GLOBALIZARE – delimitări conceptuale

Este evident că lumea se îndreaptă tot mai rapid spre globalizare, spre o
lume văzută ca o unitate la nivel planetar a unor identităţi şi care va funcţiona cu
norme şi standarde comune. Elementele specifice ale fiecărui participant vor
contribui la realizarea unui echilibru internaţional, cu deosebire socio-economic,
la nivel macrostructural, în funcţie de resursele proprii şi de capacitatea de
utilizare a acestora de fiecare colectivitate umană în calitate de actor acceptat ca
egal, suveran şi independent.
Factori precum progresul tehnologic, costurile scăzute de transport şi
liberalizarea politicilor comerciale au condus la intensificarea schimburilor
comerciale şi a circulaţiei fondurilor între ţările lumii. Aceste aspecte au
consecinţe importante asupra funcţionării economiei globale.
Fenomenul globalizării, deşi reprezintă o sursă de mari beneficii şi
oportunităţi, implică faptul că fiecare stat trebuie să facă faţă unei concurenţe
acerbe, atât din partea unor economii cu costuri scăzute, cum sunt cele ale
Chinei şi Indiei, cât şi din partea unor economii inovatoare, cum este cea a
Statelor Unite. Aceste inter-relaţionări includ fără a se mărgini atât actori statali:
guverne, instituţii ale statului, cât şi actori nonstatali: organizaţii non-
guvernamentale şi corporaţii multinaţionale.
Globalizarea este apreciată de numeroşi specialişti ca un fenomen
eminamente economic, care implică o interacţiune în creştere sau integrarea
sistemelor economice naţionale, prin sporirea activităţilor de comerţ
internaţional, a fluxului de capital şi investiţii. În acelaşi timp, însă, poate fi
evidenţiată o rapidă creştere a schimburilor transfrontaliere sociale, culturale,
tehnologice şi nu în ultimul rând militare, ca parte a fenomenului de globalizare.
Globalizarea, ca fenomen, implică multitudinea interdependenţelor de
natură economică, politică, culturală, socială, militară etc., care se stabilesc pe o
scară tot mai largă între statele lumii.
Totodată, impactul globalizării se poate constata din tendinţele de
dispariţie a graniţelor fizice ale statelor şi de apariţie a altui tip de frontiere, de
regulă invizibile sau de altă natură.
Globalizarea a devenit în prezent un termen la modă în ştiinţele sociale,
dictonul principal al specialiştilor în management, lozinca preferată a
jurnaliştilor şi politicienilor de orice fel.
Notiunea de globalizare a început din 1990 să fie folosită pentru a descrie
un proces complex, socio-economic şi cultural, ale cărui principale caracteristici
sunt difuziunea globală a instituţiilor şi practicilor democratice, popularizarea şi
răspandirea unor modele economice, financiare şi tehnologice. Totodată,
globalizarea universalizează, implicând ideea de unificare a societăţilor şi prin
aceasta se ajunge la relativizarea identităţilor naţionale sau comunitare, cele prin
care un popor sau o comunitate anume îşi defineşte existenţa sa.
 Nu există o definiţie a globalizării într-o formă universal acceptată şi,
probabil, nici definitivă. Motivul rezidă în faptul că globalizarea subinclude o
multitudine de procese complexe cu o dinamică variabilă atingând domenii
diverse ale unei societăţii. Ea poate fi un fenomen, o ideologie, o strategie, sau
toate la un loc.
Literatura de specialitate oferă o largă paletă de definiţii date conceptului
de globalizare.
Elmar Altvater consideră globalizarea ca fiind „Procesul de surmontare
al graniţelor apărute de-a lungul istoriei. Ea devine astfel sinonimă cu
eroziunea (dar nu şi cu dispariţia) suveranităţii statelor naţionale şi se
înfăţişează ca o „detaşare“ a economiei de piaţă faţă de normele morale şi
legăturile instituţionalizate dintre societăţi“1.
Una din cele mai sugestive definiţii vine dinspre sociologie şi a fost
oferită de Anthony Giddens.
