Democratia sua

Democraţia ca regim politic a apărut în antichitate, în oraşul-stat Atena (secolul

VI î. Hr) şi se baza pe participarea tuturor cetăţenilor la votarea legilor şi
alegerea în funcţii publice prin tragere la sorţi. Acest tip de democraţie s-a
numit democraţie directă pentru că toţi cetăţenii participau în mod direct la actul
de guvernare. Democraţia modernă presupune participarea la actul de guvernare
prin reprezentanţi aleşi prin vot universal, de aceea se şi numeşte democraţie
reprezentativă.

Regimul politic democratic se caracterizează prin:

- separaţia puterilor în stat,
- respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti,
- existenţa mai multor partide şi ideologii politice (pluripartidism),
- dreptul de vot universal.

Anii democraţiei şi ai prosperităţii (1919-1929)

Cea mai veche democraţie modernă a fost S.U.A., unde votul universal s-a
introdus treptat în toate statele în secolul XIX. Majoritatea statelor europene
care avuseseră regimuri politice liberale în secolul al XIX-lea (adică regimuri
care respectau drepturile şi libertăţile cetăţeneşti şi separaţia puterilor în stat),
devin, după 1918, state democratice, prin introducerea dreptului de vot
universal, mai întâi pentru bărbaţi, apoi, treptat şi pentru femei. Statele
democratice reprezentative au fost S.U.A., Marea Britanie şi Franţa, care au
impus modelele lor politice majorităţii statelor europene. Modelul politic englez
şi american presupune existenţa a două partide politice care alternează la
guvernare (sistem bipartidist): Partidul Democrat şi Partidul Republican în
S.U.A., Partidul Conservator şi Partidul Laburist (o variantă a socialismului) în
Marea Britanie. Modelul francez presupune existenţa mai multor partide politice
care participă la guvernare prin realizarea unor coaliţii de dreapta sau stânga
(pentru că, de regulă, nici un partid nu câştigă peste 50% din voturi ca să
realizeze guvern singur).

O altă caracteristică a democraţiei interbelice o reprezintă alăturarea

partidelor socialiste la sistemul democratic. Socialiştii au acceptat
proprietatea privată şi pluripartidismul. Din rândul lor s-au desprins comuniştii
care doreau desfiinţarea proprietăţii private şi instaurarea dictaturii
proletariatului, după modelul socialismului marxist, ce se va numi de aici
înainte simplu, comunism. Partidele socialiste fac presiuni pentru realizarea de
către guverne a unor reforme care să asigure protecţie socială: acordarea de
ajutoare de şomaj, de pensii, concedii plătite, creşterea salariilor etc. Uneori
ajung ele la guvernare şi impun măsuri de protecţie socială.

Din punct de vedere economic asistăm la o creştere constantă a productivităţii

şi a bunăstării populaţiei până în 1929. Prosperitatea în ţările occidentale se
observă, în anii '20, din numărul mare de aparate casnice pe care le cumpără
populaţia, din faptul că mulţi cetăţeni îşi permit să-şi petreacă timpul liber sau
concediul în locuri de vacanţă. Pentru acestea, mulţi dintre ei iau credite de la
bănci, fapt ce va avea în timp consecinţe nefaste.

Criza democraţiilor în perioada interbelică (1929-1938)

În perioada 1929-1933 statele democratice se confruntă cu cea mai gravă criză
economică a secolului XX, care se manifestă prin: inflaţie (devalorizarea
monedelor), creşterea preţurilor la anumite produse şi scăderea preţurilor la
altele, falimentul multor bănci şi întreprinderi dar şi a fermierilor, şomaj.
Guvernele democratice se văd atunci silite să renunţe la politica liberală
tradiţională, care presupunea ca statul să nu intervină prea mult în viaţa socială
şi economică. Cele mai importante măsuri împotriva crizei au fost luate în
S.U.A., unde preşedintele Franklin Roosevelt a lansat o politică economică
numită New Deal (Noul Curs): statul a fixat limite ale preţurilor la produsele de
bază, a început o serie de lucrări publice pentru a angaja şomerii, a ajutat
financiar câteva bănci pentru a-şi putea relua activitatea, a acordat credite
fermierilor. Această criză economică a avut consecinţe importante pe plan
politic în multe state europene: partidele democratice au pierdut încrederea
populaţiei, partidele extremiste, mai ales cele de extremă dreaptă, după modelul
fascist sau nazist, încep să câştige un rol politic important.

USA in perioada interbelica

Statele Unite ale Americii paricipa la primul razboi mondial din aprile 1917.
Intrarea in razboi de partea Antantei contriebuie decesiv la depasirea Puterilor
Centrale. La sfirsitul anilor 1918, Statele Unite ale Americii este cea mai
puernica tara din lume, Europa fiind in decadere si datorind americanilor 11,5
miliarde de dolari. SUA s-a schimbat din debitor in creditor. Productia
industriala americana constituia mai mult de jumatate din cea mondiala.
Presedintele democrat Woodrow Wlison a participat la Conferinta de la Paris
din 1919- 1920. Dupa razboi apar noi partide politice, printre care Partidul
Comunist din SUA care a fost creat in anul 1921. In 1920 femeile obtin dreptul
de vot, doar statele de Nord. Politica republicanilor se bazeaza pe valorile
liberalismului classic. Din cauza discrimarii celor de alta culoare in ceea ce
privete angajarea la lucru in orase, in 1919 au avut loc manifestatii de protest in
20 mari centre urbane americane. Pentru a contracta patrunderea ideilor
anicrestine care ar amenintat fundamentele societatii americane, a fost
introdusa citirea zilnica a Bibliei in multe scoli americane. In 1920, jumatatea
din cele 105 de milioane de americani traiesc in oarse, iar in 1940 numai 25%
lucrau in agricultura. Anii 1922-1929 sunt periada prosperitatii. Datorita
cresterii populatie de energie electrica cu 65%, se dubleaza prodictia industriei
chimice si a celei constructoare de masini. In 1921 se produceau 1,8 milionae
automobile, in 1929- 53 milioane de automobile. In 1929 existau 23 milioane de
automobile, pretul carora s-a ieftinit in urma introducerii standardizarii
productiei si imlpementarii organizarii stiintifice muncii. Automobilul a devenit
simbolul prosperitaatii americane. Salariul americanilor constituia in medie pe
an 1000 de dolari, ceea ce permitea practice fiecariu cetatean sa aiba un nivel de
viata cumsecade. Pe linga automobil, fiecare american visa sa-si cumpere casa
cu toate cele necesare pentru om. Pentru un America nu este suficiet pentru
amunci si penttru a te relaxa si sa te deistrezi pa masura. Dar in 1927 se observa
o descrestere a unor sectrore ale productiei, in tipm ce speculatiile bancare se
mentin la acelasi nivel. Din aceasta cauza de formeaza averi fictive. Americanii
cheltuie mai mult decit cistiga in mod real. Acest fenomen ating punclul
culiminatn ating in octombie 1929, cind pretul actiunilor la bursa de le Wall
Street din New York scade brusc. Criza financiara s-a transformat imediat in
criza economica. Criza din SUA s-a transformat in una mondiala. Numai
Uniunea Sovietica, din cauza autarhiei economice si a izolarii relative de piata
mondiala, a reusit sa evite criza. In martie 1933 Roosevelt a anuntat un program
vast de revigorarea a economiei ameticane sub denumirea de New Deal. Acest
program s-a desfasurat in doua etape principale: prima din 1933 pina in 1935, a
doua intre anii 1935-1937. Prima etapa a New Deal-ului se refera la industri
adica se prevede un salariu minim prentru muncitori, introducerea unor coduri
ale concurentei loiale. Iar a doua etapa a New Deal-ului centine mai multe
prevederi din ordin social decit ordin pur economic. New Deal a reusit sa
imbunatateasca viata a milioane de americani, prin incadrarea lor in extinderea
de cai ferate, sosele sau in constructia de locuinte subventionale de stat.

