Sunteți pe pagina 1din 33

PIAŢA MUNCII

CUPRINS

Definire concept_____________________________________pag 3

Descriere concept ___________________________________pag 3

Implicaţii economice, politice şi sociale________________pag 10

Piaţa muncii în România_____________________________pag 17

Piaţa muncii în Uniunea Europeană__________________pag 24

Concluzii şi consideraţii proprii______________________pag 32

Bibliografie_________________________________________pag 33

DEFINIRE CONCEPT
Activitatea economică implică în mod obiectiv factorul muncă menit să valorifice
resursele naturale şi monetare în interesul său. Munca se tranzacţionează prin intermediul
pieţei muncii.

2
Piaţa muncii reprezintă ansamblul actelor de vânzare-cumparare a forţei de
muncă, a relaţiilor specifice acestora, care au loc într-un spaţiu economic; ea relevă
întâlnirea cererii cu oferta de muncă, stabilirea, pe această bază, a condiţiilor pentru
angajarea salariaţilor, negocierea şi fixarea salariilor în funcţie de performanţele
lucrătorilor, realizarea moblităţii salariilor şi forţei de muncă pe locuri de muncă, firme,
zone etc.

DESCRIERE CONCEPT
Piaţa muncii este o piaţă derivată, care primeşte influenţele celorlalte pieţe şi
generează efecte care se regăsesc în toate sectoarele economico-sociale. Piaţa muncii este
cea mai reglementată piaţă şi înregistrează influenţe din partea mai multor factori.
Ea s-a format şi funcţionează în corelaţie cu rolul determinat al muncii în
dezvoltarea economico-socială şi cu exigenţele generale ale teoriei pieţei şi preţului.
Această piaţă relevă un complex de relaţii în care se regăsesc, în cea mai mare parte,
raporturile dintre oameni şi evoluţia lor în timp şi spaţiu, punându-şi amprenta pe tipul de
civilizaţie.
Piaţa muncii, ca expresie a raporturilor dintre cerere si oferta, se desfasoara în
două trepte sau faze.
Prima fază se manifestă pe ansamblul unei economii sau pe segmente mari de
cerere şi ofertă, determinate de particularităţiile tehnico-economice ale activităţilor. În
cadrul acestei faze, se formează codiţiile generale de angajare ale salariaţilor, se
conturează principiile care acţionează la stabilirea salariilor şi o anumită tendinţă de
stabilire a salariilor la un nivel înalt sau scăzut.
A doua fază reprezintă o continuare a celei dintâi şi constă în întâlnirea cererii cu
oferta de muncă în termeni reali, în funcţie de condiţiile concrete ale firmei şi salariaţilor
ei. Cererea se dimensionează precis, ca volum şi structură, pe baza contractelor şi a altor
angajamente asumate de firmă, iar oferta se delimitează şi ea pornind de la programul de
muncă, numar de ore suplimentare pe care salariaţii accepta sa le efectueze sau nu, în
funcţţie de nevoile şi aspiraţiile lor, de situaţia socială şi economică la momentul
respectiv. Din confruntarea cererii cu oferta de muncă la acest nivel se determină
mărimea şi dinamica salariului nominal. Insuficienţa ofertei la acest nivel se traduce pritr-
o cerere suplimentară care se manifestă pe prima treaptă, iar insuficienţa cererii, printr-o
ofertă suplimentară pe aceeaşi treaptă.
Agenţii economici întâlniţi pe piaţa muncii sunt:
a) ofertanţii, respectiv cei ce oferă marfa reprezentată de capacitatea de
muncă şi competenţă profesională, contra unui anumit preţ stabilit de piaţă;
b) cumpărătorii, adică întreprinderile care au nevoie de muncă, într-o
anumită cantitate şi structura profesională, pentru a-şi desfăşura activitatea şi
pentru care sunt dispuşi sa plătească preţul specific-salariul;
3
c) intermediarii, care pot fi oficiile de plasare, specializate într-o gamă
largă de servicii, prin intermediul cărora ofertanţii sunt puşi în contact cu
cumpărătorii de muncă şi care, evident, pentru serviciile lor solicita un preţ.
Piaţa muncii sau a forţei de muncă reprezintă spaţiul economic în care are loc
confruntarea liberă a cererii de muncă cu oferta de muncă.

Oferta de muncă
Oferta de muncă reprezintă resursele de muncă de care dispune societatea la un
moment dat, care posedă aptitudinile fizice şi intelectuale necesare pentru o muncă, deţin
sau caută un loc de muncă salariat, fiind disponibile pentru a-l ocupa imediat. Ea este
formată din totalitatea salariaţilor, la care se adaugă persoanele apte de muncă aflate în
căutare de locuri de muncă salariate, cum sunt: şomerii, absolvenţii diverselor instituţii de
învăţământ.
Mărimea ofertei de muncă este influenţată de diverşi factori, cum sunt:
– dimensiunea salariului (Figura 1)
– gradul de independenţă economică al indivizilor;
– durata muncii (Figura 2)
– cantitatea de bunuri şi servicii dorite a fi achiziţionate de individ;
– sistemul de educaţie şi formare profesională;
– securitatea ocupării etc.
Oferta de muncă se află în relaţie pozitivă cu salariul, fiind mai mare când preţul
muncii este mai mare şi mai mică atunci când acesta este mai redus.

Salariul

Oferta de muncă

Figura 1.

4
Figura 2.

Salariile sunt plăţi către lucrătorii care au contracte de angajare şi nu instrumente


de reglare fină a cererii şi ofertei curente de muncă. Ele nu sunt modificate pentru a se
asigura egalitatea cererii cu oferta de muncă. Salariul, ca preţ al muncii, nu fluctuează pe
termen lung pentru a elimina şomajul. El se stabileşte în funcţie de „climatul economic” pe
termen lung. Firmele nu schimbă preţurile şi salariile ca răspuns la fiecare fluctuaţie minoră a
cererii, deoarece schimbarea ar fi costisitoare şi ar necesita timp. Ele preferă să menţină
preţurile constante atunci când cererea se modifică într-o mică măsură şi să modifice
volumul producţiei şi numărul de angajaţi, ca răspuns la schimbarea cererii.
Acordarea salariilor în funcţie de productivitatea lucrătorilor contribuie la ridicarea
eficienţei activităţii economice. Dacă lucrătorii sunt bine plătiţi, ei vor depune, de cele
mai multe ori, eforturi mai mari, iar costurile pierderii locurilor de muncă sunt ridicate.
Dacă salariile sunt atât de scăzute încât lucrătorilor le este indiferent dacă rămân sau îşi
pierd locul de muncă, productivitatea muncii lor va fi mai redusă.
Oferta de muncă este influenţată şi de gradul de independenţă economică al
indivizilor. Dacă este ridicat numărul persoanelor care nu au alte venituri pentru a trăi sau
au venituri insuficiente, atunci şi oferta de muncă este mai mare.
Alt factor care influenţează oferta de muncă este durata muncii. Timpul de care
dispune o persoană poate fi împărţit în timp de muncă şi timp liber. Fiecare individ optează
pentru o anumită distribuţie între timpul de muncă şi timpul liber.
Oferta de muncă, sub aspectul cantităţii, reflectă interesul omului de a compara
investiţiile pentru continuarea educaţiei, pentru sănătate sau pentru formarea sa
profesională, cu veniturile pe care le va obţine în viitor. Oferta de muncă, sub aspectul
calităţii, reflectă dorinţa omului de a investi în el însuşi, adică de a dezvolta capitalul
uman. Creşterea investiţiilor în capitalul uman determină creşterea ofertei de muncă,
deoarece oamenii mai calificaţi şi mai educaţi sunt mai productivi în economie.

5
Toate acestea dovedesc că oferta de muncă are un dinamism specific, reflectând
totodată corelarea strânsă între nevoia socială de a cunoaşte şi a se dezvolta omul sub
aspect profesional-cultural şi nevoia economică de a valorifica pregătirea şi de a obţine
un venit, ambele aspecte interesând atât pe lucrător, cât şi pe patron.

Cererea de muncă

Cererea de muncă reprezintă nevoia de muncă salarială care se formează într-o


economie de piaţă concurenţială, într-o perioadă de timp, exprimată prin numărul
locurilor de muncă. Ea este o cerere derivată, rezultând din condiţiile de producţie şi este
formată din locurile de muncă ocupate de salariaţi şi din locurile de muncă neocupate, fie
pentru că au fost părăsite de cei ce le ocupau, fie pentru că sunt nou create.

