Sunteți pe pagina 1din 3

CODUL DE ETICĂ PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNTUL PREUNIVERSITAR –

O ABORDARE ETICĂ ȘI NEDESCRIMINATORIE?


O educaţie publică de calitate, piatră de temelie a societăţii democratice, are rolul de a asigura
şanse egale pentru toţi copiii şi tinerii şi este fundamentală pentru bunăstarea socială prin
contribuţia sa la dezvoltarea economică, socială şi culturală. Profesorii şi personalul din educaţie au
responsabilitatea de a întări încrederea generală a publicului în standardele serviciilor ce sunt
aşteptate de la toţi cei implicaţi în această importantă activitate.
Manifestarea unei gândiri responsabile este sufletul activităţii profesionale, iar activităţile
profesorilor şi personalului din educaţie dedicate cu devotament, competenţă şi dăruire pentru a
ajuta elevul să-şi atingă propriul potenţial reprezintă un factor critic în asigurarea unei educaţii de
calitate. Experienţa şi dăruirea profesorilor şi a personalului din educaţie trebuie să fie combinate cu
condiţii bune de muncă, o comunitate care să-i sprijine şi să creeze politici care să permită o
educaţie de calitate.
Recunoscând extinderea responsabilităţilor incluse în procesul educaţional şi responsabilitatea
de a atinge şi menţine cele mai înalte grade de norme etice în profesie pentru elevi, colegi şi părinţi,
autorităţile ar trebui:
a. să activeze pentru a se asigura ca profesorii şi personalul din educaţie să beneficieze de termeni
şi condiţii de muncă care să le permită să-şi îndeplinească responsabilităţile;
b. să coopereze la nivel naţional pentru a promova o educaţie de calitate pentru toţi copiii, să
îmbunătăţească statutul şi să protejeze drepturile personalului din educaţie;
c. să-şi utilizeze influenţa pentru a face posibil pentru copii lipsa de discriminare, şi în mod
particular pentru copii care muncesc, copii din grupurile marginalizate sau cele având dificultăţi
specifice, să aibă acces la o educaţie de calitate.
Acest cod de etică vizează:
1. aspecte concrete legate de respectarea legilor şi regulamentelor;
2. anticorupție;
3. condiţiile de muncă echitabile;
4. conflictele de interese;
5. contabilitatea şi raportarea financiară;
6. confidenţialitatea;
7. preocupările;
8. reclamaţiile;
9. responsabilitatea.
Codul de Etică se referă la unele valori esenţiale legate de profesia de profesor, şi anume:
integritatea, onestitatea, respectul, responsabilitatea şi încrederea.
Profesorul trebuie să demonstreze INTEGRITATE prin: crearea şi menţinerea relaţiilor
profesionale corespunzătoare și prin comportarea cu imparţialitate, încredere şi onestitate.
De asemenea, acesta demonstrează ONESTITATE prin: exersarea acţiunilor de zi cu zi cu
corectitudine, de la gânduri la fapte și prin exprimarea stimei faţă de o altă persoană, acţionând şi
discutând sincer şi corect
Profesorul trebuie să demonstreze RESPECT : este tolerant, atent şi înţelegător cu alte
persoane, părerile şi valorile lor ; este conştient de faptul că relaţia cu elevii şi părinţii acestora
trebuie să fie bazată pe respect reciproc, încredere şi dacă este necesar, pe confidenţialitate.
Profesorul trebuie să demonstreze RESPONSABILITATE prin: oferirea priorităţii educaţiei şi
îngrijirii elevilor, angajarea în activităţi de dezvoltare profesională continuă şi de îmbunătăţire a
strategiilor de predare-învăţare și colaborarea şi cooperarea cu colegii în interesul educării şi
bunăstării discipolilor.
Profesorul trebuie să demonstreze ÎNCREDERE fiind cinstit şi rezonabil ; prin participarea la
bunăstarea indivizilor şi a comunităţii și soluţionarea conflictelor prin discuţii profesionale şi de
reflecţie.
Toate aceste aspecte integrate în cadrul codului aparţine managementului de vârf, formele
acestuia variind în funcţie de mărimea, domeniul şi preferinţele şcolii. După elaborare, acesta
trebuie comunicat tuturor părţilor interesate atât din interiorul cât şi din afara entităţii.
