UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE DREPT

CATEDRA DREPT PROCESUAL ŞI CRIMINALISTICĂ

DAMASCHIN GRIGORII

PRINCIPIUL SECURITĂŢII RAPORTURILOR JURIDICE

ÎN PROCESUL PENAL

Drept Penal

(Drept Procesual Penal)

Teză de licenţă

Şef Catedră _____________ Dumitru Roman,

(semnătura) doctor în drept, conferenţiar universitar

Conducător ştiinţific: _____________ Igor Dolea,

(semnătura) doctor habilitat în drept, profesor universitar

Autorul: _____________ Damaschin Grigorii

(semnătura)

CHIŞINĂU-2014

CUPRINS
 Lista abrevierilor ................................................................................................... pag. 3
Introducere ............................................................................................................ pag. 4

I. Consideraţii generale privind principiul securităţii raporturilor juridice ....... pag. 8

1.1 Noţiunea şi premisele apariţiei principiului securităţii raporturilor juridice ... pag. 8
1.2 Natura juridică şi importanţa teoretico-practică a principiul securităţii raporturilor
juridice ..................................................................................................................... pag. 13
1.3 Autoritatea de lucru judecat ca element fundamental al principiului securităţii
raporturilor juridice ………………………………………………………………...... pag. 19

II. Principiul securităţii raporturilor juridice în fazele procesului penal .............. pag. 25
2.1 Manifestarea principiului securităţii raporturilor juridice în faza de urmărire
penală ..........................................................................................................................
pag. 25
2.2 Formele de manifestare a principiului securităţii raporturilor juridice în faza judecării
cauzei şi a căilor de atac ordinare ..................................................................... pag. 30
2.3 Caracterizarea principiului securităţii raporturilor juridice în faza căilor de atac
extraordinare ……………………………………............................................... pag. 36

III. Principiul Securităţii Raporturilor Juridice în contextul Jurisprudenţei Curţii

Europene a Drepturilor Omului ........................................................................... pag. 44

Concluzii şi recomandări .............................................................................................. pag. 49

Anexă ............................................................................................................................. pag. 51
Bibliografie .................................................................................................................... pag. 52

2
 Lista abrevierilor

RM - Republica Moldova
CEDO - Convenţia Europeană a Drepturilor Omului
CtEDO - Curtea Europeană a Drepturilor Omului
CEJ - Curtea Europeană de Justiţie
UE - Uniunea Europeană
CSJ - Curtea Supremă de Justiţie
CPen. a CSJ - Colegiul Penal al Curţii Supreme de Justiţie
PG - Procurorul General
CPP - Codul de procedură penală
CP - Codul Penal
op. cit. - operă citată

INTRODUCERE

3
 În prezent, în contextul reformei judiciare, legislația procesual-penală a RM cunoaşte
transformări esențiale impuse de realitățile sociale și economice, precum și de tendința de
ajustare a acesteia la standarde internaţionale general recunoscute.
Ca și orice societate democratică, sperăm că sistemul judiciar al RM în general, și cel
penal în special, să atingă un nivel de dezvoltare foarte înalt. Cauzele penale trebuie să fie
soluționate în termen cît mai scurt, menținînd totodată standarde înalte de echitate și de justețe.
Pe întregul parcurs de independență a RM, organele judiciare se confruntă cu un număr
enorm de cauze penale, care trebuie soluționate cu un minim de resurse materiale și de personal.
În afară de sarcina mare de lucru, organele judiciare se confruntă în procesul de activitate cu
presiunea constantă din partea statului și opiniei publice, și anume lupta eficientă cu
criminalitatea, totodată, fiind obligate să respecte anumite cerințe justificate, dar rigide, ale
asigurării unui proces echitabil.
Toţi aceşti factori condiţionează deseori o neîncredere a societăţii în actul de justiţie care
trebuie să ofere o siguranţă juridică tuturor celor vizaţi în înfăptuirea acestuia, precum şi o
stabilitate juridică a raporturilor constituite în contextul realizării actului de justiţie, întru
realizarea principalului principiu de drept, şi anume al preeminenţei dreptului într-un stat
democratic.
În aceste condiții s-a resimțit necesitatea de a moderniza procesul penal, deoarece
modelele vechi ale procesului penal nu mai erau în stare să facă față fenomenelor, pe care urmau
să le controleze. S-a constatat creșterea numărului faptelor infracționale, numărul de infractori și
de infracțiuni ce trebuie cercetate și soluționate cu prea puține resurse. În consecință a avut loc o
mișcare continuă spre convergență a sistemelor de drept prin împrumutarea unul de la altul a
acelor instituții juridice și practici, care urmau să aplaneze situația existentă.
Actualitatea şi importanţa temei. De vreme ce drepturile omului, inclusiv ale persoanei
în privinţa căreia se exercită actul de justiţie penală, au fost recunoscute prioritare, securitatea
raporturilor juridice este acea care contribuie în cel mai direct mod la protecţia juridică a
drepturilor omului, determindu-i persoanei încrederea în actul de justiţie şi în speranţa într-un
stat de drept.
Actualitatea temei pe care ne-am propus spre investigaţie este mai pronunţată din
momentul când Republica Moldova s-a declarat stat de drept şi tinde să se integreze în
Comunitatea Europeană. La etapa actuală se acordă multă atenţie problemei siguranţei juridice a
cetăţeanului dacă a fost urmarit sau judecat într-un proces penal, fapt care necesită o studiere mai
amplă, fiindcă problemele drepturilor şi libertăţilor personalităţii devin cele mai importante în
crearea unui stat de drept, iar Statul poate fi considerat de drept doar atunci când înainte de toate

4
se pune problema asigurării preeminenţei dreptului în acest stat, respectându-se drepturile,
libertăţile şi demnitatea persoanelor (în acest context este necesar de specificat asigurarea unui
proces echitabil şi sentimentul de securitate juridică).
Tema "Principiul asigurării securităţii raporturilor juridice în procesul penal” este foarte
importantă, fiindcă acest principiu în procesul penal este unul al realizării justiţiei şi reprezintă o
instituţie cu caracter atât general cât şi determinant în corelaţia sa cu alte norme procesual-
penale.
Datorită faptului că valorile general-umane de-a lungul anilor sau schimbat şi tema dată
devine tot mai actuală, atît prin prisma unor număr enorm de condamnări ale statului Republica
Moldova la Curtea Europeană a Drepturilor Omului în vederea încălcării securităţii raporturilor
juridice, precum şi din faptul că literatura de specialitate şi-a propus succint să analizeze acest
principiu la nivel atît teoretic cît şi practic, consider că trebuie să se efectueze o analiză detaliată
a acestuia, unde se vor expune natura juridică a principiului sus-menţionat, importanţa asigurării
respectării lui, precum şi problemele cu care ne confruntăm vis-a-vis de garantarea acestui
principiu, fapt care l-am propus în lucrarea dată.
Scopul propus în această lucrare este de a analiza cît mai clar și mai succint natura
juridică a principiului securităţii raporturilor juridice, a interdependenţei acestuia cu alte reguli şi
norme de drept, precum şi cauzele care impun deseori unele abateri şi încălcarea regulilor în care
acesta se regăseşte, dar şi procedura de judecare în instanţele naţionale în contextul respectării
acstui principiu, totodată și oportunitatea implementării anumitor modificări şi reforme în
sistemul de drept al Republicii Moldova.
Obiectivele lucrării au contribuit la efectuarea unui studiu amplu ale principalelor
momente ce ţin de realizarea principiului securităţii raporturilor juridice. Astfel pentru realizarea
scopului studiului efectuat am propus următoarele obiective:
 Descrierea conceptului de securitate juridică în funcţie de formă, principiu şi metodă
juridică de reglementare a raporturilor procesual-penale;
 Definirea acestui principiu şi de constatat premisele apariţiei istorice a acestuia;
 Studiul detaliat şi analiza instituţiei Autorităţii de Lucru Judecat;
 Identificarea principiului Securităţii raporturilor juridice în contextul fazelor procesului
penal şi delimitarea acestora;
 Rolul instanţelor naţionale şi internaţionale în asigurarea securităţii raporturilor juridice;
 Analiza jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului ce vizează intituţia
securităţii raporturilor juridice la general.

5
 Suportul metodologic şi ştiinţific al lucrării. La elucidarea subiectului propus a
fost utilizat un complex areal de metode ştiinţifice:
1 Metoda istorică, care are la bază identificarea sensului evenimentelor trecutului,
în scopul relevării lor;
2 Metoda logică, care reprezintă aplicarea procedeelor, studiului inerent şi sintezei,
argumentarea pe cale strict deductivă;
3 Metoda comparativă, care constă în evidenţierea trăsăturilor comune şi a
particularităţilor contractelor consensuale în domeniul cercetat, extinderea
orizontului istoric şi ştiinţific;
4 Metoda cantitativă, care facilitează sistematizarea şi reliefarea legislaţiei şi a
informaţiei juridice ştiinţifice.
5 Metoda transcendentală, a fost utilizată pentru elaborarea formei şi conţinutului
prezentului studiu.
6 Metoda intuiţionistă a fost utilizată la prelucrarea tuturor datelor empirice, la
evidenţierea scopului şi realizarea obiectivelor tezei.
7 Metoda fenomenologică, a fost utilizată la analiza practicii judiciare.
8 Metoda bibliografică a servit pentru selectarea bibliografiei pentru materialul
prezentat.
Abordarea sistematică a proceselor şi fenomenelor studiate, au contribuit la efectuarea
unei analize şi sinteze logico-comparative a problemelor realizării principiului studiat.
Specificăm că teza dată are atât valoare teoretică cât şi practică. Baza teoretică a acestei
lucrări constituie investigaţiile efectuate de către autorii lucrărilor din domeniul filosofiei,
istoriei, de teorie a statului şi dreptului, de drept penal şi de drept procesual penal.
Cuvinte şi sintagme-cheie: Securitate, Autoritate, Raport juridic, Lucru Judecat,
Urmărire penală, Hotărîre, Cale de atac, Irevocabil, Instanţă, Proces.
Structura şi concepţia tezei se bazează pe lucrările savanţilor antrenaţi în dreptul penal:
C. Bîrsan, I. Tanoviceanu, M. Udroiu, I. Neagu, V. Păvăleanu, Gh. Mateuţ, Ad. Şt. Tulbure, I.
Ionescu-Dolj, Gr. Gr. Theodoru, N. Volonciu, I. Leș, I. Deleanu, V. Rusu, A. Chiriac, А. И.
Войчов, И. И. Лукашук, Ахтырская Н.Н, pe lucrările colective ale autorilor: Igor Dolea, D.
Roman, T. Vîzdoagă; precum şi El. Belei, A. Cojuhari şi alţii.
Fundamentul teoretic al tezei se axează pe realizările următorilor savanţi din dreptul
procesual penal: C. Bîrsan, I. Tanoviceanu, M. Udroiu, Gh. Mateuţ şi de asemenea s-a apelat la
legislaţia internaţională, precum este Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi

6
libertăţilor fundamentale (04.11.1950), Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi
politice (16.12.1966).
Ca bază normativă a servit diferite acte legislative precum sunt:
1. Constituţia Republicii Moldova (29.07.1994), abordată pe parcursul întregii lucrări;
2. Codul de procedură penală (14.03.2003), care a fost menţionat în fiecare capitol al lucrării.
Structura lucrării. Astfel teza constă din trei capitole, fiecare capitol la rândul său este
structurat în câte trei paragrafe. Fiecare dintre care include concluzia respectivă la sfârşitul
paragrafului.
Introducerea conţine o expunere a obiectivelor, sarcinilor şi scopului, a bazei
metodologico-ştiinţifice şi o descriere structurală a prezentei lucrări. Concluziile finale conţin
tezele esenţiale care rezultă din întreaga lucrare şi propunerile pe care le-am elaborat în urma
studiului efectuat. În primul capitol am încercat să determinăm aspectele generale şi teoretice ale
principiului securităţii raporturilor juridice, în special axîndu-ne pe: definirea principiului,
evoluţia istorică a sa, coraportul principiului securităţii raporturilor juridice alte principii şi reguli
de drept procesual, influenţa acestuia asupra metodei de reglementare juridică.
În cel de-al doilea capitol am încercat să determinăm cum este realizat principiul
securităţii raporturilor juridice în cadrul procesului penal, efectuînd studiul realizării acestuia în
faza de urmărire penală a procesului penal, în faza judecării şi a căilor ordinare de atac, precum
şi în faza facultativă a procesului penal - a căilor extraordinare de atac.
În capitolul al treilea am studiat realizarea principiului în context practic, adică efectuînd
o succintă analiză a jurisprudenţei CtEDO pe faptul constatărilor Curţii faţă de situaţia încălcării
securităţii raporturilor juridice de către instanţele naţionale.
Ca urmare, prin această lucrare, am încercat să sistematizăm logic și să prezentăm
structura și problemele, ce pot apărea în legătură cu principiul securităţii raporturilor jurididice.
Totodată, vom încerca să propunem careva soluții în vederea contracarării unor probleme, ce pot
apărea în procesul de aplicare a acestor proceduri sumare şi considerăm că scopurile propuse la
începutul studiului au fost atinse.

7
 I. CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND PRINCIPIUL
SECURITĂŢII RAPORTURILOR JURIDICE
1.1. Noţiunea şi premisele apariţiei principiului
Securităţii Raporturilor Juridice
În sistemul de drept al Republicii Moldova, supremaţia Consituţiei şi a legilor a fost
ridicată la nivel constituţional, fapt cert din prevederile art. 7, potrivit căruia "în Republica
Moldova, respectarea Constituţiei, a supremaţiei legilor este obligatorie",1 Totodată, legea
supremă a statului garantează şi faptul că "orice persoană are dreptul la satisfacţie efectivă din
partea instanţelor judecătoreşti competente împotriva actelor care violează drepturile, libertăţile
şi interesele sale legitime" ceea ce exprimă dreptul de acces la justiţie şi "nici o lege nu poate
îngrădi acest acces la justiţie".2 Ceea ce putem deduce din cele menţionate mai sus este faptul
că, un stat pe lîngă capacitatea sa economică, militară, precum şi relaţiile acestuia cu alte state,
pentru a fi "puternic", acesta trebuie să asigure o justiţie transparentă, echitabilă şi corectă faţă de
cetaţenii acestui stat, apărîndu-i împotriva oricăror tentative de incoerenţă şi ineficacitate a
autorităţilor statului, precum şi restabilind în drepturi pe oricine care utilizează dreptul său de
acces la justiţie.
Accesul liber la justiţie, ca parte principiului dreptului la un proces echitabil, garantat
prin acte internaţionale la care RM face parte,3 presupune dreptul fiecărei persoane care
consideră că i s-a încălcat un drept poate pretinde la repararea prejudiciului cauzat prin
încălcarea acestui drept, repunerea în drept, precum şi dreptul la o satisfacţie echitabilă care îi va
oferi acestuia încrederea în justiţie. Pentru acest lucru, se interpun un şir de factori şi probleme
care necesită a fi tratate destul de riguros. Astfel, un element indispensabil a accesului liber la
justiţie îl constituie previzibilitatea normelor juridice, ceea ce îi vor permite oricărei persoane să
poată recurge la acest drept, precum şi să îşi corecteze conduita în alte cazuri. 4 Lipsa acestei
exigenţe a normelor juridice determină o nesiguranţă a raporturilor juridice, ce vor avea ca efect
vătămarea drepturilor şi intereselor legitime ale cetăţenilor.
Astfel, în acest sens s-a conturat, în strînsă legătură cu principiul general al legalităţii,
prevăzut de legea supremă, dar şi cu libertatea fiecărei persoane de acces la justiţie, 5 un alt
1
Constituţia RM adoptată la 29 iulie 1994, în vig. la 27.08.1994, art. 7
2
Ibidem, art. 20
3
vezi: Convenţia Europeană a Drepturilor Omului din 04.11.1950 adoptată la Roma, în vig. la 03.09.1953, art. 6.1
(ratif. prin Hot. Parl. RM nr. 1298-XIII din 24.07.1997); Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi
politice din 16.12.1966 (ratif. prin Hot. Parl. RM nr. 217-XII din 28.07.1990), art. 14 şi altele.
4
a se vedea hotărîrea CtEDO în cauza Rotaru împotriva României, publ. în M. Of. al României la 11.01.2001
5
În acest sens, de menţionat opinia separată a judecătorului Rozakis în cauza Brumărescu contra României care
ridică problema necesităţii distincţiei între dreptul la justiţie şi dreptul de acces la instanţă, care, cu siguranţă, este un
punct de pornire în discuţia privind principiul securităţii raporturilor juridice în practica CtEDO. Această problemă a

8
principiu - cel al Securităţii Juridice sau Securităţii în raporturile juridice. Reieşind că rolul
diriguitor al asigurării accesului la justiţie şi a înfăptuirii justiţiei propriu-zise îi revine instanţelor
de judecată, dar şi fără a fi consacrat expres de normele constituţionale, acest principiu reprezintă
mai bine spus o creaţie a jurisprudenţei, constituind şi un principiu fundamental al statului de
drept, stat care este apreciat în funcţie de calitatea legilor sale şi a justiţiei echitabile.6
Aşadar, pentru început, principiul Securităţii Raporturilor Juridice sau al stabilităţii, cum
mai este numit în doctrină, se bucură de o largă recunoaştere, nu doar în sfera dreptului
european, ci şi în cea mai mare parte a majorităţii sistemelor de drept interne ale statelor
europene. Acest lucru rezultă din faptul că între dreptul european şi cele naţionale există o
"comunicare vie" ("melting-pot" juridic), în sensul că instanţele naţionale pronunţă hotărîri
judecătoreşti avînd în vedere practica instanţelor europene, dar şi acestea din urmă îşi însuşesc
unele instituţii juridice din dreptul intern al statelor.
Concomitent, în contradicţie cu larga recunoaştere a acestui principiu, instanţele naţionale
precum şi cele europene (avînd în vedere atît cele comunitare, cît şi CtEDO) sunt asaltate cu
nenumărate litigii, care au ca problemă centrală respectarea principiul Securităţii Raporturilor
Juridice de către autorităţile naţionale sau cele străine. În opinia mea, acest lucru se datorează
faptului că acest pricipiu a fost receptat doar în litera lui, spiritul acestuia rămînînd ascuns.
Fiind, totuşi, confruntate cu o multitudine de situaţii particulare, CEJ, dar şi CtEDO au
tratat cu o atenţie deosebită principiul Securităţii Raporturilor Juridice, pornind de la faptul că, în
absenţa sa, buna funcţionare a unui sistem juridic ar fi puternic perturbată. Tocmai, pentru a se
evita aceste dificultăţi, unele state europene au recunoscut expres acest principiu, codificîndu-l în
legea fundamentală a statului (spre exemplu: Constituţia Spaniei - art. 6, a Portugaliei - art.
282-284). Reieşind din aceste premise, pentru a fi funcţional, principiul Securităţii Raporturilor
Juridice are însă nevoie de o definiţie clară şi uşor de înţeles, astfel încît să nu fie perceput ca o
noţiune abstractă.
Înainte de toate, atunci, va trebui să dăm o definiţie clară a raporturilor juridice
fundamentale procesuale penale, să le identificăm şi să stabilim trăsăturile specifice ale acestora.
Astfel, raportul juridic procesual penal, care se distinge din raportul juridic penal fundamental se
apărut în urma benefiecierii de către reclamant a dreptului la executarea hotărîrii care a dobîndit autoritatea lucrului
judecat, însă dreptul său la justiţie a devenit iluzoriu atunci cînd au intervenit Procurorul General şi Curtea Supremă
de Justiţie anulînd hotărîrea instanţei şi a consecinţelor sale favorabile pentru intimat. Astfel, atunci cînd un sistem
judiciar conferă unei instanţe competenţa de a pronunţa hotărîri definitive, iar apoi permite ca acestea să fie anulate
de alte proceduri ulterioare, se afectează nu doar siguranţa raporturilor juridice garantată, dar se pune sub semnul
întrebării chiar şi existenţa instanţei propriu-zis, care deja nu poate să dispună definitiv într-o chestiune printr-o
hotărîre definitivă. Aici, deci şi se naşte întrebarea dacă o persoană care sesizează instanţa să se pronunţe privitor la
o plîngere, va beneficia cu adevărat de "dreptul la justiţie" sau de "dreptul la instanţă".
6
Sorin Popescu, Cătălin Ciora, Victoria Ţăndăreanu, Aspecte practice de tehnică şi evidenţă legislativă, ed.
Monitorul Oficial, 2008, pag. 7

