BALISTICA JUDICIARĂ

Balistica judiciară este o ramură a tehnicii criminalistice, care elaborează metodele şi

mijloacele tehnico ştiinţifice de studiere a armelor de foc portative, a muniţiilor acestora şi a urmelor
împuşcăturii, în vederea identificării armei cu care s-a tras şi ulterior a autorului infracţiunii. 1 Tehnic,
investigarea balistică judiciară se realizează în baza principiilor, a regulilor generale cu privire la
identificarea criminalistică, precum şi prin apelarea la metode şi procedee comune cu cele ale altor
ramuri ale tehnicii criminalistice. 2
Acest domeniu aparent atât de spectaculos al cercetării criminalistice a apărut şi s-a
dezvoltat plecând de la bazele şi datele ştiinţifice oferite de balistica propriu-zisă ca ştiinţă care
studiază fenomenele legate de tragerea cu armele de foc. Necesităţile cercetării judiciare a unor
evenimente în care au fost utilizate şi arme de foc - omoruri, sinucideri, jafuri - au dus la apariţia
balisticii judiciare.
În prezent, gradul de complexitate al infracţiunilor comise cu arme de foc, variază de la
vătămări corporale sau ucideri din culpă, în cadrul unor accidente de vânătoare, până la infracţiuni
de omor comise de persoane care prezintă un grad sporit de pericol social.
Existenţa unor grupări de tip mafiot, care îşi dispută supremaţia asupra unor zone sau
domenii din ceea ce denumim “economie subteran㔺i internaţionalizarea legăturilor acestor
grupări, au generat în numeroase cazuri, reglări de conturi în vederea înlăturării “concurenţei”.
1
Emilian Stancu, Tratat de criminalistică, Editura Universul Juridic, Bucureşti, p.234
2
C. Suciu, Criminalistică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, p. 354

1
Atentatele cu bomba şi atacurile armate, intervenite între grupurile rivale, au indignat şi îngrozit
opinia publică, făcând să scadă încrederea în organismele abilitate de lege cu prevenirea şi
combaterea acestor infracţiuni. Activităţile predilecte ale reţelelor criminalităţii organizate constau
in: traficul de arme; muniţii; substanţe radioactive; explozivi; valută falsă; droguri; prostituţie;
reciclarea fondurilor ilicite etc.
Până după anul 1989, regimul exercita un control sever al armelor si muniţiilor.
Transformările survenite după acest an, convulsiile sociale inerente, au făcut posibil ca un număr
mare de arme de provenienţă străină să fie introduse ilicit în ţară. La acestea se adaugă sustragerile
de armament si muniţii, comise pe teritoriul României.
În aceste condiţii apare ca foarte dificilă misiunea organelor de urmărire şi impun o
investigare minuţioasă, riguros ştiinţifică a acestor cauze, în vederea identificării persoanelor
vinovate şi a tragerii lor la răspundere penală. Dezvoltarea industriei de armament, a făcut posibilă
apariţia, pe lângă armamentul clasic şi a armamentului cu destinaţii speciale. Acest tip de armament
este utilizat de forţele de menţinere a ordinii publice, de unităţile antiteroriste dar în egală măsură şi
de organizaţii mafiote, grupări teroriste sau alte categorii de infractori. Aceste împrejurări impun o
nouă evaluare a balisticii judiciare, prin prisma realizării unor cercetări şi experimente, care să pună
la dispoziţia specialiştilor, un vast bagaj de cunoştinţe, vizând caracteristicile tehnice, urmele, metode
şi mijloace eficiente de identificare a armamentului încadrat în această categorie. Balistica judiciara,
in prezent, are un obiect propriu de cercetare, principii şi legităţi proprii, legături cu alte ştiinţe
teoretice şi practice şi metode proprii de cercetare ştiinţifică. Această ramură a tehnicii criminalistice
nu se identifică cu balistica generală, prima are aplicabilitate în cauzele privind infracţiuni comise cu
arme de foc, iar cea de-a doua prezintă interes din punct de vedere militar. Balistica generală are
două ramuri: balistica interioară si balistica exterioară.
Balistica interioară studiază toate fenomenele şi procesele care au loc pe timpul tragerii.
Tragerea este un proces termodinamic şi gazodinamic complex si rapid, aproape instantaneu. Sursa
de energie utilizata sunt combustibilii chimici, sub formă de pulberi balistice, caracterizaţi de o mare
cantitate de energie chimică.
Balistica exterioară este o ramură a mecanicii, care studiază legile mişcării unui corp greu,
aruncat sub un anumit unghi faţă de orizont.
În prezent balistica interioară şi balistica exterioară sunt două ştiinţe tehnice de sine
stătătoare şi bine definite. Ele studiază fenomene de naturi diferite şi dispun de legi şi mijloace
proprii de investigare teoretică şi experimentală. S-au realizat şi studii de balistică a ţintei, care

2
abordează din punct de vedere militar fenomenele care se produc în momentul atingerii acesteia de
către proiectil.
Istoria balisticii judiciare, este strâns legată de perfecţionarea şi dezvoltarea tehnicii, privind
construcţia armelor de foc, de răspândirea lor pe toate continentele lumii şi de utilizarea acestora în
comiterea unor infracţiuni. Din punct de vedere etimologic, rădăcinile cuvântului „balistică” se
regăsesc în termenul latin „balista” şi în grecescul „ballo”, care înseamnă „a arunca”. Termenul
provine din antichitate şi evidenţia un atac cu ajutorul catapultelor, care, printr-un sistem mecanic,
aruncau sub un unghi de 450 bolovani sau alt gen de proiectile asupra cetăţilor asaltate.
Apariţia armamentului portativ şi utilizarea acestuia în comiterea unor infracţiuni, a impus cu
necesitate, orientarea eforturilor spre descoperirea unor metode de identificare a armelor folosite,
metode care s-au dezvoltat dea lungul timpului.
În anul 1835 Henry Goddard a identificat autorul unei infracţiuni de omor, comisă cu arma
de foc după o urmă descoperită pe proiectilul în litigiu, urma care nu avea corespondenţă în tiparul
pentru gloanţe descoperit la domiciliul persoanei bănuite. Henry Goddard nu a aprofundat
cercetările şi nu s-a gândit să elaboreze o metodă de investigare ştiinţifică în acest domeniu.
Alexandre Lacassagne profesor de medicină legală la Lyon, a descoperit pentru prima dată
importanţa striaţiilor lăsate de ghinturile ţevii pe proiectil în procesul identificării armei de foc, in
anul 1889.
La Berlin chimistul Paul Ieserich a efectuat in l888 o tragere experimentală cu o armă în
litigiu, obţinând un proiectil model de comparaţie şi a efectuat o examinare comparativă a
proiectilului în litigiu cu cel tras experimental, la microscop, constatând că striaţiile celor două
proiectile sunt identice.
În l905 Richard Kokel, şeful Institutului Medico Legal din Leipzig a evidenţiat profilul urmelor
lăsate de ghinturi, prin rularea proiectilelor pe plăcuţe de ceară şi oxid de zinc, după care a examinat
comparativ negativele proiectilelor din litigiu, cu negativul proiectilelor model de comparaţie .
Pornind mai departe pe firul istoriei, o altă descoperire importantă a fost realizată în l9l3 de
profesorul Baltazard din Paris, care a demonstrat posibilitatea identificării unei arme de foc, după
urmele lăsate pe tubul cartuş şi pe capsa acestuia.
Un nume de referinţă în istoria balisticii judiciare este cel al expertului american Charles E.
Waite. Acesta în perioada 1919-l923 a realizat prima colecţie de armament conţinând peste 1500 de
modele de arme, menită a fi utilizată în procesul identificării de grup.

