În geamul meu - de Marin Sorescu

Iar trandafirul a rodit măceş,

În geamul meu, în ziua de armindeni.
De jalea care este pretutindeni
Copacii mor şi florile dau greş.

Şi păsările care-şi iau adio

Ne lasă, triste-n cuib, un ou de lemn.
Vom înţelege-al speciilor semn?
O umbră mare luna va cloci-o.

E umbra ce-o lăsăm în spaţii vaste,

Mantia neagră-a sufletului gol.
Din somn, ca dintr-un lung coşmar, mă scol,
Planton năuc la marile dezastre.

Şi când deschid fereastra să respir,

Văd floarea de măceş în trandafir.

De uit vreo ţară - de Marin Sorescu

De uit vreo ţară, să-mi aduci aminte,

Îi spune Dumnezeu lui Sfântul Petru.
La el o ţară e de-un kilometru
Şi kilometrul – cât un bob de linte

Şi este foarte lesne să îl sară,

Când vine în inspecţii, pe pământ.
O, Doamne, totuşi ai uitat o ţară,
Nu de când eşti, ci numai de când sunt.

Şi Sfântul Petru, ce-a rămas în urmă,

Şi tot presează în ceaslov impresii,
De levănţică, rochia miresii,
Nu ştie ce amar cumplit ne scurmă.

Dacă nu cer prea mult - de Marin Sorescu

- Ce-ai lua cu tine,

Daca s-ar pune problema
Sa faci zilnic naveta între rai si iad,
Ca sa tii niste cursuri?
- O carte, o sticla cu vin si-o femeie, Doamne,
Daca nu-ti cer prea mult.
- Ceri prea mult, îti taiem femeia,
Te-ar tine de vorba,
Ti-ar împuia capul cu fleacuri
Si n-ai avea timp sa-ti pregatesti cursul.
- Te implor, taie-mi cartea,
O scriu eu, Doamne, daca am lânga mine
O sticla de vin si-o femeie.
Asta as dori, daca nu cer prea mult.
- Ceri prea mult.
Ce-ai dori sa iei cu tine,
Daca s-ar pune problema
Sa faci zilnic naveta între rai si iad,
Ca sa tii niste cursuri?
- O sticla de vin si-o femeie,
Daca nu cer prea mult.
- Ai mai cerut asta o data, de ce te încapatânezi,
E prea mult, ti-am spus, îti taiem femeia.
- Ce tot ai cu ea, ce atâta prigoana?
Mai bine taiati-mi vinul,
Ma moleseste si n-as mai putea sa-mi pregatesc cursul,
Inspirându-ma din ochii iubitei.
Tacere, minute lungi,
Poate chiar vesnicii,
Lasându-mi-se timp pentru uitare.
- Ce-ai dori sa iei cu tine,
Daca s-ar pune problema
Sa faci zilnic naveta între rai si iad,
Ca sa tii niste cursuri?
- O femeie, Doamne, daca nu cer prea mult.
- Ceri prea mult, îti taiem femeia.
- Atunci taie-mi mai bine cursurile,
Taie-mi iadul si raiul,
Ori totul, ori nimic.
As face drumul dintre rai si iad degeaba.
Cum sa-i sperii si sa-i înfricosez pe pacatosii din iad,
Daca n-am femeia, material didactic, sa le-o arat?
Cum sa-i înalt pe dreptii din rai,
Daca n-am cartea sa le-o talmacesc?
Cum sa suport eu drumul si diferentele
De temperatura, luminozitate si presiune
Dintre rai si iad,
Daca n-am vinul sa-mi dea curaj?

Marin Sorescu - Don Juan

După ce le-a mâncat tone de ruj,

Femeile,
Înşelate în aşteptările lor cele mai sfinte,
Au găsit mijlocul să se răzbune
Pe Don Juan.

În fiecare dimineaţă,
În faţa oglinzii,
După ce îşi creionează sprâncenele,
Îşi fac buzele
Cu şoricioaică,
Pun şoricioaică în păr,
Pe umerii albi, în ochi, pe gânduri,
Pe sâni,
Şi aşteaptă.

Ies albe în balcoane,

Îl caută prin parcuri,
Dar Don Juan, cuprins parcă de-o presimţire,
S-a făcut şoarece de bibliotecă.

Nu mai mângâie decât ediţii rare,

Cel mult broşate
Nici una legată în piele,
Decât parfumul budoarelor,
Praful de pe antici
I se pare mult mai rafinat.

Iar ele îl aşteaptă.

Otrăvite-n cele cinci simţuri aşteaptă,
Şi dacă Don Juan şi-ar ridica ochii
De pe noua lui pasiune,
Ar vedea-n fereastra bibliotecii
Cum zilnic este înmormântat câte un soţ iubitor,
Mort la datorie,
În timp ce-şi sărută soţia
Din greşeală.

