Mănăstirea Dragomirna actuala construcţie.
Dorind să continue existenţa
Cu aspect de fortăreață, locul în care ctitorul ei principal,
în conștiința posterității, mitropolitul Anastasie Crimca
/Crimcovici, la începutul secolului al XVII-lea, a pus
bazele unui scriptoriu. Această adevărată școală de
caligrafi și miniaturiști, a avut un rol extrem de important
în evoluția artei miniaturii în Moldova medievală; „o
ultimă înflorire și sclipire a miniaturisticii moldovenești”,
cum afirma unul dintre comentatorii ei.
Cele mai vechi manuscrise păstrate până acum au
însemnările dedicatorii2 (ale mitropolitului Anastasie
Crimca pentru mănăstirea Dragomirna), din anul 1609.
De sorginte bizantină, întreaga operă realizată aici este
profund originală prin contribuția imaginației artiștilor,
prin elementele autohtone introduse pretutindeni. Stilul și
tehnica întrebuințate conferă acestora o notă de
individualitate în raport cu toate celelalte manuscrise
românești. Câteva dintre primele manuscrise ale acestei
școli (din păcate, nu au colofoane sau însemnări de danie)
fac parte din așa-numitul grup Parisinus graecus 74 (grup
de manuscrise în ciclu iconografic), atât de cunoscut
specialiștilor din întreaga lume. Este vorba de
Tetraevanghelele Sucevița 23 și Sucevița 24 (numite astfel
după locul de păstrare), Tetraevanghelul de la Lvov
(astăzi, la Biblioteca Națională din Varșovia) și
Tetraevanghelul de la Elizavetgrad (astăzi, la Biblioteca de
Stat a Rusiei din Moscova).
Mitropolitului Anastasie Crimca i-a fost recunoscută
aproape în unanimitate calitatea de caligraf și, în mod
special, cea de miniaturist, deși acest lucru nu reiese clar
din însemnările dedicatorii și nici din alte surse
documentare. De fapt, i s-au atribuit toate manuscrisele în
însemnările cărora nu era menționat numele copistului sau
al miniaturistului; precum se știe, numai un grup mic de
manuscrise conțin numele acestora: diacul Dimitrie
(Dumitrașco) Belinski, călugărul Teofil din mănăstirea
Voroneț, zugravul Ștefan din Suceava, Vasile diacul din
Suceava, Pahomie monahul din Dragomirna, popa Manoil
din Suceava, Avramie ieromonahul din Dragomirna.
Cunoscutul istoric P. Ș. Năsturel19 i-a contestat calitatea
de miniaturist; între argumentele aduse numărându-se și
„frecvența neobișnuită” a figurii mitropolitului, ca
arhiepiscop donator, în cadrul miniaturilor din câteva
manuscrise20. După cum se poate observa chiar din titlul
studiilor sale, precum și din prezența expresiilor de tipul
„din inițiativa /sau din porunca /mitropolitului”, și
Constanța Costea a renunțat temporar la „întrebuințarea
termenului miniaturist pentru mitropolitul Anastasie
Crimcovici”, până la finalizarea studiului stilistic
aprofundat al tuturor manuscriselor miniate din grupul
Dragomirna.
Mănăstirea Moldoviţa este una dintre cele mai vechi
aşezări monahale, cu un important trecut istoric.
Originea sa nu este cunoscută cu precizie, însă tradiţia o
aminteşte încă din perioada voievozilor Muşatini. Sub
domnia lui Alexandru cel Bun a fost zidită prima biserică
din piatră, atestată documentar între 1402-1410 cu întregul
ansamblu de contrucţii, având hramul Buna Vestire şi fiind
deja un centru cultural. Mănăstirea Moldoviţa s-a bucurat
de privilegii şi din partea lui Ştefan cel Mare. Prin mai
multe hrisoave voievodul a confirmat mănăstirii 11 sate,
mai multe iezere, prisăci şi privilegii comerciale, care o
situau printre cele mai înstărite mănăstiri din Moldova.