3
 Charles E. Waite a fost ajutat de fizicianul John Fisher şi de chimistul Phillipp O. Gravelle
specialist în microscopie şi fotografie. În urma demersurilor ştiinţifice desfăşurate de cei trei, in 1925,
Phillipp O. Gravelle a pus la punct microscopul comparator, instrument care a permis examinarea
comparativă simultană a două proiectile (litigiu şi mode de comparaţie ).
Cercetarile lui Charles E. Waite au fost continuate de Calvin Goddard (1891-l955) care in
Statele Unite ale Americii a pus bazele balisticii judiciare ca ramură distinctă a ştiinţei criminalisticii.
În Europa, un mare aport în dezvoltarea balisticii judiciare l-a avut, pe lângă mulţi alţii, Otto
Mezger, directorul Biroului de Cercetare Chimică a oraşului Stuttgart. Acesta împreuna cu Robert
Bosch au realizat un sistem eficient de examinare a proiectilelor, au descoperit cele mai bune
metode de recuperare a gloanţelor, efectuând trageri în cutii cu vată, în ceară, lemn de esenţă
moale, tuburi cu apă, cărţi groase, etc. De asemenea au dezvoltat sistemul de ilustrare fotografică a
urmelor comparate.
Primul război mondial a schimbat în Europa situaţia infracţionalităţii. De remarcat că în
această perioadă a crescut producţia în masă a armamentului şi pe cale de consecinţă şi numărul de
infracţiuni comise cu arme de foc. În acest context a crescut si numărul specialiştilor interesaţi de
descoperirea unor metode eficiente de identificare a armelor de foc utilizate la comiterea unor
infracţiuni.
Cristalizarea şi modernizarea balisticii judiciare a continuat cu mult succes, iar procesul
continuă la înălţimea sarcinilor impuse de dezvoltarea producţiei de armament modern, a
mijloacelor şi metodelor moderne de descoperire a infracţiunilor comise cu arme de foc. Ceea ce a
stat la baza acestei ramuri a ştiinţei criminalisticii a fost experimentul ştiinţific privit la modul general
şi experimentul judiciar raportat la fiecare cauză instrumentată. S-a creat în timp un sistem apreciativ
pentru urmele lăsate de armele de foc pe elementele de muniţie, urmele împuşcăturii şi valoarea
acestora în identificarea armei cu care s-a tras şi a autorului infracţiunii. Coroborate cu experienţa
acumulată de specialişti, precum şi utilizarea principiilor şi a legităţilor puse la dispoziţie de ştiinţele
exacte aceste evoluţii au făcut posibil ca balistica judiciară să devină o ramură distinctă a tehnicii
criminalistice.

Noţiuni generale despre armele de foc

Armele de foc sunt dispozitive formate dintr-un ansamblu de mecanisme, piese si accesorii.
Ele funcţionează prin aruncarea proiectilelor, substanţelor toxice luminoase, etc., cu ajutorul forţei

4
de expansiune a gazelor, rezultate din arderea pulberii explozive . Acest tip de arme sunt utilizate în
principal pentru atac sau apărare, dar şi în cadrul unor activităţi sportive şi de divertisment.
Regimul armelor de foc şi al muniţiilor este reglementat în România prin Legea nr.l7/l996. În
articolul 3 alineatul l al legii se stipulează: “prin arme de foc se înţeleg acele arme a căror funcţionare
determină aruncarea unuia sau mai multor proiectile, substanţe aprinse sau luminoase, ori
împrăştierea de gaze nocive, iritante sau de neutralizare. Principiul de funcţionare are la bază forţa
de expansiune a gazelor provenite din detonarea unei capse ori prin explozia unei încărcături.
Armele de foc au de regulă în compunerea lor, următoarele mecanisme, piese si accesorii 3:
- ţeava si anexele ei;
- mecanismul de tragere, constând din: închizător, mecanismul de percuţie, mecanismul de
extracţie şi mecanismul de alimentare;
- patul sau crosa armei;
- accesorii.
În figurile 1-4 sunt prezentate schematic în secţiune patru tipuri de arme în care se pot
vedea componentele principale precum şi modul cum acestea acţionează.

3
Ion Mircea, Criminalistică, Editura Lumina Lex Bucureşti, 1998, p.165

5
 Clasificarea armelor de foc
Prin arme de foc, în sensul prevederilor Legii 17/1996 se înţelege acele arme a căror
funcţionare determină aruncarea unuia sau a mai multor proiectile, substanţe aprinse sau
luminoase, ori împrăştierea de gaze nocive, iritante sau de neutralizare.
Principiul de funcţionare se întemeiază pe forţa de expansiune a gazelor provenite din
detonarea unei capse ori prin explozia unei încărcături.
In Legea 17/1996 art.3 al.2 se face o clasificare a armelor de foc după destinaţia acestora.

 După destinaţie
Conform legii armele de foc sunt4:
a) Armele militare, confecţionate pentru dotarea forţelor armate, folosite în acţiuni de
neutralizare sau nimicire a personalului şi tehnicii de luptă ale inamicului, precum şi orice alte
instrumente, piese sau dispozitive destinate a imobiliza, răni, a ucide ori a distruge, dacă prezintă
caracteristicile unei arme militare;
b) Armele de tir, cu glonţ sau cu alice, special fabricate sau confecţionate pentru practicarea
tirului sportiv, omologate sau recunoscute ca atare de Federaţia Română de Tir;
c) Armele de vânătoare, cu glonţ, cu alice sau mixte destinate practicării vânătorii;
d) Armele confecţionate special pentru a împrăştia gaze nocive, iritante sau de neutralizare;
e) Arme ascunse astfel fabricate sau confecţionate încât existenţa lor să nu fie vizibilă sau
bănuită;

4
Emilian Stancu, op. cit, p.235

6
 f) Armele de panoplie, făcute inofensive, dacă prin valoarea lor istorică, ştiinţifică sau care
constituie daruri ori recompense sau amintiri, sunt destinate a fi păstrate în instituţii de cultură si
artă, asociaţii cultural-artistice şi sportive sau în panopli personale.
In această categorie se includ şi acele arme de foc, in stare de funcţionare, care constituie rarităţi sau
prezintă valoare pentru instituţiile de specialitate;
g) Armele de recuzită, făcute inofensive, destinate a fi folosite în activitatea artistică sau de
producţie cinematografică.
Sunt considerate arme de foc şi ansamblurile, subansamblurile si dispozitivele care se pot constitui şi
pot funcţiona ca arme de foc. In art.4 al legii 17/1996 este statuat ce înţelegem prin muniţii,
respectiv: cartuşele, proiectilele şi încărcăturile de orice fel, care pot fi întrebuinţate la armele
prevăzute în art.3.

 După construcţia canalului ţevii

Raportat la acest criteriu de clasificare armele sunt:
- arme cu ţeava lisă, care au pereţii interiori ai ţevii netezi, cum sunt: arme de vânătoare cu
alice, arme de tir redus, pistoalele lansatoare de rachete, arme militare de asalt cu ţeava lisă;
- arme cu ţeava ghintuită sunt atât armele destinate vânătorii care au ţeava ghintuită, dar în
special arme militare: puştile, puştile mitralieră, pistoalele mitralieră, pistoalele, revolverele, etc.;
- arme cu ţevi combinate, având una sau două ţevi lise şi una ghintuită.
 După lungimea ţevii
Conform acestui criteriu armele se clasifică în:
- arme cu ţeavă lungă 50-80 cm (puştile, carabinele, puştile mitralieră, armele de vânătoare,
armele de tir cu glonţ);
- arme cu ţeava mijlocie 20-50 cm (pistoalele mitralieră);
- arme cu ţeava scurtă 3-20 cm (pistoale, revolvere).

