UNIVERSITATEA “TITU MAIORESCU” BUCURESTI

FACULTATEA DE DREPT
Disciplina: Logica Juridica

REFERAT

Silogismul judiciar (1946) de Mircea I. Manolescu

 ANUL UNIVERSITAR 2017 - 2018

Silogismul judiciar (1946) de Mircea I. Manolescu

Definirea termenului ‘silogism’

In opinia lui Aristotel, silogismul reprezinta ‘o vorbire in care, daca

ceva a fost dat altceva decat datul urmeaza cu necesitate din ceea ce a fost
dat’.
Silogismul este o forma de rationament. Dupa cum se stie logica
studiaza si alte forme de rationament, pe care oamenii le folosec in
activitatea lor practica si de cunoastere, cum sunt cele ipotetice, disjunctive
s.a. Logica clasica este teoria rationamentului silogistic creata de Aristotel,cu
toate perfectionarile, tehnicile si completarile incorporate ulterior, pastrandu-
si caractersticile care o deosebesc de alte tipuri de logica.
In logica generala se numeste silogism ,rationamentele cu doua
premise, indiferent de forma lor. Silogismul poate fi definit ca un
rationament in care, din doua judecati categorice care au un singur termen
comun, se deduce o judecata categorica, ce are in alcatuire termenii
necomuni ai primelor.1

Silogismul judiciar la Mircea I. Manolescu

Biografie Mircea I. Manolescu

Mircea I. Manolescu s-a nascut la Braila, in 6 ianuarie 1907. Licentiat

in Drept in 1928, a practicat avocatura la Braila si Bucuresti. Si-a sustinut
doctoratul in drept cu teza ‘Sociologia transformarilor dreptului. Forme de
socializare a dreptului’(1945). A fost membru al Institutului National Social
Roman, condus de Dimitrie Gusti, si a participat la cercetarile sociologice
ale Seminarului de Sociologie. A fost professor universitar la Catedra de
1
Lect. Univ. Dr Arthur Mihaila, ‘Logica juridica’, Cluj-Napoca, 2003

2
Metodologie si Sociologie Juridica a Facultatii de Drept (1947-1949).
Director al revistei ‘Dreptul’ intre 1941-1944. A murit la 24 martie 1983.

Mircea Manolescu este unul dintre cei mai importanti cercetatori ai

fenomenului juridic din prima jumatate a secolului al XX-lea. Este cunoscut,
in primul rand, prin scrierile sale de sociologie juridical, considerate de el o
disciplina de cooperare si contact intre sociologie, ca stiinta generala a
societatii, si stiinta dreptului, ca stiinta particulara.

Sociologia juridica, spune el, reprezinta atat o parte a sociologiei

generale, cat si o parte a stiintelor juridice, prin cercetarea caracterului social
al realitatii juridice. Desi respinge ideea autonomiei sociologiei juridice,
Mircea Manolescu afirma ca aceasta are un obiect propriu de studio si
metode specifice de cercetare. De asemenea, el sustine ca, datorita
sociologiei juridice, stiinta dreptului incepe sa-si redimensioneze propriul
obiect de studiu, conturat acum de realitatea juridica, obiect mult mai
consistent decat dreptul pozitiv si principiile dogmatice. In opinia lui,
aportul principal al sociologiei juridice consta in aceea ca noua disciplina
neaga existenta unui drept etern si universal valabil, contribuind la afirmarea
socialitatii dreptului. Aceasta conceptie se contureaza in principalele lucrari
ale autorului: ‘Metodologia si interpretarea dreptului’, ‘Teoria si practica
dreptului’, ‘Sociologia transformarilor dreptului’, etc.

Conceptia lui Mircea I. Manolescu despre problema silogismului

judiciar

Interesul lui Mircea I. Manolescu nu se circumscribe doar domeniului

sociologiei dreptului. Acesta are contributii importante in domeniul logicii
juridice, cu lucrarile urmatoare: ‘Stiinta dreptului si Artele Juridice. Macheta
teoretica a unei noi conceptii de logica juridical si judiciara’, ‘Contributii la
teoria silogismului judiciar’, ‘Silogismul judiciar’. El propune o viziune
noua si originala asupra locului si rolului logicii in ansamblul stiintelor
juridice.