Salariul
Curba cererii de
muncă

Oferta de
muncă
Figura 3. Curba cererii de muncă.
Cererea de muncă se află în relaţie negativă cu salariul, firma angajând mai multă
muncă dacă salariile sunt mici şi invers.
Cererea de muncă are o anumită elasticitate dacă se îndeplinesc condiţii, cum sunt:
– produsul final are cerere elastică;
– munca poate fi înlocuită cu altă muncă;
– capitalul poate fi substituit cu muncă;
– costurile salariale deţin o pondere mare în costurile totale.
Elasticitatea cererii de muncă în funcţie de salariu se caracterizează prin rigiditate,
asigurarea cu forţă de muncă trebuind să ţină cont de regula de optimizare a profitului şi

6
anume: angajarea factorului muncă se face până când se ajunge la egalitatea dintre
productivitatea marginală a muncii şi preţul acesteia.
Evoluţia cererii de muncă depinde, în primul rând, de evoluţia cererii de bunuri
economice, care condiţionează dinamica activităţii economice. Creşterea cererii de muncă
înseamnă crearea de locuri de muncă, ceea ce necesită timp; prin urmare, se apreciază că
pe termen scurt cererea este neschimbătoare, iar pe termen lung evoluţia cererii este
determinată îndeosebi de ritmul de creştere economică.
Unul dintre modelele ce se pot folosi pentru explicarea cererii de muncă este acela
care presupune că piaţa muncii este o piaţă concurenţială, ceea ce înseamnă că lucrătorii
îşi pot schimba ocupaţiile, că există mulţi cumpărători care utilizează o cantitate de
muncă neînsemnată faţă de total şi, prin urmare, nu pot să influenţeze preţul ei, iar
lucrătorii şi patronii au informaţii corespunzătoare despre cererea de muncă. În acest
model, cererea de muncă este într-o situaţie similară cu a altui factor de producţie sau bun
economic.
Curba cererii de muncă este o curbă cu pantă negativă, reflectând faptul că firma
va angaja mai multă muncă dacă salariile sunt mai mici şi invers (Figura 4.). Curba
(dreapta) cererii este C-C’, reflectând relaţia inversă dintre cererea de muncă şi nivelul
salariului.

Figura 4. Curba (dreapta) cererii de muncă

În Figura 5. sunt figurate cele două curbe într-un sistem de axe cu forţa de muncă ocupată (N) ca
abscisa şi salariu real (w) ca ordonată.
funcţia cererii de forţa de muncă: w = f(N)
funcţia ofertei de forţa de muncă: g(N)

7
Intersecţia curbelor cererii şi ofertei de muncă indică punctul de echilibru al pieţei muncii.

Figura 5

Mecanismul de funcţionare a pieţei muncii

Locul şi rolul muncii în sistemul coerent al factorilor de producţie se realizează


printr-un mecanism specific de funcţionare a pieţei muncii, ce derivă din conţinutul şi
specialitatea acesteia. Mecanismul de funcţionare a pieţei muncii reprezintă un ansamblu
de legături între parteneri individuali autonomi, ca viitori salariaţi, şi patronatele
autonome care solicită şi utilizează munca salarială, precum şi legăturile şi negocierile
între reprezentanţii acestor două părţi, adică între organizaţiile de sindicat şi organizaţiile
patronatelor, care se derulează după reguli predeterminate. Fiecare partener îndeplineşte
funcţii specifice, iar mecanismul, în ansamblul său, realizează funcţii proprii în
raporturile cu celelalte mecanisme din societate (economice, tehnico-ştiinţifice, social-
culturale, ecologice etc.).
Concretizarea mecanismului de funcţionare a pieţei muncii se realizează prin
contract de muncă ce exprimă drepturile şi obligaţiile părţilor, ca şi modalităţile de
transpunere a lor în economia reală, în funcţie de segmentarea pieţei. Contractul de
muncă prevede tariful orar de salarizare, durata legală de muncă, indexarea la creşterea
preţurilor de consum ş. a. Astfel, piaţa muncii este o piaţă contractuală la toate nivelurile
şi în toate locurile unde se manifestă relaţiile între purtătorii ofertei şi cei ai cererii de
muncă. Piaţa muncii apare într-o sinoptică mai complexă decât celelalte pieţe libere,
deoarece raporturile specifice ei se desfăşoară atât pe temeiul legislaţiei din fiecare ţară

8
cât şi a celei internaţionale, care armonizează confruntarea de interese ale ofertanţilor şi
solicitanţilor de muncă prin consensul contractual.
Mecanismul de funcţionare a pieţei muncii implică înfăptuirea sistematică a
relaţiilor între oferta şi cererea de muncă, pe de o parte, şi mărimea şi dinamica salariului,
în expresie concretă, pe de altă parte. De aici nu trebuie să se înţeleagă că se înlătură orice
neconcordanţă între ofertă şi cererea de muncă prin mecanismul pieţei muncii.
În funcţionarea oricărei economii, piaţa muncii ȋndeplineşte o serie de funcţii:
– asigură alocarea resurselor de muncă în concordanţa cu volumul şi structura
cererii de muncă;
– indeplineşte o funcţie productivă ce asigură combinarea a doi factori de producţie,
capitalul şi munca, ce se află în proprietatea unor agenţi economici diferiţi;
– alta funcţie este cea distributivă, deoarece prin mecanismele ei influenţează modul
de formare şi repartizare a veniturilor specifice pentru factorii de producţie
combinaţi: salariul şi profitul. Pe lângă aceste funcţii piaţa muncii mai îndeplineste
şi unele funcţii de natură mixtă, economico-sociale, prin intermediul cărora
contribuie la asigurarea de locuri de muncă, la protecţia socială, cât şi la orientarea
profesională, la reconversia, recalificarea şi la reintegrarea mâinii de lucru.
În multe situaţii, măsurile active au ca efect sporirea numarului şi a intensităţii
barierelor de pe piaţa muncii, accentuând şomajul. Eliminarea tuturor barierelor de pe
piaţa muncii (normele specifice legislaţiei muncii), ar avea drept consecinţă eliminarea
oricarei forme de şomaj involuntar, sporirea competiţiei dintre salariaţi pentru cele mai
bune locuri de muncă (salarii şi condiţii de muncă superioare), sporirea competiţiei dintre
angajatori pentru cei mai buni salariaţi, efectele fiind creşterea productivităţii muncii,
reducerea birocraţiei, creşterea generalizată a veniturilor reale ale populaţiei şi va fi
stimulată dorinţa oamenilor de a se instrui.
Piaţa muncii-procesele demografice-dezvoltare

Export
Activităţi Investiţ
ii
social-economice
Populaţia Consu
Natur Munc Capita
Inapţ m final
Apţi a ă l
i

Schimbări
Statut PIAŢA MUNCII calitative
ul Populaţ
ia
social activă OFERTA CERERE Durat
SALARIZAREA
DE DE a
Producţ
disponi ia
al -bilă MUNCĂ MUNCĂ munc
vizată
ii
femeii ŞOMAJ:
Soldul
Populaţia - exces de oferta 9
migraţiei cu vârsta - deficit de oferta
de
interna- REMUNERAREA
muncă
ţionale
IMPLICAŢII ECONOMICE, POLITICE ŞI SOCIALE

În calitatea sa de piaţa a celei mai importante resurse a economiei şi respectiv de


factor de producţie, piata muncii deţine o poziţie cheie în economia concurenţială.
Importanţa sa în reglarea fenomenelor şi proceselor din economie şi societate în
prevenirea unor stări conflictuale,în promovarea principiilor stimulării si justiţiei sociale,
sporeşte în continuu,deoarece procesele de globalizare a economiilor, progresul tehnic
accelerat, sporirea competitivităţii şi înasprirea concurenţei, nivelul relativ înalt al
şomajului precum şi evoluţiile fenomenelor demografice ale migraţiei populaţiei au un
puternic impact asupra formării cererii şi ofertei de muncă,asupra modelelor de
ocupare,asupra mecanismelor de administrare şi reglare a pieţei muncii.
Prin urmare, piaţa muncii este o piaţa de sine stătătoare.Ea este influenţată de
diverşi factori socio-economici, demografici,sociali.Cei mai importanţi dintre factorii de
influenţă asupra pieţei muncii sunt urmatorii:
1. Progresul tehnic şi productivitatea socială a muncii
2. Procesele demografice şi de emigrare-imigrare
3. Caracteristicile culturale şi comportamentale ale populaţiei
4. Nivelul de educaţie şi de calificare a forţei de munca
5. Producţia şi capitalul
6. Condiţiile de muncă

Salariul

Definiţia cea mai generală a salariului este aceea de preţ al forţei de muncă. El se
apreciază ca un instrument de măsură şi calcul pentru venitul ce îl încasează cel care
execută nemijlocit munca, împreună cu ceilalţi factori de producţie. Salariul este şi un
mijloc de comunicare a firmei cu exteriorul, constituind atât o premisă, cât şi un rezultat
pentru activitatea firmei. În decursul timpului, diversele şcoli şi curente economice au
definit în mai multe feluri conceptul de salariu.
În viziunea contemporană, salariul este definit pe baza teoriei neoclasice, avându-
se în vedere exigenţele mecanismului concurenţial al pieţei muncii, ca şi cele care decurg
din contextul social-economic.
Astfel, salariul este un venit ce recompensează munca depusă, adică preţul muncii
închiriate şi utilizate de un întreprinzător pe bază de contract. Ţinând seama de faptul că
orice activitate se concretizează în final în bunuri economice, care se transformă în bani,
în venit, prin intermediul preţului la piaţă, iar acest venit se distribuie tuturor celor ce au

10
contribuit la obţinerea lui, rezultă că salariul reprezintă venitul care se încasează de cei ce
şi-au adus contribuţia la crearea bunurilor economice respective.
Totodată, ţinând seama de faptul că desfăşurarea oricărei activităţi economice
presupune utilizarea factorului de producţie, munca, rezultă că salariul reprezintă un cost,
o parte indispensabilă a costului total al bunului economic produs.
Salariul nominal reprezintă suma de bani pe care o primeşte angajatul pentru
munca prestată, exprimat în preţurile curente de piaţă, în termeni inflaţionişti.
Salariul real reprezintă cantitatea de bunuri economice care pot fi achiziţionate cu
salariul nominal. El este influenţat de mai mulţi factori, între care cei mai importanţi sunt
salariul nominal (direct proporţional) şi preţul bunurilor de consum (invers proporţional).
Salariul real exprimă puterea de cumpărare a salariului nominal.
Teoriile moderne ale salariului includ teoria productivităţii marginale şi teoria
negocierii.
Teoria productivităţii marginale a salariilor susţine că antreprenorii vor
cumpăra forţa de muncă numai dacă salariul este mai mic decât produsul marginal al unei
unităţi suplimentare de muncă utilizate. În acelaşi timp, posesorul urmăreşte, prin
angajare, să realizeze avantajul personal net maxim, salariul fixându-se în funcţie de
raportul dintre cererea şi oferta de muncă. Salariul nominal decurge din contractul de
muncă. Prin mecanismul concurenţial se ajunge la echilibrarea valorii marginale şi
costului marginal în punctul E (Figura 5).