 După modul de funcţionare al armelor

Regimul de funcţionare al armelor de foc diferă de la un model de armă la altul. Unele tipuri
de armă funcţionează în regim automat, altele semiautomat, insă există şi arme care funcţionează în
regim foc, lovitură cu lovitură.
Principiile de funcţionare diferă, de asemenea, de la caz la caz. Anumite tipuri de arme
utilizează forţa gazelor rezultate în urma împuşcăturii, pentru rearmare, altele utilizează energia de
recul, iar cele mai simple funcţionează pur şi simplu mecanic.

7
 Pentru a ilustra modul de funcţionare al armelor de foc vom prezenta câteva tipuri şi
principiile care stau la baza funcţionării lor.
- arme simple - arme de vânătoare cu ţevi lise sau combinate, arme de tir cu un singur
cartuş, anumite tipuri de revolvere;

Urmele formate prin împuşcare

Urmele principale

Urmele create de interiorul ţevii armei pe proiectil

Ca urmare a acţiunii mecanismului de dare a focului, se
produce împuşcătura. Iniţial se aprinde încărcătura capsei care are o sensibilitate deosebită la acţiuni
mecanice şi care aprinde pulberea de azvârlire 5. Urmare a acestui proces, se degajă o mare cantitate
de gaze, presiunea gazelor face posibilă expulzarea proiectilului pe canalul ţevii spre exterior.
La trecerea glonţului prin canalul ţevii, suprafaţa acestuia va întâlni opoziţia reliefului format
de ghinturi. Proiectilele au diametrul mai mare decât interiorul ţevii armei, însă, cămaşa proiectilelor
fiind confecţionată din cupru sau alamă se taie în ghinturi, umplând profilul canalului ţevii.
Glonţul intrând în ghinturi, alăturat mişcării de înaintare i se va imprima şi o mişcare spirală.
Mişcarea de rotaţie a glonţului este foarte mic în canalul ţevii, ea crescând după ieşirea din ţeavă.
În primul rând pe glonţ se vor imprima ghinturile, sub forma unor striaţii vizibile cu ochiul
liber. Apoi, suprafaţa glonţului va prezenta o serie de dare, zgârieturi foarte fine, uneori vizibile cu
ochiul liber, alteori numai la microscop.
Deoarece numărul, direcţia, înclinaţia şi lăţimea ghinturilor diferă de la un model de armă la
altul, urmele de pe proiectil, asociate cu date referitoare la calibrul, forma si materialul glonţului, se
pot face aprecieri cu privire la modelul de armă cu care s-a tras glonţul respectiv .

Foto. Amprenta ghinturilor lăsate pe proiectil

5
Ion Mircea, op. cit., p.170

8
 Urma creată de ghinturi pe glonţ, nu este niciodată dreaptă în raport cu axa glonţului, ci
întotdeauna înclinată, ori spre dreapta ori spre stânga, reprezentând unghiul de rotire al
ghinturilor.
Lăţimea ghintului poate apărea pe glonţ aşa cum este ea in realitate, dar numai în situaţiile
în care cu arma în cauză s-au tras puţine focuri. Prin trageri repetate spaţiul dintre ghinturi se
măreşte datorită procesului de frecare la temperaturi înalte între gloanţe şi canalul ţevii.
Ţevile armelor de foc suferă un continuu proces de modificare datorată întrebuinţării,
implicit urmele create de gloanţele trase, vor avea o altă configuraţie.
Asupra macro si microreliefului canalului ţevii, acţionează presiunea şi temperatura foarte
mare create în momentul împuşcării. Presiunea în canalul ţevii atinge valori intre 1000 kg/cm 2 si
3600 kg/cm2, iar temperatura variază între 2000°C si 3000°C. În general, canalul ţevii suportă aceste
presiuni şi temperaturi înalte, dar datorită întrebuinţării repetate relieful canalului ţevii suferă
modificări6.
În al doilea rând, suprafaţa canalului ţevii, suportând trecerea repetată a gloanţelor, este
erodată. Apoi, intervine metalizarea canalului ţevii, adică depunerea de particule metalice
pulverilente, care datorită temperaturii ridicate se sudează de canalul ţevii.
Proasta întreţinere a armei, duce în mod inevitabil la ruginire. Rugina din canalul armei fiind
îndepărtată prin trageri, va rămâne un spaţiu inexistent până acum şi care este urmare a acţiunii
corozive a ruginii.
Zgârieturile de pe glonţ pot avea poziţii foarte variate în raport cu axul longitudinal al
glonţului: spre stânga, paralel cu axul, început paralel cu urma glonţului, spre dreapta ori paralele cu
urmele create de ghinturi pe glonte.
Un glonţ cu diametrul mai mic decât diametrul canalului ţevii va avea mai puţine zgârieturi
pe suprafaţa sa, iar sensul şi unghiul de rotaţie precum şi lăţimea urmelor create de ghinturi, nu vor
fi reale. Urma cea mai pregnantă ce va exista pe un asemenea proiectil, este cea de lovire şi
depunere a sa, datorită jocului şi impactului pe ţeavă.

Urmele create pe tubul cartuş

Împuşcătura se produce ca urmare a acţiunii mecanismului percutor asupra capsei şi

producând aprinderea încărcăturii de pulbere. Privind însă înainte de realizarea percuţiei şi anume,

6
Ionescu L., Sandu D., Identificarea criminalistică, Editura Ştiinţifică Bucureşti, 1990, p. 342

9
în momentul încărcării, apoi a percutării capsei iar după producerea împuşcăturii evacuarea tubului
tras, vom constata formarea următoarelor urme, de această dată nu pe glonţ, ci pe tubul cartuşului 7:
- urma extractorului pe rebordul razelor tubului cartuş, care se formează în momentul
introducerii cartuşului în camera de explozie şi în momentul extragerii cartuşului, din camera de
explozie după producerea împuşcăturii;
- urma cuiului percutor pe suprafaţa capsei, care se formează în momentul în care acesta
loveşte capsa, care, la rândul său, este împinsă înapoi de reculul armei;
- urma închizătorului pe suprafaţa rozetei tubului cartuş, se formează în momentul
împuşcăturii când tubul cartuşului, împins de gaze, este presat pe suprafaţa închizătorului;
- urma extractorului, in faza a doua, când prinde tubul de marginea rozetei şi îl trage înapoi;
- urma ejectorului (de obicei la marginea rozetei), formată prin blocarea tubului, dându-i
poziţia de evacuare din armă;
- urmele lăsate de pereţii camerei de explozie pe corpul tubului cartuş, având forma unei
nervuri longitudinale.

Clasificarea urmelor exacte pe tubul cartuşului

A. Urmele formate în timpul încărcării armei (la trecerea cartuşului din încărcător în camera
de explozie).
B. Urmele formate in timpul producerii împuşcăturii (urma cuiului percutor, urmele peretelui
închizătorului şi urmele create de pereţii camerei de explozie).
C. Urmele formate în timpul extragerii tubului cartuş tras (urmele extractorului, ale
ejectorului şi ale ferestrei de evacuare).

7
Emilian Stancu, op. cit, p.238

10
 Nu toate piesele enumerate mai sus există la orice tip de armă. Armele de vânătoare pliante
nu au închizător, tubul sprijinindu-se pe un disc. La revolverele Hagan tubul este susţinut de un
sabot; o serie de arme nu au ejector; unele revolvere americane vechi nu au cui percutor, cocoşul
lovind direct capsa.
Urmele particulare care se creează pe tubul cartuşelor de vânătoare nu prezintă nici o
importanţă pentru activitatea de identificare. Aceasta fiindcă, tuburile cartuşelor vânătoare se
refolosesc şi în consecinţă prezintă importanţă doar capsa (care se înlocuieşte).