Actorii - de Marin Sorescu

Cei mai dezinvolti - actorii!

Cu manecile suflecate
Cum stiu ei sa ne traiasca!
N-am vazut niciodata un sarut mai perfect
Ca al actorilor in actul trei,
Cind incep sentimentele sa se clarifice

Moartea lor pe scena e atat de naturala,

Incat, pe langa perfectiunea ei,
Cei de prin cimitire,
Mortii adevarati,
Morti tragic, odata pentru totdeauna,
Parca misca!

Iar noi, cei tepeni intr-o singura viata!

Nici macar pe-asta n-o stim trai.
Vorbim anapoda sau tacem ani in sir,
Penibil si inestetic
Si nu stim unde dracu sa ne tinem mainile.
Roata - de Marin Sorescu

Locuiesc într-o roată.

Îmi dau seama de asta
După copaci.
De câte ori mă uit pe fereastră
Îi văd
Când cu frunzele-n cer,
Când cu ele-n pământ.

Şi după păsări,
Care zboară
Cu-o aripă spre sud
Şi cu-o aripă spre nord.

Şi după soare,
Care-mi răsare
Azi în ochiul stâng,
Mâine-n cel drept.

Şi după mine
Care când sunt,
Când nu mai sunt.

Melcul - de Marin Sorescu

Melcul şi-a astupat bine ochii

Cu ceară,
Şi-a pus capul în piept
Şi priveşte fix în el.

Deasupra lui
E cochilia
Opera sa perfectă
De care-i e silă

În jurul cochiliei
E lumea,
Restul lumii,
Dispusă încolo şi-ncoace,
După anumite legi
De care-i e silă

Şi-n centrul acestei

Sile universale
Se află el
Melcul,
De care-i e silă.
Tușiți - de Marin Sorescu

La cele mai bune replici ale mele

Ai tuşit,
Scorpie bătrînă.

Ele erau cheia

Întregului spectacol,
Le pregăteam în febră
Ani în şir,
Oamenii m-aşteptau cu respiraţia tăiată,
Efectul trebuia să fie formidabil,
Dar pe tine tocmai atunci
Te îneca tusea,
Scorpie bătrînă.

Dacă se-ntîmpla
Să lipseşti odată,
Începea să tuşească
Scaunul pe care stătuseşi.

Acum ai molipsit
Toată sala,
Piesa se petrece de la un cap la altul
Într-o tuse măgărească...

Tuşiţi,
Răguşit, piţigăiat, dogit,
Cu pauze, în accese, uscat, pistruiat,
Ca la vocalize, ca la doctor,
Tuşiţi!

Credeţi că spun rolul pentru voi,

Ochii mei par că se uită la voi,
Cînd, de fapt, eu privesc peste capetele voastre
Becul roşu din fundul sălii.

Pentru el vorbesc,
Lui îi spun sufletul meu învăţat în nopţi de insomnie,
Becului roşu care arată locul pe unde, la sfîrşit,
Voi trebuie să evacuaţi sala,
Scorpii bătrîne.

O amoebă - de Marin Sorescu

"Ce mai faci?"

Într-o bună zi luna
A întrebat pămîntul.

De milioane de ani
Îl tot vedea muncindu-se,
Mutînd mările dintr-un continent
Într-altul,
Experimentînd gheţuri şi vulcani
Şi stricînd zilnic o grămadă de munţi.
"Ce mai faci?"
A repetat ea.

Pămîntul a răspuns obosit şi grav.

"O amoebă."

Atunci luna a încruntat din sprîncene,

S-a făcut că înţelege
Misterul creaţiei şi al vieţii
Şi-a plecat mai departe gîndindu-se:
"Fleacuri de-ale bărbaţilor".

Bărboşi mereu - de Marin Sorescu

Lăsăm barba să ne acopere

Cu înţelepciunea ei
Şi trecem gravi pe stradă,
Părând într-adevăr înţelepţi
De la noi şi până la toate
Lucrurile.

Dar, de sub iarba care ne ascunde,

Noi ştim
Că cele mai multe noduri
În care ne-am frânt dinţii şi mintea
Au rămas nedezlegate...

Ci numai barba noastră virilă

Nu-şi pierde speranţa.
Ea creşte până la pământ,
Acolo, ca viţa-de-vie, se prinde
Şi se întoarce din nou în sus,
Pe copiii noştri,
Într-o încăpăţânare istorică.

Microb frumos - de Marin Sorescu

Ai intrat în inspiraţia mea de astăzi

Ca un microb frumos,
Şi sunt fericit
Fiindcă îmi place aerul tandru
Din jurul tău.