Figura 5. Echilibrul între valoarea produsului marginal şi costul marginal al


muncii
Teoria negocierii susţine că salariile sunt decise prin negocierea între două
grupuri de interese: sindicate şi organizaţii patronale.

11
Negocierea colectivă este instrumentul prin care lucrătorii îşi vând forţa de muncă
în combinaţie unul cu celălalt, în loc să acţioneze ca indivizi separaţi. Se apreciază că
relaţiile dintre muncă şi management continuă după negocierea salariului, astfel că
negocierea colectivă devine o formă de guvernare industrială, stabilindu-se în acest sens
un sistem de jurisprudenţă industrială.
Teoriile privind salariul trebuie să favorizeze înţelegerea mărimii şi dinamicii
salariului.
Mărimea salariului oscilează în timp şi spaţiu între două limite: minimă şi
maximă.
Limita minimă a salariului este dată de costul muncii (forţei de muncă)
corespunzător unui anumit nivel al dezvoltării economico-sociale al unei ţări. Această
limită interesează cu prioritate pe cumpărătorul muncii.
Limita maximă a salariului este dată de totalitatea venitului net permis de
dezvoltarea economico-socială a unei ţări. Aceasta echivalează cu totalul valorii adăugate
transformate în salariu într-o anumită ţară şi perioadă, interesând prioritar pe vânzătorul
muncii. Limita maximă a salariului într-o întreprindere se obţine atunci când salariul
plătit angajatului este egal cu productivitatea marginală a muncii.

ŞOMAJUL – fenomen socio-economic

Şomajul este termenul folosit în cazul lipsei ocupaţiei plătite (locurilor de muncă)
pentru forţele apte şi calificate corespunzător pentru muncă. Acest fenomen este
caracterizat prin faptul că o parte din populaţie este în căutare a unui loc de muncă. Când
această situaţie ia proporţii apar probleme economice serioase în cadrul regiunii sau
statului respectiv, prin creşterea cheltuielilor sociale de întreţinere a şomerilor.
Literatura economică prezintă două categorii de şomaj:
Şomajul voluntar este acel tip de şomaj care descrie situaţia în care oameni apţi
de muncă nu doresc să lucreze, in majoritatea covârşitoare a situaţiilor, deoarece deţin
suficiente resurse materiale;
Şomajul involuntar (forţat) descrie situaţia în care oameni apţi de muncă doresc
să se angajeze, dar nu gasesc locuri de muncă disponibile. Aceast tip de şomaj este cel
care ridică probleme sociale, fiind singura formă acceptată pentru plata indemnizaţiei de
şomaj în conformitate cu Legea 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi
stimularea ocupării forţei de muncă. Şomajul involuntar reprezintă un efect secundar
negativ al legislaţiei muncii, care creează bariere la intrarea pe piaţa muncii a cererii de
forţă de muncă (a locurilor de muncă), ce are drept consecinţă apariţia unui excedent de
oferta de forţă de muncă (şomajul involuntar).

12
Măsuri de combatere
Şomajul determinat de conjunctură economică, când cererea se reduce pe piaţa
economică, se poate printr-o politică fiscală flexibilă de a echilibra pierderile provocate
prin reducea vânzărilor. In SUA această politică este mai flexibilă în comparaţie cu
Europa, dacă această politică este aplicată raţional va exclude posibilitatea repetării zilei
de vinerea neagră pe Wall Street SUA la data de 25 octombrie 1929, când a izbucnit o
criză economică mondială ce a dus la falimentarea băncilor, devalorizarea valutei. Acest
fenomen bineînţeles nu aşa de intens a fost observat începând din anul 1970 şi în
Germania când impozitele mari, şomajul care creşte şi salariile mari, ce determină ca
preţurile ridicate a produselor germane nu puteau concura cu cele produse mai ieftin în
alte ţări.
O măsură pentru combaterea şomajul structural, este stabilirea unor tarife flexibile
de salarizare, prin colaborare mai bună dintre sindicate şi conducerea firmelor, ca tarifele
să fie reglate în funcţie de gradul ratei de inflaţie.
Metoda prelungirii şcolarizării elevilor şi pensionarea timpurie a angajaţilor s-a dovedit
pe o perioadă mai lungă de timp ca o măsură costisitoare şi neeficace. O altă măsură de
reducere a şomajului a fost crearea serviciilor mai scurte de 8 ore cu scopul ca un post să
fie ocupat de doi angajaţi.
Măsuri politice active pentru reducerea şomajului sunt:
– la noii angajaţi este un timp de probă, timp în care primesc o retribuţie mai mică,
flexibilitate a timpului de lucru, uşurarea desfacerii contractului de muncă şi tarife
de salarizare flexibile după conjunctura economică
– instruirea şi trenarea şomerilor în felul în care trebuie să-şi caute un loc de muncă
– integrarea în acest proces a celor care trăiesc în ţară şi au o cetăţenie străină
– ridicarea nivelului de calificare şi pregătire a şcolilor
Forme ale şomajului
SOMAJ DE DEZECHILIBRU

13
Om – reprezintă numărul de persoane dispuse să accepta munca la orice salariu obţinut.
Are o tendinţă crescătoare, relativ neelastică.
Cm – are o tendinţă descrescătoare deoarece, cu cât salariul este mai mare firmele caută
să angajeze mai puţin personal sau să substitue factorul de producţie muncă cu alţi
factori.
SE – salariul de echilibru (exemplifică situaţia unei pieţe cu concurenţă pură şi perfectă)
S1 – salariul minim practicat.
S1 – generează un un excedent de muncă de mărimea A – B = şomajul de dezechilibru.
Cauzele şomajului de dezechilibru sunt strâns legate de cauzele care determină
situarea salariului negociat (S1) deasupra salariului de echilibru (SE).
1. Presiunile externe (sindicale) care prin negocieri duc la creşterea salariului minim
– generează „şomajul calsic”. Soluţia de contracarare a acestui tip de şomaj este
reducerea salariului minim. Reducerea salariului minim → reducerea cheltuielilor de
consum → reducerea cererii pentru bunuri şi servicii → reducerea producţiei →
reducerea cererii de muncă.

2. Scăderea cererii de muncă fără să aibă loc o reducere corespunzătoare a


salariilor – generează „şomajul ciclic”. Şomajul ciclic este caracteristic fazei de
recesiune economică (scăderea cererii de muncă fiind determinată de reducerea activităţii
economice).
Şciclic = Q1 – Q2
Soluţia este păstrarea cererii agragate (CA) la un nivel ridicat, în special prin
încurajarea cheltuielilor publice.

14
3. Creşterea ofertei de muncă, fără a fi însoţită de o scădere corespunzătoare a
salariilor.

SOMAJUL DE ECHILIBRU

N – oferta totală de muncă sau populaţia diponibilă să se angajeze


N – Om reprezintă şomajul de echilibru (D – E) adică cei care caută de muncă peste
oferta agregată, reprezentată de S1.
B – A = şomajul de dezechilibru;
C – B = şomajul de echilibru;

15
C – A = şomajul total.
Cauzele şomajului de echilibru – nepotrivirea sau necorelarea dintre cererea şi
oferta de muncă.
Şomajul de echilibru poate fi: fricţional, structural sau sezonier.
Şomajul fricţional – se manifestă când unele persoane îşi părăsec serviciul în
mod intenţionat sau în urma unei concedieri. În cazul în care nu acceptă prima ofertă
datorită condiţiilor(salariului), ei pot să rămână în şomaj o perioadă de timp.
Durata şomajului poate fi determinată astfel:

So – speranţele şomerului de a găsi un serviciu bine plătit;


Sa – salariile oferite.
Te – durata perioadei de şomaj.
Pentru reducerea duratei şomejului fricţional se poate acţiona:
- o informare mai bună a şomerului (So – îşi atinge punctul maxim mai repede);
- reducerea ajutorului de şomaj (deplasează punctul de intersecţie spre stânga).