In ‘Silogismul judiciar’ (lucrare aparuta in ‘Revista Fundatiilor

Regale’) respinge atat teza potrivit careia judecatorul ar fi un simplu
‘automat logic’, care descopera adevarul juridic prin simpla deductie
silogistica, dar si incercarile de sorginte intuitionista sau vitalista de

3
resuscitare a teoriei silogismului judiciar, care pun accentual pe rolul
judecatorului de pe capacitatea acestuia de a fixa premisa minora (‘quaestio
facti’), ba chiar si pe cea majora (‘quaestio juris’), prin intuitie, lasand astfel
loc arbitrarului. Manolescu propune o alta solutie.

M. Manolescu observa, in primul rand, teoria silogismului judiciar nu

este completa. Pentru stabilirea corecta a adevarului juridic nu este suficienta
fixarea premiselor silogismului, o importanta capitala in aceasta chestiune
avand-o stabilirea termenului mediu, ceea ce Manolescu numeste
‘diagnosticul juridic’. Prin urmare, construirea silogismului judiciar va
presupune trei operatii: stabilirea premisei majore (‘quaestio juris’), a
premisei minore (‘quaestio facti’) si a disgnosticului juridic.

In al doilea rand trebuie sa se renunte la conceptia potrivit careia

silogismul judiciar ar fi o metoda de descoperire a adevarului, deoarece, dat
fiind caracterul tautologic al acestuia, prin intermediul lui nu descoperim, de
fapt, nimic nou. Deci va trebui sa consideram ca silogismul judiciar nu este
altceva decat ‘un mijloc de a verifica acest adevar, punand pe portativ logic
demonstrarea lui, prin motivarea hotararii’2. Prin urmare, silogismul judiciar
asigura controlul metodologic al unei hotarari judecatoresti si aceasta ar fi,
in opinia lui Manolescu, rolul sau propriu si incontestabil.

In ceea ce priveste problema stabilirii adevarului judiciar, metoda

potrivita pentru aceasta este ipoteza judiciara. Ipotezele judiciare sunt de
doua tipuri:
- ipoteza judiciara pe care o formuleaza fiecare dintre
partile litigante
- solutia ipotetica la care ajunge judecatorul confruntand
cele doua ipoteze judiciare ale partilor litigante, solutie ipotetica
verificata cu ajutorul silogismului judiciar, inainte de pronuntarea
dispozitivului hotararii.

Adevarul judiciar, considera M. Manolescu, este produsul dialectic al

confruntarii celor doua ipoteze contradictorii ale partilor litigante. ‘Pretentiei
unei parti, adica a reclamantului, i se opune pretentia celeilalte parti, adica a
paratului. Fiecare dintre aceste parti isi exprima pretentia sub forma a ceea
ce numesc: o ipoteza judiciara. Vom avea deci:
- ipoteza judiciara ‘Actor’

2
Mircea I. Manolescu, ‚Silogismul judiciar’

4
 - ipoteza judiciara ‘Reus’.3’

Fiecare ipoteza judiciara are trei elemente: continut, structura si

semnificatie.
Continutul ipotezei judiciare cuprinde:
- Continutul empiric (fapte de viata, fapte concrete care
sunt deduse in judecata)
- Continutul juridic (formularea pretentiei juridice, sau
tendinta catre o consecinta juridica)
- Diagnostiul juridic (calificarea faptelor brute, prin care
acestea devin fapte stiintifice si atrag consecintele aratate in continutul
juridic al ipotezei judiciare).

Structura formala a ipotezei judiciare:

- de ordin logic (deoarece continutul se formuleaza cu
mijloacele logie ale gandirii, care permit stabilirea raporturilor dintre
fapte, a raporturilor dintre elementele juridice, precum si a raporturilor
logice dintre fapte si consecintele lor juridice)
- de ordin procedural (deoarece ipoteza judiciara se
formuleaza si se dezbate intr-un cadru procedural si numai in masura
in care se poate incadra in acesta).

