MIRCEA DUŢU VLAIC P.

IOAN DUMITRU DINU

Prof. Univ. Dr. dr. in drept

INTRODUCERE IN STUDIUL REGIMULUI JURIDIC AL PARCULUI

NAŢIONAL RETEZAT

BUCURESTI, NOIEMBRIE 2010

1
 1. Procesul de declarare a „Parcului Naţional Retezat”

Primul act oficial prin care se preconizează înfiinţarea unei rezervaţii

naturale în Retezat este adresa Grădinii Botanice din Cluj nr.310/1932 din 15
decembrie 1923, semnată de directorul său, prof. univ. Al.Borza, prin care se
solicită Direcţiei Generale pentru Reformă Agrară din Cluj (pct.6) păstrarea
unui „teren mare” în zonă, în vederea proclamării sale ca parc naţional.
Direcţia aderă, în principiu, la ideie, cerând în acest scop, printr-o circulară,
consilierilor agricoli judeţeni să refere asupra situaţiei de drept şi de fapt a
terenurilor vizate, iar la sugestia directorului său, Petrini, prof. univ. Al.Borza
se adresează, sub nr.15 din 24 ianuarie 1924, cu un memoriu Ministerului
Agriculturii şi Domeniilor, Casa Centrală a Cooperaţiei şi Împroprietăririi
Sătenilor „în chestiunea extrem de importantă din punct de vedere cultural-
ştiinţific, dar chiar şi politic a protecţiunii naturii prin crearea de rezervaţii
naturale şi parcuri naţionale”.
În acest context, se considera că „Reformarea agrară ce se înfăptuieşte
acum este cel mai fericit prilej, dar din nefericire şi ultima ocazie de a mai
salva din comorile botanice ale ţării – formaţiuni vegetale caracteristice şi
specii rare sau unice – ce nu au fost devastate sau alterate încă de mâna
omenească”, prezentându-se şi „punctele cele mai importante din Ardeal, unde
pe cale de legislaţiune sau de măsuri administrative ar trebui create de urgenţă
rezervaţiuni şi parcuri”. Totodată, se propunea extinderea proiectului şi în alte
provincii ale ţării astfel „ca în legătură cu Reforma Agrară, să alcătuim acum o
întreagă reţea de rezervaţiuni, parcuri naturale şi monumente ale naturii puse
sub protecţia unei legi speciale, care trebuie să vină şi sub ocrotirea unui
Oficiu central, special, cu consilieri din toate provinciile ţării şi cu epitropia
înţelegătoare a Ligii naţionale pentru protecţiunea monumentelor naturii”.
Instituirea acestor prime măsuri de protecţie a naturii era considerată de savant
drept un „suprem postulat cultural al timpului”, care răspundea „intereselor
superioare ale ţării”; totodată, se sublinia şi dimensiunea internaţională a
proiectului, prin faptul că prin crearea acestor „protectorate”, „aziluri” de
comori vegetale „vom putea sta cu fruntea ridicată în faţa vecinilor noştri
(Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Rusia) şi a statelor din apus şi din ambele
Americi, unde există de mult astfel de rezervaţii admirabil organizate şi
studiate”, „vom putea da un răspuns liniştitor şi „Ligi internaţionale pentru
protecţia naturii” şi prietenilor din Apus, care ne întreabă cu îngrijorare, ce
face România în aceste clipe prielnice şi hotărâtoare pentru păstrarea în viitor a
monumentelor naturii”.
Totodată, în atari condiţii, Grădina botanică putea proceda la
„organizarea proiectelor grădini alpine, în legătură cu rezervaţiile de munte,

2
împlinindu-şi misiunea ce o are, de a studia din punct de vedere sistematic,
ecologic, în mod comparativ şi experimental, comorile lumii vegetale”.
La rândul său, Casa Centrală a Cooperaţiei şi Împroprietării Sătenilor
(adresa nr.3673/18.02.1924) răspundea pozitiv iniţiativei, cerând promotorului
proiectului să precizeze suprafeţele necesare şi aşezarea lor, pentru întreaga
ţară, spre a statua asupra rezervării acestora.
Răspunsul venea câteva luni mai târziu prin adresa nr.220/21.09.1924 a
Institutului de Botanică sistematică şi Grădinii Botanice a Universităţii din
Cluj în care se precizau, pe judeţe, pentru întreaga ţară, terenurile care să fie
rezervate. Textul relativ la Retezat, însoţit de o schiţă şi o hartă propunea
următoarele: „Regiunea superioară a Retezatului trebuie transformată într-un
grandios Parc Naţional, o rezervaţie ştiinţifică importantă prin adăpostirea şi
apărarea de orice stricăciune a vegetaţiei şi a lumii sale naturale. Rezervaţia
ar cuprinde terenul dintre piscurile şi crestele de munte Zănoaga-Slăveni-
Retezat-Stânişoara-Pelaga-Bucura şi se mărgineşte spre Sud de Valea
Lăpuşnicului, anexându-i-se şi micul masiv calcaros „Paltină” din stânga
Lăpuşnicului Mare”.
La scurt timp, Casa Centrală a Cooperativei şi Împroprietării Sătenilor
anunţa că a luat măsuri „ca terenurile cerute a fi transformate în parcuri
naţionale de interes ştiinţific să fie rezervate în mâinile statului”, pentru a li se
da destinaţia respectivă.
Dar repede au apărut şi complicaţiile legate mai ales de situaţia juridică
a imobilelor vizate. Astfel, la 18 decembrie 1924 Consilierul Agricol al
judeţului Hunedoara comunica „cu părere de rău”, că măsura luată „este prea
tardivă, întrucât parcul naţional din muntele Retezatului nu-l mai putem
înfiinţa prin facerea rezervelor, deoarece parte din acest munte s-a rezervat
proprietarilor vechi, neputându-se expropria, iar partea ce s-a expropriat s-a
atribuit în mod definitiv încă din anul trecut, comunelor ca păşune comunală,
fapt care l-a întărit şi Comitetul Agrar Bucureşti prin hotărârea sa cu
nr.293/1924”. O evaluare a situaţiei din partea Institutului de Botanică, din 9
februarie 1925, trimisă ministerului de resort arăta că, din cele 11 consilierate
vizate, 6 s-au grăbit să răspundă, iar din rapoartele întocmite rezulta că unele
exproprieri şi înfiinţări de rezervaţii nu se puteau înfăptui în baza legilor
existente pentru reforma agrară şi nici pe cale administrativă, în baza legilor
silvice, poliţieneşti, de vânat, pescuit, etc. A fost prilejul pentru Al. Borza şi
echipa sa de a lansa propunerea adoptării „unei legi speciale pentru protecţia
naturii, aşa cum există în ţările Apusului: Franţa, Elveţia, Australia, etc.”, sens
în care a anexat şi o „schiţă de proiect”, cu rugămintea de a fi înaintat
corpurilor legiuitoare, spre adoptare.
În faţa dificultăţilor concrete şi complexităţii situaţiilor juridico-
administrative create, directorul Institutului botanic recomanda „a proceda în
aceste chestiuni cu energia şi cu prudenţa şi echitatea necesară, pentru a putea
împăca interesele superioare ale ştiinţei şi culturii cu interesele juste

