei decizii arbitrare de a defini această politică
socială ca fiind cheltuielile publice ce contribuie la bunăstarea publică. Apare deci o primă
variantă a definiţiei politicii sociale potrivit criteriului ,, finanţarea unor obiective”, adică
destinaţia socială a unor cheltuieli bugetare.
Alţi autori, printre care T.H. Marshall dimensionează obiectivul fundamental al
secolului XX ca fiind ,,bunăstarea”. În abordările academice franceze şi engleze termenul de
politici sociale se transformă în ,, administrare socială”.

6
Se impune totuşi o clarificare în privinţa conţinutului de politici sociale. Este necesară
diferenţierea dintre conţinutul politicilor sociale şi factorii (coordonatele) determinante ale
bunăstării; aceasta deoarece nu orice politică socială conduce la bunăstare (dacă o analizăm la
nivel individual) nu este rezultatul unei anumite politici sociale.
A egala obiectivele politicii sociale cu coordonatele bunăstării pare să confere un aspect
de acceptare tacită a ideologiei particulare, de altfel, despre statul bunăstării, concepţie care se
manifestă în mod diferit de la un autor la altul, sau de la un curent la altul.
Multiple discuţii recente despre politicile sociale sugerează faptul că politica bunăstării
este promovată nicidecum în scopuri umanitare, pentru satisfacerea nevoilor populaţiei, ci mai
curând ca răspuns la manifestarea unor nemulţumiri sociale.
În concepţia unor autori, cheia înţelegerii configuraţiei politicii de siguranţă şi protecţie
socială constă în complexul de funcţii care servesc ordinea politică şi socială, menţinerea
acestei stări lipsite de conflicte şi tensiuni. Aşa se şi explică de altfel susţinerea deosebită din
toate punctele de vedere instituţional şi financiar a acelor segmente de politică socială care
contribuie prin suprafaţa lor de acţiune la ,, calmul şi siguranţa socială”.
Evidenţa istorică subliniază faptul că tipurile de înţelegere, acorduri, angajamente de
politică socială sunt cu preponderenţă iniţiate în perioadele de stopări sau dezordini civile
produse de şomajul în masă, fiind apoi abolite sau reduse când stabilitatea politică se
reinstaurează. Acesta este punctul de vedere împărtăşit în general de masele populare care
consideră că în perioadele de frământări politice, politica socială a guvernului devine progresiv
mai responsabilă, mai umană, mai generoasă.
În mod particular, curentele marxiste consideră că societăţile capitaliste avansate cer ca
infrastructura politicilor bunăstării să ajute la menţinerea ordinii publice. Se încearcă atfel
instrumentalizarea politicilor sociale în sens ideologic.
În acest context apare o altă configuraţie a bunăstării. Capitalismul bunăstării, cum este
supranumit de orientările marxiste, promovează tenta peiorativă a termenului de bunăstare.
Politicile care promovează bunăstarea sunt explicate în termenii ,, controlului social”; ele devin
măsuri de combatere ale dezechilibrelor sociale alături de politica penală şi cea poliţienească.
Există în această direcţie două interpretări extreme privind originea politicii sociale.
Joan Higgins (1981) sugerează că ambele concepţii (liberală şi colectivist – marxistă) se
situează deasupra modelelor raţionale ale acţiunii politice în care actorii sociali au motive şi
sunt capabili să dea o nuanţă acestor politici care să reflecte cu acurateţe intenţiile lor.
Studiile contemporane în acest domeniu aduc în discuţie relaţia dintre cele două
categorii de implicaţi în politica socială şi implementatorii politicii sociale. Intre aceştia se

7
manifestă un sistem de relaţii care pornesc de la scopurile extrem de diferite şi amestecate ale
celor care pot influenţa politica socială. Importante se profilează a fi consecinţele intervenţiilor
deoarece la oarecare input-uri, output-urile sociale pot fi neprevăzute şi chiar nedorite. Unele
politici sociale, prin conţinutul lor invocă necesitatea unor ajustări marginale faţă de unele
situaţii anterioare, motivaţia fiind nevoia de corectare a consecinţelor negative a politicilor
prevăzute.
Ca atare, necesitatea de politica socială nu trebuie interpretată nici în termenii unei
evoluţii continue a statului bunăstării inspirat de idealuri umaniste nici de către conspiraţia
manipulării maselor populare lipsite de putere selectivă – decizională.
Respingerea acestor interpretări porneşte deci de la două aspecte:
a) neincluderea individului cu motivaţiile sale , jucând rolul dinamic în evoluţia
politicii sociale;
b) controlul social manipulant, motivator al acţiunilor.
Discuţiile privind definirea politicii sociale comportă trei aspecte:
- politicile identificate a fi ,,sociale” nu trebuie să fie interpretate ca şi cum ar fi
concepute şi implementate în termenii concepţiei publice despre bunăstare;
- alte politici, identificate ca neconvenţional politici sociale pot fi comparate sau îşi
pot aduce contribuţia la obţinerea bunăstării;
- politica publică va trebui să fie privită ca un întreg în care politicile sociale sunt
semnificativ interrelaţionate cu alte politici publice (segmentare).
Nu întotdeauna este uşor de introdus în sistemul politicii sociale alte politici publice,
tangente la obiectivele caracteristice ale politicilor sociale, doar pe simplul considerent că ele
contribuie la realizarea bunăstării colective.
Bunăstarea colectivă implică un anumit tip de egalitate: toţi membrii colectivităţii
trebuie să dispună de un stoc minim de bunuri şi servicii considerat a fi decent, normal,
minimal.
Să urmărim un exemplu privind importanţa contribuţiei unei politici publice la ,,binele
colectiv” şi raporturile sale cu politica socială.
Deşi creează şi menţine climatul normal pentru bunăstarea socială, politica de apărare
nu este considerată ca o politică socială. Există în acest sens cel puţin următoarele consideraţii:
- cheltuielile cu politica socială sunt concurate de cheltuielile cu apărarea, situaţia
fiind de multe ori apreciată ca dezavantajoasă pentru finanţarea zonei sociale;

8
- cheltuielile cu apărarea au un şir de consecinţe pozitive (crearea de locuri de
muncă), dar şi negative în plan social (dezmembrarea vieţii de familie, stil de viaţă deosebit, );
- chiar dacă politica socială exceptând unele căi marginale, nu are un impact vizibil
asupra relaţiilor dintre state aşa cum se apreciază a avea politica militară, nu trebuie pierdută
din vedere contribuţia sa la integrarea socială internă, dar şi la integrarea în marea familie a
statelor lumii şi mai ales contribuţia sa la armonizarea cu politicile sociale ale altor state.
Dezvoltarea rolului statului în special în sec. XIX-XX determină luarea în discuţie nu
doar a modului de evoluţie a concepţiilor despre politica socială, dar mai ales al legăturilor care
se manifestă între creşterea economică ca obiectiv şi rolul jucat de guverne în relaţia sa cu
economicul dar şi cu socialul.
Două interpretări de ordin politic, în aparenţă contradictorii, conduc la anumite
concluzii:
- pentru ,,urmaşii economiştilor clasici”, statul industrializat şi-ar fi adus cea mai
substanţială contribuţie la realizarea bunăstării publice dacă concurenţa nu şi-ar fi spus
cuvântul; perioada dintre mijlocul sec. XIX şi prezent este marcată de o creştere permanentă a
intervenţiei statului în economie. Unele încercări de intervenţie apar justificate până la punctul
în care locul deciziei se schimbă din sfera pieţei libere în sfera arenei politice.
- marxiştii interpretează însă aceeaşi evidenţă în cu totul alt stil. Ei argumentează că
intervenţia statului trebuie privită doar în sensul protecţiei şi pentru a face societatea să
supravieţuiască. Societatea capitalistă recentă experimentează o formă de ,,capitalism al
bunăstării” în care competiţia industrială şi tehnologică este dominantă.
Ambele puncte de vedere privind intervenţionalismul la nivel economic accentuează
proporţia în care politica socială ar trebui să fie dependentă sau chiar derivată din politica
economică.
Un număr destul de mare de studii s-a consacrat pe problema circumscrierii sferei de
cuprindere a politicii sociale şi a definirii sale. Prezentăm în continuare câteva dintre acestea:
a) Deschiderea discuţiei despre politica socială începe cu precizarea fermă că nu există
o concepţie universală nici despre ce este politica socială nici care sunt graniţele sale ferme, nici
ce metode de analiză utilizează.
Politica socială este preocupată de cercetarea articulaţiilor obiectivelor sociale şi
metodele de realizare a acestora, precum şi a activităţilor non ideologice implicate; ea
surprinde dimensiunile şi implicaţiile socialului cu corpul politic al societăţii, dar şi schimbările
strategiilor alternative şi structurile de dezvoltare a socialului.

9
Începând cu 1975 studiul comparativ al politicilor publice a început să se intersecteze
din ce în ce mai des cu ştiinţele sociale. Încep să se contureze opinii privind tensiunea perpetuă
între recunoaşterea particularităţilor şi depistarea universalităţii, între revendicările cunoaşterii
analitice şi cele experimentale.
b) O altă opinie este aceea conform căreia încă nu s-a conturat o metodă specifică de
descifrare a problemelor complexe din politica socială. Şi mai mult, că natura cercetării
problematicii politicii sociale, a strategiei sociale, a perspectivelor şi tehnicilor interioare
acestui domeniu, reprezintă cea mai înalt specializată suprafaţă de politică.
c) Preocupările sferei de politica socială evidenţiază şi unele dificultăţi care apar pe
măsura căutări unor zone de consens teoretic şi practic.
Englezul Boulding (1976) remarca faptul că dacă ar exista un fir comun care să unească
toate aspectele politicii sociale şi să le diferenţieze pur şi simplu de politica economică, acesta
ar fi firul care conduce la ceea ce în alte domenii se numeşte sistem integrativ. Acest sistem
include un ansamblu de obiective prin care politica socială este menită să construiască
identitatea unei persoane în jurul comunităţii din care face parte şi cu care se asociază.
Pentru a realiza acest sistem integrativ, politica socială trebuie să adreseze mediului
social numeroase întrebări: ,,Care sunt elementele economice şi care cele sociale?”, ,, Cum se
raportează unele la celelalte?”, ,, Ce se înţelege prin realitate socio – economică?”
Problematica politicii sociale a reprezentat una dintre preocupările constante ale şcolii
engleze. Astfel, în literatura de specialitate anglo – saxonă există variate puncte de vedere
asupra naturii politicii sociale şi asupra integrării sale în ansamblul politicilor realizate de stat.
Titmuss (1976) consideră că studierea politicii sociale nu poate fi izolată de studierea
societăţii luată ca un întreg al aspectelor sale sociale , economice şi politice. În concepţia sa
politica socială este un ,,întreg sistem de principii şi măsuri pe care întreaga societate – nu
numai guvernul - le utilizează pentru alocarea şi distribuirea resurselor economice, pentru a
reglementa poziţia între indivizi şi grupuri, ordonând astfel relaţiile de tip social.
Gill (1982) atrage atenţia asupra faptului că, în cadrul său, politica socială nu reuşeşte
să stabilească ierarhia criteriilor la care se conectează alegerea politică. Armonizarea
politicilor sociale reprezintă reconcilierea în toate direcţiile a acţiunii factorilor care
influenţează componentele acesteia; cea mai importantă secţiune ar fi suprafaţa de distribuire a
venitului care devine din ce în ce mai neclară în urma ştergerii unor diferenţieri între
distribuirea publică şi cea privată (exemplu: asigurarea socială versus asistenţa publică).
Kahn (1982) susţine că nimeni nu poate oferi paradigma pentru o politică socială
care să reflecte şi să fie reflectată de dezvoltarea economică; dacă ar fi aşa această paradigmă

10
socială şi-ar dovedi aplicabilitatea în toate deciziile privind serviciile sociale. De criticat e faptul
că în concepţia autorului nu este clar că o paradigmă se va transforma o dată ce dimensiunile
sale au crescut în greutate, raportate la momentul iniţial.
Spre exemplu, trecerea de la o etapă a dezvoltării industriale care marchează evoluţia
societăţii către o altă etapă în care socialul va trebui să facă faţă consecinţelor pozitive şi / sau
negative ale dezvoltării; configuraţia socială va purta amprenta unei problematici de confruntare
tensionată între efectele dezvoltării şi eficienţa socială la nivel individ/societate.
Abordarea socială a eficienţei stă la baza evaluării politicii sociale. În concepţia
modernă eficienţa socială este compatibilă – în statul bunăstării – cu multiple criterii ale
egalizării în venituri, resurse, drept de proprietate, redistribuire.
Stein (1992) făcând referire la motivaţia politicii sociale, arată că ,, în practică politica
socială se naşte din starea conflictelor”, stare care derivă din divergenţele scopurilor şi
intereselor diferitelor indivizi, clase, grupuri, rezultatul fiind un set politic de măsuri ce poate
deveni iraţional prin respectarea cu precădere a unora sau altora dintre aceste interese.
Glezer (1992) atenţionează asupra elasticităţii termenului de politică socială. În opinia
autorului , alături de factorii care contribuie la o anumită conformaţie a politicii sociale intră şi
factori cum ar fi: relaţiile de familie, grupuri etnice, biserică, relaţiile de vecinătate.
Punându-se de acord asupra faptului că politica socială introduce o îmbinare de factori
şi preferinţe, toţi autorii sunt de părere că includerea unui dialog permanent între analistul
participant, elaboratorul de politică socială şi implementatorul politicii respective, este nu
numai de dorit, dar şi obligatoriu. Apar astfel, şi alte coordonate ale sistemului integrativ al
politicii sociale şi anume aspectele administrative în toată complexitatea şi dificultatea
mecanismelor funcţionale.
În acest context, politica socială se adresează mai multor niveluri:
a) nivelul naţional – unde se precizează priorităţile, determinând gradul de eficienţă
prin constituirea alocaţiilor materiale şi financiare;
b) nivelul de administraţie locală (regională, teritorială) – unde se fixează cele mai
specifice priorităţi. Dificultatea la acest nivel derivă din încercarea de menţinere a veridicităţii
conceptuale şi programatice a deciziilor la nivel naţional şi racordarea celor locale la politica
socială naţională;
c) nivelul individului – unde apar obiective şi ţeluri subiective, în dezechilibru
numeric cu cele obiective, deviate de la tendinţa generală a politicii sociale
Se apreciază că deseori o politică socială nu este corespunzătoare în aplicarea ei chiar
dacă cel care o iniţiază şi decide dispune de pregătire în domeniu, cunoscând şi înţelegând

11
fenomenul social. Aprecierea corectă sau evaluarea finală a politicii sociale nu poate fi făcută
decât de către individ sau de societate în întregul ei.
Din comparaţiile politicilor rezultă programe sociale subordonate scopurilor mari,
naţionale. Viziunea asupra politicii sociale formulează în această direcţie două orientări
privind concepţia care stă la baza constituirii politicii sociale:
1. etica utilitaristă care ia în considerare omul ca fiinţă raţională şi responsabilă, în
acest context, politica socială atrage după sine un sistem de stimulente care va mobiliza
individului în posibilitatea sa de a controla bunuri cu ajutorul mijloacelor legale pe care le pune
la dispoziţie societatea. Această etică conduce către o nouă ,,terapie etică” în ştiinţa socială
modernă.
2. politica socială ,,terapeutică” care pretinde o mai mare intervenţie a guvernului în
legătură cu restructurarea suprafeţei sale de acţiune şi aplicabilitate.
Nici una din aceste două concepţii nu pare a fi de ajutor celor ce elaborează politica
socială.
,,Matricea” politicii sociale presupune luarea în considerare nu doar a componentelor şi
regulilor de aranjare a lor după un plan prestabilit, ci şi algoritmul funcţionării acestora care are
la bază raportul decisiv dintre economi şi social.
Problematica politicii sociale identifică 6 grupe mari de componente:
- raportul cost – beneficii;
- grupele de interese (suporterii, potenţialii sau posibilii oponenţi ai politicii sociale);
- tehnicile de implementare a politicilor sociale;
- schimbarea politicii sociale (direcţiile probabile şi contextul unor circumstanţe
relevante care modifică câmpul de acţiune al politicii sociale, de exemplu: inflaţia, şomajul,
tranziţia);
- atitudinea şi mentalitatea individului;
2. Istoricul politicilor sociale
Istoria politicilor sociale este relativ scurtă, de aproximativ un secol. Ca disciplină
ştiinţifică, politicile sociale au o istorie şi mai scurtă, de aproximativ o jumătate de secol.
Unii autori plasează începutul politicilor sociale în antichitate întrucât au existat
preocupări ale statelor (dincolo de într-ajutorarea comunitară) de susţine pe cei în nevoie, în
caz de calamitate, foamete, război, etc. În Sumer zeitatea Nanshe simboliza justiţia şi echitatea
socială, principii fundamentale ale politicilor sociale. În Atena se acordau echivalentul a ceea ce
numim azi pensii pentru invalizii şi orfanii de război, măsuri care pot fi circumscrise politicilor

12
sociale. În Imperiul Roman poate fi amintită Reforma fraţilor Gracchi sau Legea grâului care a
fost dată pentru a-i sprijini pe plebeii săraci.
Legea Săracilor („Poor Law Act”) din Marea Britanie din anul 1601, din timpul reginei
Elisabeta, reprezintă un alt moment important în istoria politicilor sociale. Acest act normativ
prevedea acordarea de ajutor săracilor în schimbul prestării unor munci în folosul comunităţii –
cum le-am numi astăzi – din partea celor apţi de muncă. Trebuie remarcată asemănarea cu
sistemul de acordare a ajutorului social din zilele noastre. Prin această lege statul îşi asuma
responsabilitatea pentru persoanele sărace, categorie importantă de asistaţi în politicile sociale
şi în prezent. Totuşi, activităţile concrete de prevenire a cerşitului şi de atragere a săracilor în
acţiuni lucrative reveneau comunităţii locale. Astfel, legea prevedea obligaţia fiecărei parohii de
a prelua responsabilitatea pentru proprii săraci. Săracii erau împărţiţi pe categorii funcţie de
capacitatea de a munci. Cei inapţi de muncă – bătrânii, bolnavii, puteau locui în „instituţii de
caritate”, un fel de aziluri ale zilelor noastre. În cazul refuzului de a munci, cei apţi de muncă
erau pedepsiţi să trăiască în „case de corecţie”, un fel de închisori.
Specialiştii evidenţiază şi alte momente importante în istoria politicilor sociale.
Războaiele napoloneene (1799 – 1815) au avut ca efect răspândirea ideilor Revoluţiei Franceze
în spaţiul european şi la o nouă concepţie despre rolul statului, dar şi la înmulţirea problemelor
sociale ale vremii: sărăcire masivă, foamete etc.
În contextul înmulţirii problemelor sociale generate de război şi a schimbărilor socio-
economice majore ale vremii (industrializare, urbanizare) s-a consolidat ulterior o atitudine mai
degrabă negativă cu privire la extinderea ajutoarelor către anumite categorii. Pe lângă
argumentul decisiv al costurilor mult prea ridicate pentru susţinerea ajutoarelor, au fost invocate
şi alte argumente economice, demografice şi chiar morale (Ricardo – scăderea salariilor,
sărăcirea populatiei care munceşte, Malthus – creşterea rapidă a populaţiei; Bentham –
demotivează munca).
Astfel, după mai bine de 200 de ani, în urma unui raport asupra Legii săracilor, acesta
este amendată (Amendamentul Legii Sărcilor, 1834) în sensul limitării ajutoarelor, criteriile de
eligibilitate devenind mult mai stricte. Cei apţi de muncă erau obligaţi să muncească şi trăiască
în aşa-numitele „case de muncă”, separaţi de familie, soţi şi copii, în condiţii de viaţă mai
precare decât cele în care trăia un muncitor sărac de pe piaţa muncii.
Abia la sfârşitul sec al XIX-lea schimbarea ideologică generată de revoluţia Franceză
devine dominantă. Spre exemplu şcolile, erau întreţinute prin acţiuni de caritate fie de biserici
fie din alte iniţiative, statul făcându-şi simţită prezenţa abia către sfârşitul secolului când, prin

13
elaborarea Actului Educaţional din 1870 susţine dreptul oricărui copil la o formă de şcolarizare.
După 1880 şcoala primară devine obligatorie şi gratuită.
Introducerea modelului asigurărilor sociale în Germania anilor 1880 în timpul
cancelarului Otto von Bismark reprezintă însă momentul crucial în dezvoltarea politicilor
sociale moderne. Pentru prima dată se încercă constituirea unui sistem de protecţie pe alte
principii decât cele ale ajutorului acordat celor mai săraci. Primele legi în domeniul asigurărilor
sociale pot fi considerate prima implicare cu adevărat importantă a statului modern în protecţia
socială a indivizilor. Au fost introduse:
• Asigurările pentru accidente industriale – 1871
• Asigurările de sănătate – 1883
• Asigurările de pensii – 1891
Mulţi autori apreciază că scopul acestora nu a fost unul umanist cît mai mult politic
pragmatic; legile introduse perpetuau în fapt diviziunea şi stratificarea socială prin instituirea
unor privilegii diferenţiate, scopul fiind de fapt loializarea indivizilor faţă de monarhie şi stat.
Solutia instituirii unor politici sociale guvernamentale cu rol protector a provenit din
zona dreptei politice, din zona unor ideologii liberale sau conservatoare. Mulţi specialişti în
politici sociale apreciază că sistemul securitatii sociale este în fond la originea sa liberal sau
conservatoar. În Germania şi în alte ţări vest-europene care se aflau în plină crestere economică,
statul (identificat pe atunci cu interesele capitalistilor) dorea să reducă amenintarea “stângii
proletare” şi să demonstreze că este capabil să susţină deopotrivă dezvoltarea economica şi
protectia sociala. Democratizarea politica şi universalizarea dreptului de vot au obligat puterea
politico-economică a sfârsitului de secol XIX să adopte măsuri în favoarea muncitorilor.
Competitia electorala pe care o instituie democratizarea Europei occidentale accelereaza
opţiunea industriasilor şi a institutiilor “statului-natiune” de a adopta programe sociale menite
sa asigure bunastarea colectivă.
La sfârşitul secolului al XIX-lea, sistemele de asigurări se generalizează în aproape toate
ţările europene (nu şi în SUA). Sistemele de protecţie socială îşi extind acoperirea şi îşi
diversifică măsurile de suport. Totuşi, cu greu se poate vorbi de sisteme coerente şi integrative
de suport.
La începutul secolului XX măsurile de protecţie socială se diversifică. În Marea Britanie
ideologia reformistă capătă amploare şi se adoptă măsuri pentru protecţia copiilor (mese
gratuite în şcoală pentru săraci, controale medicale obligatorii etc.), protecţia vârstnicilor
(acordă beneficii fără condiţia unei contribuţii prealabile pentru mare parte din vârstnicii de

14
peste 70 de ani), protecţia forţei de muncă (se introducerea salariul minim) etc. În această
perioadă se dezvoltă „noul liberalism” care promova „eficienţa naţională”, adică creşterea
economică bazată pe o forţă de muncă educată şi sănătoasă. Creşterea economică rămâne
scopul final, iar protecţia socială este văzută ca o condiţie pentru a se putea realiza. Intervenţia
statului în economie era prea puţin acceptată.
Abia în perioada crizei economice din anii ’30 este amplu dezbătută problema
intervenţiei economice şi a angajării masive a statului în rezolvarea problemelor sociale grave.
Au fost dezvoltate teoriile economice ale statului intervenţionist.
Până la acel moment, în Statele Unite ale Americii, protecţia socială fusese realizată
aproape în întregime prin activităţi filantropice şi caritabile şi prin implicarea statului. Formele
de asigurări sociale existau într-o fază incipientă şi aveau un caracter mai mult local. În 1935 se
adoptă „Social Security Act” care instituie sisteme de asigurări (pentru pensii şi şomaj) şi de
asistenţă socială (pentru vârstnici, nevăzători şi copiilor săraci).
Primele măsuri de protecţie socială în România. În România prima lege mai
importantă este dată în 1775 şi viza protecţia copilului şi a persoanelor în nevoie; sunt înfiinţate
instituţii specializate pentru mame tinere, săraci, bolnavi cronici, vârstnici, persoane cu
dizabilităţi. Primele măsuri asiguratorii datează din 1872, sub forma unor asocieri ale
muncitorilor de într-ajutorare în caz de boală.
În evoluţia politicilor sociale din România pot fi menţionate câteva legi:
Legea Missir adoptată în 1902 şi care introduce un sistem de asigurări de tip corporatist.
Legea Neniţescu adoptată în 1912 care instituie obligativitatea contribuţiei şi lărgeşte
numărul şi tipul beneficiilor din asigurări.
În 1933 a fost adoptată legea care unifică şi generalizează sistemul de asigurări sociale,
acoperind toţi angajaţii.
Legea privind organizarea serviciilor de ajutor social din 1931 prin care s-au pus
bazele dezvoltării în perioada interbelică a unuia dintre cele mai moderne sisteme de servicii de
asistenţă socială din Europa la acea vreme (Şcoala lui Dimitrie Gusti având contribuţia
esenţială).
Izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial a acutizat problemele sociale existente şi
a condus la apariţia altora. Necesitatea reconstrucţiei sociale a fost larg acceptată atât la nivel
politic, cât şi la nivelul populaţiei.
Raportul Lordului Beveridge din 1942, din Marea Britanie este considerat de mulţi
specialişti un punct de cotitură în istoricul politicilor sociale. Raportul promovează ideea

15
înfrângerii celor „5 giganţi”: Lipsurile, Boala, Ignoranţa, Mizeria, Inactivitatea pentru care se
recomandă ca măsuri:
• un program de beneficii familiale;
• un sistem de servicii medicale accesibil, cu acoperire larga;
• intervenţia statului pe piaţa muncii pentru a îndeplini obiectivul angajării totale
a forţei de muncă (şomaj zero);
• un sistem universal şi obligatoriu de asigurări (şi de pensii şi de sănătate).
Se instituie cel de-al doilea tip de sistem de asigurări sociale – cunoscut şi ca tipul
Beveridge, pe lângă cel de tip Bismarkian, sistem finanţat din impozite de la bugetul de stat şi
nu din fonduri separate, depinzând într-o măsura mai mică de nivelul contribuţiei anterioare şi
cu accesibilitate universală.
3. Importanţa politicii sociale
Politica socială poate fi studiată în diverse moduri, în funcţie de interesul celui care
doreşte să cunoască:
- suprafaţa de acoperire a problematicii politicilor sociale;
- modul de organizare a derulării obiectivelor, în funcţie de scopurile perioadei de
analiză;
- cadrul administrativ în care se materializează decizia socio-economică.
Principalele preocupări sunt canalizate însă în direcţia ariei de acţiune a politicii
sociale: - care este suprafaţa de acoperire cu protecţie socială; - sistemul de siguranţă socială
cuprinde întreaga populaţie sau doar segmentele cele mai defavorizate; - în ce măsură statul
poate şi trebuie să intervină în politica de locuinţe etc. La acestea se pot adăuga întrebări
similare privind organizarea şi administrarea serviciilor.
Cea mai simplă studiere a politicii sociale se realizează prin intermediul descrierii
politicilor componente şi a instituţiilor care deservesc şi formează sistemul serviciilor sociale.
Studiul politicilor sociale poate merge spre zona politicului sau a eticii urmărindu-se
explicaţia atitudinii factorului politic în faţa conflictelor sociale, dar şi căutarea cauzelor
inegalităţii în societăţile evaluate economic.
În general, concluzia celor care studiază politica socială este unanim formulată: politica
socială se concentrează asupra „ calmării suferinţelor sociale”, obiectivele sale sunt acceptate ca
valori îndrăzneţe; ele sunt analizate în termenii succesului privind realizarea unor scopuri
propuse şi gândite în termeni politici.

16
Între oamenii de ştiinţă care s-au ocupat şi au scris despre politica socială s-a purtat o
vie dezbatere privind măsura în care analiza societăţii şi a instituţiilor sociale are sau nu valoare
pentru elaborarea politicilor sociale.
Concluzia generală este că, dacă aceste analize sunt făcute prin prisma convingerilor
politice şi etice personale, ele nu sunt de nici un folos pentru corpul ştiinţific al domeniului
respectiv aducând serioase prejudicii obiectivităţii.
Studiul politicilor sociale oferă o vedere mai largă asupra conexiunilor dintre politici
(în general) şi societate. Elaborarea politicii sociale este un proces politic, deoarece această
zonă nu poate fi analizată independent, fără a face referiri la alte activităţi publice. Politicile
trebuie să fie înţelese ca produse ale altor politici. Acesta este un proces cumulativ, care trebuie
înţeles nu doar prin faptul că o politică creează oportunităţi pentru o altă politică, dar şi pentru
că solicită şi alte răspunsuri politice.
Pentru a înţelege cât mai corect politica socială trebuie acordată o atenţie deosebită
constatărilor ştiinţei politice.