In ceea ce priveste ‘semnificatia totala a ipotezei judiciare’, cum o

numeste Manolescu, aceasta se refera la aspectul axiologic si semnificativ al
pretentiei formulate de catre fiecare dintre partile litigante: ‘fara ea nu se
poate intelege nici theoretic si sistematic, nici concret si practic, actul
jurisdictional, ca produs al dialecticii judiciare’.

Primul pas in descoperirea adevarului judiciar, asadar, este reprezentat

de confruntarea dialectica a ipotezelor judiciare opuse, formulate de avocatii
celor doua parti litigante. In continuare, insa, rolul determinant revine
judecatorului, care analizeaza continutul celor doua ipoteze, compara
semnificatiile lor totale si structureaza litigiul prin confruntarea celor doua
structure formale ale ipotezelor respective. In urma acestor operatiuni,
judecatorul ajunge la rezultate partiale: prin analizarea continutului
ipotezelor judiciare, ajunge la o preferinta speciala; prin compararea
semnificatiilor totale, la una generala; prin structurare, verifica conformarea
celor doua ipoteze la regulile logice si procedurale dupa care judeca.
3
Alexandru Surdu, Dragos Popescu: Istoria logicii romanesti, Ed. Tehnica, Bucuresti, 2006

5
 Trecerea la actul de cognitie judiciara se realizeaza prin sinteza, care
permite judecatorului sa ia cunostinta de litigiu in ansamblu si unicitatea lui.
Analizand actul de cognitie judiciara, Manolescu ajunge la concluzia ca
litigiul poate fi descompus in mai multe puncte litigioase:
- litigiul minor (conjectura de fapt)
- litigiul major (ipoteza de drept, pe baza careia se creeaza
norma)
- termenul de legatura (diagnosticul ipotetic)
- structura logica a litigiului
- incadrarea procedurala a litigiului.

Cu ajutorul acestor elemente, judecatorul isi construieste propria lui

ipoteza judiciara, care este de un alt tip decat cele ale partilor litigante: ea
semnifica probabilitatea judiciara si constituie reprezentarea unei solutii
ipotetice a litigiului. Pentru a ajunge de la ipoteza si probabilitate la adevarul
judiciar, este necesara o verificare a solutiei ipotetice. Aceasta se realizeaza
prin motivarea hotararii, care trebuie sa preceada intotdeauna pronuntarea
hotararii. Acesta este momentul in care intervine silogismul judiciar ca
procedeu de verificare a ipotezei judiciare: ‘…motivarea hotararii este
asezata pe portativul logic al silogismului judiciar, in care, ca procedeu de
verificare a ipotezei judiciare cu ajutorul careia se descopera adevarul, vom
gasi, in mod corespunzator cu elementele in care se analizeaza, ca mai sus,
actul de cognitie judiciara: premise minora (faptul), termenul mediu
(diagnosticul), premisa majora (norma), cat si consideratiile de logica si
procedura.’

In cazul in care solutia ipotetica nu se verifica prin motivare,

judecatorul va reface operatiunile anterioare si va formula o alta solutie
ipotetica, pe care o va supune verificarii prin motivare silogistica. Daca
solutia ipotetica se verifica, judecatorul o va transforma in dispozitivul
hotararii judecatoresti, care se presupune ca exprima adevarul judiciar.

Silogismul judiciar este, asadar, un procedeu de verificare. El nu este

practicat insa doar de judecator: sustinandu-si in mod dialectic ipoteza
judiciara, fiecare dintre pledanti ofera judecatorului o solutie ipotetica si ii
demonstreaza ca aceasta poate fi verificata printr-un silogism judiciar.
Adevarul judiciar este cautat si descoperit cu ajutorul ipotezelor judiciare
formulate si dezbatute dialectic de jurisconsultii pledanti; intervine apoi
judecatorul, care ajunge la adevarul prin intermediul ipotezei judiciare pe

6
care si-o construieste prin confruntarea, compararea si structurarea
ipotezelor partilor litigante. Aceasta solutie ipotetica este transformata in
dispozitivul hotararii judecatoresti, menit sa repreznte adevarul judiciar, doar
dupa verificarea prin motivare pe portativul silogismului judiciar.