3
economice ale populaţiei. În special cred că expropriind sau rezervând un
teritoriu declarat monument al naturii trebuie să ne îngrijim de o recompensă
echivalentă – ca păşune, teren agricol ori pădure, - în parte, pe cât e posibil.
Bineînţeles, făcând rezervele ştiinţifice pentru viitorime, ca să zicem
„veşnicie”, interesele momentane ale unuia sau altuia trebuie să cedeze, trebuie
să cadă”.
După mai multe schimburi de scrisori, deplasări la faţa locului din
partea reprezentanţilor Institutului şi discuţii între persoanele implicate, la 1
februarie 1926 (adresa nr.290) Consilierul Agricol al Judeţului Hunedoara
comunica marcarea pe harta a terenurilor care putea fi cuprinse în viitorul parc
naţional botanic Retezat, neatribuite încă pentru păşuni sau păduri comunelor,
menţionându-se că terenul prevăzut în schiţa nr.1 „nu se poate rezerva,
respectiv preda ..... căci aici Statul numai în jumătate este proprietar, cealaltă
jumătate formând proprietatea în indiviziune. Terenul este pădure
exploatată”. Preluarea terenurilor disponibile din Retezat spre studiu şi
conservare de către Institutul de Botanică Sistematică se va face în vara anului
1927 (proces-verbal din 17 iulie 1927).
Demersul constituirii Parcului naţional Retezat a fost consolidat şi prin
moţiunea specială adoptată în acest sens de Congresul naţional al naturaliştilor
din România, întrunit în zilele de 18-21 aprilie 1928 la Cluj, sub preşedenţia
lui E. Racoviţă. Paralel cu acţiunea de lămurire a opiniei publice şi de angajare
a tuturor naturaliştilor ţării la cererea de înfăptuire a acestui proiect, s-a
desfăşurat o activitate stăruitoare de a clarifica stările de proprietate şi
folosinţă economică a Retezatului, precum şi problemele tehnice de organizare
a ariei protejate.
Nu puţine şi nici dezinteresate au fost şi împotrivirile la această
generoasă iniţiativă; „politicieni demagogi stârnesc pe locuitorii din
vecinătatea Retezatului, ca să reclame libera păşunare pe tot masivul”,
consemna un document al Congresului naturaliştilor, iar într-o informare din
august 1928, întocmită în urma unei deplasării pe teren, naturalistul E.I.
Nyarady menţiona, printre altele, că: „G.Kendeffy se poartă duşmănos contra
acestui Parc şi lucrează la Minister în înţelesul ca să se strice ce s-a făcut până
acum” şi propunea „Să fie stabilit precis care sunt teritoriile care sunt
expropriate definitiv, care sunt cele care afirmativ sunt comune în părţi egale
între Stat şi între Kendeffy şi pe urmă care sunt acele care s-au lăsat definitiv
în posesiunea lui Kendeffy”.
Pe baza concluziilor Congresului Naturaliştilor prezentate de profesorii
E.Racoviţă, A.Popovici-Bâznoşanu şi Al. Borza şi a rapoartelor Consilieratului
Agricol, în august 1928, ministrul agriculturii C.Argetoianu aprobă înfiinţarea
parcului naţional. Dar „uneltirile” potrivnicilor proiectului generează noi
amânări şi presupun alte intervenţii la conducerea ministerului; se efectuează
estimări ale cheltuielilor necesare şi se formulează promisiuni de definitivate a
lucrărilor în 1929. Numirea prof. univ. Al.Borza, la 1 iunie 1929, ca secretar

4
general al Ministerului Instrucţiunilor Publice încetinează şi mai mult procesul
de înfiinţare a parcului; în schimb, se intensifică adoptarea proiectului de lege
privind protecţia monumentelor naturii, însuşit de noul ministru al agriculturii
şi domeniilor naţional – ţărănistul Ion Mihalache, astfel că este aprobat de
ambele camere, legea e promulgată de rege şi publicată sub nr. 213, în
Monitorul Oficial nr.148, din 7 iulie 1930.
În baza sa, prin Decretul Regal nr.1301 din 8 aprilie 1931 a fost numită
Comisia Monumentelor Naturii, astfel că toate problemele desăvârşirii
proiectului parcului naţional Retezat sunt preluate de aceasta; tot atunci
administraţia munţilor a trecut asupra Casei Autonome a Pădurilor Statului.
Apoi, la 1 iunie 1933 s-a constituit Comisia regională pentru Ardeal a
Comisiunii Monumentelor Naturii, căreia i-a revenit responsabilitatea
„pregătirii tehnice şi administrative a lucrărilor pentru declararea
monumentelor naturii” şi care la 19 octombrie 1933 a aprobat propunerea prof.
univ. Al.Borza de a se convoca o „conferinţă cu participarea tuturor celor
interesaţi în chestiunea înfiinţării Parcului Naţional al Retezatului (autorităţi,
instituţii, particulari), în care să se caute a se armoniza interesele tuturor
acestora şi să se stabilească în linii generale proiectul de lege, prin care se va
înfiinţa Parcul Naţional al României” în munţii Retezat.
Această consultare, în sens modern, a publicului a avut loc în ziua de 13
noiembrie 1933, la sediul prefecturii judeţului Hunedoara şi au participat „toţi
şefii autorităţilor din Deva, reprezentanţii parlamentarilor şi ai diferitelor
societăţi, apoi particularii interesaţi”.
Printre altele, referitor la situaţia juridică a terenurilor afectate
proiectului, directorul Serviciului agricol al judeţului şi deputat Emil Şelariu
au precizat că „acest teritoriu este proprietatea indiviză a lui Kendeffy Gavrilă
şi a statului prin exproprierea absenteistului Kendeffy Ludovic. Din acest
teritoriu s-a atribuit comunelor mărginaşe prin Reforma Agrară golurile de
munte ca păşuni. Comunele ar putea fi recompensate prin exproprierea unei
porţiuni de pădure a proprietarului Thoroczkay, care ar urma să fie defrişată şi
dată comunelor drept păşune, în schimbul golurilor de munte mai sus
amintite”. Un alt participant (ing. I.Danciu), a considerat că o condiţie
principală o reprezintă, în acest context, ieşirea din indiviziune şi accelerarea
judecării liniei de defalcare, numai astfel putându-se efectua delimitările
teritoriale necesare.
Procedura propriu-zisă de înfiinţare a parcului avea să se declanşeze la
29 ianuarie 1934, când Comisia regională pentru Ardeal adoptă rezoluţia de a
propune Comisiei Monumentelor Naturii (CMN) declararea oficială a Parcului
Naţional al Retezatului; la 3 mai acelaşi an, CMN adoptă propunerea şi
„avizează să se declare ca monument al naturii în limitele şi condiţiile propuse,
ţinând seamă de situaţia juridică a întinderii declarate de Parc Naţional”.
În spiritul unei concepţii moderne, acest teritoriu „aflându-se de drept în
proprietatea Statului în indiviziune cu Gavril Kendeffy, precum şi atribuit prin