Izolaţionism şi prosperitate

După Primul Război Mondial SUA se retrag din Europa. Progresul tehnic şi
ratele spectaculoase de dezvoltare din turbulenţii anii '20 dădeau impresia că
starea de prosperitate va creşte în permanenţă. După o perioada lungă de ezitare,
SUA conduse de preşedintele Woodrow Wilson intră în anul 1917 în Primul
Război Mondial, cu scopul de a instaura o pace de durată în Europa. După
victoria asupra Puterilor Centrale, Wilson înfiinţează Societatea Naţiunilor,
menită să contribuie la asigurarea păcii de lungă durată la nivel mondial,
prevăzută în Tratatul de la Versailles. Senatul SUA era preocupat de
potenţialele restricţii în politica externă americană. Wilson, care suferise un
infarct în timpul campaniei din 1919 pentru adoptarea tratatului, nu poate evita
în 1920 refuzul Senatului de a ratifica Tratatul de la Versailles şi, implicit,
intrarea SUA în Societatea Naţiunilor. Succesorul său, Warren G. Harding,
încheie acorduri de pace separate cu foştii inamici de război în 1921. Până la
sfârşitul anilor 1920, politica externă a SUA este definită de principiul de
neintervenţie în conflictele europene. Pe plan intern, modernizarea industrială
rapidă contribuie la dezvoltarea economică şi la creşterea bunăstării populaţiei.
Industriile de construcţii şi de automobile s-au dezvoltat cel mai mult. Metodele
de producţie eficiente, reducerea preţurilor şi veniturile mari permiteau pentru
prima dată dezvoltarea unei societăţi de consum, cu noi forme de distracţie
pentru mase, cum ar fi radioul, filmele şi sporturile. Petrecerile pline de fast,
limuzinele şi nou-imbogăţiţii contrastau cu imaginea fascinantă a turbulenţilor
ani 1920.

În opoziţie, climatul intelectual era definit de conservatorismul social şi

xenofobie în America rurală. Cea mai vizibilă expresie a acestui fapt o
reprezentă prohibiţia-interzicerea consumului şi vânzării de alcool, care devine
lege federală. În consecinţă, începe să se dezvolte contrabanda şi comerţul la
negru cu alcool distilat în fabrici private. Băuturile alcoolice sunt vândute în
baruri ilegale, denumite speakeasies, şi controlate de mafia italiană Cosa Nostra.
Gangsterii au înfiinţat localuri ilegale, discrete, unde vindeau băuturi de
contrabandă. Luptele la lumina zilei între bandele rivale era ceva obişnuit, iar
corupţia instituţiilor chemate să aplice legea se generalizase. Al Capone a
condus o bandă din cartierul de sud al oraşului Chicago din 1925, dominând
lumea interlopă a oraşului şi comerţul ilegal cu băuturi alcoolice de contrabandă
şi activităţi imorale. În cele din urmă în anul 1931 Al Capone a fost închis
pentru evaziune fiscală. Ca urmare a gradului de corupţie crescut, Legea
Prohibiţiei a fost abrogată în 1933 prin cel de-al 21-lea amendament. Rasismul
practicat de Ku Klux Klan câştiga popularitate, mai ales în sud.

Prăbuşirea bruscă a bursei americane în 1929 dă naştere unei crize economice

fără precedent. SUA intră în cel de-al Doilea Război Mondial împotriva
puterilor Axei sub conducerea preşedintelui Franklin Delano Roosevelt.

Economia înfloritoare a anilor 1920, datorate returnării a câteva miliarde de

dolari împrumutate de Londra din New York în timpul războiului, încurajată de
politicile economice ale preşedinţilor Harding şi Coolidge, preţul acţiunilor în
SUA a fost ridicat peste valoarea reală, determinând investiţii şi speculaţii
bursiere excesive. În octombrie 1929, preţurile de pe piaţa bursei din New York
cunosc o scădere bruscă. Într-o singura zi, la bursa de la New York s-au vândut
13 milioane de acţiuni, ducând în scurt timp la Crahul de pe Wall Street.
Deprecierea ruinează o treime din băncile americane. Creditele sunt stopate, iar
fermierii dau faliment. Lipsa capitalului şi închiderea companiilor conduc la
scăderea dramatică a producţiei industriale şi la destabilizarea pieţei interne.
Produsul Intern Brut, veniturile private şi comerţul extern se restrâng la
jumătate până în 1933. Consecinţa a fost şomajul fără precedent. Până în 1933,
aproape 15 milioane de americani şi-au pierdut slujbele. Peste 85 000 de
întreprinderi au dat faliment.

Pe Coasta de Vest, solul din Mariile Câmpii din SUA s-a uscat excesiv din
cauza secetei prelungite din anii 1930. Ţinutul a fost măturat de o serie de
furtuni de praf teribile-Albia de Pulbere (Dust Bowl). Până în 1933, vântul a
ridicat praful din stratul de suprafaţă, solul fiind distrus. Ruinate, mii de familii
lovite de sărăcie au plecat din Albia de Pulbere, căutând de lucru în California
sau alte regiuni.

Marea criză economică a cuprins rapid şi naţiunile europene, din cauza naturii
globale a reţelei economice. Europa, care devenise după Primul Război Mondial
datornicul principal al SUA, îşi finanţase creşterea economică postbelică cu
ajutorul creditelor americane. Acest lucru nu mai era posibil după 1929, prin
urmare Europa avea de suferit pe plan social şi se confrunta cu şomajul masiv,
mai ales în ţările industrializate ca Germania.

Atacul de la Pearl Harbour.

Scăderea preţurilor şi a producţiei determina în final un colaps mondial care a
atins apogeul în 1932. Administraţia Herbert Hoover a luat puţine măsuri
directe, crezând că economia se va redresa pe cale naturală. În timp ce forţele
antidemocratice profitau de criză, mai ales în Germania, preşedintele american
Franklin Roosevelt a început să reconstruiască statul după alegerea sa în 1932.
Politica New Deal includea programe destinate combaterii şomajului şi a
sărăciei şi a pus bazele unui sistem de protecţie socială prin Actul de securitate
socială, prin ameliorarea situaţiei categoriilor celor mai sărace, susţinerea
băncilor şi protejarea economiilor populaţiei. Agricultura a fost subvenţionată, a
fost stabilit salariul minim pe economie şi s-a lansat un vast program de
construcţii pentru crearea de locuri de muncă, mulţi şomeri primind locuri de
muncă la lucrările finanţate de stat. Însă criza a fost soluţionată în primul rând
prin programul naţional de înarmare din 1938.

Deşi SUA işi exprimase neutralitatea în 1935, ca răspuns la politica germană

expansionistă Roosevelt vorbea în 1937, despre o eventuală luptă pentru
supravieţuire între democraţie şi totalitarism. În 1938, a crescut bugetul pentru
apărare, iar în 1940 s-a schiţat un program de înarmare.

După izbucnirea războiului din Europa în 1939, SUA şi-a reafirmat oficial
neutralitatea. Însă, începând cu 1940, sprijină Marea Britanie prin livrarea de
arme împotriva Puterilor Axei. În 1941, premierul britanic Winston Churchill şi
preşedintele american Roosevelt au semnat Carta Atlantică-un manifest pentru
libertatea tuturor oamenilor.

A. Statele Unite ale Americii

Politicile americane in perioada postbelica au fost anticipate de alegerile

parlamentare din anul 1918. In cadrul acestor alegeri, presedintele Woodrow
Wilson le-a cerut votantilor sa aleaga un congres democrat „daca aprobati
conducerea mea si doriti sa continui a fi purtatorul de cuvant (al americanilor,
nota noastra) in tara si in strainatate.” Partidul Democrat a pierdut insa atat in
Camera cat si in Senat ceea ce le-a prilejuit adversarilor lui Wilson sa traga
concluzia ca electoratul ii respingea politicile. In realitate insa miza alegerilor
nu a fost legata de controversa de politica externa, ci de politica interna precum,
de pilda, chestiunea pretului bumbacului.

La doar doua saptamani dupa alegeri Wilson a anuntat ca va participa la

conferinta de pace de la Paris. Aceasta reprezenta o ruptura serioasa a traditiei
care a alimentat criticile republicanilor. Acestea si-au reinnoit cand s-a auzit
numele delegatilor: Wilson, Robert Lansing, colonelul House, generalul Tasker
Bliss, expert militar si un singur diplomat de meserie, totodata membru al
Partidului Republican: Henry White. Refrectar delegarii puterilor si criticii,
Wilson a omis includerea in delegatie a lui Henry Cabot Lodge, senator
republicat de Massachusetts, care se opusese celor 14 puncte si care va deveni
presedintele Comitetului pentru Relatii Externe al Senatului, precum nici pe
Elihu Root sau pe fostul presedinte Taft, ambii internationalisti entuziasti.