9
stabileşte între organul judiciar penal şi inculpat (persoana împotriva căreia se îndreaptă
acţiunea penală).7 Acesta prezintă următoarele particularităţi:8
 este mijlocul prin care se realizează dreptul statului de a pedepsi şi de a impune
infractorului să execute pedeapsa;
 unul din subiecţi este organul de stat care stabileşte acest raport nu ca persoană juridică,
ci ca organ de stat învestit cu puterea de constrîngere a statului;
 are ca obiect stabilirea existenţei raportului de drept penal material dintre stat şi infractor,
prin condamnarea acestuia, ceea ce explică stabilirea vinovăţiei, a încadrării juridice, precum şi
fixarea pedepsei şi a măsurilor prevăzute de legea penală pe care infractorul trebuie să le suporte;
 organul judiciar, în cele mai multe cazuri, trebuie să-şi îndeplinească din proprie iniţiativă
obligaţiile corelative care-i revin, fără să fie nevoie să mai aştepte ca inculpatul să-şi exercite
dreptul subiectiv care îl are;
 sunt raporturi juridice de autoritate, de putere, caracterul de autoritate materializîndu-se în
relaţiile ce se stabilesc între subiecţii acestor raporturi, precum şi în drepturile şi obligaţiile pe
care le au subiecţii în raporturile procesuale concrete;
 iau naştere, de regulă, în mod independent de voinţa părţilor. Datorită oficialităţii
procesului penal, raporturile procesuale penale sunt create la iniţiativa organelor de stat
competente să realizeze procesul penal. Ca excepţie, din acordul de voinţă al subiecţilor putem
întîlni introducerea plîngerii prealabile de persoana vătămată, constituirea de parte civilă în
procesul penal etc.
Pe lîngă cele menţionate, trebuie să stabilim ce înţelegem prin "securitate juridică"!?
Etimologic vorbind, vocabula securitate desemnează "starea de spirit încrezătoare şi liniştită a
celui care se crede la adăpost de pericol",9 pe cînd adjectivul juridic pare a preciza mai degrabă
originea pericolului şi anume pericolul provenind dintr-o regulă de drept, fie aceasta de natură
legislativă ori administrativă, sau de origine jurisprudenţială.
În literatura de specialitate, însă, s-a mai spus că noţiunea de "securitate juridică" evocă,
cel puţin pentru jurişti, chestiuni familiare, precum retroactivitatea, teoria aparenţei, legalităţii
incriminării şi a pedepsei sau chiar obscuritatea textelor de lege. În esenţă, ceea ce caracterizează
acest principiu este faptul că el trebuie să protejeze cetăţeanul contra unui pericol care vine chiar
din partea dreptului, contra unei insecurităţi pe care a creat-o dreptul sau pe care acesta riscă să o

7
Gr. Theodoru, Drept procesual penal român. Partea Generală, vol. I, 1971, pag. 252
8
Gheorghiţă Mateuţ, Tratat de procedură penală. Partea Generală, vol. I, ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, pag. 110
9
dexonline.ro

10
creeze. S-a sugerat, în context, că o noţiune mai potrivită decît cea de "securitate juridică" ar fi
fost folosită de doctrina olandeză - "Fiabilitatea dreptului"10.
Din punct de vedere istoric, prima trimitere explicită a principiul Securităţii Raporturilor
Juridice a avut loc în jurisprudenţa CtEDO figurînd în cauza Marckx contra Belgiei din 1979, 11
în care Curtea a afirmat că acest principiu este "în mod necesar legat de dreptul CEDO", ceea ne
impune să credem, că pînă la pronunţarea acestei hotărîri, principiul în cauză nu se încadra în
rîndul celor ce se impuneau în faţa CtEDO. Totuşi, rămîne marcantă noţiunea dată în această
cauză, în care era pusă în discuţie, printre altele, restricţiile care loveau în capacitatea unui copil
natural de a primi bunuri de la mama sa, precum şi lipsa completă a vocaţiei sale succesorale faţă
de rudele apropiate pe linie maternă. Reacţionînd la grija exprimată de Guvernul belgian (pîrît)
de a cunoaşte, prin raportare la acest aspect al cauzei, întinderea aplicării deciziei în timp (avînd
în vedere obligaţia decurgînd din art. 53 - în prezent art. 46 par. 2 - din CEDO), Curtea a
apreciat că "principiul Securităţii Juridice", în mod necesar inerent dreptului Convenţiei scuteşte
statul belgian de a repune în cauză acte sau situaţii juridice anterioare pronunţării prezentei
decizii. Însă, iniţial, securitatea juridică şi-a găsit expresia clasică în neretroactivitatea legii,
consacrată, ca de exemplu, în art. 2 din Codul Civil al lui Napoleon (1804).12
Referitor la RM, prima condamnare în speţa încălcării securităţii raporturilor juridice, a
fost cauza Roşca, care a influenţat profund şi alte următoare hotărîri ale Înaltei Curţi, cum ar fi
Popov (2) c. Moldovei, Daniliuc, Asito şi altele c. Moldvei. În această hotărîre s-a constatat că
principiul securităţii raporturilor juridice presupune respectul faţă de principiul res judicata, care
constituie principiul executării hotărîrilor definitive şi alte reguli care au fost preluate din cauza
Brumărescu c. României, pe care o vom analiza ulterior. De asemenea, în acestă cauză se
menţionează despre faptul că ca excepţie de la acest principiu este doar situaţia cînd
reexaminarea este necesară în virtutea circumstanţelor fundamentale şi obligatorii.
Dacă astfel stau lucrurile, se observă atunci că securitatea juridică a justiţiabilului este
într-adevăr unul din obicetivele de bază ale CEDO, deoarece el se leagă în mod direct e unul din
principiile generale de interpretare la care jurisprudenţa CtEDO se referă foarte frecvent şi care,
de altfel, este proclamat în Preambulul Convenţiei: "Preeminenţa dreptului".13 Astfel, o protecţie
adecvată împotriva arbitrariului o constituie o obligaţie pentru orice stat care doreşte să consacre

10
/Rechtyekerheid/
11
Cauza Marckx contra Belgiei din 13 iunie 1979 /sursa: hudoc.echr.coe.int/
12
În Codul lui Napoleon /art. 2/ se stipula: "Legea nu dispune decît pentru viitor; ea nu are nici un efect retroactiv."
Din momentul în care s-a observat însă că legea nu este în măsură să regleze toate situaţiile apărute în practică, a
fost invocat principiul Securităţii Raporturilor Juridice. Pentru mai multe detalii a se vedea: Antoine Cristau,
L'exigence de securite juridique, in Requeil Dalloz, 2002, pag. 2814
13
Convenţia EDO din 04.11.1950, Preambul

11
"Preeminenţa dreptului". Aceasta este, aşadar, protecţia pe care şi-o propune Convenţia să o
asigure, nu numai cenzurînd orice ingerinţă ce nu ar fi legitimă sau nu s-ar întemeia pe
elementele pertinente şi suficiente, dar şi veghind la acele situaţii juridice în care sunt în joc
drepturi subiective, a căror stare de incertitudine ar putea, de la un anumit moment, să lovească
însăşi substanţa drepturilor.
Securitatea Raporturilor Juridice se leagă astfel de principiul general al preeminenţei
dreptului. De aici, principiul preemeninţei dreptului se impune ca fiind un principiu general care
include şi dreptul la un proces echitabil şi asupra căruia statele semnatare a CEDO se obligă să ia
toate măsurile necesare pentru apărarea efectivă a drepturilor consacrate prin actele
internaţionale. Aceste măsuri constau în organizarea unei bune administrări a justiţiei, credibilă,
sigură, imparţială şi independentă pentru cei care ajung în faţa justiţiei şi a instituţiilor
judiciare.14 Aici putem vorbi şi despre cauza Belasin împotriva României, în care Curtea a
reamintit că dreptul la un proces echitabil trebuie interpretat în lumina preambului Convenţiei
care enunţă supremaţia dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante.
Astfel, trebuie de avut în vedere principiul securităţii raporturilor juridice conform căruia soluţia
dată în mod definitiv oricărui litigiu nu mai poate fi pusă în discuţie. Iar, pentru respectarea
acestui principiu, statele trebuie să depună diligenţe pentru a putea fi identificate procedurile
judiciare conexe şi să interzică redeschiderea de noi proceduri judiciare referitoare la aceeaşi
problemă.15 Cu toate acestea, principiul securităţii juridice nu este unul absolut, spre exemplu, în
cauza Lungoci c. României, CtEDO a considerat că accesul la justiţie, dar numai pentru a declara
acţiunea ca inadmisibilă prin efectul legii, nu respectă imperativele art. 6 § 1 din Convenţie.
O atenţie deosebită şi o definire largă asupra acestui principiu este dată, totuşi, în cauza
Brumărescu contra României, prin care se presupune respectarea principiul res judicata, adică
principiul caracterului irevocabil al hotărîrilor judecătoreşti. 16 Acest principiu cere ca nici o parte
să nu aibă dreptul să solicite revizuirea unei hotărîri irevocabile şi obligatorii doar cu scopul de a
obţine o reexaminare şi o nouă determinare a cauzei. Competenţa instanţelor ierarhic superioare
de revizuire trebuie exercitată pentru a corecta erorile şi greşelile judiciare, precum şi omisiunile
justiţiei, dar nu pentru a efectua o nouă examinare. Astfel, că revizuirea nu trebuie considerată ca
un apel camuflat, iar simpla existenţă a două opinii diferite cu privire la aceeaşi chestiune nu este
temei de reexaminare. De asemenea, un sistem judiciar naţional care permite preşedintelui Curţii
Supreme de Justiţie şi Procurorului General să atace în permanenţă, pe calea unui recurs în

14
sursa: prof. dr. Corneliu Bîrsan, Convenţia Europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, vol. I.
Drepturi şi libertăţi, ed. All Beck, Bucureşti 2005, pag. 394
15
Hotărîrea din 15.11.2007 în cauza Belasin c. României sursa: http://www.scj.ro/decizii_strasbourg.asp
16
a se vedea: cauza Brumărescu c. României din 28.10.1999 sursa: hotariricedo.ro

12
anulare, o hotărîre judecătorească definitivă a fost considerat incompatibil cu principiul
securităţii raporturilor juridice. O derogare de la acest principiu este justificată doar atunci cînd
este necesară, datorită unor circumstanţe esenţiale şi convingătoare. O procedură asemănătoare a
fost examintă şi în cauza Ryabych contra Rusiei, în care a fost reamintită speţa din cauza
Brumărescu.
Reieşind din cele menţionate, şi din hotărîrile CtEDO menţionate cu linie "roşie", se
denotă că o hotărîre cu putere de lucru judecat nu poate fi repusă în rediscuţie, ori altfel putem
vorbi că suntem în prezenţa încălcării principiului securităţii raporturilor juridice de drept, atît în
materie civilă, cît şi penală, principiu care este un garant al asigurării preeminenţei dreptului.
1.2. Natura juridică şi importanţa teoretico-practică a
principiului securităţii raporturilor juridice
Avînd o structură complexă, principiul securităţii raporturilor juridice exprimă, în esenţă,
faptul că cetăţenii trebuie protejaţi "contra unui pericol care vine chiar din partea dreptului,
contra unei insecurităţi pe care a creat-o dreptul sau pe care acesta riscă s-o creeze". Acest
principiu a fost consacrat şi a cunoscut o continuă îmbogăţire în dreptul european, atît la nivel
comunitar, cît şi în materia drepturilor omului.
Principiul securităţii raporturilor juridice se leagă astfel de principiul general al
preeminenţei dreptului. De aici, această noţiune prezintă conexiuni foarte puternice cu principiile
adoptate, de la caz la caz, prin jurisprudenţa CtEDO şi care derivă, toate, din rădăcinile
reprezentate de acest principiu general.
Principiul legalităţii este cel cu care noţiunea de securitate juridică are cele mai strînse
legături. Într-adevăr, Convenţia operează adesea o trimitere precisă la legea naţională, fie pentru
a defini însuşi conţinutul garanţiei convenţionale, fie atunci cînd este vorba de a prevedea
condiţii pe care trebuie să le îndeplinească eventualele ingerinţe aduse exercitării unui drept ori a
unei libertăţi fundamentale.
Principiul legalităţii crimelor şi pedepselor, subiacent garanţiei pe care o prevede art. 7
din CEDO, reprezintă unul din fundamentele dreptului penal al ţărilor democratice. S-a apreciat
că acest principiu interzice aplicarea extensivă a legii penale in malam partem. Acest lucru a fost
confirmat de CtEDO, specificînd că o infracţiune trebuie să fie clar definită de lege, ceea ce ne
conduce la previzibilitatea legii, şi precizînd că această condiţie se consideră împlinită atunci
cînd individul poate şti, pornind de la redactarea dispoziţiei legale aplicabile, şi cazual, cu
ajutorul interpretării lor de către instanţele superioare, care sunt acţiunile/inacţiunile care
angajează răspunderea sa penală.

13
 Un aspect destul de important este faptul că acest principiu, la nivel european, a fost
consacrat pe cale jurisprudenţială. Astfel, pentru ca principiul securităţii raporturilor juridice să
fie respectat, este necesar ca, în lipsa unei prevederi contrare, orice situaţie de fapt să fie
apreciată în lumina regulilor de drept care îi sunt contemporane.
După cum am menţionat anterior, acest principiu a fost consacrat pe cale jurisprudenţială,
adică nu prin lege, de altfel nici nu se regăseşte ca principiu reglementat de legislaţia procesual-
penală. Însă acest principiu reiese din alte norme, reguli de bază, în temeiul cărora este asigurat
dreptul une persoane la un proces echitabil. Ca de exemplu, putem exemplifica termenele de
exercitare a unei căi de atac, care au ca scop să asigure o bună administrare a justiţiei şi să
respecte, în special, principiul securităţii raporturilor juridice. 17 Astfel, că pentru asigurarea
acestui principiu şi a accesului la justiţie în general, o asemenea reglementare, ca şi aplicarea ei
nu trebuie să împiedice justiţiabilul să utilizeze calea de atac disponibilă. 18 Astfel, într-o cauză,
reclamantul a susţinut că i s-a încălcat dreptul la un proces echitabil, prin prisma faptului că
instanţa le-a calculat termenul cînd pot formula recurs din data pronunţării şi nu măcar din data
publicării acesteia într-un Jurnal Oficial sau a notificării acesteia (a se vedea Cap. III a lucrării).
De asemenea, putem identifica principiul nominalizat şi ca un drept de a cere executarea
unei hotărîri, astfel că, dacă am înţelege drepul la un proces echitabil în sensul doar a accesului la
justiţie şi derularea procedurii judiciare, fără a include şi executarea hotărîrilor, s-ar crea o
situaţie incompatibilă cu principiul preeminenţei dreptului, pe care statul se obligă să-l respecte.
De aceea, executarea hotărîrii instanţei judecătoreşti definitive pronunţate de orice jurisdicţie
competentă are a fi considerată ca făcînd parte intergrantă din noţiunea de "proces", în sensul art.
6 § 1 din Convenţie. Într-o altă ordine de idei, dreptul de a obţine o hotărîre judecătorească ar
rămîne iluzoriu, dacă nu ar fi însoţit de posibilitatea pentru cel ce a dobîndit-o şi de dreptul de a
cere executarea acesteia. Astfel, apare o obligaţie pozitivă pusă în sarcina statelor prin care se
impune de a nu împiedica, fie şi printr-o atitudine pasivă, executarea unei hotărîri care are forţa
de lucru judecat.19
După cum reiese din cele expuse anterior, unul din subiectele raporturilor juridice
procesual-penale este statul, astfel că, în contextul principiului securităţii raporturilor juridice
vom atrage atenţie şi asupra situaţiei modificării procedurii jurisdicţionale în care este însăşi
statul parte. Deci, intervenţia legislativului poate să privească o procedură aflată în curs de
derulare, în care statul este parte, însă implicarea acestuia cu scopul de a influenţa o sentinţă sau

17
sursa: prof. dr. Corneliu Bîrsan, op. cit., pag. 472
18
pentru mai multe detalii vezi cap. 2.1. al lucrării
19
Jean-Loup Charrier, Andrei Chiriac, Codul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, LexisNexis Litec, Paris,
tradus de Andrei Chiriac, Chişinău 2008, pag. 223-224

14
altă hotărîre, se opune direct art. 6 din CEDO, precum şi reprezintă o abatere fundamentală de la
principiul "preeminenţei dreptului".20 În concepţia CtEDO, doar două ar fi raţiunile care ar
justifica ingerinţa în discuţie: caracterul nedefinitiv al procedurii juridicţionale afectate de
măsura adoptată de puterile publice, în sensul influenţării în favoarea lor a soluţiei procesului şi
existenţa unui "motiv de interes general imperios".
Într-un alt context, putem identifica o nerespectare a principiului nominalizat în situaţia
nerespectării drepului la indemnizaţie a victimei în urma unei erori judiciare, fapt garantat atît
prin art. 3 Protocolul nr. 7 la CEDO, cît şi prin art. 14 § 6 al Pactului ONU privitor la drepturile
civile şi politice. Convenţia prevede că orice persoană care a suferit o pedeapsă din cauza unei
conamnări penale definitive, care este ulterior anulată sau acestei persoane îi este acordată
graţierea, pentru un fapt nou descoperit ori se constată o eroare judiciară va fi despăgubită
conform legii sau practicii în vigoare în statul respectiv, cu excepţia cînd se demonstrează că
nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut îi este imputabilă în tot sau în parte. 21 Art. 3 din
Protocolul nr. 7 la Convenţie prescrie că persoana care invocă acest drept la indemnizaţie are
dreptul la aceasta, dacă a fost condamnată printr-o hotărîre rămasă definitivă şi ca urmare a
acesteia să fi executat o pedeapsă cu închisoarea. 22 De menţionat că o hotărîre pronunţată în
contumacie nu se consideră definitivă, atît cît legea naţională permite reluarea procedurii de
judecată.
Totuşi, recurgînd la o analiză mai detaliată a principiului securităţii raporturilor juridice,
în procesul penal, acesta se manifestă în contextul dreptului ne a nu fi judecat sau urmărit penal
de către jurisdicţiile aceluiaşi stat pentru săvîrşirea infracţiunii pentru care a fost deja achitat sau
condamnat conform legii şi procedurii penale ale acestui stat. Acest principiu, prin Convenţie
este recunoscut ca şi un drept absolut. Respectiv, pornind de la faptul că prin esenţa acestui
principiu o persoană poate fi doar odată pedepsită pentru aceiaşi faptă săvîrşită, aceasta şi
reprezintă o apreciere echitabilă a desfăşurării de aplicare a răspunderii penale, ori în caz contrar,
securitatea şi siguranţa persoanei ar putea fi pusă în pericol de o eventuală condamnare pentru
aceiaşi faptă. Condiţia îndeplinirii criteriilor de nerespectare a acestui principiu este considerată
ca şi îndeplinită şi în situaţiile cînd instanţele au oferit o încadrare juridică diferită, însă pentru
aceiaşi faptă (ca de exemplu, una a considerat o înşelăciune, iar alta abuz de încredere sau o
escrocherie şi un furt etc).23

