Sunteți pe pagina 1din 10

ISTORIA PLANTELOR MEDICINALE

„Plantele medicinale - în acelaşi timp


ştiinţă străveche, cercetare modernă şi mister."

Din cele mai vechi timpuri, oamenii au folosit plantele medicinale pentru vindecarea
bolilor. Plantele medicinale, curate, pot fi utilizate fără inconvenientul medicamentelor de
sinteză care rezolvă simptome, dar vatămă organe şi funcții esenţiale.
Poate că astăzi mai mult ca oricând, nu mai avem timp să ne (re)amintim ce ne pot oferi
plantele medicinale, dar ele şi-au recăpătat locul cuvenit între remediile curative ale lumii
moderne. Graniţele dintre medicina populară şi cea academică au devenit relative în ultimele
decenii. Chiar dacă nu ne place să recunoaştem, medicina universitară modernă hipersofisticată
a fost nevoită să accepte şi să preia din experienţa şi propunerile medicinii populare.
Istoria utilizării plantelor este strâns legată de istoria omului ca fiinţă superioară. Omul
primitiv se hrănea cu produse vegetale, puse la dispoziţie de natura înconjurătoare, şi cu carne
provenită din vânat. În lupta lui pentru existenţă, omul primitiv se hrănea şi se îmbolnăvea.
Alinarea şi vindecarea rănilor şi-a gasit-o, întotdeauna, în buruienile cu care se hrănea, sau în
altele, numai cu virtuţi tămăduitoare din mediul natural.
Din punct de vedere istoric, medicina academică şi fitoterapia au ca origine aceeaşi
ştiinţă a vindecării, legată de numele lui Hipocrat şi Paracelsus. Efectul tămăduitor al plantelor
a fost experimentat şi recunoscut încă din vechime. În toate epocile fitoterapia a avut adepţi şi
simpatizanţi remarcabili în rândul reprezentanţilor de seamă ai medicinii ştiinţifice. Această
ştiinţă a fost transmisă oral sau în scris, iar de-a lungul vremii, cei ce posedau vaste cunoştinţe
în acest domeniu şi totodată un simţ al observaţiei, au ordonat datele şi experienţele dobândite,
într-un sistem ştiinţific. Arta vindecării devine ştiinţă la popoarele antice, sau cel puţin este
abordată ştiinţific, plantele fiind considerate în principal mijloace curative, remedii.
Theophrastus Paracelsus a folosit pentru prima dată noţiunea de principiu activ.
Despre utilizarea plantelor medicinale ne-au rămas date de la sumerieni, popor care a
trăit între râurile Tigru şi Eufrat din Asia cu 6.000 ani î.Ch., cunoştinţele lor în acest domeniu
fiind destul de avansate. Din aşezările babiloniene şi asiriene, arheologii au scos la iveală
22.000 de tăbliţe de lut, vechi de 5.000 ani, dintre care 33 tăbliţe reprezintă un adevărat dicţionar
al plantelor medicinale. În Egiptul antic, plantele medicinale erau, de asemenea, mult preţuite,
fapt dovedit de papirusurile vechi de mii de ani, care cuprind numeroase reţete de plante
medicinale. Papirusul găsit la Eberes, 1550 î.Ch., descrie 200 plante folosite în tratarea bolilor.
Toate aceste cunoştinţe au fost preluate de medicina greacă, reprezentată prin cel mai mare
medic al antichităţii, Hippocrat (460-375î.Ch.), de la care ne-a rămas lucrarea „Corpus
Hippocraticum", în care sunt descrise 236 plante medicinale.
În secolul I d.Ch., medicul român de origine greacă Dioscoride a început studiul
medicamentelor de origine vegetală şi animală, descriindu-le în cartea sa intitulată „Materia
medica ". Medicul grec Galen (130 - 200) a lăsat numeroase lucrări de medicină şi farmacie