Wilson a fost primit excelent in Anglia, Franta si Italia. Pe Champs-

Elysee doua milioane de oameni i-au facut o primire fastuoasa presedintelui
american. Aceasta l-a determinat pe pe Wilson sa aiba si mai multa incredere ca
viziunile sale erau impartasite si de opinia publica europeana. Cu toate acestea,
presedintele american a observat curand ca era nevoit sa faca o serie de concesii
ideilor sale vizand autodeterminarea nationala, reducerea tensiunilor
internationale si formarea Ligii Natiunilor:

· S-au creat noi natiuni independente – precum Cehoslovacia si Polonia

– care contineau un grup etnic german numeros, partial violand principiul
natiunilor;

· S-au impartit coloniile germane din Asia si Africa;

· In locul unei paci fara victoriosi si infranti, Germania a fost obligata sa

accepte responsibilitatea razboiului si i s-au cerut reparatii imense;

· Nu s-a facut nici o mentiune la dezarmare, comert liber, libertatea

marilor;

· In locul negocierilor la vedere s-a negociat in spatele usilor inchise.

Wilson a reusit insa sa elimine cateva dintre dorintele cele mai radicale
ale aliatilor sai si sa-si impuna cateva dintre intentiile sale politice.

In februarie 1919 Wilson s-a intors in America 33 de guvernatori il

sprijineau iar majoritatea populatiei sustinea Ligii Natiunilor. Exista insa o
puternica opozitia care se manifesta in Congres. Pe data de 5 martie senatorul
Lodge prezenta un document semnat de 37 de senatori ce specifica ca
semnatarii nu vor vota pactul fara amendamente. Treptat, in cadrul Senatului s-
au constituit mai multe grupari care se impotriveau Ligii Natiunilor (de altfel,
din cei 96 de senatori, 49 erau republicani):
 · 14 republicani, condusi de William Borah din Idaho, care erau
irenconciliabil opusi Ligii. Borah declara: „Daca Mantuitorul omului va
reveni pe Pamant si se va declara pentru o Liga a Natiunilor, eu ma voi
opune acestuia.”

· Frank B. Kellogg din Minnesota conducea un grup de 20 de senatori

„rezervati, intr-o oarecare masura”, care acceptau pactul Ligii Natiunilor
dar doreau introducerea catorva modificari care nu l-ar fi slabit esential;

· Lodge conducea gruparea celor care manifestau o rezerva dura si care

cuprindea 23 de senatori;

· Patru senatori democrati care se opuneau pactului.

Confruntat cu acesti opozanti, Wilson a decis sa nu incerce un compromis

– care era foarte posibil atunci – ci sa faca apel la populatie in sprijinul ideilor
sale. La inceputul lunii septembrie acesta a traversat Vestul Mijlociu, fara a
destepta mari simpatii, dar a fost ovationat pe coasta Pacificului. La Pueblo,
Colorado, a tinut unul dintre cele mai importante discursuri ale sale, dar in
aceeasi noapte s-a imbolnavit grav nemaifiind ulterior capabil sa-si exercite
conducerea la intreaga sa capacitate. Timp de sapte luni Wilson nu a convocat
cabinetul. Cand Lansing a facut acest lucru, Wilson i-a solicitat demisia.

La data de 6 noiembrie Lodge a facut raportul asupra tratatului si a cerut

modificarea articolului 10, cheie a tratatului in opinia lui Wilson. La 19
noiembrie aceasta varianta a fost respinsa de Senat cu 39 de voturi pentru si 55
impotriva, democratii, la indemnul lui Wilson, votand impotriva. O motiune
vizand adoptarea pactului in integralitatea sa a fost de asemenea respinsa. Desi
se mai spera intr-un compromis, la 19 martie pactul a fost respins inca o data.

Desi Wilson ar mai fi vrut sa candideze pentru un nou mandat, Partidul

Democrat a refuzat acest lucru si l-au nominalizat pe guvernatorul de Ohio,
James Cox, alaturi de Franklin Roosevelt, asistent al Secretarului Marinei, ca
vicepresedinte. Wilson chema cu acest prilej la „un mare si solemn
referendum”. Republicanii l-au desemnat pe senatorul de Ohio Warren Harding.
Acesta a castigat cu 61% din voturi (16,1 milioane de voturi), in vreme ce Cox a
primit numai 9,1 milioane si Eugene Debs, socialist, 1 milion. Si la votul
electoral castigatorul detasat a fost Harding ce a devenit noul presedinte al
S.U.A.
 Fara un tratat de pace, Statele Unite ramaneau tehnic in razboi. In iulie
1921 Congresul a aprobat o rezolutie ce punea capat razboiului. Sfarsitul
conflagratiei a avut consecinte ample asupra americanilor care-l considerau
inutil, alimentand uciderile fara cauza si sacrificiile fara beneficii. Cartile,
teatrele, filmele rememorau si criticau razboiul: „Adio, arme!” a lui
Hemingway, „Trei soldati” a lui John Dos Passos, „Care este pretul gloriei” de
Laurence Stallings si Maxwell Anderson. Razboiul stricase spiritul umanitar,
progresist al primilor ani ai secolului. Progresismul a reinviat in anii 1920 dar el
nu a mai avut niciodata forta de convingere de altadata si puternicul sprijin
popular.

Tensiunile dintre lumea urbana si cea rurala au tinut capul de afis al

politicilor americane din anii 1920. In aparenta, a fost o decada republicana
(1921-1933). Republicanii au detinut majoritati in Congres (1918-1930). Cu
toate acestea, in acest rastimp, desi divizati intre aripa rurala si cea urbana,
democratii au reusit sa castige tot mai multi simpatizanti.

Pentru a marca deosebirea fata de Wilson, Harding promitea sa fie

„vindecator, nu eroic, normal, restaurator si nu revolutionar.” Noul presedinte
reflecta calitatile si defectele micilor orase americane. Desi foarte inteligent, lui
Harding ii lipsea capacitatea de a guverna si, in consecinta, ca presedinte, a
preferat sa delege puterea. El a facut alegeri fericite: Charles Evans Hughes a
fost numit secretar de stat, iar Herbert Hoover secretar al comertului. Cu toate
acestea, Harding a numit in functii importante si doua persoane care s-au
dovedit corupte: generalul Harry Daugherty si secretarul de la interne Albert
Fall. Primul a demisionat in urma unor afaceri dubioase. Fall a fost descoperit
ca fiind implicat intr-o afacere cu petrol naval pentru care primise o mita de
400.000 de dolari – echivalentul a 4 milioane de dolari in anul 2000 (afacerea
Teapot Dome). Afacerea a primit o acoperire foarte intensiva in presa. Intre
timp, in 1923 presedintele Harding murise. Vicepresedintele Calvin Coolidge a
devenit noul presedinte cu sarcina de a-i reasigura pe americani.

Coolidge, originar din Vermont, era un om onest si integru. Fost

guvernator de Massachusetts, Coolidge incuraja virtutile antreprenoriale ale
americanilor. Acesta afirma „omul care construieste o fabrica, construieste un
templu, iar cine munceste acolo, de fapt se roaga acolo.” Coolidge a reusit sa
castige si alegerile din 1924 cu 15,7 milioane de voturi (382 la colegiul
electoral), fiind urmat de democratul John Davis (8,3 milioane de voturi si 136
la colegiul electoral) si, surprinzator, de progresistul Robert La Follette (4,8
milioane de voturi). Deoarece Coolidge a refuzat sa mai candideze la alegerile
din 1928, in locul sau a fost ales candidat republican Herbert Hoover.

Hoover condensa mitul american al omului autodidact. Orfan de mic,

Hoover a muncit si a reusit sa absolve Universitatea din Stanford. A castigat
bogatie si faima ca inginer miner. A coordonar Food Relief in timpul Primului
Razboi Mondial. Sobru, inteligent, capabil de un volum imens de munca,
Hoover reprezenta expresia credintei nationale in individualism si libera
initiativa. Ca secretar al comertului ajutase firmele americane sa-si extinda
afacerile peste oceane. Considera guvernarea si afacerile partenere, nu
antagonice. Optimist, Hoover declara in 1928 ca „noi in America suntem mai
aproape de triumful final asupra saraciei ca niciodata in istorie.” La alegerile
prezidentiale, Hoover a reusit sa obtina o victorie clara impotriva candidatului
democrat de origine mixta irlandezo-germana Alfred Smith, un personaj atipic,
agramat, lipsit de educatie, dar popular (21,3 milioane de voturi la 15 milioane).
In marile orase insa Smith fusese invingatorul.