20
de aici decurg şi aşa reguli, precum neretroactivitatea legii, cu excepţia legii noi mai blînde
21
Cel puţin pînă în prezent nu s-a avut a soluţiona vrio cauză în care să se fi nerespectat acest drept de statele
contractante la Convenţie
22
referitor la trăsăturile hotărîrilor definitive vezi cap. 1.3. şi 2.2. al prezentei lucrări
23
Analele Universităţii "Constantin Brîncuşi", Tîrgu Jiu, Seria Ştiinţe Juridice, nr. 1, 2010, pag. 99-100

15
 Recunoscut ca şi "non bis in idem"24 în practica jurisprudenţială acest principiu este
consacrat prin art. 4 Protocolul nr. 7 la CEDO şi de asemenea prezintă şi două excepţii, astfel că
este posibilă redeschiderea procesului în următoarele situaţii:
 cînd fapte noi sau recent au fost descoperite (aici putem avea în vedere toate mijloacele
de probă cu privire la fapte preexistente). În doctrină s-a mai încercat a se arăta că faptele noi pot
justifica redeschiderea urmăririi sau procesului dacă acestea nu puteau fi cunoscute la data
primei cercetări;
 există un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente, ce este de natură să afecteze
hotărîrea pronunţată. În corespundere cu art. 6 pt. 44 CPP a RM, prin viciu fundamental în cadrul
procedurii precedente, care a afectat hotărîrea înţelegem înţelegem o încălcare esenţială a
drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a
Libertăţilor Fundamentale, de alte tratate internaţionale sau de Constituţia RM şi a alte legi
naţionale.25 Redeschiderea procesului în cazul în care hotărîrea a fost afectată de un viciu
fundamental este reglementată prin calea extraordinară a recursului în anulare, asupra căruia vom
reveni în capitolul 2.3.
În privinţa condiţiilor de aplicare a acestui principiu şi pentru ca persoana să poată invoca
acest drept pe care-l consacră, aceasta trebuie să fi suferit o condamnare, să fie achitată sau să fie
încetat procesul în privinţa acesteia. Dacă aceste condiţii sunt întrunite şi nu există una din
excepţiile prevăzute la acest principiu, putem constata o atingere asupra securităţii raporturilor
juridice, prin redeschiderea procedurilor în urma anulării unei hotărîri definitive care a trecut în
putere de lucru judecat.
De asemenea, vom menţiona că acest principiu nu se extinde şi asupra unui concurs ideal
de infracţiuni, cînd o faptă penală se divide în două infracţiuni distincte, situaţie, în care de
obicei, pedeapsa mai grea o absoarbe pe ce mai uşoară, respectiv nu vom putea constata o
atingere la raporturilor juridice constituite. O asemenea situaţie CtEDO a înregistrat într-o speţă
în care reclamanta a fost judecată de un "judecător de poliţie" pentru faptul depăşirii vitezei
admisibile de condiţiile de circulaţie, iar ulterior de un tribunal distinct pentru producerea unor
vătămări corporale aflîndu-se la volanul unei maşini şi a constatat că nu există o încălcare a ne
bis in idem.26
De menţionat că aplicarea acestui principiu se reduce la aplicarea la nivelul unui singur
stat, fapt ce nu împiedică condamnarea persoanei deja condamnate pentru aceeaşi faptă de

24
În traducere ad literam înseamnă din limba latină "nu de două ori pentru acelaşi"
25
CPP a RM nr. 122 din 14.03.2003, publ. la 07.06.2003 în M. Of. nr. 104-110, în vig. la 12.06.2003, art. 6 pt. (44
26
sursa: prof. dr. Corneliu Bîrsan, op. cit., pag. 1158

16
jurisdicţiile altui stat, fiind considerat un principiu cu o aplicabilitate restrînsă. 27 Acest lucru însă
nu exclude garatarea "non bis in idem" prin diferite acorduri bilaterale sau convenţii între state,
precum Convenţia europeană asupra extrădării din 1957 şi altele. Totuşi, dacă vom vorbi de
caracterul proporţionalităţii pedepsei cu fapta comisă, în situaţia cînd într-un stat acţiunile
persoanei vor fi calificate artificial şi îi va fi aplicată o sancţiune uşoară, atunci oricare alt stat
poate să revină de jure la efectuarea urmăririi şi judecarea acesteia conform legilor proprii şi
poate decide gradul de vinovăţie conform legilor proprii.28
O situaţie diferită ne oferă practica comunitară, astfel încît CEJ a apreciat că acest
principiu se aplică cu privire la hotărîrea unei instanţe dintr-un stat contractant, pronunţată ca
urmare a exercitării acţiunii penale, prin care acuzatul este "achitat" sau "condamnat" definitiv
de către un stat membru.29 Raţionamentul acestei idei constă în concepţia căreia "fiecare
infracţiune poate genera, în sine doar o singură posibilitate de a pedepsi persoana".30 În plus,
aici s-ar putea adăuga şi concluzia că dschiderea unei noi proceduri penale în alt stat, în cazul
achitării persoanei într-un stat membru UE din diferite motive, precum insuficienţa de probe în
acuzare, vine în contradicţie indirectă cu principiul securităţii raporturilor juridice, şi anume prin
punerea în pericol a dreptului la libera circulaţie (avînd în vedere că va persista mereu aşa-zisa
frică de posibilitatea de a fi urmărit penal pe teritoriul unui alt stat-membru al comunităţii
europene - UE).
În paralel vom atrage atenţia asupra unui aspect destul de important şi anume că
prevederile Convenţiei menţionează despre faptul unei duble condamnări a peroanei, însă Curtea
a stabilit pe cale jurisprudenţială că termenul "condamnat" include şi pe cel de "urmărit". Astfel
că textul normei din Convenţie îşi găseşte aplicaţie şi atunci cînd o persoană a făcut obiectul unei
urmăriri penale ce nu a dus la pronunţarea unei condamnări, deoarece în materie penală nu are
importanţă dacă persoana a fost urmărită sau condamnată. În contextul acestor prevederi, dacă o
persoană va fi urmărită, scopul este acelaşi de a ajunge la o eventuală condamnare a persoanei,
concomitent ducem situaţie la a o abatare de la principiul preeminenţei dreptului, în general şi la
o încălcare a principiului securităţii raporturilor juridice existente deja, în special.

27
А. И. Войчов, Теория и практика уголовного право и уголовного процеса, Юридический центр Пресс,
Санкт-Петербург, 2004, стр. 115
28
И. И. Лукашук, А. В. Наумов, Международное уголовное право, Москва, Спарк, 1999, стр. 117
29
a se vedea CEJ, hot. din 28.09.2006 în cauza C-467/04, Gasparini, par. 22-37, în care reclamantul fusese acuzat de
autorităţile judiciare spaniole de săvîrşirea infracţiunii de contrabandă cu produse din ulei importate din Tunisia,
respectiv Turcia, care fuseseră livrate apoi în Portugalia şi în final in Spania. Pentru aceste infracţiuni reclamantul
fusese achitat de instanţele portugheze pe motivul intervenţiei prescripţiei, fără a se porni o altă cauză penală in alt
stat membru al UE. sursa: Mihail Udroiu, Ovidiu Predescu, Protecţia europeană a drepturilor omului în procesul
penal român, ed. C.H. Beck, Bucureşti 2008, pag. 934
30
Ibidem, стр. 115

17
 Aceleaşi raţionamente vis-a-vis de aplicabilitatea şi sfera de extindere a principiului non
bis in idem se expun şi faţă de persoanele în privinţa cărora există o hotărîre de clasare sau, după
caz, sancţionare, adoptată în urma unui proces administrativ, în legătură cu aceeaşi acuzaţie,
deoarece potrivit jurisprudenţei CtEDO - lipsa gravităţii pedepsei aplicate contravenientului nu
pot priva o contravenţie de caracterul său inerent penal31 (acest fapt a fost explicat prin hot. în
cauza Ziliberberg c. Moldovei, § 34, hot. în cauza Ozturk c. Germaniei, § 54).
Sub paravanul acestui principiu general al procesului penal, în scopul protejării persoanei
de o eventuală încălcare a autorităţii de lucru judecat şi asigurării acesteia a tuturor garanţiilor şi
libertăţilor fundamentale, prevăzute de CEDO, printre care şi starea de securitate juridică
existentă în urma stabilirii autorităţii de lucru judecat, legiuitorul a prevăzut în CPP a RM, mai
precis în componenţa art. 391, pts. 4), 5), 6) a alin. (1) imperativ adoptarea sentinţei de încetare a
procesului penal în următoarele cazuri:
pct. 4) - există o hotărîre judecătorească definitivă asupra aceleiaşi persoane pentru
aceeaşi faptă;
pct. 5) - există o hotărîre a organului de urmărire penală asupra aceleiaşi persoane pentru
aceeaşi faptă de încetare a urmăririi penale;
- există o hotărîre a organului de urmărire penală asupra aceleiaşi persoane pentru
aceeaşi faptă de scoatere a persoanei de sub urmărire penală;
- există o hotărîre a organului de urmărire penală asupra aceleiaşi persoane pentru
aceeaşi faptă de clasare a procesului penal;
pct. 6) - există alte circumstanţe care exclud sau condiţionează pornirea urmăririi penale
şi tragerea la răspundere penală şi care sunt expres indicate în art. 275, altele decît cele indicate
la art. 391 CPP şi anume:
 dacă în privinţa unei persoane există hotărîre judecătorească dfinitivă prin care s-a
constatat imposibilitata urmăririi penale pe aceleaşi temeiuri;
 dacă există în privinţa unei persoane o hotărîre neanulată de neîncepere a urmăririi
penale.
Concluzionînd, natura juridică a securităţii raporturilor juridice în procesul penal
consacrat în dreptul RM se regăseşte în contextul dreptului de a nu fi judecat sau pedepsit de
două ori pentru aceiaşi faptă, prin care se prevede autoritatea de lucru judecat a unei hotărîri
penale definitive drept cauză ce împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale. Pe
scurt, prin autoritate de lucru judecat înţelegem puterea sau forţa acordată de lege hotărîrii

31
a se vedea Buletin informativ al Procuraturii RM nr. 11 (Mircea Roşioru - Practica judiciară aferentă dreptului de
a nu fi urmărit sau pedepsit de două ori), Chişinău, Noiembrie 2008, pag. 17 sursa: /procuratura.md/

18
judecătoreşti definitive, de a fi executată şi de a împiedica o nouă urmărire pentru acelaşi fapt şi
asupra aceleiaşi persoane (exceptio rei iudicatae). În virtutea autorităţii de lucru judecat, 32
hotărîrea penală se consideră că exprimă adevărul (res iudicata pro veritate habetur), prin efectul
unei prezumţii irefragabile33 a legii.
În acelaşi timp, cu privire la consecinţele rămînerii definitive a hotărîrii judecătoreşti sunt
indicate a se produce două efecte:34
Pozitiv, care constă într-o eficienţă activă numită putere de lucru judecat şi ce conferă
persoanelor în favoarea cărora a fost pronunţată o hotărîre, dreptul la executarea lor;
Negativ, în sensul că se împiedică o nouă urmărire sau judecare pentru faptele şi asupra
aceiaşi persoane soluţionate prin această hotărîre. (anume acest efect este concretizat în regula
"ne bis in idem" şi mai este cunoscut ca Autoritate de Lucru Judecat, ce reprezintă un obstacol
în calea readucerii în faţa organelor judiciare a conflictului de drept penal anterior soluţionat,
indiferent de noua calificare).
Astfel, deferirea justiţiei şi implicit condamnarea persoanei în prezenţa cazurilor
exhaustive enumerate, necondiţionat generează o încălcare flagrantă a principului "non bis in
idem". Respectiv, prin prisma celor specificate, principiul non bis in idem sau autoritatea de
lucru judecat face parte din limitările justificate ale dreptului de acces la o instanţă, contribuind
astfel la respectarea securităţii raporturilor juridice şi a echităţii procedurii, iar fundamentul
acestui principiu îl constituie necesitatea de a asigura această securitate a raporturilor juridice şi
prin evitarea contrarietăţii între hotărîrile pronunţate de instanţele civile şi cele penale.35
1.3. Autoritatea de lucru judecat ca element fundamental al
principiului securităţii raporturilor juridice
Efectuînd o analiză deductivă a principiului securităţii raporturilor juridice, în general şi
în procesul penal, în special, am constatat că asigurarea respectării acestuia este strîns legată de o
instituţie sau principiu funademental de drept, şi anume - Autoritatea de Lucru Judecat. Anume,
nerespectarea acestei autorităţi creează aşa numita stare de insecuritate a raporturilor juridice
penale. În practică, în procesul penal, cînd vorbim despre autoritate de lucru judecat avem în
vedere de dreptul de a nu fi urmărit sau judecat de două ori şi invers. Astfel, pentru evitarea
ingerinţelor în cadrul securităţii stabilite în raporturile juridice penale, este necesar un studiu
amănunţit a nucleului acestui principiu, atît lato sensu, cît şi în sens restrîns, atît la modul
general, cît şi în special, în procesul penal.
32
referitor la autoritatea de lucru judecat, vezi cap. 1.3. al prezentei lucrări
33
sursa: /dexonline.ro/, irefragabil - ceea ce nu poate fi recuzat, contrazis sau pus la îndoială, indiscutabil
34
aceste efecte sunt detaliat analizate în subcapitolul următor
35
Mihail Udroiu, Ovidiu Predescu, op. cit., pag. 939

19
 Astfel, reieşind din premisele enunţate, prezintă un ineteres social deosebit ca orice
proces, fie apărut între indivizi, fie între stat şi indivizi, în care includem şi un proces penal, să
nu dureze la nesfîrşit şi să nu fie unul perpetuu. În acest scop, este binevenit, ca un proces, odată
judecat să nu se mai poată reveni asupra lui şi ca hotărîrea dată să fie una definitivă şi
irevocabilă. Această regulă, ce ajuns la statut de princiupiu s-a consacrat în dreptul modern sub
denumirea de "autoritate de lucru judecat".
În dreptul român vechi nu se cunoştea această regulă în materie civilă, astfel că un proces
judecat sub un domnitor, putea fi rejudecat sub un alt domnitor şi redeschisă procedura sub un al
treilea domnitor.36 În penal, însă a fost pus la îndoială acest drept de revenire în continuu asupra
unui proces, mai ales dacă încă de sub Regulamentele Organice din 1831, 1832, în care prin text
precis erau menţionate următoarele:37 "acel ce odată se va dezvinovăţi praviliniceşte, nu se va
putea da iarăşi în judecată şi nu se va mai putea ponoslui în aceiaşi pricină".
Pentru o mai bună înţelegere a acestui principiu, vom începe prin a-i da o definire extinsă
a autorităţii de lucru judecat. Astfel, în sens larg, reieşind din literatura de specialitate veche, prin
autoritate de lucru judecat trebuie să înţelegem acea situaţie juridică rezultată din soluţionarea
38
definitivă şi irevocabilă a unui conflict dedus în faţa justiţiei. Tot aici, putem desfăşura opinia
dată de prof. I. Tanoviceanu, specificînd că odată ce s-a pronunţat o hotărîre definitivă, fie e
condamnare, fie de achitare, acţiunea publică relativ la infracţiunea pentru care s-a dat hotărîrea
este definitiv stinsă şi în locul acesteia rămîne autoritatea de lucru judecat. În legislaţia
procesual-penală din perioada interbelică, în sprijinul acestei afirmaţii era prevăzut că orice
acţiune ia sfîrşit prin hotărîrea judecăţii în ultima instanţă.39
Conform dicţionarului, prin autoritate e lucru judecat înţelegem un principiu juridic
potrivit căruia hotărîrile judecătoreşti definitive capătă autoritate (putere) de lucru judecat,
nemaiputînd fi atacate decît prin căile de atac extraordinare. Hotărîrile judecătoreşti definitive
devin executorii şi împiedică o nouă urmărire pentru aceeaşi faptă, chiar dacă acesteia i s-ar da o
noua incadrare juridică.40 Conform acestei opinii, subînţelegem faptul că în dreptul RM acest
principiu este consacrat sub auspiciul non bis in idem.
Este, deci, lucru judecat, în penal, ceea ce se hotărăşte de instanţe în mod defintiv, în fapt
şi în drept, asupra învinuirii care formează obiectul procesului penal. El este consacrat direct, sau

36
I. Ionescu-Dolj, Curs de procedură penală română, ed. Socec & Co. S.A., Bucureşti 1937, pag. 505
37
art. 296 din Regulamentul Organic al Munteniei
38
I. Tanoviceanu, Tratat de procedură penală, vol. V, Curentul Judiciar, Bucureşti, 1927, pag. 703
39
I. Tanoviceanu, Tratat de procedură penală, vol. IV, Curentul Judiciar, Bucureşti, 1927, pag. 27
40
sursa: http://justice.md/md/dic/

20
indirect în toate legislaţiile, constituind o prezumţie legală care nu poate fi înfrîntă decît prin
intermediul căilor extraordinare de atac.
Acest principiu, reieşind din consideraţiunile logice enunţate, precum şi din cele morale
şi politice, dar şi însăşi din raţiunea de a aprţine puterii judecătoreşti, este consacrat prin toate
legiuirile moderne, ori o justiţie care nu ar putea pune capăt niciodată unui conflict nu va avea
nici un prestigiu faţă de societate şi pentru sentimentul de dreptate în sine, şi chiar va pierde
încrederea faţă de această societate.
La nivel naţional, în procesul penal, există autoritate de lucru judecat dacă sunt
satisfăcute cumulativ următoarele condiţii:41
1) Să existe o hotărîre emanată de la o autoritate judecătorească care să fi competentă
ratione materiae şi să fie de condamnare, de achitare sau de încetare a procesului penal;
Hotărîrea să fie considerată ca definitivă şi irevocabilă, în condiţiile art. 402, 422 CPP a RM.
Astfel, cît timp o hotărîre este susceptibilă de o cale de atac, ea nu va putea avea decît autoritate
de lucru judecat relativă (aici putem include şi ordonanţele procurorului, menţinute de
judecătorul de instrucţie). Relativitatea constă în faptul că instanţa care a emis hotărîrea nu va
mai putea cerceta încă odată acelaşi fapt, acest lucru, însă nu-i este exclus instanţelor de apel şi
recurs;42 Hotărîrea vizată să fi soluţionat un conflict juridic avînd ca conţinut o situaţie de fapt în
raport cu un drept, o prerogativă sau un interes juridic protejat. 43 Nu are importanţă dacă
hotărîrea penală a rămas definitivă în faţa primei instanţe sau în căile de atac, prin epuizarea
căilor de atac ordinare sau prin neexercitarea acestora. Ca regulă generală, doar o hotărîre
judecătorească se bucură de autoritate de lucru judecat.
2) Existenţa identităţii de persoană între aceea în privinţa căreia s-a pronunţat o hotărîre
definitivă de condamnare, achitare sau de încetare a procesului penal şi persoana în privinţa
căreia se începe urmărirea penală, se pune în mişcare acţiunea penală, se trimite în judecată sau
se pronunţă o nouă hotărîre judecătorească. Deosebit de important este că nu are importanţă care
este forma de participaţie penală reţinută (coautorat, complicitate, instigare sau organizare) sau
dacă s-a modificat calitatea personală care s-a reţinut în hotărîrea de condamnare. Reieşind din
acestea, orice alt terţ (persoană fizică sau juridică) poate fi din nou urmărit sau judecat pentru
aceiaşi faptă pentru care deja s-a pronunţat deja o hotărîre penală definitivă, acest lucru nefiind în
incidenţa criteriului identităţii de persoană.