Un aspect important în studiul politicii sociale îl reprezintă examinarea implementării


sale. Impactul actual al oricărei politici asupra publicului depinde de modul cum ea este
interpretată şi pusă în practică.
Interpretarea politicii respective evidenţiază atât conţinutul, cât şi limitele sale. O
caracteristică particulară în acest sens este existenţa stocului birocratic. Complexitatea,
greutatea funcţionării, complicata mişcare a instrumentelor de punere în practică a obiectivelor
de politică socială, precum şi întârzierea lor aduc aprecieri negative şi chiar se transformă în
acumulări de tensiuni sociale (spre exemplu, întârzierea indexării când inflaţia este galopantă,
nerealizarea la timp a bugetului pentru sănătate etc.).
În acest sens, elucidarea raportului de determinare dintre condiţiile socio-economice şi
politica socială este deosebit de importantă.
Studiul politicilor sociale pune în discuţie aria activităţii sociale într-un mod care
încalcă hotarele subiectului, însă dacă înţelegerea efectelor şi descifrarea lor în practică are o
maximă importanţă, iar preocuparea diverşilor autori se concentrează în special asupra
complexităţii acestor efecte, trebuie acceptat şi faptul că studierea nu se poate face fără a privi şi
spre alte domenii conexe.
Mulţi dintre cei ce solicită studierea politicii sociale sunt, sau aşteaptă să fie atraşi în
domeniul social. În plus, studiul mai poate contribui la înţelegerea deciziilor şi acţiunilor altor

17
sectoare care se înrudesc cu departamentul politicilor sociale (exemplu, protecţia copiilor
abandonaţi, susţinerea vârstei a treia etc.).
Cea mai evidentă necesitate a celui ce studiază politicile sociale constă în cunoaşterea şi
înţelegerea sistemului cu care acestea operează. Caracteristic persoanelor atrase să lucreze în
domeniul serviciilor sociale este puternica lor angajare în acest domeniu de activitate. Poate şi
pentru acest motiv studiul „administraţiei sociale” este adânc ancorat în problematica politicilor
sociale de care se simte uneori răspunzător atunci când realitatea afirmă eşecul unora dintre
politicile sociale.
4. Raportul politică socială – politică economică
Interesul pentru o politică socială izvorăşte din convingerea economiştilor şi a altor
specialişti că factorul social, în ansamblu său, este nu doar o consecinţă ci şi premisă a creşterii
economice. În multe studii se evidenţiază că scopul dezvoltării este atât creşterea producţiei cât
şi modificarea nivelului, structurii şi repartiţiei acestei producţii astfel încât să devină posibilă
ameliorarea condiţiilor de viaţă prezente şi viitoare ale colectivităţii în ansamblul său.
Specialiştii în domeniu apreciază că dezvoltarea socială este în strânsă legătură cu cea
economică, în sensul că aceasta din urmă sprijină emanciparea socială, rezolvă unele dintre
problemele sociale, iar dezvoltarea socială contribuie astfel la sporirea eficienţei economice.
Se apreciază că o creştere economică al cărei efect este îmbogăţirea celor deja bogaţi
nu conduce la o dezvoltare durabilă a comunităţii. Problema creşterii economice trebuie să
meargă mână în mână cu procesul de repartiţie a veniturilor, pentru că altfel inegalităţile se
adâncesc. Orice program de dezvoltare care se va limita la interacţiuni pur economice, neglijând
repercursiunile sociale este sortit eşecului. Consecinţele unei asemenea greşeli se materializează
într-un ritm din ce în ce mai lent al creşterii economice, care în final conduce la regres social.
Invitând la luarea măsurilor de elaborare şi fundamentare a politicilor sociale,
organizaţiile internaţionale care se ocupă de aspectele sociale atrag atenţia statelor membre
asupra necesităţii de a se preocupa atât de realizarea unui bun climat social, de acoperirea unui
nivel minim de viaţă şi de o repartizare adecvată a veniturilor, cât şi de stimularea creşterii
economice. Această latură nu poate fi neglijată, deoarece oriunde în lume există dezvoltare
economică necorespunzătoare şi de slabă productivitate există totdeauna şi sărăcie.
Obiectivele de politică socială şi cele de creştere economică înaltă nu sunt
ireconciliabile, aşa cum ar rezulta la prima vedere. Instituirea unei politici sociale
corespunzătoare prin care să se asigure protecţie socială şi deci securitate socială tuturor
membrilor societăţii influenţează pozitiv dezvoltarea de ansamblu a societăţii.
Sintetic, aceste influenţe pozitive se referă la:

18
- crearea unui suport puternic pentru asigurarea unei forţe de muncă înalt calificate,
cu performanţe în activitate;
- concomitent cu motivaţia performanţelor legate de veniturile personale, apare şi se
amplifică motivaţia personală;
- inhibarea procesului delincvenţei, economisindu-se resurse economice legate de
acest proces;
- promovarea unui climat social destins, de evitare a tensiunilor şi conflictelor sociale.
În cazul în care politica socială nu este corect elaborată (adică se urmăresc prin
intermediul ei în principal efectele populiste sau de tip electoral), atunci ea poate avea şi un
revers negativ, împiedicând dezvoltarea economică. De exemplu:

- aplicarea unui regim de taxe şi impozite ridicate limitează volumul investiţiilor,


demotivând individul;
- elaborarea unui sistem de asigurări de şomaj sau fixarea unui salariu minim la un
asemenea nivel, care contribuie le eliminarea interesului individului pentru căutarea unui loc de
muncă sau creşterea calificării;
- practicarea unor tranşe de impozite negative pe venituri pornind de la un nivel
ridicat de venituri;
- atragerea forţei de muncă în sectoare dificile prin avantaje anexe necorelate cu
posibilităţile ramurii sau sferei de activitate. Avantajele anexe reprezintă conceptul
corespunzător unui sistem de dispoziţii corespunzătoare primite de angajaţi pe lângă venitul
salarial. Pot avea o formă materială şi una nematerială, constituită prin drepturile sociale
acordate lucrătorilor.
Armonizarea politicii sociale cu politica economică reclamă ca obiectivele politicii
sociale să nu se contrapună şi nici să evolueze în defavoarea ocupării forţei de muncă sau a
factorilor de creştere economică. Prevenirea unor astfel de riscuri necesită o imensă activitate
de coordonare şi corelare a măsurilor de politică socială cu cele economice, iar obiectivele de
consum să fie alese şi justificate cu aceeaşi grijă ca cele de investiţie.

Implicaţiile politicii economice asupra politicii sociale se manifestă în următoarele


direcţii:

a) determinantele principale ale bunăstării sociale sunt de ordin economic;


b) de modul cum sunt repartizate resursele depinde şi modul în care acestea sunt
afectate, utilizate şi administrate în cadrul politicilor sociale;

19
c) opiniile privind evoluţia economiei (tendinţele lineare sau fluctuante, stagnante sau
dinamice) determină şi caracterul politicii sociale (de tip ofensiv, defensiv, reparatoriu,
compensatoriu, redistributiv).
Analiza raportului dintre politica economică şi politica socială se realizează prin
intermediul a 4 aspecte: componente, scop, mijloace, mecanisme.
Analiza componentelor evidenţiază faptul că între cele două politici există o relaţie de
corespondenţă. De exemplu, politica financiar-monetară, componentă a politicii economice, va
avea corespunzător în domeniul politicii sociale politica de indexare, ca răspuns protectiv la
eventualele efecte inflaţioniste asupra populaţiei.
Scopul politicii economice se va regăsi în scopul politicii sociale astfel: politica
economică de restructurare economică va fi secondată de politica de reconversie profesională
sau, dezvoltarea sectorului terţiar va avea la nivelul politicilor sociale reverberaţii asupra
modificării programelor de consum etc.
Mijloacele utilizate de politica economică sub forma instrumentelor (preţ, taxe,
impozite) vor lua forma specifică a politicii sociale (compensaţii, asigurări, impozit negativ pe
venit etc.).
Analiza mecanismelor utilizate în politica economică, pornind de la realitatea
economică (de exemplu: libertatea economică, libera iniţiativă, raţionalitatea, concurenţa) va
evidenţia etica deciziei sociale, eficienţa socială, justiţia socială şi altele, ca modalităţi de
funcţionare a socialului şi respectiv ca răspuns voit temperat oferit de politica socială la
provocarea economică.
La fel de importantă ca şi cunoaşterea legăturilor dintre politica economică şi politica
socială, şi totodată la fel de necesară este şi aprecierea dezvoltării politicii sociale separat de
politica economică. Problema se pune în special în legătură cu finanţarea obiectivelor sociale.
În mod similar se pune şi problema impactului socialului asupra economiei şi asupra întregului
sistem politic în cazul în care, spre exemplu, urgenţa modelului de ocupare a forţei de muncă
transformă politica socială într-o „mare afacere” de care beneficiază întreaga societate.
Cheia deciziilor privind resursele sectorului de politici sociale va fi considerată ca o
decizie de politică economică.
S-a sugerat că în timp ce unele suprafeţe de politică socială marcate de probleme
conflictuale s-ar afla la graniţa dintre social şi economic (de exemplu, ocuparea forţei de
muncă), să fie luate în considerare orice alte politici (chiar cele neincluse în categoria de politici
sociale convenţionale) pentru a rezolva starea tensionată (de exemplu, migraţia internaţională a
forţei de muncă).

20
Limitele politicii sociale nu sunt uşor de definit. În principiu, se poate argumenta că este
necesar a considera laolaltă toate politicile care se referă la distribuirea resurselor şi a
oportunităţilor comunităţii, precum şi căile prin care se poate modifica această distribuţie. O
astfel de abordare va acoperi mai multe politici, considerate mai mult economice decât sociale.
De exemplu: unele probleme ale sărăciei sunt condiţionate de politicile regionale ale ocupării.
În sens invers, acceptarea socială a politicilor economice poate să depindă de instrumente
sociale potrivite. De exemplu: legăturile dintre politica preţurilor din sectorul public şi siguranţa
socială orientată către sărăcie.
Deşi în elaborarea politicii sociale punctul de plecare îl reprezintă nevoile esenţiale care
stau la baza determinării standardului de viaţă, tipologia şi clasificarea acestora diferă de la o
ţară la alta sub influenţa unor factori specifici care ţin nu doar de nivelul de dezvoltare
economică, ci şi de tradiţia în elaborarea politicilor sociale, de cadrul politic, de concepţia
despre social, precum şi de disputa dintre ideologie şi teoria economică.

CAPITOLUL II
BUNĂSTAREA SOCIALĂ ŞI BAZELE EI TEORETICE
Conceptul de „bunăstare socială” este relativ nou, fiind fără discuţie legat de
dezvoltarea democraţiei contemporane occidentale.
2.1. Bunăstarea
Bunăstarea este, conform Dicţionarului de sociologie1, starea sau condiţia de a face sau
de a fi bine. Termenul este invocat în special atunci când o anumită acţiune e considerată
necesară pentru creşterea bunăstării individuale sau de grup — respectiv când bunăstarea este
într-o anumită măsură nesigură. Ca atare, termenul se foloseşte în primul rând în arena politică,
fiind legat în mod intim de conceptul de „nevoi”, deoarece tocmai prin satisfacerea nevoilor se
realizează creşterea bunăstării: politicile bunăstării sunt politici proiectate să satisfacă nevoile
individuale sau de grup. Nevoile ca problemă politică nu sunt doar acelea legate de
supravieţuire, ci şi cele pentru o viaţă moderată sau normală în cadrul societăţii. Ele nu cuprind
1
Gordon Marshall (editor), Dicţionar de sociologie, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2003, p. 72

21
numai un nivel minim de venituri pentru hrană şi îmbrăcăminte, ci şi condiţii adecvate de
locuire, educaţie, îngrijire a sănătăţii şi posibilităţi de angajare (deşi aceasta din urmă nu este
întotdeauna inclusă). Modalitatea exactă şi măsura în care sunt satisfăcute aceste nevoi variază
de la o societate la alta. În general, în decursul secolului XX, rolul statului în satisfacerea
nevoilor de bunăstare în societăţile industriale avansate a crescut. Totuşi, în ultimul deceniu sau
chiar mai înainte, într-o serie de societăţi occidentale s-au făcut unele reduceri de cheltuieli în
programele de stat destinate bunăstării, concomitent cu o privatizare crescândă a seriviciilor în
acest domeniu şi cu sprijinirea unor alocări private depinzând mai degrabă de capacitatea de a
plăti decât de nevoi.
Întrucât problemele bunăstării sunt strâns unite cu politicile sociale, a existat o tendinţă
de a le localiza în domeniul acestor politici — mai degrabă decât în cel al sociologiei. Totuşi,
această poziţie a fost atacată în mod regulat de autori ca Peter Townsend, care privesc politicile
sociale — inclusiv politicile bunăstării — ca ţinând direct de sfera sociologiei. Acest punct de
vedere se bazează pe dezbaterile îndelungate, axate pe teoretizarea marxistă, privind
funcţionalitatea statului bunăstării şi politicilor bunăstării în capitalism. Pot ele să reducă
excesele severe ale capitalismului şi astfel să facă sistemul mai acceptabil? Sau reprezintă ele
rezultatul luptei victorioase a muncitorilor pentru a-şi proteja propriile interese? (O tratare încă
provocatoare a acestor întrebări se găseşte în F.F. Piven şi R.A. Cloward, Regulating the
Poor:The Functions of Public Welfare, 1971) Asemenea dezbateri au condus, printre altele, la o
abundenţă de cercetări valoroase care caută să identifice destinatarii politicilor de stat privind
bunăstarea. Acestea prezintă măsura în care, în cele mai multe societăţi, clasele de mijloc
beneficiază în mod disproporţionat de unele forme ale acestui sistem de protecţie, ca de pildă
educaţia (neînsemnând, astfel, că ajutorul de stat ar fi mai puţin echitabil decât cel privat). Ele
arată, de asemenea, în ce măsură depind femeile din punct de vedere financiar de asistenţă.
În mod analog, autori precum Thomas H. Marshall apără ideea că studiul bunăstării e o
parte propriu-zisă a sociologiei. Ei leagă problemele bunăstării de acelea ale calităţii de
cetăţean, şi astfel de trunchiul intereselor sociologice. În concepţia lui Marshall, drepturile la
protecţie socială (ale bunăstării) alcătuiesc cel de-al treilea şi ultimul grup de drepturi
revendicate de membrii unei societăţi. Primele sunt drepturile civile, precum libertatea de
asociere, organizare şi exprimare; apoi vin drepturile politice, ca de pildă dreptul de vot şi cel
de a candida în alegerile politice; în sfârşit, există drepturile sociale şi economice, ca de
exemplu dreptul la bunăstare şi la protecţia socială. Valabilitatea modelului linear, progresiv, al
lui Marshall de dobândire a drepturilor a fost pusă sub semnul întrebării; totuşi, formularea
acestei serii de drepturi are cu siguranţă o valoare politică, oferind un apel potenţial la

22
mobilizare în vederea schimbării politice. Astfel, se afirmă că beneficiile bunăstării ar trebui
acordate ca îndreptăţire legală pe principii de universalitate, mai degrabă decât pe o bază
opţională. Poate nu în mod surprinzător, recentele reduceri în oferta statului bunăstării —
împreună cu schimbări politice importante, precum unele modele variabile de migraţie — au
condus la o nouă concentrare asupra problemei calităţii de cetăţean, reafirmând importanţa
bunăstării în curentul principal al sociologiei şi revigorând discuţiile în domeniu.
2.2. Termenul de „stat al bunăstării”2
Cuvântului compus „bunăstare" (welfare, în limba engleză) poate provoca anumite
confuzii în limba română. El se referă atât la starea unei persoane, caracterizând-o, cât şi la
precondiţiile materiale şi sociale ale acestei bunăstări. Pierson (1991,1998) distinge trei tipuri
de bunăstare:
- bunăstare socială (social welfare), care, în sens larg, se referă la furnizarea sau
primirea (recepţionarea) colectivă a bunăstării;
- bunăstarea economică (economic welfare), care de obicei descrie acele forme
ale bunăstării asigurate prin intermediul mecanismelor pieţei sau al economiei oficiale ;
- bunăstarea de stat (state welfare), care se referă la asigurarea bunăstării sociale
prin intermediul statului.
Problemele majore legate de aceşti termeni sunt suprapunerea şi interschimbabilitatea
lor. (De exemplu, se pune întrebarea dacă bunăstarea de stat şi bunăstarea socială nu sunt
acelaşi lucru.)
Statul bunăstării (welfare state), ca expresie, se consideră adesea a fi un produs al
„perioadei Beveridge" din Marea Britanie, care include ultimii ani a celui de-al doilea Război
Mondial şi primii ani de după război, anii celebrului Raport despre Asigurarea Socială al
lordului Beveridge şi ai începutului reformelor sociale universaliste, fără precedent, ce au
condus la modelul keynesian al politicilor sociale. Lansarea propriu-zisă a expresiei îi este
atribuită arhiepiscopului Temple care, în scrierile sale din 1941 şi 1942, a dorit să sublinieze
diferenţa dintre „statul puterii", al Germaniei naziste, şi „statul bunăstării", care a fost ambiţia şi
promisiunea reconstrucţiei aliate postbelice.
Oricare ar fi paternitatea expresiei, statul bunăstării se referă, în sens larg, la: (1) o
formă particulară de stat, (2) o formă distinctă de guvernare sau (3) un tip specific de societate.
Conform lui Nicholas Barr (1998 – apud Marian Preda, 2002) există trei probleme care
generează complicaţii în cazul termenului stat al bunăstării:

2
Prezentarea ideilor despre „statul bunăstării” este conformă celor din Marian Preda, Politica socială
românească între sărăcie şi globalizare, Editura Polirom, Iaşi, 2002, pp. 16-20

23
• Prima problemă se referă la faptul că bunăstarea indivizilor derivă şi din alte surse
decât statul, iar Barr enumera, pe lângă stat, piaţa care furnizează bunăstare („ocupaţională")
prin intermediul veniturilor primare, acumulările individuale; care prin intermediul asigurărilor
individuale private şi al economiilor furnizează de asemenea bunăstare, şi bunăstarea
„ voluntară " (a cărei sursă o plasează atât în organizaţiile voluntare, cât şi în familie).
Ceea ce nu menţionează Barr este influenţa tot mai mare pe care o au în ultima vreme
asupra bunăstării indivizilor (mai ales a celor în situaţii de risc foarte ridicat: războaie,
calamităţi naturale, refugiaţi, dar nu numai) organizaţiile internaţionale (regionale sau
mondiale).
• Modalităţile de furnizare a bunăstării sunt de asemenea multiple. Există servicii
şi beneficii care ajung să satisfacă nevoile indivizilor, deci să le furnizeze bunăstare şi care sunt
finanţate şi produse de stat, dar acestea pot fi şi finanţate de stat şi produse de sau prin
intermediul sectorului privat (de exemplu, sevicii medicale sau medicamente gratuite).
• Limitele, „graniţele” statului bunăstării nu sunt clar definite (Barr, 1998).
2.3. Principiul subsidiarităţii
Bazat pe principiul subsidiarităţii, sistemul de protecţie socială are ca obiectiv
satisfacerea cel puţin a nevoilor minimale ale fiecărui cetăţean. Principiul subsidiarităţii
presupune atât complementaritatea măsurilor de protecţie între piaţă, familie, comunitate,
instituţiile comunitare (caritabile), stat (şi, eventual, instituţii internaţionale), cât şi coerenţa şi
complementaritatea dintre instituţiile statului pe axa central - local în furnizarea serviciilor
sociale. Rezultă necesitatea preluării de către stat, în ultimă instanţă, a tuturor sarcinilor de
protecţie neîndeplinite sau îndeplinite nesatisfăcător de către celelalte instituţii.
Există două tipuri de subsidiaritate:
a) pe orizontală (în cazul problemelor): piaţă-familie-comunitate-stat; în ultimă
instanţă, putem adăuga, după stat, şi instituţiile transnaţionale care intervin în general prin
influenţarea pieţei, organizaţiilor societăţii civile şi statului dar, în situaţii de calamităţi naturale,
războaie etc., când practic statul nu mai poate face faţă necesităţilor populaţiei (ca ultimă „plasă
de siguranţă");
b) pe verticală (în privinţa instituţiilor implicate): nivel naţional-regional-local-
comunitar. Aici am putea, de asemenea, adăuga un supranivel, cel internaţional (mondial sau
„continental"), dar acesta este important în sensul subsidiarităţii, pentru moment, poate doar în
ţările aparţinând unor uniuni formale de state, precum UE.
Rolul statului în această „ecuaţie" a subsidiarităţii este acela de a-i prelua, ca o ultimă
„plasă de siguranţă”, pe cei care „scapă" plaselor de protecţie ale celorlalte instituţii amintite.

24
Această funcţie a statului face ca toate segmentele sociale, toţi indivizii să fie protejaţi şi să
atingă, în virtutea drepturilor lor de cetăţeni, cel puţin un nivel minim de satisfacere a nevoilor.
2.4. Cauzele dezvoltării politicilor sociale
După Marian Preda3 următoarele cauze stau la baza dezvoltării politicilor sociale:
1. Impactul proceselor de industrializare şi urbanizare. Extinderea producţiei industriale
la scară largă a produs o migraţie a forţei de muncă din mediul rural spre cel urban, puternice
procese de urbanizare, creşterea populaţiei oraşelor, apariţia stilurilor de viaţă urbane şi a unei
populaţii muncitoreşti dependente de resursele industriale şi mult mai vulnerabile la procese
economice negative precum crizele economice.
Ulterior, mulţi dintre muncitorii urbani au devenit muncitori calificaţi sau cadre de
conducere şi administrative, s-au organizat în sindicate, în alte forme de promovare a intereselor
lor specifice (corporaţii, uniuni etc.) şi au făcut presiuni în momentele de criză pentru, de
exemplu, recunoaşterea şomajului ca o stare în care muncitorii se află involuntar în
imposibilitatea de a găsi o slujbă plătită. Pe de altă parte, industrializarea a favorizat în timp
apariţia unei clase mijlocii care, mai ales în perioada postbelică, a avut un rol crucial în
susţinerea constituirii şi creşterii statului bunăstării.
2. Explozia demografică şi schimbarea compoziţiei populaţiei.
Procesul de industrializare a fost însoţit de un proces de creştere rapidă a populaţiei. Pe
acest fond, a fost redusă substanţial mortalitatea infantilă şi a crescut constant speranţa de viaţă,
deci populaţia vârstnică.
Datorită creşterii speranţei de viaţă, ponderea populaţiei vârstnice în întreaga populaţie a
crescut, presiunea socială pentru programe destinate acestei categorii de populaţie (pensii,
asistenţă medicală etc.) crescând proporţional. În acelaşi timp, a sporit diferenţierea dintre cei
care lucrau şi aveau venituri şi cei care nu lucrau (femeile casnice, copiii, şomerii, bătrânii) şi
care trebuiau protejaţi într-un anumit fel. Introducerea primelor programe sociale (asigurări de
accident, boală, ajutor de şomaj, pensii) a sporit diferenţierea dintre angajaţi şi „casnici”, aceste
prime politici sociale fiind de obicei legate de statutul ocupaţional şi destinate angajaţilor sau
foştilor angajaţi.
3. Întărirea statelor-naţiune. Pe fondul industrializării şi creşterii economice,
statele-naţiune au devenit mai centralizate şi mai puternice din punct de vedere economic.
Industrializarea a mărit puterea şi resursele guvernelor centrale, a sporit capacitatea de
comunicare (telegraf, tren, radio, presă scrisă) şi de supraveghere şi control a puterii centralizate
şi a favorizat dezvoltarea administraţiei centrale de stat, creând bazele
3
Marian Preda, op. cit., pp. 23-33

25
instituţionale ale implementării unor programe şi politici sociale de anvergură. Pe de altă parte,
aceste procese au fost însoţite de creşterea coeziunii interne, de un proces de „pacificare
internă" datorat formulării, promovării şi conştientizării existenţei unor interese naţionale.
4. Dezvoltarea democraţiei (politice), creşterea drepturilor politice ale cetăţenilor.
Sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX au adus cu ele, treptat, răspândirea în
lumea capitalistă a dreptului de vot pentru toţi bărbaţii; ulterior, acesta s-a extins şi asupra
populaţiei feminine, transformându-se în drept de vot universal. în acelaşi timp, au apărut şi s-
au dezvoltat partidele politice social-democrate şi a crescut participarea lor la luarea deciziilor
în societate. Problemele sociale sau problemele politice ale claselor muncitoare au fost şi ele
promovate din ce în ce mai susţinut de partidele de stânga sau de sindicate.
Toate acestea au dus în mod treptat la creşterea drepturilor cetăţeneşti pentru unele
straturi sociale largi, dar marginalizate până atunci în cadrul vieţii politice (muncitorii,
fermierii).
5. Creşterea puterii politice a social-democraţiei. Pentru alţi autori, factorul decisiv
care a determinat extinderea politicilor sociale şi apariţia statului bunăstării a fost de natură
politică, ei asociind bunăstarea socială cu principiile politicii social-democrate.
Pentru social-democraţia suedeză, de exemplu, tranziţia la socialism implica o serie de
stadii: primul stadiu presupunea o democraţie politică, cu întărirea puterii partidelor de stânga şi
a sindicatelor ; al doilea stadiu asocia social-democraţiei statul bunăstării pentru asigurarea
protecţiei sociale, acesta fiind privit ca un „compromis istoric” între muncă şi capital, care va
pregăti societatea pentru cel de-al treilea stadiu, al democraţiei economice.
6. „Compromisul istoric” prilejuit de criza economică şi răspunsul la aceasta
Pe lângă procesele amintite mai sus, câteva evenimente majore s-au constituit de
asemenea, prin repercusiunile avute, în cauze majore ale dezvoltării politicilor sociale.
Crizele economice, printre care cele declanşate în 1929 şi 1973 (criza petrolului) sau
războaiele mondiale, sunt doar câteva dintre acestea.
Criza economică a provocat două reacţii majore în capitalismul occidental:
a. În plan economic, s-a resimţit nevoia creşterii influenţei statului în economie
pentru a putea preveni, în viitor, prăbuşirea sistemului economic de piaţă, liberal. Teorii
economice precum aceea a lui J.M. Keynes au fost rapid răspândite şi au influenţat radical
gândirea economică.
b. În plan social, datorită gravităţii problemelor sociale apărute ca efect al crizei
economice, atât grupurile de interese, cât şi statul au conştientizat necesitatea unor sisteme de
asigurări sociale şi protecţie socială adecvate. Şomerii, copiii, bătrânii aveau astfel de nevoi, iar

26
un stat modern trebuia să le asigure (şi) dreptul de a fi protejaţi de sărăcie, boli, mizerie sau
ignoranţă.
În SUA, statul cu economia cea mai puternică, dar cu politici sociale restrânse sau
inexistente, imediat după atenuarea crizei economice a fost elaborată o legislaţie care, în special
prin Legea din 1935, a pus bazele sistemului de asigurări sociale şi asistenţă socială american.
Legea din 1935 prevedea:
- Programe de asigurare de şomaj şi pentru pensiile de bătrâneţe administrate de
guvernul federal.
- Ajutoare federale pentru statele membre ale federaţiei cu scopul asigurării
asistenţei pentru copiii săraci, pentru orbi şi bătrâni.
- Ajustarea fondurilor federale pentru cheltuielile statului în reabilitarea
vocaţională, asigurarea sănătăţii mamelor şi copiilor, ajutor pentru copiii invalizi.
Deşi măsurile legislative din 1935 au realizat un salt substanţial în politicile sociale
americane, ele au fost destul de limitate comparativ cu dimensiunea problemelor sociale din
acea perioadă.
Exemplul american nu a fost singular. Pentru câteva alte state, anii '30 au însemnat ani
de reforme serioase în politicile sociale. În Danemarca, spre exemplu, în 1933 a avut loc Marea
Reformă Socială, care a însemnat elaborarea unui pachet de legi sociale foarte larg.
O cotitură serioasă în evoluţia politicilor sociale a avut loc şi în Suedia după 1932, anul
în care, probabil şi ca efect al crizei mondiale, social-democraţia a ajuns la putere pentru prima
dată (şi pentru multă vreme). Guvernul format de Partidul Social-Democrat (42%) cu sprijinul
Partidului Agrarian (care a asigurat majoritatea parlamentară) a lansat între 1933 şi 1938 un
pachet de legi care, potrivit lui Pierson, pot fi considerate chiar baza politicilor economice
keynesiene, principala componentă a statului bunăstării, şi nu doar simple inovaţii în politicile
sociale.
7. Influenţa Războiului asupra politicilor sociale. Ideea că războaiele au influenţat
politicile sociale este binecunoscută în literatura de specialitate occidentală. Titmuss, T.H.
Marshall, A. Marwick sau A. Giddens sunt doar câţiva dintre autorii care au susţinut-o şi au
popularizat-o după cel de-al doilea Război Mondial.
Titmuss considera că un război total, precum cel de-al doilea Război Mondial, a produs
o uriaşă solidaritate socială în rândul populaţiei britanice, solidaritate care a creat premisele
acceptării sociale şi chiar a determinat apariţia politicilor sociale egalitare din timpul şi de
după război.