Ctitoria lui Alexandru cel Bun a rezistat până la sfârşitul
sec. al XV-lea, când s-a prăbuşit din cauza unor alunecări
de teren. Ruinele se văd şi astăzi la 500 m distanţă de
aşezământului, voievodul Petru Rareş îi schimbă
amplasamentul şi construieşte în 1532 noua biserică
(păstrată până astăzi), închinând-o aceluiaşi hram. Tot
atunci mănăstirea a fost împrejmuită cu ziduri şi turnuri de
apărare, căpătând aspect de fortăreaţă. Pe ruinele fostelor
chilii a fost ridicată în perioada 1610-1612 clisiarniţa (casa
egumenească) de către episcopul Efrem de Rădăuţi, pentru
păstrarea odoarelor bisericii şi organizarea unei şcoli de
copişti şi miniaturişti. Sub domnia lui Alexandru cel Bun,
la Mănăstirea Moldoviţa funcţiona un important centru
cultural, unde se copiau şi se împodobeau cărţi bisericeşti.
Cele mai valoroase manuscrise datează din secolul al XV-
lea. Activitatea culturală desfăşurată în epoca lui
Alexandru cel Bun a continuat şi în secolele al XVII-lea
(se remarcă stădaniile episcopului Efrem de Rădăuţi, mare
cărturar şi ctitor la Moldoviţa, care a organizat aici o şcoala
de copişti şi miniaturişti) şi al XVIII-lea.
Gavriil Uric (Scriitorul), de la Mănăstirea Neamţ
(secolele XIV-XV)
Vrednicul de pomenire monah Gavriil „Scriitorul” este
numărat printre cei dintâi copişti de opere filocalice din
ţara noastră şi unul din cei mai iscusiţi dascăli, miniaturişti
şi caligrafi ai monahismului românesc.
Acest călugăr învăţat era fiul grămăticului Petru Uric,
scriitor de acte (urice) domneşti de la curtea lui Roman
Muşat şi Alexandru cel Bun. După ce învaţă la şcoala de
grămătici de la Mănăstirea Bistriţa, ajunge cel dintâi
scriitor şi grămătic la cancelaria Moldovei. Apoi, tatăl său
făcându-se monah cu numele de „Paisie Uricul” la
Mănăstirea Bistriţa, s-a călugărit şi fiul său, Gavriil, în
obştea Mănăstirii Neamţ, dorind să slujească din tinereţe
lui Hristos. Călugăria lor a avut loc între anii 1407-1415,
sub egumenul Dometian, când s-a scris şi pomelnicul de la
Mănăstirea Bistriţa. Pe fila 6 r, „zaceala 20” a
pomelnicului ctitoricesc, scrie următoarele: „Pomeneşte,
Doamne, sufletul robilor Tăi..., al monahului Paisie Uricul
şi al fiului său, monahul Gavriil Scriitorul”.
Smeritul monah Gavriil, socotindu-se nevrednic de sfânta
preoţie, şi-a închinat anii vieţii copierii de învăţături şi
scrieri patristice, atât aghiografice, cât şi filocalice. Căci
era înzestrat de Dumnezeu cu multă ştiinţă de carte, cu o
frumoasă scriere şi cunoştea bine limbile greacă şi slavonă
şi împodobea cărţile sale cu miniaturi dintre cele mai alese.
Timp de aproape 40 de ani, monahul Gavriil Uric a copiat
şi a împodobit în Mănăstirea Neamţ zeci de manuscrise.
Dintre acestea se mai păstrează astăzi doar câteva:
Evangheliarul (1429), cu text slavon şi grecesc şi cu
neegalate miniaturi; Scara Sfântului Ioan Scărarul,
Mărgăritarul Sfântului Ioan Gură de Aur, patru volume de
Sbornice, cu extrase de învăţături patristice şi vieţi de sfinţi
şi altele, care călăuzesc sufletul pe calea mântuirii.
Monahul Gavriil Uric este considerat cel dintâi dascăl,
caligraf şi scriitor de opere filocalice din Moldova.
Cercetând manuscrisele bizantine de la Mănăstirea
Moldoviţa, aduse de Alexandru cel Bun din
Constantinopol (Mănăstirea Studion), el întemeiază la
Neamţ şi Bistriţa o vestită şcoală de caligrafi şi
miniaturişti, formând numeroşi dascăli, grămătici şi
scriitori de cărţi patristice şi de cult. Prin acest dascăl a
pătruns duhul Sfinţilor Părinţi şi tradiţia bizantină în
mănăstirile din Moldova. Ucenicii lui s-au răspândit, mai
ales sub domnia lui Ştefan cel Mare, în toate mănăstirile
din Moldova, ca: Bistriţa, Putna, Moldoviţa, Voroneţ,
Probota, Tazlău şi la cancelariile domneşti.
Mănăstirea Bistriţa ocupă un loc deosebit între vetrele
monahale româneşti ce înnobilează trecutul acestei ţări,
numărându-se printre cele mai vechi ctitorii voievodale,
adăpostind oseminte domneşti şi fapte de neuitat din istoria
şi viaţa spirituală a poporului nostru.
