Sunteți pe pagina 1din 16

CURSUL 2

METODELE EVALUĂRII PSIHOLOGICE

Cuprins:

1. Alcătuirea bateriei de metode


2. Colectarea computerizată a datelor
3. Tipuri de cercetare ştiinţifică
4. Tipuri de abordare a evaluării psihologice
5. Noţiunea de metodă. Specificul metodelor evaluării psihologice
6. Tehnici nepsihometrice de colectare a informaţiilor
7. Tehnici cvasipsihometrice utilizate în psihodiagnostic

1. Alcătuirea bateriei de metode

Pentru ca evaluarea psihologică să poată răspunde la întrebările inițial concepute în


legătură cu persoana evaluată, este necesară folosirea simultană a mai multor metode de
colectare a informațiilor. Fiecare tip de metodă va acoperi o parte din varianța întregului
comportament investigat.
Metodele alese trebuie să întrunească o serie de condiții (Martin, în Ciorbea, 2015):
 Structură coerentă – procedurile nu se aleg haotic, ci structurat și sistematizat, în
strânsă legătură cu ipotezele asumate,
 Rol de predictor – orice metodă am alege, ea trebuie să fie capabilă să ne spună ceva
despre comportamentul viitor al persoanei,
 Adecvare psihometrică – concept propus de Anastasi și Urbina (1997) – un instrument
are adecvare psihometrică dacă materialul său (itemi, proceduri de administrare,
modalități de răspuns, instructaj) este standardizat, dacă dispune de un acord rezonabil
inter-evaluatori în ce privește codarea, dacă are fidelitate bună, dacă are tabele de norme
adecvate, dacă este valid,
 Relevanță – un predictor este relevant dacă prezența sa în baterie este justificată prin
contribuția acestuia la răspunsurile pe care evaluarea psihologică trebuie să le ofere în
legătură cu cazul abordat,
 Validitate incrementală – se concretizează în preocuparea evaluatorilor de a colecta
informații într-o cantitate și de un tip care să faciliteze răspunsurile la întrebările de
referință ale cazului abordat. Selecția predictorilor în bateria pe baza validității
incrementale permite colectarea mai multor informații, simultan cu eliminarea
informației redundante și a suprapunerilor inutile. Este acel tip de validitate care ne
permite să eliminăm probe care fie au o corelație nedorită cu alte probe, fie nu aduc
informație nouă în evaluarea psihologică,
 Funcționarea aditivă – lărgește perspectiva psihologului asupra problemei care face
din persoana evaluată un caz de abordat. De exemplu, un elev are note mici la școală.
Va fi testat din punctul de vedere al abilităților intelectuale, dar și al trăsăturilor de
personalitate, pentru a putea determina cauza. Se vor folosi deci teste de inteligență și
de personalitate. Aceste categorii de teste au validitate incrementală, întrucât oferă
informații diferite, dar aplicate împreună, îndeplinesc o funcție aditivă,
 Funcționarea confirmatorie – predictorii ajută la dobândirea de dovezi suplimentare

1
pentru susținerea unor concluzii derivate din informațiile colectate. În astfel de cazuri,
se efectuează 2 sau 3 măsurători ale aceleiași caracteristici psihologice, utilizând
metode din aceeași baterie.
Mai trebuie menționat că procesul de alegere a metodelor depinde de antrenamentul,
experiența și cultura psihologică a evaluatorului, care de altfel, își vor face simțită prezența pe
tot parcursul procesului evaluativ.
În concluzie, faptul că mai multe surse de informație evoluează în aceeași direcție este
de natură să sporească încrederea în rezultatele obținute. În același timp, utilizarea unei singure
surse de informații conduce la evaluăi ale căror concluzii vor fi imprecise și nu vor conduce la
atingerea obiectivelor evaluării psihologice.

2. Colectarea computeriată a datelor

Computerul este, de câteva decenii, omniprezent în activitatea psihologului. Printre


altele, el este folosit și în colectarea datelor și interpretarea lor. Există și teste, cum este
Rorschach și alte tehnici proiective, unde colectarea computerizată nu se poate folosi, întrucât,
la acest test, e necesară notarea fiecărei reacții a subiectului în momentul efectuării sarcinii.
Practic, computerul este util în colectarea datelor pentru testele de aptitudini, inventarele de
personalitate, testele situaționale, etc. (Martin, în Ciorbea, 2015, p.66).
Avantajele metodei computerizate sunt următoarele:
 Administrarea interactivă a itemilor
 Scorarea automată a răspunsurilor
 Prelucrarea scorurilor la test prin diverse statistici
 Standardizarea stimulilor (de ex., asigurarea aceluiași grad de luminozitate,
imposibilitatea de a reveni la paginile și soluțiile anterioare, același timp de
administrare, etc.)
 Evitarea erorilor mecanice, care mai apar uneori în variantele creion-hârtie,
 Diminuarea greșelilor în scorarea testelor
 Realizarea unei bănci de itemi din care pot fi generate teste viitoare
 Posibilitatea de a realiza itemi cu desfășurare în dinamică
 Testare rapidă – se permite estimarea scorului final cu ajutorul unor scale Guttman
 Stocarea separată a datelor obținute pe fiecare metodă în parte.
Totuși, după cum vă puteți da seama, această metodă de colectare a datelor nu este
lipsită de imperfecțiuni, astfel (Martin, în Ciorbea, 2015, p.68):
 Nu toți subiecții sunt familiarizați cu computerul, fapt ce se poate traduce în disconfort
sau anxietate ce influențează grav calitatea informațiilor colectate
 Nu există suficiente dovezi privitoare la egalitatea / echivalența testării computerizate
vs. testarea clasică
 Ușurința cu care programele software pot dobândi o anumită autonomie în raport cu
forma clasică a testelor. Aceasta face posibilă administrarea lor de către persoane
neautorizate, fapt ce poate aduce prejudicii grave atât profesiei de psiholog, cât și
persoanelor evaluate.

3. Tipuri de cercetare ştiinţifică

În opinia lui Nicky Hayes şi Sue Orrell (2010, p.471) există 2 abordări principale ale
cercetării ştiinţifice: ipotetico-deductivă şi inductivă.

