Interculturalitate şi interconfesionalitate:

o altă perspectivă
(Rezumat)

Eseul de faţă este centrat asupra raporturilor dintre interculturalitate şi

interconfesionalitate, înţelese ca sfere distincte dar complementare ale vieţii sociale.
Interculturalitatea corespunde vieţii laice, seculare desfăşurate în contextul societăţii
contemporane, în timp ce interconfesionalitatea corespunde vieţii religioase, sacre, desfăşurate
în acelaşi context. Analiza acestor raporturi, de a căror înţelegere depinde calitatea – pozitivă
sau negativă – a relaţiilor între comunităţi cu identităţi diferite, se desfăşoară în proximitatea
unui fapt a cărui unicitate surprinde o anumită specificitate tipică Banatului: retrocedarea
lăcaşurilor de cult comunităţii greco-catolice întreprinsă de către mitropolitul Nicolae
Corneanu. Dincolo de aspectele polemice ale acestui fapt, semnificaţiile sale interconfensionale
şi interculturale relevează modul pozitiv de înţelegere a raporturilor dintre comunităţi diferite
din punct de vedere identitar.

Atunci când se iau în discuţie concepte cum ar fi cele de „interculturalitate” sau de

„interconfesionalitate”, o problemă extrem de dificilă se ascunde în spatele rândurilor scrise de
cei care îndrăznesc să se avânte în teritorii atât de ambigue. Totul se datorează semantismului
termenilor în cauză, care, la o simplă analiză, dezvăluie una dintre capcanele conceptelor în
discuţie. Ataşată fie substantivului „cultură”, fie celui de „confesiune”, particula „inter-”, a cărei
origine latină este evidentă, are următoarele sensuri principale: „între”, „printre”, „în mijlocul”.
Toate aceste semnificaţii trimit la un înţeles unificator, anume acela de „mijlocire”, sau, încă şi
mai bine spus, de „intermediere”. Cu alte cuvinte, atunci când vorbim despre „interculturalitate”
sau despre „interconfesionalitate” ne vom referi, de voie sau de nevoie, la ceea ce se află între
culturi, respectiv între confesiuni diferite. Invocând o frumoasă metaforă utilizată cândva de
profesorul Virgil Ciomoş, acel ceva care se află „între” (lat. „inter-”) poate fi gardul situat
mediator la intersecţia a două gospodării. Păstrând această imagine în minte, putem desluşi
problema implicată de conceptele noastre: gardul poate fi elementul unificator a două vecinătăţi,
dar, la fel de bine, el poate fi tocmai elementul care le desparte. Care anume este perspectiva ce
hotărăşte atributele sale? Aceasta-i întrebarea…
Una dintre lecţiile memorabile ale lui Mircea Eliade, – valabilă pentru orice savant „recent” - , se
referă tocmai la perspectiva în care ne situăm atunci când dorim să studiem un fenomen oarecare
în mod „obiectiv”. Lucrul cel mai important pe care trebuie să-l cunoaştem când avem asemenea
năzuinţe a fost sintetizat de Eliade într-o sentenţă pe cât de lapidară pe atât de profundă:
„perspectiva creează fenomenul (subl. M. E.)” (cf. Mircea Eliade, Tratat de istorie a religiilor,
traducere de Mariana Noica, Bucureşti, Editura Humanitas, 1992, p. 15). Dacă interferenţa
subiectului este inevitabilă, care trebuie să fie atunci perspectiva optimă pentru studiul
„interculturalităţii” şi al „interconfesionalităţii”? Fără a ne lansa într-o apologie - dificil de
susţinut astăzi - a eminenţei „ştiinţei sacre”, teologia, asupra celorlalte discipline umaniste, în
cele ce urmează vom încerca să demonstrăm valoarea hermeneutică a acesteia, vădită nu atât în
teorii subtile cât mai ales în atitudini existenţiale concrete. Exemplul care ne va folosi în acest
sens este reprezentativ atât pentru o anumită perspectivă aplicată interculturalităţii şi
interconfesionalităţii, cât şi pentru regiunea unde a fost înregistrat: Banatul românesc. Pe cititorii
cu un pronunţat simţ critic, ne grăbim să-i asigurăm că este departe de noi orice gând triumfalist,
cristalizat în formule gen „Banatul e fruntea”. Trebuie însă să recunoaştem că, deocamdată,
aceasta pare a fi unica regiune a României unde interconfesionalitatea se află în postura ei
unificatoare. Exemplul la care ne vom referi e cel al retrocedării lăcaşurilor de cult greco-catolice