Şomajul structural – este consecinţa adâncirii diviziunii muncii, a specializării


activităţii economice.
Factorii care determină apariţia şomajului ştructural:
– rapiditatea cu care apar modificări între cererea şi oferta de bunuri şi servicii;
– lipsa de diversificare a producţiei şi a serviciilor;
– caracteristica specifică majorităţii ofertanţilor de muncă – imobilitatea.
Combaterea şomajului structural: încurajarea recalificării, orientarea spre alte regiuni.

Şomajul sezonier – este specific activităţilor influenţate de factori


naturali:agricultură, construcţii. Şomajul sezonier are o durată relativ scurtă.Se poate
combate prin pregătirea în vederea deşfăşurării unei activităţi complementare.

16
PIAŢA MUNCII IN ROMANIA

Formarea pieţei muncii în România a început după evenimentele din 1989 pe baza
unei teorii noi privind munca drept o marfă specifică, spre deosebire de sistemul
economic anterior în care munca nu era definită ca marfă.
Procesul complex al formării acestei pieţe specifice se înscrie în contextul general
al reformei economice în perioada tranziţiei la economia de piaţă concurenţială modernă.
În decursul acestui proces se au în vedere coordonatele fundamentale ale pieţei muncii,
aşa cum s-au cristalizat ştiinţa în economică universală, precum şi specificitatea
economiei româneşti dată de condiţiile concret-istorice în care se edifică noul sistem
economic modem concurenţial.
Formarea pieţei muncii are un caracter procesual, în cadrul căruia se realizează
restructurări, perfecţionări profesionale, schimbări esenţiale în înzestrarea tehnică a
muncii etc., în acord cu obiectivele strategice ale reformei economice. Profunzimea,
ritmul, aria de cuprindere, costurile acestora caracterizează diferitele stadii ale procesului
respectiv şi permit atingerea ţintelor pieţei muncii moderne, eficiente. Succesele sau
limitele ce se înregistrează în domeniul pieţei muncii sunt similare cu cele ce definesc
reforma economiei româneşti în ansamblul ei.
Starea pieţei muncii se caracterizează prin mai multe trăsături, cum ar fi:
- resursele de muncă au cunoscut evoluţii divergente. Ele sunt, în general, relativ
constante, cu o uşoară tendinţă de creştere temporară, ca pondere în populaţia totală, în
timp ce populaţia ocupată s-a redus considerabil. Rata şomajului a crescut, astfel că, pe
fondul unor resurse de muncă relativ constante, ea se modifică nu atât pe seama ocupării,
cât pe seama ieşirii de sub incidenţa legală a perioadei de şomaj;
- raportul dintre populaţia ocupată, salariaţi şi pensionari, influenţează echilibrul
pieţei muncii într-o proporţie însemnată ţinând seama de principiul potrivit căruia
pensiile sunt plătite prin contribuţiile celor care lucrează. Aceasta presupune că relaţia
dintre productivitatea muncii şi salariu să fie apreciată mai complex, luând în calcul şi
ajutoarele de şomaj şi contribuţiile la pensii;
- restructurarea ocupării este specifică austerităţii şi nevoii de contracarare a recesiunii
şi a inflaţiei. Aceasta înseamnă că restructurarea ocupării forţei de muncă în România s-a
înfăptuit nu prin substituţia firească dintre muncă şi capital pe calea investiţiilor; prin
urmare nu s-a realizat o restructurare competitivă de dezvoltare economică.
Confruntată cu o serie de situaţii noi cărora legislaţia de dinainte de 1989 nu le putea
face faţă (şomajul nu era recunoscut oficial, chiar dacă acesta era prezent sub forma unui
şomaj mascat), legislaţia în domeniul pieţei muncii a trebuit permanent să înregistreze
completări şi îmbunătăţiri, concretizate în reconsiderarea unor acte normative şi
adoptarea de noi reglementări în domeniu. Preocupările susţinute venite din partea

17
autorităţilor centrale în direcţia creării unui cadru legislativ coerent şi închegat, au fost
completate de prezenţa unui cadrul instituţional adecvat, ambele menite să asigure o
gestionare eficientă a ocupării, prevenirii şi combaterii şomajului. Gestiunea eficace a
ocupării şi prevenirea creşterii şomajului, nu se pot realiza în afara unor instituţii
specializate, bazate pe partajarea responsabilităţilor între stat, sindicate şi patronat.
Din păcate, eficienţa scăzută a unor astfel de măsuri a creditat tot mai mult ideea
conform căreia, oricât de bine ar fi dotată piaţa muncii sub aspect legislativ şi
instituţional, singură nu poate rezolva problema stimulării ocupării, a reducerii şomajului,
fiind nevoie de o coordonare a tuturor politicilor în direcţia susţinerii ocupării forţei de
muncă.
Procese precum reforma macroeconomică, criza structurală prelungită, restructurarea
şi privatizarea au avut ca rezultat involuţii în economie şi au determinat puternice
dezechilibre pe piaţa muncii şi acumularea unui mare număr de probleme sociale, acestea
fiind şi principalele cauze ale prezenţei frecvente a problematicii pieţei muncii în dialogul
partenerilor sociali şi a priorităţii acordate în implementarea reformei tranziţiei.
Involuţiile din economie au restrâns posibilităţile de ocupare a forţei demuncă;
numărul populaţiei ocupate, respectiv rata de activitate şi de ocupare s-au redus, iar
şomajul s-a cronicizat. Reducerea populaţiei ocupate şi creşterea numărului şomerilor
sunt datorate schimbărilor înregistrate la nivel de ramuri şi subramuri ale economiei
naţionale în ceea ce priveşte volumul, structura şi eficienţa activităţilor economico-
sociale desfăşurate.
Principalii indicatori ai ocupării populaţiei 1997-2002
INDICATOR 1997 1998 1999 2000 2001 2002
Populaţia activă (mii pers.) 11.756 11.577 11.566 11.585 11.447 10.079
Rata de activitate (%) 64,8 63,6 63,4 63,2 62,2 56,0
Populaţia ocupată (mii pers.) 11.050 10.845 10.776 10.764 10.697 9.234
Rata de ocupare (%) 60,9 59,6 59,1 58,8 58,1 51,3
Şomeri BIM (mii pers.) 706 732 790 821 750 845
Rata şomajului BIM (%) 6,0 6,3 6,8 7,1 6,6 8,4
Sursa: Anuarul Statistic al României 2003

Schimbările în structura ocupării pe sectoare relevă un proces concomitent de


dezindustrializare şi reagrarizare a economiei, fără a avea loc un progres semnificativ în
sectorul serviciilor, acesta nedovedindu-se capabil să preia funcţia de generator de locuri
de muncă suficient pentru a absorbi forţa de muncă „degajată” din industrie. Această
situaţie este specifică desigur unei economii slab dezvoltate aflată în recesiune; după anul
2000, care a marcat şi primul an de relansare economică, poate fi sesizată scăderea, atât
în cifre absolute, cât şi relative, a populaţiei ocupate în agricultură, în paralel cu
manifestarea unei tendinţe de creştere a ponderii populaţiei ocupate în sectorul terţiar,
care, deşi insuficientă, constituie un semnal bun (în anul 2001, populaţia ocupată în

18
servicii reprezenta 31,6% din populaţia ocupată totală, semnificativ mai mică faţă de
media UE de 68,8%). Această evoluţie este îndreptăţită având în vedere faptul că
dezvoltarea serviciilor reprezintă o consecinţă a dezvoltării celorlalte sectoare ale
economiei şi nu numai o premisă a acestei dezvoltări.
Dacă avem în vedere evoluţia populaţiei ocupate pe forme de proprietate în
perioada 1990-2002, pot fi evidenţiate următoarele aspecte:
 scăderea continuă a numărului celor angajaţi în sectorul de stat (dacă în 1992,
ponderea populaţiei ocupate în sectorul public era de 54,2% din totalul populaţiei
ocupate, la sfârşitul anului 2002 aceasta s-a redus la 22,46%) pe fondul restructurării,
restrângerii activităţilor din industrie;

 deşi asistăm la o creştere a ponderii populaţiei ocupate în sectorul privat, această


creştere este considerată nesatisfăcătoare şi neomogenă, cu mari diferenţe pe activităţi în
ceea ce priveşte ocuparea. La sfârşitul anului 2002, populaţia ocupată în sectorul privat
este preponderentă în următoarele sectoare: agricultură, vânătoare şi silvicultură (2.941
mii persoane, respectiv 45,55%), industria prelucrătoare (1.588 mii persoane, respectiv
24,59%) şi comerţ (826 mii persoane, respectiv 12,79%).
Privită din perspectiva statutului profesional, asistăm la o reducere a ponderii
salariaţilor în totalul populaţiei ocupate (excepţie face anul 2002, când se înregistrează o
uşoară creştere a procentelor, însă tendinţa de scădere se menţine dacă se urmăresc cifrele
absolute), numărul mediu al salariaţilor scăzând în 2002 la 4.568 mii persoane, faţă de
4.619 mii persoane în anul 2001, în paralel cu o creştere a ponderii lucrătorilor pe cont
propriu şi a lucrătorilor familiali. În ciuda trendului descrescător, salariaţii continuă să
deţină cea mai mare pondere în cadrul populaţiei ocupate.
Populaţia ocupată după statutul profesional, în perioada 1994 – 2002
Total populaţie ocupată =100%
STATUT PROFESIONAL 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002
Salariaţi 63.0 60.7 62.4 61.1 59.7 57.8 56.1 55.8 61.7
Lucrători pe cont propriu 18.6 22.4 19.8 20.1 21.0 22.1 23.1 23.6 21.5
Lucrător familial neremunerat 15.2 14.6 16.0 17.1 17.8 18.7 19.3 19.1 15.1
Patron 1.3 1.4 1.3 1.3 1.2 1.0 1.1 1.2 1.5
Membru al unei asociaţii agricole
1.9 0.9 0.5 0.4 0.3 0.4 0.4 0.3 0.2
sau cooperatiste
Sursa: Stan A., Caracteristici ale pieţei muncii în România, în „Raporturi de muncă”, nr.8/2002, p.22;
Anuarul Statistic al României, 2002, 2003, INS