2
În cercetarea de tip ipotetico-deductiv, cercetătorul începe printr-o teorie, apoi
investighează dacă aceasta este adevărată prin generarea de ipoteze şi testarea acestora.
În cercetarea inductivă, omul de ştiinţă trasează principii şi idei generale din datele
colectate.
Abordarea ipotetico-deductivă începe printr-o teorie care explică motivul pentru care se
întâmplă ceva. Teoria se bazează pe anumite observaţii anterioare. Acestea pot fi observaţii
informale, rezultate din experienţă, sau observaţii dezvoltate cu atenţie în urma rezultatelor
altor studii sau extrase din cercetări.
Este necesară apoi testarea teoriei respective, pentru a vedea dacă ea se verifică în
realitate. Acest lucru se realizează printr-o cercetare.
Oamenii de ştiinţă utilizează un termen specific pentru ideile care sunt supuse verificării
în acest mod, numite de ei ipoteze. O ipoteză este o predicţie asupra a ceea ce se va întâmpla
într-o anumită situaţie. Este întotdeauna bazată pe o teorie şi exprimă ceea ce crede
experimentatorul că se va întâmpla dacă teoria este adevărată. Deci, definirea ipotezelor este o
parte vitală a acestui tip de metodă ştiinţifică.
O dată ce ipoteza a fost formulată, cercetătorul elaborează un studiu sistematic în scopul
de a testa ipoteza şi de a vedea dacă aceasta se verifică. Rezultatele acestui studiu îi permit
cercetătorului fie să respingă, fie să accepte ipoteza. Dacă ipoteza este acceptată, atunci ea este
folosită pentru a susţine teoria. Dacă ipoteza este respinsă, atunci acest lucru sugerează că este
posibil ca teoria să nu fie adecvată şi că este nevoie probabil de o nouă teorie (Hayes şi Orrell,
2010, p.472).
Abordarea inductivă începe cu strângerea datelor. Această colectare trebuie să
pornească de la o sursă originală.
Unele tipuri de cercetări inductive sunt destul de directe (de exemplu, cercetări
implicând stimularea diferitelor zone cerebrale, pacientul fiind întrebat ce a simţit). Alte tipuri
de cercetări utilizează date de interviu pentru a înţelege experienţele oamenilor. După ce datele
au fost colectate, psihologul le analizează, căutând teme şi principii comune pe care datele
respective le pot dezvălui. Acest tip de analiză este un proces lung şi solicitant.
Cercetarea inductivă este utilizată în general atunci când sunt explorate zone de
cunoaştere complet noi (Hayes şi Orrell, 2010, p.473).
Pentru studenţii de la psihologie este mult mai practic să utilizeze metodele ipotetico-
deductive, pentru a se asigura că studiile sunt realizate în mod adecvat.

4. Tipuri de abordare a evaluării psihologice

Măsurarea în psihologie, şi cu atât mai mult în evaluarea psihologică, reprezintă o


paradigmă centrală, paradigma nomotetică. O perspectivă diametral opusă este paradigma
abordării clinice sau paradigma ideografică, unde măsurătoarea caracteristicilor psihice joacă
mai mult un rol secundar (Martin, 2007, p.45).
Abordarea nomotetică – axată pe definirea legilor ce guvernează funcţionarea
personalităţii şi abordarea idiografică – centrată pe studiul individului uman considerat în
unicitatea şi globalitatea personalităţii sale.
În psihologie, abordarea nomotetică are ca obiectiv studierea a ceea ce indivizii au în
comun. Ea permite identificarea trăsăturilor sau tipurilor de personalitate. Abordarea
ideografică, dimpotrivă, analizează individul în globalitatea sa, ţinând cont de toate
componentele care intră în interacţiune; ea privilegiază studiul cazului într-o perspectivă
dinamică.
Dacă abordării nomotetice i se reproşează o perspectivă elementaristă, atomistă,

3
incapabilă să explice complexitatea conduitei umane, abordării ideografice i se impută lipsa
rigorii şi faptul că oferă o imagine mai degrabă impresionistă asupra personalităţii. Deşi fiecare
având limite specifice, aceste două abordări au diferenţiat într-o manieră fundamentală
diversele teorii asupra personalităţii şi metodele ei de evaluare.
Cele două abordări ale personalităţii (ideografică şi nomotetică) au generat şi metode
de evaluare diferite. Astfel, distingem: metode nepsihometrice, cvasipsihometrice şi
psihometrice.
Metodele nepsihometrice sau aşa-zisele metode impresive, se caracterizează printr-un
stil de investigaţie care ţinteşte cunoaşterea individului ca întreg. Acest stil se interesează de
felul cum se manifestă o caracteristică, ce tip de eroare comite cel testat şi din ce cauză
(Cronbach, 1955, apud Martin, 2007, p.46). În această grupare intră: convorbirea, interviul,
observaţia, metoda biografică, analiza produselor activităţii, etc.
Metodele cvasipsihometrice împrumută caracteristici din ambele categorii extreme.
Criteriul psihometric nu este unul exclusiv. În această categorie sunt incluse chestionarele,
scările de evaluare, metoda aprecierii obiective a personalităţii.
Metodele psihometrice includ experimentul şi testul psihologic.
Între metodele psihometrice şi nepsihometrice apar o serie de diferenţe. Acestea sunt
(Martin, 2007, p.47):
Gradul de structurare a sarcinii – câtă libertate are subiectul în interpretarea sarcinii.
Testele presupun grade de libertate reduse, în timp ce redactarea autobiografiei poate fi realizată
de subiect în funcţie de ceea ce consideră el a fi semnificativ.
Produsul evaluării – răspunsurile la teste sunt predefinite de exeperimentatori, în timp
ce metodele nepsihometrice utilizează răspunsurile construite de subiecţi, ceea ce produce o
anumită variaţie.
Rezultatul evaluării psihologice – metodele psihometrice se focalizează pe rezultat,
pe performanţă, în timp ce metodele nepsihometrice se finalizează cu relevarea procesului care
a condus la un anumit rezultat.
Analiza rezultatelor – se realizează în psihometrie pe baza scorurilor obţinute la teste.
Dimpotrivă, abordarea nepsihometrică procedează la studierea unui caz nu doar intensiv, ci
longitudinal, integrând în demersul său eforturi recuperatorii.
Problema validităţii – pentru metodele psihometrice este esenţial ca scorul la test să
aproximeze, într-o marjă de probabilitate acceptată, scorul real. Pentru aceasta, testele trebuie
să coreleze înalt şi semnificativ cu criteriul prognosticat. Pentru metodele nepsihometrice,
validitatea este greu de determinat.