Urmele create de proiectile pe corpul victimei şi alte ţinte

Datorită presiunii mari în camera cartuşului, respectiv capul tubului, proiectilul nu găseşte
altă ieşire decât spre ţeavă, unde datorită acţiunii ghinturilor şi vitezei mari de deplasare, se imprimă
o mişcare spirală8. Zborul glontelui pe traiectorie, după ieşirea din ţeavă se poate solda cu:
pătrundere; străpungere; sau ricoşare, datorită densităţii obiectului şi unghiului mic de incidenţă.
Trecerea proiectilului prin diverse obiecte precum şi înfundarea sau ricoşarea au ca urmare crearea a
o serie de urme.
Corpul uman constituie un obstacol în calea proiectilului fiind alcătuit din ţesuturi de
consistenţă si duritate diferita. Ţesutul osos se deosebeşte de celelalte ţesuturi, în ce priveşte
consistenţa şi rezistenţa sa, orificiile create în ţesutul osos vor fi din punct de vedere al diametrului,
mai apropiate de mărimea reală a proiectilului. În cazul ţesuturilor moi sau al organelor cavitare
orificiile pot avea diametrul mai mare, sau în situaţia în care ţesutul se contractă, mai mic decât cel al
proiectilelor.
Diametrul şi forma orificiilor sunt condiţionate de valoarea energiei cinetice a proiectilului în
momentul lovirii. Cu cât energia cinetică este mai mare, cu atât proiectilul va forma un orificiu cu
diametrul apropiat de diametrul său, când energia cinetică scade, orificiul va fi mai mare şi de formă
neregulată, proiectilul creând rupturi mari ale ţesuturilor cu care vine in contact 9. În orice obiect pe
care-l traversează implicit şi în corpul omului, glonţul creează trei feluri de urme:
- orificiul de intrare;
- orificiul de ieşire;
- canalul cuprins între cele două orificii.
În corpul omului, orificiul de intrare poate avea forme variate determinate de o serie de
factori: unghiul de lovire; viteza glonţului; felul ţesutului lovit; distanţa de la care s-a tras. În cazul

8
Ion Mircea, op. cit., p. 172
9
C. Suciu, op. cit, p. 357

11
unor perforări perpendiculare orificiul de intrare este rotund, in cazul unei perforări oblice forma
orificiului de intrare va fi ovală. În situaţia tragerilor efectuate de la distanţe mici ori cu ţeava lipită de
ţesut orificiul de intrare va avea o formă neregulată datorită şi acţiunii gazelor. Orificiul rotund ia o
formă ovală ulterior, datorită contracţiei musculare sau a contracturii inegale a ţesuturilor.

În general orificiul de intrare are o formă mai regulată şi este mai mic, mai aproape de
diametrul real al proiectilului. Pielea sau ţesutul muscular întinse de glonţ în momentul impactului se
retractă, ceea ce face ca orificiul să fie mai mic decât diametrul glonţului. În cazul orificiilor create la
nivelul craniului, dimensiunea orificiului de intrare este aproape egală cu diametrul glonţului şi poate
fi cu ceva mai mare. Dacă glonţul nu pătrunde perpendicular pe suprafaţa pielii ci intr-un unghi
ascuţit, atunci orificiul de intrare va avea o formă ovală, iar dimensiunile orificiului vor fi determinate
de direcţia fibrelor cutanate. Orificiile create de glonţ în cutele pielii apar mai mici, dar odată cu
desfacerea cutelor se vor mării.
În cazul tragerilor de la mică distanţă (sub 10 cm) orificiul de intrare este mai mare decât
diametrul glonţului, datorită cumulării tuturor factorilor tragerii (flacăra, presiunea gazelor, viteză
mare, etc.). Cu mult mai mare decât diametrul glonţului va fi şi orificiul de intrare format în cazul
unui unghi de incidenţă foarte mic (sub 10°). Când vârful proiectilului este rotunjit sau teşit,
marginile orificiului de intrare vor fi neregulate din cauza contuziei şi ruperii ţesutului. Gloanţele cu
vârf ascuţit vor forma orificii de intrare cu marginile netede. Caracteristica fundamentală a orificiului
de intrare este lipsa de ţesut, ceea ce îl deosebeşte de toate celelalte plăgi împunse, dar şi de
orificiul de ieşire. Uneori, în jurul orificiului de intrare, vom întâlni fisuri radiale şi o serie de alte
urme, datorate factorilor suplimentari ai împuşcăturii.
Când tragerea s-a efectuat cu o armă de vânătoare, folosind ca proiectile alice, vom deosebi
după cum s-a tras de la distanţă mică de la distanţă mare. O tragere sub 50 cm va produce un orificiu

12
de intrare unic, de forma unui crater neregulat, prezentând o pierdere mare de substanţă. Când
tragerea s-a făcut peste această limită, vom deosebii următoarele feluri de orificii de intrare: între
0,50 si 2,50 m vor exista câteva orificii de intrare (două până la patru) formate de grupuri de alice şi
mai multe orificii mici create de fiecare alice în parte. Peste aceste limite fiecare alice va crea un
orificiu de intrare. Urmele proiectilelor create în alte materiale decât corpul victimei vor avea forme
variate, în funcţie de energia cinetică a proiectilului în materialul perforării şi de rezistenţa
materialului10. În sticlă orificiul de intrare a glonţului are forma unui con, cu baza in direcţia tragerii,
deoarece proiectilul împinge înainte părţi din materialul prin care trece. Dacă tăblia din sticlă este
perforată perpendicular orificiul de intrare va avea formă rotundă, iar fisurile concentrice şi radiale
se vor întinde uniform în toate direcţiile. Când perforarea se produce sub un unghi mai mic de 90°,
orificiul de intrare are formă ovală, iar crăpăturile sticlei sunt mai numeroase în sensul direcţiei
glonţului.
Caracteristicile orificiului de intrare într-o tăblie de sticlă diferă în funcţie de distanţa de
tragere, implicit de energia cinetică a proiectilului şi de unghiul de incidenţă. De pildă, dacă s-a tras
de la distanţă mică şi sub unghiul de 90°, orificiul de intrare va avea o formă rotundă cu diametrul
foarte apropiat de cel al glonţului (crăpăturile radiale putând chiar să lipsească). Aceasta presupune
o energie cinetică mare şi o viteză apropiată de viteza iniţială la gura ţevii.
La o tragere efectuată de la mare distanţă, geamul nu mai prezintă orificiu de intrare,
întrucât energia cinetică şi viteza proiectilului scade astfel încât contactul cu sticla se aseamănă cu
spargerea realizată de o piatră. Orificiul de intrare în sticlă diferă şi în funcţie de forma vârfului
glonţului. Astfel, un glonte cu vârful ascuţit (în condiţiile în care unghiul de incidenţă este de 90°,
energia cinetică şi viteza mare) perforând o tăblie de sticlă s-ar putea să nu producă fisuri radiale.
Orificiul creat va fi rotund şi foarte apropiat de diametrul glonţului. Acest fenomen se explică prin
aceea că glonţul, în acest caz, va acţiona asemeni unui burghiu. Proiectilele cu vârful teşit (în aceleaşi
condiţii de tragere), vor crea orificii rotunde şi apropiate de dimensiunile lor. Spre deosebire de
proiectilele ascuţite la vârf vor crea întotdeauna fisuri radiale. Orificiile de intrare in tăbliile metalice
vor avea un diametru aproape identic cu proiectilele care le-au creat.
In scândura uscată, orificiul de intrare este mai mare decât diametrul glonţului, deoarece
acesta va antrena în mişcare particule din lemn. Spre deosebire de lemnul uscat, lemnul verde sau
umed va prezenta un orificiu de intrare mai mic decât diametrul glonţului, datorită elasticităţii
fibrelor. Această caracteristică o întâlnim şi la materialele elastice de genul pielii neprelucrate şi

10
Ion Mircea, op. cit., p. 174

13
cauciucului. În cauciuc este chiar foarte greu de găsit acest orificiu. Pielea tăbăcită şi ţesăturile dese
vor prezenta un orificiu de intrare apropiat ca diametrul de mărimea glonţului.
Orificiul de ieşire îl întâlnim numai atunci când proiectilul nu şi-a pierdut energia cinetică,
putând străpunge obiectul în care a pătruns. Când tragerea este efectuată de la mare distanţă sau
când proiectilul a străpuns mai multe obiecte pe traiectorie îşi pierde energia cinetică împrejurare în
care va crea un orificiu de intrare şi un canal la capătul căreia se va opri 11. In capul uman - spre
deosebire de orificiul de intrare - orificiul de ieşire nu va mai prezenta “minus ţesut”, respectiv
pierdere de substanţă, datorită faptului că acum glontele “desface” ţesutul.