care au stat la baza terapeuticii până în secolul al XlX-lea. Şi în zilele noastre se utilizează
termenul de „preparate galenice" pentru extracte, tincturi, şi siropuri.
Din antichitate şi până în Evul Mediu nu a existat un sistem ştiinţific de clasificare a
plantelor. Acestea erau clasificate empiric în: plante alimentare, plante medicinale, plante toxice
şi ornamentale.
Cel mai vestit medic arab, Ibn Sina cunoscut sub numele de Avicena (980 - 1037), a
scris numeroase cărţi, aşa cum sunt: Cartea tămăduirii, Cartea cunoştinţei, Canonul medicinii
etc. Opera sa medicală a stat timp de cinci secole la baza studiului medicinii, atât în Orient, cât
şi în Occident.
În China, medicina populară are o veche tradiţie, care s-a dezvoltat în paralel cu cea din
Europa şi independent de aceasta. Împăratul Sen Nung, care a trăit cu 3.000 ani î.Ch. era
preocupat de studiul plantelor medicinale, fiind considerat întemeietorul medicinii chineze. Tot
în China s-a descoperit o carte scrisă cu 2.600 ani î.Ch., în care sunt indicate plantele medicinale
cu întrebuinţările lor. În anul 1517 au apărut pe piaţa Europei plante medicinale chineze aduse
din Canton, de către corăbiile portugheze.
Numit părintele botanicii, Theophrastus Paracelsus (1493-1541) a scris o istorie a
plantelor, considerată primul tratat ilustrat despre plantele medicinale. Multe dintre plantele
descrise de el, le recunoaştem şi astăzi în cartea a XXI-a şi a XXVII-a, a lucrării „Naturalis
historia". Caius Plinius abordează plantele cu mult har şi pricepere fiind unul dintre cei mai
renumiţi medici ai antichităţii. Cornelius Celsus a scris un impresionant compendiu de medicină
ce includea 250 de plante medicinale. Un pas important în dezvoltarea cunoştinţelor din acest
domeniu a fost realizat de marele medic şi erudit bemez, profesorul Albrecht von Haller,
fondatorul fiziologiei experimentale, care a fost şi un remarcabil cunoscător al plantelor
medicinale, pe care le-a utilizat în practica medicală.
Linne C. (1777-1778) este considerat cel mai mare botanist al secolului XVIII-lea, care
a contribuit într-o mare măsură îndeosebi la dezvoltarea botanicii sistematice. El a introdus în
biologie numirea plantelor cu nume duble: de gen şi specie. Acest fel de numire, introdus de
Linne, s-a păstrat până în zilele noastre şi se foloseşte de către toate ţările. În ultimele decenii
s-a extins mult utilizarea plantelor în terapeutică, înregistrându-se chiar o „revenire
spectaculoasă către fitoterapie”. În ultimele 2 - 3 decenii ştiinţa medicinală şi farmaceutică
priveşte cu alţi ochi „buruienile de leac”, iar cercetările moderne actuale îşi pun mari speranţe
în ele. Până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, ştiinţele naturii şi medicina au fost strâns legate.
Numărul plantelor medicinale a fost estimat în 2005, la aproximativ 9.000. Cerinţele enorme
pentru plante medicinale se manifestă atât pe plan local, cât şi pe plan internaţional. În anul
1990 de exemplu, s-au făcut importuri care s-au ridicat la cantitatea de 400.000 t, cu valoarea
de 1.224 milioane dolari. Aproximativ 80% din importul şi exportul de plante medicinale este
realizat de un număr de 12 ţări din Asia, Europa şi America, care au tradiţie în acest domeniu.
Principalele ţări importatoare de plante medicinale sunt Japonia, Republica Koreea, SUA şi
Germania, în timp ce principalele ţări exportatoare sunt China şi India.