5
Reforma Agrară mai multor comune ca păşune de munte, iar un teritoriu alpin
atribuit ca rezervaţiune ştiinţifică Institutului Botanic din Cluj şi în partea de
Nord fiind proprietatea Statului şi a unor particulari” s-a stabilit un regim de
protecţie diferenţiat, suprapus celui de proprietate, care prevedea interzicerea
defrişării pădurilor, tăierii copacilor, distrugerii jepilor pe întreg teritoriul
parcului, „oricui ar aparţine de drept şi de fapt acele păduri”, precum şi a
păşunatului într-o zonă bine delimitată, în restul acestuia fiind supus aprobării
curatorului şi numai cu titlu temporar.
În cele din urmă masivul Retezat a fost confirmat ca monument al
naturii prin Jurnalul Consiliului de Miniştri nr.593 din 22 martie 1935, în
următoarele limite: valea Râul Mare, începând cu punctul Gura Zlăţii, urmând
valea Lăpuşnicului, înglobând vârful Stănulet (cota 2050), continuând, de la
punctul 1413, pe Lăpuşnicul Mare în sus, trecând, pe culmea vârful Buţii, la
cota 1977, urmând culmea Păpuşii, vârful Custura, vârful Gruniul 2.302, spre
Nord cota 1563, vârful Mare 2456, cuprinzând văile superioare ale râului
Nucşorului până la cota 1367, trecând la vârful Retezatului (2484) şi pe scoaba
Retezatului la râul Zlătuia până la Gura Zlata. Suprafaţa era de circa 100 km2,
iar din punct de vedere legal se preciza că: „Fiind proprietatea Statului în
indiviziune cu particulari, chestiunea juridică rămâne neatinsă”.
Parcul Naţional Retezat şi-a păstrat calitatea de arie protejată în
condiţiile actelor normative care s-au succedat în materie (Decretul nr.
237/1950, Legea nr. 9/1973, Legea nr. 137/1995, Legea nr. 5/2000, O.U.G. nr.
195/2005), iar din 1980 face parte integrantă din reţeaua internaţională a
rezervaţiilor Biosferei ‚, aferentă programului UNESCO „Omul şi Biosfera”.
El este o arie protejată de interes naţional şi internaţional, fiind încadrat,
conform clasificării I.U.C.N. în categoria II (Parc naţional), structurată într-o
zonă centrală (în suprafaţă de 16.866 ha) şi o zonă-tampon de 19.551 ha. Tot
aici se află şi rezervaţia ştiinţifică Gemenele (categoria I – I.U.C.N.), de 1630
ha.

2. Implicaţiile juridice al declarării Parcului Naţional Retezat

Potrivit art. 5 alin. 7 din Legea nr. 213/1930, monumentele naturii cu o

suprafaţă mai mare de 10 ha nu pot fi păstrate de proprietar, fapt pentru care,
prin adresa nr. 173/14 iunie 1939, Comisia Monumentelor Naturii solicita
Ministerului Agriculturii şi Domeniilor să procedeze la exproprierea pentru
cauză de utilitate publică a întregului teren pe care se afla parcul naţional.
Demersurile administrative au început, dar au fost complicate de procesul
judiciar de ieşire din indiviziune şi stabilire exactă a limitelor proprietăţilor în
discuţie.
De asemenea, potrivit art. 5 alin. (1) din Decretul nr. 237/1950 pentru
ocrotirea monumentelor naturii în R.P.R., „Monumentele naturii sunt bunuri

6
ale întregului popor, respectiv avut obştesc, libere de orice sarcini şi
servituţi.”
Toate aceste evoluţii arată că întregul teritoriu al Parcului naţional
Retezat reprezintă proprietatea publică a statului.

Suprafaţa de 10.571,3 ha (Domeniul Retezat) a fost proprietatea în

devălmăşie, în cote egale, a fraţilor Ludovic (Lajos, Louis) Kendeffy şi Gavril
(Gabor) Kendeffy şi a trecut în proprietatea Statului Român (dobândită prin
expropriere, în baza art. 6 lit. c din Legea pentru reforma agrară din
Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş din 1921 a părţii numitului Lajos
Kendeffy, şi a prevederilor art. 2 şi 22 din aceeaşi lege a părţii de proprietate a
numitului Gavril Kendeffy.
Proprietatea numitului Gavril Kendeffy, în întindere de 7.060 jugăre şi
218 stânjeni pătraţi, a fost expropriată pentru cauză de utilitate publică, prin
Hotărârea Comitetului Agrar nr. 293 din 15 aprilie 1924, rămasă definitivă, cu
despagubire.
Din Hotărârea 752/16 decembrie 1922 a Comisiunii I de ocol pentru
expropriere şi împroprietărire Haţeg, pronunţată la sediul moşiei proprietarului
Gavril Kendeffy, în comuna Sântămărie, Jud. Hunedoara, pag. 1, rezultă că, în
conformitate cu datele din Cartea funciară existenta la data de 1 decembrie
1928, întreaga moşie Kendeffy era de 36.933 jugăre şi 974 stânjeni pătraţi, din
care suprafaţa de 29.282 jugăre se găseşte în hotarul comunei Râu de Mori şi
se afla în indiviziune între fraţii Kendeffy Gabor şi Kendeffy Lajos, iar restul
moşiei, în suprafaţă de 7651 jugăre şi 622 stânjeni pătraţi, situată în hotarul
comunelor Clopotiva, Săcel, Sântămărie, Ciopea, Nalaţvad, Subcetate, Poieni,
Valea Dăljii, Unciuc, aparţine exclusiv proprietarului Kendeffy Gabor.
Prin aceeaşi hotărâre, s-a stabilit că, potrivit dispoziţiilor art. 2 şi 22 din
Legea pentru reformă agrară din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş,
exproprierea trebuie efectuată pe întreaga moşie, în persoana ambilor
proprietari, fără să ţină cont de starea de diviziune sau indiviziune a părţilor
din moşie.
În consecinţă, în aceeaşi hotărâre se reţine că: „urmează a se calcula
exproprierea proprietatea persoanei D-lui. Kendeffy Gabor de-o parte pe
întreaga suprafaţă de moşie ce se cuvine acestuia, socotindu-i-se în masa
expropriabilă atât moşia, proprietatea sa exclusivă, cât şi cota sa parte din
moşia în indiviziune cu fratele său, Kendeffy Lajos”.
Prin Hotărârea 752/16 decembrie 1922 a Comisiunii I de ocol pentru
expropriere şi împroprietărire Haţeg, pronunţată la sediul moşiei proprietarului
Gavril Kendeffy, în comuna Sântămărie, Jud. Hunedoara, în virtutea legii,
respectiv a art. 8 din Legea agrară din 1921, s-a expropiat în folosul Statului
Român o suprafaţă de 6516 jugăre şi 1232 stânjeni pătraţi din moşia
proprietarului Gavril Kendeffy, pământ cultivabil, arător, fâneţe, păşune şi