În Consecințele modernității, Anthony Giddens scrie: „Globalizarea
poate fi astfel definită ca intensificarea relaţiilor sociale de pretutindeni, prin
care locuri aflate la mare distanţă unele de celelalte ajung să se interconecteze
astfel încât evenimentele dintr-un loc sunt marcate de procese care au loc într-
un loc de la mulţi kilometri depărtare şi viceversa“ 2.
Globalizarea este văzută de mulţi dintre specialişti ca fiind un fenomen
eminamente economic, implicând o interacţiune economică în creştere a statelor
sau o integrare a sistemelor economice naţionale, prin sporirea activităţilor de
comerţ internaţional, a fluxului de capital şi investiţii.
Sugestivă din acest punct de vedere este definiţia dată de George Soros:
„globalizarea reprezintă dezvoltarea pieţelor financiare globale, creşterea
corporaţiilor transnaţionale şi dominaţia lor crescândă asupra economiilor
naţionale” (Soros, 2002, p. 23).
Thomas Friedman defineşte globalizarea drept „proces de integrare la
nivel mondial a pieţelor financiare, statelor-naţiune şi tehnologiilor în cadrul
unei pieţe libere capitaliste la o scară nemaiîntâlnită până în prezent” sau ca
„proces ori ansamblu de procese care cuprind transformarea într-o organizaţie
spaţială a relaţiilor sociale şi tranzacţiilor, exprimate prin fluxuri
transcontinentale şi reţele de activităţi, interacţiuni şi putere” (Chican, 2007, p.
52).
Inclusiv The Economist în „Privire de ansamblu asupra economiei
mondiale” din 1992 se întreabă care ar fi cea mai corectă şi mai cuprinzătoare
definiţie a globalizării. Conform revistei, termenul „poate fi uşor adaptat
tuturor lucrurilor”, inclusiv „extinderii comerţului internaţional, creşterii
companiilor multinaţionale, ascensiunii companiilor mixte şi creşterii
interdependenţelor prin fluxurile de capital”.

1
Elmar Altvater – profesro de ştiinţe politice la Universtiatea Berlin şi membru al Institutului Otto Suhr.
2
Anthony Giddens – sociolog britanic, autor al teoriei strucuturale ce prezintă într-o notă holistică societatea
modernă.
 În 1992, Roland Robertson, profesor de sociologie la Universitatea din
Aberdeen și un scriitor timpuriu în domeniu, a descris globalizarea drept
„compresia lumii și intensificarea conștiinței lumii ca întreg”.
În Transformări globale, David Held și co-scriitorii săi spun:
”Deși în sensul său simplist, globalizarea se referă la lărgirea,
aprofundarea și accelerarea interconectării globale, o astfel de definiție implică
o elaborare ulterioară. … Globalizarea poate fi în continuitate cu autoritățile
locale, naționale și regionale. La un capăt al continuității se află relațiile și
rețelele sociale și economice care sunt organizate la nivel local și/sau național;
la celălalt capăt se află relațiile și rețelele sociale și economice care se
cristalizează pe scara mai largă a interacțiunilor regionale și globale.
Globalizarea se poate referi la procesele spațiale-temporale ale schimbării care
stau la baza unei transformări în organizarea afacerilor umane prin legarea și
extinderea activității umane în regiuni și continente. Fără a se face referire la
astfel de conexiuni spațiale extinse, nu poate exista o formulare clară sau
coerentă a acestui termen. … O definire satisfăcătoare a globalizării trebuie să
surprindă fiecare dintre aceste elemente: extensivitate (întindere), intensitate,
viteză și impact”.3
Definiția lui Held și co-scriitorii săi a globalizării în aceași carte:
„transformarea în organizarea spațială a relațiilor și tranzacțiilor sociale –
evaluată în funcție de fluxurile transcontinentale sau interregionale de
extindere, intensitate, viteză și generatoare de impact” a fost numită „probabil
cea mai largă definiție citată” în indexul global de conectivitate DHL 2014. 4
Jurnalistul suedez Thomas Larsson, în cartea sa „Rasa în vârf: Povestea
reală a globalizării”, afirmă că globalizarea:
”este procesul de contracție a lumii, distanțele se scurtează, lucrurile se apropie
mai mult. Aceasta se referă la creșterea ușurinței cu care cineva dintr-o parte a
lumii poate interacționa, spre beneficiul reciproc, cu cineva din cealaltă parte a
lumii.” 5
Paul James definește globalizarea cu un accent mai direct și istoric
contextualizat:
”Globalizarea este extinderea relațiilor sociale în spațiul mondial, definind
spațiul mondial în termenii modalităților variabile istoric pe care le-a practicat
și le-a înțeles din punct de vedere social prin schimbarea timpului mondial.” 6
Potrivit lui Zbigniew Brzezinski globalizarea este un mod de ordonare/
reordonare economică şi politică a lumii, ultima manifestare a acestui principiu
fiind stadiul actual al hegemonismului american (Brzezinski, 2000, p. 100).