41
a se vedea : N. Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea Generală, vol I, ed. Paideia, Bucureşti 1993, pag.
247-249; A. Şt. Tulbure, Autoritatea de lucru judecat în procesul penal român, Revista de drept penal nr. 4, 1999,
pag. 29-31; M. Udroiu, Ov. Predescu, op. cit., pag. 939-943 şi alţii.
42
I. Tanoviceanu, op. cit., pag. 705-706
43
asupra categoriilor de hotărîri şi alte acte emise care pot beneficia de putere de lucru judecat, vezi analiza lor la
cap. II al prezentei lucrări

21
 3) Existenţa identităţii de obiect (între faptă materială pentru care s-a pronunţat o hotărîre
definitivă şi fapta materială de care este acuzată din nou aceiaşi persoană). În situaţia
schimbării încadrării juridice, după cum am menţionat anterior, nu are importanţă aceasta,
deoarece în contextul acestei condiţii ne interesează doar fapta materială. În situaţia infracţiunilor
continue sau complexe, intră în autoritatea de lucru judecat doar acele acte materiale şi fapte care
au fost avute în vedere pînă la pronunţarea hotărîrii definitive, astfel, nu sîntem în prezenţa
autorităţii de lucru judecat în faptul descoperirii ulterior pronunţării hotărîrii de condamnare,
achitare sau încetare a procesului penal definitive a actelor infracţionale ce rezultă din
infracţiunea continuă.
În situaţia infracţiunilor complexe, acţiunile sau inaţiunile ce constituie, prin însele fapte
infracţionale şi care fie sunt element constitutiv sau ca o circumstaţă agravantă prevăzută de
legea penală, nu ar trebui avute în vedere la apronunţarea hotărîrii definitive pentru a putea
constitui obiectul unei alte urmăriri sau judecăţi. 44 În situaţia infracţiunilor progresive, dacă
rezultatul mai grav se produce după rămînerea definitivă a hotărîrii de condamnare, de achitare
pentru o infracţiune mai uşoară, apreciem că nu se poate începe o nouă urmărire penală pentru o
infracţiune mai grea. Reţinerea formei mai grave a infracţiunii sau a altei încadrări juridice este
posibilă numai dacă momentul epuizării infracţiunii progresive se situează înainte de pronunţarea
hotărîrii definitive.
Cît priveşte efectele existenţei autorităţii de lucru judecat, aceasta produce efecte diferite
în penal în funcţie de momentul şi condiţiile constatării. Pentru început, autoritatea de lucru
judecat atrage consecinţe care se manifestă sub auspiciul unui efect pozitiv, dar şi în contextul
unui efect negativ.
Primul efect este unul pozitiv, imediat şi aplicabil în toate cazurile şi include dreptul de a
pune în executare de organul competent a dispoziţiilor cuprinse de hotărîrea definitivă dată, fără
careva obstacole (lucru judecat cu titlu executiv).45
Un al doilea efect este negativ şi se materializează în crearea unui obstacol la readucerea
din nou înaintea instanţelor judecătoreşti a conflictului soluţionat definitiv şi irevocabil (non bis
in idem). În altă concepţie, în sens negativ are loc constituirea unei piedici a exercitării acţiunii
penale şi care poate fi invocată pe cale de excepţie (exceptio rei judicatae). Acest efect este
eventual şi se produce doar dacă în cauza soluţionată definitiv s-ar încerca din nou o exercitare a
acţiunii penale. Astfel, acest efect nu este imediat şi aplicabil în toate cazurile, spre deosebire de
44
Spre exemplu, condamnarea dispusă pentru încălcarea securităţii circulaţiei rutiere de către un conducător auto
în stare de ebrietate soldate cu decesul unei persoane, împiedică, pentru existenţa autorităţii de lucru judecat,
urmărirea sau judecata pentru fapta de conducere în stare de ebrietate pe drumurile publice peste limitele legale.
vezi CP al RM nr. 985 din 19.04.2002, în vig. din 12.06.2003, art. 264 alin. (2) şi (3)
45
Vitalie Rusu, Stela Gavajuc şi alţii, Dicţionar de Drept Procesual Penal, ed. Pontos, Chişinău, 2012, pag. 31

22
cel pozitiv, motiv pentru care el se produce doar pe calea ridicării unei excepţii. Pentru a se
invoca autoritatea de lucru judecat, se cer întrunite cele 3 condiţii de bază enumerate mai sus, la
care mai putem adăuga în materia tuturor acestor condiţii, proba se efectuează numai cu hotărîrea
judecătorească rămasă definitivă din care trebuie să reiasă că persoana chemată să răspundă
penale, a mai fost anterior judecată pentru aceeaşi faptă. Iar soluţiile care pot fi dispuse sunt
încetarea urmăririi penale şi a procesului penal, soluţia "clasării" neputînd fi dată în această
situaţie, deoarece autoritatea de lucru judecat priveşte o anumită faptă, dar şi o anumită persoană.
O problemă destul de stringentă este necesar a o aborda vis-a-vis de efectul faţă de
învinuit, inculpat, condamnat sau persoanele terţe la un proces penal, însoţit de autoritate de
lucru judecat. Astfel, dacă în civil, autoritatea de lucru judecat interesează şi are efecte directe
doar inter partes şi este un principiu relativ în acest caz, atunci în penal, lucrul judecat are o
autoritate mai absolută, în sensul că la conflictul de drept penal, acesta are efecte erga omnes.46
Însă această autoritate absolută diferă în procesul penal, fiind în prezenţa unui efect absolut mai
restrîns, precum şi într-un sens mai larg, deplin.
Astfel, în primul caz, în dependenţă de sentinţa de achitare cum va fi motivată (in rem sau
in personam), putem distinge:47
 Hotărîrile motivate în rem au autoritate de lucru judecat erga omnes, fără nici o excepţie
(de ex., fapta nu constituie infracţiune etc.), adică faţă chiar de orice subiect, inclusiv partea
vătămată sau coautor, complice.
 Hotărîrile motivate in personam (ca de ex., nu acesta este făptuitorul, sau lipseşte
intenţia, sau este iresponsabil) au autoritate de lucru judecat erga omnes numai faţă de persoana
urmărită sau judecată, adică nu mai poate fi urmărit de nimeni, însă respectiv, rămîne a fi
constatată fapta şi mai pot fi urmărite alte persoane în vederea aceluiaşi fapt. În acest sens
observăm acel efect restrîns asupra erga omnes.
Ce ţine de hotărîrile de condamnare, acestea au întotdeauna efect în faţa la toată lumea, în
ceea ce-l priveşte pe cel urmărit sau judecat. Acest fapt conturează alt aspect foarte important
necesar de afi abordat, şi anume efecctul hotărîrilor penale însoţite de putere de lucru judecat,
asupra procesului civil. Astfel, reieşind din premisa că în procesul penal, acţiunea civilă este
accesorie acţiunii penale, soluţionarea ei trebuie să fie în concordanţă cu soluţia dată în acţiunea
penală cu privire la existenţa faptei, la săvîrşirea acesteia de către inculpat şi la vinovăţia
acestuia, altfel se produce o contradicţie în modul de soluţionare a celor două acţiuni. Aceiaşi
soluţie trebuie dată şi atunci cînd se înaintează o acţiune separată în faţa instanţei civile, în sensul

46
I. Tanoviceanu, op. cit., pag. 707
47
asupra motivării hotărîrilor a se vedea cap. 2.2

23
că instanţa civilă să accepte obligatoriu ceea ce a dispus instanţa penală cu privitor la existenţa
faptei, vinovăţia făptuitorului şi persoana acestuia. Alte circumstanţe, instanţa este în drept să le
cerceteze, să le admită sau să le respingă.
Această instituţie, de asemenea, urmează se împarte în două laturi, şi anume, într-un caz
este vorba despre autoritatea de lucru judecat în faza de urmărire penală şi a hotărîrilor emise de
instituţiile abilitate în această fază cu puterea de a lua astfel de decizii (vorbind aici de
autorităţile de instrucţie - actele judecătorului de instrucţie, precum şi în paralel actele
procurorului pînă la trimiterea cauzei în judecată), şi cea de a două etapă cînd vorbim despre
autoritatea de lucru judecat în faza judecării cauzei penale propriu-zise.
Reieşind din cele expuse, s-ar mai putea de menţionat faptul că dacă într-o speţă instanţa
l-a condamnat pe inculpat, instanţa civilă nu poate da o pronunţare în sensul că nu există fapta,
persoana, sau lipseşte vinovăţia. Pe lîngă aceste argumente, dacă instanţa pronunţă o sentinţă de
achitare, atunci instanţa civilă nu poate admite acţiunea civilă reţinînd că fapta există şi că a fost
săvîrşită de inculpat. Spre deosebire de regula non bis in idem, care împiedică o nouă urmărire
sau condamnare, autoritatea hotărîrii penale se întemeiază pe adevărul deja stabilit în această
hotărîre şi trebuie să corespundă şi în hotărîrea civilă, precum ţinînd cont de prioritatea pe care o
are penalul asupra civilului.48
De asemenea, în practică se pune deseori problema valorii prejudiciului, a fi constatat de
instanţa penală sau civilă. Ca răspuns la această întrebare, eu consider că dispoziţiile instanţei
penale se vor impune şi asupra celei civile, cu posibilitatea de a fi mărite aceste despăgubiri, în
situaţia cînd infracţiunea concretă presupune crearea unui prejudiciu material concret şi ca
instanţa penală să se expună concret asupra acestui prejudiciu.
Toate aceste considerări sînt necesare pentru a stabili prestigiul justiţiei şi stabilitatea
activităţii jurisdicţionale şi împreună constituie un principiu recunoscut din vechi timpuri, care
este şi factorul de bază în asigurarea principiului securităţii raporturilor juridice în procesul
penal. Totodată, excepţia lucrului judecat constituie o limitare a dreptului de acces la justiţie, care
respectă cerinţele impuse de CtEDO în materie. Mai exact ea urmăreşte un scop legitim, şi
anume securitatea raporturilor juridice, existînd un raport rezonabil de proporţionalitate între
mijloacele utilizate şi scopul vizat.
II. PRINCIPIUL SECURITĂŢII RAPORTURILOR JURIDICE ÎN
FAZELE PROCESULUI PENAL
2.1. Manifestarea principiului securităţii raporturilor juridice
în faza de urmărire penală
48
Grigore Gr. Theodoru, Tratat de Drept Procesual Penal, ed. Hamangiu, Bucureşti 2007, pag. 832-833

24
 Conform normelor de drept procesual penal şi a practicii existente la moment, cunoaştem
că sistemul fazelor obligatorii ale procesului penal se împart în: urmărirea penală, judecarea
cauzei în prima instanţă şi executarea sentinţei. Fazele facultative ale procesului penal sunt:
examinarea cauzei în urma exercitării căilor ordinare de atac (în apel şi recurs); examinarea
cauzei în urma exercitării căilor extraordinare de atac (recursului în anularea şi revizuirea
procesului).
Urmărirea penală constă în faptul efectuării actelor procesuale şi de investigare operativă
de către organele de urmărire penală în scopul stabilirii circumstanţelor cauzei, administrării şi
verificării probelor, identificării persoanelor vinovate de săvârşirea infracţiunii. Această fază ia
sfîrşit prin terminarea urmăririi penale, întocmirea rechizitoriului de către procuror şi trimiterea
cauzei penale în instanţa de judecată, avînd efectul deferirii inculpatului în mîna justiţiei.
După cum am observat, în faza de urmărire penală au loc anumite activităţi specifice
acesteia în scopul stabilirii faptei infracţionale, a persoanei care a săvîrşit-o, precum şi a
vinovăţiei acesteia. Facultativ, se mai urmăreşte faptul constatării a unor circumstanţe care pot
influenţa mersul de mai departe a acestei faze procesuale, printre care cauze care pot înlătura
caracterul infracţional al faptei, vîrsta, şi altele. Aici, de asemenea, ar trebui să includem şi
stabilirea situaţiei dacă persoana nu a mai fost urmărită sau judecată pentru aceiaşi faptă, or în
această situaţie urmează urgent a se înceta procesul penal în privinţa acesteia. În continuare, vis-
a-vis de cele enunţate, vom încerca să stabilim cum prin aceste acţiuni şi acte procesuale în faza
de urmărire penală putem aduce atingere unui principiu fundamental de drept, şi anume
securităţii raporturilor juridice.
După cum am menţionat anterior, securitatea raporturilor juridice ţine de respectarea
principiului autorităţii de lucru judecat în procesul penal. Astfel, că în situaţia dată urmează să
discutăm asupra care sunt actele înzestrate cu putere de lucru judecat în această fază a procesului
penal, subiecţii învestiţi cu puterea de a le adopta şi efectele autorităţii de lucru judecat în faza
urmăririi penale. În cele din urmă, vom fi în prezenţa a două situaţii distincte, şi anume situaţia
cînd este încetat procesul în faza urmăririi penale şi ulterior redeschis, şi cea de a doua, cînd
procesul este încetat în cadrul cercetării în faţa instanţei de judecată, iar ulterior redeschis de
organele de urmărire penală.
Pentru început, urmează să specificăm că conform art. 4 Protcolului nr. 7 al CEDO
prevede expres dreptul absolut de a nu fi judecat şi condamnat de două ori pentru aceiaşi faptă,
astfel că, după cum am constatat în capitolul anterior, la categoria de judecat putem atribui şi
faptul urmăririi acestei persoane de către organul de urmărire penală sau procuror în etapa
urmăririi penale. Astfel, regula consacrată prin principiul non bis in idem protejază, pe de o parte,

25
o persoană achitată ori condamnată în urma unui proces penal de rejudecare a aceloraşi fapte,
însă îi şi interzice acesteia posibilitatea redeschiderii procedurii pentru aceleaşi fapte pentru care
a fost condamnată.
Ca o regulă generală, după cum cunoaştem, de autoritate de lucru judecat se bucură doar
hotărîrea instanţei de judecată, astfel pentru început, pe noi ne va interesa dacă se bucură de acest
atribut actele procurorului şi organului de urmărire penală. Pentru a caracteriza acest lucru, vom
analiza actele, altele decît cele ale instanţelor judecătoreşti, din faza de urmărire penală, iar mai
implicit chiar de la începutul procesului penal, pînă la începerea urmăririi penale cu cercetarea
prealabilă din momentul sesizării şi pînă la decizia de înepere sau neîncepere a urmăririi penale.
Astfel, soluţiile procesuale înainte de începerea urmăririi penale, conform prevederilor
art. 274 CPP a RM constau în faptul că organul de urmărire penală are 30 de zile la dispoziţie,
prin ordonanţă să dispună începerea sau neînceperea urmăririi penale. Astfel, el va trebui să
verifice o multitudine de circumstanţe pentru a stabili dacă există o bănuială rezonabilă că s-a
produs o infracţiune şi dacă nu există careva obstacole în pornirea urmăririi penale. Prin
obstacole vom avea în vedere anume efectul lucrului judecat. Astfel, termenul acesta prealabil
conferă acea libertate a instituţiilor competente de a desfăşura urmărirea penală şi de a nu aduce
atingere securităţii raporturilor juridice prin pornirea unei cauze penale, nerespectînd principiul
autorităţii de lucru judecat.
Astfel, dacă nu sunt circumstanţe să împiedice declanşarea urmăririi penale, procurorul
restituie cauza organului de urmărire penală pentru începerea urmăririi. Totuşi, dacă dacă apare
un temei de nu fi pornită cauza atunci urmează a se lua o decizie ca acţiunea penală să nu fie
pusă în mişcare sau exercitată.49 Această decizie poate fi luată în orie moment, înainte de
începere a urmăririi penale, pe parcursul acesteia sau în instanţa de judecată. Fac excepţie două
situaţii: cînd fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, unde organul de
urmărire penală este obligat să înceapă urmărirea şi apoi să dea o soluţie corespunzătoare, iar în
cel de-al doilea caz, s-a dispus înlocuirea răspunderii penale, unde competenţa rămîne exclusiv
instanţei de judecată.
Cît priveşte analiza autorităţii de lucru judecat a actelor procurorului în etapa cercetării în
prealabil a circumstanţelor asupra faptului sesizat, cînd acesta dispune neînceperea urmăririi
penale, aceasta poate fi infirmată pentru motive de nelegalitate sau de netemeinicie de procurorul
ierarhic superior, care dispune începerea urmăririi penale. Astfel, considerăm că actul
procurorului de neîncepere a urmăririi nu poate beneficia de putere de lucru judecat, putînd fi

49
termen utilizat de doctrina română; a se vedea Gheorghiţă Mateuţ, op. cit., pag. 723

26
infirmat de organe ierarhic superioare, inclusiv instanţa de judecată, în persoana judecătorului de
instrucţie, în condiţiile art. 2991, 300 sau 313 CPP a RM.
Dispoziţiile judecătorului de instrucţie sunt obligatorii pentru organul de urmărire penală
şi procuror, sub aspectul faptelor şi împrejurărilor ce urmează a fi constatate şi a mijloacelor de
probă indicate în hotărîre, iar încheierea acestuia este irevocabilă, adică se bucură de autoritate
de lucru judecat, astfel ceea ce subînţelegem este faptul că actele organului de urmărire penală, a
procurorului pot avea autoritate de lucru judecat doar în prezenţa unei încheieri a instanţei de
judecată. Iarăşi, urmează să atragem atenţia, că doar încheierile irevocabile ale judecătorului de
instrucţie emise în decursul procesului penal, nu şi celelalte, care vor fi atacate doar împreună cu
sentinţa adoptată de instanţă în faza judecăţii (se are în vedere legalitatea autorizării efectuării
percheziţiei, ca exemplu şi altele).
În cursul urmăririi penale, soluţiile pot fi următoarele:
1. Clasarea procesului penal (conform art. 286 CPP a RM), care se dispune printr-o
ordonanţă motivată a procurorului, dacă există două condiţii esenţiale: nu există învinuit sau
bănuit şi a două dacă sunt întrunite circumstanţele de la art. 275 pcts. 1) - 3) CPP a RM. Nu
există bănuit sau învinuit, avîndu-se în vedere că fapta îi este imputabilă persoanei (fie e
decedată, fie nu există). Deci, în acest caz nu se poate desfăşura urmărirea penală nici in rem,
nici in personam. În ipoteza cînd există bănuit, dar nu se cunoaşte identitatea, soluţia nu poate fi
clasarea, ori acesta există, însă nu poate fi stabilit, în acest caz, conform legii, soluţia s-ar impune
a fi suspendarea procesului penal.
2. Scoaterea de sub urmărire penală, această soluţie dispunîndu-se de procuror în situaţia
cînd există fapta infracţională, există învinuit sau bănuit, însă se constată una din cazurile
enumerate de norma procesuală penală prevăzute la art. 284 CPP a RM. Cînd dă această soluţie
procurorul recunoaşte inexistenţa vinovăţiei bănuitului.
3. Încetarea urmăririi penale, această soluţie dispunîndu-se de procuror dacă sunt întrunite
la fel, cerinţele prevăzute de art. 285 CPP a RM. În situaţia cînd procurorul dispune încetarea
procesului, pentru că fapta constituie o contravenţie, acesta va înceta procesul şi va aplica, în
condiţiile legii şi sancţiunea contravenţională. Conceptul acestei soluţii constă, că se recunoaşte
justificarea începerii urmăririi penale, precum şi savîrşirea unei fapte penale de o anumită
persoană, însă continuarea acesteia nu se mai justifică deoarece este înlăturată răspunderea
penală şi acţiunea penală este lipsită de obiect (mai fiind numit şi act de nereabilitare).
Nici ordonanţa procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a acesteia
nu putem vorbi că s-ar bucura de autoritate de lucru judecat, ori urmărirea penală poate fi
redeschisă dacă ulterior se constată că nu a existat în fapt cazul care a determinat luarea acestor

27
măsuri sau că a dispărut împrejurarea pe care se întemeia încetarea sau scoaterea de sub urmărire
penală. Redeschiderea urmăririi are loc, iarăşi, dacă asupra plîngerii depuse la judecătorul de
instrucţie, acesta dispune admiterea acesteia şi a trimis cauza procurorului în vederea
redeschiderii urmăririi penale. În privinţa ordonanţei de scoatere de sub urmărire penală, chiar
CtEDO a apreciat că aceasta nu se bucură de autoritate de lucru judecat, prin faptul că poate fi
infirmată de procurorul ierarhic superior.50 Curtea a statuat că în absenţa unei hotărîri definitive
care să închidă irevocabil urmărirea penală, reluarea acesteia nu reprezintă decît continuarea
urmăririi penale iniţiale.
Ca excepţie, după cum am specificat anterior, menţionăm că se bucură de această
autoritate de luru judecat rezoluţiile şi ordonanţele procurorului de încetare a procesului penal
acă sunt confirmate prin hotărîrea definitivă a instanţei, de respingere a plîngerii formulate
împotriva acestora în temeiul art. 313 CPP a RM. Prin aceasta, judecătorul de instrucţie
efectuează un control al legalităţii şi temeiniciei actelor procurorului, confirmînd existenţa unui
impediment de drept pentru punerea în mişcare sau exercitare a acţiunii penale. Astfel, actul
procurorului de neurmărire sau de netrimitere, menţinut de judecător, dobîndeşte autoritate de
lucru judecat, întrucît dispoziţiile sale privind motivele de drept au caracterul unei adevărate
"judecăţi".51
Constatînd cele enunţate anterior, atunci cînd suntem în prezenţa reluării procesului
penal, în primul rînd cu ocazia efectuării actelor de cercetare prealabilă, după descoperirea unor
date eficiente cu privire la săvîrşirea unei infracţiuni şi privitor la autorul acesteia şi se constată
impedimentele prevăzute la art. 287 CPP a RM (vorbind de autoritatea de lucru judecat),
organele de urmărire penală sau procurorul au obligaţia de a dispune neînceperea urmăririi
penale. Dacă existenţa acestuia este descoperit pe parcursul urmăririi penale, procurorul prin
ordonanţă motivată trebuie să dispună încetarea urmăririi penale.
Dacă această situaţie este descoperită într-o cauză unde există bănuit, învinuit pus sub
arest, procurorul trebuie să se pronunţe imediat cum a parvenit propunerea de încetare a
procesului penal şi să solicite judecătorului de instrucţie să confirme acest lucru. Aici punem sub
semnul întrebării, dacă din momentul cînd se constată temeiurile de încetare şi respectiv, de
eliberare de sub arest a persoanei şi pînă la decizia definitivă de eliberare, datorită formalităţilor
care trebuiesc întrunite, actele care trebuiesc adoptate, nu se încalcă dreptul persoanei consacrat
prin CEDO, ce vizează norma art. 5 § 1.