5. Noţiunea de metodă. Specificul metodelor evaluării psihologice

Etimologia termenului de metodă trimite la grecescul “methodos”, care înseamnă “cale,


drum”. Se poate, deci, afirma că metoda este drumul sau calea pe care porneşte cercetătorul în
demersurile sale. Ea este instrumentul folosit în vederea recoltării datelor şi a verificării lor.
Metoda reprezintă “acea îmbinare şi organizare de concepte, modele, ipoteze, strategii,
instrumente şi tehnici de lucru care dau corporalitate unui proiect metodologic” (Golu, 1989,
apud Zlate, 2000, p.115).
Metoda defineşte calea, itinerariul, structura de ordine sau programul după care
se reglează acţiunile practice şi intelectuale în vederea atingerii unui scop (Zlate, 2000,
p.116).
Metodele pot fi clasificate în funcţie de o serie de criterii (Zlate, 2000, p.117):
 după caracterul lor – subiective şi obiective;
 după specificul relaţiilor investigate – cantitative şi calitative;

4
 după natura relaţiei dintre cercetător şi subiect – directe şi indirecte;
 după obiectivul lor:
 de recoltare a informaţiilor şi de prelucrare a acestora;
 de investigare extensivă sau intensivă şi metode de diagnoză şi
prognoză;
 de cercetare şi aplicative.
Specificul metodelor de psihodiagnoză constă în faptul că, spre deosebire de alte ştiinţe,
zona de realitate investigată – psihicul – este abordată indirect, prin manifestările exterioare,
comportamentale, ca indicatori ai stărilor şi relaţiilor interne.
Într-un plan mai general, acest specific este adâncit de împrejurarea că subiectivitatea
devine propriul obiect de investigaţie. La aceasta mai contribuie numeroasele condiţionări ale
conduitei umane – caracterul multifactorial al influenţelor care determină comportamentul
uman (Martin, 2007, p.52).

6. Tehnici nepsihometrice de colectare a informaţiilor

6.1. Observaţia

În literatura de specialitate, regăsim o multitudine de definiţii ale observaţiei, astfel


(Dafinoiu, 2002; Zlate, 2000; Cosmovici, 1996):
 acţiunea de a privi cu atenţie fiinţele lucrurile, evenimentele, fenomenele, pentru
a le studia, supraveghea şi a trage concluzii asupra acestora;
 înregistrarea sistematică, prin simţuri, a caracteristicilor şi transformărilor
obiectului studiat;
 identificarea unui obiect, comportament, clasificarea acestuia, introducerea sa
într-o anumită categorie;
 înţelegerea, analizarea şi organizarea realităţii care intră sub incidenţa simţurilor
noastre;
 urmărirea intenţionată şi înregistrarea exactă, sistematică, a diferitelor
manifestări comportamentale ale individului, ca şi a contextului situaţional al
comportamentului;
 constatarea exactă a unui fapt cu ajutorul unor mijloace de investigaţie şi
studierea aprofundată a acestei constatări;
 urmărirea atentă şi sistematică a unor reacţii psihice cu scopul de a sesiza
aspectele lor esenţiale;
 activitate complexă, plurisenzorială, însoţită de procesarea informaţiilor la nivel
abstract (prin raţionamente şi interpretări implicite).
Conţinuturile observaţiei. Observăm comportamente, conduite, sentimente, gânduri,
în baza unor criterii (Dafinoiu, 2002):
1. criterii concrete, descriptive;
2. criterii teoretice, interpretative.
Criteriile descriptive se împart la rândul lor în 2 categorii: cele referitoare la formă şi
cele referitoare la efecte.
Criteriile-formă au următoarele caracteristici:
1. utilizarea lor poate fi dificilă atunci când comportamentul este complex şi rapid;
2. presupun fragmentarea comportamentului în unităţi elementare, şi deci, conduc
la descrieri foarte detaliate;
3. caracteristicile formale vizează: contracţiile musculare, poziţia membrelor,
orientarea unor structuri anatomice, posturi, gesturi, manifestări motorii, expresii faciale;

5
4. fiecare unitate comportamentală poate fi caracterizată cu ajutorul mai multor
dimensiuni formale: localizare în spaţiu, orientare, topografie tridimensională, proprietăţi
intrinseci).
Criteriile-efecte situează descrierea comportamentelor la nivel mai global şi pot include
relaţii între individul iniţiator şi contextul spaţio-temporal în care acesta se află.
Criteriile interpretative sunt produsul interpretării anumitor indici concreţi, cu ajutorul
postulatelor, ipotezelor şi teoriilor.
Zlate (2000, p.120) vorbeşte despre 2 tipuri de conţinuturi: simptomatica stabilă şi
simptomatica labilă.
Simptomatica stabilă cuprinde:
1. trăsăturile bioconstituţionale ale invidiului – înălţime, greutate, lungimea şi
grosimea membrelor, circumferinţa craniană, toracică, abdominală;
2. trăsăturile fizionomice – aspectul capului, feţei, relaţiile dintre diferitele detalii
anatomice ale feţei: nas, frunte, bărbie, pomeţii obrajilor, ochi.
Simptomatica labilă este multitudinea comportamentelor şi conduitelor flexibile ale
individului (verbală, mnezică, motorie, etc.).
Clasificarea tipurilor de observaţie se poate realiza în funcie de o serie de criterii
(Zlate, 2000, p.120):
1. după orientarea actului observaţional – autoobservaţia şi observaţia propriu-
zisă;
2. după prezenţa / absenţa intenţiei de a observa – ocazională (întâmplătoare) şi
sistematică;
3. după prezenţa / absenţa observatorului – indirectă sau mediată (observatorul e
amplasat în spatele unor geamuri cu vedere unilaterală), cu observator ignorat (prezent, dar
prea familiar grupului), cu observator ascuns (care foloseşte mijloace tehnice specializate);
4. după implicarea / nonimplicarea observatorului – pasivă şi participativă;
5. după durată – discontinuă şi continuă;
6. după obiectivele urmărite – integrală şi selectivă.
Calitatea observaţiei depinde de caracteristicile observatorului. Astfel, observatorii
pot fi (Zlate, 2000, p.121):
 ancoraţi în contextul prezent (tendinţă nivelantă);
 activi, ancoraţi în trecut (tendinţă accentuantă);
 cu capacitate de articulare a câmpului perceptiv, capacitate de a surprinde relaţii
între fapte;
 cu câmp perceptiv larg sau îngust;
 cu capacitate de a rezista la perturbările nerealiste ale percepţiei;
 cu tendinţe de interpretare personală;
 cu tendinţe de a face proiecţii, în baza similitudinilor dintre observator şi
observat.
Zlate (2000, p.121) prezintă şi o clafisicare a tipurilor de observatori:
1. descriptiv – înregistrează minuţios, exact, sec;
2. evaluativ – cu tendinţa de a face aprecieri, estimări, interpretări;
3. erudit – furnizează informaţii savante suplimentare;
4. imaginativ şi poetic – neglijează faptele şi dă frâu liber imaginaţiei.
Pentru realizarea unei bune observaţii este necesară întocmirea unui protocol de
observaţie, care cuprinde (Zlate, 2000, p.122):
1. descrierea contextului (dată, timp, spaţiu, ambianţă fizică);
2. descrierea observatorului (sex, vârstă, existenţa sau nonexistenţa unor relaţii
anterioare cu subiecţii observaţi);
3. descrierea participanţilor (sex, vârstă, etnie, îmbrăcăminte, aspect fizic);