7
goluri de munte păşunabile, situate în hotarele comunelor Clopotiva,
Sântămărie, Ciopeia, Nalaţvad, Subcetate, Poieni şi Râu de Mori.
Prin hotărârea Curţii de Apel Cluj nr. 725/11 februarie 1926, rămasă
definitivă, pentru suprafaţa de 7.060 jugăre şi 218 stânjeni pătraţi s-a fixat
preţul de expropriere la 1.064.799,65 lei, aşa cum rezultă din Referatul
întocmit de Casa Centrală a Împroprietăririi – Consiliul Agricol Jud.
Hunedoara, cu numărul 12.527 din 11 aprilie 1928.
Gavril Kendeffy a primit, din totalul preţului fixat pentru expropriere, de
1.064.219,01 lei, suma de 851.300 lei, reprezentând 80% din preţul
exproprierii, iar pentru restul de 20% din preţul de expropirere, anume pentru
suma de 212.919,01 lei, Statul Român urma să plătească, până la măsurarea
definitivă a terenului expropriat, o dobândă de 5% pe an.
Conform certificatului oficial cu nr. 4569 din 24 noiembrie 1927, emis
de Ministerul Agriculturi, Consilieratul agricol, rezultă că: „întreaga suprafaţă
de teren cultivabil şi neproductiv expropriată prin hotărârea Com. agrar No.
293/924, dela Dnii. Ludovic şi Gavril Kendeffy, situată pe hotarul comunei
Râu de Mori, se află efectiv în stăpânirea Statului, fără a fi retrocedat nimic
foştilor proprietari. Prezentul s’a eliberat spre a fi ataşat referatului de plată
respectiv” (Referatul sus-menţionat este întocmit de Casa Centrală a
Împroprietăririi – Consiliul Agricol Jud. Hunedoara).

Situaţia terenurilor expropriate cu plată de la Gavril şi Ludovic

Kendeffy, cu indicare numărului cărţii funciare, a numerelor topografice, a
denumirilor, a naturii terenurilor, a suprafeţelor şi a preţului exproprierii,
rezultă din Borderoul de evaluare a terenurilor expropriate de la Ludovic şi
Gavril Kendeffy din hotarul comunei Râu de Mori, după Cartea funduară şi
amenajamentul silvic, conform hotărârii Curţii de Apel Cluj, întocmit la Deva,
la 1 noiembrie 1927 şi la 28 octombrie 1927, certificat de către Consiliul
Agricol şi şeful de cadastru.
Din din Borderoul de evaluare a terenurilor expropriate de la Ludovic şi
Gavril Kendeffy din hotarul comunei Râu de Mori, după Cartea funduară şi
amenajamentul silvic, conform hotărârii Curţii de Apel Cluj, întocmit la Deva,
la 28 octombrie 1927, certificat de către Consiliul Agricol şi şeful de cadastru,
rezultă că, din suprafaţa de 29.313 jugăre şi 1245 stânjeni pătraţi, s-a
expropriat din proprietatea lui Ludovic Kendeffy, suprafaţa de 14.656 jugări şi
1423 stânjeni pătraţi, iar din proprietatea lui Gavril Kendeffy a fost
exproprieată suprafaţa de 10.001 jugăre şi 1359 stânjeni pătraţi, în proprietatea
acestuia rămânând doar 4655 jugăre şi 63 stânjeni pătraţi, suma acestor
suprafeţe conducând la aceeaşi cotă de 14.656 jugăre şi 1423 stânjeni pătraţi ce
ar fi reprezentat cota indiviză de ½ a proprietarului Gavril Kendeffy. Prin
hotărârea Curţii de Apel Cluj, Secţia a II-a, nr. 725 din 1926, s-au fixat
preţurile terenurilor expropriate.

8
 Dovada faptului că statul român a plătit valoarea terenurilor expropriate
de la Gavril Kendeffy şi Susana (Suzana) Kendeffy, născută Banffy, rezultă
din cererea acestora, semnată olograf, înregistrată sub nr. 3069/30.12.1944, la
Ministerul Agriculturii şi Domeniilor – Direcţia aplicării reformei agrare –
Serviciul lichidărilor financiare.
Prin Hotărârea nr. 293/15.04.1924 a Comitetului Agrar – Secţia
Transilvaniei, prin care au fost soluţionate cererile de revizuire introduse de
Comitetul Agrar – Secţia Transilvaniei, cu privire la Hotărârile nr. 3 şi 4 din 2
ianuarie 1924 ale Comisiunii Judeţene Hunedoara rezulta ca :
- s-a respins ca neîntemeiată cererea de revizuire a proprietarea Susana
Kendeffy, pe temeiul prevederilor art. 4 pct. 2, art. 8 lit. c, art. 24 lit.
a, art. 24 lit. c, art. 32, 34 şi 14 din Legea Agrară;
- s-au respins ca neîntemeiate cererile de revizuire ale proprietarilor
Gavril şi Ludovic Kendeffy;
- lasă proprietarului Gavril Kendeffy 200 (două sute) jugăre
cultivabile, 75 (şapte zeci şi cinci) jugăre păşune, plus 148 (una sută
patru zeci şi opt) jugăre drenate şi irigate, cu aşezarea stabilită de
Comisiunea de Ocol Haţeg, şi se expropriază tot pământul cultivabil
ce proprietarul mai posedă peste aceste cote de mai sus în vreuna din
comunele din circumscripţiile Comisiilor de Ocol Haţeg, Pui ori
Petroşani.