Acum îmi vei circula nestingherită

În Univers,
Şi în fiecare zi îmi vei trimite
Câte-o stare sufletească
În loc de scrisoare.

Cred că uneori voi fi trist

Ca un elefant otrăvit de un fluture,
Şi te-aş da afară
Dar nu voi şti unde să te găsesc:
Tu îmi vei fi când într-o mână,
Când într-un ochi, ori pe frunte,
Când într-un gând.

* * * - de Marin Sorescu

Îmi pare rău de fluturi

Când sting lumina,
Şi de lilieci,
Când o aprind...
Nu pot să fac un pas
Fără să jignesc pe cineva?

Se-ntâmplă atâtea lucruri misterioase,

Că mereu îmi vine să-mi duc mâna
La tâmplă,
Dar o ancoră aruncată din cer
Mi-o trage în jos...

Nu e încă momentul
Să-ţi sfâşii pînzele,
Lasă...

Aceeasi nostalgie - de Marin Sorescu

Pachetul de tigari gol

are o nostalgie
pe care numai vidul cosmic o-ntelege
se simte absolut parasit
ca o rampa de lansare
dupa ce toate rachetele trimise in stele
n-au facut decat fum

flori frumoase
nu intalnesti decat toamna foarte tarziu
dupa ce vanturile rasucite ca otgonul
si-au facut toate mendrele, au batut furnicile
si doar albastrelele de camp
au rezistat in vaza lor de loess
deschizandu-si multiplele lor pleoape
casca niste priviri
pline de uimire
se aceeasi nostalgie le uneste
pe masa mea
cu pachetul de tigari gol
si cu mine care nu stiu de ce
ma tot uit pe fereastra.

Am legat - de Marin Sorescu

Am legat copacii la ochi

Cu-o basma verde
Şi le-am spus să mă găsească.

Şi copacii m-au găsit imediat

Cu un hohot de frunze.

Am legat păsările la ochi

Cu-o basma de nori
Şi le-am spus să mă găsească.

Şi păsările m-au găsit

Cu un cântec.

Am legat tristeţea la ochi

Cu un zâmbet,
Şi tristeţea m-a găsit a doua zi
Într-o iubire.

Am legat soarele la ochi

Cu nopţile mele
Şi i-am spus să mă găsească.
Eşti acolo, a zis soarele,
După timpul acela,
Nu te mai ascunde.

Nu te mai ascunde,
Mi-au zis toate lucrurile
Şi toate sentimentele
Pe care am încercat să le leg
La ochi.

Atavism - Marin Sorescu

Uitatul pe fereastră a devenit un tic,

Toată lumea se uită pe fereastră.
Citeşte, spală, iubeşte, moare
Şi din când în când dă fuga
Şi se uită pe fereastră.

Ce vreţi să vedeţi?
După cine priviţi?
Luaţi-vă gândul, cine a fost de venit a venit,
Cine a fost de plecat a plecat,
Ce a fost de trecut prin dreptul vostru a trecut.

Lăsaţi perdelele,
Trageţi obloanele
Şi mai luaţi-vă o dată tensiunea.

După ce a văzut totul – ploi, războaie,

Soare, cârtiţe, evenimente,
Repetate mereu aidoma,
Omenirea nu cred că mai doreşte serios
Să mai vadă ceva.
Totuşi uite-o lipită de ferestre,
În ochi cu un gol.

Aşteptare - de Marin Sorescu

Cică lucrurile mai trec odată

Pe unde-au mai fost
Ca nişte sentimente comete.
Trebuie numai să ştii să le-aştepţi,
Trebuie numai să rupi,
Stând pe loc
Infinite perechi de ghete.

Asta înseamnă că salcâmul

Tăiat astă-toamnă
Se va mai înălţa pentru o clipă
Pe vechea lui rădăcină.
Că tu mă vei mai iubi cu adevărat
Peste câteva miliarde de ani lumină.

O, poate nu mai e mult până-atunci,

Cine ştie!
Iată, eu am şi-nceput să te-aştept
Măsurând timpul cu barba,
Veşnicie cu veşnicie.

Călăul cu şapte mâini şi victima cu şapte capete - de Marin Sorescu

Călăul trebuia să omoare timpul.

Acesta stătea cu capul pe butuc
Şi, aşteptând să i se facă seama,
Îşi omora şi el timpul
(Iertaţi-mi gluma nepotrivită)
Uitându-se la călău, cum îşi ascute barda
Şi, ca să fiu şi mai explicit,
Omorându-l la rândul său,
Puţin câte puţin.