către proprietarii lor de drept, fapt posibil datorită activităţii mitropolitului Nicolae Corneanu.
Analizându-l, vom vedea cum o înţelegere justă a raporturilor dintre confesiuni şi culturi diferite,
dar şi a raportului dintre interconfesionalitate şi interculturalitate poate avea efecte faste, ce
merită să fie scontate şi de către alţi actori sociali.
Situaţia Bisericii Greco-Catolice din România, în general cunoscută, poate fi rezumată astfel:
„Desfiinţată de către statul comunist, prin decretul nr. 358/1948, a fost din nou recunoscută
oficial prin decretul-lege nr. 9/31 decembrie 1989 şi repusă în drepturi prin decretul-lege nr.
126/24 aprilie 1990, care prevede restituirea către Biserica Unită cu Roma (Greco-Catolică) a
bunurilor confiscate în 1948. (…) Biserica Unită cu Roma (Greco-Catolică) este foarte bine
reprezentată în Transilvania şi în Banat, unde funcţionează şi singurele cinci episcopii din ţară,
înfiinţate de către Papa Ioan Paul al II-lea la 14 martie 1990” (cf. Constantin Jinga, „Situaţia
confesională din România”, în Coeziune socială şi diversitate culturală. Proiect pilot finanţat de
Programul Măsuri de Încreder al Consiliului Europei, coordonat de Centrul European de
Educaţie pentru Democraţie în colaborare cu Institutul Intercultural Timişoara. Raport,
Timişoara, 1999, p. 9). În ciuda decretului-lege din 24 aprilie 1990, Biserica Greco-Catolică nu
şi-a recăpătat nici astăzi bunurile confiscate în 1948. În ceea ce priveşte lăcaşurile de cult, aflate
în folosinţa Bisericii Ortodoxe Române, lucrurile sunt încă şi mai complicate, autorităţile statului
afirmând că ele trebuie restituite numai pe baza dialogului purtat între greco-catolici şi ortodocşi,
şi nu prin intervenţia autorităţii politice. Fără a intra în detaliile unei dispute de proporţii, ne vom
concentra atenţia în continuare asupra a două aspecte legate strict de tema eseului nostru: 1)
înţelegerea interconfesionalităţii de către opozanţii restituirii comunităţii greco-catolice a
bunurilor confiscate de regimul comunist; 2) înţelegerea aceluiaşi termen conform atitudinii
mitropolitului Nicolae al Banatului.
Numeroase mărturii ne arată că adversitatea oficialilor ortodocşi faţă de Biserica Greco-Catolică
este, cu foarte rare excepţii, pe cât de virulentă pe atât de răspândită. Teologii şi ierarhii români
se întrec în a înfiera uniatismul, sub pretexte mai mult sau mai puţin verosimile. Formularea – cu
adevărat memorabilă - dintr-un text publicat în revista Biserica Ortodoxă Română din 1894 (Nr.
11, Anul XVIII, 1894-1895, p. 1008), indică deja motivul acestor atitudini adverse: „Ne place să
rămânem în libertatea Bisericii Ortodoxe naţionale”. Accentul apăsat pus pe ireductibilitatea
naţională a ortodoxiei indică unul dintre punctele esenţiale ale discordiei. Din nefericire, această
opoziţie faţă de principiul universalităţii creştinismului a pregătit solidarizarea ierarhiei
româniste cu regimul comunist în vederea desfiinţării Bisericii Greco-Catolice. În 12 seprembrie
1948, când patriarhul Iustinian - aflat în vizită la Caransebeş - se adresa credincioşilor catolici de
rit bizantin, soarta lor era deja pecetluită. Cuvintele patriarhului sunt ne-echivoce:
„Cu ocazia învestirii mele, am adresat un cuvânt către fraţii români din Ardeal – din strana
stângă (e vorba de credincioşii greco-catolici – n.n.) – care se lasă amăgiţi de câţiva conducători
care îi îndeamnă să asculte de conducătorii de afară şi nu de cei fireşti. Am făcut apel atunci la
patriotismul de români, ca să lase oile pe care ni le-au răpit acum 250 de ani ca să poată veni
iarăşi la staul. Ei au zâmbit şi au făcut ironii, când elogiam luptele Bisericii ortodoxe şi jertfele
de la ţăran până la vlădică, atunci când în Ardeal se dădea foc mănăstirilor, când se schingiuiau şi
omorau preoţi şi călugări prin închisorile de la Kufstein, Vaţ, Seghedin etc. numai pentru faptul
că erau buni ortodocşi şi periculoşi pentru asupritori.
Dacă s-a anulat Concordatul, alte acte vor urma (subl. noastră). Noi nu cerem decât egalitate.