6
4. descrierea acţiunilor şi conduitelor participanţilor (verbale, nonverbale, motorii,
expresiv-emoţionale);
5. interpretarea situaţiei (încercarea observatorului de a înţelege ce înseamnă
situaţia pentru subiecţi);
6. notarea şi exploatarea de către observator a propriilor trăiri şi sentimente.
Avantajele observaţiei sunt (Zlate, 2000, p.124):
 permite surprinderea manifestărilor comportamentale fireşti, naturale ale
individului;
 furnizează mult material;
 este dechisă oricărui final;
 rezultatele ei sunt accesibile şi altor cercetători;
 oferă informaţii cu privire la ce, când şi unde se întâmplă, dar şi la implicaţiile
acţiunilor şi conduitelor;
 sugerează explicaţii posibile;
 oferă acces la fenomene de obicei ascunse sau care nu pot fi studiate
experimental.
Dezavantajele observaţiei sunt (Zlate, 2000, p.124):
 observatorul trebuie să aştepte intrarea în funcţiune a fenomenului studiat;
 informaţiile cantitative oferite sunt puţin numeroase;
 practicarea ei conduce la efecte negative pentru că suscită intrarea în funcţiune
a mecanismelor de apărare socială a subiecţilor observaţi;
 producerea de modificări în comportamentul celor studiaţi.

6.2. Anamneza

Etimologic, anamneza provine de la grecescul “anamnesis”, care înseamnă “întoarcere


în trecut, amintire”.
Regăsim prezentarea caracteristicilor anamnezei la Martin (2007, p.54):
1. Subiectul relatează despre evenimentele cele mai importante din biografia sa,
care sunt într-o relaţie cauzală cu evenimentele prezente care fac obiectul psihodiagnozei.
2. Anamneza reprezintă percepţia şi trăirile subiectului, în general, în legătură cu
evenimentele biografiei sale. Accedem prin această metodă la motivaţiile, aspiraţiile,
concepţiile şi atitudinile acestuia.
3. Anamneza cuprinde o secvenţă a biografiei unui subiect în vederea stabilirii
originii şi condiţiilor dezvoltării unor particularităţi individuale, cum sunt trăsăturile de
caracter, sentimentele, capacităţile, vocaţia, etc.
4. Prin anamneză, psihologul sondează longitudinal evenimentele petrecute în
trecutul unui subiect, sondează dezvoltarea sa psihologică, precum şi cadrul în care aceasta a
avut loc, pentru a dezvălui cauzele care au determinat starea actuală a subiectului investigat.
Prin aceasta, este posibil de realizat o psihodiagnoză etiologică.
5. Deşi psihanaliza consideră că amintirile traumatice ale primei copilării
reprezintă nucleul tendinţelor fundamentale ale personalităţii adulte, totuşi, evenimentele
primei copilării ne sunt mai degrabă transmise de către ceilalţi.
6. Anamneza evoluează de la un plan general, în care sunt reţinute date generale
privind evenimentele de viaţă, către un plan mai particular, unde atenţia psihologului se
focalizează pe evenimentele mai strâns legate cauzal de simptomul sau elementul de
conduită care a determinat psihodiagnosticul.
7. Anamneza poate lua forme variate, în funcţie de vârsta, sexul, statutul civil,
normalitatea sau tipul de deficit al celui aflat sub diagnoza psihică.

7
8. Dacă este standardizată, din punctul de vedere al condiţiilor, al temelor abordate,
a modului de valorificare şi interpretare a datelor colectate, al gradului de iniţiativă a
subiectului, anamneza devine interviu anamnestic. Acesta combină caracteristicile anamnezei
cu ale interviului.

6.3. Interviul

O mare parte a psihologilor moderni utilizează interviurile ca parte a metodologiei de


cercetare.
În limba română, termenul de „interviu“ reprezintă un neologism provenit din limba
engleză (interview – întrevedere, întâlnire), fiind utilizat deopotrivă în jurnalistică şi în ştiinţele
socioumane. El are ca echivalent termenii din limba franceză “entretien” (conversaţie,
convorbire) şi „entrevue“ (întâlnire între două sau mai multe persoane).
Interviurile pot fi analizate în mai multe moduri, pornind de la analiza calitativă, care
are în vedere temele şi ideile despre care oamenii vorbesc în cadrul interviului, şi ajungând la
codificarea conţinutului, prin care cercetătorul pune la punct categorii în care încadrează
conţinutul, cunatificând apoi cât de des apare fiecare categorie de conţinuturi în cadrul
interviului (Hayes şi Orrell, 2010, p.481).
Interviul, ca metodă de psihodiagnostic, este îndeosebit utilizat în selecţia profesională.
El are o serie de caracteristici (Martin, 2007, p.56):
 durata nu trebuie să fie mai mare de 10 minute, deşi aceasta depinde de
importanţa postului pentru care se face selecţia, de numărul candidaţilor şi de ponderea
interviului în economia programului de selecţie;
 datele cuprinse în inteviu sunt atât auxiliare (provenind din alte surse: scrisori
de recomandare, formulare de angajare, teste psihologice), cât şi principale, acumulate în
cursul defăşurării acestuia;
 datele auxiliare pot fi folosite în modele statistice de predicţie (ecuaţia de
regresie) şi au o validitate statistică;
 datele principale conduc la o validitate conceptuală, proprie interviului,
deoarece indicii de comportament sunt obţinuţi prin relaţia “face to face” dintre examinator şi
cel intervievat;
 mai rezultă şi un al treilea tip de validitate, proprie evaluatorului, exprimată în
calitatea deciziei e care o ia în legătură cu candidatul, şi este de natură să evite confuzia între
interviul în sine şi capacitatea examinatorului de a colecta datele;
 forma interviului este conversaţională;
 relaţia dintre intervievator şi examinat aduce cu sine interferenţe reciproce
între cei 2 (atribuiri, expectanţe), care pot modifica datele interviului;
 este necesară, din acest punct de vedere, structurarea interviului, care se referă
la gradul său de formalizare şi la comportamentul standardizat al examinatorului.
Utilizarea interviului în cercetarea ştiinţifică are mai multe scopuri:
 scop explorator, de identificare a variabilelor şi relaţiei dintre variabile. Cu
ajutorul interviurilor se poate ajunge la formularea unor ipoteze interesante şi valide.
Informaţiile obţinute pot ghida în continuare cercetarea fenomenelor psihosociologice;
 scop de recoltare a informaţiilor în vederea testării ipotezelor; în acest caz,
fiecare întrebare reprezintă un item în structura instrumentului de măsurare;
 de recoltare a unor informaţii suplimentare celor obţinute prin alte metode.
Literatura de specialitate vorbeşte despre mai multe tipuri de interviuri (Hayes şi
Orrell, 2010, p.481, Zlate, 2000, p.136). Astfel:
1. Din punctul de vedere al conţinutului comunicării se poate face distincţie între