În privinţa structurii populaţiei ocupate pe grupe de vârstă pot fi observate


ponderi importante ale ocupării la grupele de vârstă 25-34 ani şi 35-49 ani, cu un
important potenţial de participare la muncă, comparativ cu grupa 15-24 ani (cu o pondere
în scădere datorită mediului economic actual care, nefiind capabil să ofere locuri de

19
muncă suficiente pentru această categorie de vârstă, îi determină pe tineri să prefere
„cantonarea” în sistemul de învăţământ o perioadă cât mai îndelungată) şi cu grupa 50-64
ani (a cărei pondere tinde să se reducă datorită posibilităţii pensionării anticipate a
şomerilor vârstnici de lungă durată).
Distribuţia populaţiei ocupate pe grupe de vârstă în perioada 1996-2002 (%)
Anul Total 15-24 ani 25-34 ani 35-49 ani 50-64 ani 65 ani şi
populaţie peste
ocupată
1996 100 13.8 23.3 35.6 19.1 8.2
1997 100 13.6 23.3 35.4 19.1 7.8
1998 100 13.0 24.0 35.1 18.7 9.2
1999 100 12.3 24.8 34.3 18.9 9.7
2000 100 11.8 26.1 33.3 18.9 9.9
2001 100 11.5 26.8 33.0 18.7 10.0
2002 100 11.3 29.1 352 18.3 6.1
Sursa: Goschin Z., Pârlog C. – Modificări în structurile ocupaţionale, în „Raporturi demuncă”, nr.8/2002,
p.31; Anuarul Statistic al României 2002, 2003, INS

Precarizarea ocupării forţei de muncă îmbracă forme dintre cele mai variate:
subocupare, munci temporare sau sezoniere, acceptarea de locuri de muncă sub nivelul de
competenţă al celui care caută un loc de muncă, şomaj sau descurajare şi ieşire de pe
piaţa muncii. De menţionat că, materializarea riscului confruntării cu astfel de variante
ale ocupării sau neocupării este dependentă de o serie de factori, precum: vârsta, sexul,
nivelul de pregătire profesională, meserie/profesie, caracteristicile demo-economice ale
zonei în care individul trăieşte etc. Astfel, subocuparea – conform datelor oficiale –
afectează în special tinerii în vârstă de 15-24 ani, bărbaţii, înregistrând rate mai ridicate în
mediul rural.
În ceea ce priveşte şomajul, caracterizarea acestui fenomen s-a făcut în raport cu
evoluţia ratei şomajului, care privită în dinamică, s-a situat atât pe curbe ascendente, cât
şi pe curbe descendente, diferenţele putând fi sesizate nu numai în ceea ce priveşte sensul
evoluţiei, dar şi referitor la intensitate.

Evoluţia ratei şomajului în perioada 1991-2003


20
Urmărind evoluţia şomajului în funcţie de anumite criterii, pot fi relevate
următoarele aspecte:
 ponderea femeilor în total şomeri a fost mai ridicată decât cea a bărbaţilor în
primii ani ai tranziţiei, fapt motivat de restrângerea, iniţial, a activităţilor din industria
uşoară unde personalul angajat este preponderent feminin. Trendul a fost descrescător, pe
măsură ce restructurarea a cuprins şi celelalte activităţi ale economiei naţionale (minerit,
metalurgie, construcţii), astfel că din anul 1997 asistăm chiar la o inversare de situaţie,
ponderea bărbaţilor depăşind-o pe cea a femeilor;

 dacă avem în vedere nivelul de instruire, atunci se poate afirma că şomajul a


afectat în special persoanele cu o calificare redusă, în raport cu cele care au absolvit
învăţământul liceal şi cel universitar; este expresia nepotrivirii dintre cererea şi oferta de
mână de lucru, arătând că pregătirea profesională a muncitorilor-şomeri nu răspunde
cerinţelor activităţilor economiei naţionale aflate în expansiune, care impun existenţa
prealabilă a unui nivel de pregătire mai ridicat, pentru ca, abia ulterior, pe baza acestuia,
să se efectueze o recalificare mai specifică.
 structura pe vârste a şomajului evidenţiază „deţinerea supremaţiei” de cătretinerii
sub 25 de ani. Treptat, ponderea şomerilor tineri s-a redus, la nivelul anului 2002, fiind

21
devansată de ponderea persoanelor din grupa 40-49 ani, fiind urmată de grupa 30-39 ani,
care constituie principala categorie de populaţie vizată de restructurările industriale.
Un alt aspect ce trebuie luat în seamă atunci când este realizată o analiză vizând
piaţa muncii din România, îl constituie cel legat de salariu şi politica salarială. Indicator
important în configurarea structurilor economice, salariul constituie un reper pentru
determinarea ritmului ofertei şi al consumului de bunuri de consum. Salariile reprezintă,
în general, principala sursă de venit, element de stimulare a economisirii şi investiţiilor,
în timp ce profitul, dividendele şi dobânzile interesează numai o parte minoritară a
populaţiei.
Privit la nivel naţional, salariul – prin dimensiune, structură, dinamică – nu s-a
impus ca mecanism de distribuire eficientă, performantă a ofertei de muncă şi nici de
motivare a unei munci de calitate. Incoerenţele şi inconsecvenţele politicilor salariale,
diferenţele de salarii fără fundament economic, indiferent de zona în care acestea se
regăseau, au fost mai curând factori de „deprimare”, de „decompresie” a interesului
pentru muncă, performanţă, competitivitate, au încurajat „munca la negru”, au deteriorat
interesul pentru dezvoltarea profesională şi pentru competenţă, au stimulat şi au impus
recurgerea la „exportul legal şi ilegal al forţei de muncă, cel mai adesea, în condiţii
discriminatorii.
Raportat la nivelul anului 1990, pe întreaga perioadă analizată se constată o
scădere a salariului real care nu reuşeşte să recupereze decalajul obţinut de-a lungul
perioadei de tranziţiei.
Odată surprinse principalele coordonate ce definesc funcţionarea pieţei muncii din
ţara noastră – reflectate în evoluţia principalilor indicatori ce caracterizează această piaţă:
nivelul de ocupare, rata şomajului, evoluţia salariilor reale, aria de investigare se
restrânge asupra sectorului industrial şi, în special, asupra industriei extractive a
cărbunelui. Se face încă de la început menţiunea că, la baza situaţiei precare în care se
găseşte industria românească la început de mileniu III, se află atât dezechilibrele
acumulate în perioada de dinainte de 1990 (realizarea producţiei în unităţi
supradimensionate, stoparea influxului tehnologic occidental2 ca efect al politicii de
rambursare forţată a datoriei externe şi slaba motivaţie a muncii dublată de politica
artificială a ocupării depline), cât şi disfuncţionalităţile caracteristice etapei de tranziţie.
Atenţia deosebită acordată dezvoltării industriei se datorează nu doar aflării
acesteia într-o situaţie de impas, ci şi faptului că industria rămâne nucleul dur al
economiei româneşti, punând cele mai grele probleme de ajustare structurală, de ocupare
şi de redresarea căreia depinde, în ultimă instanţă, succesul reformei şi al tranziţiei.
Pentru orice economie care doreşte obţinerea unui nivel cât mai ridicat de eficienţă,
industria oferă multiple posibilităţi de valorificare a resurselor umane şi naturale
disponibile, asigurând bunuri de consum pentru populaţie, bunuri investiţionale pentru
dezvoltarea unor ramuri economice, precum şi participarea la relaţiile economice
internaţionale.