Când spuneam, la Moscova (subl. noastră), că nu cerem decât drepturi egale, nimeni nu voia să
creadă, că în ţara noastră, noi ortodocşii eram în urmă.
Am suferit din partea romano-catolicilor ca unii care eram consideraţi ca o cenuşăreasă, ca unii
care am pierdut clasa cultă. Acum a venit vremea ca să fie egalitate aşa cum propovăduieşte
creştinismul.
Pot să anunţ deci, că dacă acei păstori mincinoşi şi români trădători de neam, mai caută să ţină
sub amăgire oile, ne vom duce noi să ne adunăm oile.
Dacă primul patriarh al ţării Miron a legiferat şi a făcut unirea politică şi naţională; Al treilea
patriarh va avea rolul de a face unificarea bisericii cu o singură turmă (sublinierea indică
accentuarea cuvintelor de către Patriarhul Iustinian – n.n.).
Vă asigur că toate angajamentele care le-am luat vor fi respectate. Căci nu suntem preocupaţi
decât de propăşirea, ridicarea şi întărirea Bisericii Ortodoxe Române” (fragment din cuvântarea
patriarhului Iustinian susţinută la Caransebeş, susţinută în data de 12 septembrie 1948, publicată
în Foaia Diecezană. Organul oficial al eparhiei ortodoxe române a Caransebeşului, Nr. 38-39,
19 septembrie 1948, anul LXIII, p. 3).
Fără a necesita vreo analiză specială, cuvântarea patriarhului Iustinian evidenţiază politica tipic
comunistă de a dezbina şi învrăjbi confesiunile creştine între ele. Oferindu-le ierarhilor ortodocşi
posibilitatea „de a face unificarea bisericii cu o singură turmă” (sic!), ideologii de la Moscova au
amorsat o bombă cu efect întârziat. Nici astăzi efectele ei nu s-au consumat. Trebuie însă să
spunem că totul a fost posibil datorită concepţiilor naţionaliste specifice majorităţii covârşitoare a
ierarhilor şi teologilor ortodocşi români, concepţii care legitimau implicit desfiinţarea Bisericii
Greco-Catolice. Consecinţe de acest gen rezultă din afirmaţii ca cele ale unui alt ierarh ortodox
interbelic notoriu, mitropolitul Nicolae Bălan:
„Sub raport religios, naţiunile se tălmăcesc ca tot atâtea idei ale lui Dumnezeu, realizate în
evoluţia creatoare a istoriei. Prin urmare, naţiunea, pentru noi, nu este un accident trecător, nu
este ceva ce astăzi există, iar mâine poate să dispară ca o umbră, ci este o realitate care se
încadrează în planurile veşnice ale raţiunii dumnezeieşti. În factorul naţional noi vedem
elementul individual şi elementul general omenesc împreunate într-o sinteză creatoare” (Nicolae
Bălan, Ortodoxia în mijlocul frământărilor de azi - Orientări programatice pentru „Frăţia
Ortodoxă Română”, Sibiu, 1933, p. 12). Transmiţând vagi ecouri din filosofia hegeliană a
istoriei, dublate de teoriile naţionaliste de sorginte herderiană, teza naţiunii concepute ca „idee a
lui Dumnezeu” este doar primul pas către o viziune asupra lumii cuantificată, scurt şi
cuprinzător, în următoarea propoziţie: „Rasa şi ortodoxia sunt componentele originare ale
substanţei româneşti” (mitropolit Nicolae Bălan, op. cit., p. 14). Pe cale de consecinţă logică,
dacă componenta religioasă – în cazul nostru ortodoxia - este „componenta originară” a
românismului, evident, orice „element” care nu este ortodox nu poate fi român. Rezultă deci că
un catolic (fie el grec sau latin) nu poate fi român, la fel cum membrii oricăror altor comunităţi
religioase sunt delegitimaţi a priori de orice drepturi subsumate condiţiei de cetăţean român. Pe
cât de categorică pe atât de nefastă, această idee a contribuit din plin la pregătirea condiţiilor de
derulare a tragediei Bisericii Greco-Catolice. Revenind însă la perspectiva specifică analizei
noastre, trebuie să remarcăm, totodată, excluderea oricărei posibilităţi de existenţă a inter–
confesionalităţii. De vreme ce ortodoxia, aşa cum este ea concepută de Nicolae Bălan, se
suprapune perfect cu substanţa naţională românească, tot ceea ce nu este ortodox e pur şi simplu
o deviaţie, o iluzie dacă vreţi, care, mai devreme sau mai târziu va dispărea. Neexistând loc
pentru un „altul”, pentru „celălalt”, spaţiul dialogului, al interculturalităţii şi interconfesionalităţii
este înlocuit de monologul perpetuu al celor care aparţin monolitului naţional-ortodox.