50
a se vedea Decizia CtEDO din 15 martie 2005 în cauza Horciag contra României. sursa: hudoc.echr.coe.int
51
Mihail Udroiu, Ovidiu Predescu, op. cit., pag. 941

28
 Ţin să menţionez că redeschiderea procedurilor penale după clasare, scoatere sau încetare
a procesului penal are loc dacă nu a existat în fapt circumstanţa care a condiţionat luarea acestor
măsuri. Atunci cînd cînd acestea au fost adoptate legal, şi au fost învestite prin autoritate de lucru
judecat, în urma respingerii plîngerii adresate judecătorului de instrucţie, urmărirea poate fi
reluată doar dacă au fost descoperite fapte noi, recent descoperite, care nu au fost cunoscute pînă
acum organului de urmărire penală, sau a existat un viciu fundamental.52
Prin fapte noi înţelegem datele despre circumstanţele de care nu avea cunoştinţă organul
de urmărire penală la data adoptării ordonanţei atacate şi care nici nu puteau fi cunoscute atunci.
Noi trebuie să fie probele administrate în cadrul cercetării altor cauze şi nu mijloacele de probă
prin care se administrează probe deja cunoscute în cauza respectivă.
Fapte recent descoperite desemnează faptele care existau la data adoptării ordonanţei,
însă nu au putut fi descoperite. Atitudinea unei părţi care, cunoscînd un fapt sau o împrejurare
ce-i era favorabilă a preferat să păstreze tăcerea, nu poate justifica menţiunea unei erori judiciare
şi nu poate constitui un obstacol la admiterea reluării urmăririi penale dacă prin alte mijloace de
probă asemenea împrejurări nu au putut fi descoperite la acel moment.
În calitate de fapte noi sau recent descoperite putem identifica orice informaţie apărută de
la cetăţeni, fie personal la organele de drept, fie prin intermediul mass-media, ori în urma unui
raport de autosesizare a organelor de drept cu privire la anumite mijloace materiale de probă
descoperite şi altele.53 Cert este faptul că redeschiderea procesului penal, odată terminat, va avea
loc după aceleaşi reguli de bază ale urmăririi penale (ce va include atît cercetarea prealabilă a
informaţiilor parvenite, pornirea urmăririi, desfăşurarea acesteia şi terminarea urmăririi
penale, ori după caz încetarea procesului penal, clasarea cauzei penale etc.).
Ordonanţa de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau încetare a cauzei penale
poate fi casată cu reluarea procesului penal înlăuntrul termenului de prescripţie, dacă au fost
invocate fapte noi sau recent descoperite. În cazul descoperirii unui viciu fundamental, urmărirea
poate fi reluată doar într-un termen de un an de la intrarea în vigoare a ordonanţei de încetare a
procesului penal, scoatere de sub urmărire penală sau de clasare a cauzei penale, cu menţiunea că
aceleaşi efecte se extind şi asupra persoanelor care au fost vizate într-un proces contravenţional.54
Adăugător, ar mai fi de menţionat faptul că conform prevederilor CPP în redacţia legii
din 24.03.196155, art. 187, se stipula că procurorul poate, dacă există motive pentru aceasta, să

52
recomandat şi prin Hotărîrea Plenului CSJ cu privire la practica asigurării controlului judecătoresc e către
judecătorul de instrucţie în procesul urmăririi penale nr. 7 din 04.07.2005; sursa: csj.md
53
Коллектив авторов: Ахтырская Н.Н., Верин В.П. и другие, Уголовный процес, ЗАО Юридический дом,
Москва 2003, стр. 593
54
a se vedea: Hotărîrea din 01.02.2005 a CtEDO în cauza Ziliberberg contra Moldovei; sursa: justice.md
55
Codul de procedură penală din 24.03.1961, în vig. din 24.04.1961, abrog. la 12.06.2003, art. 187-188

29
anuleze prin ordonanţa sa ordonanţa anchetatorului penal de încetare a procesului şi să
redeschidă procesul. Tot aici, era prevăzut că procurorul, exercitînd controlul executării legilor
de organele de cercetare şi anchetă preliminară avea dreptul să anuleze actele acestora pentru
ilegalitate şi să redeschidă procesul pentru că nu au fost efectuat acţiuni complete. În
contrargument, CtEDO, în cauza Stoianova şi Nedelcu contra României, conexate din 04 august
2005,56 a argumentat că este contrar Convenţiei ordonarea redeschiderii urmăririi penale pe
motivul că ancheta iniţială nu a fost completă. În acest caz, asemenea lipsuri din partea
autorităţilor nu pot fi imputate reclamanţilor şi aceştia nu pot fi puşi într-o situaţie defavorabilă.
Concluzionînd, conchid că anularea ordonanţelor de scoatere de sub urmărire penală,
încetare a procesului penal sau clasare a cauzei penale este ilegală în vederea că urmărirea penală
nu a fost efectuată complet. În condiţiile în care este vorba despre hotărîri finale definitive,
consider că în interiorul termenului de atac de 10 zile al ordonanţelor sus-vizate, acestea sunt
susceptibile de a fi anulate de către procurorii ierarhic superiori, inclusiv pe motivele de
ilegalitate, urmărire penală incompletă etc. şi pot fi dispuse reluării urmăririi penale în sensul
completării acestora. După intrarea în vigoare (acest fapt poate avea loc, după cum am
menţionat prin hotărîrea judecătorului de instrucţie sau după cum observăm prin expirarea
termenului de atac a ordonanţelor), însă a ordonanţelor de scoatere de sub urmărire penală, de
clasare a procesului penal şi de încetare a urmăririi penale, acestea vor fi susceptibile anulării
doar dacă au apărut fapte noi, recent descoperite sau se constată un viciu fundamental57.
2.2. Formele principiului securităţii raporturilor juridice în faza
judecării cauzei şi a căilor de atac ordinare
Pentru declanşarea activităţii centrale a procesului penal - judecata, sunt indispensabile
condiţiile desfăşurării urmăririi penale. Prin activitatea de judecată se realizează scopul
procesului penal, astfel ca orice persoană vinovată de săvîrşirea unei infracţiuni să fie trasă la
răspundere penală, şi concomitent orice persoană nevinovată să fie exonerată cît mai rapid de
posibilitatea de atragere la răspundere penală, precum şi repararea prejudiciului cauzat prin
aceasta.58 Judecata face parte din din fazele procesului penal şi presupune ca atragerea la
răspundere penală se efectuează doar de instanţele de judecată, fiind garantul justiţiei într-un stat
de drept.
Legislaţia procesuală reglementează instituţia judecăţii pe mai multe grade de jurisdicţie,
materializîndu-se în judecata în fond, în apel şi în recurs, concluzionînd că cauzele penale se
56
Hotărîrea CtEDO în cauza Nedelcu şi Stoianova c. României din 04.08.2005; sursa: http://www.scj.ro/
57
pentru viciul fundamental termenul de prescripţie este de un an de zile
58
Adrian Ştefan Tulbure, Angela Maria Tatu, Tratat de drept procesual penal, ediţia a II-a, ed. ALL BECK,
Bucureşti 2003, pag. 365

30
judecă într-un sistem expus pe scară, în fiecare din treptele acesteia fiind în prezenţa unei alte
instanţe, alţi judecători şi de un grad diferit.59
Apelul, care coincide cu cel de-al 2-lea grad de jurisdicţie, constă în posibilitatea
parcurgerii încă odată a cauzei penale, deja în judecata de apel, cea superioară celei care a
pronunţat hotărîrea în fond, cu aprecierea probelor de la dosar şi cu posibilitatea aprecierii unor
altele noi. Apelul, astfel, se consideră etapă din desfăşurarea normală, 60 obişnuită a procesului
penal, împiedicînd rămînerea definitivă a hotărîrii date în prima instanţă.
Recursul, în calitatea sa de cale ordinară de atac, apare sub două forme distincte, atunci
cînd este, de regulă exercitat împotriva deciziilor instanţelor de apel, promovînd astfel al treilea
grad de jurisdicţie şi atunci cînd este îndreptat împotriva hotărîrilor primei instanţe pentru care
nu este prevăzută calea de atac a apelului.
În ce priveşte analiza subiectului abordat în prezenta lucrare referitor la asigurarea
securitaţii raporturilor juridice în procesul penal, ne vom referi la în principiu la existenţa
autorităţii de lucru judecat, momentul apariţiei puterii lucrului judecat, care sunt actele care
generează această instituţie precum şi care sunt paşii care se vor întreprinde pentru a nu pune în
pericol securitatea juridică a celui vizat în cadrul procesului penal în momentul descoperirii
oricăror factori care indică spre încălcarea acestui principiu de bază în contextul asigurării
preeminenţei dreptului într-un stat de drept.
Vorbind despre asigurarea securităţii juridice în cadrul raporturilor procesuale penale, este
de menţionat, pentru început, faptul că hotărîrea penală poate să rămînă definitivă la prima
instanţă, la instanţa de apel sau la cea de recurs. Ceea ce se pune în centrul atenţiei, reieşind din
cele menţionate este, astfel, Hotărîrea judecătorească penală. În continuare, doctrină rămîne a fi
încă destul de controversată vis-a-vis de efectele hotărîrilor judecătoreşti, iar pentru a înţelege
mai bine este necesar de eliminat din legislaţie unele inexactităţi. Astfel, pentru a analiza mai
eficient natura juridică şi efectele hotărîrii instanţei de judecată şi care dintre aceste urmează a fi
examinate în apel sau recurs, în faza facultativă a căilor extraordinare de atac şi cînd aceste devin
executorii, trebuie să le distingem şi să le lămurim mai detaliat. Astfel, întîlnim hotărîri
nedefinitive, definitive şi irevocabile.61
Nedefinitive sunt acele hotărîri care sunt susceptibile cu calea de atac - apelul. Hotărîrea
definitivă este aceea care nu poate fi atacată cu apel, adică participanţii la proces nu mai au

59
Acest fapt are ca efect sporirea calităţii actului de justiţie în ţara noastră
60
sursa: Col. de autori: Igor Dolea, Dumitru Roman, Iurie Sedleţchi, Tatiana Vîzdoagă, Vasile Rotaru, Adrian Cerbu,
Sergiu Ursu, Drept Procesual Penal, ed. Cartier Juridic, Chişinău 2005, pag. 642
61
sursa: Col. de autori: Elena Belei, F. Chifa, AL. Cojuhari, V. Creţu, L. Darii, L. Lavric, Gh. Macovei, Al.
Munteanu, Drept Procesual Civil (Partea Specială), Chişinau 2009, pag. 78-82

31
dreptul de a solicita rejudecarea fondul cauzei respective. Hotărîrea irevocabilă62 reprezintă acea
dispoziţie judecătorească care nu poate fi contestată nici cu apel, nici cu recurs, ceea ce
semnifică că în privinţa lor instanţa de judecată nu mai poate reveni, procesul de drept
considerîndu-se în acel moment soluţionat, totodată acestea fiind şi neanulabile (din care rezultă
şi un caracter de relativitate, reieşind din faptul posibilităţii utilizării unei căi extraordinare de
atac, precum şi din faptul posibilităţii repunerii în termen legal de exercitare a apelului sau
recursului ordinar).
Posibilitatea atacării hotărîrii pronunţate de instanţa de judecată nu ne permite să afirmăm
că procesul a fost finalizat şi cauza soluţionată, restabilind ordinea de drept. Doar după rămînerea
hotărîrii definitive şi irevocabile, ea obţine putere de lucru judecat şi doar atunci putem
considera că aceasta exprimă adevărul şi judecata nu mai poate fi reluată.
O hotărîre judecătorească după ce dobîndeşte putere de lucru judecat produce următoarele
efecte juridice:
 Exclusivitatea, ce face imposibilă o nouă rejudecare, dacă suntem în prezenţa condiţiilor
principiului non bis in idem, adică să existe o identitate de obiect şi o identitate de persoană;
 Prejudiciabilitatea, prin care este determinat faptul că nu se cer a fi dovedite din nou
acele fapte care au fost demonstrate printr-o hotărîre rămasă irevocabilă. Acest efect are o
importanţă majoră în cadrul influenţei unei decizii penale asupra civilului;
 Obligativitatea, care oferă sfera de extindere a hotărîrii judecătoreşti irevocabile. Astfel,
dacă în civil, acesta se răsfrînge asupra părţilor, în penal ea are efect erga omnes şi se impune nu
doar părţilor în proces, ci şi faţă de orice organ de urmărire penală sau instanţă de judecată care
ar avea de soluţionat vrio problemă legată de existenţa faptei, de persoană care a săvîrşit-o şi
vinovăţia acesteia, precum şi faţă de orice alt organ care este chemat să execute dipoziţiile penale
şi civile pe care le cuprinde hotărîrea penală definitivă şi irevocabilă. Obligativitatea, care este
rodul principiului autorităţii de lucru judecat generează ultimul şi cel mai important efect -
executorialitatea;
 Executorialitatea, ce semnifică punerea în executare a hotărîrii adoptate de instanţă. În
absenţa irevocabilităţii hotărîrii instanţei de judecată, intervine caracterul suspensiv.
Efectele enunţate produse de actul dispoziţional al instanţei ca act de finalizare şi
realizare a dreptului trebuie astfel să asigure stabilitatea şi eficienţa realizării acestuia. Astfel că
este necesară o reglementare cît mai precisă a şi justă a acestor efecte, prin care vom asigura
garantarea drepturilor şi libertăţilor persoanei, precum şi încrederea societăţii în justiţie.

62
Termenul "Irevocabil" provine din latinescul "irrevocabilis" şi semnifică : ceea ce nu se poate schimba sau revoca
şi asupra căruia nu se poate reveni

32
 Hotărîrea penală ce a căpătat autoritate de lucru judecat este considerată că stabileşte
adevărul despre faptă şi persoană, ceea ne oferă încredere în capacitatea profesională a
judecătorului şi în actul justiţiei propriu-zis pe de o parte. Pe de altă parte, aceasta înseamnă şi
interdicţia unei noi rejudecări a aceleiaşi persoane pentru aceiaşi faptă, stingînd, pe cale
procesuală această acţiune. Prin aceasta autoritatea de lucru judecat intervine drept regula non
bis in idem.63
Autoritatea de lucru judecat produce şi efectul de a împiedica revenirea asupra unor
dispoziţii cuprinse într-o hotărîre penală definitivă.64 Astfel, dacă s-a dispus suspendarea
condiţionată a executării pedepsei închisorii, după săvîrşirea unei noi infracţiuni în cursul
perioadei de încercare, nu se poate aplica modalitatea executării prin muncă a pedepsei în loc de
a se ridica complet suspendarea cu obligarea de executare a pedepsei privative de libertate, ceea
ce ar însemna să modifice dispoziţiile unei hotărîri definitive, cu încălcarea securităţii
raporturilor juridice. Efectul hotărîrii instanţei penale cu privire la existenţa faptei se răsfrînge în
faţa organelor jurisdicţionale, contravenţionale sau disciplinare ce ar rejudeca această faptă ca pe
una nouă.
Un factor destul de important este momentul cînd o hotărîre penală rămîne definitivă şi
irevocabilă, avînd o importanţă deosebită pentru punerea în executare a acesteia, deoarece doar
după acest moment organele competente pun în executare din oficiu dispoziţiile cuprinse în
aceasta şi tot aici pot şi invocate efectele negative ale autorităţii de lucru judecat.65
Astfel, hotărîrile primei instanţe rămîn definitive, în situaţia cînd nu este declarat apel sau
recurs, la data pronunţării sentinţei. În cel de-al doilea caz hotărîrea rămîne definitivă la data
expirării termenului de apel, care conform legislaţii procesual-penale a RM este de 15 zile din
momentul pronunţării sentinţei integrale, dacă legea nu prevede altfel. 66 Alte situaţii sînt
considerate apelul peste termen sau repunerea în termen a apelului. În cel de-al treilea caz, la
data expirării termenului de recurs în cazul hotărîrilor pentru care nu este prevăzută calea de atac
- apelul, care este la fel de 15 zile conform legislaţiei procesual-penale şi se manifestă în aceleaşi
condiţii de exercitare a dreptului de apel.
Hotărîrile instanţei de apel rămîn definitive (şi irevocabile) la data expirării termenului de
recurs, prevăzut de lege - de 30 de zile. Aici includem situaţia cînd apelul a fost admis fără
trimitere la rejudecare şi nu s-a declarat recursul în termen. Hotărîrea instanţei de recurs rămîne

63
a se vedea: Anexă la prezenta lucrare
64
Grigore Gr. Theodoru, op. cit., pag. 832
65
prof. univ. dr. Ion Neagu, Drept Procesual Penal. Tratat, ed. Global Lex, Bucureşti 2002, pag. 788
66
a se vedea Decizia CPen. al CSJ a RM din 11.10.2005 nr.1ra-574/2005, în care apelul procurorului a fost
considerat ca făcut în termen; sursa: csj.md