In anul 1949 Mircea I. Manolescu este indepartat din invatamantul

universitar. Din acest moment preocuparile sale se indreapta catre cercetari
de logica matematica, pe care le-a prezentat sub forma unor comunicari la
diferite congrese si sesiuni stiintifice intre 1967-1973.

Lucrari publicate de Mircea I. Manolescu

- ‚Idei noi in problema tehnicii juridice’, Bucuresti 1944

- ‚Teme pentru o metodologie juridica privita ca o disciplina
autonoma’, Bucuresti, 1945
- ‚Silogismul judiciar’, Bucuresti, 1946
- ‘Teoria si practica dreptului’, Bucuresti, 1946
- ‘Logica gandirii medicale’ (in colaborare), Bucuresti, 1967
- ‘Procesul lui Shylock. Momente in evolutia gandirii juridice’,
Bucuresti, 1993
- ‘Arta avocatului. Sapte prelegeri’, Bucuresti, 1998.

Silogismul judiciar in opinia lui Traian Brosteanu

Traian Brosteanu este de parere ca silogismul judiciar se bazeaza e

premise unui termen mediu in cele doua judecati care constituie premisele
(la fel ca la orice silogism). Premisa majora a silogismului judiciar contine
regula de drept, in care se indica raportul de subsumare a sferei termenului
mediu in sfera predicatului, adica a termenului major. Predicatul majorei este
dispozitia normei juridice, a carei aplicare este ordonata in situatiile
prevazute de subiectul acesteia. Prin urmare, subiectul premisei majore, care
este totodata termenul mediu al silogismului judiciar, contine o situatie
juridical abstracta. Dar termenul mediu al silogismului joaca rolul de
predicat in premise minora. Din acest motiv, subiectul minorei va fi o
situatie juridical concreta, a carei sfera este subsumata, prin judecata care
constituie aceasta premise, domeniului situatiei juridice abstracte. Iar
stabilirea situatiei juridice concrete, adica a starii de fapt a spetei, nu se poate

7
face cu ajutorul logicii, consideta T. Brosteanu, cid oar prin apelul la intuitie.
Judecata care formeaza premise minora a silogismului judiciar este tot o
opera a intuitiei.

Rolul intuitiei in determinarea premiselor silogismului judiciar

Criticand varianta dogmatica a conceptiei clasice, T. Brosteanu

considera ca intuitia este indispensabila pentru fixarea principiilor juridice.
Aprecierea si concilierea intereselor in contrast nu poate fi facuta decat
printr-o intuitie larga. ‘Intr-adevar, pentru a gasi solutia unei probleme
juridice de principiu trebuie sa cantarim si, daca este posibil, sa conciliem
interese atat de multiple si diverse prin natural or, si chiar susceptibile sa
varieze in timp, pentru care nu exista o unitate de masura, incat numai cu o
ampla intuitie se poate ajunge, dupa o examinare atenta, la gasirea unei
solutii juste. Este o opera cu atat mai delicate, cu cat interpretul trebuie sa o
indeplineasca fara sa uite spiritual legislatiei.’

Trebuie remarcat ca, in conceptia lui T. Brosteanu, opera intuitiei in

stabilirea premisei majore a silogismului judiciar priveste, in special,
afirmarea raportului intre subiectul si predicatul acestei premise. In ceea ce
priveste termenii, predicatul, care contine sanctiunea juridica, este supus
intuitiei intr-o foarte mica masura. In schimb fixarea termenului mediu, care
contine situatia juridical abstracta, legata prin premise majora de sanctiunea
prevazuta de termenul major, intuitia joaca un rol determinant.

In fixarea premisei majore a silogismului judiciar nu opereaza

intotdeauna doar intuitia. Exista si cazuri in care un rol destul de important il
poate juca vointa judecatorului. Aceasta situatie se explica prin
complexitatea intuitiei care opereaza in fixarea majorei, prin numarul mare
de interese ce trebuie conciliate si care determina alunecarea (de cele mai
multe ori neintentionata) a judecatorului pep anta subiectivitatii, prin luarea
in considerare a propriilor sale preferinte de ordin general.