Întemeierea mănăstirii
Se crede că întâiul ctitor al acestei mănăstiri va fi fost chiar
întemeietorul dinastiei Muşatinilor, Petru I Muşat (1375-
1391), care „prin osârdia ieromonahului Pafnutie, a
ucenicului său, monahul Leontie şi a popii Ion Bîraţă” a
construit primul schit din lemn pe locul actualei biserici
mănăstireşti.
Fiu al lui Roman I Muşat (fratele lui Petru I) şi al
Anastasiei Doamna, voievodul Alexandru cel Bun (1400-
1432) este considerat a fi adevăratul ctitor al Mănăstirii
Bistriţa, pentru că el este cel care a zidit din piatră biserica
cu hramul Adormirii Maicii Domnului, în locul vechii
biserici din lemn, la anul 1402.
Mai mult de atât, el şi-a ales acest lăcaş drept necropola
familiei sale, căreia i-a mai adăugat şi un turn-clopotniţă,
o casă domnească şi numeroase chilii pentru obşte.
Daruri de la domni pământeni şi de mai departe
La 12 iulie 6923 (1415), Alexandru cel Bun se îngrijea de
Mănăstirea Bistriţa, înzestrând-o cu 50 de sate din ţinutul
Neamţului. La 20 august 1422, tot el dăruia aceleiaşi
mănăstiri vama din târgul Bârladului. La 6 februarie 6939
(1431), voievodul înzestra Bistriţa şi cu vama Tazlăului.
Din iulie acelaşi an, se cunoaşte ultima danie alexandrină,
constând în două prisăci: una la Itchil şi alta la Lăpuşna,
precum „şi casa lui Crăciun din Târgul Pietrii”. Tot din
vremea domnului Alexandru (cel mai posibil, din anul
1429, deşi sunt avansaţi şi anii 1401, 1402, 1410),
Mănăstirea Bistriţei este ocrotită de icoana Sfintei Ana,
cea dăruită de unul dintre basileii Paleologi: ori Manuel al
II-lea (1391-1425), ori fiul său Ioan al VIII-lea (1421-
1425-1448).
Fiul voievodului Alexandru cel Bun, Ilie, a întărit şi el
daniile tatălui său către necropola familiei, la 13
septembrie 1439 dăruindu-i şi vama de la Bacău. În 1452,
un alt Alexandru (fiul lui Iliaş) întărea mănăstirea cu Botna
şi „iezerele ei, cu prisacă şi scuteli”, precum şi cu „două
năvoade de prins peşte pe Dnistru”.
Domnia lui Ştefan cel Mare şi a lui Petru Rareş
În timpul celor doi domni, tată şi fiu, aşezările monahale
au cunoscut o perioadă de mare înflorire. De Bistriţa
nemţeană s-au îngrijit amândoi.
În 1498, după vestita bătălie din Codrii Cosminului, Ştefan
cel Mare zideşte o impunătoare clopotniţă cu paraclis
(închinat Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava –
ocrotitorul Moldovei). Tot sfântul voievod este cel care a
refăcut biserica şi a dăruit mănăstirii două clopote; s-a mai
îngrijit şi de gropniţa Bistriţei. Din 22 martie 1500 este
cunoscută ultima danie a Sfântului Ştefan, care dădea la
schimb mănăstirii patru sate pe Bistriţa: Lăţcani,
Călieneşti, Slugani şi Chicoşeşti.
Petru Rareş s-a învrednicit a ajunge al treilea ctitor al
Bistriţei Neamţului, pe care într-adevăr a împodobit-o „şi
pe dinăuntru şi pe dinafară”, împrejmuind-o cu ziduri
înalte de patru metri (cu metereze şi drum de strajă) şi
zidindu-i turn la intrare (cu paraclis închinat sfântului
Nicolae); mai înfiinţând apoi o „Şcoală Domnească” (ce a
funcţionat până în secolul trecut, iar acum adăposteşte
muzeul mănăstirii). El este cel care a mărit paraclisul
construit de tatăl său, Sfântul Ştefan, reînnoind şi biserica
totodată. Şi tot purtării lui de grijă i se datorează şi cele
mai frumoase fresce, rămase în casa domnească.
Ultimele danii şi închinarea mănăstirii
Cel de-al patrulea ctitor al Bistriţei, Alexandru
Lăpuşneanu, a consolidat biserica în 1561 şi i-a adăugat un
pridvor, aducând şi pictori veneţieni pentru zugrăveala
interioară (din care se mai păstrează câteva fragmente).