27
Circumstanţele create de starea de război au determinat întotdeauna schimbări în viaţa
socială. Un guvern care se confruntă cu un astfel de eveniment devine mult mai preocupat de
numărul şi, mai ales, de calităţile (fizice, intelectuale) ale populaţiei, în special ale celor angajaţi
direct în confruntare, membrii armatei. Este bine cunoscut exemplul Marii-Britanii, ţară a cărei
populaţie a aflat cu stupoare după războiul cu burii de la începutul secolului că foarte mulţi
tineri erau inapţi pentru serviciul militar. Rapoartele despre trupe publicate după războiul sud-
african subliniau că deteriorarea graduală a capacităţilor fizice ale recruţilor trebuie în viitor
evitată. Măsurile pentru înlăturarea acestei situaţii nu s-au lăsat aşteptate: în 1906 s-a înfiinţat în
Marea Britanie un serviciu medical şcolar, s-a introdus masa gratuită pentru elevii de la şcolile
elementare, a început o campanie de reducere a mortalităţii infantile, iar pentru recruţi s-au
introdus standarde clare şi obligatorii.
8. Politicile sociale occidentale, reacţie la apariţia blocului comunist
Este acceptată ipoteza că politicile sociale au fost introduse în sistemul capitalist ca o
reacţie-antidot la socialism sau comunism, mai ales după apariţia URSS şi a blocului ţărilor
comuniste. Drept argument în sprijinul acestei idei este adesea vehiculat faptul că primele
reforme sociale au fost promovate de conservatori, liberali sau creştin-democraţi.
Mai recent, unii autori au întărit afirmaţiile mai vechi privind statul bunăstării - reacţie
de apărare a capitalismului şi economiei de piaţă la ideologia socialistă şi comunistă, în special
în perioada Războiului Rece - prin pronosticarea unor schimbări structurale serioase în politicile
sociale viitoare (ce vor conduce la reducerea rolului statului în protecţia socială), ca efect al
prăbuşirii comunismului în Europa de Est şi al încetării Războiului Rece.
Scopul declarat al politicii sociale este bunăstarea, cu rezerva că se impune o distincţie
netă între politica socială şi încercările de a o eticheta cu atributele bunăstării. Politicile
bunăstării sunt izvorâte nu atât din preocuparea umanitară de a răspunde nevoilor populaţiei, ci
mai ales ca urmare a modificărilor sociale contemporane care necesită instrumente de atenuare
a conflictelor sociale.
Conceptul de bunăstare se fundamentează pe conceptul de standard de viaţă normal,
decent, la nivelul unei colectivităţi. De aici decurg două precizări:
1) Conceptul de standard de viaţă al unei colectivităţi se referă la o stare a aspiraţiilor
respectivei colectivităţi, modelate în mod special de disponibilităţile interne, dar şi de cele
externe, de sistemul de valori al acestuia.
El este mai degrabă un concept care se referă la o stare difuză, cu posibilităţi mari de
variaţii. Asupra standardului de viaţă considerat ca normal/dezirabil de o colectivitate
acţionează doi factori în sensuri opuse:

28
• pe de o parte, noile bunuri şi servicii inventate, care deşi nu sunt disponibile la
nivel de masă, generează aspiraţii (dorinţa de a intra în posesia lor);
• pe de altă parte, raritatea resurselor care acţionează în sens invers, în direcţia
moderării acestor aspiraţii, apropiindu-le de posibilităţile existente (constrângerile bugetare).
2) Conceptul de bunăstare colectivă implică un anumit tip de egalitate: toţi membrii
colectivităţii trebuie să dispună de un volum minim de bunuri şi servicii, considerat a fi decent,
normal, minimal.
Societăţile actuale prezintă o puternică orientare spre asigurarea unei bunăstări
colective. Aceasta înseamnă că bunăstarea colectivă a devenit o valoare centrală, dezirabilă care
orientează întreaga activitate a colectivităţilor actuale.
În secolul XX s-au confruntat două modele radical distincte privind producerea
bunăstării colective:
a) statul capitalist al bunăstării dezvoltat în occident pe baza unei economii de piaţă
(ca o reacţia sau ca dezvoltarea inevitabilă a societăţii capitaliste din sec. XIX);
b) statul socialist al bunăstării apărut ca o replică a economiei de tip socialist la
provocările „societăţii abundenţei”.
Ambele modele ale statului bunăstării constituie o reacţie la limitele economiei de piaţă,
scopul fiind o bunăstare colectivă.
Prin urmare, politica socială are ca produs modern statul bunăstării sociale: aceste două
concepte urmăresc activităţi specifice referitoare la condiţiile de viaţă ale populaţiei atât pe
termen scurt, cât şi cu deschideri de perspectivă.
În producerea bunăstării, economia de piaţă acţionează prin următoarele mecanisme:
a) alocarea optimă a resurselor şi orientarea producţiei către cerere;
b) stabilirea unui câştig individual suficient de ridicat ca motivaţie pentru
performanţă, productivitate şi creşterea calităţii muncii;
c) distribuirea veniturilor şi redistribuirea ulterioară a veniturilor;
d) orientarea şi mobilizarea forţei de muncă în căutarea unui loc de muncă cât mai
performant.
În prezent în societăţile industriale avansate, guvernele sunt angajate într-o competiţie
pe cât de strânsă pe atât de intensă. Această competiţie se poartă pentru atingerea stadiului de
bunăstare şi priveşte următoarele direcţii:
- satisfacerea cererii publice în creştere şi diversificare, care vizează o bunăstare înalt
calitativă;

29
- satisfacerea cererii publice privind reducerea nivelurilor de fiscalitate;
- menţinerea ritmului înalt de creştere economică;
- creşterea şanselor electorale prin formularea unor obiective de politică socială
promiţătoare.
Esenţa bunăstării este asigurată prin caracterul de „prevedere” al serviciilor publice, iar
suprafaţa de întindere a bunăstării se realizează prin finanţarea serviciilor publice.
Dacă în sistemul socialist bunăstarea colectivă era produsă în cadrul unui complex
economic-politic (statul orienta întreaga producţie în aşa fel încât obiectivele sale politice să fie
prioritar realizate), în sistemul economiei de piaţă diferenţierea dintre economic şi politic în
producerea bunăstării colective este deosebit de tranşantă. În aceste societăţi, bunăstarea
colectivă este produsă printr-un sistem combinat de mecanisme.
Se poate vorbi de două mecanisme distincte: unul primar, prin intermediul economiei de
piaţă şi altul secundar, prin mecanismele politicii sociale.
Distribuţia primară a bunăstării se realizează în cadrul şi prin piaţa economică, care
reprezintă producătorul principal al bunăstării.
În cea mai mare parte a lor, veniturile sunt obţinute prin eforturi personale în sfera
activităţii economice; cele mai multe bunuri şi servicii sunt achiziţionate de către fiecare
persoană prin piaţă, prin cumpărare.
Redistribuirea bunăstării se realizează prin acţiunile social corective care iau în principal
două forme:
- politica socială propriu-zisă, sau mecanismele statale (la nivel naţional sau local) cu
caracter social;
- activităţi voluntare (non-guvernamentale) care pot fi organizate la nivel naţional sau
local.
Ambele tipuri de activităţi au un element comun: nu sunt activităţi de tip economic
(orientate spre profit), ci organizate în jurul unor obiective sociale, utilizând pentru atingerea lor
resurse secundare, provenite prin redistribuirea resurselor primare.
Redistribuirea bunăstării se realizează în mai multe forme:
1. Finanţarea de către stat (dar şi de către colectivitate în formele sale specifice) a
bunurilor publice sau de interes public: cheltuielile urbanistice, de protecţie a naturii
(depoluare), infrastructura vieţii urbane şi economice (şosele, sisteme de comunicaţii), ştiinţă,
cultură, sănătate, educaţie. De bunurile publice beneficiază în mod colectiv toţi membrii
colectivităţii. De educaţie, cultură, sănătate beneficiază indivizii, dar acest consum este

30
considerat de către societate a fi deosebit de important, fapt care generează sprijinul său social
şi susţinerea materială.
Consumul individual de bunuri de interes social este sprijinit pe diferite căi de către
colectivitate:
a) gratuitatea, bunuri de care indivizii în nevoie pot beneficia gratuit – educaţie,
sănătate, mese pentru şcolari, tabere etc.;
b) subvenţia – statul sau alte instanţe acoperă o parte din costul respectivelor bunuri.
Consumatorul va trebui să plătească o parte din preţ, fapt care duce la creşterea şi încurajarea
consumului;
c) alte forme de susţinere a consumului: reducerea de taxe/impozite pentru
consumul respectivului bun (cazul construirii de locuinţe sau cumpărarea de asigurări private de
bătrâneţe)
2. Transferuri financiare de la cei cu resurse mai multe şi mai mari la cei cu resurese
mai puţine (aflaţi în nevoie).
Există două tipuri de transferuri:
a) transferuri băneşti – când indivizii primesc o sumă de bani pe care o pot
utiliza aşa cum doresc: pensii, ajutor de şomaj, ajutor de boală, alocaţii familiale, asistenţă
socială;
b) transferul în natură – bunuri şi servicii care se primesc gratuit: educaţie,
îngrijire medicală, alimente, tabere. În această categorie intră sfera largă a asistenţei sociale:
serviciile sociale oferite gratuit (sau în mare măsură gratuit) persoanelor în situaţii de
dificultate.
Există 3 mecanisme distincte de transfer financiar:
- asigurările sociale: transfer financiar contributoriu;
- transferuri universale (categoriale) non-contributorii;
- asistenţa socială financiară: transfer financiar non-contributoriu bazat pe testarea
mijloacelor financiare.
Între aceste trei forme există diferenţe atât ca mod de obţinere a resurselor financiare,
cât şi ca forme de ajutor.
Asigurările sociale sunt forme de sprijin contributorii. Cea mai importantă formă de
asigurare socială o constituie pensiile. Acestea, de regulă, se acordă doar persoanelor care au
adus o anumită contribuţie minimă la formarea respectivului fond, iar mărimea acestui sprijin se

31
face în funcţie de mărimea contribuţiei (numărul de ani în care a contribuit şi mărimea anuală a
acelei contribuţii).
Transferurile universale (categoriale) non-contributorii cuprind acele transferuri care
sunt determinate doar de detectarea simplei nevoi, fără condiţia vreunei contribuţii oarecare şi
nu pe măsura unei contribuţii prestabilite. Cele mai importante transferuri sunt: alocaţii
familiale – alocaţii pentru copii, pentru mame cu mai mulţi copii, pentru mame care rămân să
îngrijească copiii – alocaţii pentru persoane handicapate, pentru invalizi de război etc. În
această categorie poate intra şi educaţia gratuită, bursele pentru elevi şi studenţi, îngrijirea
medicală.
Asistenţa socială financiară se asigură celor aflaţi în nevoie (pornind de la
dimensiunile nevoii existente) şi pe baza testării resurselor financiare ale familiei care indică
faptul că respectiva persoană nu-şi poate asigura prin efort propriu (muncă) resursele necesare.
3. Asistenţa socială
Ea este acordată pe baza dimensionării resurselor individuale în prealabil şi utilizează în
mod special bugetul de stat.
În asistenţa socială sunt incluse trei mari tipuri de activităţi:
a) ajutor în bani sau în natură – se acordă familiilor sărace aflate sub un anumit
nivel de viaţă: burse pentru copiii familiilor cu venituri scăzute, îngrijire sanitară gratuită pentru
persoanele cu venituri scăzute, alocaţii pentru copii, mese gratuite pentru copiii săraci etc.;
b) finanţarea unor instituţii care se ocupă de persoane ce necesită îngrijire specială
permanentă: orfelinate pentru copii, instituţii pentru copii/maturi handicapaţi, instituţii pentru
bătrâni etc.;
c) furnizarea de servicii specializate celor care le solicită: suport social şi
psihologic, sprijin terapeutic, plasamentul familial sau adopţia pentru copii, sprijinirea tinerelor
mame singure în situaţii dificile, furnizarea de locuinţe pentru familiile sărace lipsite de
adăpost, diferite tipuri de consultaţii (educaţionale, maritale etc.).
Statul, sau diferite fonduri de stat, angrenate în politica bunăstării îşi colectează
fondurile prin următoarele mecanisme:
- taxe/impozite;
- contribuţii la diferite forme de asigurare;
- împrumuturi externe sau interne;
- emisiunea monetară.
Taxele/impozitele formează bugetul de stat. Contribuţiile la asigurările sociale formează
de regulă separat bugetul asigurărilor sociale.

32
2.5. Tipologii ale statului bunăstării
Cercetătorii şi specialiştii consacraţi în domeniul problematicii sociale nu sunt
concentraţi în forţe ştiinţifice doar în ţările cu tradiţie a statului bunăstării.
În România, starea de lucruri de după 1989 a generat o orientare a cercetării ştiinţifice
economice cu reverberaţii sociale, care urmăreşte identificarea aspectelor referitoare la tranziţia
cu efecte în plan social şi care înscrie pe o nouă direcţie preocuparea în acest domeniu; însuşi
conceptul de dezvoltare umană necesită noi abordări în contextul tranziţiei.
Conceptul de „stat al bunăstării” este apreciat pornind de la definiţiile existente în
literatura de specialitate ca o doctrină bazată pe realizarea acelei împletiri între tendinţa
laburistă şi social-democraţia. Această doctrină este mai mult decât o simplă politică a
prevederilor sociale, ea sintetizând elementele socialismului şi cele ale pieţei, fiind o „primă
încercare raţională din partea socialismului de a domina economia de piaţă fără a o reprima” (N.
Frigioiu, 1990).
Statul bunăstării este acel stat în care puterea este angajată util (prin acţiunea politică şi
prin cea administrativă) într-un efort menit să modifice jocul forţelor pieţei în cel puţin trei
direcţii:
- în primul rând, garantând indivizilor şi familiilor un venit minim, independent de
mărimea pieţei şi a proprietăţii lor;
- în al doilea rând, prin diminuarea ariei de siguranţă şi punerea în gardă a indivizilor
şi familiilor să confrunte „contingentele sociale” determinate (de exemplu: boli, bătrâneţe,
şomaj);
- în al treilea rând, prin asigurarea ca toţi cetăţenii, fără deosebire de clasă sau statut,
să se bucure de standarde mai bune, disponibile în raport cu o gamă predeterminată de servicii
sociale.
T.H. Marshall (1970) afirma că „obiectivul declarat explicit al politicii sociale a
secolului XX este bunăstarea”. Orice stat are o politică socială proprie, caracterizată prin
anumite obiective specifice. Ceea ce apare nou în politica socială a societăţilor dezvoltate din
ultimele 6-7 decenii, cu rădăcini chiar la sfârşitul secolului trecut, este plasarea bunăstării ca un
obiectiv central.
După cel de-al II-lea Război Mondial, în Occidentul dezvoltat s-a lansat un nou concept
în jurul căruia s-a constituit o întreagă literatură şi ideologie: statul bunăstării (welfare state).
Deşi nou, conceptul se referea la un proces istoric început încă de la sfârşitul sec. XIX în ţările
europene şi cele ale Americii de Nord, ţări intrate într-un ciclu rapid de dezvoltare industrială.

33
Statul îşi modifică substanţial funcţiile sale. Datorită unor factori specifici, el îşi asumă funcţii
în asigurarea bunăstării colective.
Acest concept se referă la asigurarea întregii colectivităţi cu bunurile şi serviciile
necesare realizării unui mod de viaţă considerat a fi normal la nivelul respectivei colectivităţi.
Standardele normalităţii variază în funcţie de condiţiile respectivei colectivităţi (socio-culturale,
climatice, de mediu etc.), de acumulările realizate în cadrul ei, cât şi la nivelul întregii
umanităţi.
Din punct de vedere al structurii fundamentale, există o mare similitudine între toate
statele bunăstării dezvoltate ale sec. XX. Asemănările provin din situaţia structurală în care
statele din ţările dezvoltate au evoluat: sistemul economiei de piaţă care genera acelaşi sistem
de constituire a veniturilor populaţiei (dominat de sursa salarială), aceleaşi probleme economice
şi sociale. Această situaţie comună a produs şi o puternică înclinaţie spre a adopta aceleaşi tipuri
de soluţii.
Elementele comune sunt:
a. cetăţenia socială – idee care stă la baza statului bunăstării. Individului i se garantează
o serie de drepturi sociale, în calitatea sa de cetăţean, fără nici o legătură cu performanţa sa
individuală în sistemul economiei de piaţă.
R. Dahrendorf motivează importanţa cetăţeniei sociale, în cadrul drepturilor civile şi
claselor sociale, pornind de la analiza bidimensională (drepturi, îndatoriri) a şanselor de viaţă şi
raportul lor cu bunăstarea.
Cetăţenia socială (citizenship) a devenit un cuvânt la modă. Cu toate acestea are clare
conotaţii diferite în funcţie de culoarea politică sub care „defilează”. Îndatoririle predomină la
dreapta; stânga accentuează cu predilecţie aspectul comunităţii sau solidarităţii. Îndreptăţirile
rămân în mod evident, drepturile liberale:
- un nivel ridicat de cheltuieli publice sociale;
- accentul pe favorizarea unui consum considerat a fi social important (educaţie,
sănătate etc.)
b. redistribuirea veniturilor a cărei obiectiv este diminuarea inegalităţilor sociale.
Se foloseşte adesea conceptul de venit social, care se referă la totalitatea veniturilor
monetare obţinute de o persoană prin transferuri controlate de către stat. Venitul social ocupă un
loc important în constituirea veniturilor individuale.
c. elemente structurale comune prin intermediul cărora se realizează obiectivele
statului bunăstării: sistemul de asigurări sociale (bătrâneţe, şomaj etc.), asistenţă socială, sprijin
noncontributiv universal (alocaţii pentru copii), servicii de asistenţă socială.
34
Dincolo de similitudinile structurale, între ţările dezvoltate există o mulţime de
diferenţe vizibile. Datorită faptului că nu există suficient de multe cazuri individuale şi nici o
perioadă suficient de lungă de evoluţie (practic 4-5 decenii) este dificil de separat trăsăturile
conjuncturale de cele mai profunde, care să formeze configuraţii tipologice distincte şi care să
fie asociate cu factori determinanţi clari. Până acum 15-20 de ani, literatura comparativă în
acest domeniu era extrem de superficială. Ea reprezenta mai mult o colecţie de similarităţi şi
deosebiri, fiind greu de apreciat diferenţa superficială, indusă de condiţii conjuncturale şi
diferenţa de structură, cu efecte durabile. Analizele tipologice propriu-zise sunt produse ale
ultimilor ani.
În pofida acestei dificultăţi de principii, s-a încercat sugerarea câtorva tipologii care par
a se prefigura.
Una dintre cele mai serioase încercări de a oferi o clasificare îmbunătăţită o reprezintă
modelele de politică socială ale lui Titmuss (1974). Această tipologie se referă la diferenţe nu
de grad, ci de strategie a abordării bunăstării colective, bazându-se pe ideologii şi teorii sociale
distincte. Ea stă şi la baza disputelor politice actuale.
Există trei astfel de modele politice:
1) Modelul statului rezidual al bunăstării (minimal) –se caracterizează prin faptul că
îşi asumă responsabilitatea doar pentru un anumit segment delimitat al colectivităţii: grupurile
cele mai sărace.
Acest model se bazează pe premisa că există două canale „naturale” (sau „date social”)
prin intermediul cărora nevoile unui individ sunt într-adevăr satisfăcute: economia de piaţă şi
familia. Numai când acestea dispar, pot intra în funcţiune instituţiile protecţiei sociale, dar şi
atunci numai temporar.
Deci, statul intervine doar în situaţiile în care familia sau economia de piaţă eşuează în
producerea unui nivel acceptabil de bunăstare.
Politica socială nu are deci ca obiect întreaga colectivitate (nu este universală), ci doar
un segment marginal, rezidual al ei. Acest tip de stat al bunăstării este caracterizat prin
următoarele:
- impozite scăzute pe venituri şi complementar, cheltuieli publice (în special
cheltuieli sociale) reduse;
- nu este orientat spre reducerea inegalităţilor sociale; în consecinţă, transferul social
este limitat doar la segmentul cel mai sărac al colectivităţii;

35
- obiectivul său nu este promovarea unui nivel de bunăstare satisfăcător la nivelul
întregii colectivităţi, ci asigurarea unui minim de subzistenţă celor săraci în mod absolut. Din
acest motiv, pragurile de sărăcie utilizate tind să fie scăzute, apropiate de pragul sărăciei
absolute. Sărăcia relativă prezintă un interes mai redus;
- în centrul sistemului său, stă asistenţa socială bazată pe testarea mijloacelor
materiale ale individului. Se consideră că economia de piaţă este capabilă să satisfacă
necesităţile marii majorităţi a populaţiei, asistenţa socială urmând să ofere un sprijin focalizat,
doar acolo unde economia de piaţă eşuează. Formele universale de sprijin sunt marginale sau
complet inexistente. Cei care se califică pentru asistenţă socială pe baza testării mijloacelor,
primesc şi alte forme de sprijin în bunuri sau servicii: servicii medicale, ajutor pentru chiria şi
întreţinerea locuinţei, alimente etc.;
- servicii sociale reziduale – oferite gratuit doar populaţiei sărace. Ideea de serviciu
social universal tinde să fie abandonată;
- şomajul trebuie lăsat să evolueze normal până la punctul determinat de dinamica
economiei. Orice intervenţie publică este considerată a fi în fapt contraproductivă.
Un asemenea tip de stat minimal al bunăstării îl găsim în ţările anglo-saxone cu o
puternică tradiţie liberală: S.U.A., Canada, Australia, Noua Zeelandă. De asemenea îl regăsim
în centrul orientării neo-liberale care a dominat în anii 1980 scena politică din S.U.A. (Regan)
şi Anglia (Thatcher). Chile este de asemenea un exemplu în acest sens (prin constituirea unui
guvern de uniune naţională în 1990 care a fost însoţită de o relansare masivă a cheltuielilor
sociale).
2) Modelul statului industrial de atingere a performanţelor (sau „servitor”) –
încorporează un rol semnificativ al instituţiilor bunăstării sociale ca ajutătoare economiei.
Acesta susţine ideea că, nevoile sociale trebuie satisfăcute în funcţie de merit,
performanţă a muncii şi productivitate; bunăstarea este subordonată structurii economice.
Germania reprezintă un exemplu pentru acest model.
3) Modelul statului instituţional redistributiv al bunăstării (universalist) – priveşte
bunăstarea socială ca o instituţie majoră integrată în societate, asigurând servicii universale în
afara pieţei, pe principiul necesităţilor.
Acesta se adresează întregii colectivităţi, fiind deci universalist. Universalitatea are aici
două sensuri:
a) sunt obiect al politicii de bunăstare toţi membrii colectivităţii;
b) toate sferele vieţii umane sunt puse sub semnul bunăstării.

36
Acest tip de stat al bunăstării are următoarele caracteristici:
- obiectivul primordial nu este suportul celor în sărăcie absolută, ci micşorarea
inegalităţilor sociale. Proporţia transferurilor sociale de la cei bogaţi la cei săraci este mai
accentuată decât în statul minimal;
- suport financiar pentru întreaga populaţie, în măsura în care o nevoie specială apare:
sistem de pensii, de asigurări de boală, incapacitate de muncă, alocaţii pentru copii etc.;
- servicii sociale universale: educaţie, asistenţă medicală, cultură, alte tipuri speciale
de servicii sociale;
- angajarea activă a statului în crearea de locuri de muncă; se tinde spre ocuparea
deplină a forţei de muncă;
- angajament pentru asigurarea unui standard de viaţă decent pentru întreaga
colectivitate; obiectivul este eliminarea sărăciei relative, nu doar a celei absolute;
- împotriva sărăciei se utilizează un sistem de securitate socială cu mai multe
niveluri. La un prim nivel sunt diferite forme de sprijin social universal: pensii, ajutor de şomaj,
alocaţii pentru copii, servicii sociale de diferite tipuri. La al doilea nivel se plasează reţeaua
ultimă de securitate socială, bazată pe testarea mijloacelor. Dacă în statul minimal acest sistem
este central, tinzând să absoarbă în el toate celelalte forme de sprijin social, în sistemul
universalist, al bunăstării colective, asistenţa bazată pe testarea mijloacelor este marginală şi se
manifestă tendinţa de a-i reduce şi mai mult rolul;
- pentru a realiza obiectivele sale sociale, fiscalitatea este ridicată şi în mod
complementar cheltuielile sociale publice sunt ridicate.
Ţări ca Suedia, Norvegia, Danemarca, Olanda, Austria reprezintă exemple de astfel de
state ale bunăstării.
Clasificarea lui Titmuss este folositoare, însă ca tipologie a statului bunăstării este
criticată, deoarece statele bunăstării actuale cuprind elemente din toate cele 3 modele. În
practică, această clasificare este utilizată pentru a sprijini părerile privind evoluţia statului
bunăstării pornind de la modelul rezidual, trecând printr-unul industrial al atingerii
performanţelor, către unul de tip instituţional.
Palme (1990) modifică abordarea lui Titmuss făcând o distincţie cuadruplă între
diferitele feluri de sisteme. Clasificarea sa cuprinde următoarele sisteme:
1. sistemul instituţional, care impune atât satisfacerea nevoilor de bază cât şi
existenţa unui anumit grad de redistribuţie;
2. sistemul rezidual, preocupat numai de nevoile de bază;

37
3. sistemul cetăţenesc, preocupat de siguranţa fundamentală a tuturor cetăţenilor;
4. sistemul „meritului în muncă”, după care beneficiile sunt legate de statutul
profesional şi rezultatele obţinute.
În funcţie de această structură. Palme clasifică sistemul pensiilor din Suedia drept un
sistem „instituţional”, Germania ca pe un sistem de tipul „meritului în muncă”, iar Franţa,
Marea Britanie şi S.U.A. sunt considerate sisteme de tip „rezidual”. Australia, unde pensiile
sunt fundamentate pe un control al venitului şi Danemarca, care prezintă multe asemănări cu
Suedia, sunt clasificate drept exemple ale modelului „cetăţenesc”.
Aceasta este o interpretare cât se poate de particulară, însă ea ajută la ilustrarea
ambiguităţilor considerabile ce se ivesc în interpretarea sistemelor.
Prezentăm în continuare două tipologii contemporane care încearcă să redreseze
neajunsurile celor anterioare.
Goran Therbon, în studiul său asupra statului bunăstării, consideră că există diferenţe
importante în cadrul statelor bunăstării moderne. El organizează clasificarea statelor bunăstării
având în vedere 2 dimensiuni:
- nivelul garantării drepturilor sociale;
- orientările către piaţa forţei de muncă şi ocuparea deplină.
De aici rezultă 4 categorii de state:
1) State ale bunăstării puternic intervenţioniste - politică socială extinsă,
angajament puternic de ocupare deplină; exemple de astfel de state sunt: Suedia, Norvegia,
Austria, Finlanda;
2) State ale unei slabe bunăstări de tip compensatoriu - drepturi sociale
generoase, angajamente reduse privind ocuparea deplină; exemple de astfel de state sunt:
Belgia, Danemarca, Olanda, Franţa, Germania, Irlanda, Italia;
3) State ale bunăstării reduse, orientate însă către ocuparea deplină - drepturi
sociale limitate, dar un angajament instituţional către ocuparea deplină; exemple de astfel de
state sunt: Elveţia, Japonia;
4) State ale bunăstării reduse, orientate către piaţă - drepturi sociale limitate,
angajament scăzut către ocuparea deplină; exemple de astfel de state sunt: Austria, Canada,
S.U.A., Marea Britanie, Noua Zeelandă.
Clasificarea lui Gosta Esping-Andersen (1990) se opune celei anterioare prin
organizarea „grupărilor de regim” a statelor bunăstării. Luând în considerare o serie de
caracteristici structurale ale statului bunăstării – gradul de acces universal la beneficii, gradul de

38
diferenţiere a beneficiilor sociale pentru diferite grupuri, raportul dintre sistemul de pensii
privat şi public – autorul grupează diferitele state ale bunăstării în jurul a 3 tipuri de regimuri
ideale, standard:
1. Statul liberal al bunăstării dominate de logica pieţei. Sistemul „stigmatizant”
al asistenţei sociale, bazat pe testarea mijloacelor, are un rol central; beneficiile, asigurările
sociale sunt modeste; sistemele private de asigurări sunt sprijinite puternic de către stat.
Regimurile liberale sunt caracterizate printr-o absenţă relativă a mobilizării politice atât de
stânga (mobilizarea politică a clasei muncitoare), cât şi de dreapta (mobilizarea social-politică
de tip catolic sau absolutist). Exemple: S.U.A., Canada, Australia, Japonia, Elveţia;
2. Statul conservator / „corporatist” al bunăstării. Organizarea corporatistă şi
etatismul sunt puternic accentuate; asigurările sociale sunt promovate atât în raport cu asistenţa
socială bazată pe testarea resurselor individuale, cât şi cu beneficiile private, însă într-o
modalitate care menţine diferenţele de clasă şi de statut social; în consecinţă, redistribuţia prin
sistemul beneficiilor sociale este redusă. Aceste regimuri se caracterizează printr-o tradiţie
catolică conservatoare, sau printr-o tradiţie a statului autoritar. În multe cazuri, regimurile
corporatiste sunt modelate de biserică, iar acest fapt determină atitudinea lor conservatoare faţă
de familie şi susţinerea principiului de subsidiaritate (în care statul ar trebui să suporte şi să
ofere numai acele forme de bunăstare pe care alte instituţii intermediare – în special biserica -
sunt incapabile să le asigure). Exemple: Austria, Franţa, Germania, Italia, Belgia;
3. Statul social-democratic al bunăstării (socialist). Este caracterizat prin
universalism şi subminarea pieţei. Este considerat un stat al bunăstării care ar putea promova o
egalitate a celor mai înalte standarde, mai degrabă decât o egalitate a nevoilor minime.
Beneficiile sunt divizate în raport cu câştigurile, însă aceasta este o cale de garantare a
suportului universal de participare printr-un sistem de asigurare universal. Spre deosebire de
alte regimuri, statul nu este privit ca un resort secund sau ultim, ci ca un mijloc principal de
respectare a drepturilor sociale ale tuturor cetăţenilor săi. Acesta este ataşat principiului ocupării
depline, de vreme ce costurile enorme ale menţinerii unui stat al bunăstării solidar, universalist,
pot fi optimizate numai prin implicarea în muncă a majorităţii populaţiei, existând cât mai
puţine posibilităţi de trai în afara transferurilor sociale. În consecinţă, acest regim promovează
un înalt grad de egalitate socială. Acest tip de stat este caracterizat printr-o mobilizare
importantă a salariaţilor şi prin implicarea activă a partidelor social-democratice în guvernare,
pe baza unei largi coaliţii. Exemple: Suedia, Norvegia, Olanda, Danemarca, Finlanda.
2.6. Alte modele ale statului bunăstării
Secolul XX a cunoscut două forme majore ale statului bunăstării:

39
- statul capitalist (statul bunăstării bazat pe economia de piaţă);
- statul socialist.
Cele două tipuri de state ale bunăstării au funcţionat, s-au confruntat şi s-au stimulat
reciproc. Ele prezintă atât trăsături distincte, cât şi comune. Aceste diferenţe şi asemănări provin
din diferenţele şi asemănările tipurilor de economie.
Există opinia că între cele două state ale bunăstării nu există multe diferenţe de
structură. Multe dintre elementele fundamentale enumerate în cazul statului bunăstării bazat pe
economia de piaţă pot fi găsite şi în cazul statului socialist al bunăstării, cu unele modificări
însă. Această similitudine provine din faptul că, cele două economii au unele caracteristici
apropiate, mai puţin din punct de vedere al organizării producţiei şi mai mult din cel al
veniturilor şi consumului.
Din punctul de vedere al sistemului de protecţie socială, schimbările ce au avut loc în
fostele ţări socialiste nu au fost atât de dramatice ca în domeniul organizării economiei .
În momentul de faţă, cu câteva excepţii (Cuba şi Coreea de Nord), statul socialist al
bunăstării a dispărut istoric. Acest fapt prezintă interes pentru analiză, deoarece reprezintă
moştenirea de la care se porneşte în reforma sistemului de protecţie socială.
2.6.1. Statul bunăstării bazat pe economia de piaţă
Caracterizarea sa porneşte de la următoarele elemente:
- veniturile primare (salariale, din profit şi proprietate) reprezintă baza bunăstării
individuale. Aceste venituri sunt produse în mod liber în economia de piaţă;
- din veniturile primare statul extrage, prin sistemul fiscal (politica fiscală) veniturile
sale pe care le va folosi pentru finanţarea activităţilor sale de susţinere directă sau indirectă a
bunăstării colective;
- statul realizează o redistribuţie a veniturilor prin diferitele sale sisteme: asigurări
sociale (pensii, asigurări de boală, de accident etc.), sprijin social universal (educaţie, sănătate),
asistenţă socială –sprijin social focalizat în raport cu testarea mijloacelor.
Statul bunăstării arată ca o reţea complexă de protecţie socială, cu funcţia de a asigura
un nivel de dezvoltare acceptabil. În principal se pot distinge mai multe niveluri ale protecţiei
sociale:
a. bunuri şi servicii oferite gratuit colectivităţii: educaţie, sănătate etc. Acest nivel
produce o echilibrare a bunăstării în anumite privinţe, asigurându-se astfel o anumită egalitate a
şanselor;

40
b. sistemul de asigurări sociale oferă un nivel de trai satisfăcător celor care, din
diverse motive, şi-au pierdut sau diminuat capacitatea de muncă şi deci de obţinere a
veniturilor;
c. sprijinul universal acordat unor categorii de oameni cu nevoi speciale: familii cu
copii, handicapaţi etc.;
d. asistenţa socială fundamentată pe testarea mijloacelor.
Există diferenţe între configuraţia statului bunăstării din diferite ţări bazate pe economia
de piaţă. Dar aceste diferenţe provin mai degrabă din ponderea diferitelor elemente ale
sistemului, din gradul de generozitate al diferitelor forme de protecţie socială şi mai puţin sunt
diferenţiate structural.
2.6.2. Statul bunăstării bazat pe economie socialistă
Elementele caracteristice ale statului bunăstării din fostele ţări socialiste sunt:
a. generalizarea sursei salariale;
b. politica salarială era orientată puternic spre promovarea egalităţii;
c. generalizarea sistemului de asigurări sociale;
d. politica folosirii complete a forţei de muncă, care a exclus total nevoia
ajutorului de şomaj;
e. beneficiile familiale ample care decurgeau din nivelul scăzut al salariilor;
f. sistemul fiscal similar cu cel al ţărilor cu economie de piaţă;
g. impozitele pe venituri erau utilizate adesea, însă în forme simplificate;
h. educaţia şi asistenţa medicală gratuite pentru toţi, la care se adăugau şi alte
gratuităţi şi forme de sprijin: burse pentru elevi, tabere, manuale gratuite etc.
Se poate observa că sistemul statului bunăstării, în varianta sa din ţările socialiste, nu
diferea structural de cel din ţările cu economie de piaţă, existau însă o serie de particularităţi
datorate altor componente.
În mod special trebuie menţionată preferinţa pentru forme universale de protecţie
socială, datorată în mare măsură faptului că veniturile erau menţinute la nivel scăzut, realizarea
egalităţii trebuind să fie menţinută nu numai prin politica salarială, dar şi prin sistemul de
redistribuţie. Pe de o parte, nivelul scăzut al tuturor veniturilor făcea necesară compensarea
fluctuaţiei benevole prin intervenţia redistributivă a statului, iar pe de altă parte, această
intervenţie reprezenta un important mijloc de realizare a politicii de promovare a egalităţii.
Ambele modele ale statului bunăstării au reprezentat o reacţie la limitele economiei de
piaţă de a realiza o bunăstare colectivă acceptabilă.

41
Cele două tipuri de critici ale economiei de piaţă formulează concluzii practice diferite:
critica standard a limitelor economiei de piaţă duce la concluzia necesităţii dezvoltării, deasupra
pieţei, a unui stat cu funcţii sociale complexe care să corecteze distorsiunile pieţei, atât în ceea
ce priveşte alocarea resurselor în sfera producţiei, cât şi în distribuirea resurselor în sfera
consumului. Critica marxistă a dus la concluzia înlocuirii economiei de piaţă cu un alt tip de
economie –economia socialistă, planificată şi orientată de către stat în vederea producerii
sistematice a bunăstării.
Evoluţia ţărilor socialiste după 1980 a creat convingerea că sistemul economic socialist,
în termenii bunăstării, s-a dovedit a fi extrem de ineficient. Dispariţia practică a socialismului
face ca sistemul de producere al bunăstării colective de tip socialist, diferit structural de cel
dezvoltat în condiţiile pieţei libere, să prezinte un interes istoric, de tip retrospectiv.
Tranziţia fostelor ţări socialiste la o economie de piaţă le-a pus în situaţia de a
reconsidera structural sistemul lor de producere a bunăstării colective pe modelul sistemului din
ţările dezvoltate.
2.7. Criza Statului Bunăstării (1975 -1980)4
Criza statului bunăstării este un fenomen care apare pe fondul creşterii inflaţiei şi al
creşterii economice din ce în ce mai lente. Un factor marcant este criza petrolului de la nivelul
anului 1973 care a accentuat criticile la adresa Statului Bunăstării în varianta lui Keynesiană.
Criza Statului Bunăstării are accepţiunea de (Zamfir, 1995):
• criză financiară – imposibilitatea continuării finanţării Statul Bunăstării
• ineficienţă a Statul Bunăstării
Pierson (1991) arată că "criza statului bunastarii" poate fi înţelească ca:
• un punct de cotitură în politicile sociale şi economice
• un şoc exterior (statului) cu referire la preţul petrolului care este impus doar de
cele câteva ţări exportatoare de petrol grupate în OPEC
• problemă pe termen lung, fără o soluţie previzibilă.
Valentin Naumescu identifică o criza multidimensională a Statului Bunastarii în Europa
(în context mondial)
• Criza economica propriu-zisă;
• Criza fiscala şi birocratică;
• Criza socio-demografică;
• Criza politică;

4
A se vedea Raluca Popescu, Politici sociale, suport de curs, Universitatea „Lucian Blaga” Sibiu

42
• Criza generala de sistem (criza sistemică).
Procesele care au favorizat criza:
• Creşterea deficitelor bugetare – cheltuielile publice (sociale) au crescut într-un
ritm mai rapid comparativ cu creşterea economică.
Chiar înainte de declaşarea crizei petrolului, în 1972, aparea în Europa faimosul raport
al Clubului de la Roma, “Limitele creşterii” (efectuat de 17 cercetatori din diverse discipline,
sub coordonarea lui Dennis Meadows), care atrăgea atenţia asupra unei provocari fără precedent
în istoria postbelica, careia economia mondiala nu putea să îi mai facă faţă cu vechile
instrumente.
Din punct de vedere economic, rata de creştere economică nu mai era suficient de mare
pentru a putea asigura continuarea ,,efortului de bunastare". În majoritatea statelor vest-
europene cresterea economica atinsese nivele de 1-2% (sau chiar devenise nulă, lansându-se
conceptul de “creştere zero”).

• Creşterea şomajului, mai ales după şocul petrolului (creşte de la sub 4% cât era
anterior la 10-15%)
Guvernele s-au trezit în situaţia să renunţe la principiul fundamental al
keynesianismului, „şomajul zero”, întrucât acesta ar fi însemnat în condiţiile economice ale
vremii sporirea taxelor deja foarte mari şi creşterea inflaţiei (la începutul anilor 70 presiunea
clasei mijlocii şi a sindicatlor de a reduce taxele era tot mai mare).
Aşa cum arată şi Esping-Andersen (1990), obiectivul şomajului zero nu a putea fi
susţinut pe termen lung datorită consecinţelor negative care au survenit:
- creşterea presiunilor inflaţioniste;
- diminuarea activităţilor profitabile
- divergenţe între sindicate sau între sindicate şi partidele de stânga
- creşterea presiuni salariale
- proliferarea grevelor
Mai mulţi specialişti identifică fenomene precum dualizarea pieţei muncii sau apariţia
şomajului pe termen lung care s-au cristalizat tot în această perioadă:
- Setorul primar (sectoare economice de vârf, înalt competitive, care oferă salarii
ridicate, şi o relativă siguranţă a locului de muncă)
- Sectorul secundar (munci slab plătite)

43
• Accentuarea îmbătrânirii populaţiei – pe lângă creşterea speranţei de viaţă,
natalitatea scade foarte mult, mai ales după mijlocul anilor 60. Presiunea asupra sistemului de
protecţie cresc foarte mult, sistemul de pensii şi chiar şi cel sanitar se confruntă cu riscul de a fi
sufocate.
Numarul mare de pensionari, nivelul ridicat al pensiilor şi extinderea perioadei de
acordare au adus apoape de faliment sistemele de pensii şi asigurari sociale (cele
corespunzatoare situatiilor de boala, batrânete, invaliditate, recuperare sau tratament cronic
îndelungat), multe companii solicitând cu insistenta regândirea întregului sistem de asigurari.
Inversarea piramidei demografice, sporurile naturale negative în multe tari vest-europene au
provocat dezechilibre în transferul între generatii, “criza de copii” devenind cu timpul o
realitate.
• Creşterea aşteptărilor populaţiei în raport cu nivelul şi calitatea beneficiilor. Se
apreciază că creşterea cheltuielilor publice sociale în special s-a făcut ca urmare a creşterii
cerererii, şi nu datorită îmbunătăţirii protecţiei sociale oferite de către Statul Bunăstării.
Prin urmare, criza Statului Bunăstării nu a fost doar o criză economică sau financiară ci
a însemnat o criză a întregului sistem institutional. Reforma la toate nivelele şi în toate
sectoarele de activitate devenise necesară.
Iată câţiva indicatori sociali şi economici care descriu comparativ situaţia la care se
ajunsese în perioada crizei:
Performanţele OECD (valori medii) în perioada de înflorire a Statul Bunăstării comparativ cu
perioada crizei
1960 – 1073 1973 – 1981
Rata şomajului 3,2 5,5
Inflaţia 3,9 10,9
Rata de creştere a PNB 4,9 2,4
Rata de crestere a productivităţii 3,9 1,4
Sursa: Preda, 2002, în L. Pop (coord), p. 767 apud Pierson, 1991

Critica Neoliberală la adresa Statului Bunăstării


Statul Bunăstării, bazat pe o fiscalitate ridicată, afectează negativ economia sub
următoarele aspecte:
a) poate conduce în mod paradoxal la scăderea resurselor pentru stat
o În contextul unor programe sociale din ce în ce mai costisitoare, în condiţiile
unei creşteri economice mai lente decât cea a cheltuielilor publice (sociale), fiscalitatea devine
din ce în ce mai ridicată. Creşterea fiscalităţii duce la scăderea resurselor pentru impozitare
astfel încât impozite mai ridicate se aplică la salarii şi profituri din ce în ce mai mici

44
o cresc impozitele → cresc şi resursele statului până la un punct pentru că apoi →
scade baza de impozitare → scad resursele
b) demotivează efortul economic, investiţiile (întrucât cu cât câştigul e mai mare, cu atât
impozitul creşte)
c) creşte economia subterană şi evaziunea fiscală
d) decapitalizarea: migraţia capitalurilor spre ţări cu fiscalitate mai scăzută
• Statul Bunăstării distruge funcţia de într-ajutorare a familiei şi comunităţii (prin
preluarea acestei funcţii), duce la slăbirea coeziunii familiale şi la atrofierea reţelelor de suport
comunitare
• Statul Bunăstării ajunge să provoace un dualism social, să scindeze populaţia în
două: pe de o parte o populaţie activă şi responsabilă şi pe de alta o populaţie dependentă,
constituindu-se în timp aşa numita „underclass” şi generând o adevărată cultură a dependenţei

• Statul Bunăstării afectează însăşi libertatea individului, înlocuind-o cu „dictatura


statului sau a corporaţiilor”. Intervenţia socială devine în fapt un instrument de dominare a
populaţiei.
• Statul Bunăstării ca furnizor monopolist (unic sau cu rol major) al bunăstării
sociale devine ineficient. Fără competiţie, asistăm la o birocratizare excesivă, creându-se un
sistem centrat pe propriile interese şi nu pe cele ale populaţiei beneficiare.
Noua dreaptă nu este singura care a criticat birocratizarea excesivă a sistemului, inclusiv
adepţii ideologiei de stânga şi alţi critici au ridicat problema birocraţiei, supradimensionării şi
ineficienţei administraţiei de stat. Multiplicarea şi extinderea birocraţiei din serviciile publice a
avut la început un efect pozitiv, permiţând creşterea spectaculoasă a numărului de slujbe bine
plătite în instituţii administrative şi în consecinţă scăderea şomajului. Astfel a fost posibilă
angajarea unui mare numar de femei, rezolvându-se o altă problemă traditională, accea a
şomajului mare în rândul acestora. Cu timpul însă, sistemul s-a extins ajungând să detină o
pondere exagerată. Spre exmplu, în Suedia se ajunsese la situaţia limită în care 60% din forţa de
muncă activă era ocupată în administraţia Statului Bunăstării. În această perioadă de conturează
noi teorii legată de administraţia publică.
• În final, asistăm la scăderea legitimităţii politice a statului, întrucât datorită
asumării prea multor responsabilităţi, scade capacitatea statului de a rezolva aceste probleme.
Modelul Statul Bunăstării a cunoscut şi alte critici pertinente, însă nu la fel de coerente
ca cele ale Noii Drepte.

45
Critica Stângii la adresa Statului Bunăstării
Adepţii ideologiilor socialiste au admis la rândul lor că Statul Bunăstării în forma lui
clasică, keynesiană avea numeroase probleme şi trebuia reformat.
- criza financiară demonstrează că Statul Bunăstării este incompatibil cu
economia capitalistă. Soluţia ar fi o economie planificată.
- Statul Bunăstării controlează indivizii, beneficiile şi serviciile fiind şi forme de
represiune, de subminare a independenţei individului şi conducând la stigmatizare socială.
Critica din perspectivă ecologistă sau feministă
Statul Bunăstării a ignorat problemele de natură ecologică, implicaţiile şi consecinţele
dramatice ale acestora pe termen lung, de multe ori ireversibile. De asemenea Statul Bunăstării
a ignorat problemele unor altfel de grupuri „defavorizate” – de exemplu femeile – consecinţele
legate de dezechilibrele demografice fiind numai „partea vizibilă a iceberg-ului”.

CAPITOLUL III
POLITICA SOCIALĂ – COMPONENTĂ A POLITICII DE STAT. IMPLICAŢIILE
ECONOMICE

3.1. Aspecte generale cu privire la politica socială a statului


Din unghiul în care se intersectează abordarea priorităţilor sociale cu investigarea
mijloacelor şi resurselor de satisfacere a obiectivelor sociale se conturează politica socială a
statului.
Conceptul de politică socială a statului reprezintă un ansamblu de scopuri şi
instrumente de analiză prin care puterea publică realizează afectarea normativă a resurselor
publice şi a distribuirii veniturilor în perspectiva umanistă a dreptăţii sociale. În concepţia
statului, politica socială reprezintă un element de reglare a conflictelor economice, sociale,
politice.
Conceptul poate fi caracterizat prin obiectivele sale, câmpul de acţiune, natura precisă a
măsurilor adoptate precum şi efectele şi amploarea acestora.
„Suprafaţa” politicii sociale a statului cuprinde aria marilor probleme sociale (sănătate,
educaţie, locuinţe) dar mai poare fi apreciată şi prin intervenţiile statului în materie socială pe
categorii de beneficiari: familii cu mulţi copii fără susţinere economică, lucrători străini,
persoane de vârsta a treia, handicapaţi etc.
În viziunea statului, elaborarea unei politici sociale eficiente depinde de interdependenţa
după care bunăstarea societăţii este influenţată doar de bunăstarea fiecărui individ în parte.

46
Statul se manifestă prin intermediul obiectivelor sociale în variate sfere: culturală,
educaţională, a populaţiei, minorităţilor naţionale, sexelor şi mediului înconjurător, în scopul
creării unor mecanisme proprii capabile să asigure egalizarea oportunităţilor membrilor
colectivităţii.
Unii autori includ în sfera conceptului de politică socială a statului şi intervenţia acestuia
în configuraţia proceselor sociale caracteristice unui anumit moment în dezvoltarea
colectivităţii, urmărindu-se acea direcţie considerată de actorii politici a fi dezirabilă.
Alţi autori formulează opinii în legătură cu sfera atotcuprinzătoare a politicii sociale
după care, pe lângă rolul statului se mai adaugă programele şi activităţile organizaţiilor non-
guvernamentale, voluntare şi private care au însă un obiectiv similar: modificarea într-un
anumit sens a realităţii sociale pe linia aspiraţiilor colective.
Politica socială a statului nu are ca obiectiv întregul sistem social, ci doar acele puncte
pe care actorii politici le consideră de modificat faţă de starea rezultată din mecanismele
complexe şi spontane ale genezei vieţii sociale.
În funcţie de organizarea societăţii, de ideologia actorilor politici, politica socială a
statului cuprinde o arie mai largă sau mai restrânsă de obiective sociale care se realizează prin
acţiuni statale specifice. Aceste măsuri pot stimula sau bloca iniţiativele organizaţiilor non-
guvernamentale sau a celor private de a participa alături de instituţiile publice la rezolvarea
problemelor sociale.
Din punct de vedere al obiectivelor politicii sociale a statului, acestea se pot situa la
nivelul foarte general al afirmaţiei de principiu:
a. promovarea unor bunuri publice: apărare, securitate, infrastructură urbanistică,
sănătate, educaţie, cultură, ştiinţă;
b. protecţia socială a segmentelor de populaţie care din diverse motive se află în
dificultate. Aceasta are în vedere două componente relativ distincte: sistemul asigurărilor
sociale şi sistemul asistenţei sociale;
c. dezvoltarea socială generală. La acest nivel, politica socială formulează obiective
de asigurare a unor condiţii sociale, care sunt considerate a fi importante global pentru
colectivitate în procesul de dezvoltare a ştiinţei şi culturii, a sistemului de educaţie, de difuzare
a culturii şi informaţiei, de promovare a familiei şi de îngrijire a copilului, de creştere a
solidarităţii sociale şi a spiritului de colaborare internaţional, a responsabilităţilor umane.
Politica socială a statului poate interveni şi în alte domenii cum ar fi: aplicarea unor
măsuri de reglementare sau prohibire a procedeelor de producţie sau consum, cu efecte nocive
(poluarea aerului, apei sau alterarea mediului şi peisajului) sau elaborarea politicilor sociale la

47
nivel macroeconomic urmărind rolul sindicatelor, dreptul la muncă, durata zilei de muncă şi
timpul liber.
Pornind de la realitatea economică în schimbare şi mai ales de la esenţa transformării
sistemului economic de la centralism la economia de piaţă, literatura economică de după 1989
atacă cu precădere tema intervenţiei statului în mecanismele economico-sociale.
Indiferent de ţara de origine, dezvoltată sau nu, indiferent de zonă –est, vest - grupurile
sociale defavorizate sunt primele tentate să ceară intervenţia statului. Cu toate acestea însă, se
apreciază că nu despre replierea semnificativă a statului este vorba, ci de dozarea diferită a
intervenţiilor sale de la un domeniu la altul. Când o societate îşi caută propria-i certitudine într-
un mediu instabil şi dezordonat (aşa cum este perioada de tranziţie) solicită statului nu doar
calitatea de arbitru şi simplu garant al legii şi ordinii, ci aceea de factor de echilibru între
interesele private ale subiecţilor economici şi binele public.
Realizarea unui consens social care să urmărească şi să vizeze o largă cooperare socială
în procesul reconstrucţiei socio-economice, porneşte de la repartizarea echitabilă a
dificultăţilor transformării.
Diversitatea de păreri şi programe, interese şi nevoi care se concurează au un efect
pozitiv, opus sistemului social demodat al comunismului.
Obiectivul unui program social nu trebuie să reprezinte o povară pentru societate,
deoarece pe termen lung îşi va dovedi utilitatea. Toate proiectele sociale au lungi perioade de
gestaţie, nefiind totdeauna posibil să se recupereze de la beneficiari costurile cerute de investiţie
şi de operaţiunile efectuate. Din acest punct de vedere, cheltuielile pentru problematica socială
nu pot fi realizate în proporţia cea mai covârşitoare de la bugetul statului.
În acest moment, pe fundalul realităţii perioadei de tranziţie apare condiţia preliminară
de sprijinire a transformării: noţiunea de autoritate publică. Ea nu trebuie utilizată ca sinonim
pentru „stat”, ci ca mijloc de descriere a acelei capacităţi de introducere a regulilor de
comportament public şi de autoreglare a proceselor economice şi sociale. Un astfel de sistem de
reguli îşi face apariţia fie ca rezultat al unor organe legislative noi cu legitimitate democratică,
fie ca urmare a diferitelor tipuri de angajamente contractuale între actorii sociali.
Măsurile de politică socială oglindesc următoarele:
a) valabilitatea în virtutea conţinutului lor (fiind corespunzătoare unei anumite etape
în evoluţia societăţii, înscriindu-se ca măsuri posibile şi dorite de populaţie);
b) acceptarea la modul general de către societate, chiar dacă aceste măsuri
declanşează costuri nedorite din punct de vedere social.

48
În pofida avantajelor economice pe care le conturează economia de piaţă, perioada de
tranziţie, în care greutatea răspunderii faţă de populaţie pare să concentreze atenţia implicării
„legice” a statului în economie, nu este un experiment privind împletirea într-o nouă paradigmă
a socialului cu economicul.
Analizând aspectele concrete ale politicii sociale specifice tranziţiei apar evidente acele
unde de şoc ale sistemului economic propagate social, care în unele momente se transformă în
incapacitatea de corelare a mecanismelor economiei cu psihologia individului.
Ruperea graniţelor dintre sfera publică şi cea privată a generat un larg curent de reflecţie
în baza căruia în Europa s-a dezvoltat ideea „etatizării socialului”.
Intuitiv putem accepta o varietate sensibil mai ridicată a sistemelor de politică socială
decât a celor economice. Economia s-a mondoalizat. Regulile sale se stabilesc nu în cadre
naţionale, ci în schimburile economice care sunt tot mai mult tradiţionale.
Politica socială este o reacţie la problemele politice ale fiecărei ţări, fiind elaborată prin
mecanismele politice specific naţionale.
Ne putem aştepta ca în această suprafaţă specificitatea să fie mult mai ridicată:
configuraţia economică şi socială a fiecărei ţări îşi va pune într-o mare măsură amprenta;
sistemul de valori, tradiţia culturală şi social-politică sunt elemente determinante la care se
adaugă fireşte, voinţa populaţiei.
3.2. Economia de piaţă şi dimensiunea ei socială
Problema economiei de piaţă este veche şi totuşi nouă. Afirmaţia că economia constituie
latura inseparabilă a acţiunii sociale presupune tratarea socialului prin prisma modificărilor la
care este supus economicul, ca urmare a schimbărilor fundamentale de sistem.
Iată, deci, că transformarea economică direcţionează transformarea socială, reforma
economică creând reformă socială. Tot ce mai lipseşte pentru a conferi o şi mai mare putere
corelaţiei economic-social este găsirea nucleului în jurul căruia să fie construit noul model
social corespunzător economiei de piaţă. În acest sens, modelul mai eficient de a face individul
să creadă şi să se conformeze cu sistemul unic de scopuri ale economiei de piaţă, este de a-l
convinge că acestea sunt şi propriile sale scopuri (apare comportamentul beneficiarilor ca
răspuns la o acţiune de modificare).
Termenul de economie de piaţă nu se referă în exclusivitate la comportamentul
economic, ci mai atrage în sfera sa explicativă o pluritate de domenii ale vieţii sociale; termenul
va reflecta pornind de la această subliniere multiple legături cu:

- democraţia politică, în sensul pluripartidismului;

49
- libertatea de exprimare, opinie şi alegere (formându-se teoria comportamentului
producător-consumator);
- reaşezarea specifică a structurilor sociale (după anumite reguli dictate de scopul
activităţii economice);
- modificarea modelelor culturale;
- schimbarea mentalităţii etc.
Economia de piaţă, ca orice noţiune globală, are o arie de răspândire (teoretică) şi o
suprafaţă de utilizare (practică), referitoare atât la realitatea prezentă cât şi la cea de perspectivă.
Literatura economică actuală se concentrează în mod deosebit asupra formulării paradigmei
economiei de piaţă. Formularea aceasta reflectă o soluţie model privind funcţionalitatea socială
normală a economiei de piaţă. Sublinierea este necesară nu doar pentru pătrunderea bazei
sociale a economiei de piaţă, cât mai ales pentru formularea criteriilor de apreciere a
fundamentului său social.
În opinia unor autori, fundamentul social al economiei de piaţă poate fi abordat din
următoarele unghiuri de vedere:
a) al factorului social, analiza fiind realizată la nivelul vieţii curente, cotidiene;
b) al factorului economic şi social, agent economic-firmă, a cărui atribuţii conjugate
privesc ambele direcţii-economice şi sociale;
c) al modului de rezolvare cerut de problematica specific socială şi de realizare a
dezideratelor sociale (exemple: rezolvarea problemelor de şomaj, reconversie profesională,
atenuarea stării de sărăcie şi realizarea unor deziderate cum ar fi perfecţionarea formelor de
învăţământ, îmbunătăţirea sănătăţii, orientarea copiilor supradotaţi etc.)
Prima abordare urmăreşte maximizarea pe piaţa bunurilor, adică mijloacele prin care să
se asigure îndeplinirea aspiraţiilor şi aşteptărilor populaţiei. Ea reprezintă şi centrul aprecierii
privind eficacitatea factorului social în cadrul politicii sociale, a modului în care acesta reuşeşte
să se achite de îndatoririle care-i revin în societate prin implicarea economică.
Factorul social se constituie ca punct de plecare nu doar în aprecierea calităţii muncii
sociale, dar şi a posibilităţilor sale de a fi inserat în cât mai multe domenii.
Cea de-a doua abordare se face din unghiul de vedere al maximizării profitului (criteriu
care permite exprimarea unui sistem economic şi social descris cantitativ dar şi calitativ în
acelaşi timp, deoarece profitul social este deseori apreciat şi sesizat calitativ).

50
Maximizarea ofertei ca primă abordare se subordonează celei de a doua abordări, fiind o
consecinţă a maximizării profitului, dar şi un factor de impuls economic. În acest caz se
realizează mai multe deziderate cum ar fi:
- economia de piaţă devine pertinentă doar în corelaţie cu cadrul social existent;
- economia de piaţă este unica soluţie într-o conjunctură economică supusă
confruntărilor concurenţiale (economice dar şi sociale ale unui cadru politic creat);
- economia de piaţă porneşte de la o realitate socială, concretă, specifică încercând să
răspundă cerinţelor populaţiei structurată pe diferite trepte, generate de nivelul veniturilor şi de
poziţia socială câştigată ca urmare a practicării unei profesiuni.
Polarizarea societăţii în bogaţi şi săraci reprezintă un fenomen organic al societăţilor
bazate pe proprietate particulară; între grupurile situate la antipozii sociali se mai desfăşoară
însă un evantai larg de alte categorii ce pot fi încadrate sau nu în categoria „bunăstare” sau
„posibilităţi modeste” –reduse. De aici derivă şi accesul diferenţiat la mărfurile şi serviciile
existente pe piaţă, abordarea problemei sociale a economiei de piaţă făcându-se în mod
diferenţiat pe grupuri sociale.
Cea de a treia abordare urmăreşte modul în care realizarea scopurilor sociale ale
economiei de piaţă este condiţionată de ajutorul tehnicilor informaţionale, care oferă datele
necesare interpretării.
Atâta timp cât oferta prin care se asigură aspiraţiile populaţiei tinde către un nivel
maxim, cu atât se evidenţiază şi un profit ridicat-economic şi social consecutiv. Aceasta
înseamnă că economia de piaţă cu reverberaţii profund sociale se bazează pe o politică
economică şi socială care asigură aspiraţiile populaţiei la cota lor cea mai înaltă.
În viaţa curentă, construirea unui model dezirabil privind bunăstarea socială poate diferi
de acela elaborat în termeni economici, cu toate aprecierile privind corelaţia economic-social.
De cele mai multe ori problema este rezolvată în aplicarea termenilor analogi cu
economia ţărilor dezvoltate plecând de la aprecierea că un sistem economic dezvoltat
beneficiază în acelaşi timp de un sistem de a răspunde la apelurile socialului tot atât de bine pus
la punct.
Se poate considera însă că etapa de tranziţie trebuie să manifeste o anumită subordonare
a strategiei economice faţă de problema asigurării bunăstării, fapt ce se realizează treptat.
Moştenirea nedorită în planul condiţiilor şi nivelului de trai atins în sistemul economiei
centralizate se constituie ca punct de plecare pentru cercetarea şi practica conceperii unei
politici sociale adecvate, de o esenţă nouă.