Plantele medicinale în România


Numeroase documente atestă utilizarea plantelor de către medicina noastră tradiţională.
Dintre acestea se remarcă documente datând din secolele XIII-XVI. Trebuie amintită
„Herbarium", prima carte de plante medicinale tipărită la Cluj în anul 1578 în care se precizează
că vraciul are sarcina să cerceteze ierburile pentru a descoperi pe cele cu proprietăţi de vindecare
şi împotriva otrăvurilor.
Cu peste un secol mai târziu, în Lexicul slavo-roman din 1694, se găsesc recomandări
privind denumirea şi utilizarea unor plante medicinale cum sunt menta şi muşeţelul.
Benko I. în Monografia Transilvaniei (1778) intitulată „Transsylvania sive Magnus
Transsylvaniae Principatus, olim Dacia Mediterranea dictus" (Transilvania sau Marele
Principat al Transilvaniei, odinioară Dacia Mediterană) arată că mai ales româncele
întrebuinţează cu folos pentru vindecarea anumitor boli „buruienile" neglijate de alţii. Acelaşi
autor menţionează: "... românimea cunoaşte foarte bine ierburile şi întrebuinţându-le spre
folosul ei, întrece alte neamuri".
Lui Sigerus P. îi revine meritul de a-i fi publicată, în anul 1791, o listă aproape completă
a plantelor medicinale din Transilvania.
Date despre utilizarea plantelor medicinale apar şi în opera iluministului român Piuariu
Molnar (1749-1815) şi în lucrarea lui Samuel Vulcan de la începutul secolului al XIX-lea.
Cercetările efectuate la plantele medicinale a luat avânt în secolul al XIX-lea datorită
remarcabilelor studii efectuate de savantul francez Claude Bernard, ceea ce a permis verificarea
acţiunii a numeroase plante întrebuinţate de mult timp de medicina populară şi descoperirea de
noi plante cu proprietăţi terapeutice.
Dezvoltarea deosebită a botanicii în secolul al XlX-lea a fost marcată şi prin interesul
pentru plantele medicinale. Apar noi forme organizatorice ca „Societatea medicilor şi
naturaliştilor din Iaşi" (1834), Şcoala Naţională de Medicină şi Farmacie din Bucureşti (1857)
(în cadrul căreia se individualizează în 1869 Şcoala Naţională de Farmacie) la ctitoria cărora
un rol deosebit 1-a avut Carol Davila.
Printre cei care s-au remarcat prin interesul lor pentru plantele medicinale au fost:
Costache Vârnav, cu o dizertaţie privind fitoterapia în Moldova (1835) şi cu numeroase articole
apărute în periodicul „Provăfuitorul Sănătăţii" (1844); Edel I., care în însemnările sale din
expediţia în Carpaţii Moldovei dă numeroase date despre plantele medicinale; Szabo şi Czihak,
care publică lucrarea „Despre plantele medicinale ce se întrebuinţează de poporul român la
bolile animalelor şi vitelor" (1863) etc.
Pax F. în 1900 scrie: "..poporul român cunoaşte în general lumea plantelor mai bine
decât în Germania", fiind impresionat de cunoştinţele despre plante ale numeroşilor ţărani pe
care i-a întâlnit în timpul călătoriei sale ştiinţifice în Carpaţi şi în alte regiuni ale ţării noastre.
La începutul secolului al XX-lea Bela Pater înfiinţează la Cluj în 1904 „Staţiunea
experimentală de plante medicinale", transformată ulterior în "Institutul experimental de
cercetări pentru cultivarea plantelor medicinale", care în anul 1925 cuprindea 25 ha, cu peste
40 de specii.
Contribuţii importante aduc studiile lui Theodor Solacolu, în special cele privind
valorificarea în terapeutică a unor specii de plante medicinale ale lui Traian Săvulescu, care a
întocmit un studiu foarte documentat privind valorificarea plantelor medicinale (1931) şi al lui
Gheorghe Grinţescu care publică în 1923 primul „Tratat de botanică farmaceutică".
Cunoaşterea şi utilizarea plantelor medicinale în spaţiul Carpato-Danubiano-Pontic are
vechi şi puternice tradiţii. Traian Săvulescu (1924) aprecia că: ".. botanica populară la noi s-a
născut odată cu poporul, a evoluat cu el şi într-însa se răsfrâng trecutul, istoria, îndeletnicirile,
suferinţele şi bucuriile lui... "
Grinţescu I. în 1932 propunea o reorganizare a întregului sector de plante, crearea unei
industrii naţionale de prelucrare şi interzicerea
importului de plante medicinale care se putea recolta sau cultiva în ţara
noastră. Cu toate acestea nici în 1945, după cum tot el remarcă, situaţia nu
s-a îmbunătăţit: "Recoltarea plantelor medicinale se găseşte într-o stare
rudimentară. Astăzi recoltarea se face de fiecare cum se pricepe", iar în altă
parte : "recoltările constituie un jaf în flora spontană..".
O etapă mai bună pentru organizarea sectorului de plante începe odată
cu înfiinţarea în anul 1949 a „întreprinderii comerciale de Stat PLAFAR"
în subordinea Ministerului Sănătăţii având ca obiect de activitate achiziţia
plantelor din flora spontană, contractarea celor din culturi cu unităţi
producătoare, condiţionarea, prelucrarea primară a materiei prime şi
începutul valorificării sub formă de produse farmaceutice.
în anul 1951 se formează „Centrul de cercetări ştiinţifice pentru
plante medicinale aromatice şi similare", unde încep cercetările pentru
valorificarea materiilor prime din flora spontană şi din culturi până la
produsul finit. Principiile active din plante au structură chimică foarte
variată ceea ce explică şi acţiunile lor medicamentoase multiple
(Constantinescu, 1979, Milică, 1983, Laza, 1975).
Indiferent cât de des s-au schimbat modul şi metoda de tratare a
bolilor, indiferent dacă au fost sau nu păcăliţi de diverşi indivizi, tămăduitori
amatori de chilipiruri, oamenii simpli din popor nu şi-au pierdut totuşi
încrederea în puterea vindecătoare a plantelor medicinale.