Căci chiar în timp ce călăul

Îşi ascuţea barda, ca să omoare timpul,
Timpul trecea (deşi cu capul pe butuc),
Îmbătrânindu-l, clipă de clipă, pe călău,
Făcându-i barda să ruginească
Şi înfuriindu-l s-o ascută şi mai tare,
Făcându-l să piardă şi mai mult sânge,
Vreau să spun timp,
făcând să putrezească fibra butucului,
Slăbindu-i cercurile- ale dracului
mai sunt şi cercurile butucului!-
Dar tot cedează şi ele
La un moment dat.

Aşa încât, atunci când călăul a ridicat barda

Şi-a izbit cu sete,
Alături s-au rostogolit două capete:
Al victimei şi al călăului,
Care, alături, în praf, s-au întâlnit o clipă,
Bizar, şi s-au pupat pe gură,—
Sărut din care s-a şi născut —ciudat —
O victimă şi un călău,
Gata şi la locul lor, în punctul final
Cum s-ar zice.

Victima cu capul pe butuc, bineînţeles.

Şi, călăul ascuţindu-şi barda.

Cate ganduri - de Marin Sorescu

Cate ganduri imi trec prin cap

Le las sa-mi treaca.
Este placerea lor
Sa se starneasca din senin,
Ca norii,
Si sa se destrame la intamplare,
La marginea orizontului.

Unele revin,
Cuprinse parca de-o remuscare:
Au uitat sa se atinga de cuvinte!
Cuvintele le imbratiseaza,
Le cuprind in potir de flori carnivore.

Si eu ma pomenesc punand pe note

Plansul gandurilor fara iesire.

Dedublare - de Marin Sorescu

Noaptea cineva umbla cu hainele mele

Si mi le poarta.
Dimineata observ pe pantofi noroi proaspat,
Cine-o fi semanand la umblet cu mine?

De la o vreme a inceput
Sa-mi imbrace si gandurile,
Cand ma trezesc nu le mai gasesc niciodata
Unde le-am pus.

Sunt uzate,obosite,cu cearcane

In jurul ochilor.
Se cunoaste ca cineva a gandit cu ele
Toata noaptea.

Cine s-o fi potrivind la suflet

Cu mine?!

Drumul - de Marin Sorescu

Ganditor si cu mainile la spate

Merg pe calea ferata,
Drumul cel mai drept
Cu putinta.

Din spatele meu, cu viteza,

Vine un tren
Care n-a auzit nimic despre mine.

Acest tren - martor mi-e Zenon batranul -

Nu ma va ajunge niciodata,
Pentru ca eu mereu voi avea un avans
Fata de lucrurile care nu gandesc.

Sau chiar daca, brutal,

Va trece peste mine,
Intotdeauna se va gasi un om
Care sa mearga in fata lui
Plin de ganduri
Si cu mainile la spate.

Ca mine acum
In fata monstrului negru
Care se apropie cu o viteza inspaimantatoare
Si care nu ma va ajunge
Niciodata.

Focul sacru - de Marin Sorescu

Mai aruncaţi nişte vreascuri

În soare,
Am auzit c-o să se stingă
Peste câteva miliarde de ani.
Şi dacă nu mai sunt vreascuri,
Aruncaţi în soare
Câmpiile care ar fi putut foarte bine
Să fie păduri,
Munţii, luna şi cerul
Care nici nu ştim sigur dacă sunt
Păduri.

În orice caz,
Mai aruncaţi ceva în el,
Nişte vreascuri,
Nişte vieţi.

Că, uite, a şi început să pâlpâie

Pe feţele noastre,
Făcându-le frumoase şi urâte,
Făcându-le noapte şi zi,
Făcându-le anotimpuri şi ani.

Frescă - de Marin Sorescu

În iad pacătoşii
Sunt valorificaţi la maximum.
Femeilor li se scot din cap
Cu o pensetă
Clamele, agrafele, inelele, brăţările,
Pânzeturile, lenjeria de pat.
După aceea sunt aruncate
În clocotul unor cazane,
Să fie atente la smoală,
Să nu dea în foc.
Apoi unele sunt transformate în sufertaşe
Cu care se cară la domiciliul dracilor pensionari
Pacatele calde.
Barbaţii sunt şi ei folosiţi
La cele mai grele munci,
Cu excepţia celor foarte păroşi
Care sunt torşi din nou
Şi făcuţi preşuri.

Greierele şi furnica - de Marin Sorescu

- Surioară dragă, am...

Am venit să-mi dai şi mie...
Pân’ la primăvară...
- N-am.
- ...un grăunte... ai o mie.
- N-am.
- Dar toată lumea ştie:
E doar lucru cunoscut.
- Am, da’ nu vreau
să-mprumut!
Astă-vară ce-ai făcut?
- Am cântat...
- Acuma joacă!
- Îmi e foame, c-aş juca...
- Joacă...
- Nu mă enerva,
Că-s nervos... îmi dai, or...
- Ba.
- Eşti zgârcită...
- Mă închin.
- da’ o să te-ntind puţin.
Şi-agăţând vioara-n grindă
Greieru-nşfăcă furnica
Şi-ncepu „să o destindă“.
Şi-a bătut-o zdravăn, vere!
Apoi s-au oprit. Tăcere.
Amândoi stăteau ca muţi.
- Ei, acuma mă-mprumuţi,
Surioară?
- Cu plăcere.