51
Trebuie deci, făcută o demarcaţie între politica socială care reflectă realitatea în
condiţiile unei societăţi a abundenţei şi o politică socială ce trebuie adecvată condiţiilor de
tranziţie. Este vorba în acest caz de priorităţile sociale diferite ce se constituie ca obiective
diferite de la un sistem economic la altul.
Tranziţia generează o stare conflictuală datorată nu doar contrapunerii unor noi tipuri de
interese, ci mai ales datorită naturii tensionate a unora dintre măsurile de reformă economică.
Promovarea unui tip de economie fundamentată pe piaţa în care proprietatea privată joacă un
rol decisiv, reprezintă un punct de vedere general recunoscut ca real şi valabil. Consecinţa unei
astfel de opţiuni declanşează pentru început o creştere a insecurităţii la nivelul maselor largi de
populaţie. Pentru asanarea economiei, întreprinderile nerentabile vor trebui închise, iar
personalul inutil va fi eliminat. În consecinţă, un alt nucleu conflictual se profilează: fenomenul
inevitabil al şomajului. Susţinerea acestei categorii, de şomeri, este nu doar o necesitate social-
politică ci şi una morală.
Noile mecanisme economice mai pot agrava şi situaţia altor grupuri sociale marginale –
tineretul; pentru cei care nu sunt ajutaţi substanţial de familie în condiţiile salarizării actuale,
existenţa unei baze decente de viaţă, a unui tânăr menaj, este o imposibilitate. A lăsa populaţia
să-şi procure pe cale legală, în mod independent, cele necesare vieţii, fără protecţia statului este
inacceptabil moral şi periculos din punct de vedere politic.
Sărăcia însăşi, ca o sursă majoră a insecurităţii, impune o accentuare a funcţiilor
protective ale colectivităţii.
Instabilitatea şi insecuritatea economică generează inevitabil instabilitate politică. Dacă
se adaugă la toate acestea şi problemele create de inflaţie, putem alcătui schiţa socială cu
implicaţii conflictuale a perioadei de tranziţie.
Caracterul pronunţat politic şi natura radicală a procesului reformator economic
determină presiuni economice şi sociale. Măsurile privind programul de stabilizare economică
sunt deseori nepopulare social şi politic, pierderea suportului populaţiei constituind
compromiterea întregului proces de reformă.
Fizionomia conflictuală a procesului de tranziţie apare ca un concept multidimensional,
care pe lângă trăsăturile unei restructurări în plan economic şi politic are şi o reflectare la nivel
social prin:
a) gradul şi modalităţile de realizare a acestui obiectiv economic de către individ;
b) atitudinea oamenilor nu pro sau contra, ci prin caracterul general al interacţiunii
societate-putere politică;
c) statutul structurilor sociale;

52
d) interdicţiile care apar (în societatea democratică a economiei de piaţă este permis
tot ce nu încalcă legea);
e) caracterul idealurilor care determină mutaţii în universul uman.
Un sistem de protecţie socială eficace nu reprezintă doar o exigenţă morală şi politică, ci
în primul rând una de ordin economic. Ea s-ar putea dovedi cea mai bună strategie a
demarajului economic.
3.3. Analiza socială a economiei de piaţă
Abordarea problematicii economice nu poate fi făcută decât în cadrul socialului, aceasta
deoarece implicaţiile sunt reciproce, iar consecinţele pozitive sau negative generate de
reflectarea economică în plan social şi moral se regăsesc în programul social, parte integrată a
sistemului economic.

3.3.1. Raportul piaţă – dreptate socială


Piaţa şi concurenţa atrag după sine tensiuni economice şi sociale pe care individul le
percepe şi le interpretează în raport cu interesul său, material cel mai adesea; cu toate acestea
mentalitatea sa îl conduce mai mult sau mai puţin corect spre înţelegerea scopurilor reale ale
noilor mecanisme sociale şi economice.
Complementaritatea firească a problemelor economice, sociale, culturale şi politice cere
ca abordarea dificultăţilor care marchează tranziţia să se facă într-un sistem de coordonate care
să respecte noua realitate socială.
Realitatea economiei de piaţă promovează competiţia ca mijloc superior de ghidare a
eforturilor individuale; efectul benefic al competiţiei se manifestă în adaptarea activităţilor
economice la cererea emisă de piaţă, fără intervenţia coercitivă sau arbitrară a autorităţilor.
„Preţul just” şi „salariul echitabil” într-o societate concurenţială reprezintă doar puncte de reper
şi orientare discutabile din şi de pe poziţia celor care negociază sau îşi dispută supremaţia în
ierarhia economică şi socială.
Problema inegalităţii la nivelul unei societăţi concurenţiale nu este nouă şi nici epuizată
din punct de vedere al abordării sale.
În raport cu inegalitatea socială determinată şi apreciată de pe poziţiile criteriilor
economice ale concurenţei, apare conceptul de dreptate socială. Aceasta este cerută ori de câte
ori conflictele sociale ajung la un apogeu, făcându-se apel la obligaţiile statului de a asigura
justiţia socială prin politica socială adecvată momentului.

53
Indiferent de poziţia unui individ în societate, de gradul său de instruire, inegalitatea va
fi mai uşor de suportat, ştirbind mai puţin demnitatea personală, dacă este generată de forţe
impersonale şi nu de intenţia umană.
Corectarea inegalităţilor se face prin aplicarea principiilor dreptăţii sociale care are
preţul ei. Acest preţ este plătit din resursele publice şi nu va prejudicia cantitativ sau calitativ
economia.
Abordarea comparată a sistemului planificat cu cel de piaţă ridică problema accesului
individului la rezultatele economice şi în relaţie cu acest aspect, practicarea dreptăţii sociale.
Ne-am obişnuit să apreciem meritele sau limitele economiei de piaţă plecând de la
consideraţiile legate de dreptatea sau justiţia socială. Însă, ce fel de dreptate, pentru cine şi în ce
constă caracterul ei social, sunt întrebări la care orice încercare de răspuns poartă pecetea
poziţiei individului în ierarhia socială şi cea economică.
În acest sens se formează următoarele două considerente:
a) dreptatea socială ca rezultat – o situaţie fiind corectă atunci când şi rezultatele
sale sunt juste, sau atunci când ea nu generează inegalităţi;
b) dreptatea socială ca procedură – o situaţie fiind corectă atunci când ea s-a
obţinut utilizându-se o anumită procedură al cărei mecanism generează justeţe.
Prima abordare ilustrează faptul că dreptatea socială este instaurată atunci când
societatea garantează cele necesare indivizilor sau grupurilor sociale care o compun. Numai
într-o societate a cărei destinaţie este satisfacerea necesităţilor prin belşugul produselor care-şi
dispută piaţa, se pot înlătura constrângerile limitative ale ariei de opţiuni. Concurenţa va
favoriza într-o măsură mai mare pe unii, ceilalţi încercând sentimentul marginalizării câmpului
de selecţie.
O repartiţie va fi considerată ca dreaptă atunci când ea va putea oferi maximum posibil
celor cu venituri minime. Această abordare este o varaţiune abilă a temei egalitarismului. Direct
sau indirect se acceptă şi se motivează că o societate este mai mult sau mai puţin dreaptă dacă
veniturile sau avuţia acumulată se împart cât mai egalitar.
Cea de-a doua abordare vizează egalitatea situaţiilor individuale în sensul drepturilor
economice şi sociale care trebuie garantate fiecăruia în parte. Cum însă această dorinţă este
însoţită implacabil şi condiţionat de găsirea mijloacelor financiare prin care să se înlesnească
exercitarea acestor drepturi economice şi sociale, concepţia se transformă în garantarea
drepturilor dar nu pentru toţi, ci a echivalentului a ceea ce se poate procura cu veniturile
respective. Acest echivalent materializat în bunuri şi servicii, este lăsat la aprecierea societăţii,

54
iar societatea se va manifesta prin impulsionarea rolului statului în direcţia protejării
individului.
Apare astfel dihotomia „economie producătoare de resurse şi protecţia socială
consumatoare de resurse”.
Situaţia se prelungeşte în planul selecţiei pe care individul este nevoit s-o facă între
dreptatea privind rezultatele şi dreptatea privind măsurile sociale proiectate în direcţia
îmbunătăţirii condiţiilor sale personale.
Individul va invoca injustiţie socială ori de câte ori aspiraţiile sale nu vor putea fi
satisfăcute sau vor suferi o amânare de care vinovat se face orizontul temporal. Din acest punct
de vedere, nici o societate nu poate fi caracterizată ca întrunind toate criteriile justiţiei sociale.
Pentru ca viaţa şi societatea să fie posibile şi să nu afecteze disproporţional categorii sau grupe
sociale, trebuie ca toţi oamenii să respecte regulile sociale.
Dreptatea socială se măsoară prin absenţa privilegiaţilor. Această stare percepută în plan
social reflectă mulţumirea oamenilor privind gradul sau complexitatea satisfacerii cerinţelor lor.
Ca orice schemă modernă a cunoaşterii, care este fundamentată pe relaţia dintre cauză şi
efect, piaţa semnificând concurenţă devine cauză pentru comportamentul uman care este
caracterizat prin calcul şi alegere în perimetrul satisfacerii intereselor de orice natură.
Inegalitatea celor care participă la manifestarea cauzei se va regăsi în inegalitatea celor care
participă la efecte. În realitatea economică unii oferă ceva pentru care alţii vor să plătească.
Oferta inegală, insuficientă sau necorespunzătoare va determina inegalităţi în cererea satisfăcută
sau nu, total sau parţial, pe moment sau amânată.
Lanţul acesta cauzal se prelungeşte din planul economic în cel al socialului. Creşterea şi
mutaţiile în cadrul eşafodajului societăţii sunt rezultate ale participării, în diferite grade, ale
indivizilor la schema vieţii economice a comunităţii.
Dosarul social al economiei de piaţă se îngreunează cu pagini noi scrise de perioada
tranziţiei în care tabloul conflictual concurenţă-dreptate socială oferă nuanţe tot mai
provocatoare. Raporturile nou apărute ca: piaţă-eficienţă, piaţă-libertate economică, piaţă-şanse
inegale, piaţă-nedreptate socială etc., determină cooperări în planul social de natură să
stabilească rezonabil ajustările aplicabile într-o societate democratică.
De cele mai multe ori apelul către nevoia de dreptate socială nu reprezintă decât un alibi
pentru apologeţii rolului statului.
Preocuparea de a deveni bogaţi este cea mai bună soluţie pentru a nu mai sărăci. Este
firesc deci, ca o societate să fie considerată dreaptă atunci când ea permite celor săraci să se
îmbogăţească. Dacă speranţele individului sunt înşelate de schimbările motivate ale regulilor

55
economice, el doreşte oprirea sau modificarea în folosul propriu a realităţii economice,
concentrându-şi atenţia şi eforturile către găsirea unor noi reglementări care să-i fie favorabile
în prezent şi perspectivă.
3.3.2. Superioritatea socială a unui sistem economic
Manifestarea şi menţinerea concurenţei este compatibilă cu realizarea unui amplu sistem
de asistenţă socială prin care să se potenţeze eficienţa concurenţei. Ideea de concurenţă
stresează şi accentuează mentalitatea unor grupuri sociale, destul de numeroase, care apar şi se
manifestă în opoziţie cu reuşita economică a celorlalţi. Acest contrast care se manifestă nu doar
în plan economic dar şi comportamental alimentează dezechilibrarea balanţei sociale.
Unii economişti sunt de părere că dreptatea socială, ca formă de exprimare a unei stări
de echilibru social, se instaurează acolo unde nivelul socialului este mai modest, iar cerinţa
individului reprezintă corolarul colectivităţii, fără a mai purta amprenta diversităţii
personalităţilor individuale.
Nu se poate vorbi despre o superioritate socială în aceeaşi măsură şi termeni ca despre
o superioritate economică, aceasta deoarece în cazul socialului majoritatea criteriilor nu pot fi
cuantificate. În legătură cu raportul dintre aceste două exprimări se poate sublinia faptul că o
superioritate socială în plan calitativ va avea drept fundamentare una în plan cantitativ.
Comparaţiile dintre sisteme trebuie să pornească de la aceleaşi criterii pertinente:
a) gradul de siguranţă socială pe care fiecare sistem îl oferă membrilor societăţii.
Modul în care aceştia sunt protejaţi de riscurile majore: boală, şomaj, dezechilibre
familiale, incapacitate de muncă etc. se corelează cu grija percepută de om atunci când primeşte
alocaţia de şomaj sau preavizul de concediere;
b) reducerea inegalităţilor sociale şi modul de a corecta discriminările
acumulate depind de concepţia diferită pe care societatea o are faţă de sărăcie, privaţiune,
handicapuri materiale, marginalizarea unor indivizi datorită poziţiei lor sociale (sex, religie,
culoare, vârstă).
Piaţa concurenţială generează acces diferit la participarea selectivă a proceselor şi în
acest fel şi la nivelul cumpărătorului care necesită compensare prin volum şi multiple forme de
completare a cererii sale nesatisfăcute (datorită constrângerilor materiale) prin ajutoare
materiale sociale.
Din păcate, siguranţa socială începe să fie mai mult considerată drept o povară pentru
cheltuielile generale ale economiei naţionale, prin urmare şi pentru competitivitatea ei. Pe
ansamblul sistemului economic, fiecare individ trebuie să fie conştient că este riscant să pretinzi
prea mult din partea protecţiei sociale care demonstrează anumite limite.

56
Îmbinarea principiilor de dreptate socială cu asumarea colectivă a cheltuielilor şi cu
eficienţa gestionării activităţilor sau serviciilor de protecţie socială presupune o concepţie foarte
clară din care să nu lipsească viziunea de perspectivă a implicaţiilor şi consecinţelor în plan
economic, social şi politic pentru societatea respectivă.
c) deschiderea socială sau accesul fiecărui individ la ascensiunea diferitelor
trepte socio-economice, posibilitatea fiecăruia de a atinge mai mult sau mai puţin o situaţie de
optim social.
În societatea egalitarist-planificată accesul la o evoluţie din punct de vedere al ierarhiei
sociale putea fi confirmat doar de societate, căci numai cu încuviinţarea colectivistă se puteau
urca „treptele realizării profesionale” şi implicit cele materiale.
În condiţiile concurenţei, lupta pentru manifestarea aptitudinilor, calităţilor şi
performanţelor este aceea care deschide perspectiva modificărilor statutului social al
individului.
3.3.3. Costul tensiunilor sociale sau efectul pervers al inegalităţilor
Inegalităţile provocate de concurenţă se regăsesc în conflicte, iar rezolvarea acestora
necesită costuri sociale, altele decât cele ocazionate de tranziţia la economia de piaţă.
Costul social reprezintă efectele cauzate de impactul social puternic al unor evenimente,
fenomene sau procese economice-politice-militare, asupra majorităţii populaţiei.
Costurile sociale ale tranziţiei sunt specifice unei anumite etape (limitată în timp), pe
când cele referitoare la recuperarea inegalităţilor sunt valabile în orice ţară, prezente permanent
în orice politică socială. Costurile sociale ale tranziţiei urmăresc uşurarea trecerii populaţiei la o
altă realitate economico-socială; costurile sociale ale inegalităţilor urmăresc diminuarea stării
conflictuale generată de acumularea unor nemulţumiri repetate referitoare la modul în care se
aplică principiile dreptăţii sociale din societatea respectivă.
Dreptatea socială sau justiţia socială, este o stare resimţită la nivelul individual şi/sau
grup-societate, rezultată din aplicarea unui ansamblu de reguli, criterii şi principii care definesc
modul de raportare a două elemente: nevoia şi meritul. Dreptatea socială necesită în prealabil un
proces de evaluare prin raportări repetate la situaţii anterioare, similare, cu care s-au confruntat
individul, grupul sau societatea.
Normele de dreptate socială se fundamentează pe existenţa relaţiilor interindivizi ca
membrii ai grupului, sau între indivizi pe de o parte şi restul societăţii pe de altă parte. În
politica socială, dreptatea socială figurează ca principiu al repartizării protecţiei sociale celor
aflaţi în nevoie. Dreptatea socială exprimă lipsa celor privilegiaţi.

57
Este foarte posibil ca în cadrul dimensiunii costurilor sociale ale tranziţiei să se
regăsească elemente ale costurilor sociale ale inegalităţilor, cunoscut fiind faptul că tranziţia
generează o serie de modificări în structura socială, nu întotdeauna şi în totalitate binevenite şi
acceptate de populaţie cu entuziasm.
În societăţile mai omogene populaţia dovedeşte un grad de instruire şi cultură care o
face mai pregătită şi mai capabilă să înţeleagă adaptarea necesară la schimbare şi progres. De
aceea, societăţile mai armonioase din punct de vedere social sunt de cele mai multe ori şi mai
performante din punct de vedere economic.
Măsurile evidenţiate a reflecta eforturile societăţii au un anumit cost social pentru
îndreptarea situaţiilor inegale, pentru diminuarea efectelor negative în planul individului sau a
grupului din care face parte, de prevenire şi combatere a acelor stări conflictuale generate de
inegalităţile propagate în plan economic şi social.
A monodimensiona inegalitatea doar la nivelul conflictului dintre interesele individuale
şi contextul concurenţial reprezintă o manevră eronată în înţelegerea şi pătrunderea multiplelor
sensuri ale stării conflictuale în ansamblul său.
Aceasta nu se manifestă printr-un antagonism simplist şi brut: individ-societate, ci
printr-un ansamblu de stări sociale, economice, politice şi morale derivate din diferite
întrepătrunderi a conceptelor de : dreptate socială, siguranţă socială, responsabilitate socială,
egalitate a şanselor de participare la îmbogăţire etc.
Faimosul consens social este pus sub semnul întrebării în economia de piaţă. Priorităţile
pe care el se întemeiază: primatul colectivului asupra interesului individului, puterea sindicală şi
asociativă, modul de gestionare al întreprinderilor, se manifestă prin reculul sentimentului
colectiv în faţa valului de individualism crescând.
Inegalităţile sociale aflate în creştere vor putea periclita însuşi echilibrul social şi aşa
destul de precar în perioada de tranziţie. Dezordinea socială nu reprezintă în acest context
rezultatul concurenţei, ci al modului în care un individ, prin mentalitatea proprie înţelege să se
raporteze la concurenţă şi la cerinţele ei.
Găsirea unor alternative morale sau politice, obiective şi solide, prin care
responsabilitatea socială să-şi dovedească valenţele sale umaniste reprezintă atât un exerciţiu de
formulare a programelor sociale, cât şi fundamentarea unei concepţii clare privind avantajele şi
riscurile unei economii concurenţiale.
3.3.4. Inegalităţi şi conflicte sociale

58
Acest subiect constituie centrul atenţiei multor dezbateri în care punctele de vedere
alternează pornind nu doar de la poziţia susţinătorului cât mai ales de la implicaţiile percepute şi
pe care inegalitatea cantitativă şi calitativă le dezvoltă la nivelul societăţii moderne.
În societăţile moderne indivizii şi grupurile luptă pentru putere şi bunăstare, iar
conflictul şi schimbarea sunt inevitabile. Grupurile aflate în conflict sunt grupuri marcate de
inegalitate (fie economică, fie morală).
Conceptul de şansă şi egalitatea şanselor a fost foarte insistent utilizat în
fundamentarea politicilor sociale a S.U.A. între anii 1950 – 1960. Conceptul se utilizează şi
astăzi, deşi optica despre sărăcie şi ajutoare sociale s-a schimbat în raport cu potenţialul
societăţii americane.
Pieţele funcţionează numai în măsura în care oamenii ca participanţi egali au acces la
ele. Accesul este însă asigurat de ofertă, iar oferta este a producătorului competiţional.
Sociologul englez T. H. Marshall preia tema dezvoltării sociale şi a şanselor de viaţă în
societăţile deschise, foarte dezvoltate. În concepţia autorului, evoluţia societăţii are la bază
conflictul de clasă. În ultimele două secole acest conflict s-a bazat pe două considerente:
a) cel al extinderii zonei conflictuale în special asupra grupurilor dezavantajate;
b) completarea tabloului conflictual cu noi elemente pe măsura evoluţiei societăţii.
După Marshall, se disting două tipuri de inegalităţi sociale: una care este economică,
numită cantitativă şi cealaltă calitativă. Prima este de neînlăturat; a doua însă poate fi
rezolvată. Dacă inegalitatea calitativă (care decurge din drepturile civile) este înlăturată, atunci
cea cantitativă îşi pierde şi ea din intensitate.
Schimbarea socială modernă a transformat formele inegalităţii şi ale conflictelor
rezultate din aceasta. Deosebirile existente în trecu la nivelul drepturilor calitative, pe măsura
transformării lor în statutul civic egal al indivizilor, au devenit în prezent deosebiri cantitative
sau inegalităţi economice.
Aceste inegalităţi economice au apărut în urma manifestării a două procese:
1. revoluţia modernităţii;
2. modificările din interiorul lumii moderne.
Daniel Chirot (1996) are propria sa opinie asupra modului cum s-a transformat
societatea şi mai ales rolul jucat de ciclurile industriale în procesul de alternanţă între stările de
egalitate şi inegalitate socială.
În concepţia autorului, parcurgerea erei industriale de la o fază la alta marchează şi
tulburările societăţii care s-au transformat la un moment dat în crize sociale solicitând măsuri de
politică şi protecţie socială. El a avansat ideea conform căreia succesul economic al fiecărei

59
faze (ciclu) era completat de consecinţe sociale. Tensiunile sociale create de modernizare au
culminat cu structura foarte inegală a distribuţiei rezultatelor.
Concepţia lui Chirot despre tendinţa de alternanţă a fazelor de egalitate cu cele de
inegalitate socială, exprimate de dezvoltarea economică a societăţii, conduce la concluzia că
politica socială adecvată este doar aceea menită să rezolve starea conflictuală.
În comparaţie cu Chirot, teza lui Marshall se concentrează pe ideea că, tendinţa liniară a
dezvoltării individului, care merge încet dar sigur către devenirea propriului său stăpân,
generează nevoia unei politici sociale care să urmărească bunăstarea şi egalitatea.
R. Dahrendorf apreciază inegalitatea socială ca pe un mijloc al libertăţii (cu condiţia
însă ca ea să rămână o inegalitate a ofertei).
Preocuparea pentru acest subiect are însă şi un alt substrat: acela de definire şi conturare
a sferei drepturilor sociale. Acestea şi-au făcut apariţia odată cu statutul complet al cetăţeanului
şi dacă drepturile politice şi cele civile au o anumită putere de manifestare, drepturile sociale nu
se arată suficient de convingătoare cu atât mai mult cu cât ele sunt capabile să genereze
inegalităţi.
Concluzia este că inegalităţile economice se subordonează condiţiilor pieţei în timp ce
inegalităţile sociale reclamă acţiunea şi decizia politică.

CAPITOLUL IV
DIMENSIUNI ŞI PERSPECTIVE ALE PROTECŢIEI SOCIALE5

Protecţia socială reprezintă azi o problemă cu care se confruntă toate statele lumii, dar
între care există diferenţe de abordare a acesteia.
Ca urmare a intensificării manifestării evenimentelor de ordin economic-social (şomaj,
migraţia forţei de muncă, inflaţie, marginalizare socială etc.) a căror implicaţii se resimt la
nivelul societăţii şi cauzează tensiuni sociale, conflicte de interese materializate în stări de
nemulţumire explozive, se formulează tot mai accentuat două întrebări: „Care este rolul
protecţiei sociale în lumea de azi?” şi „Care sunt perspectivele sale de dezvoltare?”.
Fundamentarea concepţiilor de creştere economică durabilă şi dezvoltare economică-
socială (umană) ridică pe primele poziţii ale ierarhiei obiectivelor, factorul uman. Prin urmare,
întreaga concepţie a orientării politicii economice va avea ca punct de referinţă dimensiunea
socială.
4.1. Protecţia socială. Concept, obiective, dimensiuni
5
A se vedea Gabriel Cristescu, Politici sociale

60
Protecţia socială a devenit la ora actuală o temă majoră pentru întreprinderi, stat,
salariaţi şi toţi ceilalţi factori implicaţi în acţiuni sociale, reprezentând nu doar un element
fundamental al politicii sociale (ca instrument) cât mai ales obiectivul său central.
Sărăcia însăşi, ca o sursă majoră a tensiunilor sociale, impune o accentuare a funcţiilor
protective ale colectivităţii.
În general, abordarea conceptului de protecţie socială se face din două unghiuri de
vedere: al ofertantului şi al beneficiarului.
Ca în orice raport cerere-ofertă, preţul (respectiv al protecţiei sociale) se va forma în
condiţiile unei pieţe libere a serviciilor sociale, dar şi ţinând cont de caracterul colectiv al
acestui tip de servicii, la intersecţia nevoilor cu resursele.
Cu toate acestea, subvenţionarea în bună parte a preţurilor acestor servicii este o cerinţă
a suprafeţei sociale, deoarece scopul final este satisfacerea tuturor nevoilor şi nu diferenţierea
lor după criteriul veniturilor.
Preţul protecţiei sociale se exprimă prin costurile ocazionate de producerea serviciilor
sociale al căror efect este siguranţa sau securitatea socială.
Un gen special de protecţie socială este cerut de condiţiile cauzate de tranziţie. În
această situaţie, protecţia este solicitată pentru a putea asigura omului traversarea unei perioade
mai scurte sau mai lungi de timp.
Costurile sociale ale tranziţiei vor cuprinde nu doar costurile renunţărilor (sacrificiilor)
populaţiei, ci şi cele ale protecţiei împotriva deteriorărilor condiţiilor umane şi a calităţii vieţii.
De aceea, se apreciază că politica socială a perioadei de tranziţie se caracterizează în primul
rând prin asigurarea protecţiei sociale în faţa fenomenelor inerente acestei etape (şomaj, inflaţie,
accentuarea sărăciei, marginalizare socială etc.).
Protecţia socială se manifestă printr-un ansamblu de măsuri (materiale şi/sau
nemateriale) care urmăresc direcţii practice, convingătoare orientate spre acţiuni diferenţiate pe
segmente de populaţie.
Se apreciază că protecţia socială constituie un obiectiv strategic cu o orientare
preponderentă către un proiect global al unei organizări sociale orientată pe maximizarea stării
de siguranţă socială. Percepţia acestei stări depinde de intensitatea măsurilor de protecţie, dar şi
de diversitatea lor. De exemplu: avalanşa măririi preţurilor, erodarea ecologică, consumul
alimentar subcalitativ, incapacitatea organismului de a face faţă agresiunii, bolilor sau diferitelor
afecţiuni, nemulţumirea psihică înregistrată ca urmare a stării de nesiguranţă socială (ca urmare
a creşterii factorilor de risc social: criminalitate, delicvenţă, alcoolism etc.) sunt faţete ale
aceluiaşi profil de drepturi civile care necesită măsuri de protecţie a individului.