Printre ultimele danii cunoscute este şi cea de la 17
ianuarie 1592, prin care Aron Tiranul întărea Bistriţei
posesia stupinei de la Fondoiu, precum şi cea făcută de
Ştefan Răzvan Voievod, în anul 1595, prin care dăruia
mănăstirii o branişte şi satul Roznov.
Safta, doamna şi soaţa domnitorului lui Gheorghe Ştefan,
schimbă soarta Mănăstirii Bistriţa la anul 1677, închinând-
o, prin Patriarhul Dositei al Ierusalimului, bisericii
Sfântului Mormânt. A urmat astfel un lung șir de ani de
înstrăinare și nechibzuită gospodărire.
Mănăstirea Dealu, de lângă Târgovişte, este
considerată vatra tipăriturilor din Ţara Românească.
Acolo s-au aşternut pe o foaie de hârtie primele
cuvinte cu ajutorul tiparniţei de pe teritoriul României.
Totul se datorează călugărului sârb Macarie, care a
fost adus în ţară de către domnitorul Radu cel Mare,
pentru a consolida prestigiul Bisericii ca principal
sprijin al statului. Târgovişte a fost al patrulea centru
tipografic de limbă slavonă după Veneţia, Cracovia şi
Cetinje, şi primul în spaţiul sud-est
european. Călugărul Macarie s-a format ca meşter
tipograf la Veneţia, unde tipărise deja cinci cărţi la
Cetinje (Muntenegru), între anii 1493-1495. La
Mănăstirea Dealu Macarie a instalat prima tiparniţă
din ţările române, din ale cărei teascuri a ieşit, în
1508, prima carte, un Liturghier. Macarie (cca 1450-
1455, cca 1521), apucase deja să tipărească unele
cărţi, primele de acest fel în limba slavonă – Octoihul
(două părţi 1493 şi 1494), Psaltirea (1495) şi
Molitvelnicul (1493 1495), dar condiţiile politice şi
culturale neprielnice, precum şi relaţiile cu românii de
peste Dunăre, au făcut ca, în 1507, respectivul
călugăr să-şi afle adăpost la Mănăstirea Dealu, din
mila lui Radu cel Mare, unde îşi începe munca
migăloasă de scriere a primei cărţi pe teritoriul ţării
noastre. Îndoieli privind locul în care s-a tipărit
Liturghierul (1508) Apariţia primei cărţi tipărite în
spaţiul românesc a suscitat numeroase controverse,
majoritatea plecate de la omiterea locului de tipărire
în exemplarele editate. Au fost vehiculate de-a lungul
timpului atât centre tipografice din afara ţărilor
române, centre cu tradiţie în ceea ce priveşte
această tehnică (Veneţia, Cetinje, Cracovia), cât şi
de pe teritoriul românesc (Bistriţa olteană, Snagov,
Govora, Târgovişte). În lucrarea intitulată
“Controverse privind tipărirea primei cărţi în spaţiul
românesc. Liturghierul (1508)”, dr. Agnes Erich, de la
Universitatea Valahia din Târgovişte şi dr. Niculina
Vârgolici de la Universitatea din Bucureşti consideră
că Liturghierul nu s-a tipărit în nici unul din centrele
enumerate mai sus, ci la mănăstirea Dealul de lângă
Târgovişte, loc de unde au pornit şi directivele
reformelor feudale politice, culturale şi bisericeşti,
fapt menţionat anterior prin încercarea domnilor
români de a centraliza puterile statului în mâinile lor.
Biserica Sf. Nicolae (Bogdana) este considerată a
fi cea mai veche construcție bisericească de zid din
Moldova, fiind ctitorită de voievodul Bogdan I,
întemeietorul statului feudal moldovean.
Mănăstirea Bogdana datează din perioada de
constituire a statului feudal moldovean. Inițial, locul
unde a fost construită biserica era în mijlocul unor
codri seculari. Biserica Sf. Nicolae a fost zidită de
voievodul Bogdan I (1359-1365) în a doua jumătate
a secolului al XIV-lea, ca mulțumire adusă lui
Dumnezeu pentru izbânzile obținute în luptele
purtate pentru a pune bazele unui stat liber și
independent la răsărit de Carpați, în Țara Moldovei.