33
defintivă şi irevocabilă la data pronunţării acesteia cînd recursul a fost admis şi procesul a luat
sfîrşit în faţa instanţei de recurs, precum şi în situaţia cînd recursul este considerat ca inadmisibil.
Din cele enunţate mai sus, am înţelegem că asigurarea securităţii raporturilor juridice
procesual-penale ţine de respectarea principiului autorităţii lucrului judecat a hotărîrilor penale,
care în situaţia noastră este redat prin imposibilitatea de a supune rejudecării sau urmăririi de
două ori a aceieşi persoane şi pentru aceiaşi faptă săvîrşită. În situaţia dată, pentru redeschiderea
procedurilor sunt necesare fapte noi sau recent descoperite (pe care le-am analizat anterior) sau
un viciu fundamental, ce va oferi legitimitate încălcării principului autorităţii de lucru judecat şi
vom fi în prezenţa excepţiilor de la principiul non bis in idem.
Pe lîngă acestea, reieşind din efectul exclusiv al hotărîrii judecătoreşti penale, urmează a
se adăuga mai în detalii că aturoritatea de lucru judecat presupune existenţa a 3 condiţii de
bază:67
- Hotărîrea definitivă pronunţată de instanţă să fie de condamnare, de achitare sau de
încetare a procesului penal, cu excepţia hotărîrii de încetare a procesului penal care nu
soluţionează în fond acţiunea penală, ci doar constată existenţa unui impediment în exercitarea
ei. Autoritatea de lucru judecat dispare din momentul desfiinţării ei printr-o cale extraordinară de
atac.
- Identitatea de persoană redată prin cerinţa ca între persoana faţă de care s-a pronunţat o
hotărîre penală defintivă şi persoana care ar urma să fie urmărită sau judecată pentru aceiaşi faptă
să existe identitate comună. Hotărîrea penală definitivă cu privire la un inculpat, condamnat sau
autor al infracţiunii nu împiedică urmărirea adevăratului făptuitor al infracţiunii dacă rezultă
acest lucru din probe. Condamnarea sau achitarea definitivă a unui inculpat ca autor al
infracţiunii nu împiedică urmărirea şi judecarea altuia ca instigator sau complice; iar aceiaşi
persoană achitată ca autor nu mai poate fi urmărită sau judecată ca instigator sau complice.
- Identitatea de obiect care se referă la aceiaşi faptă pentru care s-a pronunţat deja o
hotărîre penală definitivă şi această faptă ar putea fi din nou imputată aceleiaşi persoane. De
menţionat că identitatea se referă la faptă şi nu la componenţa de infracţiune, ori aceiaşi faptă
poate fi încadrată şi în contextul unei alte componenţe de infracţiuni ori chiar contravenţii.
Astfel, drept exemplu, o condamnare definitivă pentru vătămare corporală gravă împiedică o
nouă condamnare pentru infracţiunea de tentativă de omor.
Reieşind din acestea, rămîne să exemplificăm care sunt condiţiile impuse instanţei cînd
este constatată apariţia unei situaţii de încălcare a autorităţii de lucru judecat în contextul unei

67
a se vedea: conf. univ. dr. Vasile Păvăleanu, Drept Procesual Penal. Partea Specială, ed. Lumina Lex, Bucureşti
2002, pag. 394 - 395

34
eventuale duble urmăriri penale sau judecări pe aceiaşi faptă, asupra căreia există deja o hotărîre
pronunţată definitiv şi irevocabil sau care este în curs de cercetare sau pronunţare.68
Astfel, dacă suntem în prezenţa existenţei unei hotărîri definitive a organului de urmărire
penală sau a instanţei de judecată în legătură cu aceeaşi acuzaţie sau prin care s-a constatat
imposibilitatea urmăririi penale pe aceleaşi temeiuri, atît pînă la cercetarea probelor, cît şi în
timpul acestora, se va dispune prin sentinţă sau decizie încetarea procesului penal. Aceiaşi soluţie
se cuvine şi în situaţia cînd sunt pornite două procese concomitent. În ultima situaţie, putem fi în
prezenţa a unui conflict de competenţă atunci cînd este judecată persoana de două instanţe
diferite pe aceiaşi cauză penală. De asemenea, este imposibil un eventual conflict între două
organe de urmărire penală, ori procurorul va dispune cărui organ îi va atribui competenţa de
urmărire pe cazul concret. O situaţie concretă poate servi cazul cînd o persoană se află deja în
calitate de inculpat pe banca acuzaţilor în instanţă, iar organul de urmărire penală a pornit o altă
cauză penală pe aceiaşi faptă asupra aceleiaşi persoane. În cele din urmă, unica soluţie este ca
procurorul care exerită urmărirea penală să emită ordonanţă de încetare a procesului penal, ori
altfel se aduce atingere securităţii raporturilor juridice, consacrat prin principiul non bis in idem,
atît la nivel inernaţional, cît şi la nivel naţional.
Un alt subiect important de abordat, care a fost exemplificat şi în capitolele anterioare,
este autoritatea de lucru judecat a hotărîrii penale în faţa instanţei civile sesizată cu judecarea
acţiunii civile. Aici putem adăuga, în primul rînd, că acţiunea civilă este accesorie acţiunii penale
şi deci soluţionarea ei trebuie să fie în concordanţă cu soluţia dată de instanţa penală privitor la
existenţa faptei, la săvîrşirea acesteia de către inculpat şi la vinovăţia lui, altfel s-ar produce o
contradicţie între modul de soluţionare a acestor două acţiuni. De aici şi se cuvine, conform
legislaţiei procesuale civile de a se suspenda orice litigiu civil atunci cînd obiectul litigiului
reiese din stabilirea vinovăţiei persoanei, precum şi de stabilit în caz de încetare a procesului
penal, care au fost temeiurile încetării - de reabilitare sau de nereabilitare.
Aceste aspecte au o importanţă deosebită, deoarece obligă instanţa civilă să accepte ceea
ce a constatat instanţa penală, astfel, că instanţa civilă nu poate să se deroge de la dispoziţiile
sentinţei penale şi să pronunţe o hotărîre că fapta nu există sau că nu a fost săvîrşită de inculpat
cu vinovăţie. Totodată, dacă instanţa l-a achitat pe inculpat pe temei de reabilitare, instanţa civilă
nu va putea admite acţiunea civilă.
În ceea ce priveşte stabilirea mărimii prejudiciului cauzat, stabilirea pagubei de către
instanţa penală are putere de lucru judecat asupra instanţei civile, doar în măsura prejudiciului
material, care constituie un element constitutiv al componenţei de infracţiune sau al unei forme
68
a se vedea: Anexa la prezenta lucrare

35
agravante a acesteia. În alte situaţii, despăgubirile se pot mări dacă au crescut în timp. De
asemenea, dacă instanţa penală nu a dispus asupra unei chestiuni de fapt, instanţa civilă, care
judecă acţiunea civilă, ce reiese din fapta penală, este abilitată să examineze şi să le soluţioneze.
Ca exemplu, dacă instanţa penală nu s-a exprimat vis-a-vis de vinovăţia victimei la producerea
prejudiciului, instanţa civilă are dreptul de a se pronunţa asupra acestei împrejurări ce produce
anumite efecte juridice. Cît priveşte prejudiciul moral, instanţa penală poate dispune asupra
întregii acţiuni civile, dacă aceasta a fost înaintată în contextul acţiunii penalede către procuror,
la cererea părţii vătămate, care nu-şi poate apăra singură interesele. 69 Acţiunea civilă în procesul
penal se înaintează în baza cererii scrise a părţii civile, recunoscută prin ordonanţa organului de
urmărire penală, în orice moment de la pornirea procesului penal pînă la terminarea cerctării
judecătoreşti.
În cele din urmă, urmează a se adăuga faptul că soluţionînd acţiunea penală exercitată
împotriva inculpatului pentru o anumită infracţiune, hotărîrea penală definitivă o stinge, pe cale
procesuală. Astfel, autoritatea de lucru judecat devine un obstacol de punere în mişcare şi de
exercitare a acţiunii penale, constituind o stare de siguranţă juridică faţă de persoana
condamnatului şi/sau a celui achitat, ceea ce şi reprezintă de altfel şi principiul securităţii
raporturilor juridice de drept procesual penal şi asupra căruia se poate interveni doar pe calea
unei căi extraordinare de atac, asupra căreia ne vom referi în continuare.
2.3. Caracterizarea principiului securităţii raporturilor juridice în faza
căilor de atac extraordinare
Activitatea desfăşurată în ciclul ordinar al procesului penal se finalizează printr-o
hotărîre, care dobîndeşte autoritate de lucru judecat din momentul rămînerii definitive a acesteia.
Această autoritate are drept efect interdicţia pentru urmărirea şi judecarea aceleiaşi persoane
pentru aceiaşi faptă şi obligarea organelor competente să aducă la îndeplinire toate dispoziţiile
acesteia, considerîndu-se că astfel se rezolvă conflictul de drept penal, iar ordinea de drept
încălcată a fost restabilită.70
Concomitent, hotărîrea penală adoptată de instanţă se consideră ca fiind o expresie a
adevărului, ori aflarea adevărului şi respectarea legalităţii sunt principii fundamentale în dreptul
procesual autohton. Totodată, în procesul de realizare a justiţiei penale apar unele împrejurări
care scot la iveală anumite caractere nelegale sau netemeinice a unor hotărîri definitive, iar
autoritatea de lucru judecat împiedică atacarea acestora pe căi obişnuite. Acest obstacol poate fi
înlăturat, iar contradicţiile dintre principiul autorităţii de lucru judecat şi principiile de bază a
69
CPP a RM nr. 122 din 14.03.2003, art. 221 alin. (4)
70
M. Apetrei, Drept Procesual Penal, ed. Victor, Bucureşti 2001, pag. 322

36
legalităţii şi aflării adevărului să fie rezolvate, prin instituirea unor proceduri cu caracter
excepţional, fiind şi mijlocul prin care pot fi atacate (avînd în vedere căile legale) aceste hotărîri
judecătoreşti rămase definitive chiar dacă astfel se aduce atingere stabilităţii jurdice a acestora.71
Aceste situaţii excepţionale legiuitorul le-a numit căi extraordinare de atac, ele
înfăţişîndu-se ca nişte remedii procesuale menite să repare erorile judiciare pe care le conţin
hotărîrile judecătoreşti penale rămase definitive. Acestea, ca şi căile ordinare de atac au un scop
comun, de a înlătura erorile de fapt şi de drept pe care le cuprind hotărîrile penale, avînd comune
şi unele cazuri de exercitare, reguli de procedură şi soluţii. Însă, pe lîngă acestea, căile
extraordinare prezintă şi unele caracteristici specifice acestora, precum:
căile extraordinare sunt îndreptate împotriva hotărîrilor penale definitive, iar cele ordinare
împotriva hotărîrilor nedefinitive;
în cazul căilor extraordinare de atac este fixat un număr restrîns de cazuri cînd pot fi
exercitate, în timp ce pentru căile ordinare, este prevăzut un număr mai mare de cazuri cînd pot fi
exercitate;
caile extraordinare sînt situate în afara gradelor de jurisdicţie, ceea ce le conferă titlul de
faze facultative ale procesului penal, pe cînd cele ordinare în interiorul procesului;
titularii care exercită dreptul de atac printr-o cale extraordinară este mai restrîns decît în
cazul căilor ordinare de atac;
termenele de exercitare a căilor extraordinare de atac sunt cu mult mai mari decît în
situaţia căilor ordinare de atac;
efectul suspensiv este caracteristic doar căilor ordinare de atac;
dacă căile extraordinare au un regim anume ce ţine de instanţa competentă să judece
(doar CSJ), atunci judecarea în căilor ordinare de atac ţine de competenţa instanţelor ierarhic
superioare precedentei instanţe;
căile extraordinare de atac, deşi au domenii deosebite de aplicare, nu se suprapun, în
sensul că nu se pot aplica mai multe căi de atac extraordinare pentru aceiaşi eroare de fapt sau de
drept, însă nici nu se exclud, fiind posibilă folosirea mai multor căi de atac extraordinare în
aceiaşi cauză, în raport cu erorile săvîrşite.72
Pe de altă parte, instituirea unor astfel de mijloace procesuale aduce atingere autorităţii de
lucru judecat, după cum am menţionat în repetate rînduri în lucrare, stabilităţii hotărîrilor
judecătoreşti penale definitive, precum şi a securităţii juridice a raporturilor create şi stinse prin
această hotărîre, care este menită să ofere încredere în activitatea justiţiei. Din acest motiv, aceste
71
drd. Alexandru Pintea, Drept Procesual Penal. Partea Generală şi Partea Specială, ed. Lumina Lex, Bucureşti
2002, pag. 467
72
conf. univ. dr. Vasile Păvăleanu, op. cit., pag. 400

37
mijloace de atac au fost reglementate restrictiv în raport cu căile ordinare de atac, în sensul
stabilirii unor cazuri stricte în care pot fi exercitate, precum şi a unei proceduri mai complicate.
Unele legislaţii sunt mult mai restrictive în ce priveşte căile extraordinare de atac, cum ar fi cea
franceză, care prevede numai revizuirea şi recursul extraordinar - iar altele mai puţin rigide, în
sensul prevederii a mai multor căi de atac, cu mari posibilităţi de înlăturare a erorilor judiciare
din hotărîrile penale definitive, precum RM sau România.73
Ce trebuie să reţinem este faptul că reglementarea căilor extraordinare de atac nu trebuie
însă să le transforme într-o prelungire a procesului penal, prin crearea a unui nou grad de
jurisdicţie, ci doar să facă posibilă folosirea lor în cazurile în care hotărîrile penale definitive şi
irevocabile cuprind grave erori de fapt şi de drept care trebuie înlăturate. Acest fapt este redat
prin jurisprudenţa CtEDO, în cauza Brumărescu c. României, unde se mai menţionează că o
revizuire nu trebuie considerată ca un apel camuflat, iar simpla existenţă a două opinii diferite cu
privire la aceeaşi chestiune nu este un temei de reexaminare.74
La cele menţionate în cauza Brumărescu c. României, pentru o mai bună înţelegere a
naturii juridice a căilor extraordinare de atac şi modul de asigurare a securităţii raporturilor
juridice procesual-penale, vom exemplifica prin motivarea hotărîrii CtEDO în cauza Bujniţa c.
Moldovei,75 care a constatat încălcarea securităţii raporturilor juridice procesual-penale, prin
faptul că recursul adjunctului PG nu a fost bazat nici pe fapte noi, nici pe careva carenţe de
procedură, ci mai degrabă pe dezacordul Procurorului cu decizia instanţei de achitare a
acuzatului, ceea ce transformă calea extraordinară de atac într-un apel camuflat.
La nivel naţional, din prevederile legii reies cîteva modalităţi de exercitare a unei căi
extraordinare şi de revenire asupra unui proces penal finisat printr-o hotărîre definitivă şi
irevocabilă. Aici putem enumera: calea revizuirii (inclusiv şi revizuirea cauzei în urma
pronunţării hotărîrii de către CtEDO), a recursului în anulare, dar şi a recursului în interesul
legii (care nu reprezintă o cale de atac propriu-zisă, ci are ca scop uniformizarea practicii
judiciare).
Revizuirea reprezintă calea de atac extraordinară prin care se pot înlătura erorile
judiciare cu privire la faptele reţinute printr-o hotărîre judecătorească definitivă sau violările cu
caracter continuu ale drepturilor garantate de CEDO, constatate printr-o hotărîre de condamnare
a statului RM de către CtEDO. Aşadar, chiar şi în contextul autorităţii de lucru judecat, se cuvine
a se institui un remediu efectiv de reparare a celor mai grave erori de judecată, fără a se interveni

73
conf. univ. dr. Vasile Păvăleanu, op. cit., pag. 398
74
cauza Brumărescu c. României din 28.10.1999; sursa: scj.ro
75
a se vedea: cauza Bujniţa vs Moldova din 16.01.2007, definitivă la 16.04.2007, par. 22, 23; sursa: justice.md

38
asupra securităţii raporturilor juridice procesual-penale, ori interesul lucrului judecat nu va putea
să prevaleze asupra interesului de triumf a justiţiei într-un stat de drept.76
Revizuirii sunt supuse doar hotărîrile definitive prin care se soluţionează conflictul de
drept substanţial penal sau latura civilă ce provine din infracţiune şi nu are importanţă cînd au
rămas definitive aceste hotărîri, la nivelul cărei instanţe. Conform legislaţiei procesual-penale, 77
revizuirea se va cere în cazurile în care:
1. S-a constatat, prin sentinţă penală irevocabilă, comiterea unei infracţiuni în timpul
urmăririi penale sau în legătură cu judecarea cauzei. În cadrul acestui temei se pot include
infracţiunile săvîrşite de către judecător, procuror, organ de urmărire penală, expert, martor etc.
în legătura cu cauză pentru care se solicită revizuirea. De remarcat că revizuirea se va admite în
contextul unei hotărîri definitive de condamnare a subiecţilor vizaţi sau de încetare a procesului
penal pe temei de nereabilitare.78 În anumite situaţii, eu consider că se impune a cerceta şi stabili
declaraţiile mincinoase chiar în timpul revizuirii, pentru anumite cazuri excepţionale, cînd nu s-a
putut examina anterior (din motivul decesului, prescripţiei etc). Consider, de lege ferenda, în
vederea garantării efective a securităţii juridice prin intermediul non bis in idem, ar trebui ca
posibilitatea redeschiderii procesului penal prin invocarea acestui caz de revizuire să opereze
numai în favoarea revizuientului, cu excepţia cazurilor în care se dovedeşte implicarea sa în
săvîrşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă de către martor, expert, interpret;
2. S-au stabilit alte circumstanţe de care instanţa nu a avut cunoştinţă la emiterea hotărîrii şi
care, independent sau împreună cu circumstanţele stabilite anterior, dovedesc că cel condamnat
este nevinovat ori a săvîrşit o infracţiune mai puţin gravă sau mai gravă decît cea pentru care a
fost condamnat sau dovedesc că cel achitat sau persoana cu privire la care s-a dispus încetarea
procesului penal este vinovat/vinovată. Tot aici putem adăuga faptul că în cazul condamnării
persoanei pentru o infracţiune continuă, se va putea solicita revizuirea hotărîrii de condamnare în
cazul cînd au fost descoperite fapte recente sau împrejurări noi ce dovedesc eroarea judiciară
doar referitor la unul sau mai multe acte (acţiuni/inacţiuni) reţinute ca făcînd parte din
infracţiunea unică pentru care a fost condamnată persoana;
3. Două sau mai multe hotărîri judecătoreşti irevocabile nu se pot concilia. Este necesar în
acest caz să existe două hotărîri penale definitive, prin care instanţele să fi soluţionat conflictul
de drept substanţial penal sau latura civilă provenită din infracţiune, iar dispozitivele acestora să

76
ca un exemplu pot servi tribunalele ad-hoc din timpul celui de-al II-lea război mondial, denumite ca "Troika", prin
care au fost judecaţi foarte multe persoane cu încălcarea atît a legislaţiei, precum şi a drepturilor exclusive ale
omului, inclusiv şi la moarte, şi care necesită a fi reabilitate.
77
a se vedea: CPP a RM nr. 122 din 14.03.2003, art. 458
78
a se vedea: Decizia CPen. al CSJ a RM din 01.02.2006 nr.1ra-77/2006