Cu privire la imobilul teren, fost proprietatea Ludovic (Lajos, Louis)

Kendeffy, situaţia se prezintă astfel:

Domeniul Retezat a fost, iniţial, proprietatea în devălmăşie în cote egale,

a fraţilor Ludovic şi Gabriel Kendeffy; în baza disp. art.6 lit.c din Legea pentru
reformă agrară din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş (1921), Ludovic
Kendeffy fiind declarat absenteist, prin hotărârea Comitetului Agrar nr.293 din
13 aprilie 1924, partea acestuia, jumătatea indiviză, s-a expropriat definitiv
pentru cauză de utilitate naţională pe seama statului român. Pentru a se ajunge
aici, într-o primă fază, conform procedurii speciale stabilită de lege, prin
hotărârea nr.752/18 decembrie 1922 (anexa nr.1) a Comisiei de ocol pentru
expropriere Haţeg, s-a expropriat cota parte din proprietatea în indiviziune
aparţinând lui Ludovic Kendeffy, respectiv se expropriează în folosul statului
o suprafaţă de 14.614 jugăre 1068 stânjeni pătraţi din moşia indiviză a
coproprietarilor Kendeffy Gabor şi Lajos, în suprafaţa ce formează cota-parte
din proprietatea, în această moşie, a proprietarului Kendeffy Lajos, pe baza art.
6 pct. c din Legea Agrară, cuprinsă în CF a comunei Râu de Mori no. 382,
nr. topo 396, 62, 4057, 4058, 4085-4088, 3937-3992, 4014-4017, 4029-4032,
4047, 3780, 3781/1, 3781/2, 3782-3788, 3790-3803, 4177, 3789, 402, 1010,
1009, no. CF 474, nr. topo 3916, 3917, 3836, 3861-3865, 3868, 3870-3880,
3888, 3897, 3898, 3906, 3910, 3949, 3958, 3963-3972, 3974-3983, 3993-

9
4002, 4004-4018-4027, 4034, 4037-4046, 4049, 4059-4063, 4075, 4084, 3516,
3814, 3815, 3834, 3835, 3885-3887, 4222-4092, 3908, 3908, 3985, 3986,
4033, 4035, 4071, 4072, 4074, 3959, 3867, 3869, 3881-3884, 3889-3891,
3893-3896, no. CF 315, nr. topo 3922-3946.

În urma apelului părţilor interesate, prin hotărârea nr.3/2.01.1923 a

Comisiei judeţene Hunedoara (Deva), s-a reformat hotărârea primei comisii,
admiţându-se partajul făcut de cei doi fraţi în 1919 şi, în consecinţă, întreaga
moşie din hotarul comunei Râu de Mori a fost declarată ca aparţinând în
întregime lui Gavril Kendeffy.
Cererea de revizuire a Casei Pădurilor a fost admisă prin Hotărârea nr.
293/15 aprilie 1924 a Comitetului Agrar, care a reformat Hotărârea Comisiei
judeţene, în sensul desfiinţării sale, respingerii apelului şi menţinerii ca
temeinică şi legală a Hotărârii Comisiei de Ocol pentru expropriere Haţeg, cu
nr. 752/18 decembrie 1922, astfel expropriindu-se definitiv pe seama
statului, partea din domeniu care îi aparţinu-se absenteistului Ludovic
Kendeffy. Prin aceeaşi hotărâre s-au declarat expropriate toate părţile divize
sau indivize aparţinând proprietarului Ludovic Kendeffy, absenteist, în
cuprinderea lor totală din toate proprietăţile rurale, inclusiv curţile conacelor şi
clădirilor, astfel cum au fost constatate că-i aparţin prin hotărârile comisiilor de
ocol Petroşani, Pui şi Haţeg. S-a hotărât că partea indiviză cuvenită statului de
la absenteistul Ludovic Kendeffy intră în patrimoniul statului liberă de orice
constituire de drepturi de orice natură. De asemenea, prin aceeaşi hotărâre, s-
au respins ca neîntemeiate cererile de revizuire formulate de proprietara
Suzana Kendeffy, cât şi cererile de revizuire formulate de proprietarii Gavril şi
Ludovic Kendeffy.
Totodată, s-a stabilit că, după ce se satisfăceau cererile comunelor
învecinate pentru păduri şi păşuni, suprafeţele rămase fie în indiviziune, fie
indivize ale absenteistului L. Kendeffy constituie patrimoniul statului, în
indiviziune cu proprietarii respectivi, inclusiv în privinţa pădurii Retezat.
Prin procesul-verbal din 28 mai 1925, reprezentanţii Casei Pădurilor „au
descris amănunţit proprietăţile indivize - stat şi Gavril Kendeffy - şi s-au
predat pe seama şefului de ocol silvic Haţeg”; de asemenea, pe teren, la 21
iunie 1924 s-a stabilit „hotarul de despărţire între proprietatea indiviză şi restul
proprietarilor”.
În urma acestei constatări, s-a propus defalcarea din domeniul indiviz
„Statul român şi G. Kendeffy din Retezatul” o porţiune de pădure în suprafaţă
de circa 357 ha, care s-a ataşat la proprietatea Susanei Banffy (căsătorită
Kendeffy). Prin hotărârea nr.86/26 iunie 1925 a Comisiei judeţene de
exproprieri s-a luat act de aceste lucrări, s-a decis că linia despărţitoare a
proprietăţii S. Banffy (Kendeffy) de domeniul indiviz „Statul Român şi Gavril
Kendeffy din Retezatul” este creasta topografică a Dâlmei Gorganului şi s-a

10
dispus intabularea de defalcare, în vederea executării hotărârii Comitetului
Agrar nr.293/1924.
Prin încheierea nr. 2826/12 decembrie 1931 a Judecătoriei mixte Haţeg,
secţia Cartea Funduară, s-a dispus notificarea înscrierilor în cartea funduară a
comunei Râul-de-Mori potrivit dispoziţiilor hotărârii nr.86/1925 a Comisiei
judeţene şi pe baza Procesului-verbal de punere în posesie faptică luat la 12
decembrie 1931 şi intabularea dreptului de proprietate a suprafeţei astfel
rezultate, pe numele G.Kendeffy şi L.Kendeffy, în favoarea Susanei Kendeffy
(Banffy), sub titlul de drept, rectificare de carte funciară.
Atât hotărârea nr.86/1925 a Comisiei judeţene pentru expropriere, cât şi
încheierea nr.2826/1931 a judecătoriei Haţeg – secţia de carte funciară nu au
fost apelate în termen.
Între timp, Inspectoratul cadastral Arad, procedând la ridicarea în plan a
moşiei expropriate, a provocat o serie de contestaţii din partea interesaţilor,
astfel că problema a ajuns în faţa justiţiei. Cu această ocazie, prin încheierea
nr.494/1 mai 1934 a Tribunalului Hunedoara – secţia I-a s-a constatat că,
cu ocazia defalcării, s-au comis greşeli grave, şi în consecinţă, s-a ordonat
executarea acesteia fără luarea în considerare a hotărârii nr.86/1925 a
Comisiei judeţene şi potrivit dispoziţiilor hotărârii nr.293 din 15 aprilie
1924 a Comitetului Agrar.
Recursurile lui G. şi L. Kendeffy şi S. Banffy (căs. Kendeffi)
împotriva încheierii Tribunalului Hunedoara nr.494/1 mai 1934 au fost
respinse, ca inadmisibile şi tardive prin decizia nr.449/935 civ/26.03.1935 a
Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a.
Împotriva lucrărilor de defalcare efectuate de inginerul delegat al
cadastrului au introdus contestaţie atât reprezentanţii statului, cât şi
Kendeffy Gavril. Contestaţia acestuia din urmă a fost respinsă prin
sentinţa civilă nr.237/23 mai 1934, fiind admisă, în schimb, cea formulată
de Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, dispunându-se o nouă defalcare
a terenului expropriat, ţinând seamă de exproprierile confirmate prin
hotărârea Comitetului Agrar nr.293/1924 şi de lămurirea dispozitivului
încheierii Tribunalului Hunedoara nr.494/1934.
Contra acestei sentinţe civile au declarat recurs în primul rând
proprietarii contestatori, dar şi Casa Pădurilor, aceasta din urmă solicitând ca
ieşirea din indiviziune să nu se facă pe suprafeţe egale, ci pe valoare egală,
baza formând-o măsurătoarea şi estimarea propriu-zisă. În cadrul procesului ce
a format obiectul dosarului nr.1259/1935 al Curţii de Apel Cluj, Secţia III-a,
reprezentanţii părţilor au cerut, de comun acord, amânarea dezbaterii în
vederea încheierii unei tranzacţii extraprocesuale. Era o atitudine întemeiată pe
considerentul că ieşirea din indiviziune „pe cale paşnică”, având în vedere
lucrările de estimare şi măsurătorile, ar fi fost mult mai sigură şi mai rapidă
decât cea pe cale judecătorească, în cadrul căreia sentinţa tribunalului nu era