Termenul de normalitate, lansat de Harding in 1920, a devenit tema

favorita a republicanilor in anii 1920. Convinsi ca americanii erau satui de
presedintii reformatori precum Theodore Roosevelt si Woodrow Wilson,
Harding si succesorii sai s-au intors la politicile traditionale republicane.
Rezultatul a fost o mixtura de traditionalism si progresism. Prohibitia

In decembrie 1917 Congresul a adoptat cel de-al 18-lea amendament care

interzicea fabricarea si vanzarea bauturilor alcoolice. Peste un an statul
Nebraska a ratificat amendamentul care a devenit lege. Asa cum s-a
implementat prin Volstead Act, de la 16 ianuarie 1920 a devenit prohibita
fabricarea, vanzarea si transportul oricarei bauturi care continea mai mult de 1%
alcool. Prohibitia a fost rezultatul eforturilor intreprinse de in lumea rurala de
Liga Impotriva Carciumilor, sustinuta de baptisti si de metodisti, dar si a noului
progresism urban care sublinia implicatiile sociale dezastruoase ale bauturii,
mai ales in randul muncitorilor din centrele urbane. Odata adoptata, dificultatea
consta in implementarea acesteia in conditiile in care in marile orase rezidau
numeroase grupuri etnice, precum germanii si irlandezii, opusi aplicarii
acesteia. Prohibitia nu a prohibit total consumul de alcool, dar l-a micsorat:
americanii consumau de circa 20 de ori mai putin alcool decat anterior. Zonele
rurale au devenit „curate” din acest punct de vedere. In schimb, clasele mijlocii
si cei bogati erau fascinati de achizitia de produse alcoolice. Contrabandistii
vindeau whiskey care a inlocuit rapid berea si vinul ca principala bautura de pe
piata neagra. Alcoolul era adus ilicit din strainatate sau produs in America.
Anumite produse exotice puteau fi fatale sanatatii. Americanii consumau circa
150 de milioane de litri pe an, in valoare de 2 miliarde de dolari (2% din
produsul national brut).

Rezistenta oraselor la prohibitia a determinat inlaturarea sa in 1933. Intre

timp, multi americani s-au obisnuit sa nu mai respecte legile. In orase, politia
tolera vizibil traficul cu bautura, iar judecatorii au creat un sistem de licente
dand amenzi simbolice. Aceasta a fost epoca lui Al Capone, celebrul mafiot din
Chicago.

Ku Klux Klan

Cea mai amenintatoare expresie a protestului impotriva noii culturi

urbane din perioada interbelica a luat forma Ku Klux Klanului. Noapte, la data
cand se sarbatorea Ziua Recunostintei, in 1915, in Muntii Stancosi din statul
Georgia, Colonelul William Simmons si 34 dintre adeptii sai au fondat aceasta
organizatie. La Imperiul Invizibil al Cavalerilor din Ku Klux Klan li se permitea
sa adere numai americanilor nativi, albi, protestanti, nationalisti. Numarul
membrilor acestuia a crescut lent in timpul razboiului, dar mult mai rapid dupa
1920 datorita temerilor postbelice si a propagandei subtile. O popularitate
deosebita a fost castigata in sud si vest, mai ales in sate si orasele, dar si in
orasele mai mari. Aceasta demonstra anxietatea oamenilor cu privire la o
societate in rapida schimbare care se exprima prin imbratisarea unor ritualuri
ciudate, dar si prin ura aratata negrilor, strainilor, evreilor si catolicilor. De
altfel, Klanul din 1920, spre deosebire de calaretii negri de dupa Razboiul Civil,
nu actionau numai impotriva negrilor. Amenintarea la adresa culturii americane,
asa cum o percepeau membrii Klanului, venea de la straini: italieni si rusi, evrei
si catolici, imigranti vorbind limbi straine, rugandu-se in biserici ciudate,
locuind in orase indepartate, amenintatoare etc. Acestora li se atribuiau
tensiunile din societate. Oamenii Klanului ii pedepseau pe negrii care nu-si
cunosteau locul in societate, pe femeile care practicau o noua moralitate, pe
strainii ce refuzau sa se conformeze normelor americane. Bataia, ciomageala,
arderea cu acid, chiar crima erau mijloacele de combatere a adversarilor. Au
fost, de asemenea, elaborate coduri de comportament in societate. KKK a intrat
si in politica. A reusit sa castige controlul legislativelor din Texas, Oklahoma,
Oregon si Indiana. La mijlocul anilor 1920 avea 5 milioane de membri.

Protestantii au gasit in klanurile locale reasigurarea ce le lipsea in

bisericile lor. Oamenii saraci si ignoranti au devenit incantati de titlurile pe care
le puteau obtine, precum cel de Vrajitor Imperial sau cel de Marele Dragon.
Litera k era rituala. Fiecare klan avea propriul calendar, mergea la conclavul sau
saptamanal si urma reguli din Kloran, cartea de capatai a Klanului. Membrii
acestuia gaseau un sens comun al identitatii in activitatile de grup: picnicuri
pasnice, parade cu pelerine albe, focuri aprinse noaptea. Desi era o organizatie
masculina, Klanul avea si un Ordin Feminin, Ordinul Juniorilor pentru baieti si
Tri-K Klub pentru fete. Protestantii imigranti puteau adera la Ordinul
Cruciatilor. Era insa strict interzisa aderarea negrilor, catolicilor, evreilor si
prostituatelor.

Klanul s-a prabusit curand dupa ce a aparut. Activitatile sale violente

precum rapirile de copii, linsarile, arderea sinagogilor si a bisericilor catolice,
uciderea unui preot au contribuit la indepartarea simpatizantilor. Abuzurile in
administrarea fondurilor Klanului si scandalurile sexuale ale liderilor, mai ales
in Indiana, i-au indepartat si pe cei mai entuziasti. Politicienii au criticat si ei
activitatea Klanului. La sfarsitul anilor 1920 acesta si-a incetat practic
activitatea.

Problematica imigratiei

In perioada interbelica multi americani ajunsesera sa vorbeasca despre

„hoardele barbare” care se revarsau asupra Americii. Pana an 1914 circa un
milion de imigranti soseau in Statele Unite. Numarul acestora a scazut in
conditiile razboiului la 110.000 si a urcat din nou la 810.000 in 1920. Reactia
multor americani, tematori de noua concurenta, au facut ca in 1921 sa fie
adoptata o lege asupra imigratiei. Prin intermediul acestei legi era introdus un
nou sistem prin care se restrangea imigratia din Europa la doar 3% din numarul
nationalilor din fiecare tara care locuiau in S.U.A. in 1910. Noua lege a permis
totusi ca peste 500.000 de europeni sa vina in S.U.A. in anul 1923, aproape
jumatate din estul si sud-estul Europei. Aceasta ii va alarma pe multi americani,
scriitorul Madison Grant afirmandu-si temerea ca S.U.A. vor primi gene
inferioare care nu adopta religia americana si care „nu inteleg idealurile sale.” In
1924 Congresul a adoptat Actul asupra cotei dupa originea nationala. Prin
acesta, au fost alocati pentru Europa circa 150.000 de imigranti, cele mai multe
locuri fiind atribuite celor provenind din Marea Britanie, Irlanda, Germania,
Scandinavia. Era interzisa imigratia din Orient. Aceasta masura legislativa a
trecut prin Congres cu un puternic suport rural. Nici marile corporatii nu au
protestat. Masina incepea sa-l inlocuiasca pe om in procesul de productie.
Totusi, multi mexicani continuau sa treaca Rio Grande pentru a completa nevoia
continua de muncitori necalificati (circa 100.000 pe an).

Noua cultura urbana

Orasul a inlocuit satul ca punct focal al vietii americane in anii 1920.