Dorind să dea o definiţie de lucru (working definition) conceptului,
Malcolm Waters consideră că: „probabil cea mai bună abordare a unei
asemenea definiţii ar trebui să încerce să specifice unde s-ar termina procesul
de globalizare, cum ar arăta o lume complet globalizată. Iar imaginaţia
autorului, partizan al globalizării, nu se lasă mult aşteptată: „într-o lume
globalizată vor exista o societate singură şi o singură cultură care ocupă
planeta. Această societate şi cultură nu vor fi probabil armonios integrate, deşi
ar fi convenabil să fie. Mai degrabă vor tinde probabil spre niveluri înalte de
diferenţiere, multicentricitate şi haos”. În satul global, nu va exista un guvern
organizator central, şi nici un set îngust de preferinţe şi prescripţii culturale.
„În măsura în care cultura va fi unificată, continuă autorul, ea va fi extrem de
abstractă, exprimând toleranţa pentru diversitate şi opțiunea individuală.
Important este că teritorialitatea va dispare ca principiu organizator pentru
viaţa socială şi culturală, ea va fi o societate fără margini şi fără graniţe
spaţiale.” Tot în viziunea aceluiaşi autor, globalizarea este „un proces în care
constrângerile geografice asupra alcătuirilor sociale şi culturale se retrag şi în
care oamenii devin în măsură sporită conştienţi că ele se retrag” (Cobianu,
2008, p. 62).
Manfred Steger, profesor de studii globale și lider de cercetare în Global
Cities Institute de la Universitatea RMIT, identifică patru dimensiuni empirice
principale ale globalizării: economică, politică, culturală și ecologică. O a cincea
dimensiune – ideologică – le intersectează pe celelalte patru. Dimensiunea
ideologică, conform lui Steger, este plină de o serie de norme, pretenții,
convingeri și narațiuni despre fenomenul însuși.
James și Steger au afirmat că conceptul de globalizare „a ieșit din
intersecția a patru seturi interrelaționate de ‘comunități ale pracicii’ (Wenger,
1998): academicieni, jurnaliști, editori și bibliotecari”. Termenul a fost folosit
„în educație pentru a descrie viața globală a minții”; în relațiile internaționale,
pentru a descrie extinderea pieței comune europene; și în jurnalism pentru a
descrie modul în care „negrul american și problema lui iau o semnificație
globală”. Ei au susținut, de asemenea, că se pot distinge patru diferite forme de
globalizare care completează și taie intersectează doar dimensiunile empirice.
Potrivit lui James, cea mai veche formă dominantă a globalizării este
glpbalizarea materializată, mișcarea oamenilor. O a doua formă este globalizarea
extinsă la agenți, circulația agenților de la diferite instituții, organizații și
politici, inclusiv agenți imperiali. Globalizarea extinsă la obiecte, o a treia
formă, este mișcarea mărfurilor și a altor obiecte de schimb. El numește
transmiterea ideilor, a imaginilor, a cunoștințelor și a informațiilor în cadrul
spațiului mondial globalizare nematerializată, susținând că este în prezent forma
dominantă a globalizării. James susține că această serie de distincții permite
înțelegerea modului în care, în prezent, cele mai materializate forme de
globalizare, cum ar fi mișcarea refugiaților și a migranților, sunt din ce în ce mai
restricționate, în timp ce formele cele mai absente, cum ar fi circulația
instrumentelor financiare și a codurilor, cele mai nereglementate.