11
definitivă şi care dispunea o nouă defalcare, la rândul său posibilă de
contestare, ceea ce ar fi însemnat o serie de procese interminabile .
În realitate însă, astfel, ieşirea din indiviziune a fost amânată sine die.
Cele două părţi – Statul, prin Casa Pădurilor şi contele G. Kendeffy – au
propus mai multe formule de a sista comunitatea de avere dintre ei, pe calea
partajului voluntar, dar nici una nu a fost acceptată pe deplin, formulându-se
numeroase obiecţii la expertizele realizate în cauză. După acordarea mai
multor termene la cererea de amânare comună şi în cele din urmă, şi la cererea
de comun acord a recurenţilor instanţa a dispus suspendarea procesului. La
sfârşitul anului 1942 Casa Pădurilor a cerut repunerea pe rol a dosarului şi a
solicitat, „în bună înţelegere cu G. Kendeffy” recalcularea valorii pădurilor în
baza unei noi împărţiri a suprafeţelor, după clasa de fertilităţi. Lucrările au
trenat şi evoluţia ulterioară a evenimentelor istorice a făcut ca procesul judiciar
de ieşire din indiviziune şi partaj să nu se termine niciodată.

Este de menţionat că, indiferent dacă dreptul de proprietate al

Statului Român a fost sau nu intabulat, acesta fiind dobândit prin
expropriere, în virtutea legii, respectiv potrivit art. 26 din Decretul-Lege
nr. 115 din 27 aprilie 1938 pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la
cărţile funciare, intabularea nu avea caracter constitutiv, ci doar, în
absenţa sa, titularul “nu putea însă dispune de ele prin carte funciară,
decât după ce s-a făcut înscrierea”.

Totodată, potrivit legislaţiei speciale, la solicitarea lui Ludovic (Lajos)

Kendeffi s-a declanşat procedura internă de acordare a despăgubirilor
pentru suprafaţa totală expropriată de 13.777 jugare şi 150 stânjeni pătraţi, din
care pădure – 8173 jugere - 1148 stânjeni pătraţi. După ce prin hotărârea
nr.725/11.02.1926 a Curţii de Apel Cluj, rămasă definitivă s-a fixat preţul de
expropriere pe jugăr de pădure şi de păşune, prin decizii ale instanţelor
judecătoreşti competente (judecătoriile de ocol) s-au seriat creanţele, iar apoi
tot prin hotărâri judecătoreşti s-au eliberat recipisele şi s-a ordonat Casei de
Depuneri şi Consemnaţiuni să achite contravaloarea proprietăţii expropriate.
În paralel, în plan internaţional s-a declanşat aşa-numitul „proces al
optanţilor unguri”, în cadrul căruia foştii proprietari funciari din Transilvania,
Banat, Crişana şi Maramureş, care optaseră pentru cetăţenia maghiară şi fiind
declaraţi absenteişti fuseseră expropriaţi pentru cauză de utilitate naţională, se
solicitau despăgubiri din partea statului român.
După mai multe negocieri purtate din partea României de către N.
Titulescu şi din cea a Ungariei de contele Aponny, în cele din urmă s-a ajuns la
un Acord încheiat şi semnat la Haga şi Paris, în sensul că optanţii unguri
expropriaţi în Ardeal să fie despăgubiţi de către Fondul Agrar din Basel
(Elveţia), scop în care statul român plătea o anumită anuitate direct la Fondul
A. În consecinţă, depozitele de rentă constituite în ţară la Casa de Depuneri şi

12
Consemnaţiuni urmau a fi anulate, ceea ce s-a întâmplat şi în cazul lui L.
Kendeffy.
Printr-o cerere înregistrată la Tribunalul arbitral mixt româno-maghiar
din Paris la 24 iunie 1924 (cauza nr.124) L. Kendeffy a introdus acţiune contra
Statului român, solicitând acordarea unei indemnizaţii pentru prejudiciul
suferit prin faptul exproprierii bunurilor sale din Transilvania, în aplicarea
legilor româneşti privind reforma agrară.
Nevărsând tribunalului taxa cuvenită, procedura nu s-a declanşat
imediat, astfel că Statului român i s-a notificat cerea abia la 14 aprilie 1932,
însoţită de un memoriu suplimentar, după satisfacerea respectivei cerinţe şi în
condiţiile evoluţiilor judiciare care avuseseră loc între timp! Drept urmare,
tribunalul arbitral, după ce la 8 aprilie 1933 a declarat cererea admisibilă şi a
invitat Fondul agrar să verifice, prin autorităţile române competente,
afirmaţiile reclamantului conţinute în suplimentul la Memoriu complementar,
a hotărât, pe fond, la 12 iulie 1933, condamnarea Fondului agrar la plata
către L. Kendeffy a sumei de 856.211,50 de coroane – aur cu titlu de
reparaţie a prejudiciului principal suferit, suma respectivă producând
dobândă de 4,5% pe an începând cu 1 ianuarie 1923, data medie a
exproprierii şi aceasta cu titlu de indemnizare pentru privare de folosinţă;
de asemenea, Fondul era obligat să plătească şi 10% din suma de
148.439,50 coroane aur cu titlu de indemnizare pentru daunele ocazionate
prin dezorganizarea exploatării sale, precum şi cheltuieli judiciare.