Recensamantul din 1920 a relevat ca, pentru prima data, mai mult de jumatate
din populatie locuia in orase (asezari cu peste 2.500 de locuitori). Ariile
metropolitane au crescut rapid, albii si negrii din zonele rurale asezandu-se la
oras pentru a lucra in noile industrii de consum. Intre 1920-1930 orasele cu o
populatie de peste 250.000 de locuitori si-au adaugat 8 milioane de locuitori in
suburbii. Populatia New Yorkului a crescut cu 25%. Detroitul si-a dublat
populatia. Asa cum remarca un observator francez, „Zgarie-norii din New York
sunt cea mai frapanta manifestare a triumfului numarului.” Data fiind cresterea
preturilor pamantului constructorii s-au orientat spre constructia pe verticala
creand un stil arhitectonic american distinct. New Yorkul a dat tonul cu
infloritoare constructie Woolworth (1913). In 1930 a fost cea care multi ani va
fi cea mai inalta constructie din lume: Empire State Building, care avea 102
etaje. In 1929 deja 377 cladiri aveau peste 20 de etaje.

Zgarie-norii simbolizau noua cultura urbana. In metropele viata era

diferita decat in orasele mai mici sau in mediul rural. Legatura vechii comunitati
cu casa, biserica, scoala era pierduta, dar se pusesera bazele unor noi idealuri,
unei noi creativitati, unor noi perspective.

A doua revolutie industriala

In anul 1908 Henry Ford a creat modelul T, marcand astfel primul pas
spre productia de masa si inceputul suprematiei industriale americane. In ajunul
Primului Razboi Mondial, Ford a inceput sa cumpere teren de-a lungul Rouge
River, la sud-est de Detroit, Michigan. „Totul trebuie sa se miste”, afirma Ford
la mijlocul anilor 1920. Ford a inceput sa-si realizeze noua filozofie incepand cu
anul 1919. Materia prima era transformata in tractor in 28 de ore, apoi si mai
repede. In 1926 se aflau in executie 43.000 de masini. Vizitatorii observau o
mare congestionare a fabricii, dar expertii realizau imediat ca „treaba mergea si
totusi oamenii stau.” In mai 1927, dupa ce a produs peste 15 milioane de masini
din modelul Ts, Ford a trecut langa River Rouge la productia modelului A, a
carui productie a inceput in noiembrie. Aceasta il va determina pe istoricul
Geoffrey Perrett sa exclame: „Ford a strans alaturi totul intr-un singur loc si pe
o scara la care nimeni nu a mai ajuns vreodata… Uzina Rouge a devenit pentru
o generatie de ingineri mai mult decat o fabrica. A fost un monument.”

Linia de asamblare Ford presupunea uniformitate, viteza, precizie si

coordonare, transforma muncitorii in rotite ale unui imens ansamblu, adevarati
roboti. Erau inlaturate ultimele vestigii ale maiestriei. Aceasta a fost copiata si
de alte intreprinderi. Rezultatul era profituri mari pentru fabricanti si preturi
mici pentru cumparatori. La mijlocul anilor 1920 costul modelului T a scazut de
la 950 de dolari la 290 de dolari. Productia de automobile americane a crescut
de la 2 milioane de unitati la 5 milioane de unitati pe an in 1929.

Productia de masa a determinat o revolutie a bunurilor de consum.

Fabricile americane se intreceau in realizarea de automobile si aparate electrice
care trebuiau sa faca viata americanilor mai confortabila. Rezultatul a fost
crearea unei noi Americi in care individualismul a fost sacrificat
conformismului ca pret platit pentru o noua era a abundentei.

Prima era a abundentei a catapultat la sfarsitul secolului al XIX-lea in

randul celor mai bogate si mai dezvoltate natiuni ale lumii. Odata cu aparitia
noilor industrii de bunuri de consum, poporul american s-a bucurat in anii 1920
de cel mai inalt standard de viata dintre toate natiunile. Dupa o mica recesiune
postbelica, anul 1922 a marcat inceputul unui mare boom economic care a atins
punctul cel mai inalt in 1927 si a continuat pana in 1929. In aceasta scurta
perioada volumul industriei americane aproape ca s-a dublat iar produsul
national brut a crescut cu 40%. Cea mai mare crestere s-a inregistrat in
industriile producatoare de bunuri de consum: automobile, mobila, aparate
electrocasnice, textile. Venitul pe cap de locuitor a crescut cu 30%. Muncitorii
americani au devenit cel mai bine platiti din lume si au avut, astfel, capacitatea
sa achizitioneze noile produse.

Industria electrica a cunoscut si ea un spor considerabil. Nu mai putin de

doua treimi din americani se bucurau de electricitate cheltuind sume consistente
de bani pentru masini de spalat, frigidere etc. Aparatele de radio si industria
cinematografica, centrata la Hollywood, au cunoscut o deosebita amploare. In
anul 1929 NBC a realizat prima retea radiofonica. Cinematografele au sporit
considerabil ajungand si la circa 4.000 de locuri. 100 de milioane de americani
frecventau saptamanal cinematografele.

Corporatiile au continuat sa domine economia americana. Acestea aveau

sute de mii de actionari si obtineau profituri uriase. Aceasta determina cresterea
si expansiunea interna eliberand corporatiile de sub tutela bancilor. 200 de mari
corporatii detineau in 1928 50% din bogatia corporativa a Americii.

Cu toate acestea, Noua Era a avut slabiciunile sale. Agricultura a fost

subfinantata. Caile ferate au avut parte de un management prost. Industria de
carbuni si cea textila au intrat in declin. Salariul in industrie a crescut prea lent
(cu circa 11%) pentru a putea oferi mai multor muncitori posibilitatea de a
achizitiona noile produse americane. Organizatiile sindicale au fost prea slabe
pentru a sprijini muncitorii: numarul sindicalistilor a scazut de la 5 milioane la 3
milioane (1929). Astfel, distribuirea inegala a bogatiei, saturarea pietei de
bunuri de consum, cresterea speculatiilor bursiere au generat instabilitate
economica.

Criza economica

Efectele cele mai dramatice s-au inregistrat in sectorul social. Falimentul

a numeroase intreprinderi si restrangerea capacitatilor productive au determinat
o crestere spectaculoasa a numarului de someri; in martie 1933, numarul
acestora era de 17 milioane. Cei care n-au fost concediati au suportat reduceri
ale salariilor intre 30% si 40%. Conform unor aprecieri, 34 milioane de
americani, ceea ce insemna 28% din populatia SUA, nu aveau nici un venit.
Numeroase scoli s-au inchis, iar numarul celor care s-au inscris la cursurile
invatamantului superior a scazut cu o treime.

Presedintele Hoover a organizat in cursul lunii noiembrie 1929 conferinte

cu mari proprietari din industrie, carora le-a solicitat sa nu reduca salariile,
promisiune respectata pana in anul 1932. Administratia a luat masuri de
reducere a impozitelor, au crescut cheltuielile guvernamentale. Ca parte a unui
program de interventie a statului a creat Corporatia Financiara de
Reconstructie (RFC), prin intermediul careia s-au dirijat banii federali spre
economie. In anul 1932 capitalul RFC era de 3,8 miliarde dolari. S-au deschis
importante santiere publice. Criza a provocat in plan politic unele manifestari
ale extremismului, aparand „mai multi demagogi”, cum au fost H. Long,
guvernatorul Louisianei, A. Smith, conducatorul „Camasilor Kaki”, modelata
dupa fascismul lui Mussolini, si W. D. Pelley, conducatorul „Camasilor
Argintii”.

Masurile interventioniste au prelungit criza. Faza finala a venit cand

politica protectionista a SUA s-a intors impotriva lor. „Tariful Smoot-Hawley”
a marit taxele de import, ceea ce a provocat criza sistemului bancar in unele
state din Europa. S-a pierdut increderea in dolar, iar sistemul bancar american a
ajuns intr-un adevarat impas.