Leac - de Marin Sorescu

Când se dă leacul unei boli

Toţi cei care au pierit de acea boală
Ar trebui sa învie
Şi să-şi trăiască în continuare
Restul de zile
Până la îmbolnăvirea de o altă boală
Al cărei leac n+a fost încă descoperit.

O să plouă - de Marin Sorescu

O sa ploua
Isi zice Dumnezeu, cascand,
Si privind la cerul fara pic de nor,
Ma cam incearca reumatismul
De vreo patruzeci de zile si patruzeci de nopti.
Ehe, se strica vremea!

Noe, ma Noe,
Ia vino pana la gard sa-ti spun o vorba.

Ochii - de Marin Sorescu

Ochii mi se măresc tot mai mult,

Ca două cercuri de apă,
Mi-au acoperit toată fruntea
Şi jumătate din piept.
În curând vor fi tot atât de mari
Ca şi mine.

Mai mari decât mine,

Mult mai mari decât mine:
Eu nu voi fi decât un punct negru
În mijlocul lor.

Şi ca să nu mă simt singur
Voi lăsa să intre în cercul lor
Foarte multe lucruri:
Luna, soarele, padurea şi marea
Cu care voi continua să mă uit
La lume.

Oprește - de Marin Sorescu

Opreşte!
A răcnit sufletul,
Opreşte să mă dau jos!
Sunt sătul de-atâtea corvezi,
De-atâtea determinări, obligaţii şi legi,
Eu am fost făcut să fiu liber.
- Nu pot să mă opresc,
I-a răspuns pământul,
(Pământul din mine),
Dă-te jos din mers,
Dacă-ţi dă mâna
Şi fă-o chiar acum,
Când eu o să virez
Spre scârbă şi tină.
Dă-te jos în cer,
Prietene de-o viaţă,
Te iau când revin.

Orbul - de Marin Sorescu

Uneori noaptea -
târziu după miezul nopţii
şi numai miercurea -
îi revenea vederea.

Era ca şi cum
ar fi răsărit brusc o stea,
numai şi numai pentru el:
o lumină mare, dulce, catifelată,
o candelă ca pentru prunci,
o lumină cum ar fi aureola din jurul sânului sfânt.
O lumină extraordinară!

Ştia că nu va dura mult.

Şi ca să aibă o mărturie,
lua creta pusă la-ndemână,
se ducea drept la perete
şi scria pe el: " Văzut".
Mergea apoi la uşă şi scria pe ea:
" Văzută".
La fereastră: " Văzută".
Pe cuier: " Văzut".
Pe duşumea: " Văzută".

Bifa ca la un inventar aprig

obiectele din odaia orbirii sale.
Chiar pe mâna în care ţinea de obicei toiagul
cu care pipăia, scrijelea febril:
" Azi pe data de cutare am zărit clar
această mână"
apoi se culca, ostenit.

În zilele următoare
era un orb normal, un orb fericit,
pentru că toate lucrurile printre care
bâjbâia
le ştia văzute.

Şi continua să fie un orb fericit, fericit

până când se ştergea creta.

Otrăvuri - de Marin Sorescu

Iarba, munţii, apele, cerul

Mi-au intrat în sânge
Şi-acum aştept
Să-şi facă efectul.

Simt că-nverzesc,
Din cauza ierbii.

Că mă umplu de prăpăstii
Şi de ceaţă,
Din cauza munţilor.

Că picioarele rotunjesc pe drum

Pietrele
Şi tot întreabă de mare,
Din cauza apei.

Şi mai simt că devin

Parcă albastru, parcă nemarginit,
Cu stele pe ochi
Şi pe vârful degetelor.

Săgeata - de Marin Sorescu

Rănitul s-ar fi rătăcit
În pădure,
Dacă nu s-ar fi ţinut după săgeată.

Săgeata
Îi ieşise mai mult de jumătate
Prin piept
Şi-i arăta calea.

Săgeata
Îl lovise din spate.
Îi străpunsese pieptul
Şi vârful ei însângerat
Îi arăta calea.
Un noroc - un mare noroc
Să ai o săgeată indicatoare
În pădure.

Rănitul ştia că de-acum nu se mai poate rătăci

Şi că nu mai e departe.