8
interviul de opinie şi interviul documentar;
2. După numărul participanţilor – interviuri individuale şi de grup;
3. Din punctul de vedere al duratei putem vorbi de interviu extensiv care, chiar
dacă se aplică unui număr mare de persoane, nu va reuşi să pună în evidenţă structurile de
profunzime, aşa cum se întâmplă în cazul interviului intensiv.
4. Dupa gradul de libertate a cercetătorului în alegerea temelor de investigare şi în
ceea ce priveşte formularea, numărul şi succesiunea întrebărilor, interviurile se înscriu pe un
continuum între interviul directiv şi cel nondirectiv.
Interviurile nondirective se caracterizează prin:
 număr redus de întrebări,
 formularea lor spontană,
 durata (teoretic) nelimitată,
 volum mare de informaţii,
 răspunsuri complexe,
 centrare pe persoana intervievată cu posibilităţi de repetare a întrevederii.
Interviurile directive se consideră că:
 au întrebări prestabilite, structurate într-o ordine rigidă,
 se desfăşoară într-un interval de timp limitat,
 dispun de o singură întrevedere,
 se centrează pe problema de studiu.
5. După gradul de libertate al cercetătorului şi nivelul de profunzime:
 Interviul clinic – utilizat în psihologia dezvoltării şi în psihologia medicală;
centrat pe persoană; bazat pe încredere şi înţelegere între pacient şi terapeut; este o
relaţie de ajutorare, în vederea dezvoltării şi maturizării persoanei, pentru o mai bună
înţelegere a experienţei subiective proprii şi pentru sporirea capacităţii de confruntare
cu viaţa.
 Interviul în profunzime – se utilizează în psihoterapie şi în cercetarea
socioumană, dar vizează doar un aspect, un element, nu persoana în întregul ei.
 Interviul cu răspunsuri libere – permite manifestarea liberă a personalităţii şi
asociaţiile de idei, eliminând erorile sistematice ale interviului structurat.
 Interviul centrat sau focalizat – este centrat pe tema studiată.
6. Interviurile structurate – se folosesc atunci când cercetătorul trebuie să realizeze
un număr de interviuri cu un subiect precis. Toate întrebările sunt scrise în desfăşurător, care
menţionează cu precizie ce întrebare va fi pusă şi în ce moment. Aceste interviuri pot fi
folositoare atunci când cercetătorul doreşte să compare răspunsurile mai multor oameni,
deoarece structura obligă toţi participanţii să se refere la aceleaşi subiecte. Identificăm 2 forme:
 Interviul cu întrebări deschise
 Interviul cu întrebări închise.
7. După numărul aplicărilor – interviuri unice şi repetate;
8. După nivelul vârstei participanţilor – interviuri cu adulţi sau cu copii;
9. După modalitatea de comunicare – interviuri faţă-în-faţă şi interviuri la distanţă
(prin telefon, Internet, etc.).
10. După funcţia pe care o au în cadrul cercetării – interviu de explorare (folosit
pentru obţinerea datelor de cercetare) şi interviu practicat cu scopul completării sau verificării
informaţiilor obţinute prin alte metode sau tehnici de cercetare.
Alte clasificări scot în lumină:
1. Interviurile relaţionale – sunt destinate să încurajeze persoana în cauză să discute
liber; utilizează un desfăşurător care tinde să fie foarte general.
2. Interviul ostil – când cele 2 părţi implicate au scopuri diferite.
3. Interviul raport – presupune un grad mare de interacţiune şi cooperare pentru

9
atingerea scopului propus.
4. Interviul încrederii asimetrice – o parte este mai încrezătoare decât alta, ca în
relaţia dintre medic şi pacient, în care pacientul are un grad mai mare de încredere în medic
decât invers.
5. Interviul fenomenologic – bazat pe discuţii libere, sprijinit mult pe încredere şi
având un final deschis.
Cercetarea bazată pe interviu ridică o serie de probleme, cum ar fi (Zlate, 2000, p.136):
 ce se pierde şi ce se câştigă din răspunsurile intervievatului în funcţie de
transcrierea lor;
 supra- sau sub-interpretarea (atribuirea unor sensuri ale răspunsurilor pe care
acestea nu le deţin);
 interpretarea parţială – textul scris pierde mult din interacţiunea vie a
participanţilor;
 intenţionalitatea şi lecturile multiple – este bine ca cercetătorul să dispună de
multe perspective, fără ca acestea să conducă la denaturarea răspunsurilor participanţilor;
 efectele relaţiilor anterioare – cunoaşterea celor intervievaţi se poate solda cu o
mai mare deschidere a participanţilor sau cu formularea unor ipoteze asupra acestora, care să
nu corespundă realităţii;
 pericolul fetişizării anumitor strategii;
 interpretativitatea şi contratransferul.