Jurnalistul Thomas L. Friedman a popularizat termenul de „lume
plată”, argumentând că comerțul globalizat, externalizarea, lanțul de
aprovizionare și forțele politice au schimbat permanent lumea, la bine și la rău..
El a afirmat că ritmul globalizării se accelerează și că impactul său asupra
organizării și practicii afacerilor va continua să crească.
 Economistul Takis Fotopoulos a definit „globalizarea economică” drept
deschiderea și dereglementarea piețelor de mărfuri, de capital și de muncă, care
au dus la globalizarea neoliberală prezentă. El a folosit „globalizarea politică”
pentru a se referi la apariția unei elite transnaționale și la eliminarea treptată a
statului-națiune. Între timp, el a folosit „globalizarea culturală” pentru a face
referire la omogenizarea mondială a culturii. Alte utilizări au inclus
„globalizarea ideologică”, „globalizarea tehnologică” și „globalizarea
socială”.
Lechner și Boli (2012) definesc globalizarea ca fiind cea în care mai
mulți oameni aflați la distanțe mari se conectează în mai multe și diferite
moduri.
„Globalizarea reprezinta procesul de transformare a unui fenomen local
sau regional într-unul cu conţinut global. Poate fi definit ca un proces de
amestec sau de omogenizare prin care populaţia lumii este unificată,
funcţionând ca un singur sistem omogen”, definiţie furnizată de Wikipedia.
„Globalizarea este un proces de interacţionare şi integrare al
populaţiilor, companiilor şi guvernelor diferitelor naţiuni, un proces condus
prin tratate, investiţii şi acces la informaţia tehnologică. Acest proces are efecte
asupra mediului, culturii, sistemului politic şi economic, asupra dezvoltării şi
prosperităţii, asupra dezvoltării şi stării psihice sociale din întreaga lume”, este
definiţia furnizată de Globalization101.org.
Ca primă dimensiune a globalizării apare omogenizarea lumii.
Diferenţierilor dintre unităţile teritoriale le iau locul prin expansiune o anumită
standardizare, o uniformizare reprezentând „o nouă infrastructură spaţială”
însoţită de mişcări libere de bunuri materiale, servicii, capitaluri şi forţă de
muncă, la scară regională şi globală.
Lumea a devenit în aspectele importante un singur sistem social, ca
rezultat al dezvoltării legăturilor de interdependenţă care afectează acum pe
fiecare dintre noi. Sistemul global nu este doar un mediu în interiorul căruia se
dezvoltă şi evoluează societăţile particulare, legăturile sociale, economice şi
politice care traversează graniţele dintre state conditionează în mod decisiv
soarta celor care trăiesc în fiecare din ele. Termenul general folosit pentru a
caracteriza această interdependenţă crescândă a societăţii umane este acela de
globalizare.
De asemenea, alţi termeni care descriu fenomene, strategii sau procese
complementare şi asociaţi globalizării sunt dezvoltarea durabilă şi societatea
informaţională şi a cunoaşterii. În ceea ce priveşte dezvoltarea durabilă, aceasta
se referă la capacitatea unei societăţi de a funcţiona continuu într-un viitor
nedefinit, fără a ajunge la epuizarea resurselor cheie, ea reprezintă adoptarea
unor politici şi strategii pe termen lung, de dezvoltare si realizare a unei
comunităţi prin luarea în considerare a problemelor economice, de mediu şi
sociale. Societatea informaţională şi a cunoaşterii reprezintă o nouă economie în
care procesul de inovare (capacitatea de a asimila şi converti cunoaşterea nouă
pentru a crea noi servicii şi produse) devine determinant. Inovarea, în societatea
cunoaşterii, urmareşte a îmbunatăţi productivitatea, nu numai productivităţile
clasice în raport cu munca şi capitalul, ci şi productivităţile noi în raport cu
resursele energetice şi materiale naturale, cu protecţia mediului. Se bazează pe
ultimele descoperiri tehnologice, informatice şi de comunicaţii.
Globalizarea denotă sistemul unitar mondial, ceea ce înseamnă că într-o
oarecare măsură, vom privi lumea ca fiind o singură ordine socială, culturală,
economică, etc.