Anul 1932 a fost an electoral. Conventia Partidului Republican i-a

acordat presedintelui Hoover sansa de a candida pentru un nou mandat. Partidul
Democrat s-a orientat, la Conventia din vara anului 1932, asupra lui Franklin
Delano Roosevelt, guvernator al statului New York. Se dovedise un
administrator activ, luptator pentru diminuarea efectelor crizei in plan social
prin programe de ajutorare a somerilor. In discursul de acceptare rostit in fata
delegatilor la Conventia partidului, desfasurata la 2 iulie 1932, i-a asigurat pe
cei prezenti ca va infaptui programul democrat, anuntand ca va promova o noua
orientare politica pe care a denumit-o „New Deal”. Americanii au fost de acord
sa realizeze „o noua impartire a cartilor”, sa realizeze o noua ordine a
competentei si curajului. Sintagma s-a impus si a definit programul de reforme
initiat de F.D. Roosevelt. Pe timpul campaniei electorale acesta a pledat pentru
interventia statului in economie, pentru ajutorarea americanului de rand si
recastigarea increderii in institutiile SUA. Nemultumiti de efectele crizei, de
politica presedintelui Hoover, influentati si de critica facuta administratiei
republicane de democrati, 22,8 milioane de alegatori au votat pentru F.D.
Roosevelt. Candidatul Partidului Republican a primit 15,7 milioane de voturi.
Majoritatea in Congres a revenit, de asemenea, democratilor.

Administratia Franklin Delano Roosevelt1[1] (1933-1945)

In ziua preluarii mandatului, la 4 martie 1933, presedintele F.D.

Roosevelt s-a adresat tarii cu un mesaj de incredere: „Aceasta mare natiune va
supravietui cum a supravietuit intotdeauna, va renaste si va gasi prosperitatea.
Astfel, inainte de toate, permiteti-mi sa-mi exprim certitudinea ferma ca unicul
lucru de care noi trebuie sa ne temem este insasi teama”.

Presedintele a initiat pe timpul primelor „o suta de zile” (9 martie - 16

iunie) o bogata activitate legislativa. Congresul a lucrat intens si a adoptat mai
multe acte normative decat o facuse pe perioada mandatului presedintelui
Hoover. Anumite acte normative au fost realizate si aprobate intr-o singura zi.
Noile pachete de legi au modificat radical obiceiurile, traditiile si structurile
societatii, economiei si politicii americane. Prima masura decisiva luata de F.D.
Roosevelt dupa preluarea presedintiei a vizat reformarea sectorului bancar si
deblocarea canalelor financiare. Bancile au fost inchise, s-au suspendat
tranzactiile si exporturile de aur. S-a adoptat o noua lege pentru reluarea
activitatii bancare. Incepand cu 9 martie 1934 s-a autorizat redeschiderea acelor
banci care, in urma controlului, erau recunoscute ca desfasoara o activitate
profitabila. Acestea primeau imprumuturi prin RFC. Cele 5.000 de banci care
si-au reluat activitatea au primit imprumuturi de circa doua miliarde dolari cu
dobanda redusa. S-a facut, de asemenea, distinctie intre bancile de depozitare
care au fost autorizate sa faca imprumuturi pe termen scurt si bancile de afaceri
care puteau acorda credite pe perioade mai lungi. Pentru a stimula exporturile,
dolarul a fost devalorizat cu 41%.

O sarcina uriasa a celor „o suta de zile” a fost aceea a somajului de masa

si a stoparii degradarii vietii zilnice a milioane de americani. Administratia
centrala a pus la dispozitia statelor 13,2 miliarde dolari pentru lucrari publice
precum amenajarea de aeroporturi, constructia de scoli, efectuarea de lucrari de
canalizare, obiective care au creat milioane de locuri de munca ce au absorbit un
important procent de someri. S-au construit 122.000 cladiri publice, 77.000
poduri noi, 285 aeroporturi, 1.065.000 de km sosele, 24.000 canale de scurgere,
parcuri, terenuri dejoaca s.a., in care au fost implicati pana la 8,5 milioane
oameni. Amenajarea vaii raului Tennessee pentru electrificare si programul de
impaduriri au fost exemple de proiecte realizate care au adus sperante si
incredere in randul somerilor care si-au gasit locuri de munca.

Obiectivele imediate ale Administratiei Roosevelt in cadrul primului

program de reforme al „New Deal”-ului au fost sa puna in miscare sectorul
productiv, sa stimuleze cererea de produse, sa asigure cresterea puterii de
cumparare prin crearea de noi locuri de munca. Presedintele a fost preocupat, de
asemenea, sa insufle americanilor increderea in institutii si banci. A initiat asa-
numitele „convorbiri la gura sobei”, adresandu-se prin intermediul radioului,
simplu, pe intelesul americanilor de rand, sfatuindu-i pe ascultatori sa nu-si mai
tina economiile in casa, ci sa si le plaseze in banci. A doua zi dupa prima
„discutie la gura sobei”, tinuta la 12 martie 1933, depunerile la bancile
redeschise au depasit numarul retragerilor, iar la 15 martie, bancile ce controlau
noua zecimi din resursele bancare ale natiunii erau din nou deschise. Doua
institutii federale, National Recovery Administration (NRA) si Agricultural
Adjustement Administration (A.A.A.), au devenit centrele vitale ale primului
New Deal cu sarcini privind gasirea solutiilor optime pentru depasirea crizei din
cele doua ramuri de baza ale economiei americane. In conformitate cu politica
A.A.A., Legea pentru reglementarea agriculturii, votata la 12 mai 1933, a
stimulat reducerea si distrugerea productiei agrare pentru redresarea preturilor.
A.A.A. a acordat despagubiri pentru fermierii care au acceptat sa-si distruga
stocurile de grau, porumb, bumbac, orez, tutun, carne si lapte. De asemenea, s-
au acordat sume compensatoare fermierilor care-si reduceau suprafetele
cultivate. O masura salutara permisa de lege a fost asigurarea de imprumuturi pe
termen lung cu dobanzi mici si reducerea datoriilor.

National Industrial Recovery Act (NIRA), creat in baza Legii din 16 mai,
aproba „codurile concurentei cinstite” stabilite pe ramuri. Aceste coduri fixau
cotele de productie, preturile minimale, durata programului saptamanal de lucru
la 35-40 de ore si zonele comerciale unde puteau fi valorificate produsele,
salariile minimale, existenta sindicatelor si dreptul muncitorilor de a negocia cu
patronatul prin delegati contractele colective de munca. Pentru a stimula
intreprinderile sa semneze contracte de munca, statul le acorda facilitati
financiare.

In urma aplicarii primului program „New Deal”, economia americana si-a

modificat structura. Prin interventia statului s-a ingustat campul de aplicare a
liberalismului. De aceea, „New Deal”-ul a avut si partizani infocati, dar si
adversari, indeosebi din randul unor patroni nemultumiti ca statul sprijina
revendicarile salariatilor, ale republicanilor, chiar si ale unor membri ai
democratilor, ale unor juristi care au sustinut neconstitutionalitatea „New Deal”-
ului. In mai 1935 si ianuarie 1936, Curtea Suprema de Justitie a declarat
neconstitutionale NIRA, respectiv A.A.A., institutiile fiind lichidate.

In mesajul anual catre Congres, tinut la 4 ianuarie 1935, Roosevelt a

lansat al doilea „New Deal” care a vizat, in principal, obiective sociale: o mai
judicioasa folosire a resurselor pentru asigurarea mijloacelor de trai,
imbunatatirea sistemului de asigurari sociale pentru somaj, batranete, boala si
invaliditate, realizarea unui program de constructii de locuinte. In aprilie 1935
s-a creat Work Progress Administration (WPA), caruia i s-a alocat suma de
peste 4,8 miliarde dolari, ce a coordonat programele de ajutorare a somerilor.
Prin National Youth Administration s-au oferit locuri de munca unui numar de
800.000 absolventi ai invatamantului superior. Prin legea senatorului R.F.
Wagner intitulata Legea nationala privitoare la raporturile de munca,
promulgata la 5 iulie 1935, se reglementau raporturile de munca si organizarea
sindicala. Patronatului ii era interzis sa se organizeze in sindicate, sa se
amestece in activitatea sindicala a salariatilor si sa respinga tratativele pentru
incheierea contractului colectiv de munca. Actul normativ a avut efecte benefice
asupra miscarii sindicale. Aceasta s-a extins in sectoare ale industriei, care pana
atunci fusesera de neatins. Numarul salariatilor sindicalizati a crescut de la 3,5
milioane la 9 milioane. Pentru reglementarea unor probleme locative s-a creat
„Serviciul locativ” al SUA. Cu sumele alocate s-au construit 161.000
apartamente de care a beneficiat in principal populatia de culoare. Intre
realizarile importante ale celui de-al doilea program „New Deal” s-a inscris si
Legea asigurarilor sociale (Social Security Act) prin care s-au creat sistemul
federal de asigurari sociale pentru batranete, asigurarile sociale pentru somaj,
dar numai pentru salariatii din industrie. Actul normativ a permis alocarea de
subventii federale tuturor statelor componente ale SUA pentru ajutorarea
persoanelor cu handicap; in fine, Legea veniturilor (Revenue Act) a sporit
fiscalitatea pentru veniturile mari, iar prin Legea de impozitare a averilor s-a
creat o institutie pentru supravegherea averilor.