Sinucidere - de Marin Sorescu

În mine erau douăzeci de generaţii

Pe puţin
Şi-azi dimineaţă, nu ştiu din ce cauză,
Poate unde era geamul deschis,
Unul s-a aruncat de la etaj.

Atunci toţi
Au început să se arunce,
Ca de pe o trambulină,
Unul dupa altul, în lanţ,
După principiul dezintegrării
Oilor.

Într-o jumătate de oră

Rămăsesem absolut gol,
Şi de ruşine m-am aruncat şi eu.
Am murit cred pe la etajul patru,
În orice caz, pe la doi
Eram dus.

Toate acestea
Vi le povesteşte acum un trecător,
Adică unul dintre noi
Care-a picat pe moale

Solemn - de Marin Sorescu

Toate hârtiile mele
Le-am cărat cu braţul
Pe un câmp mare,
Le-am semănat solemn
Şi le-am arat adânc
Cu plugul.

Să văd ce-o să răsară

Din gândurile acestea,
Din bucurii, din tristeţe, din fericire,
Iarna, primăvara, vara şi toamna.

Acum mă plimb
Pe câmpul negru
Cu mâinile la spate,
Mai neliniştit cu fiecare zi.

Nu se poate totuşi
Nici o literă să nu fi fost bună!

Precis într-o zi
Câmpul acesta se va umple de flăcări
Şi eu voi trece printre ele, solemn,
Încununat ca Neron.

Spectator - de Marin Sorescu

Observ cu interes
Cum se luptă instinctul vieţii
Cu geniul morţii.

Viaţa vine cu o mie de tertipuri,

Moartea are o mie şi una de vicleşuguri.
Ca doi gladiatori,
Unul cu trident şi plasă,
Altul cu spada scurtă.

Strivit intre logica misterioasã

A vieţii
Şi logica misterioasă a morţii
Sunt terenul de luptă.
Au rămas din mine
Doar ochii,
Să vadă şi să se ingrozească.

Spirit - de Marin Sorescu

Lângă cruce
Era pusă şi o
Cutie de scrisori -
Încă mai primea
Corespondenţă.

O citea, după miezul nopţii,

Când ieşea să-şi mai
Desmorţească oasele
Şi să tragă aer proaspăt în piept.

Citea fără să deschidă plicurile,

Continua să-şi cultive spiritul
Şi să fie în contact cu lumea -
Lumea se ferea de el.

Trup si suflet - de Marin Sorescu

Pe perna capu-mi pun ca pe butuc

Si-astept spasit cu ochiu-ntredeschis
Si il decapiteaza-un eunuc
Si-l plimba prin haremul unui vis.

Uitat in pat, nevolnicul de trup

S-a invatat sa stea, citind ziarul,
Pe pagina cu morti el da cu zarul,
De viata are-o foame ca de lup.

Tarziu am inteles ca-i somnul lupta

Cu acest trup inert, cascand mereu
El este floarea mea, pe care, rupta,

O pun sfielnic pe mormantul meu.

Cand toata vlaga visului e supta
La loc vin cap si trup - si le e greu.

Ulise - de Marin Sorescu

Când mă gândesc ce mă aşteaptă şi acasă,

Porcii aceia de peţitori,
Beţi chiori, slinoşi pe armurile din cuier
Jucând toată ziua table
Până li se înmoaie şi muşchii şi zarurile,
de-a valma,
Că numai de însurătoare nu mai sunt buni
Chiar de-ar cere în căsătorie o babă
Mai ceva decât Penelopa
(O fi îmbătrânit, într-adevăr şi ea?)

Şi femeia aceea, plângăreaţă, pe de altă parte,

Care ţese-n neştire, de nervi,
De zgripţuroaică ce este, să încurce ea toate
firele de pe lume!
Parcă văd că mă ia de la poartă-n primire:
- Unde-ai putut să fii până acum?
- Am făcut războiul Troii, nu fii scorpie…
- Bine, bine, dar Agamemnon al Clitemnestrei
Cum de-a scăpat mai devreme, că a şi putrezit
până acuma,
N-aţi avut toţi acelaşi război?
- Am rătăcit zece ani pe mare, întrucât Neptun…
- Fără Neptun, te rog, spune clar
Cu cine?
Şi chiar până acum?
Chiar până acum?
Ce mare-a fost aia?

Of, să-mi fac o căsuţă

Aici pe valuri,
Să-mi ridic un cort în colţişorul ăsta
Mai ferit
Între Scyla şi Caribda.