39
fie inconciliabile, în sensul de a se exclude unul pe altul. Doctrina 79 ne demonstrează că
inconciliabilitatea este posibilă atunci cînd: a) hotărîrile definitive privesc pe diferiţi participanţi
la săvîrşirea unei infracţiuni, care nefiind deodată cunoscuţi au fost urmăriţi şi judecaţi separat,
ca de exemplu unii participanţi să fie condamnaţi, iar alţii ulterior achitaţi; b) prin două hotărîri
definitive pentru aceiaşi infracţiune, care a fost comisă de un singur făptuitor, sînt condamnate
două persoane diferite, una fiind cert nevinovată; c) în cazul infracţunilor conexe corelative, cînd
existenţa unei infracţiuni presupune preexistenţa altei infracţiuni (de exemplu, printr-o hotărîre
juecătorească se constată că infracţiunea corelativă există, iar prin alta în mod contrar);
4. Curtea Constituţională a recunoscut drept neconstituţională prevederea legii aplicată în
cauza respectivă;
5.* Hotărîrile irevocabile pronunţate în cauzele în care CtEDO constată o încălcare a
drepturilor sau a libertăţilor fundamentale ale omului ori a dispus scoaterea cauzei de pe rol ca
urmare a soluţionării pe cale amiabilă a litigiului dintre stat şi reclamanţi şi dacă consecinţele
grave ale acestei încălcări continuă să se producă şi nu pot fi remediate decît prin revizuirea
hotărîrii pronunţate.
Recursul în anulare este mijlocul procesual prin care se ajunge la un control
judecătoresc al hotărîrilor judecătoreşti definitive, prin care s-a evidenţiat o încălcare esenţială a
legii sau prin care cauza penală a fost vădit neteminic soluţionată. 80 Spre deosebire de revizuire,
care duce la anularea hotărîrilor netemeinice şi nelegale prin aducerea unui material probator
nou, în cadrul recursului în anulare se înlătură eroarea în baza probelor din dosarul cauzei.
În recursul în anulare hotărîrile irevocabile pot fi atacate în scopul reparării erorilor de
drept comise la judecarea cauzei, în cazul în care un viciu fundamental în cadrul procedurii
precedente a afectat hotărîrea atacată, inclusiv cînd CtEDO informează Guvernul RM despre
depunerea cererii. Pentru acesta este stabilit un termen de 6 luni de la data rămînerii definitive şi
irevocabile a hotărîrii judecătoreşti sau, în cazul în care cererea a fost comunicată Guvernului
RM de către CtEDO, de la data comunicării ei.81
Din cele relatate, erorile admise la judecarea cauzei pot fi:
 Cînd inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.
 Condamnarea cînd nu sunt întrunite elementele constitutive ale unei infracţiuni sau cînd
s-a pronunţat o hotărîre pentru o altă faptă decît cea pentru care condamnatul a fost pus sub
învinuire, cu excepţia cazurilor reîncadrării acţiunilor în baza unei legi mai blînde.
79
Mihail Udroiu, Ovidiu Predescu, op. cit., pag. 959
80
Col. de autori: Igor Dolea şi alţii, op. cit., pag. 807
81
În sprijinul aceste afirmaţii vine Hotărîrea CtEDO în cauza Popovici vs Moldova din 27.11.2007, definitivă la
02.06.2008, în baza căreia reclamantul s-a adresat ulterior prin recurs în anulare pentru a repara erorile admise de
instanţele naţionale

40
  Cînd persoana condamnată a fost judecată anterior în mod definitiv pentru aceiaşi faptă
sau dacă există o cauză de înlăturare a răspunderii penale, sau aplicarea pedepsei a fost înlăturată
de o nouă lege sau anulată de un act de amnisie sau de graţiere sau dacă a intervenit decesul
condamnatului.
 Completul de judecată nu a fost compus potrivit legii sau s-au încălcat prevederile legii
cu privire la competenţă (caz cînd poate fi declarat doar în favoarea condamnatului).
 Cînd judecarea cauzei a avut loc fără participarea procurorului, inculpatului, precum şi a
apărătorului, interpretului, traducătorului, cînd aceasta era obligatoriu potrivit legii.
 Instanţa a admis o cale de atac neprevăzută de lege sau apelul ori recursul ordinar au fost
introduse tardiv etc.
La fel ca şi în cazul revizuirii, se va ţine cont că prin recursul în anulare se urmăreşte a se
repara erorile de drept evidente admise anterior de către instanţele de judecată şi nu doar simplul
dezacord al celor interesaţi în hotărîrea irevocabilă pronunţată, pentru a nu se transforma această
cale de atac într-una ordinară,82 ori altfel se va atenta la securitatea juridică instituită în procesul
penal terminat şi la încălcarea autorităţii de lucru judecat, concomitent punînd sub semnul
întrebării şi capacităţile profesionale ale judecătorilor care au adoptat o hotărîre judecătorească,
ne mai vorbind de încrederea societăţii civile în actul justiţiei.
Recursul în interesul legii reprezintă o cale extraordinară de atac nu în sensul celor
enunţate mai sus, ci mai degrabă cu scop de a uniformiza şi adapta practica judiciară şi a
legislaţiei la anumite standarde comune pe întreg teritoriul statului. Într-o, recursul în interesul
legii este o cale de atac extraordinară, în interesul exclusiv al legalității, pe care o pot exercita
subiecții distincți prevăzuți exhaustiv de lege, cînd constată că instanțele au interpretat și aplicat
diferit legile penale și de procedură, recurs ce se judecă de Colegiul Penal al CSJ, care se
pronunță asupra chestiunilor de drept care au primit o soluționare diferită, asigurînd interpretarea
și aplicarea unitară a legilor în discuție, pe întreg teritoriul țării.83
Acesta reprezintă o instituție specifică, pe care unii autori nu o pot numi o cale de atac
din motiv că deciziile pronunțate nu au efect asupra părților dintr-un proces oarecare, ci doar
pentru viitor, fiind plasată în rîndul căilor extraordinare de atac sub pretextul reglementărilor
specifice unei căi de atac, a procedurii de examinare și admisibilitate a acestuia, precum și a
subiectului determinat spre soluționarea acestuia. De asemenea putem evidenția printr-o altă
noțiune și faptul că aceasta este o cale de atac extraordinară ce are ca scop necesitatea,

82
a se vedea Decizia CtEDO în cauza Stoian c. Moldovei din 25.09.2007, prin care s-a constatat încălcarea art. 6§1 a
CEDO în contextul admiterii recursului în anulare a PG şi încălcarea securităţii raporturilor juridice; cauză finalizată
cu acordul de reglementare amiabilă între reclamant şi Guvernul RM; sursa: hudoc.echr.coe.int
83
A. Ş. Tulbure, A. M. Tatu, op. cit., pag. 535

41
menținerea și realizarea unei jurisprudențe unitare în stat avînd ca particularitate faptul că
soluțiile pronunțate nu au efect asupra hotărîrilor examinate neputînd fi afectată stabilitatea
raporturilor juridice asigurată de puterea de lucru judecat al acestora.84
Din ultima frază reiese faptul că recursul în interesul legii nu va putea niciodată să
desfiinţeze o hotărîre adoptată anterior de către instanţa de judecată şi care a rămas definitivă şi
irevocabilă. Pe lîngă acestea, în concordanţă şi cu unii doctrinari consider că recursul în interesul
legii nu este o cale de atac propriu-zisă, nefiind vizată o hotărîre a cărei casare, reformare sau
retractare să o determine. Pe de altă parte, cadrul procesual în care este judecat recursul în
interesul legii este diferit de cel în care se judecă o cale de atac. 85 Cu o atare finalitate recursul în
interesul legii nu poate duce la pronunțarea unei hotărîri care să modifice hotărîrile pronunțate de
instanțele inferioare. De aceea, în doctrină se afirmă că subiecții ce declară acest recurs
acționează "exclusiv pentru lege" și nu doar pentru frumusețea principiilor, iar Recursul în
interesul legii conduce doar la un rezultat "pur academic".86
În alt context, prin această instituție nu se aduce atingere securității raporturilor juridice
prin prisma faptului că dacă interesul privat al părților le-a determinat să nu atragă atenția asupra
erorilor judiciare într-un proces, interesul general al legii reclamă pronunțarea unor decizii care
să asigure supremația ei, fără însă a prejudicia drepturile dobîndite de părți în timpul procesului.
Exercitarea căii de atac este de ordine publică și de interes public, iar părțile din proces nu
intervin în acestă activitate, deoarece decizia care se pronunță nu le afectează.87
În opinia mea, prin reglementarea acestei instituții sui generis, legiuitorul a intenționat să
oficializeze sarcina importantă a instanței supreme de a orienta practica instanțelor penale în
aplicarea corectă a legii. Totodată, ca şi orice instituţie de drept, acesta prezintă anumite
particularităţi specifice, precum:
o Soluțiile se pronunță doar în interesul legii și nu au efect asupra hotărîrilor examinate și
nici cu privire la situația părților din acele procese. De aceea, nici părțile nu necesită a fi citate.
o Deznodămîntul dat problemelor de drept judecate este obligatoriu pentru instanțe, fiind
aduse la cunoștință prin intermediul publicării ei. Obligativitatea ei este determinată, însă, din
momentul pronunțării ei şi are efect doar pentru viitor, fiind totodată şi cea mai sigură din căile
extraordinare de atac existente, care face practic imposibilă atentarea la principiul securităţii
raporturilor juridice procesul-penale.

84
Gabriela Răducan, Drept Procesual Civil, ed. All Beck, București 2005, pag. 266
85
Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. II, ed. All Beck, București 2005, pag. 415 / "De altfel, în literatura de
specialitate s-a apreciat că este vorba mai degrabă de un recurs doctrinar"
86
Ioan Leș, Tratat de Drept Procesual Civil, ed. II-a, ed. All Beck, București 2002, pag. 655
87
Florea Măgureanu, Drept Procesual Civil Român, vol. II, ed. Lumina Lex, București 1998, pag. 136

42
 o Pe lîngă toate cele expuse, mai sunt şi altele, însă care nu ne interesează referitor la
subiectul abordat în prezenta lucrare. Cert este că recursul în interesul legii se poate exercita
oricînd.
Legitimitatea acestei căi de atac a fost pe deplin constatată şi la nivel internaţional, în
cauza Moșteanu contra României în care s-a menţionat faptul că : "În ceea ce privește obligația
judecătorilor de a se conforma Secțiilor Unite ale Curții Supreme de Justiție, Curtea reamintește
că reuniunea secțiilor unite ale unei jurisdicții are drept scop să confere autoritate deciziilor de
principiu cele mai importante pe care această jurisdicție este chemată să le dea".88
Cît privește scopul, avut în vedere de legiuitor, prevăzut explicit prin textul legii, este
acela de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legilor penale și de procedură penală pe
întreg teritoriul țării. Fără a intenționa o dezbatere în extenso, ne rezumăm să surprindem că, cel
puțin prin scopul și sarcinile sale, acest tip inedit de recurs se deosebește clar de natura juridică a
căilor extraordinare, fiind astfel pronunțat în afara unei cauze penale.
Concluzionînd, vom specifica că un eventual val de cereri de exercitare a unei căi
extraordinare de atac admise prea uşor de instanţa competentă va condiţiona nu doar pierderea
încrederea societatea în actul justiţiei, dar şi oferă teren liber de a ataca la instanţele
internaţionale de protecţie a drepturilor omului pe motivul încălcării securităţii raporturilor
juridice cauzat prin anularea unei hotărîri care s-a bucurat de autoritate de lucru judecat.
III. PRINCIPIUL SECURITĂŢII RAPORTURILOR JURIDICE ÎN CONTEXTUL
JURISPRUDENŢEI CURŢII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI
Dreptul la un proces echitabil, chiar dacă a cunoscut o consacrare relativ recentă, prin
comparare cu marea majoritate a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, poate fi
inclus cu certitudine în această categorie. Astfel, că prin intermediul garantării desfăşurării
echitabile a unei proceduri judiciare se creează condiţii pentru exercitarea drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale omului. De asemenea, dreptul la un proces echitabil este o instituţie
definitorie pentru constatarea bunei organizări şi funcţionări a justiţiei, fiind foarte des făcute
referinţe la procesul echitabil ca premisă esenţială a statului de drept.89
În aceste circumstanţe, în continuare vom purcede la analiza principiului securităţii
raporturilor juridice în contextul hotărîrilor adoptate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului
în materie procesual-penală şi procesual-civilă.

88
Hotărîrea CtEDO - Secția a II-a, în cauza Moșteanu vs România din 22 noiembrie 2002
sursa: http://jurisprudentacedo.com
89
Mircea Damaschin, Dreptul la un proces echitabil în materie penală, editura Universul Juridic, Bucureşti 2009,
pag. 15

43
 Astfel, instanţa europeană pentru protecţia drepturilor omului a elaborat o jurisprudenţă
potrivit cu care dreptul de acces la un tribunal presupune, printre altele respectarea principului
securităţii raporturilor juridice, un principiu care este estimat a fi inerent atît dreptului CEDO, cît
şi dreptului comunitar. Aceste prevederi, CtEDO le-a evidenţiat pentru prima oară în cauza
Marckx c. Belgiei din 13.iunie 1979. Mai detaliat, în această speţă erau puse în discuţie, printre
altele, restricţiile care loveau în capacitatea unui copil natural de a primi bunurile de la mama sa,
precum şi lipsa completă a vocaţiei succesorale faţă de rudele apropiate pe linie maternă.
Reacţionînd, la grija exprimată de guvernul belgian (pîrît) de a cunoaşte, prin raportare la
acest aspect al cauzei, întinderea aplicării deciziei Curţii în timp (avînd în vedere obligaţia ce
decurge din art. 53 - în prezent art. 46§2 din Convenţie), Curtea a apreciat că principiul
securităţii juridice, în mod inerent dreptului CEDO, scuteşte Statul belgian de a repune în cauză
acte sau situaţii juridice anterioare pronunţării unei decizii.
Prof. Corneliu Bîrsan în comentariul pe articole a Convenţiei, menţionează că una din
cauzele primordiale discutate în faţa Curţii este Brumărescu c. României, în care prin decizia sa
din 1 martie 1995, fosta Curte Supremă a statuat că acţiunea în revendicare a reclamantului cu
privire la un imobil naţionalizat, restituit printr-o hotărîre definitivă şi irevocabilă, nu era de
competenţa instanţelor judecătoreşti, doar Parlamentul fiind apt a se pronunţa asupra
"naţionalizării discutate". Curtea a considerat în cazul de faţă că această incompetenţă absolută a
jurisdicţiilor naţionale de a soluţiona litigii civile de genul celor din speţă este contrară
prevederilor art. 6§1 din Convenţie, deoarece unul din elementele fundamentale ale preeminenţei
dreptului este chiar principiul securităţii raporturilor juridice, care impune, printre altele, ca
soluţia dată în mod definitiv de către tribunale unui litigiu să nu fie repusă în discuţie.
Tot în cauza Brumărescu c. României, CtEDO a conchis că un sistem judiciar naţional
care îi permite preşedintelui CSJ sau PG să atace în permanenţă , pe calea unui recurs în
anulare90 o hotărîre judecătorească definitivă, fără ca partea interesată să fie audiată de instanţă,
este incompatibil cu acelaşi principiu al securităţii raporturilor juridice, prin raportare la
respectarea dreptului de acces la un tribunal, garantat de art. 6§1 din Convenţie.
Cauza Brumărescu şi-a găsit reflectare, practic în fiecare hotărîre a CtEDO ulterioare,
inclusiv în materie procesual-penală (precum cauza Bujniţa c. Moldovei, la care vom reveni
ulterior). Un exemplu elocvent serveşte cauza Eugenia şi Doina Duca c. Moldovei 91 în care
Curtea evidenţiază faptul că securitatea raporturilor juridice presupune respectarea principului
res judecata, cu specificarea că anume autoritatea de lucru judecat. În cauza specificată, ca şi în

90
cale extraordinară de atac, denumită "protest"; sursa: prof. dr. Corneliu Bîrsan, op. cit., pag. 472
91
Hotărîrea CtEDO în cauza Duca c. RM din 03.03.2009, def. la 14.09.2009; sursa: hudoc.echr.coe.int

44
hotărîrea Roşca c. Moldovei,92 concluziile Curţii au fost formualte vizavi de cererea de recurs în
anulare, în care Procuratura Generală putea solicita revizuirea hotărîrilor definitive cu care nu era
de acordd. Curtea a susţinut că această procedură, deşi posibilă în dreptul naţional, este
incompatibilă cu Convenţia deoarece a avut ca rezultat "lipsa" unei hotărîri definitive în favoarea
părţii litigante.
Totuşi, în cauza Popov (nr. 2) c. Moldovei,93 Curtea a adăugat faptul că cît priveşte
revizuirea cauzei datorită unor circumstanţe noi descoperite, unde a constatat o încălcare a art.
6§1 din Convenţie din cauza aplicării necorespunzătoare a procedurii de revizuire, a susţinut în
acele cauze că redeschiderea nu este în fapt, incompatibilă cu prevederile Convenţiei. Totuşi,
deciziile de a revizui hotărîrile definitive urmează să fie în concordanţă cu criteriile statutare
relevante şi utilizarea necorespunzătoare a unei asemenea proceduri ar putea deopotrivă fi
incompatibilă cu prevederile Convenţiei, dat fiind faptul că rezultatul lor - "lipsa" hotărîrii este
cum şi în cazul cererii de anulare. Principiile securităţii raporturilor juridice şi supremaţia legii
impune Curţii să fie vigilentă în acest domeniu.
Criteriile şi condiţiile enunţate de Curte în cauzele sus-menţionate, în special cînd
atragem atenţia la cauza Brumărescu, s-au evidenţiat în practic toate cauzele parvenite înaintea
Curţii, astfel s-a întîmplat şi în cauza Bujniţa c. Moldovei, citată anterior, care atrage atenţia
foarte mult asupra necesităţii delimitării căilor extraordinare de atac de cele ordinare şi că o
revizuire nu trebuie să arate ca un apel camuflat, or în cauza dată adjunctul PG nu a prezentat
nici un fapt nou sau recent descoperit sau carenţe de procedură grave, ci doar propriul dezacord
cu decizia de achitare a inculpatului printr-o hotărîre rămasă irevocabilă şi care se bucură de
autoritate de lucru judecat, fapt inadmisibil în exercitarea unei căi de atac extraordinare.
Alteori, principiul securităţii raporturilor juridice a fost avut în vedere de instanţa
europeană cu privire la condiţiile ce vor fi îndeplinite asigurarea dreptului la un tribunal, sub
forma exercitării unei căi de atac reglementate de legislaţia internă a statelor contractante la
Convenţie. Reieşind de aici, concluzionăm că normele naţionale privitoare la termenele în care
pot fi exercitate anumite căi de atac urmăresc să asigure o bună administrare a justiţiei şi să
respecte, în special, principiul securităţii raporturilor juridice. 94 Aşa fiind o asemenea
reglementare, ca şi aplicarea ei nu trebuie să împiedice justiţiabilul să utilizeze calea de atac
disponibilă.