Această dezvoltare constituie esenţa globalizării, care îmbracă diverse
forme de manifestare: universalizarea ştiinţei; fluxuri comerciale şi financiare la
nivel mondial; întreprinderi transnaţionale; mass-media prezentă global;
internet-ul; turism şi mişcări de migraţie socială la scară mondială; fricţiuni între
spaţiile culturale; exploatarea intensivă a mediului; criminalitate internaţională.
Sub raport relaţional interuman, globalizarea înseamnă comprimarea
distanţelor prin tehnologii noi (comunicaţiile mobile de generaţia a treia,
internet-ul), interconectarea şi creşterea dependenţelor reciproce, integrarea
pieţelor financiare şi comerciale, găsirea de soluţii la unele probleme globale,
dezvoltarea de identităţi transnaţionale. În acest context, globalizarea va
cuprinde toate sferele de existenţă umană şi va constitui modelul de societate la
care va trebui să participe umanitatea în întregul ei.
Globalizarea, ca fenomen complex, va fi acompaniată de retragerea
statului din domeniile de activitate pe care până acum le administra şi controla,
de regulă în beneficiul întregii societăţi şi va conduce treptat la dispariţia
frontierelor fizice vizibile, aşa cum sunt ele astăzi, precum şi la apariţia unor
frontiere invizibile, stabilite pe alte criterii.
Prin urmare, globalizarea „instituţionalizează“ firme de putere
supranaţionale capabile să orienteze întreaga dezvoltare a lumii. Principalii
„actori“ ai globalizării sunt reprezentaţi de concernele transnaţionale, respectiv
marile firme occidentale care şi-au extins activitatea dincolo de graniţele ţării de
origine. Ele există în toate domeniile şi sectoarele şi deţin poziţii hotărâtoare.
Multe dintre acestea concentrează o forţă economică mai mare decât a
unor state, ceea ce reprezintă un argument puternic în ceea ce priveşte direcţia
dezvoltării economiilor naţionale.
Ca termen strict, globalizarea semnifică multitudinea de transformări
economico-sociale înregistrate de omenire în prezent, extinse la scară
integratoare şi generate de impactul fluxurilor financiar-monetare
transcontinentale asupra caracteristicilor interacţiunilor sociale
Într-o lume ce devine, pe zi ce trece, din ce în ce mai interdependentă,
evenimentele economice, politice şi militare de pretutindeni au impact imediat
„acasă“ şi, în paralel, orice zguduire a mediului intern al statului naţiune
generează valuri de reacţie în teritorii aflate la mari distanţe. Pe de o parte,
globalizarea se adaptează la mediul social în care acţionează, dar, pe de altă
parte, determină statele, organizaţiile regionale şi internaţionale să se adapteze,
la rândul lor, la schimbările pe care le aduce cu sine. De aici rezultă teama
omenirii faţă de efectele globalizării.
Al doilea aspect, procesul dinamic sub care se impune a fi analizată
globalizarea, evidenţiază mecanismul derulării acesteia, al fazelor de evoluţie şi
transformare, prin care trece de la o etapă la alta fiecare dimensiune a omenirii,
atât simultan cât şi independent. Prin urmare, globalizarea este un proces
dinamic şi de lungă durată, care interesează întreg mapamondul. Evoluţia
viitoare a societăţii umane este în strânsă legătură cu manifestarea dimensiunii
globalizării. În consens cu cele prezentate, globalizarea poate fi privită sub două
dimensiuni: fenomen complex şi multidimensional şi proces dinamic de durată.
Globalizarea problemelor implică politici şi strategii globale de abordare a
problemelor comune pentru întreaga umanitate. Din acest punct de vedere
există, pe de-o parte, păreri conform cărora independenţa şi suveranitatea
naţională au devenit anacronice şi ar trebui să se renunţe în favoarea unei puteri
mondiale, iar pe de altă parte, există puncte de vedere ce susţin că globalismul şi
naţionalismul nu sunt opuse şi interdependenţa mondială poate evolua în
condiţiile respectului pentru independenţa şi suveranitatea naţiunilor.