6.4. Convorbirea

Este o discuţie angajată între cercetător şi subiectul investigat, care presupune (Zlate,
2000, p.133):
 relaţia directă, de tip faţă-în-faţă între cercetător şi subiect;
 schimbarea locului şi rolurilor partenerilor;
 sinceritatea deplină a subiectului;
 existenţa unei capacităţi de introspecţie şi autoanaliză a subiectului;
 empatia cercetătorului.
Caracteristicile convorbirii ca metodă diagnostică sunt (Zlate, 2000, p.133):
 este considerată metoda cea mai greu de învăţat şi de aplicat;
 influenţa între subiect şi cercetător în timpul convorbirii este foarte puternică;
 presupune recoltarea mărturiilor subiectului, are pot fi deformate sau
incomplete;
 implică o selecţie a relatărilor făcute de subiect;
 permite sondarea mai directă a vieţii interioare a subiectului, a intenţiilor ce stau
la baza comportamentului, a opiniilor, atitudinilor, intereselor, convingerilor, aspiraţiilor,
conflictelor, prejudecăţilor, mentalităţilor, sentimentelor şi valorilor subiectului;
 urmăreşte clarificarea sensului unor reacţii ale acestuia.
Există mai multe forme ale unei convorbiri şi acestea sunt (Zlate, 2000, p.133):
1. Convorbire standardizată, dirijată, structurată, bazată pe formularea aceloraşi
întrebări, în aceeaşi formă şi ordine tuturor subiecţilor, indiferent de particularităţile lor
individuale;
2. Convorbirea semistandardizată sau semidirijată – cu adresarea unor întrebări
suplimentare, cu reformularea altora, cu schimbarea succesiunii lor;
3. Convorbirea liberă, spontană, asociativă – se desfăşoară în funcţie de
particularităţile situaţiei şi ale indivizilor studiaţi;
4. Convorbirea psihanalitică – propusă de Sigmund Freud;

10
5. Convorbirea nondirectivă – sugerată de Carl Rogers.
În ultimile 2 variante, cercetătorul creează condiţiile psihologice ce vor facilita
destăinuirea spontană a subiectului, chiar fără ca acesta să fie permanent întrebat, astfel încât
subiectul singur să ajungă la conştientizarea şi soluţionarea propriilor lui conflicte.
Pentru realizarea unei bune convorbiri este necesară sigurarea următoarelor etape:
1. stabilirea subiectului discuţiei,
2. alegerea de informaţii despre subiect,
3. anticiparea de răspunsuri posibile,
4. motivarea subiectului pentru a se angaja în convorbire.
Anumite trăsături ale cercetătorului nu sunt deloc de neglijat:
1. prezenţa fizică,
2. caracteristicile de personalitate,
3. abilităţi psihosociale, relaţionale,
4. atitudinile manifestate de cercetător în timpul convorbirii.
Marele avantaj al convorbirii este acela că permite recoltarea unor informaţii
numeroase, variate, preţioase, într-un timp relativ scurt şi fără a necesita materiale şi instalaţii
speciale.

6.5. Metoda biografică

Se caracterizează prin (Zlate, 2000, p.137):


 Vizează strângerea a cât mai multor informaţii despre principalele evenimente
parcurse de individ în existenţa sa, despre relaţiile prezente între ele şi despre semnificaţia lor,
în vederea cunoaşterii istoriei personale a fiecărui individ.
 Se concentrează asupra succesiunii diferitelor evenimente din viaţa individului.
 Oferă o imagine unitară asupra omului, facilitând cunoaşterea sa concretă şi
contribuind la descifrarea specificului individual al persoanei.
 Au fost imaginate 2 categorii de procedee pentru analiza datelor biografice,
unele cantitative şi selective, altele calitative şi integrale.
Ca mod de desfăşurare, subiectul este pus să descrie modul în care se petrece o zi
obişnuită din viaţa sa, din momentul trezirii şi până la cel al culcării. Datele astfel obţinute sunt
analizate prin prisma a 29 de categorii împărţite în 4 grupe (Zlate, 2000, p.138):
1. categorii formale – uniformitate/schimbare, armonie/perturbare;
2. categorii cognitive – închis/deschis, prietenos/duşmănos;
3. categorii existenţiale – aflate în legătură cu motivaţia: tematica reglatoare,
tematica creativă;
4. categorii reacţionale – adaptare, mecanisme de apărare.
Colectarea de informaţii privind biografia unui subiect de la alte persoane care cunosc
bine subiectul este foarte importantă. Biografia deficienţilor furnizează informaţii preţioase cu
caracter etiologic privind deficitul respectiv, modul în care subiectul a profitat de programul
recuperatoriu sau eficacitatea mecanismelor compensatorii angajate.
Varianta mai nouă a metodei biografice se numeşte cauzometrie. Aceasta este o metodă
de sondare şi interpretare a relaţiilor de tip cauzal dintre cele mai importante evenimente din
viaţa unui subiect.
Cauzometria cuprinde 4 etape (Martin, 2007, p.60):
1. etapa pregătitoare, în care subiectul este angrenat să devină expertul propriei
biografii;
2. etapa inventarierii de către subiect a celor mai importante 15 evenimente reale
sau posibile din viaţa sa;

11
3. ordonarea evenimentelor în ordinea lor cronologică;
4. analiza relaţiilor dintre evenimente.
Se au în vedere relaţiile de tip cauză-efect şi scop-mijloc, care se evidenţiază într-o
matrice. Aceasta stă la baza întocmirii cauzogramei – graficul legăturilor dintre evenimente.
Funcţiile metodei constau în (Martin, 2007, p.61):
 diagnosticarea particularităţilor tabloului subiectiv al drumului în viaţă,
 explicarea faptelor de conduită,
 determinarea surselor statutului actual al personalităţii,
 precizarea resurselor compensării unor deficienţe survenite în istoria
individuală.
O formă standardizată de colectare a datelor autobiografice este “curriculum vitae”,
foarte întrebuinţată pe piaţa românească a muncii de după 1989. Lipsesc studiile de validare a
acestui intrument de înregistrare a datelor biografice semnificative pentru reuşita profesională,
deşi unii autori, mai preocupaţi de problemele de structură, decelează aşa-zisele reguli de aur
ale unui curriculum vitae (Huguet, 1985, apud Martin, 2007, p.61), care dacă sunt respectate,
ar spori şansele candidaţilor de a-i convinge pe manageri.