Comportamentul etic trebuie să fie o parte integrantă a organizaţiei, un MOD DE A TRĂI care
trebuie profund înrădăcinat în organismul colectiv al şcolii; trebuie să fie o modalitate de existenţă a
şcolii care este transmisă de la o generaţie la alta.
Datoriile profesorului în activitatea didactică fac obiectul deontologiei, considerată a fi o ramură
a eticii. Datoria profesională şi decizia morală sunt de maximă importanţă în deontologia
profesorului.
Profesorul acţionează din datorie, aşa cum îi dictează conştiinţa morală, dar şi conform datoriei,
respectând normele profesiei, având răspunderi şi obligaţii formale faţă de beneficiarii educaţiei.
Deontologia didactică propune drepturile, obligaţiile şi responsabilităţile profesionale specifice
personalului didactic în relaţia cu elevii, atât sub aspect juridic, cât şi moral, raportate la valori ca
adevărul, binele, frumosul.
În timpul activităţii didactice, profesorul se confruntă cu trei tipuri de acţiuni: interzise; permise
obligatorii, în care domină răspunderea şi obligaţia; permise neobligatorii, dominate de
responsabilitate şi datorie.
Activitatea profesorului este normativizată prin Legea educaţiei naţionale, ROFUIP, Legea
272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului (republicată în 2014), ordine de
ministru, metodologii, proceduri ş.a
Normele juridice care stabilesc drepturile şi datoriile fundamentale ale profesorului, legate de
activităţile de predare-învăţare- evaluare, de relaţiile profesor-elev, profesor-părinte şi profesor-
profesor sunt obligatorii, atrag sancţiuni şi sunt simplu de respectat.
Normele nonjuridice, morale, care au drept reper conştiinţa profesorului, nu sunt obligatorii, nu
presupun sancţiuni şi sunt greu de respectat, dificil de măsurat, iar graniţa dintre permis şi nepermis
este greu de stabilit. Mediul şcolar are caracteristici deosebite şi normele eticii se aplică şi se
interpretează cu totul diferit decât în alte medii profesionale. Acţiuni care în alte contexte pot fi
percepute nedrepte sau jignitoare, în mediul educaţional sunt considerate ca decizii etice care pot
rezolva situaţii conflictuale.
În activitatea didactică a profesorului nu sunt excluse greşelile, mai rar intenţionate, mai des
neintenţionate, datorate personalităţii sale, insuficientei pregătiri profesionale sau câmpului
educaţional pe care nu-l poate controla. Să nu uităm că stresul profesional atinge cote ridicate:
câteva ore zilnic, între patru pereţi, faţă în faţă cu zeci de elevi într-o clasă pentru care are întreaga
responsabilitate, obligat să acorde atenţie fiecăruia dintre ei, să-i înţeleagă, să le urmărească evoluţia
şi comportamentul, expuşi la multe situaţii stânjenitoare, chiar umilitoare, din partea elevilor şi a
părinţilor care cred că au doar drepturi, care pot acuza oricând profesorul că abuzează sau că nu-şi
face treaba. Aşa încât nu este de mirare că, din cauza stresului profesional cronic, mulţi profesori
devin depresivi.
Greşeala profesională este dificil de argumentat, dar profesorul poate fi uşor şi superficial acuzat
public de forţarea copilului să intre în tipare de comportament şi de gândire, de manipulare,
îndoctrinare, abuz fizic şi psihic ş.a. În acest context, profesorul îşi apără atitudinea profesională
prezentându-se „cum ar trebui să fie”, şi nu „cum este” în realitate! Profesorul ar trebui să fie
supraom, să facă minuni pentru a-i mulţumi pe toţi: exprimare, ţinută, atitudine, metode, mijloace,
evaluare de calitate, eficienţă oricând, oriunde, cu oricine! Deformată şi idealizată, părând a fi uşor
de îndeplinit de către oricine, profesia didactică provoacă, în contextul eternei reforme eşuate din
ultimii ani, roluri supraîncărcate şi solicitări psihice extreme pentru cei care încearcă să lucreze
bine, să-şi onoreze meseria.