Urmele secundare
În momentul producerii împuşcăturii, pe lângă proiectil, pe ţeavă mai ies şi alte produse din
încărcătura cartuşului: gaze; flăcări; funingine; pulbere arsă incomplet si pulbere nearsă.
Aceste produse încadrate în categoria factorilor suplimentari tragerii, vor crea o serie de
urme caracteristice si anume:
- rupturile provocate de presiunea gazelor;
- arsurile provocate de flacără şi de temperatura înaltă a gazelor;
- afumările create de pulberea arsă;
- tatuajul creat de pulberea arsă sau arsă incomplet;
- inelul de frecare format prin depunerea pe orificiul de intrare (margini) şi uneori pe canal, a
particulelor aderente pe proiectil (uleiuri, parafină, reziduuri de pulbere arsă);
- inelul de metalizare, format prin desprinderea unor particule fine din compoziţia
proiectilului (cămaşă) şi depunerea lor pe orificiul de intrare. La pătrunderea în corpul uman, inelul
de metalizare îl întâlnim de obicei, la pătrunderea proiectilului in case;
- inelul de imprimare relevă gura ţevii canal şi îl întâlnim la tragerile cu ţeava lipită, datorită
acţiunii reculului.
Rupturile
Sunt provocate de presiunea gazelor şi se prezintă sub formă de stea sau cruce, in funcţie de
rezistenţa materialului în care s-a tras. Rupturile provocate de acţiunea mecanică a gazelor le
întâlnim numai în cazul tragerilor de la mică distanţă (pană la 10 cm), iar mărimea acestora este în
funcţie de armamentul şi muniţia folosită.
Acţiunea gazelor este mai mare în cazul armelor care folosesc muniţie cu încărcătură de
pulbere mare, ceea ce creează un volum mare de gaze. La armele cu ţeava scurtă, acţiunea gazelor
11
Ander Z. Bilegan I.,Molnar V., Medicină legală, Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1966, p. 81

14
este mai mare datorită situării punctului de presiune maximă a gazelor la o distanţă - în principiu - de
64,5 mm de la camera de explozie, unde presiunea atinge circa 2800 atm.
O împrejurare demnă de semnalat este legată de forma rupturilor create de gaze. La
tragerile efectuate din apropiere asupra corpului uman, pe articolele de îmbrăcăminte, în zona
orificiului de intrare se observă că, rupturile provocate de gaze produc o răsfrângere în direcţia
inversă sensului de înaintare a proiectilului a marginilor rupturii. Acest fenomen se explică prin faptul
că, gazele pătrund uşor prin articolele textile, prin orificiul creat de proiectil, însă la contactul cu
ţesutul cutanat ele revin producând ruptura materialelor textile şi răsfrângerea marginilor rupturii în
direcţia inversă sensului de înaintare al proiectilului 12.
Aceeaşi situaţie o întâlnim şi la tragerile cu ţeava lipită de cutia craniană, gazele pătrund sub
piele insă la contactul cu ţesutul osos revin şi produc ruptura ţesutului cutanat şi răsfrângerea
marginilor acestuia în sensul arătat.
Trebuie cunoscut acest fenomen deoarece există riscul de a confunda orificiul de intrare cu
cel de ieşire. Prezenţa urmelor de funingine şi a arsurilor create de flacără indică cu certitudine că
este vorba de un orificiu de intrare şi nu de ieşire.

Arsurile
Sunt urme secundare care sunt create de acţiunea flăcării şi se prezintă la marginile
orificiului de intrare. Această urmă apare cu precădere în cazul utilizării pulberii negre (cu fum) care
nu arde complet în canalul ţevii aşa cum se întâmplă cu pulberea coloidală.
În momentul tragerii cu o armă, a cărei încărcătură constă din pulbere neagră, pe ţeavă va
ieşi o flacără a cărei lungime depinde de cantitatea de pulbere din încărcătură şi din lungimea ţevii.
Pulberea neagră arde mai încet decât cea coloidală, formând o cantitate de substanţe solide
sub formă de săruri de potasiu, iar cărbunele şi sulful nu ard complet. O parte din aceste substanţe
devin incandescente în canalul ţevii, evident, ieşind şi afară. Pe măsura ieşirii din ţeavă ele se răcesc
ca la o distanţă de 10-20 cm flacăra să dispară.
Depunându-se în jurul orificiului de intrare pe piele sau încălţăminte, particulele
incandescente vor provoca o arsură. Pielea - prin deshidratare - va căpăta un aspect pergamentos, de
“piele tăbăcită”, iar părul se adună in mănunchiuri, la fel şi articolele de îmbrăcăminte din lână.
Bumbacul şi alte ţesături se pot aprinde fie parţial fie total. Dacă pulberii coloidale nu-i este

12
Emilian Stancu, op. cit, p.241

15
caracteristică formarea flăcării, aceasta nu înseamnă că împuşcătura realizată prin folosirea ei nu ar
produce arsuri.
În cazul împuşcăturilor realizate prin folosirea pulberii coloidale arsurile se datorează
temperaturii ridicate a gazelor. Acest fel de arsuri le întâlnim la tragerile efectuate cu o armă
automată (deoarece sunt trase mai multe cartşe succesiv) şi în cazul cartuşelor vechi deoarece
punctul maxim de presiune a gazelor se deplasează spre gura ţevii, fiindcă pulberea arde neregulat.

Afumările
Sunt acele urme care se formează prin depunerea reziduurilor solide rezultate din arderea
pulberii. Cantitatea de funingine rezultată în urma arderii pulberii va fi mai mare sau mai mică după
cum pulberea este cu fum sau fără fum. Nitroglicerina si piroxilina nu formează aproape deloc
reziduuri solide dar pulberea fără fum conţine totdeauna diferite adaosuri (grafit, difenilamins,
derivaţi ai ureei, săruri de bariu, etc.). Aceste substanţe formează un rezuu solid care se va depune în
jurul orificiului de intrare, formând un cerc a cărui consistenţă depinde de distanţa de la care s-a tras.
Cantitatea de funingine care se formează în urma arderii pulberii fără fum este mult mai mică decât a
celei cu fum şi de o coloraţie mai deschisă (cenuşiu şi foarte rar verde). Funinginea produsă de
pulberile cu fum formează un depozit în jurul orificiului de intrare, de culoare neagră datorită
conţinutului mare de cărbune. Distanţa de zbor a funinginii este, de obicei, până la 30 cm.
Funinginea nu poate produce în mod obişnuit leziuni mecanice datorită greutăţii foarte reduse a
particulelor sale.
Depozitul de funingine este neuniform, însă se poate vedea un strat intern mai dens si unul
extern mai puţin dens. În jurul plăgii în condiţiile în care se trage de la distanţă mică, se pot deosebi
cele două cercuri, uneori separate unul de celălalt printr-o porţiune liberă, neaferentă de funingine.
La tragerile cu ţeava lipită de piele, raza depozitului de funingine poate fi foarte mică sau
poate să lipsească complet din jurul orificiului de intrare, deoarece particulele de funingine pătrund
împreună cu gazele, în canalul format de proiectil, depunându-se pe pereţii săi interiori. Funinginea
depusă formează un inel a cărei formă diferă în funcţie de unghiul tragerii. Astfel, dacă direcţia din
care s-a tras formează cu suprafaţa pielii un unghi ascuţit, se va forma un oval sau elipsoid. Dacă
unghiul de tragere este drept, inelul va avea formă rotundă.
În unele cazuri, mai ales la tragerile cu pulbere fără fum, funinginea nu se depune într-un
cerc închis ci sub formă de raze. Funinginea lovindu-se de piele sau de alte obiecte, ricoşează înapoi;
în acest caz ea se depune pe obiectele întâlnite în cale (de pildă mâna care ţine arma). Această urmă