Herodot consemnează, în scrierile sale istorice, că dacii şi sciţii utilizau diferite leacuri din plante, cu
peste patru sute de ani înaintea erei noastre. Cunoştinţele despre utilizarea plantelor în tratamentul
diferitelor afecţiuni s-au transmis de-a lungul veacurilor, din generaţie în generatie, un rol foarte
important în acest sens, cel puţin pentru ţara noastră, avându-l aşezămintele mănăstireşti.
Astfel, sunt atestate documentar, încă din secolele paisprezece, aşa-numitele „bolniţe” de pe lângă
mănăstirile din Tismana, Neamţ, Prislop, unde călugării se îndeletniceau cu recoltarea de plante de leac
şi cu prelucrarea lor. Dovada exploatării şi comercializării plantelor medicinale în cantităţi ce depăşeau
necesităţile interne o avem în convenţiile Marelui Voievod Mircea cel Bătrân cu negustorii braşoveni şi
ale lui Alexandru cel Bun cu cei lioveni, convenţii în care erau nominalizate şi plante medicinale. În
1551 apare la Braşov cartea medicului Paul Kir, intitulată „Studiul sănătăţii”, arătând virtuţile hranei.
Tot în această perioadă au apărut primele farmacii, prima atestare documentară fiind cea din anul 1494
din Sibiu. Importanţa folosirii plantelor medicinale, inclusiv recomandări cu privire la recoltarea lor, le
găsim în documente oficiale, cum sunt „Pravila lui Matei Basarab – 1652” şi „Hristovul lui Grigore
Ghica – 1725”. În secolul XVIII, numeroşi farmacişti descriu, clasifică şi arată modul de utilizare al
plantelor medicinale, iar mai târziu, în secolul al XIX-lea, apar societăţi şi şcoli de farmacie – 1869
Şcoala Naţională de Farmacie, la ctitoria căruia un rol deosebit l-a jucat Carol Davila. Apar numeroşi
practicieni, un rol deosebit avându-l C. Vorel, care a fost autorizat prin Hristovul domnesc al
domnitorului Alexandru Sturza să întemeieze o farmacie la Piatra Neamţ, în anul 1825, sub numele de
Laboratorul Vorel, care va funcţiona continuu timp de peste o sută douăzeci de ani. Încă din 1925, apar
primele culturi industriale de plante medicinale, iar din 1949, întreaga activitate de cultivare, recoltare,
prelucrare a plantelor medicinale şi aromatice trece în subordinea statului, prin intermediul
întreprinderilor Plafar. Astăzi, într-un fel sau altul, toţi utilizăm medicamente, ele fiind de două feluri,
ţinându-se cont de materia primă din care au fost preparate: medicamente sintetice şi medicamente de
natură vegetală. Dacă în jurul anului 1900 toate medicamentele erau de natură vegetală, astăzi acest
raport este invers, în favoarea medicamentelor de sinteză. După perioada empirică a utilizării plantelor
de leac, cunoştinţe care s-au predat prin viu grai în primele faze ale istoriei umane, s-a trecut apoi la o
altă etapă, a cunoaşterii plantelor medicinale şi aromatice, etapă experimentală în care se include studiul
chimiei.
România are în flora sa peste 3500 specii de plante diferite, cultivate sau spontane. Dintre acestea, în
medicina populară tradiţională sunt utilizate circa 10%, adică aproximativ 350 de speci, dar care nu au
fost încă toate studiate. În nomenclatorul întreprinderilor prelucrătoare sunt incluse, sub diferite forme,
ceaiuri sau produse medicamentoase. Aproximativ 160 specii medicinale şi aromate, dintre care 110
specii sunt recoltate din flora spontană, iar peste 50 specii au fost introduse în cultură. Plantele
medicinale sunt utilizate sub formă de: muguri, scoarţă, frunze, flori, fructe, seminţe, rădăcini, prelucrate
sau folosite direct sub formă de infuzie, decoct, macerat, tincturi, suc proaspăt, pudră sau consumate ca
atare, oprind evoluţia multor boli, şi tratând altele, definitiv. Astăzi, cercetările oamenilor care studiază
plantele au o orientare comună: tratarea cancerului. Este incontestabil că boala canceroasa a apărut o
data cu omul. Numeroase dovezi, precum prezenţa unor leziuni de cancer descoperite în trupul unor
mumii egiptene, cât şi indicaţii scrise, aparţinând trecutului îndepărtat, vin în sprijinul acestei afirmaţii.
Cea mai mare parte din remediile întrebuinţate în acest scop secole de-a rândul au fost preparate din
plante, ale căror identitate şi folosire au fost transmise din generaţie în generaţie, fapt care explică
existenţa unui număr impresionant de mare de specii vegetale întrebuinţate de medicina empirică la
diverse popoare în tratamentul cancerului.
Spânzul, plantă-toxică, cu o componentă otrăvitoare care, în egală măsura, salvează viaţa, dar provoacă