Codul de Etică interzice profesorilor să ceară şi să primească bani, cadouri sau servicii, să
colecteze fonduri de la elevi şi părinţii acestora pentru protocol în cazul examenelor, evaluărilor,
olimpiadelor sau altor concursuri şcolare. De asemenea, le este interzis profesorilor să facă meditaţii
cu propriii elevi. Traficul de influenţă şi favoritismul în evaluarea la clasă sunt evident interzise, iar
profesorii nu-i pot ameninţa pe elevi să le facă anumite servicii sau să le ofere cadouri, conform
prevederilor din proiectul iniţiat de minister. De asemenea, documentul stipulează limpede că le este
interzis profesorilor să implice elevii „în activităţi de partizanat politic şi de prozelitism religios în
cadrul unităţilor de învăţământ preuniversitar sau în afara acestora”. Totodată, proiectul Codului de
etică prevede că profesorii nu pot face meditaţii cu proprii elevi în schimbul unor „avantaje
materiale sau financiare”.
Profesorii sunt obligaţi să asigure egalitatea de şanse şi să promoveze principiile educaţiei
incluzive, să respecte demnitatea fiecărui elev şi să recunoască meritul fiecăruia.
Cadrului didactic îi este interzis să fie profesorul propriului copil sau al unei rude până la gradul
al treilea, cu excepţia situaţiei în care este singurul care predă disciplina respectivă în unitatea în
care lucrează.
Profesorii sunt obligaţi să ocrotească sănătatea fizică, psihică şi morală a elevilor, sunt obligaţi
să-i supravegheze permanent pe aceştia şi nu au voie să-i bată, să-i hărţuiască sexual, să-i
umilească, să-i ridice în picioare la oră, să-i dea afară din clasă, să-i ameninţe, să-i jignească, să-i
exploateze. Proiectul mai prevede că profesorii au obligaţia să asigure protecţie fiecărui elev şi să
denunţe orice formă de violenţă fizică, de discriminare, abuz, neglijenţă sau de exploatare a elevilor.
Acelaşi proiect prevede că profesorii trebuie să pregătească elevii, astfel încât aceştia să atingă
„standardele de performanţă prevăzute de documentele şcolare”
Proiectul este un cod de etică fără principii etice! Cuprinde mulţi termeni nedefiniţi şi formulări
cu mare grad de incertitudine care pot agrava starea educaţiei. De exemplu, art. 5 (1) 4): combaterea
oricăror forme de abuz . Cum se poate măsura abuzul emoţional sau spiritual? Care este limita ce
desparte normalitatea de abuzul indicat? Un elev cu deficit de atenţie, nemotivat, hiperactiv, invitat,
îndemnat de profesor să intre în sarcina de lucru, poate acuza că este abuzat emoţional? O apreciere
pozitivă sau una negativă pot fi forme de discriminare la care se referă art. 5 (d)? Calificativul slab
sau nota mică pot fi considerate o încălcare a respectării demnităţii sau o recunoaştere a meritului
personal al fiecărui elev (art. 5. d)? De ce şi în relaţiile cu elevii (art. 5), şi în relaţiile cu părinţii
(art. 6), profesorul este pus într-o relaţie univocă, sistem de standarde de conduită invocat în art. 2
nu ar trebui să funcţioneze cu două părţi care să aibă şi drepturi, şi îndatoriri? Codul nu trebuie să
protejeze şi profesorul faţă de comportamentul celor certaţi cu regulile bunului simţ şi obişnuiţi cu
încălcarea normelor de drept?
Setul acesta de obligaţii care ar reveni profesorilor naşte însă câteva întrebări: dacă acum, când
profesorul încă mai are o fărâmă de autoritate în faţa elevului, în şcolile din România se întâmplă ce
se întâmplă, adică ceea ce apare aproape zilnic în presă – elevi care se bat bestial, profesori umiliţi
sau bătuţi, orgii sexuale săvârşite în incinta unităţilor de învăţământ –, cum se va comporta minorul
în faţa profesorului, un adult neputincios, legat fedeleş de toate interdicţiile de mai sus? Cum se va
apăra cadrul didactic de un elev care îl înjură în faţă, îl ameninţă cu bătaia sau chiar îl bate sub ochii
celorlalţi colegi de clasă? Ce libertate de reacţie va putea avea profesorul în faţa unui părinte care îl
jigneşte, îl ameninţă cu bătaia sau chiar îl bate, pentru că fiul nu a trecut la respectiva materie sau
pentru că i s-a dat prea mult de învăţat acasă? Cine trebuie să plătească pentru toate astea? Nimeni,
pentru că nicăieri nu se stipulează ceva referitor la astfel de situaţii.