Actul normativ prin care s-a decis constituirea Parcului National

al Retezatului este Jurnalul Consiliului de Ministri nr. 593 din 22 martie
1935 , publicat in Monitorul Oficial nr. 85 din 10 aprilie 1935, paginile
2710-2711, unde se precizeaza :„Confirma ca monument al Naturii
masivul Retezat din jud. Hunedoara , in urmatoarele limite : valea Râului
Mare, incepand cu punctul Gura Zlatii, urmand valea Lapusnicului, ingloband
varful Stanulet (cota 2.050), continuand dela punctul 1413, pe Lapusnicul
Mare in sus, trecand pe culmea varful Butii la cota 1977, urmand culmea
Papusii , varful Custura , varful Gruniul 2302, spre Nord cota 1563, varful
Mare 2456, cuprinzand vaile superioare ale paraului Nucsorului pana la cota
1367, trecand la varful Retezatului (2484) si pe scoaba Retezatului la raul
Zlatuia pana la Gura Zlata. Acest teritoriu este cuprins in cartile funduare ale
mai multor comune din jud. Hunedoara si are o intindere de circa 100
kilometri patrati.
Fiind proprietatea Statului , in indiviziune cu particulari, chestiunea
juridica ramane neatinsa .
Totodata se va elabora un regulament care sa prevada regimul de
protectie de functionare „.

13
 Asadar , Parcul National Retezat are din anul 1935 un regim juridic
special :” Fiind proprietatea Statului , in indiviziune cu particulari,
chestiunea juridica ramane neatinsa”.

In prezent, limitele Parcului National Retezat sunt descrise in Hotarirea

de Guvern nr. 230/ din 4 martie 2003 privind delimitarea rezervatiilor
biosferei , publicata in Monitorul Oficial nr. 190/26 martie 2003 –Anexa
2.1.6.1.a -.

In studiul regimului juridic al Parcului National Retezat trebuiesc

analizate mai multe acte normative , dintre care amintim doar cateva:

ORDONANTA DE URGENTA nr. 57 din 20 iunie 2007 privind

regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei si
faunei salbatice, publicata in Monitorul Oficial nr. 442 din 29 iunie 2007 , in
care se prevede imperativ :

„ART. 22 (2) Zonele cu protectie stricta sunt zonele din ariile naturale
protejate, de mare importanta stiintifica, ce cuprind zone salbatice în care nu
au existat interventii antropice sau nivelul acestora a fost foarte redus.

ART. 23 (1) În rezervatiile stiintifice sunt interzise orice activitati umane,

cu exceptia activitatilor de cercetare, educatie si de ecoturism, cu limitarile
descrise în planurile de management, cu acordul Academiei Romane si
al administratorului. „.

Hotărârea Guvernului nr. 1705/2006 pentru aprobarea inventarului

centralizat al bunurilor din domeniul public al statului ,Anexa 16, pag. 3 -
Anexa 17, publicata in Monitorul Oficial nr. 1020/21.12.2006 – evidentiaza
imobilul cu nr. M.F. 38319 – Cod clasificare – 08.07.01 – Parcul Naţional
Rezetat 10.000 ha, Rezervaţie ştiinţifică, punct de cercetare, observaţie,
control, 10.000 ha-aflat in administrarea ACADEMIEI ROMÂNE .

Intre acest act normativ - Hotărârea Guvernului nr. 1705/2006- , si

Jurnalul Consiliului de Ministri nr. 593 din 22 martie 1935 , publicat in
Monitorul Oficial nr. 85 din 10 aprilie 1935, paginile 2710-2711, trebuie
facuta o legatura directa si imediata, deoarece imobilul cu nr. M.F. 38319
– Cod clasificare – 08.07.01 – Parcul Naţional Rezetat 10.000 ha,
Rezervaţie ştiinţifică, punct de cercetare, observaţie, control, 10.000 ha-
aflat in administrarea ACADEMIEI ROMÂNE este tocmai monumentul
Naturii masivul Retezat din jud. Hunedoara , in urmatoarele limite :” valea
Râului Mare, incepand cu punctul Gura Zlatii, urmand valea Lapusnicului,
ingloband varful Stanulet (cota 2.050), continuand dela punctul 1413, pe

14
Lapusnicul Mare in sus, trecand pe culmea varful Butii la cota 1977, urmand
culmea Papusii , varful Custura , varful Gruniul 2302, spre Nord cota 1563,
varful Mare 2456, cuprinzand vaile superioare ale paraului Nucsorului pana
la cota 1367, trecand la varful Retezatului (2484) si pe scoaba Retezatului la
raul Zlatuia pana la Gura Zlata. Acest teritoriu este cuprins in cartile
funduare ale mai multor comune din jud. Hunedoara si are o intindere de
circa 100 kilometri patrati.”.

Aceasta legatura directa si imediata deriva din faptul ca 100

kilometri patrati sunt egali in suprafata cu cele 10.000 ha ale imobilul cu nr.
M.F. 38319 – Cod clasificare – 08.07.01 – Parcul Naţional Rezetat.

Limitele Parcului National Retezat descrise in Hotarirea de Guvern

nr. 230/2003 –Anexa 2.1.6.1.a sunt urmatoarele :

“ PARCUL NAŢIONAL RETEZAT

Parcul Naţional Retezat este desemnat internaţional de către Comitetul

MAB UNESCO ca Rezervaţie a Biosferei.
Limita nordică. Porneşte din valea Râului Mare [IV-1.117.14], amunte de
Casa Verde, pe limita fondului forestier (borna silvică 4 UP VI, OS Retezat),
până în borna silvică 1 UP V, OS Retezat, apoi urcă prin pădure pe culmea
secundară Muchia Picuiului, în Vf. Pecuiu (1827,3 m) şi se continuă spre SV
până în Vf. Poienii (1736,0 m). De aici coboară la limita fondului forestier
(borna silvică 19 UP V, OS Retezat, şi continuă pe aceasta până la confluenţa
pâraielor Lănciţu/Gârlii, prin bornele silvice 20, 24, 458, 459, 468, 461, 44,
UP V, OS Retezat. În continuare limita urmăreşte amunte malul drept al
pârâului Gârlii până la borna silvică 46 UP V, OS Retezat, apoi se orientează
din nou pe limita fondului forestier cu proprietăţile comunei Râu de Mori
(bornele silvice 51, 45, 49, UP V, OS Retezat), pe versantul stâng al
Lănciţului, până pe culmea care coboară din Vf. Retezatu spre Vf. Pecuiu (în
borna silvică 47 UP V, OS Retezat). De aici limita coboară în valea Râuşor
[IV-1.117.14.8] (borna silvică 51 UP I, OS Retezat), după care urmează avale
malul stâng al pârâului, până la confluenţa Râuşor/Stevea. În continuare,
limita urmăreşte traseul drumului forestier până la confluenţa Râuşor/pr. Sec
(borna silvică 34 UP I, OS Retezat). De aici se orientează spre SE, pe culmea
Secului, până sub cota 1683,0 m (borna silvică 31 UP I, OS Retezat), situată
pe culmea Lolaia - Rucşorii, trece prin Vf. Lolăii (1532,0 m) din care coboară
pe o culme secundară la confluenţa Lolaia (Pietrile)/Obârşia Nucşoarei (prin
bornele silvice 320, 321, 262, UP VI, OS Pui). De la confluenţă, limita urcă pe
o culme secundară prin bornele silvice 260, 256, UP VI, OS Pui la borna
silvică 258 UP VI, OS Pui, de la care coboară în Valea Mălăieştilor (borna
silvică 224 UP VI, OS Pui), din care urcă pe un afluent al acesteia până în Vf.