61
Protecţia socială are următoarele obiective:
1) Protecţia locului de muncă - presupune în prealabil asigurarea unui loc de
muncă pentru fiecare (şi nu orice fel de loc de muncă) ci al unuia cât mai pe măsura
posibilităţilor şi pregătirii individului. Aceasta se realizează prin:
- stimularea dezvoltării activităţilor economice care să ofere locuri de muncă cu
cerinţe de calificare superioară;
- acordarea de compensaţii economice şi sociale (cu caracter individual), pentru acele
activităţi care au un grad scăzut de acceptabilitate socială;
- recurgerea la tehnici de „umanizare” a muncii care în esenţă constau în regândirea
organizării muncii, astfel ca fiecăruia să i se ofere o activitate cu un grad cât mai ridicat de
complexitate şi responsabilitate;
- fundamentarea unui regim complementar de protecţie realizat în cadrul fiecărei
firme, pentru organizarea unei dimensiuni de protecţie a salariaţilor care să cuprindă protecţia
socială, economică, financiară, juridică în cazul producerii unor evenimente.
2) Protecţia populaţiei salariate - este asigurată prin acţiunile conjugate ale
sindicatelor şi legislaţia adecvată domeniului muncii şi protecţiei sociale. Ea include asigurarea
de condiţii fizice, sociale, organizaţionale normale de muncă, precum şi protecţia împotriva
oricăror abuzuri. În mod special în această categorie (obiectiv) se include garantarea unui
salariu minim civilizat;
3) Protecţia împotriva deteriorării calităţii vieţii - formează un ansamblu de
măsuri menite să acţioneze în special asupra păstrării dimensiunilor indicatorilor cantitativi (dar
şi calitativi) ai calităţii vieţii. Eforturile protecţiei în direcţia nealunecării mai jos decât pragul
de subzistenţă este un exerciţiu economic dar mai ales politic. Lăsând la o parte criteriul
populist al angajamentelor electorale, la nivelul fiecărei ţări se formează obiectivul defensiv al
păstrării nivelului de viaţă câştigat prin eforturile economice şi sociale anterioare. Acest tip de
protecţie se cere în special în perioada de tranziţie, când pericolul deteriorării standardului de
viaţă apasă asupra întregii populaţii (chiar cu riscul restructurărilor sociale şi a schimbărilor
ierarhiei veniturilor sau câştigurilor anumitor categorii sociale noi). Apar necesare eforturile şi
suportul statului, a compensaţiilor economice (fără a depăşi limitele eficienţei), a suplimentării
acelor importuri prin care să se completeze cele necesare traiului civilizat;
4) Protecţia grupurilor sociale defavorizate (handicapaţi, minori abandonaţi,
tineret fără sprijin material şi nematerial, populaţie vârstnică fără suport de ajutor etc.). Acest
tip de protecţie porneşte de la drepturile civile ale cetăţenilor mai slabi, punând în evidenţă nu

62
doar serviciile sociale, ci şi cele socio-sanitare pentru a proteja şi oferi sprijinul adecvat
individului şi familiei sale. În aceste cazuri, protecţia socială va cuprinde un ansamblu de
măsuri prin care se invocă cultivarea valorii şi semnificaţia diferită a simţului de
responsabilitate, de abilitate manuală (atunci când este posibil). Dificultatea de integrare a
acestor persoane în lumea muncii cere mijloace de protecţie economică şi socială
corespunzătoare acestei categorii defavorizate.
Începând cu integrarea şcolară (individualizarea unor planuri educative ce garantează
trecerea de la un nivel şcolar la altul) şi până la găsirea unui loc de muncă pentru aceste
persoane, cărora să le confere o oarecare independenţă economică, protecţia acestor categorii se
constituie ca cea mai asiduă purtătoare a mesajului umanist-social.
O temă majoră în cadrul acestei categorii de protecţie o constituie protecţia copilului şi
a tineretului.
Abordarea şi aprofundarea problematicii specifice vârstei tinere are un impact particular
deosebit asupra calităţii vieţii. Aspectul condiţiei juvenile prezintă în societatea contemporană o
serie de particularităţi. Violenţa minorilor, şomajul tinerilor, marginalizarea tineretului prin
pierderea atribuţiilor, comportamentul de tip „dezertor” în faţa imposibilităţii găsirii unui loc de
muncă pe măsura aşteptărilor, contribuie la accentuarea stării conflictuale în special la această
categorie socială.
Segregarea formativă şi ocupaţională a tineretului intră în neconcordanţă cu politica
şanselor egale, ceea ce pretinde măsuri protective specifice valorilor şi opţiunilor acestei
categorii de indivizi în formare.
Acest tip de protecţie trebuie acordat sistematic, fără încetare şi mai cu seamă cu aceeaşi
intensitate.
5) Protecţia întregii colectivităţi - urmăreşte asigurarea împotriva unor procese
sociale patologice cu acţiune negativă majoră asupra condiţiilor individului:
- crize economice;
- criminalitate;
- corupţie;
- tensiuni interetnice, interreligioase, interrasiale.
Teoretic, protecţia socială trebuie să-şi dovedească maximum de beneficiu uman.
Practic, ea reprezintă o temă de mare sensibilitate economică privind depistarea şi utilizarea
tuturor resurselor economice (dar şi noneconomice) pentru crearea confortului social la nivelul
întregii colectivităţi.

63
În sens adiacent, se conturează protecţia socială complementară, care detaliază
ansamblul dispoziţiilor fiscale şi sintetizează practica în gestionarea fondurilor legate de
asigurările sociale complementare.
4.2. Siguranţa socială. Schema sistemelor de siguranţă socială
Siguranţa (sau securitatea) socială poate fi abordată din două puncte de vedere:
1. ca atare resimţită de populaţie;
2. ca răspundere a societăţii faţă de nevoia de protecţie a populaţiei.
Corespunzător, au fost formulate două definiţii care caracterizează siguranţa socială, în
cele două accepţiuni. Prima reflectă securitatea socială ca o stare percepută la nivelul
individului, al colectivităţii, al întregii naţiuni care, pe lângă faptul că oferă confort moral,
demonstrează şi capacităţile societăţii de a răspunde într-o anumită măsură la solicitările
formulate prin problematica socială. Apare astfel primordială nevoia socială şi întâmpinarea ei
de către resursele necesare. Partea sensibilă a raportului constă în modul în care societatea ştie
să răspundă, are posibilităţi sau se eschivează declarând că nu există bază financiară pentru
protecţie. A doua definiţie reflectă securitatea socială ca pe o „răspundere” pe care societatea o
manifestă în raport cu membrii săi. Ea se formulează ca un obiectiv esenţial, major al fiecărei
societăţi moderne şi reprezintă totodată un angajament social care poate fi apreciat pe termen
lung, într-o perspectivă multidimensională.
Mecanismele sale se reunesc într-un proces cu incidenţe profunde asupra mai multor
generaţii; promisiunile de securitate socială trebuie ţinute într-un viitor de regulă îndepărtat, iar
angajamentele financiare ale individului (cotizaţiile la asigurări) se întind şi ele pe toată durata
vieţii active.
Problematica securităţii sociale se întinde de la politica de sănătate la serviciile sociale,
prestaţiile de asigurări sociale, modalităţile de finanţare şi până la rolul sectorului privind
evoluţia structurilor şi instituţiilor siguranţei sociale.
Pe termen lung, securitatea socială trebuie să aibă cu mult mai multe obiective decât
cele la care s-a redus uneori acest domeniu al dreptului social. Ea trebuie să urmărească şi
menţinerea calităţii vieţii, să dezvolte sentimentul individual al securităţii sociale, să ţină cont
de mutaţiile ce au intervenit în comportamentul individual şi familial care antrenează noi
răspunderi pentru solidaritatea socială.
Folosirea criteriului cauzal conduce la definirea riscului social ca fiind orice risc care
decurge din participarea la viaţa socială.

64
Al. Athanasiu (1995) evidenţiază o serie de aspecte teoretice privind îmbogăţirea
conţinutului politicilor de securitate socială. Datorită extinderii constante a obiectului lor (riscul
social), aceste politici sunt percepute în 2 mari direcţii:
a) extinderea pe orizontală (ca urmare a unui nou tip de măsuri de securitate
socială), alături de cele de ordin reparatoriu;
b) extinderea pe verticală, ceea ce determină ca securitatea socială să includă şi
măsuri de prevenire a riscurilor. Spre exemplu, în materie de risc social al bolii, securitatea va
include în obiectul de acţiune şi politica de formare a specialiştilor necesari domeniului sanitar.
Extinderea pe ambele dimensiuni va determina orientarea politicilor de securitate socială
către noi direcţii: - transporturi; - politica antiinflaţionistă; - politica chiriilor; - politica de
apărare naţională; - politica în domeniul judiciar etc.
Autorul subliniază multitudinea opiniilor referitoare la definiţia termenului de
securitate socială. Astfel, în majoritatea ţărilor dezvoltate acest sistem cuprinde ansamblul
reglementărilor juridice în domeniul respectiv. Folosind planul obiectivelor, precum şi cel al
mijloacelor tehnice utilizate, sistemul securităţii sociale presupune următoarele:
a. orice sistem are în vedere garantarea unei anumite securităţi economice a
persoanelor luate în considerare;
b. realizarea obiectivului implică o redistribuire de ordin financiar, fie prin prelevări
bugetare, fie prin repartiţia fondurilor obţinute între beneficiarii procedeului de redistribuire.
Securitatea socială este apreciată ca fiind o parte a statutului bunăstării plecând de
la consideraţia că ea reprezintă primul şi cel mai evident mod în care bunăstarea poate fi gândită
să ajute individul la satisfacerea nevoilor sale.
În contextul securităţii sociale această apreciere este deseori identificată cu reducerea
sărăciei. Din această opinie reiese cea mai evidentă funcţie a sistemului de securitate socială. În
prezent, dezbaterile curente ale problematicii politicii sociale sunt dominate de funcţiile mai
reduse sau mai accentuate ale securităţii sociale, dar mai ales de rolul statului în redistribuire.
Rolul statului social a reconsiderat poziţiile categoriilor sociale în societate încercând
realizarea unui consens social. Din această consideraţie se formulează tot mai des aprecierea că
„statul bunăstării” reprezintă leagănul ideologiilor în criză.
Dimensiunea funcţiilor atribuite serviciilor sociale acoperă următoarele obiective:
Funcţii Obiective
Individual Colectiv
1. prevederea nevoilor - umanitar - bunăstare socială
- dezvoltare economică
65
2. remedierea dezavantajelor - compensare - egalitate
- înlăturare - justiţie socială
3. întreţinerea consumului social - protecţie - reproducţie

4. producerea de diferenţieri (la - inegalitate (venituri - dezacord social


nivel de venituri) mari/mici)
5. schimbarea comportamentului - recompense - control social
- stimulente
- tratamente
6. dezvoltarea potenţialului social - dezvoltarea capacităţilor - solidaritate, integrare
individuale

Unele ajutoare sunt special acordate persoanelor cu venituri mici, altele însă, ca pensiile
sau ajutorul de şomaj, nu sunt destinate doar persoanelor sărace, ci acoperă situaţii în care
indivizii ar putea să devină astfel săraci.
De aceea, funcţiile securităţii sociale (1,3,6) urmăresc în special dezvoltarea, în termeni
individuali a sentimentului de siguranţă şi protecţie împotriva unor evenimente. La nivel de
colectivitate aceste funcţii demonstrează ce efect şi mai ales cât efect are această securitate
socială asupra bunăstării societăţii în ansamblul său.
Funcţiile (2,4,5) arată că acţiunile de protecţie socială urmăresc atenuarea diferenţierilor
sociale prin compensare şi înlăturare a inegalităţilor, dar produc şi situaţia reversibilă de
redistribuire în favoarea predominant a celui în nevoie, ceea ce creează inegalităţi. Principiul de
a lua de la cei care au (prin taxe şi impozite) şi a da mai mult celui care nu are deloc sau are
mare nevoie, creează inegalităţi bazate pe sistemul de percepere impozitară asupra veniturilor.
Din acest punct de vedere se poate sublinia efectul regulator al securităţii sociale şi
chiar mai mult (ca în cazul funcţiei 5 –schimbarea comportamentului), sprijinul pe care această
activitate îl acordă unui anumit model al realităţii economice între indivizi.
Există în literatura de specialitate mai multe clasificări ale sistemului de securitate
socială. Ne vom opri asupra clasificării realizată de Titmuss. El distinge 3 mari modele de
securitate socială:
a) modelul rezidual;
b) modelul instituţional redistributiv;
c) modelul axat pe performanţa industrială (sau modelul care deserveşte prin funcţiile
sale şi oferta de bunăstare pusă în slujba structurii economice).
Pe această bază, Suedia este considerată ca instituţională, S.U.A. reziduală, iar
Germania axată pe performanţa industrială. Mai dificil de clasificat este Marea Britanie, Franţa
66
sau Israelul. Marea Britanie este instituţională, fără a fi în mod marcant redistributivă; Franţa
are atât bunăstare instituţională cât şi orientare către performanţă industrială; Israelul are
elemente puternice atât de instituţionalism cât şi de model rezidual, chiar dacă în ultimul timp
pare a se îndrepta în direcţia ultimului.
Aceste dificultăţi constituie problema principală în modelul lui Titmuss: bunăstarea
instituţională nu este în mod necesar progresiv distributivă; ea poate de asemenea să fie
preocupată cu protecţia socială care asistă oamenii la diferite niveluri; modelul performanţei
industriale nu exclude posibilitatea ca principiile instituţionale şi reziduale să fie aplicate în
acelaşi timp.
Palme a modificat viziunea lui Titmuss, divizând în 4 sisteme menţionate, folosind
aceiaşi termeni dar într-un mod uşor diferit. Clasificarea sa include sistemele:
a) instituţional (care presupune în acelaşi timp că nevoile de bază sunt satisfăcute şi
că există un anumit grad de redistribuţie);
b) rezidual (preocupat numai cu nevoile de bază);
c) modelul cetăţeniei (care este preocupat de asigurarea unei securităţi minime pentru
toţi);
d) meritul profesional (unde beneficiile sunt legate de statutul profesional).
Pe această bază, Palme clasifică sistemul de pensii în Suedia ca instituţional, cel din
Germania ca un exemplu pentru „meritul profesional”, iar cel din Franţa, Marea Britanie şi
S.U.A. ca rezidual. Australia, unde pensiile sunt bazate pe un test al venitului şi Danemarca care
are multe asemănări cu Suedia, sunt clasificate ca exemple de „cetăţenie”.
Există câteva probleme conceptuale legate de termenii lui Palme: „meritul profesional”
nu exclude principii reziduale; definiţia „cetăţeniei” se confundă cu „plasa de siguranţă” (pentru
acei oameni incapabili să şi-o ofere), care este asociată unui model rezidual şi cu principiul
după care fiecare ar trebui ajutat (care este în mod comun asociat modelului rezidual).
Dacă problema ar fi numai că termenii nu se potrivesc foarte exact cazurilor, ar trebui să
devină posibilă găsirea altora care să fie mai potriviţi. Problema însă nu este aşa de uşor de
rezolvat. Orice clasificare mai generală tinde să omită diferenţe semnificative; nu este
convingătoare includerea Israelului, care se bazează mai ales pe suportul mutual oferit de
mişcarea sindicatelor de afaceri, în aceeaşi categorie cu Franţa şi S.U.A care au un sistem
pluralist şi fragmentat pe diferite solidarităţi, şi în aceeaşi categorie cu Marea Britanie; aceasta
este consecinţa categorisirii simpliste în „rezidual” şi „instituţional”.
Problema centrală a clasificărilor bazate pe un astfel de model, este că ele încearcă să
facă prea multe lucruri deodată. Modelul bunăstării este multidimensional.

67
Prima distincţie care trebuie făcută priveşte tipurile de redistribuţie care există în diferite
ţări. Unele ţări acoperă prin aceasta doar nevoile de bază; altele se dovedesc a fi mai generoase,
ceea ce nu înseamnă atât a lua de la bogaţi pentru a da la săraci, cât mai degrabă un mijloc de a
proteja standardul de viaţă al populaţiei. S.U.A., Marea Britanie şi Israelul intră în prima
categorie; Franţa, Germania şi Suedia în cea de a doua categorie.
În al doilea rând, există o diferenţă între ţările care oferă beneficii orientate spre muncă
şi piaţa muncii şi cele care oferă drepturi pe baza cetăţeniei. Germania şi Suedia sunt în prima
categorie, Marea Britanie şi S.U.A. în ultima; Israelul este dificil de clasificat dar poate să se
îndrepte în ambele direcţii, iar Franţa pare a se deplasa din prima categorie în cea de-a doua.
În al treilea rând, este posibil să se clasifice sistemele ca reprezentând fie o viziune
solidaristă, fie una individualistă asupra bunăstării. Franţa, Israelul şi Suedia sunt solidariste,
deşi asta nu înseamnă acelaşi lucru în fiecare ţară; ceea ce au însă în comun este bunăstarea
concepută şi dezvoltată ca o întreprindere colectivă. Prin contrast, S.U.A., Germania şi Marea
Britanie tind să fie individualiste (sau „liberale”) punând accentul pe drepturile şi
responsabilităţile personale.
În al patrulea rând, există o distincţie între sistemele reziduale şi cele instituţionale.
Aceasta este legată de deosebirea anterioară, deoarece ideologia liberală tinde să implice un rol
marginal al statului, dar nu acelaşi; politica în Marea Britanie de multe ori subliniază
responsabilitatea individuală şi găseşte mijlocul de a avea o bunăstare instituţională prin
accentul pus pe responsabilitatea individuală a fiecărui individ faţă de bunăstare. Suedia este
clar instituţională, iar Franţa prin extinderea „plasei de siguranţă” poate fi plasată în aceeaşi
categorie. S.U.A. şi Germania sunt reziduale. Israelul este din nou cel mai dificil de clasificat.
Dacă s-ar lua în considerare doar contribuţia statului, Israelul ar putea fi considerat ca rezidual,
dar bunăstarea în Israel nu poate fi interpretată exclusiv în termeni de acţiune a statului;
elementul solidarităţii colective prin unionism („trade unionism”) este mai aproape de modelul
instituţional.
Aceasta indică o a cincea direcţie. Furnizarea financiară de către stat nu este în mod
necesar cea mai importantă formă de furnizare a bunăstării. Principiul distinctiv al Japoniei,
spre exemplu, este gradul în care ea se bazează pe susţinerea din partea structurii profesionale în
locul statului.
Unele sisteme –Israelul, S.U.A., Franţa sunt pluraliste în formă; indiferent dacă
respectivele sisteme sunt orientate către bunăstare sau către piaţă, ele au surse financiare
diferenţiate. Alte state ca Germania, Suedia, Marea Britanie au încercat să includă un sistem
general valabil şi atotcuprinzător fără prea mare succes.

68
Nu se poate vorbi despre un sistem general valabil al securităţii sociale. Nici una
dintre ţările luate în analiză comparativă nu are un profil de bază similar cu al altora.
Suedia şi S.U.A. sunt diferite în ceea ce priveşte cele 5 dimensiuni identificate; ele pot fi
alese ca două ţări cu două modele sau tipuri ideale, dar este greu de apreciat în ce categorie pot
fi incluse celelalte ţări rămase în afara clasificării.
Fiecare dintre sisteme este complex şi din necesitate, caracterizările făcute fiecăruia nu
sunt foarte exacte. Intenţiile şi practica diferă de multe ori şi fiecare dintre aceste ţări poate fi în
mod legitim prezentată într-o lumină diferită.
În cel mai bun caz, clasificările de acest tip ar trebui tratate cu o doză de scepticism. Dar
mai sunt şi alte motive fundamentale datorită cărora această abordare foarte largă nu poate fi
precisă.
În primul rând, funcţiile politicii de securitate socială sunt complexe şi nu au de a face
doar cu obiective simple cum este sărăcia, efectul este că nici un sistem nu poate fi descris în
termeni simpli.
În al doilea rând, chiar dacă scopurile sistemelor sunt sau par a fi similare, ele utilizează
metode diferite care conduc la rezultate diferite.
În al treilea rând, sărăcia însăşi nu este o problemă simplă, ci una care acoperă o gamă
largă de aspecte diferite, astfel încât un sistem care pare să fie cuprinzător dintr-un anumit punct
de vedere poate eşua într-un altul.
Considerarea căilor prin care sistemul securităţii sociale funcţionează, cere o analiză
mult mai detaliată
4.3. Piaţa muncii şi protecţia socială
În ansamblul pieţelor, schimbările de mare anvergură pe piaţa muncii se includ printre
procesele de schimbare economică, socială şi politică, care au cea mai amplă dinamică.
Procesul de tranziţie la economia de piaţă relevă actualele condiţii ale economiilor
naţionale, dând la iveală forţele de care dispun ţările respective, dar şi punctele lor vulnerabile.
Maniera diferită în care sunt abordate problemele, atât din punct de vedere economic,
cât şi din punct de vedere politic, precum şi modul lor de articulare în cadrul contextului
general, reprezintă un domeniu de studiu foarte interesant pentru ştiinţele sociale.
În aceste condiţii, guvernele sunt solicitate tot mai mult în direcţia coordonării
măsurilor privind politica pieţei muncii, în contextul măsurilor de politică macroeconomică şi al
asistenţei acordate de organismele internaţionale.
Aceasta a determinat o anume încetinire a tranziţiei la economia de piaţă, din cauza
temerilor privind pierderea unui important număr de locuri de muncă datorită restructurării

69
economice. De asemenea, a apărut fenomenul de nesiguranţă a locului de muncă, de
incertitudine asupra salariului, fapt ce a dus la o creştere a neliniştii sociale şi tensiunii
economice şi sociale pe piaţa muncii.
Protecţia socială în perioada de tranziţie a devenit la ora actuală tema preferată de
abordat în contextul modificărilor pe piaţa muncii. Ea reprezintă subiectul cel mai disputat şi
cel mai discutat în cadrul negocierilor colective, cât şi la nivelul organizaţiilor implicate în
realizarea obiectivelor politicii sociale.
Protecţia socială are scopuri şi mijloace specifice atunci când se formulează pentru piaţa
muncii. Fiind o piaţă cu caracter special, deoarece nu reprezintă doar locul de întâlnire şi
confruntare a cererii cu oferta unui factor de producţie, respectiv munca, piaţa muncii
reprezintă un întreg univers cu o istorie şi cultură specifice, cu o anumită distribuţie a
calificărilor şi veniturilor, cu sisteme de valori, aspiraţii, comportamente şi stiluri de viaţă care
depăşesc cu mult relaţiile de piaţă propriu-zise.
Ea beneficiază de o legislaţie specifică (legislaţia muncii) privind relaţiile salariale, care
cuprind toate acele prevederi prin care se asigură protecţie socială. În această direcţie se
formulează următoarele probleme:
- crearea raportului salarial;
- formarea statutului salarial;
- raporturile generate de contractele de muncă;
- reglementarea muncii;
- şomajul;
- rezilierea sau încetarea contractului de muncă;
- fixarea numărului salariaţilor reprezentanţi la negociere;
- stabilirea regimurilor de muncă: - munca la domiciliu;
- deservirea imobilelor de locuit;
- persoane casnice;
- muncitori interimari;
- inspecţia şi jurisdicţia muncii.
Întreprinderea are obligaţii majore faţă de salariaţii săi. Bogăţia măsurilor precum şi
consistenţa lor dă calitate protecţiei sociale oferite, precum şi eficienţă. Dintre principalele
obiective ale protecţiei sociale oferite de întreprindere (firmă) enumerăm:
- asigurarea socială a salariaţilor;
- finanţarea regimului de grevă;

70
- rezolvarea problemelor care decurg din riscurile profesionale;
- finanţarea regimurilor de pensie suplimentară.
În condiţiile în care protecţia socială asigurată prin regimul obligatoriu a devenit
insuficientă, experienţa ţărilor cu economie de piaţă a condus la necesitatea amplificării unor
regimuri complementare de protecţie.
4.4. Muncă şi protecţie socială pe plan internaţional
Şi la nivel internaţional au fost elaborate pe lângă multiple instrumente subordonate
protecţiei pe piaţa muncii şi o bogată doctrină referitoare la concepţiile diferite semnalate de
Organizaţia Internaţională a Muncii (O.I.M.) referitor la mutaţiile ample înregistrate pe piaţa
muncii şi evoluţia socială accelerată a acestei pieţe.
Evoluţia rapidă a vieţii internaţionale şi în particular a situaţiei sociale din diferite ţări a
marcat dreptul internaţional al muncii chemat să se pronunţe, între altele, asupra:
- gravelor probleme ale forţei de muncă;
- creşterii îngrijorătoare a şomajului;
- restrângerii sau încălcării dreptului omului (mai ales cele referitoare la libertatea
sindicală), toate acestea pe fondul priorităţii acordate obiectivelor politice şi economice faţă de
cele sociale.
Pornind de la postulatul formulat încă din 1919 în Constituţia O.I.M., potrivit căruia o
pace trainică nu se poate fundamenta decât pe o justiţie socială, convenţiile şi recomandările
elaborate în cadrul acestei organizaţii, dincolo de diversitatea condiţiilor din fiecare stat
membru, se constituie într-un corp de principii şi reguli privind munca şi protecţia socială
acceptate de majoritatea statelor lumii contemporane.
Politica de protecţie socială, aşa cum transpare din legislaţia internaţională, urmăreşte cu
prioritate separarea consecinţelor sociale de cauzele economice care provoacă situaţii de risc,
sau care împiedică individul să exercite o activitate profesională producătoare de venit
(şomajul).
La ora actuală, dreptul internaţional al muncii a căpătat noi dimensiuni devenind un fel
de drept comun pentru umanitate. Nu trebuie confundat dreptul internaţional al muncii cu
normele elaborate de O.I.M. deoarece aceste norme constituie esenţa dreptului internaţional al
muncii. Alături de aceste norme şi inspirându-se din esenţa lor, au fost adoptate o serie de
documente internaţionale conţinând reglementări de drept social.
Odată cu intrarea în vigoare a Pactelor internaţionale privind drepturile omului, întregul
sistem al instituţiilor specializate ale O.N.U. şi-a intensificat preocupările în domeniul social.

71
La ora actuală s-a ajuns ca O.I.M., în calitate de instituţie specializată în materie, să
asigure coordonarea efectivă a acestora în domeniul social.
Încă de la crearea sa, O.I.M. a adoptat de regulă:
- o convenţie care prin ratificare creează obligaţii juridice pentru statele membre;
- o recomandare care nu generează obligaţii judiciare şi care conţine norme cu
caracter mai larg, de orientare, pentru elaborarea legislaţiilor naţionale.
Conţinutul normelor internaţionale a funcţionalităţii pieţei muncii se referă la:
1) drepturile fundamentale ale omului: - libertate sindicală;
- abolirea muncii forţate;
- eliminarea discriminărilor în materie de
muncă şi profesie;
2) plasarea într-un anumit loc de muncă (sau accesibilitatea la un loc de muncă pe
piaţa muncii);
3) respectarea condiţiilor legate de desfăşurarea muncii şi politica socială aferentă
domeniului respectiv: salariu, durata muncii, repaosul săptămânal, concediul anual plătit, zilele
de sărbătoare, igiena şi securitatea muncii;
4) munca femeilor şi a tinerilor;
5) munca persoanelor în vârstă;
6) munca unor categorii speciale de muncitori (mineri, marinari, pescari, personal
infirmier, personal care funcţionează în zone cu pericol de radiaţii etc.).
Punerea în aplicare a normelor de protecţie socială în cadrul drepturilor legate de
perimetrul pieţei muncii se referă în principal la:
- obligaţiile ce revin statelor membre O.I.M., de a proceda la controlul aplicării
acestor norme;
- controlul fundamentat pe rapoartele periodice prezentate de statele membre;
- plângeri şi reclamaţii adresate O.I.M., precum şi procedurile speciale în cazul
încălcării libertăţii sindicale, a normelor privind discriminarea în angajarea forţei de muncă, a
obligativităţii acceptării condiţiilor de muncă forţată.
Această protecţie socială urmăreşte cercetarea consecinţelor anumitor riscuri economice
şi sociale, care influenţează în modalităţi diferite situaţia economică precum şi nivelul de trai al
salariaţilor şi familiilor acestora.
Pe plan internaţional, anul 1992 a fost declarat „anul garantării drepturilor sociale
fundamentale”. Subordonat acestui obiectiv, necesitatea coordonării politicilor economice şi

72
sociale simultan cu măsurile prevăzute în domeniul industrial, agricol, financiar, fiscal au
presupus adoptarea de măsuri şi în sectorul social.
Un obiectiv prioritar al pieţei muncii la nivel european este realizarea modelului social-
european. Procesul este amplu, cu implicaţii multiple şi mai cu seamă pune în evidenţă
rigurozitatea respectării prevederilor juridice ale domeniului muncii:
a) Garantarea principiilor fundamentale în termeni de drepturi sociale cu
acoperire în sistemul juridic comunitar.
Ţinând cont de faptul că avizul cerut Comitetului Economic şi Social trebuia remis la
începutul anului 1990 , Comitetul a estimat că cea mai productivă metodă de lucru este de a
întocmi un catalog de principii şi drepturi sociale fundamentale care să fie în mod convenabil
garantat de toate ţările membre.
Acest catalog urmează să cuprindă 2 tipuri de norme:
- norme cu aplicaţie generală;
- norme în materie de relaţii de muncă, piaţa muncii şi condiţii de muncă.
b) Dimensiunea socială a pieţei interioare
Adoptarea prin elaborare de instrumente de drept comunitar care să respecte
flexibilitatea, concertarea şi descentralizarea unor prescripţii de garanţii sociale indispensabile
pentru punerea în aplicare echilibrată a pieţei interioare, constituie scopul întăririi coeziunii
economice, dar mai ales sociale, la nivel comunitar; în completare se apreciază necesitatea
apropierii progresive a condiţiilor de lucru şi a costurilor sociale directe şi indirecte în
sectoarele de activitate economică afectate realizării pieţei interioare.
c) Realizarea dialogului social comunitar, trebuie să pornească de la nivelul sectorial
care cuprinde în egală măsură sectorul public, dar şi celelalte forme de proprietate.
Confruntarea de interese economico-sociale şi modalităţile de racordare a lor, în special
la nivel de sindicate, se desfăşoară în strânsă legătură cu reprezentanţii celorlalţi parteneri
sociali.
Aceştia sunt:
- Confederaţia Patronală UNICE (care reprezintă în mod egal federaţiile industriilor
europene, inclusiv zona scandinavă);
- Confederaţia Europeană a Sindicatelor CES (care cuprinde toate confederaţiile
europene şi cele nordice);
- Centrul European al Întreprinderilor Publice CEEP.