şi moartea, a stârnit interesul cercetătorilor noştri, farmacişti, medici şi biologi. La marginea pădurilor
de fag, brad sau molid, în zonele de deal şi de munte, ne întâmpină în primele luni de primăvară o plantă
neobişnuită. Floarea se arată ca o frunză la începutul adolescenţei, o frunză care nu a reuşit să se
metamorfozeze într-o floare. Aceasta este floarea spânzului: Helleborus sp. În lumea ierburilor de leac
tradiţionale româneşti, dar şi europene, spânzul ocupă un loc cu totul aparte, toxicitatea foarte ridicată,
precum şi virtuţile sale curative deosebite, dându-i o personalitate aparte. În popor, această plantă, în
special rădăcina, era utilizată intern pentru tratamentul bolilor de inimă, paraliziilor şi altor boli ale
sistemului nervos. La animale erau trecute fire de spânz prin ureche sau prin hrana care o consumau,
pentru a fi vindecate de boli. Astăzi, oamenii disperaţi de boala cancerului, ca o ultimă şansă, au folosit
această plantă miraculoasă şi s-au vindecat.
Capacitatea naturii de a-l ajuta pe om în lupta cu boala, este nemărginita. Multe dintre resursele ei sunt
încă necunoscute, uitate sau insuficient popularizate de către cei care le cunosc. Supremaţia
medicamentelor a impins în uitare plante de-a dreptul miraculoase, folosite sute de ani în farmacia
săteasca. Printre ele se afla şi mărul lupului: Aristolochia clematitis, un antidot extrem de puternic al
cancerului de rect şi nu numai atât. Această plantă, cunoscută şi sub numele de cucurbeţică, este toxică
dar ea poate face minuni. Despre Aristolochia se stiu puţine lucruri: pentru mulţi, chiar şi specialişti,
pare necunoscută. Creşte lipsită de importanţă prin vii, deranjând chiar prin mirosul său deloc plăcut.
Vindecă plăgi ale pielii, eczeme, răni care nu se inchid, favorizează creşterea părului. Puţini oameni ştiu
acest lucru. Cineve îmi spunea: « Copiii învaţă la şcoală atâtea lucruri, dar nu învaţă ce trebuie să
mănânce, ce este nociv şi ce este bun în viaţa lor de zi cu zi. Oamenii nu mai ştiu sa trăiască aproape de
natură, să se bucure de soare, de frigul ei, de roadele ei proaspete, crude, aşa cum le-a lăsat Dumnezeu
». Înstrăinându-ne de natură, ne înstrăinăm de noi înşine şi o luăm pe un drum greşit. În lumea
fitoterapeuticii româneşti, domnul Ovidiu Bojor face o figură aparte: pe urmele pajiştilor cu flori,
domnul Ovidiu Bojor şi-a molipsit cercetarea cu atâta vitalitate şi pasiune, încât lumea ierburilor de leac
şi-a deschis, pentru el, toate tainele şi comorile. Alături de el amintim pe Virginia Faur, Ghe. Ierimia,
I.Groza , oameni care cred în plante, în natură. În hărţuirea noastră de zi cu zi, ce ne stoarce de energie
şi de puteri, ne îndreptăm tot mai rar paşii şi privirea spre natură. Şi ce ofertă generoasă ne face pe gratis,
imperiul vegetat ! Câte laboratoare în aer liber sunt pregătite să ne preia suferinţele ! Pretutindeni există
câte o gură de rai, gata să ne primească şi să ne desfete sufletul. Scoarţa, mugurii, florile, frunzele,
fructele, seva, şi răşina copacilor sunt medicamentele clasice pe care natura ni le pune la: dispoziţie.
Fânul de vară de pe dealuri şi muscele, se coseşte, dar în urmă, peste o lună, se pregăteşte cositul otavei:
înainte ca toamna să coboare pe plaiuri, mireasma divina a fânului va mai aşterne o undă de blândeţe
peste pământ. Mirosul fânului nu este însă unicul dar pe care Dumnezeu ni-1 trimite să ne înveţe că
lumea a fost ruptă cândva din Rai.
Florile de fân au în ele puterea miraculoasă de a vindeca. De mult, când sticluţele cu medicamente nu
găsiseră încă drumul satelor, farmacia se afla în ograda din jurul casei, acolo unde creşteau florile de
fân. O mână de flori de fân conţine nu mai puţin de zece specii de plante medicinale, care alcătuiesc o
formidabilă reţeta de sănătate, cu nenumărate acţiuni terapeutice.
Sunătoarea - o plantă calmantă la nivelul pielii, contra alergiilor, a mâncărimilor, bolilor de ficat;
calmează nervii, induce somnul.
Menta - stimulează respiraţia, antiseptic pentru căile respiratorii, recomandată pentru ten.
Sânzienele galbene – cicatrizante, grăbesc refacerea ţesuturilor, înfrumuseţează pielea, reglează
tiroida.
Trifoiul roşu – antiseptic, antireumatic.
Codiţa şoricelului – acţiune stimulentă asupra ficatului, cel mai puternic antibiotic natural,
antiseptic, indicat pentru a fi folosit de toate femeile, începând cu vârsta de 12 ani.
Sulfina – regenerează celulele hepatice, reglează tensiunea arterială, calmează sistemul nervos.