La început de mileniu, lumea a intrat într-o nouă fază a evoluţiei sale,
marcată de coexistenţa şi confruntarea unor tendinţe pozitive majore cu altele
care generează riscuri, ameninţări şi pericole. Germenii construcţiei unei noi
arhitecturi globale de securitate ocupă un loc tot mai important în cadrul
preocupărilor comunităţii internaţionale.
Mediul de securitate internaţional se află într-o rapidă schimbare. Unele
laturi sunt liniare şi previzibile, altele au un caracter surprinzător, seismic şi
discontinuu, fiind însoţite de incertitudine semnificativă ca amploare, natură şi
durată.

Concluzionând şi încercând să menţinem un caracter cât mai obiectiv al

abordării subiectului, putem afirma că globalizarea este un complex amplu de
procese care au ca obiectiv final realizarea integrării complete pe diferite
domenii: economic, politic, militar, de securitate, social, cultural etc.
În consecinţă, acest proces nu acordă prea multe şanse statelor de a trăi
izolat. Practic, globalizarea înseamnă în acelaşi timp libertate şi dependenţă,
uniformitate, mişcări libere de bunuri, oameni şi idei la scară mondială, trăsături
locale combinate şi confundate cu cele mondiale, lumea întreagă regăsindu-se
astfel în fiecare localitate şi, concomitent, fiecare localitate, regiune sau naţiune
regăsindu-se pe întreg mapamondul.
Globalizarea este un sistem sau un fenomen complex, uneori ambivalent,
chiar contradictoriu, care a fost privit şi analizat în mod diferit de către cei care
şi-au asumat acest risc sau această răspundere. Dincolo de aceste analize,
globalizarea rămâne un fapt real, viu, cu care trebuie să ne confruntăm,
independent de voinţa sau opţiunea noastră. Se consideră că cel mai mare
pericol pe care-l poate implica globalizarea este dezumanizarea unora dintre cei
pe care valul ei îi înghite pur şi simplu. Cucerită de piaţă, dopată de televiziune,
sport sau Internet, lumea globalizată trăieşte în acelaşi timp pe fondul unei crize
generale a sensurilor vieţii, un dezastru cultural şi educaţional global, simptom
îngrijorător, dar sigur, al barbarizării societăţii viitorului [10].
Cultura tradiţională a societăţilor dispare sau se preface în spectacol şi
marfă (McDonaldizarea), cultura umanistă e eliminată tot mai mult de tehno-
ştiinţa invadatoare şi transformată într-o pseudo-ştiinţă. Omul mondial sau
globalizat, omul centrat doar economic, riscă să devină omul atomizat care
trăieşte numai pentru producţie şi consum, golit de cultură, politică, sens,
conştiinţă, religie şi orice transcendenţă. Probabil acesta este ultimul stadiu în
evoluţia umanităţii. În ciuda tuturor acestor avertismente nu putem evita sau
elimina globalizarea.

Bibliografie:
[1] FMI, World Economic Outlook, mai 1997;
[2] Năstase, A. – Bătălia pentru viitor, Editura New Open Media, 2000;
[3] Paşcu, I.M. – Combating Terrorism. NATO and Transatlantic Dimension, Bucureşti,
Institutul pentru Studii Politice de Apărare şi Istorie Militară, 2002;
[4] Cernea M. Michael, Christopher McDowell (editors) – Risks and Reconstruction,
Experiences of Resettlers and Refugees, The World Bank, Washington D.C., 2000;
[5] Cernea M. Michael – Cultural Heritage Preservation and Management in the MENA
Region, Executive Summary, july 2000, The World Bank MNSED, Washington D.C.,
2000;
[6] Dudwick Nora – When Things Fall Apart, Qualitative Studies of Poverty in Former
Soviet Union, The World Bank, Washington D.C., 2003;
[7] Narayan Deepa (editor) – Voices Empowerment and Poverty Reduction, The World
Bank, Washington D.C., 2003;
[8] Guvernul României – Planul naţional anti-sărăcie şi promovare a incluziunii sociale,
iulie 2002;
[9] Wolfensohn D. James – Opening Keynote Address, în vol. Culture Counts, Financing,
Resources and the Economics of Culture in Sustainable Development, Proceedings of the
Conference Florence, Italy, The World Bank, Washington D.C., 2000;
[10] www.ro.wikipedia.org