22
Specialiştii apreciază că la ora actuală piaţa muncii din România nu reuşeşte să-şi
îndeplinească principala funcţie de alocare/realocare a forţei de muncă pe sectoare ale
economiei, pe categorii socio-profesionale, în plan regional etc. datorită unor neajunsuri
apreciate ca fiind: neconcordanţa dintre sistemul de învăţământ şi necesităţile de forţă de
muncă ale economiei naţionale; ruperea legăturii dintre mărimea salariului şi munca
depusă; eficienţa scăzută a factorilor acreditaţi cu responsabilitatea de a pune în contact
cererea cu oferta de muncă, de a crea şi implementa strategii şi programe viabile de
redresare a unor regiuni grav afectate de disponibilizări şi concedieri colective;
persistenţa unor elemente ce conferă rigiditate pe piaţa muncii; existenţa unui model de
ocupare neadecvat din perspectiva dimensiunii şi structurii; scăderea ratei şomajului fără
ca aceasta să se realizeze pe seama creşterii corespunzătoare a ocupării – dimpotrivă
asistăm la un avânt al fenomenului de subocupare, în paralel cu părăsirea pieţei forţei de
muncă autohtone, fie ca efect al descurajării, fie în urma migraţiei forţei de muncă peste
hotare; nivelul ridicat al fiscalităţii care se repercutează în sporirea costurilor cu forţa de
muncă, acţionând ca un mecanism de descurajare a ocupării.
Pentru a face din ocupare un instrument al creării unei pieţe funcţionale a muncii
sunt necesare reacţii pragmatice, operaţionale, care să vizeze:
– realizarea „tranziţiei de la şcoală la muncă” prin inserţia pe piaţa muncii a absolvenţilor
diferitelor instituţii de învăţământ;
– asigurarea de locuri de muncă în concordanţă cu pregătirea profesională a solicitantului;
– promovarea „învăţării pe tot parcursul vieţii” ca mijloc de integrare şi reintegrare pe
piaţa muncii şi, uneori, chiar ca o alternativă la ocupare;
– egalitate de şanse/oportunităţi şi tratament pe piaţa muncii;
– evitarea decapitalizării potenţialului uman prin subutilizare, subocupare, părăsirea
pieţei muncii ca efect al descurajării, pierderii speranţei de a găsi un loc de muncă;
– sporirea eficienţei şi competitivităţii instituţiilor specializate şi a personalului
responsabil cu gestionarea resurselor umane;
– orientarea politicilor de ocupare spre promovarea măsurilor active de ocupare şi
focalizarea lor către grupurile defavorizate.

23
PIAŢA MUNCII IN UNIUNEA EUROPEANA

În procesul formării pieţei muncii în plan comunitar s-au manifestat următoarele


situaţii:
– În momentul semnării Tratatului de la Roma exista şi funcţiona în fiecare dintre
statele semnatare ale acestuia o piaţă a muncii, parte componentă a pieţei naţionale a
fiecărui stat dar şi a pieţei europene şi mondiale a muncii.
– Pe teritoriul unora dintre statele luate în discuţie s-a format şi a funcţionat, paralel cu
piaţa oficială a muncii, o piaţă neagră neoficială, care a influenţat în anumite limite
comportamentul, funcţionarea şi evoluţia celei oficiale.
– Existenţa unor diferenţe în nivelul ofertei de forţă de muncă pe fiecare din aceste
pieţe legate de evoluţia demografică în Europa, după cel de-al doilea război mondial
dar şi modificările în structura upoplaţiei pe limite de vârste, a creşterii ponderii
femeilor în viaţa economică, a prelungirii duratei medii de şcolarizare, etc.
– Rolul jucat de guvernele statelor în procesul de formare, funcţionare şi reglementare
a pieţei naţionale a muncii, prin crearea unui cadru legislativ şi instituţional care să
asigure punerea în practică a măsurilor de securitate socială, de urmărire a gradului
de ocupare a forţei de muncă, a nivelului de trai al populaţiei.
– Rolul jucat de mişcările sindicale în funcţionarea şi evoluţia pieţei muncii în fiecare
dintre state: în Marea Britanie, Germania, Franţa, Belgia mişcările sindicale au avut o
mare putere de influenţă în stabilirea salariului nominal, a celui real, al ocupării forţei
de muncă, al respectării drepturilor sociale legate de ajutorul de şomaj, pensia privind
incapacitatea de muncă, pensia de bătrâneţe, etc.
– Atracţia exercitată de economiile din Europa de Vest asupra forţei de muncă din
Europa centrală şi de Est dar şi asupra celei din fostele colonii ale Marii Britanii,
Franţei, Olandei.
– Distribuţia sectorială diferită a forţei de muncă în fiecare dintre ţările membre şi
candidate la U.E.
Factorii care au determinat dezvoltarea şi evoluţia pieţei muncii în UE au fost:
1. Evoluţia demografică a populaţiei din Europa de Vest după cel de-al doilea război
mondial. Rata medie de creştere a populaţiei a fost diferită în ţările care compun UE,
astfel: între 1965 şi 1980 a fost relativ scăzută în Marea Britanie 0,2%, Belgia 0,3%, mai
mare în Olanda 0,9%, Spania 1,5%, Irlanda 1,2%. Începând din 1986 a înregistrat un
regres la nivelul întregii uniuni. Pentru anul 2050 se prevede o scădere a populaţiei apte
de muncă, la nivelul UE cu 18% comparativ cu anul 2004, în timp ce numărul populaţiei
de peste 65 de ani va creşte cu 60%.

24
2. Densitatea populaţiei este diferită pe regiuni, cu valori înalte în zonele puternic
industrializate din Germania, Belgia, Olanda, unde venitul pe locuitor înregistrează
niveluri peste valoarea medie şi scăzute în Spania, Grecia, Irlanda, unde se înregistrează
cele mai mici valori ale venitului pe locuitor.
3. Mobilitatea forţei de muncă în interiorul UE. După anul 1986 au apărut o serie de
tendinţe noi în migrarea forţei de muncă, astfel:
- a crescut ponderea migraţiilor între ţările din Nord şi Marea Britanie şi Germania,
scăzând ponderea fluxurilor dinspre statele din sud
- a crescut ponderea persoanelor cu pregătire profesională superioară şi a managerilor în
totalul forţei de muncă care migrează în interiorul Comunităţii.
- s-au schimbat priorităţile în privinţa alegerii noului loc de muncă; dacă la început
fluxurile migratorii se orientau spre industriile manufacturiere sau construcţii, în prezent
se îndreaptă spre sectorul bancar, al asigurărilor sociale, în general, sectorul serviciilor
- se accentuează deplasarea forţei de muncă dinspre nord spre sud, tendinţă
determinată de dezvoltarea industriei turismului, a serviciilor în Italia,
Spania, Portugalia, Grecia.
4. Migraţia forţei de muncă din exterior spre spaţiul comunitar. Acest fenomen s-a
manifestat în moduri diferite după încheierea războiului, însă, în prezent, tendinţele
manifestate sunt:
- existenţa unor fluxuri de forţă de muncă provenind din Africa şi de pe coasta Mării
Mediterane, spre Italia, Franţa, Belgia, Olanda, Germania
- dezvoltarea unor fluxuri de forţă de muncă provenind din Asia, spre Belgia, Olanda,
Germania
- existenţa unor fluxuri de forţă de muncă provenind din estul Europei spre Germania,
Olanda, Norvegia.
- creşterea fluxurilor de forţă de muncă din unele state puternic industrializate spre cele
comunitare. De exemplu, în Marea Britanie fluxuri de forţă de muncă provenind din SUA
şi Japonia.

Ocuparea forţei de muncă

Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, promovarea ocupării a


fost adăugată pe lista obiectivelor Comunităţii, devenind „o problemă de interes comun” .
Tratatul cuprinde prevederi referitoare la politica de asigurare a locurilor de muncă
şi de protecţie socială; statele membre trebuie să promoveze o politică de coordonare a
creării de locuri de muncă în vederea dezvoltării capacităţii de elaborare a unei strategii
comune privind nivelul ocupării forţei de muncă.

25
Obiectivul stabilit prin tratat era acela de a atinge un înalt nivel al ocupării fără
însă ca aceasta să afecteze competitivitatea. În vederea atingerii acestui obiectiv,
Comunităţii îi este conferită o nouă responsabilitate, ca o completare a activităţii statelor
membre, respectiv elaborarea unei strategii coordonate pentru ocupare. Principalul
element al acestei strategii îl constituie un set de linii directoare comune.
Noul Titlu VIII privind ocuparea prevede care sunt obiectivele şi cum
să fie îndeplinite, conţinând şi prevederi referitoare la înfiinţarea unui Comitet de
Ocupare.

Politici sociale

În ceea ce priveşte politica socială, Tratatul de la Amsterdam a avut din nou un rol
important în sensul adăugării unui plus de coerenţă prin includerea, în Tratatul CE, la
Titlul XI, a prevederilor privind domeniul social existente în alte documente.
Ca şi în cazul domeniului ocupării forţ ei de muncă, politica socială a devenit o
responsabilitate comună a statelor membre şi a Comunităţii Europene. Obiectivele acestei
politici sociale sunt promovarea ocupării, îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi de muncă,
protecţie socială adecvată, dialog între conducerea întreprinderii şi lucrători, dezvoltarea
resurselor umane în vederea ocupării şi combaterea excluziunii.
Tratatul mai prevede, de asemenea, c ă unele domenii trebuie reglementate prin
legislaţie specială, la nivel de directive, elaborate cu consultarea partenerilor sociali
reuniţi în Consiliul Economic şi Social şi aprobate cu unanimitate prin procedura co-
deciziei – Consiliu - Parlament. Printre aceste domenii se numără:

Sănătatea şi securitatea la locul de muncă;


– Condiţiile de muncă;
– Informarea şi consultarea lucrătorilor;
– Egalitatea între bărbaţi şi femei în ceea ce priveşte oportunităţile pe piaţa muncii şi
tratamentul la locul de muncă. Prin aceeaşi procedură, Consiliul poate adopta măsuri
destinate combaterii excluziunii sociale. De asemenea, Consiliul are sarcina de a aproba,
cu unanimitate, reglementări în următoarele domenii:
– Securitatea socială şi protecţia socială a lucrătorilor;
– Protecţia lucrătorilor ale căror contracte individuale de muncă încetează;
– Reprezentarea şi apărarea colectivă a intereselor lucrătorilor şi angajatorilor
– Condiţiile de angajare a cetăţenilor statelor terţe;
– Contribuţii financiare pentru promovarea ocupării şi creării de locuri de muncă

26
În ceea ce priveşte formarea profesională, prevederi referitoare la acest domeniu se
regăsesc în Tratat în Capitolul 3 al Titlului XI. Comunitatea contribuie la dezvoltarea
unei educaţii de calitate, prin încurajarea cooperării dintre statele membre şi, în cazul în
care este necesar, prin sprijinirea şi completarea acţiunii acestora, respectând pe deplin
responsabilitatea statelor membre fa ţă de conţinutul învăţământului şi de organizarea
sistemului educaţional, precum şi diversitatea lor culturală şi lingvistică.