Popoarele antice credeau că boala este cauzată de forţe magice sau supranaturale. Hipocrate, negând
aceste credinţe superstiţioase, devine primul medic al istoriei. El denumea prin “Vis medicatrix natural”
puterea curativă a naturii, capacitatea corpului de a se autovindeca. în mod fundamental. În practica
medicinii naturiste există o credinţă profundă în posibilitate organismului de a se vindeca singur.
Evident, această filozofie are limite şi sunt destule motive pentru ca persoana bolnavă să apeleze la
natură întrucât ea este singura capabilă să vindece.

Lista plantelor toxice conţine plante în care toată planta sau numai anumite părţi ale ei sunt
toxice.
În general intoxicaţia se produce pe cale digestivă, dar unele plante (puţine la număr, ca de
exemplu degeţelul), chiar şi prin atingere pot genera intoxicaţii.
Intoxicaţii grave poate produce Ongaonga (Urtica ferox) şi Toxicodendron radicans.
Factorii care influenţează gravitatea intoxicaţiei sunt:

- constituţia individuală
- vârsta
- caractere moştenite (înclinaţie ereditară);

Unele plante, care conţin o substanţă toxică termolabilă, prin fierbere pot să devină
comestibile.

Principalele
Partea
Plantă substanţe Efectele intoxicaţiei
toxică
componente

frunze şi Ciclamină crampe, ameţeli, tulburări


(Cyclamen sp.)
bulb (Saponină) circulatorii

(Hyoscyamus
toată planta Atropină (Alcaloid) tulb. cardiace, halucinaţii
niger)

toată planta,
(Strychnos nux-
mai ales Stricnină (Alcaloid) moarte
vomica)
seminţele

Hellebrigenină
(Helleborus niger) toată planta tulb. cardiace
(Bufadienolid?)