16
se relevă cu ajutorul lupei cu lampă U.V. şi este importantă pentru stabilirea distanţei de la care s-a
tras, pe de-o parte, iar pe de altă parte, pentru elucidarea împrejurărilor unei sinucideri. Depozitul
de funingine se realizează nu numai prin efectul gazelor (care duc cu ele particule de funingine), ci şi
prin acţiunea glontelui care depune funinginea de pe suprafaţa sa datorită frecării cu obiectul în care
pătrunde.
Uneori, afumarea nu apare la suprafaţa obiectului asupra căruia s-a tras, ci la suprafaţa unui
al doilea strat care urmează. Acest fapt se poate observa în cazul tragerilor cu arme la care viteza
iniţială a proiectilului este foarte mare, iar obiectul asupra căruia se trage prezintă mai multe
suprafeţe suprapuse, cum este cazul îmbrăcămintei. Pe primul strat funinginea se depune sub forma
unui inel îngust, pe marginile orificiului de intrare (ca un inel de frecare) şi numai pe al doilea strat,
aflat la o distanţă intre 0,5-5 cm, funinginea se va extinde sub forma specifică urmei de afumare.

Tatuajul
Este o urmă creată de pulberea arsă incomplet care se formează în jurul orificiului de intrare,
având dimensiuni şi densităţi variabile, în funcţie de felul încărcăturii, lungimea ţevii, distanţa de la
care s-a tras, mărimea şi forma particulelor de pulbere. În unele cazuri tatuajul se produce prin
depunerea de către proiectil a particulelor rupte în timpul exploziei din pereţii tubului cartuş.
Distanţa până la care acţionează particulele de pulbere semiarse este de până la 80 cm la armele
neautomate şi semiautimate. Această limită este depăşită la armele automate care au o cadenţă de
tir foarte mare (peste 1000 lov./min).
Pulberea neagră creează mai frecvent tatuaje datorită dimensiunilor mai mari ale granulelor
şi caracteristicilor armelor de vânătoare. Dintre pulberile coloidale, cele în formă cilindrică sunt
propulsate mai departe decât cele lamelare sau in formă de bandă.
Formarea tatuajului, pe lângă condiţiile menţionate este determinată şi de duritatea
obiectului asupra căruia s-a tras. Un obiect de consistenţă mare va permite particulelor de pulbere
nearse complet să pătrundă, pe când un obiect dens nu va permite acest lucru particulelor
depunându-se numai la suprafaţa sa.

Inelul de frecare
Se formează la gura orificiului de intrare ori de-a lungul canalului de perforare. Această urmă
secundară se formează prin depunerea de substanţe aderente la suprafaţa proiectilului, fie din
canalul ţevii, fie pe traiectul exterior (ricoşeu), pe marginile orificiului de intrare.

17
 Urma de frecare este formată din resturi de uleiuri minerale, parafină, funingine, reziduuri
de pulbere arsă, reziduuri metalice şi substanţe aderente la glonte. Inelul de frecare este de culoare
cenuşie şi se observă uşor pe obiectele de culoare deschisă. Când inelul de frecare s-a format pe
obiect de culoare închisă, se poate scoate în evidenţă prin relevarea funinginei cu hârtie fotografică
sau prin relevarea stratului de grăsime cu ajutorul radiaţiilor ultraviolete. Examinarea substanţelor
care formează inelul de frecare ajută la stabilirea, în parte, a ordinii tragerilor, şi anume la
diferenţierea primului foc de cel de-al doilea foc trase cu aceeaşi armă.
Inelul de frecare al primului proiectil tras prezintă resturi de ulei şi mai puţină funingine pe
când al doilea proiectil, va mării cantitatea de funingine din inelul de frecare, depunând mai puţine
substanţe uleioase.
Operaţiile de colectare a reziduurilor sunt deosebit de migăloase şi cu rezultate
neconvingătoare în 90% din cazuri ceea ce determină o evaluare sub “beneficiu de inventar” a
acestor urme.

Inelul de metalizare
Poate fi întâlnit atât la gura orificiului de intrare, făcând corp comun cu inelul de frecare, cât
şi independent de acesta când partea mai densă a obiectului perforat se găseşte mai spre interior,
sau când glonţul a străbătut succesiv mai multe obiecte.
Un proiectil pătrunzând în corpul uman, determină formarea inelului de frecare pe
îmbrăcăminte şi piele, iar inelul de metalizare apare numai la traversarea unui os plat, prin
desprinderea şi depunerea unor particule metalice din cămaşa proiectilului. Inelele de metalizare pot
fi descoperite numai prin röentgenografie şi spectrografie datorită cantităţilor foarte mici de metal
depuse. Este posibil ca inelul de metalizare să nu poată fi evidenţiat prin metodele susmenţionate
caz în care se poate utiliza microsonda electronică.
Deosebirea dintre inelul de metalizare şi inelul de frecare constă în faptul că, în timp ce inelul
de metalizare conţine numai particule din corpul proiectilului în inelul de frecare sunt depuse
substanţe aderente la suprafaţa proiectilului provenind din canalul ţevii şi din diferitele corpuri pe
care le-a străbătut sau din care a ricoşat (tablă metalică, sticlă, lemn, îmbrăcăminte, etc.).

Urmele formate prin imprimarea ţevii armei

Aceste urme, ultimele din categoria urmelor secundare, sunt rezultatul tragerii cu ţeava lipită
de obiectul în care se trage. Această urmă poate reprezenta conturul complet al gurii ţevii sau numai
o parte a acesteia, iar în unele cazuri pot fi imprimate şi unele piese din apropierea gurii ţevii sau

18
montate în faţă (vârful superior al vergelei, a doua ţeavă la armele de vânătoare, amortizor,
recuperator de recul, ascunzător de flacără etc.).
Orificiul de intrare, în cazul tragerii cu gura ţevii lipită de obiect, este mai mare decât cel de
ieşire. Marginile orificiului vor fi zdrenţuite, cu rupturi orientate spre direcţia de tragere, contrar
regulii - adică în direcţia de unde a venit glontele. Datorită presiunii mari şi faptului că gazele nu au
altă ieşire decât înspre înapoi, acestea vor crea sfârtecări ale ţesutului cutanat sau franjursri ale căror
margini vor fi îndreptate invers cu direcţia de mişcare a proiectilului.
Gura ţevii va crea aşa numitul “inel de contuzie”. Datorită reculului, gura ţevii se retrage;
revenind loveşte ţesutul cutanat provocând deshidratarea suprafeţei lovite, datorită temperaturii
ridicate. Imprimarea gurii ţevii va fi totală sau parţială în funcţie de unghiul sub care a fost sprijinită
ţeava de obiect:
- imprimarea totală este aceea în care toate părţile proeminente ale ţevii sunt atât de bine
imprimate pe piele, încât permit recunoaşterea conturului acesteia;
- imprimarea poate avea aspect de “semilună”, când unghiul sub care s-a sprijinit ţeava a fost
mai mic de 90°.
Dacă urmele principale au fost definite ca fiind un rezultat al acţiunii pieselor şi
mecanismelor armei asupra elementelor cartuşului şi al acţiunii proiectilului în timpul zborului său
pe traiectorie asupra diverselor obiecte întâlnite în cale, urmele secundare, în lumina celor expuse
mai sus, sunt rezultatul factorilor suplimentari ai împuşcăturii (presiunea gazelor, temperatura
acestora, flacăra, arderea incompletă a pulberii, etc.).