73
Aceste trei organizaţii îşi apără interesele economice şi sociale de decenii, ele nu au însă
puterea şi autoritatea de formulate a unor acorduri de tipul convenţiilor colective.
Confederaţiile participante la CES şi UNICE au obligaţia de a desemna puteri depline
decizionale reprezentanţilor lor, care vor corela starea socială naţională cu dreptul muncii şi
legislaţia relativă a statului interior al firmelor, în mod special în relaţiile dintre partenerii
sociali.
La dialogul social comunitar nu poate lipsi Centrul European pentru Dezvoltarea
Formării Profesionale (cu sediul în Berlin). Eforturile UNICE, CES şi a CEEP constau în
adoptarea unui oarecare număr de hotărâri comune asupra politicii economice a comunităţii (în
mod deosebit asupra necesităţii unei creşteri economice generatoare de locuri de muncă).
Dialogul social privind piaţa muncii şi protecţia salariaţilor se derulează între două
grupuri de muncă, la nivel macro şi microeconomic, prezidate de membrii competenţi ai
Comisiei Sociale a Pieţei Comune.
Partenerii sociali îşi definesc şi prescriu normele la nivelul Comunităţii în următoarele
domenii:
1) pe termen scurt:
- formarea profesională şi continuitatea procesului (în special sub influenţa
progresului tehnic) în cadrul firmelor;
- realizarea egalităţii sexelor pe piaţa muncii;
- menţinerea securităţii muncii (în special a locului de muncă, a condiţiilor de
muncă);
- rolul sindicatelor şi procentul de reprezentare al personalului salariat din
întreprindere la activitatea sindicală;
- „decongestionarea” anumitor sectoare de activitate asaltate de forţă de muncă şi
orientarea către domenii mai puţin solicitate pentru echilibrarea cererii cu oferta pe piaţa
muncii.
2) pe termen mediu şi lung, se urmăreşte îndeosebi armonizarea sarcinilor sociale
ale întreprinderii cu cele protective ale statului, în perspectiva edificării bunăstării şi pornind de
la principiile bunăstării colective.
Dialogul social este o manieră destul de recentă privind abordarea problemelor sociale
(semnalarea lor, găsirea cauzelor, depistarea specificităţii la nivel naţional, formularea
direcţiilor de acţiune şi rezolvare, controlul modului de îndeplinire a obiectivelor de protecţie şi
securitate socială şi chiar penalizarea factorilor decizionali, care au încălcat prevederile

74
drepturilor sociale fundamentale sau au deturnat fonduri financiare către alte obiective decât
cele sociale cărora le-au fost destinate).
Acest tip de reunire a actorilor sociali are un viitor promiţător, căci el oferă deschiderea
şi oportunităţile apropierii comunităţii de masa salariaţilor, funcţionarilor, de problemele cu care
se confruntă şi mai cu seamă perspectiva evoluţiei către o dezvoltare economică de tip uman.
4.5. Protecţia socială a condiţiilor de muncă
Programul economic-social al Comunităţii Europene ţine cont de multitudinea
fenomenelor care se fac resimţite în Europa prezentului moment:
- îmbătrânirea populaţiei;
- apariţia unor noi fenomene de sărăcie;
- utilizarea din ce în ce mai frecventă a noilor tehnologii (şi gradul diferenţiat de
accesibilitate a structurilor sociale la acestea);
- creşterea şi diversificarea volumului serviciilor;
- construirea unor noi orare de muncă, extinderea pauzelor (de mic dejun, de ţigară
etc.);
- permanetizarea şomajului;
- luarea în considerare a mediului înconjurător;
- dorinţa omului de a-şi intensifica participarea la rezolvarea problemelor sociale.
Scopul unic declarat al Programului este căutarea şi găsirea de noi posibilităţi de acţiune
pentru îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi viaţă în Europa.
Etapele de derulare sunt următoarele:
a) identificarea problemelor economice cu implicaţii sociale;
b) realizarea unor studii pilot;
c) formularea marilor proiecte de cercetare;
d) elaborarea de recomandări;
e) identificarea noilor probleme (recent apărute în urma tranziţiei ţărilor central- est
europene).
Subordonat acestui cadru general, „Fundaţia Europeană pentru îmbunătăţirea condiţiilor
de muncă şi viaţă” a încercat să formuleze concluzii cât mai accesibile factorilor de decizie în
cadrul integrării europene. Aceste concluzii, împreună cu o anumită strategie pusă la punct
pentru a trata marile „sfidări” lansate de obiectivul „piaţa unică europeană” s-au constituit într-
un Program operaţional în 6 domenii legate unele de altele.
Ele sunt cuprinde în partea întâi a programului şi se referă la:

75
- dialogul social;
- restructurarea vieţii şi muncii;
- sănătate şi securitate socială;
- mediu înconjurător;
- condiţii de viaţă;
- tehnologia viitorului.
Partea a doua conţine descrierea în amănunt a proiectelor detaliate fiecăruia dintre cele 6
domenii. Aceste domenii, împreună cu obiectivele care decurg, sunt următoarele.
10 Dezvoltarea dialogului social şi relaţiile profesionale pe piaţa muncii.
Obiectivul este încurajarea participării tuturor actorilor sociali la dialogul privind
viitorul social al Europei inclusiv implicarea celor care sunt răspunzători în procesul de
schimbare prin punerea la punct a unor metodologii specifice. Sunt formulate şi alte instrumente
ştiinţifice cu caracter social care urmează a fi utilizate la nivel naţional în scopul înnoirii
situaţiei relaţiilor profesionale, schimbul de experienţă etc.
20 Restructurarea vieţii şi a muncii, sub influenţa condiţiilor actuale cerute de
tehnicile moderne care amprentează atât calitatea individului de producător, cât şi de
consumator.
Obiectivul în această direcţie este facilitatea unor evoluţii echilibrate din punct de
vedere economic şi social; se urmăreşte corelarea dintre noul rol al muncii în societate cu o
nouă calitate a vieţii şi cu prosperitatea oferită de creşterea şi dezvoltarea economică.
Concepţia de restructurare urmăreşte şi identificarea mijloacelor care permit salvarea şi
întărirea responsabilităţilor şi drepturilor fundamentale ale individului, care sunt sau nu aplicate.
În cadrul acestui Program a fost elaborat un manual special pentru personalul implicat în
gestionarea orarelor de muncă. Problema care apare în legătură cu programul de muncă este
însă dacă lucrătorii sunt în avantaj ca urmare a punerii în practică a formelor atipice de muncă
(care reduc timpul liber conducând la stres şi chiar la scădere a eficienţei muncii). În această
categorie intră: munca pe termen scurt, contractele cu durată determinată, munca de sâmbătă,
munca de seară şi noapte.
30 Promovarea sănătăţii şi securităţii muncii
Obiectivul acestui domeniu este furnizarea factorilor de decizie europeni a unui
ansamblu de referinţe comune; punerea la punct a unor metode care să ţină cont de la început de
proiectul normelor de sănătate şi securitate în avantajul întreprinderilor şi lucrătorilor;

76
promovarea sănătăţii şi securităţii tuturor lucrătorilor, dând însă prioritate grupurilor în mod
particular vulnerabil.
40 Promovarea mediului, a lucrătorului şi a publicului.
În această direcţie sunt prevăzute coroborarea tuturor programelor naţionale privind
mediul înconjurător în cadrul comunităţii urmărindu-se în special păstrarea siguranţei mediului
urban.
Succesul îl constituie combinarea aspectelor sociale, economice, profesionale şi de
siguranţă ecologică a mediului prin examinarea implicării partenerilor sociali interesaţi şi
corespunzători: industrie, parteneri ai sectoarelor sociale, colectivităţi locale, asociaţii de
protecţie a mediului.
50 Creşterea nivelului de trai şi a bunăstării colective urmăreşte furnizarea de
recomandări şi orientări vizând modul de reducere a inegalităţilor generate de dezechilibre
socio-economice. Creşterea implicării tuturor actorilor sociali în procesul de schimbare şi
îmbunătăţirea coordonării răspunsurilor la nivel local, naţional şi comunitar vizează o nouă
concepţie despre strategia pieţei muncii, ajutoarelor sociale, sănătate, locuinţe şi mediu.
60 Evaluarea tehnologiilor de viitor are ca scop identificarea însă din start a „marjei de
manevre” în inovaţia tehnologică şi încurajarea evaluării opţiunilor care determină procesul de
schimbare. Evidenţierea acţiunilor preventive şi transferul de inovaţii se referă la:
- aplicaţiile biotehnologiei şi consecinţele sale pentru consumator;
- lipsurile care se manifestă în informarea exactă şi la timp a consumatorului ca
urmare a manifestărilor aduse programelor de consum alimentar, de medicamente;
- mecanismul de implicare a consumatorului în evoluţia biotehnologiei;
- aspectele sociale ale biotehnologiei.
La toate aceste domenii conlucrează organisme şi organizaţii internaţionale.
4.6. Durata de muncă
Prima coordonată care este abordată în cadrul problematicii pieţei muncii, mai precis a
negocierilor salariale, este durata timpului de lucru (zi, săptămână, an). Această durată este
stabilită şi reglementată prin legislaţia guvernamentală dar şi prin acordurile de tarife, este
verificată periodic şi modificată atunci când condiţiile generale ale pieţei muncii o cer. Factorul
care influenţează cel mai accentuat durata programului de muncă şi care generează adesea mari
nemulţumiri şi presiuni sociale datorită consecinţelor sale, este progresul tehnic.
Acesta modifică nu doar caracterul muncii cât mai ales situaţia salariaţilor (sau a unor
categorii speciale). Tendinţa de înlocuire a forţei de munci cu maşini complexe capabile să

77
substituie anumite categorii de activităţi, generează apariţia unor „insuliţe” de muncă deosebit
de calificată şi integrată. Dar în aceeaşi direcţie apare necesitatea mecanismului de funcţionare
a durate muncii ca o primă dereglare a pieţei muncii şi de supraveghere ca aceste prevederi să
fie pe deplin respectate.
Statisticile privind durata de muncă prezintă durata medie a muncii / săptămână (în
unele cazuri zi sau lună), iar seriile de date se referă la:
a) orele de muncă efectiv lucrate;
b) orele de muncă remunerate (plăţile).
Orele de muncă efectiv lucrate corespund în ansamblu orelor petrecute la locul de
muncă, cuprinzând perioadele normale de muncă şi orele suplimentare în timp ce orele
remunerate acoperă în plus orele de muncă plătite dar neefectuate (concediile anuale, zilele de
sărbătoare, concediile de boală şi alte tipuri de concedii sau perioade de timp plătite).
Problema duratei timpului de lucru este prezentă şi în procesul formării preţului pe piaţa
muncii; în cadrul acordurilor referitoare la tarifele stabilite între sindicate şi patronat figurează:
- mărimea salariului;
- durata timpului de lucru;
- durata concediilor (şi a altor înlesniri de program);
- măsurile de securitate a muncii.
Pe plan mondial, statisticile privind durata muncii prezintă două situaţii:
1. durata de muncă / săptămână în activităţile neagricole – media pe glob până în anii
1990 împărţea ţările lumii în două categorii: prima, grupul ţărilor cu mai puţin de 40 de ore
săptămânal (Canada, SUA, Spania, Franţa, Germania) şi grupul ţărilor cu peste 40 de ore de
lucru săptămânal (Japonia, Elveţia, Anglia);
2. durata de muncă / săptămână în activităţile manufacturiere se prezintă astfel: nivelul
este ceva mai ridicat decât timpul din prima categorie dat tot sub pragul de 40 ore (cuprinzând
aceleaşi ţări) şi peste 40 ore (cu Japonia pe primele locuri, menţinându-se grupul de ţări).
Începând cu anii ’90 s-au produs numeroase modificări cantitative şi calitative ale
duratei de muncă pornind de la următoarele consideraţii:
a) valul de evenimente politico-sociale, precum şi profundele transformări economice
de după 1989 cu toate ţările central-est europene au determinat modificarea esenţială a pieţei
muncii astfel:

78
- eliberarea „cortinei de fier” prin ridicarea graniţelor (total sau parţial) a
produs dislocări de populaţie în direcţia reintegrării familiilor şi căutarea de loc de muncă mai
bine plătit;
- atracţia forţei de muncă (inclusiv calificată şi cu un loc de muncă asigurat în
ţara de origine) către Occident ca „miraj” al realizării profesionale;
- accentuarea / scăparea de sub control a fenomenului „migraţie clandestină” a
forţei de muncă, cu efecte negative în special asupra populaţiei şi pieţei muncii din ţara către
care s-a orientat fenomenul migraţionist;
b) accentuarea şomajului (atât în ţările în tranziţie, cât şi în cele dezvoltate) ca urmare a
următoarelor condiţii:
- restructurarea economică din fostele ţări socialiste a declanşat generalizarea
şomajului ca fenomen de masă; mutaţiile produse pe piaţa muncii au condus, printre altele, şi la
schimbarea programului de lucru, trecerea la săptămâna de 5 zile lucrative.
Efectul a fost perceput sub 2 aspecte: unul considerat ca subiectiv, satisfacţia populaţiei
salariate de a se apropia prin această măsură de standardul ţărilor dezvoltate şi obiectiv,
diminuarea treptată a eficienţei muncii, randamentului şi motivaţiei paralel cu pretenţia
susţinută de creştere a salariului datorită inflaţiei şi liberalizării preţurilor;
- reducerea la 35 de ore săptămânal chiar în ţările dezvoltate (Franţa) ca
simbol al solidarităţii salariale şi sindicale în faţa posibilităţilor tot mai accentuate de pierdere a
locurilor de muncă (în special în marile zone ale pieţei muncii, regii şi întreprinderi de stat);
- goana după competitivitate industrială pe piaţa externă ceea ce necesită
încorporarea în produse şi servicii a cât mai mult progres tehnic şi tehnologic cu consecinţe în
planul renunţării la forţa de muncă;
- disponibilizarea preferenţială a femeilor şi tinerilor ceea ce constituie
conturarea fenomenului „şomaj feminin” şi „şomaj tineret” (chiar licenţiaţi) necesită o protecţie
socială deosebită, dar mai ales specifică.
4.7. Protecţia socială a femeilor şi tinerilor
Una din principalele particularităţi ale evoluţiei pieţei muncii după anii ’70 a fost
tendinţa de feminizare, de intrare masivă şi rămânerea pe piaţa muncii – ca persoane ocupate
sau în şomaj – a femeilor, proces şi tendinţă care au condus la o adevărată schimbare atât a
modelului, cât şi a curbei de activitate a femeilor, apropiindu-le de cele ale bărbaţilor. În
prezent, în etapa de tranziţie, femeile devin mai afectate de şomaj fiind primele concediate şi
greu reprimite înapoi.

79
Dacă ar fi să concluzionăm referitor la măsurile de diminuare a şomajului, potrivit unor
studii realizate de ţările care au reuşit să creeze în ultimii ani un număr apreciabil de locuri de
muncă, următoarele:
- crearea noilor locuri de muncă se realizează o dată cu sporirea activităţilor
existente în economia ţării;
- activităţile care concură la crearea noilor locuri de muncă sunt mai ales de
natură industrială, cu toate că ponderea industriei în economie are tendinţa să scadă;
- cu cât piaţa muncii este mai flexibilă, cu atât creşte şi se diversifică oferta de
locuri de muncă în procesul dezvoltării activităţilor din economie;
- are loc o reconsiderare a ocupării nesalariale şi neagricole a forţei de muncă
sporind capacitatea micilor firme de a angaja efective noi de salariaţi.
Ocuparea forţei de muncă feminine şi evoluţia şomajului în viitorii ani depind în
mare măsură de politicile macroeconomice, de caracteristicile şi eficienţa acestora.
Analizele asupra condiţiei femeii în România în ultimul deceniu şi jumătate,
întreprinse de un grup de specialişti pentru realizarea „Raportului naţional privind condiţia
femeii” pregătit pentru cea de-a IV-a Conferinţă Mondială de la Beijing din 1996, au condus la
formularea mai multor măsuri privind stoparea şi reducerea şomajului în rândul femeilor:
- crearea de noi locuri de muncă, prin investiţii şi folosirea capacităţilor
existente, în diverse domenii de activitate în care eficienţa ar fi sporită, ţinând însă cont şi de
specificul forţei de muncă, al dezvoltării zonale etc.;
- programe de recalificare, orientare profesională şi găsirea de locuri de
muncă, cu atenţie specială acordată categoriilor defavorizate (inclusiv femei);
- flexibilizarea pieţei muncii prin metode atipice de ocupare (care să nu devină
însă forme de subocupare specific feminine, ci să dezvolte, în măsura în care sunt acceptate,
acele activităţi preferate de către femei);
- prelungirea procesului educaţional şi scăderea „presiunii” numărului
tinerilor asupra populaţiei active;
- încurajarea şi formarea profesională pentru crearea de întreprinderi mici şi
mijlocii, ca şi pentru lucrătorii pe cont propriu etc.
În aceste domenii vor trebui conjugate acţiunile de politică guvernamentală de
promovare a ocupării (mai ales a unor modele de ocupare a forţei de muncă feminină), cu cele
ale organizaţiilor neguvernamentale (care se preocupă de problemele specifice ale familiei şi
femeii, dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii etc.).

80
Unul din factorii de vulnerabilitate cei mai importanţi, cu o mare incidenţă în ţara
noastră în perioada actuală, este vârsta.
Tineretul nu se află în situaţia de categorie defavorizată numai la noi în ţară. Cercetări
făcute în ţările O.C.D.E. privind şomajul la tineri relevă câteva trăsături generale ale acestui
fenomen. O diferenţă semnificativă din punctul de vedere al pieţei muncii între tineri şi celelalte
categorii de vârstă rezidă în faptul că primii prezintă un grad mai mare de risc la şomaj. Dincolo
de sex, vârsta, ocupaţie, ramură economică, arie geografică sau condiţiile pieţei muncii, tinerii
sunt expuşi la perioade de şomaj mai lungi decât adulţii.
În acelaşi timp, tinerii şomeri nu reprezintă un grup omogen în cadrul pieţei muncii.
Există segmente pe grupe de vârstă din categoria tinerilor care prezintă o rată a şomajului mai
ridicată. În funcţie de anumite caracteristici demo-economice, anumite grupuri sociale sunt mai
vulnerabile la şomaj repetat şi de lungă durată.
Categoria tinerilor şomeri este caracterizată de mari fluctuaţii pe piaţa muncii. Acest
proces se datorează atât condiţiilor economice în care funcţionează piaţa muncii, cât şi tranziţiei
de la şcoală la muncă. Tinerii sunt mai afectaţi de şomaj prin repetarea de mai multe ori a
perioadei de şomaj prin expunerea ridicată la concedieri. Dacă pentru persoanele adulte
legislaţia muncii oferă o securitate a muncii, pentru tineri astfel de reglementări sunt mult mai
limitate, dacă nu chiar inexistente. „Ultimii veniţi, primii plecaţi” devine un principiu care nu
oferă siguranţa minimă a locului de muncă pentru tineri.
O altă caracteristică a şomajului la tineri este gradul mare de concentrare a şomajului
în acest grup. Aceasta reprezintă o sursă foarte importantă de alimentare a şomajului în
general. Şomajul afectează tinerii şi pe termen lung, cu efecte negative asupra veniturilor dacă
se are în vedere faptul că pensiile se calculează pe baza vechimii în muncă.
Tinerii arată o mare mobilitate ocupaţională pe piaţa muncii, ceea ce măreşte riscul
lor de a deveni şomeri, cel puţin o perioadă scurtă de timp. Dacă se adaugă şi lipsa de calificare
se poate înţelege de ce tinerii sunt înclinaţi să accepte locuri de munci mai puţin atractive.
Similar, ei sunt mai predispuşi la experimentare, adică sunt mai mobili decât adulţii în ceea ce
priveşte profesiile şi locurile de muncă.
În România fenomenul şomajului în rândul tinerilor are o notă oarecum inedită, fiind
relativ nou. Dacă în vechiul regim politic se garanta prin lege asigurarea unui loc de muncă,
garantare impusă prin sistemul de repartiţii guvernamentale pentru absolvenţii de liceu sau
învăţământ superior, după 1989 această procedură practic s-a desfiinţat.
În noile condiţii economico-sociale s-a dovedit că tinerii sunt cei mai vulnerabili şi în
acelaşi timp ei constituie nucleul şi o sursă permanentă de şomaj. În 1992 asistăm la un

81
adevărat „boom” al şomajului. Se constată că numărul şomerilor tineri care primesc ajutor de
şomaj sau alocaţie de sprijin a crescut cu aproape 20% din aprilie 1993 până în iunie 1994, ceea
ce dovedeşte vulnerabilitatea tinerilor în faţa şomajului şi mai ales a celor cuprinşi în categoria
„sub 25 de ani” şi/sau cu o calificare insuficientă.
Noua incidenţă a şomajului asupra tinerilor este importantă din cel puţin 2 motive,
fiecare dintre ele având implicaţii sociale.
În primul rând, perioadele prelungite de şomaj la prima lor intrare pe piaţa muncii le pot
deteriora considerabil tinerilor şansele de a face faţă mai târziu acestei pieţe. În consecinţă,
există riscul ca abilităţile şi competenţele dobândite deci în timpul pregătirii şi formării să se
deterioreze, ei transformându-se cu timpul din persoane calificate în persoane necalificate
(atunci când este cazul). De asemenea este probabil ca în aceste condiţii intrările şi ieşirile lor în
şi din piaţa muncii să devină foarte neregulate.
În al doilea rând, problema şomajului în rândul tinerilor este foarte importantă prin
însăşi amploarea ei. La data de 30 iunie 1994, persoanele sub 30 ani reprezentau aproape 55%
din totalul şomerilor care beneficiau de şomaj sau alocaţie de sprijin. Procentul acestora s-a
menţinut cvasiconstant pe o perioadă de 14 luni: aprilie 1993 – iunie 1994. Dacă se ia în
considerare faptul că acestora li se alătură tinerii care nu sunt în evidenţa Oficiilor Forţei de
Muncă, dar care nu mai primesc nici un ajutor bănesc, cât şi cei care nu sunt în evidenţa
Oficiilor Forţei de Muncă însă nu mai urmează nici o şcoală, fiind în căutarea unei slujbe,
putem deduce că proporţia tinerilor şomeri este foarte ridicată, ei constituind o categorie aparte.
Una din principalele cauze ale acestui fenomen o reprezintă pregătirea pe care tinerii o
primesc în şcoli şi universităţi. Mulţi dintre aceşti tineri susţin faptul că studiile nu îi pot ajuta în
găsirea unui loc de muncă şi că reuşita lor pe plan economic nu este legată de existenţa unei
diplome (de bacalaureat sau de învăţământ superior). Acest fapt sugerează că pregătirea şcolară
este probabil în neconcordanţă cu cerinţele pieţei.
O altă posibilă categorie este mobilitatea ridicată specifică acestei categorii. Majoritatea
tinerilor sunt dispuşi să-şi schimbe meseria, ceea ce implică însă un anumit timp acordat
recalificării, fapt care îi va scoate pentru o perioadă din activitate.
O a treia cauză, foarte importantă, o reprezintă economia secundară sau „munca la
negru”, neoficială. Acest tip de activitate este foarte tentantă pentru tineri din cel puţin două
motive. Primul ar fi acela că ea permite în acelaşi timp ridicarea ajutorului de şomaj / alocaţie
de sprijin, cât şi de câştiguri din respectiva activitate.

82
Al doilea motiv este că acest tip de muncă este de obicei ocazională, individului
rămânându-i suficient timp liber, acesta din urmă fiind o variabilă deosebit de fructificată de
către tineri.
În acest context trebuie amintită şi diferenţa dintre aspiraţiile celui care de-abia ieşit pe
piaţă caută o slujbă şi o realitate a existenţei sale. Astfel, marea majoritate consideră că a avea
un salariu bun este cel mai important atribut al unui loc de muncă. Însă având în vedere
contextul macroeconomic, astfel de locuri de muncă sunt evident foarte greu de găsit astăzi în
România.
Prezentarea tuturor factorilor şi categoriilor vulnerabile la şomaj scoate în evidenţă
necesitatea abordării şomajului nu ca un tot unitar, ci pe segmente de populaţie care au
caracteristici diferite, cauze specifice şi care necesită deci mijloace aparte de rezolvare.
Între categoriile amintite se detaşează ca importantă cea a tinerilor. Aceasta mai ales
datorită ponderii mari în totalul şomerilor, cât şi faptului că o perioadă de şomaj la începutul
vieţii profesionale are profunde implicaţii demoralizatoare putând marca uneori întreaga carieră.
Pot să apară repercursiuni şi în plan psihic: scăderea încrederii în forţele proprii, schimbarea în
sens negativ a imaginii despre sine, apariţia complexelor de inferioritate în raport cu alţii,
scăderea motivaţiei etc. Toate acestea duc la diminuarea nivelului cerinţelor în ceea ce priveşte
slujba, acceptând oferte sub nivelul pregătirii, ceea ce în timp conduce la deprofesionalizare.
Astfel, tinerii înzestraţi cu capacităţi care i-ar fi putut duce la succes profesional şi social
eşuează, ceea ce trebuie privit numai ca un eşec personal, ci ca pierderi pentru societate.
4.8. Protecţia şomerilor şi reintegrarea lor profesională
Educaţia şi formarea profesională a factorului uman, ca mecanism de elasticizare a
ofertei de forţă de muncă, au constituit de-a lungul anilor obiectul unor ample abordări şi
confruntări de ordin teoretic şi practic.
În condiţiile perioadei de tranziţie în care piaţa muncii (în formare) este zguduită de
puternice seisme, şi într-un anumit sens întreaga populaţie, înainte de toate cea ocupată, este
supusă unui proces de „restructurare” în plan spiritual, ocupaţional-profesional şi
comportamental, educaţia, formarea profesională şi recalificarea/reconversia profesională, în
legătura lor nemijlocită cu ocuparea, reocuparea şi reintegrarea profesională, tind să capete o
valoare deosebită.
Recalificarea şi reocuparea forţei de muncă, prin dimensiuni, cost, efect de antrenare şi
propagare, tind să devină una din problemele majore ale tranziţiei, o verigă nu întotdeauna
suficient de bine evidenţiată şi recunoscută, a reducerii costului social al reformei şi accelerării
proceselor tranziţiei.

83
Pe de altă parte, trebuie să se înţeleagă că reconversia profesională, respectiv
perfecţionarea profesională nu constituie terapii miraculoase care soluţionează sigur problemele
majore ale pieţei muncii. Succesul lor în planul ocupării şi reocupării forţei de muncă, al
funcţionării pieţei muncii rămâne dependent de asigurarea unui ansamblu de condiţii înainte, în
timpul şi după derularea acestora.
Reconversia profesională a forţei de muncă nu trebuie privită doar ca un mijloc de a
scăpa de ameninţarea şomajului, ci ca un mijloc de a obţine o calificare mai înaltă, un loc de
muncă mai bun şi toate avantajele care decurg din aceasta.
4.8.1. Reconversia profesională – latură calitativă a reformei economice
Reconversia profesională a forţei de muncă îndeplineşte funcţii economice şi sociale
cum sunt:
a) funcţia economică de ajustare a forţei de muncă la nevoile economice în continuă
schimbare în vederea echilibrării ofertei cu cererea de muncă, a echilibrării excedentelor cu
deficitele de forţă de muncă;
b) funcţia socială reprezentând o pârghie care asigură concomitent:
- reducerea şi combaterea şomajului;
- combaterea sărăciei, ştiut fiind faptul că populaţia şomeră are o contribuţie
apreciabilă în determinarea populaţiilor şi evoluţiei populaţiei sărace.
Reconversia profesională, prin ambele funcţii, contribuie la acoperirea nevoilor de forţă
de muncă şi inflaţie, favorizând creşterea economică eficientă. Totuşi, reconversia profesională
nu este echivalentă cu întregul proces de ajustare a ofertei cu cererea de forţă de muncă. Astfel,
reconversia profesională împreună cu ridicarea calificării reprezintă elementele definitorii ale
procesului de ajustare profesională a ofertei la cererea de forţă de muncă, împreună ele
alcătuiesc conţinutul conceptului de mobilitate profesională.
Aceste precizări au o mare importanţă atât în identificarea volumului necesar al
reconversiei, cât şi în organizarea proceselor de reconversie şi realizare a calificării.
Forţele economice ale schimbării şi reacţiile la acestea produc 5 efecte de bază:
- colapsul producţiei şi deficitul fiscal care face necesară restrângerea
cheltuielilor cu pieţele forţei de muncă şi protecţia socială tocmai atunci când nevoia pentru
acestea se impune cu mai multă necesitate;
- veniturile sunt decomprimate prin liberalizarea salariilor şi prin capacitatea
de sporire a veniturilor scăzute pe măsură ce şomajul şi programul de lucru redus se extind;

84
- sectorul privat creşte rapid, ceea ce conduce la o diversitate crescândă a
patronilor potenţiali;
- se reduce cuprinderea forţei de muncă în sindicate, în principal datorită
faptului că liberalizarea ofertei a condus la extinderea sectorului privat şi la lărgirea auto-
angajării în întreprinderile de stat;
- şomajul sporeşte. În perioada timpurie a tranziţiei locurile de muncă au fost
pierdute în primul rând de lucrătorii mai vârstnici şi de femei, iar creşterea şomajului era
precedată de o perioadă de concediu fără plată sau de program redus de lucru.
Raportul dintre reconversia profesională şi restructurarea economică se abordează
parcurgând două etape:
- reconversia sistemului productiv atât la nivel micro, cât şi la nivel
macroeconomic;
- reconversia forţei de muncă astfel încât aceasta să răspundă cerinţelor
sistemului productiv.
În urma reconversiei sistemului productiv va rezulta cererea de forţă de muncă în
volumul şi structura necesare. Oferta de forţă de muncă va fi ajustată în procesul reconversiei
forţei de muncă funcţie de cerinţele sistemului productiv.
Aşadar, fără a concepe şi realiza mai întâi reconversia sistemului productiv funcţie de
cerinţele pieţei, nu se poate efectua reconversia forţei de muncă.
4.8.2. Rolul protecţiei sociale în procesul de îmbunătăţire a funcţionării pieţei
muncii. Obiective şi direcţii de acţiune
Considerarea ocupării, formării, utilizării eficiente a resurselor umane drept obiectiv
fundamental al reformei presupune:
a) asigurarea compatibilităţii, complementarităţii politicilor de stabilizare
macroeconomică, gestiunea pieţei muncii;
b) pilotare eficientă, favorizarea flexibilităţilor pe piaţa muncii, care implică:
- cadru legislativ, instituţional adecvat;
- revigorarea formării profesionale;
- politica salarială, salariul minim;
- promovarea formelor atipice de ocupare;
- deplasarea de la politicile pasive (tratamentul social al şomajului) spre
politicile active (tratamentul economic);
- transparenţă, dialog, comunicare între actorii sociali.