In concluzie, Traian Brosteanu sustine ca: ‘in silogismul judiciar

normal, fixarea premisei majore trebuie sa fie o opera de intuitie; dar,
adesea, este inevitabila imixtiunea, chiar subconstienta, a vointei
interpretului.’

8
 Silogismul modern . Conceptia lui Petre Botezatu

In volumul colectiv Directii in logica moderna4, Petre Botezatu

traseaza liniile de interes din cercetarea silogistica moderna:
- formalizarea teoriei silogistice
- orizonturile expansiunii acesteia in diverse campuri ale
formalizarii
- procedeele aferente ale deciziei (sau verificarii)
schemelor de inferenta atomara cu trei termini sau propozitii
constitutive.

Petre Botezatu raporteaza silogistica la nucleul ei originar, prin

apripieri hotarate ale ´clasicului´ ei actual. ‘Silogistica aristotelica – spune el
– era construita in cadrul unor limite precise. Se cerea sa fie: trei termini,
doua premise, propozitii categorice si asertologice, propozitii cuantificate
exprimand relatii de incluziune intre clase, termini pozitivi, generali si
referentiali. In aceasta privinta, se deschide problema pasionata daca aceste
bariere, fixate initial de insusi Aristotel, sunt inerente silogisticii sau pot fi
eventual depasite. Investigatii incepute chiar din antichitate au dovedit ca
limitele aristotelice are silogisticii nu aveau un caracter absolute, ca se putea
fructifica depasirea lor.5’ Chiar Aristotel a construit un sistem de silogistica
modala, process de ‘extensiune’ continuat de urmasii sai.

Silogistica standard si alternativele acesteia

Testarea constructiilor din silogistica moderna releva ca temei valoric

concordanta cu legitatile silogisticii standard, ce continua sa fie reprezentata
de teoria aristotelica. Deci, directiile silogisticii formalizate sunt tot atatea
replieri din mers ale conceptului de silogistica clasica.

Conteaza totusi acele abordari ‘moderne’ ce intrunesc conditiile de:

completitudine, neredundanta sintactica, adecvare semantica, performanta
pragmatica, pe linia decidabilitatii. Potrivit lui Petre Botezatu in formula

4
Petre Botezatu, Ion Didilescu, Directii in logica moderna, Editura stiintifica, 1974
5
Ion Didilescu si Petre Botezatu, Directii in logica moderna, Editura stiintifica, 1974, pp.215-216

9
unor clase de modele ale silogisticii moderne exista cel putin sase
imprejurari majore in care silogistica standard isi prezerva valabilitatea:
- depasirea baremului la numarul termenilor si al
premiselor, initiate de Stagirit si consacrata prin teoria
polisilogismului (la dezvoltarea acesteia a luat parte si Grigore C.
Moisil)
- prelungirea registrului modalitatilor, prin infiriparea
silogisticii deontice, alaturi de silogistica asertorica si de cea
modalizata aletic
- transcenderea regimului de cuantificare standard (‘toti’,
‘niciunul’, etc.), in orizontul logicii pluralitatii
- adaptarea sintaxei silogistice la cerintele impuse de
promovarea propozitiilor inverse (cu termeni negativi); adaptarea
silogisticii la specificul propozitiilor cu termini singulari si al acelora
cu termini compusi
- modelarea silogisticii prin intermediul altor relatii clasice
decat incluziunea, de regula, prin echivalenta (ingaduie controlul
propozitiilor exclusive si al celor exceptive)
- generalizari de anvergura facute prin extinderea
cuantificarii, de la variabilele individuale la variabilele de predicate si
trecerea de la predicate monadice la predicatele poliadice; prin
racordarea silogisticii la alte genuri de relatii decat cele interclasice,
ca si prin silogistica ansamblista.

10
BIBLIOGRAFIE

Alexandru Surdu, Dragos Popescu: Istoria logicii romanesti, Ed. Tehnica,

Bucuresti, 2006

Immanuael Kant: Logica generala, Ed. Stiintifica si Enciclopedica,

Bucuresti, 1985

Stefan Georgescu: Filosofia dreptului. O istorie a ideilor, Ed. All

Educational, Bucuresti, 1998

11