Desi a fost criticat cu vehementa, F.D. Roosevelt a obtinut in toamna

anului 1936 o victorie zdrobitoare in alegerile pentru acordarea unui nou
mandat. Senatul si Camera Reprezentantilor au fost, de asemenea, dominate de
democrati, ce au detinut o majoritate zdrobitoare. Cum s-a concluzionat,
rezultatele demonstrau ca „tara aproba New Deal”. Primul an al noului mandat a
adus, incepand cu luna aprilie a anului 1937, scaderea brusca a productiei in
industria usoara, urmata in lunile urmatoare de acelasi fenomen si in celelalte
ramuri; in economie s-a instalat o perioada de recesiune, care in plan social a
insemnat aruncarea in somaj a doua milioane de salariati. Numarul grevelor cu
ocuparea locului de munca, pentru a impiedica patronii sa introduca spargatori
de greva, s-a extins, in 1937 s-au produs aproape 500 de greve cu ocuparea
locului de munca.
 Administratia Roosevelt a adoptat, sub influenta economistului Keynes,
noi masuri de relansare economica. Creditele pentru limitarea somajului au
crescut. Impozitele asupra veniturilor ce depaseau 50.000 de dolari anual au fost
sporite. S-a adoptat o noua lege agricola si s-a interzis folosirea muncii copiilor
in anumite intreprinderi. In anul 1938, „New Deal”-ul s-a incheiat. Bilantul de
ansamblu arata mai mult o stabilizare a economiei decat o crestere
spectaculoasa. Venitul national nu atinsese in anul 1939 nivelul anului 1929, iar
somajul se cifra la 9 milioane. Infrastructura tarii s-a imbunatatit prin lucrarile
publice realizate, iar productivitatea a crescut cu 22%. Reformele sociale au fost
castigul cel mai mare al programelor.

F.D. Roosevelt a fost preocupat si de politica externa. Asistat de

secretarul de stat Cordell Hull, presedintele a imprimat politicii externe
personalitatea sa. In noiembrie 1933 s-au restabilit relatiile cu URSS.
Presedintele a schimbat linia politica in relatiile cu tarile Americii Latine,
inaugurand raporturi de buna vecinatate. In anul 1933 au fost retrase trupele din
Nicaragua. A fost abrogat, in 1934, amendamentul Platt care fixase in 1901 un
protectorat asupra Cubei.

Administratia Roosevelt a urmarit si evenimentele de pe alte continente,

indeosebi din Europa si Asia. Desi consecintele unor evenimente erau
ingrijoratoare, opinia publica americana s-a pronuntat net impotriva intrarii
SUA intr-o viitoare conflagratie, in aceasta atmosfera, Congresul a adoptat cu o
larga majoritate, in luna august 1935, Legea de neutralitate ce a interzis
exportul armelor si materialelor de razboi catre tari aflate in conflict armat.
Atacarea Etiopiei de catre Italia, ocuparea zonei demilitarizate renane, razboiul
civil din Spania si implicarea unor state europene, constituirea axei Berlin-
Roma-Tokyo, invadarea Chinei de catre trupele japoneze au impus presedintelui
Roosevelt adoptarea unor noi masuri. In octombrie 1935 a fost data dispozitia
ca marfurile germane sa fie supuse la tarife vamale maxime. De asemenea, a
impus un embargo moral asupra exportului de avioane americane in Japonia.

Roosevelt era ingrijorat de evenimentele din Europa. Intr-un discurs rostit

la Chicago, la 5 octombrie 1937, presedintele le-a spus raspicat americanilor ca
„politica de izolare sau neutralitate nu este o salvare”. S-a apreciat ca acest
discurs, numit si „discursul carantinei”, a deschis o noua etapa in analiza
realista a consecintelor politicii traditionale americane. A fost si prima sa
declaratie publica in care afirma ca este posibil ca America sa fie nevoita sa-si
asume responsabilitati cu privire la acest pericol al politicii provocatoare a
dictatorilor. Dupa alegerile din anul 1938 pentru cel de-al 76-lea Congres,
Administratia Roosevelt a orientat politica externa a SUA pe linia respingerii
energice si hotarate a agresiunii statelor fasciste. Acordul de la München a fost
un moment important, un punct de cotitura care l-a obligat pe Roosevelt sa
alinieze America democratiilor europene, la inceput politic, insa treptat si
practic. La 14 aprilie 1939, presedintele SUA a cerut Germaniei si Italiei sa dea
asigurari ca nu vor ataca 31 de state din Europa si Asia. A fost o manevra
diplomatica subtila, intrucat Hitler a luat in deradere nota lui Roosevelt, dar cei
doi dictatori au fost fixati ca agresori. In luna aprilie 1939, SUA si Marea
Britanie au incheiat un acord de cooperare militara. Marina britanica putea sa-si
concentreze toate fortele in Atlantic, iar SUA in Pacific.

Izbucnirea razboiului in Europa a impus presedintelui Roosevelt luarea

unei pozitii publice, intr-o cuvantare rostita la radio in 3 septembrie 1939.
Roosevelt s-a pronuntat cu convingere pentru ca SUA sa ramana neutre,
angajandu-se sa depuna toate eforturile pentru realizarea acestui obiectiv, dand
astfel satisfactie majoritatii americane; in acelasi timp, a actionat cu rapiditate
pentru modificarea legii neutralitatii. La 4 noiembrie 1939, asa-numita a patra
Lege a neutralitatii autoriza exportul de armament al producatorilor americani,
cu conditia ca beneficiarii sa plateasca in numerar si sa asigurare transportul cu
nave proprii sau inchiriate (cash and carry), amendament ce a permis, datorita
blocadei marinei britanice, numai Marii Britanii si Frantei sa se aprovizioneze.
Pe linia sprijinirii Marii Britanii si intaririi apararii SUA, in septembrie 1940,
presedintele a aprobat cedarea a 50 de distrugatoare vechi pentru care britanicii
au acordat americanilor dreptul de a utiliza opt din posesiunile lor din Atlantic
pentru crearea de baze americane.

Dupa prabusirea Frantei la 10 iunie 1940, SUA s-au angajat prin vocea
presedintelui sa sprijine orice tara se opunea Germaniei. S-au luat, de asemenea,
noi masuri pentru intarirea capacitatii de aparare. Bugetul militar a fost sporit,
iar in vara anului 1941, in timp de pace, s-a reintrodus serviciul militar
obligatoriu.

In toamna anului 1940 trebuiau organizate alegeri prezidentiale.

Roosevelt s-a adresat Conventiei nationale a Partidului Democrat, reunita la
Chicago, la 15 iulie 1940, printr-o scrisoare in care a precizat ca nu mai doreste
un nou mandat. Sprijinitorii sai, care detineau controlul Conventiei, l-au
desemnat insa pentru un nou mandat. Pentru functia de vicepresedinte a fost
numit ministrul agriculturii, Henry A. Walace. Conventia Partidului Republican
l-a nominalizat pe Wendel L. Wilkie la fotoliul de presedinte. Programele
electorale au fost destul de apropiate. Ambii candidati se angajau sa ajute Marea
Britanie, dar sa mentina neutralitatea SUA. Pentru prima data in istoria SUA un
presedinte a obtinut al treilea mandat la Casa Alba, cu 55% din voturile
populare si 84% din cele ale electorilor. Democratii si-au pastrat majoritatea si
in cel de-al 77-lea Congres.