85
Datorită existenţei şi amplificării şomajului şi în ţările dezvoltate, ţările OCDE au
formulat pachete compacte de măsuri economice cu profunde implicaţii sociale referitoare la
evoluţia pieţei muncii. Redăm în continuare descrierea şi evaluarea politicilor active ale forţei
de munci.
Eficienţa în plan social şi individual a formării profesionale este dependentă de o
multitudine de factori economici şi sociali. Datorită faptului că în concepţia noastră reconversia
reprezintă o sarcină socială atât micro cât şi macroeconomică, putem considera că acţiunea
actorilor sociali principali – autorităţile publice locale şi prefecturi, primării, D.M.P.S. (Direcţia
Muncii şi Protecţiei Sociale), agenţi economici, asociaţii patronale, asociaţii ale şomerilor –
trebuie să dea dovadă de convergenţă în parteneriatul lor, dar în special să cofinanţeze
programele respective. Un rol deosebit îl au sindicatele.
Sindicatele – reprezentante ale diferitelor categorii profesionale ale salariaţilor din
unităţi economice, constituie un partener de dialog atât la nivelul firmei, cât şi la nivel local,
regional, în măsură să exprime cererea de formare atât a şomerilor, cât şi a populaţiei ocupate şi
evident, de apărare a interesului salariaţilor.
Din perspectivă sindicală, formarea profesională este deopotrivă dispozitiv de protecţie
economică, cât şi socială. Sindicatele nu pot lipsi de la „masa” în jurul căreia se iau deciziile
privind destinul profesional al salariaţilor.

CAPITOLUL V
SĂRĂCIE ŞI GLOBALIZARE
Într-o lume în care omul vrea să aibă un confort pe măsura civilizaţiei actuale, acesta se
confrunt, în mod paradoxal, cu problema sărăciei care-l afectează fie direct, fie indirect.
Sărăcia poate fi definită (Zamfir E., 1995) drept starea de lipsă permanentă a resurselor
necesare pentru a asigura un mod de viaţă decent, acceptabil la nivelul colectivităţii. Chiar şi
această definiţie este făcută, aş acum vom vedea, de pe anumite poziţii, criticabile de adepţii
perspectivei contrare.
5.1. Sărăcia absolută
Sărăcia absolută se bazează pe ideea de subzistenţă, pe conceptul de nivel minim de trai.
Cum determinăm acest minim necesar pentru satisfacerea nevoilor elementare?
Prima încercare de notorietate îi aparţine lui Seebohn Rowntree. Acesta a definit
conceptul de ‘subzistenţă’ ca fiind ‘starea în care o familie obţine (cel puţin) veniturile minime
necesare pentru ca membrii ei să-şi menţină sănătatea şi eficienţa fizică’. El a desfăşurat 3

86
anchete succesive asupra populaţiei din comitatul York, Marea Britanie, în 1899, 1936, 1950,
utilizând aceiaşi indicatori.
Astfel, el a trasat un prag al sărăciei reprezentat de veniturile necesare unei familii
pentru a acoperi: combustibilul, lumina, chiria, mâncarea, hainele, cheltuielile de gospodărie şi
diverse cheltuieli personale. Acest nivel de subzistenţă sau prag absolut al sărăciei era ajustat în
funcţie de mărimea (structura) familiei. În consecinţã, o familie era considerată ca fiind săracă
dacă veniturile ei erau mai mici sau egale cu cele necesare pentru o minimă subzistenţă.
Cercetarea iniţială a pus în evidenţă faptul că o treime din populaţie se afla în sărăcie,
pentru ca în 1950 ponderea săracilor conform aceleiaşi grile să scadă la 1,5%. O asemenea
comparaţie la momente îndepărtate în timp trebuie privită însă cu multă precauţie, întrucât
întreaga societate britanică şi-a îmbunătăţit considerabil standardul de viaţă în toată acea
perioadă.
Conceptul de sărăcie absolută presupune posibilitatea constituirii unor standarde
universale în raport cu care să se analizeze progresele în eliminarea sărăciei. Dar nevoile umane
sunt diferite în condiţii socio-economice diferite. În cadrul perspectivei subzistenţei, nevoile
umane sunt interpretate mai degrabă ca nevoi fizice (pentru hrană, adăpost, haine) decât ca
nevoi sociale, însă, aş acum observa şi Townsend, „nevoile iau naştere prin intermediul
relaţiilor şi rolurilor sociale (...) decurg din faptul de a fi părinţi, parteneri, vecini, prieteni şi
cetăţeni”( Preda 2002).
Măsurarea sărăciei se poate face prin mai multe metode.
Metoda normativă (introdusă de Rowntree) constă în stabilirea unor categorii de
bunuri şi servicii necesare, a cantităţilor în care sunt necesare şi apoi a cheltuielilor necesare
pentru a procura acele cantităţi.
Se stabileşte consumul minim (de obicei lunar) de bunuri şi servicii necesare traiului la
un nivel minim şi ce cheltuieli revin pe lună pentru toate acestea.
• estimarea necesarului de consum alimentar
- iniţial se determină un consum caloric: specialiştii, nutriţioniştii determină care sunt
produsele de care trebuie să beneficieze orice individ (număr de calorii dar structura acestora,
astfel încât să fie realizat un echilibru nutriţional)
- apoi acestui consum i se dă o valoare financiară, în funcţie de preţurile existente la
acele produse
• Pe lângă consumul alimentar minim, pragul trebuie să cuprindă şi bunuri şi
servicii nealimentare, de asemenea necesare subzistenţei, elaborându-se un coş de bunuri şi
servicii minime, transformate în final tot în bani.
87
Tipul de familie este însă foarte important. Fiecare individ în plus în familie nu mai
aduce aceleaşi cheltuieli, rezultă aşa numitele “economii de scală”. Numărul de persoane dintr-
o gospodărie se transformă în “adulţi echivalenţi” pe baza unei “scale de echivalenţă” (bazată
pe presupoziţiile de consum într-un anumit context social). De exmplu, dacă considerăm că
ponderea consumului alimentar este mare, putem aplica o scala de echivalenţă bazată pe
diferenţele de necesar caloric între adulţi şi copii, între sexe, etc.
În final se compară veniturile indivizilor sau familiilor cu pragul normativ calculat.
Metoda structurală care, aşa cum indică şi numele are în vedere structura cheltuielilor
necesare acoperirii nevoilor. Specialiştii analizează consumul real al populaţiei.
Ernst Engel formulează o lege de notorietate în literatura de specialitate – cunoscută şi
ca legea lui Engel: pe măsură ce cheltuielile cu consumul alimentar cresc în valoare absolută,
scad în valoare relativă (procentual) în cheltuielile totale. Aceasta înseamnă că ponderea
cheltuielilor alimentare în totalul cheltuielilor unei familii este invers proporţională cu nivelul
venitului, deci procentul cheltuielilor alimentare este cu atât mai mare cu cât venitul este mai
scăzut.
De unde şi formularea: cu cât ponderea cheltuielilor alimentare este mai ridicată în
consum, cu atât individul sau familia respectivă este mai săracă.

Această legea a consumului formulată de Engel a determinat-o pe Mollie Orshansky să


stabilescă un prag al sărăciei în care cheltuielile alimentare reprezintă mai mult de 1/3 din
totalul cheltuielilor (Zamfir E., 1995).
Prin urmare, pe baza sumei necesară pentru cheltuieli alimentare putem afla şi necesarul
total de cheltuieli pentru acea familie, înmulţindu-l cu 3. Desigur că pragul astfel stabilit este
valabil pentru societatea americană de atunci, întrucât reproduce un pattern de consum
cacarteristic acesteia. Metoda nu ţine seama de specificul fiecărei ţări care poate determina
structuri diferite de consum.
5.2. Sărăcia relativă
Sărăcia relativă se bazează pe ideea de nevoi relative, comparative, fiind stabilită prin
raportare la bunăstarea întregii populaţii. Din această perspectivă, este luat în considerare
contextul socio-cultural, considerându-se că chiar nevoile fundamentale iau forme diferite în
raport cu contextul.
Nevoile sunt relative la condiţiile de viată ale colectivităţii (încălzirea locuinţei pentru
climă rece dar nu şi unde este cald tot timpul anului) sau la gradul de dezvoltare al colectivităţii
(dezvoltare socială aduce cu sine noi nevoi).

88
Starea de sărăcie depinde de diferenţele dintre nevoile indivizilor, stilurile lor de viaţă,
mediile în care aceştia trăiesc, dintre diferitele momente de timp la care ne referim, etc. La
acelaşi nivel al resurselor, un individ poate fi sărac în SUA şi bogat în România, sărac în
Bucureşti şi bogat într-o comună, sărac între cei din centru şi bogat între cei din Rahova, sărac
în prezent şi bogat în urmă cu 50 de ani etc.
Unul dintre susţinătorii sărăciei relative a fost Peter Townsend. În definirea sărăciei el
porneşte de la conceptul de deprivare sau frustrare relativă. Oamenii sunt deprivaţi relativ
dacă nu pot obţine acele condiţii de viaţă optime: regim alimentar adecvat, confort, sprijin şi
servicii care să îi ajute în performarea rolurilor sociale aşteptate de la ei ca membrii ai societăţii.
Este în fapt vorba de o deprivare relativă la ceilaţi, indivizii fiind fiinţe sociale şi ducându-şi
existenţa într-un anumit mediu social, la care se raportează. Deprivarea poate fi întregistrată în
orice sferă de activitate a individului: la slujbă, în familie, între prieteni etc. Pe baza acestui
concept Townsend (1979) a defint sărăcia drept lipsa resurselor necesare pentru un regim
alimentar echilibrat, lipsa unor condiţii de viaţă şi confort “normale” (în sensul de comune,
obişnuite, acceptate social), devenind excluşi de la modul de viaţă, obiceiurile şi activităţile
obişnuite ale colectivităţii căreia îi aparţin.

Townsend propune in indice al deprivării calculat prin însumarea multor indicatori


referitori la activităţile unei gospodării. În final selectează numai 12 indicatori (care se regăsesc
la majoritatea gospodăriilor, sunt ceea ce s-ar putea numi nucleul comun, condiţiile obişnuite la
nivelul societăţii), în funcţie de care calculează un “scor de deprivare” pe care îl raportează la
diferite categorii de venit. În final stabileşte pragul de sărăcie relativă ca fiind acela sub care
scorul de deprivare creşte foarte mult.
Nici metoda de măsurare a lui Townsend nu a fost lipsită de critici care au vizat lista
itemilor aleşi. De exmplu, un indicator al deprivării era considerat a nu mânca mâncare gătită,
fapt criticat în virtutea preferinţelor unui individ pentru o dietă alimentară mai particulară cum
ar fi bunăoară preferinţa pentru salate (problemă reală în societăţile contemporane în care mulţi
indivizi opteaza pentru un regim naturist din dorinţa de a se menţine în formă sau, din idealul
“tinereţii fără bătrâneţe”).
Astfel se ridică o altă problemă a măsurării sărăciei: cum putem face distincţia între un
comportament datorat lipsei resurselor şi cel bazat pe anumite preferinţe? Se poate pune
problema lui Hagi Tudose care trăieşte în condiţii deosebit de modeste dar nu din lipsă de bani.
Astfel, ulterior lui Towsend s-au dezvoltat metodologii prin care indivizii sunt întrebaţi ce

89
consideră ei că nu trebuie să lipsească unui individ pentru un mod de viaţă acceptabil, selectarea
indicatorilor ne mai parţinând specialiştilor ci colectivităţii.
Praguri de sărăcie relativă larg acceptate în prezent de specialişti (de exemplu un astfel
de prag este utilizat şi la nivelul Ununii Europene) se calculează ca un procent (40%, 50%,
60%, 70%) din media / mediana veniturilor sau cheltuielilor dintr-o societate / colectivitate.
Totuşi, trebuie remarcat că un astfel de prag este arbitrar, fără o anumită semnificaţie, fără să se
fundeze pe o anumită viziune referitoare la necesităţile unui individ. Acest prag poziţionează
indivizii unii relativi la ceilalţi, fără a spune ceva despre modul de viată presupus de poziţia
respectivă.
5.3. Sărăcia subiectivă
Dincolo de veniturile sau cheltuielile indivizilor, dincolo de cum îi evaluează ceilalţi,
sărăcia ţine de autoaprecierea indivizilor. “Sărăcia, ca şi frumuseţea, stă în ochii posesorului”
spunea Orshansky (Townsend apud Preda, 2002).
Ca măsurare a acestui tip de sărăcie se folosesc diferite întrebări de genul:
• Pe o scală de la 1 la 10, unde 1 reprezintă sărac şi 10 reprezintă bogat, unde
consideraţi că vă plasaţi?
• Cum estimaţi veniturile dvs în raport cu necesitaţile? Cu variante de la : nu ne
ajung nici pentru strictul necesar la reuşim să avem to6t ce ne trebuie fără mari eforturi.

5.4. Teorii explicative ale sărăciei


Multitudinea de explicaţii ale sărăciei poate fi sintetizată în 4 mari categorii (Zamfir E.,
1995):
1. Sărăcia ca o caracteristică morală a individului. Conform acestei abordări, săracii
sunt leneşi, vagabonzi, delincvenţi, inadaptaţi social, “vina” de a fi sărac aparţinându-le. Sărăcia
este în această accepţiune un efect al unor caracteristici personale sau ale familiei şi grupului de
provenienţă.
2. Sărăcia ca o trăsătură culturală. Subcultura sărăciei se transmite prin procesul de
socializare. “Cultura sărăciei” este un produs al stării de sărăcie dar şi o sursă de sărăcie în
continuare, un mod de viată care se autoperpetuează şi care prinde săracul într-o capcană din
care nu mai poate ieşi.
Unii specialişti susţin că săracii nu au alte valori decât ale culturii dominante numai că
au un mod particular de a le reazliza, pentru a-şi ascude faţă de ei înşişi şi fată de ceilalţi eşecul.
În orice caz, fie că este vorba de valori diferite sau de mijloace diferite de realizare a lor, săracii
par să fie prinşi într-un fel de capcană a sărăciei din care cu greu pot ieşi.

90
3. Sărăcia ca o problemă structurală. Sărăcia este un efect al unei tendinţe structurale
a modului de organizare socio-economică a societăţilor: distribuirea inegală a veniturilor. Toria
marxistă a exploatării , abordarea structural funcţionalistă şi alte asemenea abordări au
demonstrat cum sistemul socio-economic conţine în sine dezechilibre care cu greu pot fi evitate
şi care afectează anumiţi indivizi.
4. Sărăcia ca efect al Statului Bunăstării. Această abordare poate părea paradoxală,
din moment ce contravine însăşi principiului pe care se fundează Statul Bunăstării.
Adepţii acestei poziţii “demaşte” 2 circuite prin care SB ajunge să producă, nu să
elimine sărăcia:
• Circuitul structural: pentru a elimina sărăcia, statul îşi asumă responsabilitatea
suportului, pentru care are însă nevoie de resurse; pentru a obţine aceste resurse, măreşte
fiscalitatea, dar aceasta are consecinţe negative deja menţionate: scad investiţiile, creşte
şomajul, până la urmă produce cădere economică care în final conduce la cresterea sărăciei.
• Circuitul cultural: beneficiile generoase ale statului conduc la dezvoltarea unei
culturi a dependenţei, la scăderea responsabilităţii individului, familiei, comunităţii, ba mai
mult, la diminuarea capacităţilor lor. Săracii sunt victime ale statului paternalist al bunăstării.
5.5. Globalizarea şi sărăcia
Teoria globalizării6 examinează apariţia unui sistem cultural global. Ea sugerează că
cultura globală este promovată de o serie de dezvoltări sociale şi culturale: existenţa unui sistem
mondial de informaţii prin satelit; apariţia unor patternuri globale ale consumului şi
consumerismului; cultivarea unor stiluri de viaţă cosmopolite; apariţia sportului global, precum
Jocurile olimpice, competiţiile fotbalistice mondiale şi meciurile internaţionale de tenis;
răspândirea turismului mondial; declinul suveranităţii statului-naţiune; dezvoltarea unui sistem
militar global; recunoaşterea unei crize ecologice globale; dezvoltarea unor probleme mondiale
de sănătate, precum SIDA; apariţia unor sisteme politice mondiale asemenea Ligii Naţiunile şi
Naţiunilor Unite; crearea unor mişcări politice globale precum marxismul; extinderea
conceptului drepturilor omului; schimbul complex între religiile mondiale. Mai important,
globalismul presupune o nouă conştiinţă a lumii ca un spaţiu unitar. Globalizarea a fost
descrisă, în consecinţă, ca „structurarea concretă a lumii în ansamblu”: cu alte cuvinte, o
conştientizare, la nivel global, că „lumea” este un mediu construit în mod continuu. Poate cea
mai concisă definiţie sugerează că globalizarea este „un proces social în care constrângerile
geografice asupra orânduirilor sociale şi culturale îşi pierd din importanţă, simultan cu
conştientizarea de către oameni a acestei situaţii” (Malcolm Waters, Globalization, 1995).
6
Gordon Marshall, editor, Dicţionar de sociologie, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2003, pp. 627-628

91
Globalizarea este astfel mai mult decât o simplă sociologie a relaţiilor internaţionale.
Este, de asemenea, distinctă de teoria sisteme-lor mondiale care a analizat creşterea
interdependenţei economice globale — şi care pretinde că globalismul cultural este doar
consecinţa globalismului economic. Este de asemenea important să evităm confuzia între teza
globalizării şi un argument mai vechi cu privire la convergenţa statelor-naţiuni către o formă
unificată şi coerentă de societate industrială. Teoria contemporană a globalizării susţine că
aceasta cuprinde două procese complet contradictorii — de omogenizare şi diferenţiere —, că
există o interacţiune complexă între localism şi globalism şi că se manifestă puternice mişcări
de rezistenţă împotriva proceselor de global izare.
Susţinătorii argumentului sunt critici la adresa sociologiei tradiţionale, care continuă să
se concentreze mai degrabă asupra statului-naţiune decât asupra lumii ca sistem de societăţi.
Teoria globalizării ridică totuşi probleme. De exemplu, care este distincţia între globalizare şi
patternu-rile moderne ale imperialismului? Există de asemenea dificultăţi în privinţa
specificării relaţiilor dintre globalizarea economică şi cea culturală, sau dintre globalizare şi
modernizare. Atât teoria cât şi problemele sale sunt bine ilustrate în eseurile adunate în volumul
lui Martin Albrow şi Elizabeth King, Globalizatiotu Know-ledge and Society (1990).
În anii '90 globalismul face parte din ce în ce mai mult din tezele sociologilor. Aproape
fiecare subiect de interes sociologic căruia i se putea da o interpretare globală a fost tratat în
acest fel. Astfel, de exemplu, într-un singur număr al revistei Contemporary Sociology
(septembrie 1996) regăsim recenzii ale unor cărţii despre subiecte extrem de diverse precum
mişcarea femeilor, economia internaţională, reproducerea biologică, imigraţie, apartheid,
rasism, industria forestieră, corporaţiile internaţionale, producerea şi distribuirea alimentelor,
băncile centrale şi acordurile monetare internaţionale, politica externă americană, dezvoltarea
oraşelor Lumii a treia şi schimbarea valorilor în societăţile avansate — toate conţinând
cuvintele „global”, „globalizare” sau „globalism” în titlurile lor. Totuşi, folosirea excesivă a
termenului 1-a golit în mare măsură de valoarea sa analitică şi explicativă.
Globalizarea reprezintă azi una dintre cele mai disputate teme, fiind abordată de pe
diverse poziţii teoretice. Ann Harrison7 susţine că există legături evidente globalizare şi sărăcie.
Există două direcţii prin care se accelerează globalizarea: comerţul şi fluxurile de capital
internaţionale.

7
Ann Harrison , Globalization and Poverty, NBER Working Paper No. 12347, June, 2006

92
Folosirea muncii necalificate în producere de bunuri are un efect negativ. Globalizarea
poate să aducă pentru săraci, fie persoane, fie state întregi, efecte pozitive pe termen scurt, dar
pe termen lung aceste efecte pot să devină negative.
O problemă majoră care trebuie dezbătută este şi efectul globalizării pentru ţările
dezvoltate. Pe lângă efectele pozitive (ca de exemplu: folosirea unei forţe de muncă înalt
calificat ieftină) pot să apară şi efecte negative ca extinderea sărăciei.
5.6. Globalizarea politicilor sociale
Problematica globalizării a fost relativ recent raportată la politicile sociale, la statul
bunăstării (Deacon, 1997; Mishra, 1999)8. Globalizarea este analizată în sfera politicilor
sociale prin impactul proceselor similare din economie şi politică asupra politicilor sociale sub
mai multe aspecte:
- globalizarea problemelor sociale şi a politicilor de orezolvare a lor;
- competiţia globală a modelelor de politici sociale;
- globalizarea conceptelor din politicile sociale.
Globalizarea politicilor sociale presupune trecerea problemelor, dar şi a deciziilor, de
la nivelul naţional la un nivel supranaţional,reducerea deci a influenţei guvernelor naţionale
asupra politicilor sociale şi creşterea influenţei unor instituţii supranaţionale (regionale sau
mondiale
Globalizarea economiei şi intrarea în competiţie economică a statelor a produs
schimbări importante în politicile fiscale şi în politicile sociale. Globalizarea a presupus şi
trecerea de la „şomaj 0” la acceptarea unei rate a şomajului care să încurajeze concurenţa pe
piaţa muncii. Jocul concurenţial şi dinte capital şi puterea sindicatelor a fost în favoarea
capitalului care avea o largă posibilitate de investiţie în alte ţări. Capitalul s-a impus şi faţă de
stat, putând să negocieze, ceea ce i-a adus o întărire a poziţiei.
În aceste condiţii, în care finanţele aveau să joace un rol din ce în ce mai important,
inclusiv pentru menţinerea aparatului de stat, s-a schimbat filosofia de cheltuire a banilor,
renunţându-se la anumite cheltuieli sociale. Statul a fost obligat să-şi reducă funcţiile de
protecţie socială.
Cauzele care explică o anumită evoluţie a politicilor sociale sunt de natură economică şi
de natură politică.

Cauzele politice care au influenţat politicile sociale în era globalizării sunt:


- Dispariţia fostului bloc comunist şi renunţarea la modelul socialist (comunist) de
8
Marian Preda, op. cit., pp. 188-192

93
politici sociale care impunea comparaţii, crea o anumită competiţie şi determina prin consecinţe
concesii din partea ţărilor capitaliste.
- Apariţia unor uniuni de state (UE) a creat nevoia de armonizare a modelelor de
politici sociale (de exemplu, „stat social european"); şomajul redus şi politicile sociale puternic
redistributive fiind greu de promovat în toate zonele unei astfel de uniuni, s-a mers mai degrabă
spre renunţări din partea opţiunilor „de stânga".
- Creşterea influenţei (cu substrat economic, dar promovată politic) a unor agenţi
supranaţionali ai globalizării (UE, Banca Mondială, FMI, ONU, SUA, NATO), care pot impune
ţărilor mici modele de reformă şi de politici sociale.

Cauzele economice care au determinat o anumită evoluţie actuală a politicilor sociale


sunt:

- Competiţia economică globală a dus la o competiţie a scăderii costurilor prin


scăderea impozitelor sau salariilor pentru a creşte competitivitatea produselor; imperativul
reducerii impozitelor a condus automat la reducerea cheltuielilor sociale ale statului, iar cel al
reducerii costurilor de producţie a determinat creşterea şomajului.
- Competiţia economică între economiile naţionale a determinat şi o competiţie
intre modelele de politici sociale, de stat al bunăstării în special, privită prin prisma eficienţei
modelelor.
Consecinţele deschiderii graniţelor statale prin procesele de europenizare şi globalizare
sunt extrem de relevante:

- Migraţia forţei de muncă de la un stat la altul a creat necesităţi noi, precum


aceea a unui sistem de asigurări transnaţional pentru angajaţii migranţi.
- Migraţia muncitorilor dinspre ţările sărace spre ţările bogate (S-N şi E-V) a
determinat apariţia unor largi grupuri de emigranţi şi rezidenţi (noncetăţeni) care necesitau
reconsiderarea conceptului de cetăţenie şi înlocuirea treptată a drepturilor cetăţeneşti cu
drepturile omului ca bază a politicilor sociale.
- Libera circulaţie a cetăţenilor a determinat „migraţia socială" cu două fluxuri:
dinspre ţările sărace spre ţările bogate in căutare de ajutoare sociale şi în sens invers pentru aşa-
numitul „turism social" (pensionarii sau şomerii din ţări bogate mergând cu banii de protecţie
socială în ţări cu preţuri reduse, ca turişti, pentru a evita starea de sărăcie cu care s-ar fi
confruntat în propria ţară cu aceiaşi bani). Toate aceste procese transnaţionale care depăşesc
spaţiul de control şi responsabilitate al fiecărui stat (ca şi, anterior, cele din alte domenii:

94
poluarea globală, traficul de stupefiante etc.) necesită decizii şi acţiune internaţională
concertate.

Globalizarea politicilor sociale presupune, la nivel internaţional:

- redistribuire socială globală;


- reglementări sociale globale;
- resurse sociale globale şi empowerment.
Globalizarea politicilor sociale este un fenomen viu a cărui evoluţie nu poate fi
previzibilă în totalitate. Acest fenomen poate aduce bunăstarea socială în zone ale globului care
erau altădată condamnate la sărăcie. Depinde numai de bunele intenţii ale statelor puternic
dezvoltate.

BIBLIOGRAFIE

1. Albert M., Capitalism contra capitalism, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994


2. Cace Sorin, Statul Bunăstării. Evoluţii şi tendinţe, Editura Expert, Bucureşti, 2004
3. Constantinescu N.N., Văcărel I., Formarea şi repartizarea veniturilor şi averilor în
perioada de tranziţie spre economia de piaţă, C.I.D.E., Bucureşti, 1994
4. Fudulu P., O nouă concepţie asupra justiţiei sociale, C.I.D.E., Bucureşti, 1993
5. Iancu A., Liberalism, intervenţionism şi economie negociată, Oeconomica nr. 4, Editura
IRLI, 1993
6. Ioviţu M., Bazele politicii sociale, Editura Eficient, Bucureşti, 1997
7. Lambru Mihaela, Ioan Mărginean (coord.), Parteneriatul public-privat în furnizarea de
servicii sociale, Editura Ziua, Bucureşti, 2004
8. Lazăr Florin, Introducere în politici sociale comparate, Editura Polirom, Iaşi, 2010
9. Mărginean I., Economia politicilor sociale, Editura ARS DOCENDI, Bucureşti, 2000
10. Mărginean I., Politica socială, Editura Expert, Bucureşti, 2004
11. Mărginean, Ioan, Politica socială, Editura Expert, Bucureşti, 2004
12. Mihuţ L. şi Lauritzen B., Modele de politici sociale. Models of Social Policy, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1999

95
13. Molnar, M., Sărăcia şi Protecţia Socială, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti,
1999
14. Poenaru M., Politica socială şi indicatorii sociali, Editura ALL, Bucureşti, 1998
15. Pop L. M. (coord.), Dicţionar de Politici Sociale, Editura Expert,Bucureşti, 2002
16. Pop L.M. (coord.), Dicţionar de politici sociale, Editura Expert, Bucureşti, 2002
17. Pop L.M., Politici sociale. Elemente de teorie, analiză şi evaluare a politicilor sociale,
Editura Economică, Bucureşti, 2005
18. Popescu Raluca, Politici sociale (suport de curs), Universitatea „Lucian Blaga” Sibiu,
http://facultate.regielive.ro/cursuri/sociologie/politici_sociale-60369.html
19. Preda Marian, Politica socială românească între sărăcie şi globalizare, Editura Polirom,
Iaşi, 2002
20. Teşliuc C.M., Pop L., Teşliuc E.D., Sărăcia şi sistemul de protecţie socială, Polirom, Iaşi,
2001
21. Zamfir C. (coord), Politici sociale în România: 1990 – 1998, Editura Expert, Bucureşti,
1999
22. Zamfir C., Dimensiuni ale sărăciei 1994, Editura Expert, Bucureşti, 1995
23. Zamfir C., Indicatori sociali de stare şi indicatori sociali de satisfacţie, Viitorul social
nr. 3, 1976
24. Zamfir E., Zamfir C. (coord.) ş.a., Politici sociale. România în context european,
Editura Alternative, Bucureşti, 1995
25. Zamfir, Elena, Preda Marian (coord.), Diagnoza problemelor sociale comunitare. Studii de
caz, Editura Expert, Bucureşti, 2000

96