19
 EXPERTIZA BALISTICĂ CRIMINALISTICĂ A ARMELOR DE FOC

Expertiza balistică judiciară, respectiv expertiza criminalistică a armelor de foc, este una
dintre cele mai complexe examinări la care sunt supuse armele de foc, muniţia şi urmele acestora,
cât şi împrejurările legate de folosirea lor. 13

Problemele curente ce se cer, de regulă, a fi clarificate vizează modelul, seria şi calibrul

armei, starea sa tehnică, posibilitatea de autodeclanşare, tipul de muniţie folosit, existenţa urmelor
suplimentare ale tragerii, distanţa şi direcţia de tragere, faptul dacă tuburile şi proiectilele găsite la
locul fapte sau în corpul victimei au fost trase de arma suspectă etc.

Determinarea tipului, modelului şi calibrul armei

Determinarea tipului, modelului şi calibrul armei este posibilă în multe dintre situaţiile
întâlnite în practică prin simpla studiere a inscripţiilor existente pe piesele armei. Sunt însă cazuri
când aceste inscripţii lipsesc, în aceste cazuri se studiază caracteristicile de construcţie ale armei,

13
Emilian Stancu, op. cit., p.246

20
cum ar fi greutatea, lungimea ţevii, lungimea totală a armei, sistemele de funcţionare şi de blocare,
de montare a mecanismelor de tragere. Datele obţinute sunt confruntate cu tabele, cataloage sau
fişiere în care sunt înregistrate caracteristicile armelor.

Foto. Armă de vânătoare

Foto. Seria armei pusă la dispoziţie pentru examinare

În ipoteza în care arma a nu a fost găsită, este posibilă stabilirea tipului, modelului şi
calibrului pe baza datelor deprinse din examinarea tuburilor şi proiectilelor (percutor, închizător,
gheară extractoare, ejector) care reflectă clar particularităţile de construcţie, după cum urmele
ghinturilor oglindesc, în ansamblul lor, caracteristicile ţevii armei şi deci ale modelului de arme. 14
Stabilirea stării de funcţionare a unei arme
Stabilirea stării de funcţionare a unei arme este necesară de mai multe ori în practică, mai
ales în cazul în care trebuie să se clarifice două aspecte esenţiale:

14
Emilian Stancu, op. cit., p.247

21
 - dacă arma se putea declanşa accidental, fără apăsarea trăgaciului;
- dacă o armă deteriorată, cu piese lipsă, putea fi totuşi folosită pentru tragere.
Examinarea se face potrivit particularităţilor de construcţie ale fiecărui tip sau model de
armă. În primul rând se determină starea tehnică a armei şi modul de funcţionare a pieselor
componenţe. În continuare este studiată fiecare piesă în parte, interesând gradul său de uzură,
degradare, care pot constitui principalele cauze ale declanşării accidentale. 15 La piese se cercetează
dacă sunt originale sau improvizate. Referitor la aceste două tipuri de investigaţii, una dintre
metodele tehnico-ştiinţifice de cercetare, indispensabilă în anumite cazuri, o constituie cercetarea în
radiaţii de tip gamma, denumită şi examinarea defectoscopică şi în radiaţii röentgen. De asemenea
se poate proceda şi la examinarea „sonografică” care constă în analiza parametrilor acustici,
caracteristici împuşcăturii, a celorlalte zgomote produse de mecanismele de tragere (armare,
percuţie, aruncarea tubului), cercetare care se află în stare experimentală şi cu rezultate practice încă
neconfirmate.16

Examinarea muniţiei
Investigarea criminalistică a muniţiei are rolul de a stabili tipul, modelul şi anul de fabricaţie
al cartuşelor, pe baza caracteristicilor, a inscripţiilor fabricilor producătoare, existente pe rozeta
tubului. Prin examinarea gloanţelor şi a tuburilor pot fi stabilite apartenenţa de grup a armei,
precum şi calitatea sau locul de provenienţă a muniţiei.

15
V. Măcelaru, M. Dobrilă, I. Anghelescu, Tratat practic de criminalistică, Vol. III, Ministerul de Interne,
Bucureşti, 1972
16
Emilian Stancu, op. cit., p.248

22
 Foto. Secţiune într-un cartuş

Expertiza urmelor formate de armele de foc

Expertiza criminalistică a urmelor principale ale unei trageri constă în examinarea orificiilor
de intrare şi de ieşire, a canalelor formate atât pe corpul uman, cât şi pe obiectele cu care glonţul a
venit în contact. Totodată sunt supuse examinării şi urmele de ricoşare.

Expertiza urmelor secundare ale tragerii

Cercetarea criminalistică a acestei categorii de urme este destinată descoperirii şi examinării
urmelor aparţinând factorilor secundari sus-menţionaţi ai tragerii cu o armă de foc, formaţi în jurul
sau în interiorul orificiului de intrare a proiectilului, ca şi a urmelor specifice de tragere formate de
mâna persoanei care a folosit arma.

Examinarea preliminară
Prima etapă a expertizei este destinată examinării obiectului presupus purtător de urme
suplimentare de tragere, prin intermediul microscopului optic, deşi rezultatele sale nu sunt
întotdeauna concludente. De aceea, este necesar să se recurgă de metode specializate, mai frecvent
fiind utilizate:
Examinarea chimică, prin care sunt puse în evidenţă urmele suplimentare de împuşcare
existente în jurul orificiului de intrare, în ţeava armei şi pe mâna trăgătorului. 17 De exemplu, se caută
17
În acest sens, I. Buta, în Tratat practic de criminalistică, vol. III, supra cit., p.206-213.

23
identificarea nitraţilor şi nitriţilor cu ajutorul reactivilor speciali, cum ar fi cei pe bază de brucină,
impregnaţi pe o hârtie fotografică. Hârtia se introduce sub materialul presupus purtător de urmă,
după care se calcă cu un fier cald, prezenţa nitriţilor conducând la apariţia unor puncte roşii.
Pentru identificarea nitriţilor pe mâna trăgătorului se mai apelează uneori la aşa-numitul
“test cu parafină”, care este mai curând spectaculos decât concludent, ca, de altfel, întreaga
examinare chimică, care nu este strict specifică, dând rezultate pozitive şi în alte cazuri, din care
motiv el trebuie interpretat de organele judiciare cu rezerva de cuvenită.

Examinările spectrale, îndeosebi microanaliza spectrală şi spectrofotometria de absorbţie

atomică servesc la punerea în evidenţă a particulelor de cupru, plumb existente în urmele
suplimentare. Prin aceste metode este posibilă punerea în evidenţă a elementelor inelului de
metalizare şi, de aici, determinarea naturii proiectului.

Alte tehnici de descoperire sau delimitare a suprafeţei în care se află factori suplimentari ai
tragerii se bazează pe examinarea în radiaţii infraroşii, rezultatele fiind observate cu ajutorul
transformatorului electronooptic sau fixate prin fotografiere. Hârtia fotografică se introduce sub
obiectul presupus purtător de urmă de funingine, după care va fi expusă la radiaţii infraroşii. Acestea
vor străbate obiectul, cu excepţia locului în care sunt particulele de funingine, impresionând hârtia în
funcţie de gradul de penetrare.