Dupa noua victorie in alegeri, administratia a eliminat cea de-a patra Lege
a neutralitatii. Un nou act normativ, Legea de imprumut si inchiriere a
armamentului (Land and Lease Act), „dadea presedintelui autoritatea
discretionara de a imprumuta, a concesiona, a vinde sau a da in schimb, in orice
conditii considera el ca este potrivit, orice articol defensiv guvernului oricarei
tari era considerat de presedinte vital pentru apararea Statelor Unite”. Incheind
un acord cu ministrul Danemarcei la Washington, trupele americane au ocupat
Groenlanda, iar trei luni mai tarziu, Islanda. Acestor intelegeri le-a urmat
decizia ca navele americane sa patruleze la vest de Islanda, iar trupele britanice
din aceasta insula sa fie retrase.

Dupa atacarea Uniunii Sovietice, SUA au infiintat o sectie speciala pentru

aplicarea legii de imprumut si inchiriere, presedintele Roosevelt aproband ca o
delegatie sovietica sa vina la Washington pentru aplicarea acordului. Au fost
deblocate depozitele Uniunii Sovietice din SUA care se ridicau la 40 milioane
de dolari, embargoul asupra materialului de razboi nu se mai aplica sovieticilor.
La 21 iulie, din ordinul presedintelui au fost expediate mari cantitati de masini-
unelte catre Uniunea Sovietica. Preocupat de asigurarea securitatii Atlanticului
si de colaborarea cu Uniunea Sovietica, Harry Hopkins, consilierul principal al
presedintelui, investit cu aplicarea legii de imprumut si inchiriere, a fost trimis
intr-o misiune la Londra si Moscova. La 24 iulie 1941, Hopkins a avut in
capitala Marii Britanii discutii cu premierul W. Churchill si sefii de state majore
ai armatei britanice. S-au analizat probleme legate de ajutorul acordat Marii
Britanii, situatia militara pe teatrele de operatii. Hopkins a transmis premierului
W. Churchill invitatia de a se intalni cu F.D. Roosevelt la 9 august 1941, la baza
militara „Argentia” din arhipelagul Newfoundland. Premierul britanic a acceptat
atat data, cat si locul. La Moscova, consilierul american a avut doua intalniri cu
Stalin in 30 si 31 iulie 1941. La prima intalnire s-au analizat cererile sovieticilor
de tehnica de razboi, constand in tunuri antiaeriene, tunuri de mare calibru
pentru apararea oraselor, pusti, avioane, benzina si aluminiu. La 31 iulie,
Hopkins s-a intalnit mai intai cu V.M. Molotov pentru a analiza situatia din
Extremul Orient si apoi cu Stalin. in urma misiunii, Hopkins a redactat un raport
in trei parti, in prima parte erau analizate situatia de pe frontul sovieto-german si
modalitatile de colaborare americano-sovietice. A doua parte a raportului a
analizat modalitatile de angajare a Statelor Unite si Marii Britanii in ajutorarea
Uniunii Sovietice, Hopkins apreciind ca se impunea organizarea unei conferinte
la nivel inalt. Cea de-a treia parte a raportului continea propunerea lui Stalin ca
SUA sa se angajeze in razboi contra Germaniei, iar presedintele „sa dea o
declaratie publica precum ca intentioneaza sa intre in razboi impotriva lui
Hitler”. La 9 august 1941, presedintele F.D. Roosevelt si premierul Churchill s-
au intalnit la bordul crucisatorului Augusta. Ulterior, la bordul navei
„Potomac”, a fost semnata „Carta Atlanticului”. Nu a fost o declaratie de razboi,
„ci proiectul unei lumi cu totul noi, purtand amprenta Americii”. Dupa
torpilarea, la 4 septembrie 1941, a distrugatorului „Greer', presedintele
Roosevelt a ordonat scufundarea submarinelor germane si italiene descoperite la
vest de Islanda, ceea ce insemna „de facto” ca SUA se angajasera in razboi pe
mane cu Axa.

Dupa ce Japonia a ocupat Indochina, SUA au abrogat tratatul comercial

pe care-l avea cu aceasta tara si au cerut renuntarea la cuceririle facute. Japonia
nu s-a conformat. Tratativele americano-japoneze duse pana la inceperea
ostilitatilor intre cele doua tari nu au avansat, iar atacarea bazei navale
americane de la Pearl Harbour, din Pacific, i-a oferit presedintelui cassus belli.
A doua zi, la 8 decembrie 1941, Congresul, cu un singur vot impotriva, a
aprobat declaratia de razboi impotriva Japoniei, in mesajul sau catre poporul
american, Roosevelt a caracterizat atacul impotriva bazei de la Pearl Harbour o
„zi a infamiei”. Pentru obiectivele politice internationale urmarite de
presedintele F.D. Roosevelt, atacul Japoniei i-a facut acestuia un mare serviciu.
Inamicul a fost cel care a impins SUA sa intre in razboi. A inceput o noua etapa
in istoria SUA, deosebit de complexa, dar decisiva pentru transformarea tarii, la
finalul ostilitatilor, in cea mai, mare putere economica a lumii, cu o pozitie
militara mondiala

ROOSEVELT SI “NEW DEAL-UL”

Intre 1929-1932, agravarea crizei duce la esecul administratiei

republicane conduse de presedintele H. Hoover. Noul presedinte ales in
noiembrie 1932 Frnnklin D. Roosevelt, tactician abil, om politic experimentat,
fire voluntara si pragmatica, constituie el insusi un simbol al luptei victorioase
impotriva adversitatii soartei.
Pentru a lupta impotriva crizei, Franklin Roosevelt a anuntat in perioada
campaniei electorale un New Deal, o noua cale sau Noul Curs. Expresia,
imprumutata din jocul de carti, anunta masuri de anvergura adoptate inca din
primele saptamani ale mandatului (mai - iunie 1933).
In plus, acest om de actiune sa inconjurat cu o echipa de consilieri
recrutata din mediile universitare de LA Harvard si Columbia. Impreuna cu
acestia si-a propus, initial, sa scoata cat mai repede tara din criza printr-o
energica relansare economica. Interventia statului avea ca scop restabilirea
increderii pentru a salva sistemul liberei concurente.
- Banking Act reorganizeaza sistemul bancar in timp ce dolarul este
devalorizat cu 41% pentru a permite cresterea circulatiei banesti. Este vorba
despre o politica de dirijism monetar cere urmarea sa creeze o usoara inflatie
necesara relansarii, Aceste masuri au favorizat exporturile americane si au redus
datoriile individuale, in special pe acelea ale fermierilor, grav afectati de criza.
- Agrcultural Adjustment Act (AAA) se afla la baza politicii agricole. S-a
urmarit reducerea datoriilor rurale, asigurarea de credite cu dobanzi reduse si in
paralel este incurajata scaderea productiei pentru a realiza o penurie relativa de
produse agricole, favorabila cresterii preturilor.
- National Industrial Recovery Act (NIRA) reglementeaza colaborarea
intre stat sl intreprinderi pentru a concerta obiectivele luptei impotriva crizei.
Coduri ale concurentei loiale sunt propuse intreprinderilor din aceeasi ramura,
pentru armonizarea conditiilor de productie.
NIRA are si importante clauze sociale: durata saptamanii de lucru este
fixata la maxim 40 de ore, este fixat un salariu orar minim, se incheie conventii
colective.
Lupta impotriva somajului reprezinta o prelungire a politicii sociale a
NIRA. Statul deschide credite pentru folosirea somerilor in lucrari de utilitate
politica. Cel mai celebru exemplu este amenajarea vaii Tennessee in cadrul
Tennessee Valley Authority.
Din 1934, unele semne marcheaza oprirea procesului depresiunii:
preturile urca, venitul national creste cu 20% intr-un an, numarul somerilor
incepe sa scada,
Roosevelt intampina dificultati in aplicarea politicii sate: patronatul
gaseste masurile sale costisitoare si considera interventia Statutui contrara
principiilor liberalismului. Judecatorii Curtii Supreme, in majoritate republicani,
declara masurile adoptate de Roosevelt contrare Constitutiei.
Dar Roosevelt este reales, cu o larga majoritate, in 1936, Aceasta ii
permit presedintelui sa lanseze un al doilea New Deal. Inca din 1935, mai multe
masuri reflectau noua orientare sociala ce anunta Statul Providenta (legea
Wagner - introduce conventiile colective, Social Security Act instituie un sistem
de asigurari tn folosul somerilor, batranilor sl invalizilor).
In paralel cu reconcilierea sociala realizata de New Deal aceasta politica a
contribuit sl la o redistribuire a puterilor.