El a ales această biserică ca necropolă domnească
atât lui, cât și urmașilor familiei sale, aici fiind
îngropați domnitorii Moldovei pâna în timpul lui
Alexandru cel Bun, dar și rudele familiilor domnitoare.
Biserica a îndeplinit în decursul timpului un rol istoric,
religios și cultural deosebit. În timpul domniei lui
Alexandru cel Bun (1400-1432), biserica a devenit
reședință episcopală, episcopii de Rădăuți avându-și
reședința în incinta mănăstirii.
Între anii 1479-1482, Ștefan cel Mare a pus pe
mormintele celor șase prinți ai Moldovei lespezi
frumos sculptate, decorate cu motivul obișnuit al
împletiturilor, deosebite de la o lespede la alta, având
inscripții în limba slavonă. La intrarea în biserică, se
află o pisanie datând din perioada lui Bogdan al III-
lea (1517). Domnitorul Bogdan al III-lea (1504-1517)
a dăruit mănăstirii 800 de zloți, episcopii de Rădăuți
obligându-se să slujească un parastas în seara din
Duminica mironosițelor, iar dimineața o liturghie, cât
va trăi domnitorul. După moartea sa, în fiecare
dimineață trebuia să se slujească o liturghie și seara
un parastas pentru mântuirea sufletului domnitorului,
după cum atestă o lespede de piatră amplasată la 8
decembrie 1517 pe peretele nord-estic al altarului,
lângă nișa care servește ca proscomidiar.
Biserica a fost restaurată în timpul domniei lui
Alexandru Lăpușneanu, care i-a adăugat un pridvor
închis în față în anul 1559 și a înlocuit chenarele unor
ferestre cu altele noi, de factură gotică. Există o
pisanie în limba slavonă lângă ușa sudică, în care
sunt relatate următoarele: Cu bunăvoința Tatălui,
ajutorul Fiului și săvârșirea Sf. Duh s-a început și zidit
acest pridvor bisericesc de evlaviosul și închinătorul
Treimii, Domnul Io Alexandru Voievod, Domnul Țării
Moldovei, în anul 7067 (=1559) luna iunie 30, sub
episcopul chir Eutimie.
În secolul al XVII-lea și la începutul secolului al XVIII-
lea, aici au fost copiate mai multe lucrări bisericești
(un tetraevanghel în limba slavonă – 1613…). În anul
1744, episcopul Varlaam (1734-1745) a înființat aici
o tipografie în care a tipărit mai multe cărți bisericești,
printre care și Ceaslovul din 1745 aflat și astăzi în
colecția Mănăstirii. Totuși, în 1750, odată cu alegerea
episcopului Iacob Putneanul ca mitropolit al
Moldovei, tipografia a fost mutată la Iași.
În anul 1775, nordul Moldovei a fost anexat de către
Imperiul Habsburgic în urma unei înțelegeri cu
Imperiul Otoman, reprezentanții Moldovei nefiind nici
măcar consultați. În anul 1781 s-a construit un turn
clopotniță, dar peste numai un an, în 1782, reședința
episcopală a fost transferată la Cernăuți. Ca urmare
a acestor evoluții istorice, în vara anului 1783,
Mănăstirea Bogdana a fost desființată, Biserica Sf.
Nicolae a fost transformată în biserică parohială (de
mir), o parte din chiliile existente în jurul bisericii au
fost demolate, iar o altă parte transformate în grajduri
pentru caii garnizoanei austriece staționate aici. În
anul 1876 a fost construită aici o casă parohială.
În anul 1918, când Bucovina a intrat în componența
Regatului Român, Mănăstirea Bogdana nu a mai fost
reînființată, iar Biserica Sf. Nicolae a rămas biserică
parohială până în ultimele decenii ale secolului al XX-
lea când a fost închisă de regimul comunist, fiind
considerată monument istoric.
La data de 6 decembrie 1992, Mănăstirea Bogdana
a fost reînființată de către arhiepiscopul Pimen
Zainea al Sucevei și Rădăuților cu obște de călugări,
fiind instalat ca stareț arhimandritul Teodor Pavlo.
Acesta a trecut la cele veșnice în 1996, în locul său
fiind ales ca stareț arhimandritul Iustin Dragomir.
Prima şcoală românească se află în interiorul
curţii Bisericii „Sfântul Nicolae” din cartierul
istoric Şchei, în Braşov. Primele cursuri în limba
română au avut loc aici în 1583. În prezent clădirea
adăposteşte muzeul cu acelaşi nume, sub
conducerea filologului Vasile Oltean.
