Prin capodopera Baltagul (1930), Sadoveanu realizează o noua
interpretare a mitului mioritic, versul-motto indicând sursa de inspiraţie:
„Stăpâne, stăpâne, / Mai cheamă ş-un câne”. Publicat în 1930, romanul a fost scris în 17 zile cand autorul se afla la vârsta de 50 de ani. Este un roman tradițional pentru că se constituie ca o expresie a vieţii satului românesc, a universului rural dar și a specificului personajelor: ţăranul este „ principalul meu erou” mărturisind Sadoveanu. Avem de-a face cu o imagine idilică a acestuia și de un pitoresc profund, diferit de țăranul conștient moral al lui Slavici sau de cel crud, brutal al lui Rebreanu și mai apoi Preda. De asemenea romanul valorifică tradiții românești: oierit, tors, ritualuri de sărbători, nuntă, înmormântare, botez etc. Lumea lui Sadoveanu este puternic înrădăcinată în credința creștină specifică poporului român dar și în obiceiurile precreștine precum vizita la baba Maranda, mulțimea superstițiilor de care ține seama cu atenție. Baltagul este și roman mitic pentru că zugrăveşte o civilizaţie veche pastorală și valorifică mituri precum cel al transhumanței (Miorița) sau cel al coborârii în Infern (Isis și Osiris). Poate fi încadrat și în realismul de tip obiectiv având un narator obiectiv, omniscient, neimplicat în acțiune, narațiune la persoana a III-a, prin realismul descrierilor și prin tehnica detaliilor folosită în portretizare. Putem identifica și elementele reale de cronotop (Bistrița, Vatra Dornei) sau legătura strânsă care se stabilește între mediu și personaje (vezi grija soției pentru împlinirea datinilor sociale). Tema romanului Baltagul este una cu un grad mare de generalitate: condiția munteanului care trăiește în zona de interferență a lumii vechi cu cea nouă. Din această mare temă se desfac celelalte teme, subordonate: iubirea, moartea, familia, inițierea, răzbunarea. Un prim episod reprezentativ este constituit de povestea despre neamurile lumii pe Nechifor care obișnuia să o rostească la cumetrii și ospețe. Aceasta surprinde în mod subtil specificul muntenilor: neînzestrați nativ, dar puternici, dârzi, cun inimă bună și dragoste de petrecere. Un alt episod este acela al nopții petrecute în prăpastie de către Gheorghiță lângă trupul tatălui său. Amintind de coborârea în Infern a lui Isis, momentul, de o încărcătură tensională foarte mare, contează în ceea ce înseamnă maturizarea acestui personaj. Viziunea despre lume înfățișată în acest roman profund tradițională. Personajele sunt așezate la granița dintre nou și vechi. Modernizare aduce cu ea pericolul uitării ordinii lumii, deci scriitorul se simte dator să o evoce pentru a o salva. Omul arhaic, desprins de liniștea naturii se confruntă cu lumea modernă. La fel se întâmplă și cu Nechifor Lipan, personajul absent al romanului, obligat de mersul noii lumi să se desprindă de natura protectoare și să coboare în valea Dornelor, unde moartea ipotetică din Miorița se înfăptuiește. Titlul romanului este simbolic. În sensul arhaic, baltagul este unealta magică şi simbolică însuşită de răufăcători, armă a crimei dar recucerită de erou cu scopul de a face dreptate. Ea e nedezlipită de imaginea muntenilor și denotă ceva din hotărârea și dârzenia acestora. Perspectiva narativă este una obiectivă, specifică prozei realiste. Narațiunea se realizează la persoana a III-a, naratorul nefiind implicat în desfășurarea acțiunii.