REGLEMENTĂRI COMUNITARE ÎN DOMENIUL OCUPĂRII

După cum am meţionat în partea introductivă, reglementarea europeană de bază în


domeniul ocupării este Tratatul de la Amsterdam (1997), care aduce modificări şi
completări Tratatului CE de la Roma. Una dintre aceste modificări/ adăugiri o reprezint ă
introducerea unui titlu dedicat special ocupării forţei de muncă, respectiv Titlul VIII (în
versiunea consolidată a Tratatului CE) “Ocuparea forţei de muncă”, separat de domeniul
politicilor sociale care fac obiectul Titlului XI (în versiunea consolidată a Tratatului CE)
“Politica Socială, Educaţia, Formarea Profesională şi Tineretul”.
Aceast ă abordare arată cât de important a devenit domeniul ocupării într-o Europă
aflată în competiţie cu celelalte mari puteri economice ale lumii.

Tratatul CE – Titlul VIII “Ocuparea forţei de muncă”

Articolul 2 al Tratatului CE arată că misiunea, scopul Comunităţii este să


promoveze pe teritoriul său:

– dezvoltare armonioasă, echilibrată şi durabilă a activităţilor economice,


– un nivel ridicat de ocupare a forţei de muncă şi de protecţie socială,
– egalitatea între bărbaţi şi femei,
– creştere durabilă şi neinflaţionistă,
– un grad ridicat de competitivitate şi de convergenţă a performanţelor economice,
– un nivel ridicat de protecţie şi de ameliorare a calităţii mediului,
– nivelului şi calităţii vieţii, coeziunea economică şi socială şi solidaritatea între
statele membre.
Modul prin care poate fi atins acest deziderat este instituirea unei pieţe comune, a
unei uniuni economice şi monetare şi prin punerea în aplicare a politicilor sau acţiunilor

27
comune prevăzute în textul tratatului.
Între aceste politici şi acţiuni comune se numără şi domeniul ocupării forţei de
muncă, la articolul 3 arătându-se: “...... activităţile Comunităţii vor include .... (i)
promovarea coordonării politicilor de ocupare a Statelor Membre în scopul îmbunătăţirii
eficienţei acestora prin realizarea unei strategii coordonate pentru ocupare.”
În afara acestor prevederi cu caracter general, aspectele specifice legate de
ocuparea forţei de muncă şi de modul în care acest domeniu este gestionat la nivelul
Uniunii Europene, sunt cuprinse în Titlul VIII al versiunii consolidate a Tratatului,
articolele 125 - 130.
La primul articol al acestui titlu se arată că Statele membre împreună cu
Comunitatea se angajeaz ă să elaboreze o strategie coordonată de ocupare a forţei de
muncă cu scopul de a promova o forţă de munc ă formată, calificată şi adaptabilă, precum
şi pieţ e ale muncii capabile să reacţioneze rapid la evoluţia economiei, astfel încât să
poată fi realizate obiectivele prevăzute la articolul 2, prezentate anterior.
Statele Membre, având în vedere faptul că promovarea ocupării forţei de muncă
este considerat ă o problem ă de interes comun, au misiunea ca prin intermediul
politicilor lor naţionale de ocupare a forţei de muncă, să contribuie la realizarea
obiectivelor menţionate într-un mod compatibil cu liniile directoare generale ale
politicilor economice ale statelor membre şi ale Comunităţii.
Comunitatea contribuie la realizarea unui nivel ridicat al ocupării forţei de muncă
prin încurajarea cooperării dintre statele membre, precum şi prin susţinerea şi, în cazul în
care este necesar, prin completarea acţiunii lor.
Procedând astfel, Comunitatea respectă pe deplin competenţele Statelor Membre
în această materie.
Această ultim ă prevedere este deosebit de importantă întrucât ea arată caracterul
special al relaţiei Comunitate – State Membre în domeniul ocupării for ţei de muncă.
Astfel, spre deosebire de alte domenii, unele dintre ele menţionate în partea introductivă,
problematica ocupării nu face obiectul unor norme de tip directivă, care trebuie preluate
în legislaţia naţională, ci este lăsată la latitudinea Statelor Membre, acestea fiind
responsabile pentru luarea măsurilor necesare atingerii obiectivelor stabilite la nivel
comunitar.
În acest context, rolul Comunităţii este de a stabili, dar tot împreună cu Statele
Membre, ţintele (nivelul acestora) ce trebuie atinse şi de a asigura, prin instituţiile sale,
cadrul necesar cooper ării între Statele Membre. În acelaşi timp, Tratatul prevede şi faptul
c ă SM au la rândul lor obligaţia de a-şi coordona acţiunile în acest domeniu, în cadrul
Consiliului European.
Procedura prin care se realizeaz ă această coordonare în cadrul Consiliului este
prevăzută la art.128 al Tratatului şi ea reprezintă concretizarea modului în care este
abordată, la nivel comunitar, politica privind ocuparea forţei de muncă. Astfel, Consiliul

28
European analizează în fiecare an situa ţia ocupării forţei de muncă din Comunitate şi
adoptă concluzii în această privinţă, pe baza unui raport anual comun al Consiliului şi
Comisiei Europene.
Pe baza acestor concluzii, Consiliul, hotărând cu majoritate calificată la
propunerea Comisiei şi după consultarea Parlamentului European, a Comitetului
Economic şi Social, a Comitetului Regiunilor şi a Comitetului pentru Ocupare,
elaborează anual linii directoare de care Statele Membre ţin seama în politicile naţionale
de ocupare a forţei de muncă care, pentru a se asigura coerenţa, trebuie să fie compatibile
cu liniile directoare generale.
Tratatul prevede că fiecare Stat Membru transmite Consiliului şi Comisiei un
raport anual privind principalele măsuri pe care le-a luat pentru a pune în aplicare propria
politică de ocupare a forţei de muncă, ţinând seama de liniile directoare privind ocuparea
forţei de muncă.
Pe baza rapoartelor menţionate mai sus şi după obţ inerea avizului din partea
Comitetului pentru Ocupare, Consiliul analizează anual, ţinând seama de liniile directoare
privind ocuparea forţei de muncă, punerea în aplicare a politicilor de ocupare a forţei de
muncă ale Statelor Membre.
Consiliul, hotărând cu majoritate calificat ă la recomandarea Comisiei, poate face
recomandări Statelor Membre, în cazul în care în urma analizei efectuate consideră
necesar acest lucru.
Pe baza rezultatelor analizei respective, Consiliul şi Comisia întocmesc un raport
anual comun privind situaţia ocupării forţei de munc ă în Comunitate şi punerea în
aplicare a orientărilor privind ocuparea forţei de muncă, pe care îl adresează Consiliului
European.
De asemenea, Tratatul prevede, la articolul 129, modul în care Consiliul
European poate sprijini Statele Membre prin adoptarea unor măsuri de încurajare
destinate să favorizeze cooperarea dintre acestea şi să susţină acţiunea lor în domeniul
ocupării forţei de muncă prin iniţiative care urmăresc dezvoltarea schimburilor de
informaţ ii şi de bune practici, punând la dispoziţie analize comparative şi îndrumări,
precum şi prin promovarea abordărilor novatoare şi prin evaluarea experienţelor, în
special prin recurgerea la proiectele pilot. Aceste măsuri nu presupun armonizarea actelor
cu putere de lege şi a normelor administrative ale statelor membre.
Ultimul articol al Titlului VIII stabileşte bazele legale pentru înfiinţarea unui
Comitet pentru Ocupare, cu caracter consultativ, pentru a promova coordonarea între
statele membre a politicilor în materie de ocupare a forţei de muncă şi de piaţă a muncii.
Comitetul are ca atribuţii:
- să urmărească evoluţia situaţiei ocupării forţei de muncă şi a politicilor de ocupare
a forţei de muncă în Statele Membre şi în Comunitate;

29
- să formuleze avize la cererea Consiliului sau a Comisiei ori din proprie iniţiativă şi
să contribuie la pregătirea hotărârilor Consiliului ce privesc domeniul ocupării.