7. Tehnici cvasipsihometrice utilizate în evaluarea psihologică

7.1. Chestionarele

Chestionarele sunt preponderent utilizate în evaluarea psihologică a personalităţii.


Începuturile utilizării chestionarului au avut loc în domeniul cercetării. Dezvoltată mai
întâi în Franţa, metoda chestionarelor s-a extins apoi rapid în America (Şchiopu, 1976, apud
Martin, 2007, p.74).
Thomas Kelley nota încă din 1928 că instrumentul cel mai sărac care a fost introdus în
ştiinţă şi că, în ciuda dezavantajelor sale, această metodă va rămâne un auxiliar indispensabil
(apud Martin, 2007, p.74).
Ce putem investiga cu chestionarul:
1. personalitatea,
2. opinii,
3. atitudini,
4. cunoştinţe,
5. nivelul intelectual,
6. competenţa într-un domeniu.
Chestionarele îşi propun să obţină informaţii într-o manieră care să permită
cercetătorului să realizeze generalizări în privinţa obiectului studiat.
Producerea unui bun chestionar implică unele etape distincte, fiecare având importanţa
sa (Hayes şi Orrell, 2010, p.483; Zlate, 2000, p.134):
1. stabilirea scopurilor chestionarului,
2. documentarea;
3. formularea ipotezelor;
4. determinarea populaţiei anchetei;
5. eşantionarea;
6. selectarea stilului adecvat de punere a întrebărilor;
7. construirea întrebărilor;
8. aplicarea de probă a chestionarului sau pretestarea;
9. revizuirea chestionarului;
10. administrarea chestionarului;

12
11. analiza rezultatelor;
12. redactarea raportului de anchetă.
În legătură cu construirea chestionarului, cercetătorul trebuie să fie atent faţă de
următoarele probleme (Zlate, 2000, p.135):
1. stabilirea conţinutului întrebărilor (întrebări factuale sau de identificare, de
cunoştinţe, de opinii, de atitudini, de motivaţie);
2. stabilirea tipului întrebărilor (cu răspunsuri dihotomice închise, precodificate
– da/nu; cu răspunsuri libere, cu răspunsuri în evantai);
3. stabilirea formei întrebărilor:
 perceptiv – ex.: “Ce impresie ţi-a făcut noul profesor?”;
 proiectiv-prezumtiv – ex.: “Intenţionezi să-ţi schimbi opţiunea
profesională făcută?”;
 apreciativ-evaluativ – ex.: “Consideri că angajarea ta în activitatea
profesională este satisfăcătoare?”;
 motivator-explicativ – ex.: “De ce te pasionează electronica?”.
4. evitarea unor greşeli în formularea întrebărilor:
 întrebări prea generale,
 limbaj greoi, artificializat, tehnicist, ştiinţific,
 cuvinte ambigue, cu dublu înţeles,
 cuvinte vagi (ex. cam aşa, de regulă),
 întrebări care sugerează răspunsul,
 întrebări prezumtive şi ipotetice.
5. stabilirea structurii chestionarului, a ordinii întrebărilor.
În realizarea chestionarelor cu răspuns la alegere sau a celor cu întrebări deschise este
necesară o schemă prealabilă a răspunsurilor posibile. Această schemă are forma unei scări de
evaluare.
Chestionarele cu răspuns la alegere folosesc astfel de scări de evaluare a răspunsului
posibil la întrebări de genul: “Îţi place să stai singur?”. Răspunsuri: foarte mult, mult, mediu,
puţin, foarte puţin. Astfel se apreciază cantitatea sau intensitatea criteriului considerat.
Când vrem să apreciem frecvenţa criteriului, folosim scara întotdeauna-niciodată, cu
câteva gradaţii intermediare: deseori, câteodată, arareori.
Alte criterii de clasificare a chestionarelor, în afara celor legate de tipurile de întrebări
mai sus prezentate, sunt:
1. din punctul de vedere al criteriului (aspectul psiho-comportamental investigat):
 chestionare de cunoştinţe;
 chestionare de nivel intelectual;
 chestionare de creativitate;
 chestionare de personalitate;
 chestionare pentru investigarea sociabilităţii, etc.
2. din punctul de vedere al numărului criteriilor evaluate:
 chestionare cu o singură scară (unifazice);
 chestionare multifazice.
Chestionarele pot fi caracterizate prin structură, extensivitate, adâncime, fineţe, unitate
de direcţie şi funcţionalitate (Şchiopu, 1976, apud Martin, 2007, p.77).
Structura cuprinde calităţile tehnice, evidenţa criteriilor şi relaţiile dintre ele.
Extensivitatea se referă la numărul de criterii, de obiective urmărite.
Adâncimea şi fineţea constau în relaţia dintre întrebările de bază şi cele de control.
Unitatea de direcţie este măsura în care întrebările conţin direct sau latent sondarea
convergentă a aceloraşi criterii (însuşiri sau atribute psihice). De exemplu, chestionarul de
anxietate Cattell are 40 de întrebări care sondează anxietatea conştientă şi inconştientă, în timp

13
ce chestionarul 16PF sondează 16 factori de personalitate, independenţi, neconvergenţi.
Chestionarele trebuie să aibă ca preambul un instructaj care precizează cerinţele şi
angajează responsabilitatea atitudinii respondente.

7.2. Tehnica scărilor de evaluare

Scările de evaluare sunt implicate fie în formă expresă, fie în formă latentă, în
chestionare, observaţie, anamneză şi convorbire.
Sunt utilizate pe larg în psihologia managerială pentru aprecierea salariaţilor în scopul
salarizării motivante şi în vederea promovării (Pitariu, 1994, apud Martin, 2007, p.78).
Au la bază o bună cunoaştere prealabilă de către evaluator a persoanei evaluate. Sursa
cea mai importantă a acestei cunoaşteri este observaţia.
Clasificare (Martin, 2007, p.79):
1. Scări de apreciere,
2. Scări comparative,
3. Scări descriptive,
4. Scări concrete,
Scalele de apreciere sunt scări de evaluare calitativă. Ele au drept caracteristică
comună, indiferent de forma concretă pe care o îmbracă, existenţa unui continuum gradat al
trăsăturii investigate, de la aspectul cel mai defavorabil la aspectul cel mai favorabil.
Anumite însuşiri, cum sunt conştiinciozitatea, competenţa profesională, sârguinţa, etc.,
pot fi apreciate pe scale cu N puncte. Aceasta este o scară de evaluare simplă. Punctele pot fi
înlocuite şi de calificative: foarte bun, bun, mijlociu, slab, foarte slab. Evaluatorul are sarcina
de a marca locul ocupat de cel apreciat.
Se poate oţine o scară şi mai discriminativă dacă fiecare calificativ sau diviziune din
scara simplă este divizată într-un număr de intervale. 2 subiecţi situaţi la nivel mediu, se vor
diferenţia în funcţie de locul ocupat pe cele 5 diviziuni ale calificativului mijlociu. Aceasta este
o scară de evaluare complexă.
Scara comparativă, presupune evaluarea mai multor subiecţi din punctul de vedere al
aceleiaşi însuşiri (Martin, 2007, p.81).