Cronologie
Mai jos este redată cronologia şcolii aşa cum reiese
ea din istoricul afişat în interiorul ei:
secolele al XI-lea - al XII-lea se scrie „Omiliarul”,
manual şcolar
1292 cronica locală consemnează biserica
15 decembrie 1399 Papa Bonifaciu al IX-lea
aminteşte lăcaşul de cult şi învăţătură
1556 - 1583 diaconul Coresi tipăreşte în Şchei
primele cărţi de circulaţie în limba română
1559 se predă şcolii „Catehismul” coresian
1570 diacul Oprea (dascălul şcolii) scrie „Ohtoihul” în
limba română
1587 Protopopul Iane scrie primul text braşovean în
limba română
secolul al XVI-lea - dascălul Barbu Horban scrie
primul manual de filozofie
1628 - 1633 protopopul Vasile scrie prima cronică cu
subiect românesc din ţară (1292 - 1633)
1731 dascălul Petcu Soanul editează în Şchei primul
almanah (calendar) din ţară
1724 protopopul Florea Baran scrie primul act cu
alfabetul latin
1743 protopopul Radu Tempea II scrie „Cronica
Şcheilor” (1391 - 1743).
1757 dascălul braşovean Dimitrie Eustatievici scrie
prima „Gramatică” în limba română
1740 protopopul Eustatie Grid ridică etajul şcolii
1797 protopopul Radu Tempea V tipăreşte
„Gramatica Românească”
1821 - 1828 - 1850 popasurile lui Anton Pann în
Şchei
mai 1848 George Ucenescu sugerează poetului
Andrei Mureşanu melodia imnului „Deşteaptă-te,
române!”.
Mănăstirea Cozia este un complex monahal medieval,
situat în orașul Călimănești, pe malul râului Olt. Este o
ctitorie a domnului Mircea cel Bătrân, extinsă și renovată
de-a lungul istoriei sale multiseculare.
Paul de Alep, în jurnalul călătoriei sale în Țara
Românească între 21 august 1656 - 13 octombrie 1658
scria despre Cozia: „În limba lor înțelesul numelui acestei
mănăstiri, Cozia este „fortăreață de pământ din pricina
nenumăraților munți din această țară”.[2] Mănăstirea
Cozia, în ansamblul ei, este inclusă în Lista monumentelor
istorice din România, având codul de clasificare cod LMI
VL-II-a-A-09697.[3]
Mănăstirea Cozia a constituit de-a lungul timpului un
puternic focar de cultură românească. Prin hrisoavele
domnești din 28 martie 1415, 18 martie 1419, 16 iunie
1436 și 17 aprilie 1448 se atestează că aici funcționa o
școală mănăstirească încă din 1415. Primul dascăl a fost
părintele Sofronie, starețul mănăstirii. Logofătul Filos,
logofăt al marelui voievod Mircea cel Bătrân a compus
versuri și imnuri religioase, el fiind considerat primul poet
român[4].
Mardarie Cozianul a alcătuit la 1696 Lexiconul slavo-
român, necesar școlii. Despre funcționarea școlii
pomenește la 12 mai 1772 și Arhimandritul Ghenadie, care
a venit la Cozia „din mică copilărie, unde am învățat și
carte”. Nu departe de Cozia, la Jiblea, (azi cartier al
orașului Călimănești) exista în secolul al XVIII-lea o
școală sătească, condusă de Barbu, elev al școlii
mănăstirești.

Manastirea Putna, este prima si cea mai importanta

ctitorie a Binecredinciosului Voievod Stefan cel Mare si
Sfant, si strajuieste, de peste cinci veacuri, tinutul legendar
al Bucovinei.
Manastirea Putna - scurt istoric
Cronicarul Ion Neculce istoriseste astfel despre felul in
care a fost ales locul pe care avea sa fie zidita Manastirea
Putna: "Stefan-Voda cel Bun, cand s-au apucat sa faca
Manastirea Putna, au tras cu arcul dintr-un varfu de munte
ce este langa manastire. Si unde au agiunsu sageata, acolo
au facut prestolul in oltariul".
Incepute la 10 iulie 1466, dupa cucerirea cetatii Chilia
(1465), lucrarile de constructie a bisericii cu hramul
"Adormirea Maicii Domnului", vor fi terminate in anul
1469, slujba de sfintire avand loc la 3 septembrie
acelasi an. S-au construit apoi Casa Domneasca
(1473), chiliile, zidul de aparare cu turnurile aferente
si Turnul Tezaurului, lucrarile finalizandu-se in anul
1481