Vânat - de Marin Sorescu

Mi-am adus în atelier stejarul falnic

Şi l-am spânzurat de un cui
Cu coroana în jos.
Cerul l-am legat cu un nor
În dreptul ferestrei.
Sub el, orizontal
Am aşezat câmpia.
De la ciocârlii şi prepeliţe
Am păstrat numai câte-o aripă,
Celeilalte dându-i drumul să zboare.
Locurile rămase libere pe pereţi
Le-am umplut cu sentimente,
Împuşcate de mine în decursul anilor,
Cu bătăi de inimă.
Acolo unde nu se vede nimic e dragostea
Un sentiment mai abstract.
În mijlocul atelierului am înălţat un munte
De lemn.
Problema care se pune acuma
E ca pe toate aceste mortăciuni
Să le fac să zâmbească.

Ion și ai lui - de Marin Sorescu

Pipăind drumul cu vârful parului,

Orbecăiau spre coteţul primarului.
Fiecare tăcea ca peştele.
Întuneric – să-ţi scoţi ochii cu deştele.
De când e poteca aşa de anevoioasă,
Că parcă-o ştiau şeasă?
Bine că nu mai latră câinii cei mulţi,
Cu gurile-ncleştate în câlţi
Şi-n clei.

Unul doar mai mârâie, din obicei.

Ho! Ăsta-i coteţul... şi-n gură
Le-a şi venit gust de friptură.
Oare găinile acolo erau?
Şi-au lipit urechea de scândură: cârcâiau.
S-au vârât, unul după altul, cuminte,
Pe uşa îngustă, cu capul înainte.
Doamne! au simţit deodată că se îngroapă...
Parc-au nimerit în nişte hârtoapă...
I-au tras, dimineaţa, din coteţ, cu-un laţ,
Tăvăliţi prin găinaţ.

De când înjură la gherlă Ion cu ai lui

Au scos găinile de zece ori pui.

Boul și vițelul (parodie G. Alexandrescu) - de Marin Sorescu

Auzind că fiul are-un post de vază

(A ajuns ispravnic pe-o păşune mare)
Tatăl-bou îşi puse coada pe spinare
Şi, pe-aci ţi-e drumul! A plecat să-l vază.

Ţanţoş şi mai vesel boul ca oricând

Pe oricine-n cale îl oprea spunând:
– Merg chiar la ispravnic! Am un fiu şi eu
Şi-a ajuns ispravnic... Pe cuvântul meu!
Unde-l găsesc oare?
– Ţii la dreapta...
– Ţiu...
Şi aşa, spre seară, a ajuns la fiu.

L-a văzut din zare şi-a fugit spre el:

– Fătul meu... O, doamne! Scumpul meu viţel!...
Dar când vru să-l pupe (lacrimi avea-n gene),
Scumpul fiu îi zise: – Lasă! Fără scene!
– Stai să te văd bine...
– Vrei să stau tablou?
Tii! Te-ai făcut mare...
– Da. Sunt şi eu bou.
– Bou! Ce bine-mi pare! Verste patruzeci
Să te văd bătut-am...
– Bine. Şi când pleci?
– Satu-ntreg, mătuşa, unchiul cel bătrân,
Toţi te felicită...

– Ştiu eu: toţi vor fân.

– Văd că ai de toate: ce de clăi...
– Optzeci!
– ...paie... Unde-i ieslea?
– Când ziceai că pleci?
– Oi pleca eu, însă-s obosit...
– Ştii, tată:
Du-te acum acasă, vino altădată:
N-ai nimerit bine... vezi, am multă treabă...
– Şi să vin la anul?!
– Ce atâta grabă?

Auzind aceasta, cu mâhnire mare,

Tatăl-bou îşi puse coada pe spinare,
A oftat o dată, sufletul să-i iasă,
Şi călcând ca-n străchini s-a întors acasă.

– Ce-ţi făcea viţelul? l-a-ntrebat Brăzdar,

S-a făcut bou mare? – S-a făcut... măgar.

Noapte de octombrie (parodie Macedonski) - de Marin Sorescu

Azi noapte, pe la două, visasem că-nviasem,

Prin nu ştiu ce minune, nu pot să-i explic felul,
Dar ştiu că mă trezisem, de-odat, şi mă sculasem,
Coşciug, cavou, morminte, în urmă le lăsasem
Şi mă-ntorceam acasă, pe gânduri, de la Belu.

Era o noapte albă cum n-am mai pomenit.

Părea în noaptea-aceea un liliac în floare
Văzduhul 'nalt, cu ramuri întinse-n infinit,
Ce scuturau petale de stele sclipitoare...
Şi eu priveam în juru-mi cu ochii mari, uimit.
Era o noapte albă cum n-am mai pomenit.
Vedeam cum peste teii din margine de drum
Parfumul lor pluteşte, albastru ca un fum.
Cânta privighetoarea, pluteau în aer şoapte...