Elevii Însuşirea 1 Însuşirea 2 Însuşirea 3 Însuşirea 4

12345 12345 12345 12345

1. AA x x x x

2. BB x

3. CC x

Scara comparativă permite stabilirea unei ierarhii între elevi.


Scara descriptivă cuprinde însuşirile psihice evaluate pe aceeaşi scară. Cu aceste tipuri
de scări pot fi realizate profile psihologice. Se pot utiliza trăsături bipolare, evaluate pe aceeaşi
scară: dominator – supus, înţelege uşor – înţelege greu.

14
Elevul: MM + -

Însuşirea evaluată 1 2 3 4 5

Sociabil x

Conştiincios x

Atent la lecţii x

Înţelege uşor x

Scara concretă este mai evoluată şi mai eficientă, fiind o scală care utilizează ancore,
adică definiţii succinte ale fiecărui nivel sau reper de pe scală. Se folosesc ancore care descriu
diverse niveluri de dezvoltare sau de manifestare a unei însuşiri, care au fost cuantificate, li s-
a ataşat un număr.

Numele
1 2 3 4

Este cuviincios Necuviincios Puţin cuviincios Cuviincios Foarte cuviincios

7.3. Metoda aprecierii obiective a personalităţii

Gh. Zapan (1984, apud Martin, 2007, p.85) a experimentat pe populaţii de elevi o
tehnică bazată pe antrenarea capacităţii de apreciere a diferitelor aspecte ale performanţei
şcolare. Metoda constă în a solicita fiecărui component al lotului să indice cu anticipaţie pe
primii 30% şi pe ultimii 30% dintre colegi, în îndeplinirea unei anumite sarcini şcolare.
Metoda poate fi aplicată şi în domeniul interaprecierii diverselor aspecte ale
performanţei în muncă.
Autorul a sesizat exersabilitatea capacităţii de apreciere prin confruntarea repetată a
evaluărilor individuale cu performanţele reale obţinute de lotul de experiment.
După 3 luni de exerciţiu, erorile de apreciere pot scădea cu 2/3 din erorile iniţiale. Dar
nu numai elevii, ci şi profesorii, sau, în cazul salariaţilor, şefii acestora, pot ajunge să-şi
perfecţioneze capacitatea de apreciere a altora şi a lor înşişi.
Evaluările individuale obţinute prin tehnica aprecierii obiective, sunt trecute într-o
matrice cu numărul intrărilor egal cu componenţa lotului. Un sistem simplu, bazat pe însumare
algebrică, permite obţinerea punctajului pentru fiecare individ.
Erori în apreciere. Blum şi Naylor (1968, apud Martin, 2007, p.86), dau următoarea
clasificare a erorilor sistematice. Erorile sistematice sunt datorate evaluatorului, şi apar
constant:
1. erori ale indulgenţei
2. efectul halo
3. erori de logică în evaluare
4. erori de contrast şi similaritate

15
5. erori ale tendinţei centrale
6. erori ale proximităţii.
Erorile indulgenţei se datorează unor cadre individuale de referinţă pe care evaluatorii
le utilizează în formularea aprecierilor, astfel încât unii sunt mai indulgenţi, alţii mai exigenţi.
O indulgenţă excesivă se soldează cu distribuţia într-o curbă cu media mult deplasată spre
dreapta, a aprecierilor. O deplasare spre stânga, se obţine în cazul evaluatorilor exigenţi.
Evitarea acestor erori se realizează prin următoarele procedee (Martin, 2007, p.87):
 utilizarea scalelor cu ancore bine formulate,
 utilizarea scărilor cu distribuţie forţată,
 utilizarea scalelor bazate pe comparaţia perechilor.
Efectul halo este definit de Blum şi Naylor (1968, apud Martin, 2007, p.87) drept
tendinţa de a ne lăsa influenţaţi, când apreciem o trăsătură, de evaluarea altor trăsături ale
aceluiaşi individ. Pitariu (1994, apud Martin, 2007, p.87) defineşte efectul halo ca fiind acea
aureolă creată în jurul personalităţii unui individ sau ca extensie a unei însuşiri asupra altor
însuşiri.
Corecţia acestor erori se realizează cerând evaluatorilor să aprecieze întreg lotul pentru
o singură trăsătură şi numai după aceea să treacă la un alt item al scalei, pe care îl va rezolva
în acelaşi mod.
Erorile de logică în evaluare se bazează pe o falsă logică a evaluatorului care, plecând
de la nivelul unei anumite trăsături, atribuie acelaşi nivel şi altor caracteristici.
Erorile de contrast şi similaritate sunt consecinţa percepţiei de sine a evaluatorului
ca un etalon (Pitariu, 1994, apud Martin, 2007, p.88). În raport cu el însuşi, se emit toate
aprecierile. Dacă este un om foarte onest, va avea tendinţa de a-i nota pe ceilalţi mai sever şi
de a spori exagerat numărul oamenilor fără onestitate într-un lot de evaluaţi.
Erorile tendinţei centrale sunt expresia lipsei de curaj în exprimarea aprecierilor.
Nedorind să-şi asume responsabilitatea unor aprecieri tranşante, evaluatorii evită să folosească
extremele scalei de evaluare, atribuind exagerat note medii. Consecinţa acestei erori o
constituie îngrămădirea valorilor în partea centrală a distribuţiei gaussiene şi reducerea masivă
a dispersiei.
Erorile de proximitate se datorează construcţiei sistemului de apreciere, respectiv
neluării în consideraţie a efectelor pe care vecinătatea unor itemi ar putea-o avea asupra
evaluatorului. Aceste erori sunt prevenite prin introducerea, una după alta, a unor scale diferite
ca tip şi conţinut, şi cu notare inversă.

16