în concentraţie redusă efect


numai unele alpha-Hederină
(Hedera helix) medicinal, doze mari tul.
părţi (Saponină)
gastrice, febră

sâmburele
din boabă, tulb. ameţeală, colaps
(Taxus baccata) frunze, Taxină (Alcaloid) circulatoriu, paralizia
scoarţă, respiraţiei
lemnul
Principalele
Partea
Plantă substanţe Efectele intoxicaţiei
toxică
componente

Scopolamină, pierderi cunoştinţei, leşin,


(Brugmansia) toată planta Hiosciamină moarte prin insuficienţă
(Alcaloizi) cardiacă

răcirea corpului, paralizia


(Aconitum Aconitină
toată planta circulaţiei/respiraţiei,
napellus) (Alcaloid)
crampe, exitus (moarte)

Degeţel roşu
Digitoxină
(Digitalis Frunze tulburări cardiace (aritmii)
(Digitalis)
purpurea)

seminţe şi
(Wisteria sinensis) Wisteria-Lectină tulb. digestive/circulatorii
păstăi

toată planta,
(Conium paralizie până la stop
mai ales Coniină (Alcaloid)
maculatum) respirator
seminţele

toată planta,
(Laburnum paralizie până la stop
mai ales Citisină(Alcaloid)
anagyroides) respirator
seminţele

Piciorul cocoşului
toată planta Protoanemonină tulb. digestive
(Ranunculus sp.)

senzaţie de vomă, exitus


Brânduşă de toată planta,
Colchicină (moarte) prin paralizia
toamnă (Colchicum mai ales
(Alcaloid) centrului respirator la o
autumnale) seminţele
doză de (20-40 mg)
Principalele
Partea
Plantă substanţe Efectele intoxicaţiei
toxică
componente

vlăstari, Sambunigrină
Soc (Sambucus sp.) scoarţă, (Glicozidă vomitări
frunze cianogenă)

(Aethusa cynapium) toată planta Aetusină (Poliină) moarte

(Hyacinthus
bulbul Oxalat de calciu? Vomitări
orientalis)

tulpina 16-Hidroxiridal
Iris (Iris sp.) tulb. digestive
subterană (Diterpenă)

Amigdalină
(Prunus frunze, dureri de burtă, senzaţie de
(Glicozidă
laurocerasus) sâmburi vomă
cianogenă)

Lăcrămioară
Convallatoxină (
(Convallaria frunze, flori tulb. de ritm cardiac
Cardenolidă)
majalis)

Ongaonga (Urtica la atingerea frunzelor se


toată planta ? (Cardenolidă)
ferox) produc intoxicaţii grave !

Oleandru (Nerium frunze, Oleandrină


tulb. digestive
oleander) ramuri (Cardenolidă)

Rubarbăr (Rheum
frunze Oxalat de calciu crampe, tulb. renale
rhabarbarum)

Rododendron Andromedotoxină senzaţie de vomă, vomă,


toată planta
(Rhododendron sp.) (Diterpenă) diaree, crampe
Principalele
Partea
Plantă substanţe Efectele intoxicaţiei
toxică
componente

(Heracleum sucul din


Furanocumarine arsuri, bronşită
mantegazzianum) plantă

(Delphinium
toată planta Elatină (Alcaloid) tulb. digestive
elatum)

Oleandrul caribic
Tevetină iritări a pielii, pierderi de
(Thevetia toată planta
(Cardenolid) conştiinţă
peruviana)

senzaţie de vomitare,
(Daphne Mezerină
boabe vomitare, tulb.
mezereum) (Ortoester)
cardiace/circulatorii

Atropină,
Ciumăfaie (Datura febră, pierderi de
toată planta Scopolamină
stramonium) conştiinţă, halucinaţii
(Alcaloid)

părţile verzi,
(Chaerophyllum
fiind toxic şi Falcarinol (Poliină) paralizie
temulum)
uscat

toată planta,
Mătrăgună (Atropa mai ales halucinaţii, demenţă
Atropină (Alcaloid)
belladonna) fructele (furioasă), frisoane
(bace)

Cucută (Cicuta Cicutoxină senzaţie de vomă,


toată planta
virosa) (Poliină) vomitare,, crampe
Principalele
Partea
Plantă substanţe Efectele intoxicaţiei
toxică
componente

senzaţie de vomă, febră,


Ricin (Ricinus
seminţe Ricină (Lectină) tulb. de ritm cardiac
communis)
(aritmii)

Bibliografie Edit