Fugisem de la Belu – şi-ncetul cu încetul,

Mă copleşea viaţa, redeveneam poetul
Ce, ca Musset, pe vremuri a fost vrăjit de noapte.
Cânta privighetoarea, zburau în aer şoapte.
Şi eu grăbeam spre casă, mânat ca de-un resort.
Când mă trezesc de-odată c-un popă lângă mine...
Stă-n ioc şi mă priveşte... şi-ncepe să se-nchine...
– Ce căutaţi, părinte? V-am mirosit a mort?
Îi zic, – iar el se uită c-o mină milostivă:
Parcă-mi cerea iertare, parcă-mi cerea colivă.
Ci, dându-l la o parte, eu mi-am văzut de drum.
Se deştepta oraşul la viaţă şi acum
Se răsfrângeau în geamuri şi în vitrine zorii
Şi se-nmulţeau întruna pe stradă trecătorii.
Dar iată-mă acasă. Sfios bătui la uşă.
Ce bine-o să le pară la toţi când m-or zări!
Dar uşa se deschide şi-apare o mătuşă.
– Ştiţi... eu sunt Macedonski şi locuiesc aci...
Pardon! E o greşeală! Poate pe vis-à-vis...
– E imposibil, doamnă...
– Vreţi alte explicaţii?
– Aici am stat o viaţă...
– Duceţi-vă la „Spaţii“.
– E imposibil, babo! Am cărţi şi manuscrise
Lăsate-aici... şi vise... noian, noian de vise
Şi de-amintiri de care acum mă prinde dorul...
Dac-aş atinge numai covorul cu piciorul
S-ar deştepta odaia vrăjită, ca în basme,
S-ar umple dintr-odată cu chipuri şi fantasme...
Dar între timp bătrâna se retrăsese-un pas –
Şi uşa se închide izbindu-mă în nas!

Bătui la altă uşă... Dup' o tăcere scurtă

Veni ca să-mi deschidă un parucic cu burtă.
Mă-nchin cu politeţe şi îl salut: Bonjur!
Mă cheamă Macedonski...
– Fă stânga împrejur!
Răcneşte el cu ciudă – Că mi-ai trezit nevasta...
Ce baţi la ora asta?! Ce disciplină-i asta?!

Şi am ieşit în stradă, ca dintr-un alt tărâm...

Eu am văzut odată cum sta pe caldarâm
Un biet beţiv, săracul... Plângea ca o mireasă...
– De ce nu mergi acasă, prietene? Îi zic.
Nevasta nu te lasă, sau soarta nu te lasă?
– Acasă? Unde-acasă? Că am băut un pic...
Şi am uitat şi strada... şi numărul la casă!
Aşa şi eu acuma stăteam trăznit, năuc
Mă cuprinsese spaima... Şi unde să mă duc!
Gândiţi şi dumneavoastră: Să laşi eternitatea,
Să te întorci din moartea cea grea şi fără glas
Şi când ajungi acasă şi vezi posteritatea
Că nu te mai cunoaşte şi-ţi dă cu uşa-n nas!
Am luat-o la întâmplare pe-un bulevard mai mare
Ca un emir ce merge pierdut într-o pustie.
Zăresc într-o vitrină cărţi multe şi ziare –
Şi peste două clipe eram în librărie.
– Să-mi daţi, spun vânzătoarei, un tom de Macedonski,
Ce-aveţi de Macedonski mai nou?
– Acum, acum...
Eram aşa de dornic să mă citesc postum!
Nu l-am citit de-un secol, de-aceea şi insist.
– Dar cine-i Macedonski?
– Poet.
– E progresist?
– E simbolist, la dânsul sunt lipsuri evidente...
S-a aplecat în faţa culturii decadente...
A scris mai multe piese, a scris „Thallasa“ şi...
– Hai spune mai departe!
– A scris şi poezii.

Ca un nebun atuncea am izbucnit în râs.

Un râs ciudat, demonic, un râs ca-n alte sfere,
Şi geamurile toate vibrau precum un clopot.
Se adunase lumea şi eu râdeam în hohot.
Râdeam de mine însumi, de viaţa-mi scursă-n van,
Râdeam că am scris versuri, că nu am fost băcan,
Sau negustor, sau popă, sau mare amiral...
Râdeam de mine însumi, râdeam, în general,
De toţi acei lunatici, flămânzi şi trenţuroşi
Ce cumpără hârtie şi mor tuberculoşi,
Crezând că după moarte posteritatea dreaptă
O să-i cinstească veacuri de-a rândul pentru faptă.
Râdeam precum beţivul care-a sorbit un deka,
Ca un arab ce află că nu există Meka.
Şi am ieşit afară mai vesel ca oricând...
Şi am ieşit afară şi dibuind poteca
Mă îndreptam spre Belu în hohote râzând...
Şi-astfel azi dimineaţă m-am deşteptat plângând.