92
Hotărîrea CtEDO în cauza Roşca c. RM din 22.03.2005, def. la 22.06.2005; sursa: hudoc.echr.coe.int
93
Hotărîrea CtEDO în cauza Popov (nr. 2) c. RM din 06.12.2005, def. la 06.03.2006; sursa: hudoc.echr.coe.int
94
Hotărîrea CtEDO în cauza Nunes Dias c. Portugal din 10 aprilie 2003; sursa: prof. dr. Corneliu Bîrsan, op. cit.,
pag. 472

45
 De asemenea, referitor la termen, se impune ca pentru fiecare caz în parte să se respecte
şi forma de publicitate a unei hotărîri judiciare. Astfel, că într-o speţă contra Spaniei, 95
reclamanţii au susţinut că nu au beneficiat de un proces echitabil în contextul în care instanţa
supremă a calculat termenul din momentul pronunţării acesteia şi nu din momentul publicării ei
în Jurnalul Oficial sau măcar al notificării acesteia.
Într-o altă accepţiune, CtEDO a stabilit o încălcare a securităţii raporturilor juridice
reieşind din exercitarea doar a căilor ordinare de atac. Astfel, în cazul Năvoloacă96 în care
reclamantul care fusese achitat de instanţa inferioară, a fost condamnat în instanţa supremă, în
absenţa acestuia, precum şi fără măcar a audia vreun martor de la cauza respectivă. De
menţionat, că în cauza respectivă, probatoriul a fost în marea sa majoritate bazat pe declaraţii ale
martorilor, multe dintre care erau puse sub dubiu. Instanţa supremă n-a atras atenţia la aceste
lucruri, luînd decizia de condamnare la 20 de ani privaţiune de libertate. Curtea a specificat în
acest caz că există o încălcare a art. 6§1 din Convenţie, prin prisma faptului că "echitabil" ar fi
fost să fie trimisă cauza la rejudecare, încălcînd astfel principiul la un proces echitabil şi pe cel al
securităţii raporturilor juridice.
După cum am afirmat anterior, în penal, securitatea raporturilor juridice ţine de
autoritatea de lucru judecat, ce presupune dreptul de a nu fi urmărit sau judecat de două ori
pentru aceiaşi faptă. Jurisprudenţa CtEDO este contradictorie într-o anumită masură în această
situaţie. Astfel, în cauza Gradinger c. Austriei, Curtea a constatat o încălcare a art. 4 al
Protocolului 7 la Convenţie, fiindcă reclamantului i s-a aplicat sancţiunea amenzii administrative
pentru conducerea sub influenţa băuturilor alcoolice prevăzută de codul rutier, în condiţiile în
care fusese anterior condamnat pentru infracţiunea de omor din imprudenţă (fără a reţine
agravanta conducerii în stare de ebrietate prevăzută de CP austriac). Curtea a statuat că
prevederile în cauză se distingeau nu numai prin denumirea lor, dar şi prin obiectul şi natura lor.
Infracţiunea sancţionată de Codul Rutier nu reprezenta decît un aspect al celei prevăzute de CP,
astfel că cele două hotărîri de condamnare s-au întemeiat pe acelaşi comportament infracţional.
Iar, doctrină sugerează, că prin utilizarea sintagmei "acelaşi comportament infracţional" Curtea
Europeană pare să sugereze că fostul acuzat beneficiază de o largă protecţie în temeiul
principiului non bis in idem.97
Într-o altă speţă, în care reclamanta, care provocase un accident rutier care s-a soldat cu
rănirea unei persoane, a fost condamnată iniţial pentru conducerea vehicului fără a-l adapta la
condiţiile de drum, ca mai tîrziu pentru vătămările corporale cauzate prin neglijenţă, dispunîndu-
95
Idem, pag. 473
96
Hotărîrea CtEDO în cauza Năvoloacă c. Moldovei din 16.12.2008, def. la 16.03.2009; sursa: hudoc.echr.coe.int
97
a se vedea: Mihail Udroiu, Ovidiu Predescu, op. cit., pag. 930-931

46
se executarea celei mai grele pedepse. CtEDO a arătat că în speţă este vorba de un caz tipic de
existenţă a concursului ideal de infracţiuni, care se caracterizează prin aceea că un fapt penal
unic se divide în două infracţiuni distincte, iar pedeapsa cea mai grea o absoarbe pe cea mai
uşoară. În această situaţie nu a existat nici o împrejurare care să contravină prevederilor art. 4
Protocolul 7 la Convenţie, care interzice urmărirea şi condamnarea pentru aceiaşi infracţiune de
două ori, întrucît concursul ideal de infracţiuni care reprezintă acelaşi fapt, însă două infracţiuni
distincte, Curtea apreciind doar că era binevenit ca cele două infracţiuni să fi fost sancţionate în
interiorul aceluiaşi proces penal.
În cauza Franz Fisher c. Austriei, instanţa de la Strasbourg a constatat că textul art. 4 a
Protocolului 7 la Convenţie nu se referă la aceiaşi infracţiune ci mai degrabă la judecata şi
pedepsirea din nou pentru o infracţiune pentru care deja reclamantul a fost sancţionat.98
În altă speţă, reclamantul a arătat că în prima procedură a fost achitat pentru deţinere
ilegală de arme, dar a fost condamnat pentru aceeaşi infracţiune într-o procedură ulterioară.
Curtea Europeană a relevat că deşi încadrarea juridică a acuzaţiilor aduse reclamantului în cele
două proceduri poate să pară similară, aceasta nu înseamnăcă este vorba de aceeaşi infracţiune
sau că acuzaţia se bazează pe aceeaşi situaţie de fapt. Constatînd că a doua procedură deschisă
împotriva reclamantului se referea la alte fapte decît cele vizate de prima procedură, deşi aveau
aceeaşi încadrare juridică, CtEDO a concluzionat că în cauză nu există o încălcare a dispoziţiilor
art. 4 Protocolul 7 la Conevenţia EDO.99
Concluzionînd, pot să afirm că rolul jurisprudenţei CtEDO este unul enorm, atît în
identificarea naturii juridice a principiului securităţii raporturilor juridice, precum şi constatarea
problemelor cu care se confruntă instanţele naţionale la nivel de aplicabilitate a Convenţiei. Iar
prin exemplele date s-a încercat a identifica majoritatea concluziilor Curţii referitor la subiectul
abordat, sistematizînd cele mai de vază hotărîri şi decizii ale acesteia şi care se reflectă ori de cîte
ori şi în alte cauze parvenite în faţa judecătorilor Curţii.

98
Idem, pag. 931
99
Decizia CtEDO din 05.10.2006 în cauza Marcello Viola c. Italiei, § 84-90; sursa: hudoc.echr.coe.int

47
 CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI
Pe parcursul lucrării am menţionat importanţa consacrării principiului securităţii
raporturilor juridice, atît la modul general, cît şi în special în cadrul dreptului procesual penal.
Am observat că acest principiu a fost pus în discuţie de foarte multe ori şi că deseori a creat
situaţii critice în cadrul aplicabilităţii ordinii de drept, a asigurării drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului în contextul dreptului la un proces echitabil şi siguranţa persoanei de a
nu fi urmărit în continuu în cadrul unui proces penal, toate aceste menţiuni fiind parte a
principiului fundamental a preeminenţei dreptului.
Astfel, am identificat că o primă premisă de bază a acestui principiu este recunoaşterea
preeminenţei dreptului pentru a se evita abuzurile de drept. De asemenea, o legătură eficientă în
asigurarea securităţii juridice a raporturilor juridice, este cu principiul previzibilităţii legii
naţionale, care reprezintă primul factor care conduce la interpretarea extensivă a legii şi aplicarea
prin analogie a legii penale asupra unei persoane. Astfel, că într-un stat de drept asigurarea

48
securităţii raporturilor juridice trebuie să ţină de nivelul normalităţii, or conform invocării unei
recomandări a Consiliului de Stat francez, determinată de constatarea agravării problemelor
legate de securitatea juridică oferită de legislaţia franceză, normal ar fi "să legiferăm mai puţin,
dar să legiferăm mai bine".
La nivel naţional, asigurarea securităţii raporturilor juridice este efectuată prin prisma
principiului autorităţii de lucru judecat, care reprezintă acea situaţie juridică rezultată din
soluţionarea definitivă şi irevocabilă a unui conflict dedus în faţa justiţiei, ce presupune faptul că
nu se mai poate de revenit la o nouă urmărire, condamnare a persoanei pentru aceiaşi faptă, decît
cu excepţiile strict prevăzute de legislaţia procesual-penală şi de CEDO. Acest principiu este
recunoscut ca non bis in idem în practica jurisprudenţială. De asemenea, am pus problema
aplicării principiului non bis in idem în materie penală în contextul standardelor internaţionale şi
efectele acestuia pe plan internaţional.
În rezultatul generalizării stării de lucruri la acest capitol, s-a constatat că nu este formată
pînă în prezent o practică unică, consolidată, de care s-ar putea călăuzi atît acuzatorii de stat, cît
şi instanţele de judecată la examinarea cauzelor penale, în vederea interpretării şi aplicării
corecte şi uniforme a prevederilor art. 22 şi 391 alin. (1) pct. 4), 5) şi 6) Cod de Procedură Penală
a RM, motiv pentru care se propune completarea şi după caz, modificarea hotărîrilor explicative
ale Curţii Supreme de Justiţie aferente subiectului tratat în cauză.
În paralel, am identificat care sunt problemele legate de asigurarea securităţii raporturilor
juridice în faza centrală a procesului penal, a judecării cauzei, precum şi pe parcursul exercitării
căilor ordinare de atac, concluzionînd asupra faptului că instanţele vor dispune urgent încetarea
procesului penal în situaţia descoperirii împrejurărilor ce ţin de dubla incriminare a persoanei
pentru aceiaşi faptă săvîrşită.
Am evidenţiat că una din cele mai stringente probleme legate de securitatea raporturilor
juridice o reprezintă admiterea unei căi extraordinare de atac, prin care s-au casat mai multe
hotărîri definitive şi irevocabile, subminînd astfel principiul autorităţii de lucru judecat a
hotărîrilor irevocabile, fapt constatat şi prin Curtea Europeană a Drepturilor Omului în
nenumărate rînduri, atît în materie procesual-penală, cît şi procesual-civilă, precum cauzele
Bujniţa c. Moldovei (unde CtEDO a specificat încă odată că o cale extraordinară de atac nu
trebuie să se transforme într-un apel camuflat), Brumărescu c. României, Rotaru c. României
sau Roşca c. Moldovei.
Pentru a-i reda importanţa subiectului abordat în prezenta lucrare, am abordat în ultimul
capitol, din punct de vedere practic o enumerare a constatărilor şi problemelor evidenţiate de
CtEDO în domeniul asigurării securităţii raporturilor juridice - ca principiu garant al

49
preeminenţei dreptului într-un stat de drept. Aici am constatat că acest principiu este unul relativ
nou, dar şi unul foarte vechi, atunci cînd vorbim că despre autoritatea de lucru judecat se
vorbeşte din cele mai vechi timpuri.
Efectuînd analiza a mai multor hotărîri şi decizii ale CtEDO, am considerat faptul că
problema vizată este una destul de importantă, deoarece nu doar la nivelul statului RM, ci în
majoritatea statelor europene instanţele admit erori, iar volumul de cereri la CtEDO care se ridică
la aproximativ o treime din mai multe state, ne pune în îngrijorare vis-a-vis de calitatea actului
justiţiei şi tendinţele către un stat de drept.
Prin urmare, concluzionînd cele spuse, un stat cu cît este mai democratic şi evoluat, cu
atît acceptă mai uşor caracterul imperativ al principiilor enunţate.
De altfel, este şi în avantajul acestuia să-şi regleze activitatea în funcţie de aceste
principii, în caz contrar fiind mereu obligat să-şi despăgubească resortisanţii, care nu vor ezita să
se adreseze instanţelor europene. Nu este foarte greu de realizat faptul că, într-un final
autorităţile statului vor trebui să se conformeze rigorilor despre care am vorbit întrucît un
permanent climat de insecuritate juridică şi de neîncredere în justiţie a cetăţenilor va duce la o
radicalizare din ce în ce mai evidentă a acestora faţă de stat.

Anexă :100

Pînă la cercetarea Temeiurile juridice stabilite în instanţa de După cercetarea

probelor judecată şi soluţiile pronunţate probelor

1. Persoana nu a atins vîrsta la care poate fi

trasă la răspundere penală
2. Persoana a săvîrşit o faptă prejudiciabilă
fiind în stare de iresponsabilitate şi nu este
necesară aplicarea măsurilor cu caracter
medical
Sentinţă de încetare
a procesului penal

3. Fapta săvîrşită constituie o contravenţie

4. În cazurile prevăzute de de P. Spec. a CP

cînd făptuitorul este liberat de răspundere
penală
5. Plîngerea prealabilă lipseşte, a fost retrasă
de către partea vătămată sau părţile s-au
împăcat
100 6. A intervenit un act de amnistie sau a expirat
sursa: Suporturi de curs, Drept Procesual Penal, Conducerea şi efectuarea urmăririi penale de către procuror, colectiv de autori Veaceslav
termenul de prescripţie
Didîc, Valeria Şterbeţ, Raisa Botezatu, Dumitru Roman, Tatiana Vîzdoagă, cartea II, Chişinău 2008, pag. 83

50
 7. A intervenit decesul făptuitorului

Sentinţă de încetare
a procesului penal
8. Există o hotărîre definitivă a organului
de urmărire penală sau a instanţei de
judecată în legătură cu aceeaşi acuzaţie sau
prin care s-a constatat imposibilitatea
urmăririi penale pe aceleaşi temeiuri

9. Fapta nu mai este prevăzută de legea penală

ca infracţiune

Sentinţă de achitare
10. Fapta nu întruneşte elementele infracţiunii

11. Există cel puţin una din cauzele prevăzute

în art. 35 CP
12. Nu există faptul infracţiunii

13. Fapta nu a fost săvîrşită de inculpat

14. Art. 54 CP a RM

Sentinţă de condamnare
fără stabilirea pedepsei
15. Art. 55 CP a RM
16. Art. 56 CP a RM
17. Art. 57 CP a RM
18. Art. 58 CP a RM
19. Există alte circumstanţe ce exclud
pornirea urmăririi penale şi tragerea la
răspundere penală

BIBLIOGRAFIE

Literatură de specialitate :
1. Mihail Udroiu, Ovidiu Predescu, Protecţia europeană a drepturilor omului în procesul
penal român, ed. C.H. Beck, Bucureşti 2008
2. I. Ionescu-Dolj, Curs de procedură penală română, ed. Socec & Co. S.A., Bucureşti 1937
3. I. Tanoviceanu, Tratat de procedură penală, vol. IV, Curentul Judiciar, Bucureşti, 1927
4. I. Tanoviceanu, Tratat de procedură penală, vol. V, Curentul Judiciar, Bucureşti, 1927
5. Vitalie Rusu, Stela Gavajuc şi alţii, Dicţionar de Drept Procesual Penal, ed. Pontos,
Chişinău, 2012
6. Grigore Gr. Theodoru, Tratat de Drept Procesual Penal, ed. Hamangiu, Bucureşti 2007
7. A. Şt. Tulbure, Autoritatea de lucru judecat în procesul penal român, Revista de drept
penal nr. 4, 1999
8. N. Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea Generală, vol I, ed. Paideia, Bucureşti
1993

51
 9. Jean-Loup Charrier, Andrei Chiriac, Codul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului,
LexisNexis Litec, Paris, tradus de Andrei Chiriac, Chişinău 2008
10. Corneliu Bîrsan, Convenţia Europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, vol.
I. Drepturi şi libertăţi, ed. All Beck, Bucureşti 2005
11. Gheorghiţă Mateuţ, Tratat de procedură penală. Partea Generală, vol. I, ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2007
12. Gr. Theodoru, Drept procesual penal român. Partea Generală, vol. I, 1971
13. M. Apetrei, Drept Procesual Penal, ed. Victor, Bucureşti 2001
14. Ion Neagu, Drept Procesual Penal. Tratat, ed. Global Lex, Bucureşti 2002
15. Vasile Păvăleanu, Drept Procesual Penal. Partea Specială, ed. Lumina Lex, Bucureşti
2002
16. Alexandru Pintea, Drept Procesual Penal. Partea Generală şi Partea Specială, ed.
Lumina Lex, Bucureşti 2002
17. Col. de autori: Igor Dolea, Dumitru Roman, Iurie Sedleţchi, Tatiana Vîzdoagă, Vasile
Rotaru, Adrian Cerbu, Sergiu Ursu, Drept Procesual Penal, ed. Cartier Juridic, Chişinău 2005
18. Mircea Damaschin, Dreptul la un proces echitabil în materie penală, editura Universul
Juridic, Bucureşti 2009
19. Col. de autori: Elena Belei, F. Chifa, AL. Cojuhari, V. Creţu, L. Darii, L. Lavric, Gh.
Macovei, Al. Munteanu, Drept Procesual Civil (Partea Specială), Chişinau 2009
20. Ioan Leș, Tratat de Drept Procesual Civil, ed. II-a, ed. All Beck, București 2002
21. Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. II, ed. All Beck, București 2005
22. Gabriela Răducan, Drept Procesual Civil, ed. All Beck, București 2005
23. Florea Măgureanu, Drept Procesual Civil Român, vol. II, ed. Lumina Lex, București
1998
24. Sorin Popescu, Cătălin Ciora, Victoria Ţăndăreanu, Aspecte practice de tehnică şi
evidenţă legislativă, ed. Monitorul Oficial, 2008
25. Antoine Cristau, L'exigence de securite juridique, in Requeil Dalloz, 2002
26. Коллектив авторов: Ахтырская Н.Н., Верин В.П. и другие, Уголовный процес, ЗАО
Юридический дом, Москва 2003
27. А. И. Войчов, Теория и практика уголовного право и уголовного процеса,
Юридический центр Пресс, Санкт-Петербург, 2004
28. И. И. Лукашук, А. В. Наумов, Международное уголовное право, Москва, Спарк,
1999

52
 29. Suporturi de curs, Drept Procesual Penal, Conducerea şi efectuarea urmăririi penale de
către procuror, colectiv de autori Veaceslav Didîc, Valeria Şterbeţ, Raisa Botezatu, Dumitru
Roman, Tatiana Vîzdoagă, cartea II, Chişinău 2008

Acte normative :
1. Constituţia RM adoptată la 29 iulie 1994, în vig. la 27.08.1994
2. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului din 04.11.1950 adoptată la Roma, în vig. la
03.09.1953, art. 6.1 (ratif. prin Hot. Parl. RM nr. 1298-XIII din 24.07.1997)
3. Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice din 16.12.1966 (ratif. prin
Hot. Parl. RM nr. 217-XII din 28.07.1990)
4. CPP a RM nr. 122 din 14.03.2003, publ. la 07.06.2003 în M. Of. nr. 104-110, în vig. la
12.06.2003
5. Codul de procedură penală din 24.03.1961, în vig. din 24.04.1961, abrog. la 12.06.2003

Surse web :
1. justice.md
2. csj.md
3. hotariricedo.ro
4. jurisprudentacedo.com
5. www.scj.ro
6. hudoc.echr.coe.int
7. dexonline.ro
8. procuratura.md

Alte surse :
1. Hotărîrea Plenului CSJ cu privire la practica asigurării controlului judecătoresc e către
judecătorul de instrucţie în procesul urmăririi penale nr. 7 din 04.07.2005
2. Analele Universităţii "Constantin Brîncuşi", Tîrgu Jiu, Seria Ştiinţe Juridice, nr. 1, 2010
3. Buletin informativ al Procuraturii RM nr. 11 (Mircea Roşioru - Practica judiciară
aferentă dreptului de a nu fi urmărit sau pedepsit de două ori), Chişinău, Noiembrie 2008

53
4. Decizia CPen. al CSJ a RM din 11.10.2005 nr.1ra-574/2005
5. Decizia CPen. al CSJ a RM din 01.02.2006 nr.1ra-77/2006
6. Hotărîrea CtEDO în cauza Rotaru c. României din 04.05.2000
7. Hotărîrea din 15.11.2007 în cauza Belasin c. României
8. Hotărîrea în cauza Brumărescu c. României din 28.10.1999
9. Hotărîrea din 01.02.2005 a CtEDO în cauza Ziliberberg contra Moldovei
10. Cauza Marckx contra Belgiei din 13 iunie 1979
11. Hotărîrea CtEDO în cauza Nedelcu şi Stoianova c. României din 04.08.2005
12. Hotărîrea CtEDO din 15 martie 2005 în cauza Horciag contra României
13. Hotărîrea CtEDO în cauza Bujniţa vs Moldova din 16.01.2007, definitivă la 16.04.2007
14. Hotărîrea CtEDO în cauza Popovici vs Moldova din 27.11.2007, definitivă la 02.06.2008
15. Hotărîrea CtEDO - Secția a II-a, în cauza Moșteanu vs România din 22 noiembrie 2002
16. Decizia CtEDO în cauza Stoian c. Moldovei din 25.09.2007
17. Decizia CtEDO din 05.10.2006 în cauza Marcello Viola c. Italiei
18. Hotărîrea CtEDO în cauza Năvoloacă c. Moldovei din 16.12.2008, def. la 16.03.2009
19. Hotărîrea CtEDO în cauza Popov (nr. 2) c. RM din 06.12.2005, def. la 06.03.2006
20. Hotărîrea CtEDO în cauza Duca c. RM din 03.03.2009, def. la 14.09.2009
21. Hotărîrea CtEDO în cauza Roşca c. RM din 22.03.2005, def. la 22.06.2005

54