15
Mic (1634,0 m). În continuare, limita coboară pe un interfluviu secundar, prin
locul numit Coliba Iancului (borna silvică 185 UP VI, OS Pui), în pârâul
Păros (borna silvică 185 UP VI, OS Pui), apoi urmăreşte aval malul stâng al
acestuia până la borna 160 UP VI, OS Pui. De la aceasta, urcă pe un bot de
deal la borna silvică 159 UP VI, OS Pui, din care coboară în Pârâul Mc
(borna silvică 157 UP VI, OS Pui), urmăreşte amunte pârâul până la borna
silvică 146 UP VI, OS Pui, după care urcă în culmea Întâlnicioara (borna
silvică 137 UP VI, OS Pui). În continuare limita de nord coboară în valea Râu
Alb (borna 134 UP, OS Pui), apoi urcă pe Culmea Coroeştilor (borna silvică
79 UP VI, OS Pui).
Limita estică. Porneşte din Culmea Coroeştilor (borna silvică 79 UP VI,
OS Pui), situată pe interfluviul dintre Râu Alb [IV-1.117.10] şi Pârâul Poienii,
trece prin Vf. Brădetului (1861,3 m) şi cota 1862,7 m, după care urmăreşte
interfluviul dintre Râu Alb şi Râu Bărbat [IV-1.117.7], până în Vf. Capu
Găierului (1846,5 m), trecând prin cotele 1862,7 m şi 1834,0 m. Din Vf. Capu
Găierului (1846,5 m), coboară pe o culme secundară în Râul Bărbat, prin
bornele silvice 219 şi 218 UP V, OS Pui, şi urmăreşte amunte (circa 2 km)
malul drept al Râului Bărbat, până la borna silvică 162 UP V, OS Pui. În
continuare urcă culmea Pilugu Mare, trecând prin vârfurile Lazărului (2282,0
m), Gruniu (2219,0 m) şi Vf. Morii (2383,0 m), până în şaua dintre Vf.
Custurii şi Vf. Morii. Din acest punct coboară spre S în pârâul Morii, pe care
îl urmează aval prin bornele silvice 101 şi 98 UP V, OS Lupeni, apoi urcă pe
un afluent de dreapta al acestuia până la liziera pădurii (borna silvică 100
UP V, OS Lupeni). În continuare urmăreşte limita fondului forestier (pe sub
culmea Străunile), până la borna silvică 38 UP V, OS Lupeni, din care
coboară pe o culme secundară în valea Buta (borna silvică 39 UP V, OS
Lupeni) pe care o urmează aval, pe malul stâng până la ieşirea din Cheile
Butei (borna silvică 3 UP V, OS Lupeni).
Limita sudică, începe la ieşirea din Cheile Butei (borna silvică 3 UP V, OS
Lupeni) urcă în Culmea Negrişar prin borna silvică 6 UP V, OS Lupeni, de la
care urmăreşte limita nordică a unor enclave din UP IV (E9 şi E3), trecând
prin bornele silvice 372, 325, 323, 324, 317, 309, toate din UP IV, OS Lupeni
până în valea Jiului de Vest (borna silvică 303 din UP IV, OS Lupeni). De aici
urmăreşte amunte malul drept al Jiului de Vest, până la confluenţa Scocu Sec
(Jara)/Jiu de Vest (borna 198 UP IV, OS Lupeni), apoi se continuă pe un
interfluviu secundar (Culmea Piatra Soarbele) până la limita jnepenişului cu
golul alpin (borna silvică 241 UP IV Lupeni), trecând prin bornele silvice 244
UP IV, OS Lupeni (cota 1376,0 m) şi 242 UP IV, OS Lupeni. Limita se
continuă spre S pe marginea fondului forestier, prin bornele silvice 236 şi 235
UP IV, OS Lupeni până în interfluviul Cerna/Jiu de Vest (borna silvică 453
UP IV, OS Lupeni). Din acest punct, limita Parcului National Retezat este
comună cu cea a a Parcului Naţional Domogled - Valea Cernei, până în Vf.
Morii (2279,0 m) şi se menţine până în Vf. Paltina (2149,1 m) pe Culmea

16
Soarbele (interfluviul Cerna [VI-2]/Jiu[VII]). Din Vf. Paltina (2149,1 m),
limita trece pe interfluviul Cerna/Mureş [IV-1] pe care îl urmează prin Vf.
Galbena (2161,0 m), cotele 2174,0 m şi 2113,0 m, Vf. Micuşa (2179,6 m), Vf.
Scărişoara (2211,0 m), şi Vf. Bulzului (2245,4 m). Din Vf. Morii (2279,0 m),
limita coboară pe la obârşia pârâului Morii până la intrarea acestuia în
pădure (borna 351 UP III, OS Retezat), urmăreşte limita fondului forestier
până în valea Râu Şes (borna 121 UP III, OS Retezat), prin bornele silvice
102, 104, 106, 108, 110, 112, 114, 117, 116, 115, 119 UP III, OS Retezat.
Limita vestică. Din valea Râu Şes (borna 121 UP III, OS Retezat) urmează
limita fondului forestier până în pârâul Corciova (borna silvică 205 UP III,
OS Retezat), pe sub Vf. Prislop (1838,8 m) şi Vf. Soju (1961,5 m), prin culmea
care coboară din Vf. Soju (borna silvică 134 UP III, OS Retezat), pârâul
Şcheiu (borna 146 şi 352 UP III, OS Retezat), trecând prin bornele 149, 150,
151, 154, 156, 158, 166, 173, 179, 187, 193 UP III, OS Retezat. În continuare
limita urmăreşte aval malul stâng al pârâului Corciova până la acumularea
Gura Apei (borna silvică 204 UP III, OS Retezat), urmăreşte malul de NV al
lacului de acumulare, până în dreptul barajului, pe care îl traversează către
malul drept al Râului Mare (borna silvică 339 UP III, OS Retezat). Mai
departe limita urmăreşte limita fondului forestier până în dreptul muchiei
Runcului, unde se întâlneşte cu limita de N (borna 4 UP V, OS Retezat). “.

Evolutia legislatiei in Romania dupa anul 1989 a avut si are

implicatii majore asupra regimului proprietatii si asupra regimului
juridic al Parcului National Retezat si aceasta evolutie urmeaza a fi
analizata in capitolul urmator.

17