Strategia Europeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă


În urma noilor reglementări prevăzute de Titlul VIII al Tratatului CE a fost
lansată, cu ocazia Summit-ului de la Luxemburg din noiembrie 1997, Strategia
Europeană pentru Ocupare organizată sub forma unor linii directoare, aprobate prin
Decizie a Consiliului European.
Un moment deosebit de important în evoluţia Strategiei Europene pentru Ocupare
îl reprezintă întâlnirea la nivel înalt de la Lisabona din luna martie 2000 în cadrul căreia
s-a stabilit un obiectiv strategic pentru Uniunea Europeană, pentru următorul deceniu şi
anume: Uniunea Europeană să devină cel mai dinamic şi competitiv spaţiu economic
bazat pe cunoaştere din lume, în măsură să realizeze o creştere economică durabilă, cu
locuri de muncă mai multe şi mai bune şi o coeziune socială sporită.
Această strategie a fost elaborată în scopul capacitării Uniunii Europene în vederea
cre ării condiţiilor necesare unei ocupări depline, în contextul unei reale şi mai strânse
coeziuni sociale până în anul 2010.
De asemenea, în cadrul aceleiaşi întruniri, s-au stabilit ca obiective globale, la
nivel european, atingerea unei medii a ratei generale de ocupare de 70 % şi a ratei de
ocupare în rândul femeilor de 60 %, până în anul 2010.
Întrunirea la nivel european de la Stockholm - martie 2001 a stabilit alte două
obiective intermediare şi un obiectiv suplimentar, respectiv atingerea, până în anul 2005,
a unei rate generale de ocupare de 67% şi a unei rate de ocupare în rândul femeilor de
57% precum şi atingerea, până în anul 2010, a unei rate de ocupare de 50% în rândul
forţei de muncă cu vârsta cuprinsă între 55 şi 64 de ani.
În cadrul întâlnirii la nivel înalt de la Barcelona (Martie 2002) s-a confirmat faptul
că ocuparea deplină constituie obiectivul global al Uniunii Europene şi s-a solicitat o
Strategie de Ocupare consolidată, în vederea realizării obiectivelor stabilite de Strategia
Lisabona, în contextul extinderii Uniunii.
Urmare unei evaluări intermediare a Strategiei Lisabona (Raportul Kok), realizată
de un colectiv independent Comisia a prezentat, în februarie 2005, o Comunicare privind
creşterea economică şi locurile de muncă prin care s-a propus un nou start pentru
Strategia Lisabona concentrat asupra a două scopuri:
1. dezvoltare economică puternică şi de durată şi
2. locuri de muncă mai multe şi mai bune.
Acest nou start include şi o revizuire a modului de administrare a Strategiei
Europene pentru Ocupare, astfel încât să se maximizeze corelarea între măsurile naţionale
şi acţiunile Comunitare.

30
Această relansare a Strategiei Lisabona s-a concretizat sub forma Liniilor integrate
pentru creştere economică şi locuri de muncă 2005-2008. Aceste linii integrate tratează
atât aspectele macroeconomic (liniile directoare 1 – 6) şi microeconomic (liniile
directoare 7 - 16) cât şi domeniul ocupării forţei de muncă (liniile directoare 17 – 24).
În ceea ce priveşte liniile directoare în domeniul ocupării pentru anul 2005, ele au
fost tratate separat din punct de vedere legislativ, fiind aprobate prin Decizia Consiliului
nr.2005/600/EC privind liniile directoare ale politicilor de ocupare ale Statelor Membre.
În această Decizie a Consiliului este menţionat şi noul mod de administrare a
Strategiei Europene pentru Ocupare, menţionat cu ocazia relansării Strategiei Lisabona.
Astfel, Statele Membre nu vor mai elabora Planuri Naţionale de Acţiune pentru
Ocupare, ci Programe Naţionale de Reformă care să conţină politici şi măsuri orientate pe
următoarele priorităţi:
– atragerea şi reţinerea mai multor persoane pe piaţa muncii, creşterea ofertei de
muncă şi modernizarea sistemelor de protecţie socială,
– îmbunătăţirea adaptabilităţii lucrătorilor şi întreprinderilor, creşterea investiţiei în
capitalul uman,
– obiectivul fiind ocuparea deplină, calitatea locurilor de muncă, productivitatea
muncii şi coeziunea socială.
Noul mod de administrare/coordonare a Strategiei Europene pentru Ocupare în
contextul Strategiei Lisabona, implică: Liniile Directoare pentru Ocupare (integrate):
la propunerea Comisiei, Consiliul European aprobă liniile directoare care stabilesc
priorităţile comune ale statelor membre în domeniul ocupării; Decizia Consiliului
nr.2005/600/EC privind liniile directoare ale politicilor de ocupare ale Statelor Membre
men ţionează pot fi modificate, în integralitatea lor, doar odată la 3 ani, însă în fiecare an
pot fi revizuite.
Programele Naţionale de Reformă în care fiecare Stat Membru prezintă modul în care
aceste linii directoare vor fi abordate la nivel naţional.
Raportul Comun privind Ocuparea: capitolul Ocupare din rapoartele anuale de
progrese asupra Programelor Naţionale de Reformă va fi adoptat de Consiliu şi va deveni
Raportul Comun privind Ocuparea.
Recomandările: Consiliul, la propunerea Comisiei, poate decide, cu majoritate
calificată, asupra efectuării unor recomandări specifice fiecărui Stat Membru.
Raportul anual de progres al UE: Comisia analizează progresul făcut atât la nivel
naţional cât şi la nivel comunitar pe baza monitorizării periodice a acţiunilor menţionate
în Programul comunitar Lisabona şi pe baza evaluării implementării programelor
naţionale ale Statelor Membre. Pe baza acestei evaluări anuale, Comisia va putea
identifica, dacă este necesar, noi acţiuni care vor conduce la revizuirea Programului
comunitar Lisabona.

31
CONSIDERAŢII PROPRII ŞI CONCLUZII
În concluzie, piaţa muncii va cauta specializarea, avantajele care vor diferenţia
"candidaţii" fiind vizibile în deţinerea de competenţe specifice şi în practicarea
exerciţiului gândirii strategice. Este de aşteptat o creştere a cererii de specialişti în
domeniul serviciilor (la mare preţ în societăţile de consum), cu o incidenţă mai scazută pe
termen mediu şi lung a ocupaţiilor care pot fi înlocuite prin tehnologizare.
In acest context, dezvoltarea unei cariere trebuie să fie mai mult decât oricând o
atitudine asumată. Consistenţa alegerilor depinde într-o masură covârşitoare de gradul de
informare, mijloacele media oferind o sursă importantă pentru identificarea investiţiilor
noi, dar şi a proiectelor de anvergura care presupun extinderea cererii pe piaţa muncii. Nu
trebuie subestimată niciodata importanţa crearii reţelelor de cunoştinţe în domeniile de
interes, dar şi menţinerea unui contact permanent cu tendinţele economice care generează
impact direct asupra pieţei muncii.
Orice activitate economică, în condiţiile economiei de piaţa asociază, în mod
obiectiv, factorul de producţie capital, cu încă un factor esenţial, factorul muncă. Acest
factor se procură prin intermediul pieţei, piaţa muncii constituindu-se astfel, într-un
subsistem al economiei de piaţă. Pe aceasta piaţă funcţionează cererea şi oferta, se
formează un preţ, dar toate acestea se manifestă în funcţie de specificul determinat de
obiectul tranzacţiilor de pe această piaţă.
In cadrul pieţei muncii se întâlnesc cei ce poseda factorul de producţie capital cu cei
care deţin factorul de producţie muncă.
Piaţa muncii este influenţată de factori de ordin demografic, social-politic,
psihologic etc.
Factorul demografic influenţează în mod special oferta de munca, populaţia ţării
fiind “rezervorul” care alimentează permanent aceasta piaţă. Dar, pe piaţa muncii,
subiecţii ofertanţi nu sunt toţi cetăţenii unei ţări. In primul rând trebuie luat în
consideraţie factorul vârstă, cele doua limite inferioare şi superioare, ceea ce conturează
noţiunea de “populaţie aptă de muncă”
Pentru analiza economică, o mare importanţă o prezintă structurarea pieţei muncii,
ea permitând cunoaşterea proporţiilor în care se folosesc resursele de muncă, ca urmare a
repartizarii lor, în functie de cerere si oferta, pe diferite ramuri si subansambluri ale
activitatii economice: agricultura, industrie, servicii etc., ceea ce indica nivelul tehnologic
din economia tarii si in general, gradul ei de dezvoltarte economica.
Principalul scop urmarit pe piata muncii este ajungerea la o stare de echilibru intre
principalele componente. In momentul in care nu se atinge stare de echilibru apare
fenomenul de somaj.
Analiza acestui fenomen, cauzele si modalitatile de combatere prezinta un mare
interes pentru intreg sistemul economic al unui stat.

32
BIBLIOGRAFIE

 Economia Romaniei si Uniunea Europeana


volumul I autori: Prof.univ.dr. Coralia ANGELESCU; Prof.univ.dr. Dumitru CIUCUR
(coordonatori); Asist.univ.drd. Mirela ACELEANU

 Economia sectorului public Prof.univ.dr. Dorel


AILENEI Lect.univ.dr. Tudor GROSU

 Economie Microeconomie si
Macroeconomie Conf.univ.dr. Claudiu DOLTU

33