Metode de certitudine
În prezent, aplicarea unor tehnici moderne de vârf, în examinările criminalistice, a făcut
posibilă, printre altele, şi stabilirea cu certitudine a existenţei urmelor specifice tragerii, mai ales a
celor de pulbere, inclusiv pe mâna trăgătorului. Dintre tehnicile de vârf intrate în uzul laboratoarelor
de criminalistică, menţionăm următoarele:
 Microscopia electronică cu baleiaj (MEB), conjugată cu microscopia spectrală în radiaţii
röentgen, efectuată cu microscopia electronică de radiaţii cu dispersie de energie. Acest gen
de examinare permite o analiză punctuală a particulelor de pulbere descoperite pe mâna
trăgătorului, prin microscopie urmată de analiza spectro-chimică propriu-zisă.
 Microspectrofotometria în radiaţii infraroşii, efectuată cu aparate de tip „Nanospec”,
permite analiza unor particule de pulbere cu diametrul de 20 milimicroni, stabilind cu
certitudine natura lor, fără ca metoda să aibă un caracter distructiv. Aparatul se compune dintr-

24
 un microscop cu detector în radiaţii infraroşii, un înregistrator spectral şi un ordinator pentru
interpretarea datelor.

Identificarea armelor de foc după urmele formate pe glonţ şi pe tubul cartuşului

Identificarea armei cu care s-a săvârşit o infracţiune reprezintă scopul final al oricărei
expertize balistice judiciare. Procesul de identificare constă în examinarea comparativă a gloanţelor,
a tuburilor descoperite în corpul victimei sau la faţa locului, cu gloanţele trase experimental cu arma
găsită în câmpul infracţional ori ridicată de la persoana suspectă.
Examinarea destinată identificării parcurge cele două faze principale cunoscute:
 în prima fază se determină grupul sau categoria căreia aparţine arma;
 în a doua fază, are loc identificarea propriu-zisă prin examenul comparativ al
caracteristicilor individuale, specifice fiecărei ţevi ghintuite şi fiecărui ansamblu al
mecanismelor de tragere;

Identificarea armei după urmele formate pe glonţ

Identificarea după urmele formate pe glonţ presupune o delimitare a cercului armelor

suspecte, prin excluderea din sfera cercetării a armelor ale căror caracteristici generale nu corespund
caracteristicilor reflectate pe glonţ; pentru aceasta se iau în calcul numărul golurilor şi plinurilor
ghinturilor, lăţimea acestora, unghiul şi sensul de răsucire, calibrul.

Identificarea armelor după urmele lăsate pe tubul cartuşului

Acest gen de identificare se desfăşoară în aceleaşi condiţii şi faze ca şi identificarea după

urmele formate pe glonţ. Captarea tuburilor de comparaţie se realizează mai uşor, prin folosirea, de
pildă, a unor săculeţe ori sertăraşe prinse în dreptul ferestrei carcasei închizătorului.

Sisteme informatice de identificare a armelor de foc

Tehnicile de calcul sunt aplicate astăzi şi identificării balistice, prioritate în materie având-o
serviciile nord-americane. Astfel:
 Identificarea după urmele formate pe gloanţe (proiectil), se realizează prin sistemul IBIS
 Identificarea după urmele formate pe tubul cartuşului este efectuată prin sistemul DRUG-
FIRE

25
 Dincolo de aceste sisteme, la toate departamentele de criminalistică moderne există fişiere
sau baze de date cvasi-totalitatea tipurilor de cartuşe, cu caracteristicile acestora şi a armelor de foc
care permit identificări generice rapide (de exemplu, în Germania, Olanda, Anglia, Franţa ş.a.).

Alte probleme rezolvate de expertiza balistică criminalistică a armelor de foc

Refacerea inscripţiilor ştanţate pe arme. Refacerea inscripţiilor sau seriilor înlăturate de pe
armele de foc este necesară pentru stabilirea locului de provenienţă a armei, a modelului, anului de
fabricaţie etc. Examinarea devine absolut obligatorie în situaţiile în care infractorul a înlăturat prin
pilire seria şi numărul armei. Metode curente de refacere sunt următoarele:
 Metoda chimică bazată pe reacţia diferită a părţilor metalice cu densitate mai mare, sub
acţiunea unui reactiv.
 Metoda feromagnetică, constând în aderarea selectivă a particulelor metalice la suprafaţa
armei, magnetizată în prealabil. Particulele metalice vor adera mai mult la zonele ştanţate.
 Metoda electrochimică, considerată mai rapidă, sigură şi cu posibilităţi de repetare. Dintre
variantele acestei metode, cea mai fiabilă este considerată varianta bazată pe aparatul
denumit Electronoserpil.

Examinări „acustice”. Investigaţiile denumite „acustice” presupun examinarea urmelor

sonore ale împuşcăturii, armării şi percuţiei, controversată în practică, dar socotită de unii specialişti
ca servind atât la stabilirea tipului şi a modelului armei, cât şi la identificarea propriu-zisă, pe baza
examenului comparativ al sonogramei în litigiu cu sonogramele obţinute prin tragerile
experimentale. Desigur că identificarea ar fi posibilă, teoretic, numai prin existenţa unei imprimări a
„urmelor sonore” ale împuşcăturii, în momentul săvârşirii infracţiunii, imprimare ce trebuie să
îndeplinească, obligatoriu, anumite condiţii de ordin calitativ.

Alte genuri de examinări balistice.

Examinarea armelor de foc atipice şi a armelor de fabricaţie artizanală este destinată

stabilirii caracteristicilor de fabricaţie, a particularităţilor balistice generale, precum şi a eventualelor
elemente particulare pe baza cărora se poate face identificarea. Dintre expertizele de acest gen, cele
mai frecvente privesc armele de fabricaţie artizanală, ori improvizaţii de arme, unele confecţionate
din ţevi de calorifer.

26
 Examinarea urmelor lăsate de pistoalele de implantat bolţuri care, deşi nu unt incluse în
categoria armelor de foc, sunt apte sa producă leziuni mortale.

Examinarea armelor de alarmă şi de apărare, tot mai frecventă astăzi, pe lângă aspectele
tehnice propriu-zise, specifice oricărei cercetări tehnice criminalistice, urmăreşte stabilirea tipului de
ţeavă, de regulă obturată, destinată numai gazelor. O atenţie specială este acordata muniţiei,
identificării tipului de gaze, a modului şi a locului de fabricaţie.

CONCLUZII

Efectuarea expertizei criminalistice reprezintă în sine, o activitate ce impune din partea

organelor judiciare, nu numai inerente cunoştinţe de specialitate din domeniul juridic şi criminalistic,
dar şi cunoştinţe generale din multiple domeniile ale ştiinţei şi tehnicii.

Balistica judiciară îşi dovedeşte eficacitatea, mai ales atunci când vine vorba despre cazurile
extrem de complicate ale comiterii faptelor penale, atunci când se pune în discuţie limitele şi
condiţiile legitimei apărări, etc. Desigur că balistica judiciară nu-şi încheie limitele ei doar în ceea ce
este expus în prezenta lucrare, ea fiind mult mai complexă şi multiaspectuală decât pare.

Cu toate că ochiul unui individ ce nu este nici măcar iniţiat în domeniul balisticii, îi poate
părea că este o facilă activitate, trebuie să afirmăm că nici pe departe nu este aşa. Exact cum se
poate deduce din cele expuse în prezenta lucrare, balistica judiciară este o ştiinţă multidisciplinară,
cuprinzînd aspecte şi elemente din armologie, traseologie, medicină legală, tehnică, informatică, etc.

Pe parcursul dezvoltării progresului tehnico-ştiinţific, s-a creat în paralel şi un sistem

apreciativ în ceea ce priveşte urmele lăsate de arme pe elementele de muniţie, urmele împuşcăturii
şi valoarea acestora în identificarea armei cu care s-a tras şi a autorului infracţiunii. Toate acestea au
avut ca rezultat sporirea experienţei acumulată de specialişti precum şi utilizarea principiilor şi a
legităţilor balisticii.

27