Surse Regenerabile

Adrian BADEA Horia NECULA
coordonatori
Editura Agir
Cuprins
1. Sursele regenerabile de energie, componentă importantă a 15

dezvoltării energetice durabilă
(Prof. dr. ing. Adrian Badea)
Bibliografie 46
Sisteme eoliene de producere a energiei electrice 47
(Conf. dr. ing. Carmen-Anca Safta; Prof. dr. ing. Constantin
Ghiţă; Prof. dr. ing. Dragoş-Ovidiu KISCH)
2.1. Resursa energetică eoliană 47
2.1.1. Vântul 47
2.1.2. Energia eoliana disponibilă 49
2.1.3. Potenţialul eolian al României 53
2.2. Turbine eoliene 55
2.2.1. Parametri caracteristici ai turbinei 55
2.2.2. Criterii de clasificare a turbinelor eoliene şi tipuri de 58
turbine
2.2.3. Teoria generală a turbinelor eoliene. Noţiuni de 64
aerodinamică.
2.2.4. Elemente constructive ale turbinelor eoliene 76
2.3. Ferme de turbine eoliene 81
2.3.1. Ferme onshore 81
2.3.2. Ferme offshore 82
2.4. Impactul turbinelor eoliene asupra mediului 85
2.4.1. Impactul vizual 86
2.4.2. Zgomotul turbinelor eoliene 86
2.4.3. Interferenţa electromagnetică 89
2.4.4. Alţi factori de mediu 90
2.5. Aspecte economice ale proiectelor eoliene 90
2.5.1. Indicatori economici 90
2.5.2. Estimarea costurilor 91
2.5.3. Estimarea preţului de cost al energiei produse 92
2.5.4. Finanţarea şi gestionarea investiţiilor în proiecte de 95
valorificarea potenţialului eolian
2.6. Generatoare electrice pentru surse eoliene 100
2.6.1. Generalităţi 100
2.6.2. Generatoare asincrone 102
2.6.3. Generatoare sincrone 114
2.6.4. Generatoare de curent continuu (c.c.) 129
2.6.5. Probleme speciale privind generatoarele eoliene 133
2.7. Convertoare electronice pentru condiţionarea surselor de 137
energie eoliană
2.7.1. Compensatoare statice de energie reactivă 137
8 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE
2.7.2. Conectarea surselor alternative de energie şi a 143

sistemelor de stocare a energiei
2.7.3. Interconectare eoliană sau hidro de putere mică 146
2.7.4. Interconectare Minnesota - topologie de interconectare 147
cu reţeaua a sistemelor fotovoltaice, eoliene şi a pilelor
de combustie
2.7.5. Interconectarea sistemelor de stocare a energiei 148
sistemul de c.a.
2.7.6. Turbine eoliene cu generatoare asincrone şi sincrone 149
2.7.7. Comanda şi funcţionarea individuală a convertoarelor 158
statice
Bibliografie 184
3. Valorificarea termică a energiei solare 191
(Ş.l. dr. ing. Cristian Dincă; As. drd. ing. Mihaela-Cristina Ciobanu)
3.1. Elemente caracteristice ale radiaţiei solare 191
3.1.1. Parametrii de referinţă standard ai radiaţiei solare 191
3.1.2. Caracteristicile radiaţiei termice 194
3.1.3. Legile radiaţiei termice 199
3.1.4. Elemente definitorii de bază în analiza radiaţiei solare 205
3.1.5. Relaţii trigonometrice de bază 208
3.2. Sisteme pasive de valorificare a energiei solare 213
3.2.1. Captatori plani de valorificare a energiei solare 213
3.2.2. Captatori cu concentrarea energiei solare 227
3.3. Sisteme hibrid de valorificare a energiei solare în vederea 233
producerii de energie electrică
3.3.1. Motoare Stirling cuplate cu captatori solari 235
3.3.2. Aplicaţii industriale ale captatorilor cu concentratori ai 238
energiei solare
3.3.3. Integrarea sistemelor de valorificare a energiei solare 241
în cadrul clădirilor
3.3.4. Sisteme hibride ce conţin colectoare solare termice şi 243
surse de rezervă, pentru încălzire şi preparare de a.c.m.
3.3.5. Pompe de căldură integrate sistemelor solar 261
3.4. Elemente de calcul economic al eficienţei sistemelor de 264
valorificare termică a energiei solare
3.4.1. Utilizarea metodelor de simulare numerică avansată 264
3.4.2. Metode de calcul economic al ciclului de viaţă al 265
captatorilor solari
3.4.3. Evaluarea ecologica pe ciclul de viata al panourilor 265
solare
Bibliografie 279
4. Sisteme fotovoltaice 283
(Prof. dr. ing. Alexandru Morega)
4.1. Introducere 283
CUPRINS 9
4.2. Principiul de funcţionare al celulei fotovoltaice 284

4.2.1 Modelul atomic Bohr 285
4.2.2. Efectul fotoelectric 286
4.2.3. Principiul de funcţionare al celulei fotovoltaice 288
4.3. Tehnici de fabricaţie pentru celule şi module fotovoltaice 293
4.3.1. Tehnologiile de fabricaţie Pfann, Czochralski 293
4.3.2. Etape de fabricaţie 295
4.3.3. Module solare cu celule cristaline 296
4.3.4. Module solare de tip peliculă (flim subţire) 296
4.4. Eficienţa conversiei fotovoltaice 297
4.4.1. Timpul de amortizare şi randamentul energie obţinută 299
în raport cu energia investită
4.5. Descrierea electrică a celulelor fotovolatice 302
4.5.1. Circuitul echivalent – modelul simplificat 302
4.5.2. Circuitul echivalent – modelul extins, cu o diodă 302
4.5.3. Circuitul echivalent – modelul extins, cu două diode 304
4.5.4. Circuitul echivalent – modelul extins, cu două diode şi 304
termen suplimentar
4.5.5. Alţi parametrii electrici 305
4.5.6. Dependenţa de temperatură a parametrilor celulelor 307
fotovoltaice
4.5.7. Determinarea parametrilor celulelor fotovoltaice 307
4.6. Descrierea electrică a modulelor fotovolatice 308
4.6.1. Conexiunea serie a celulelor fotovoltaice 308
4.6.2. Date tehnice pentru module solare 311
4.7. Funcţionarea generatoarelor solare în sarcină 312
4.7.1. Sarcina rezistivă 312
4.7.2. Convertoare curent continuu – curent continuu 313
4.7.3. Convertoare de tip buck 313
4.7.4. Convertoare de tip boost 314
4.7.5. Alte convertoare de tip curent continuu – curent 315
continuu
4.7.6. Maximizarea randamentului conversiei fotovoltaice. 316
Trackingul solar
Bibliografie 318
5. Valorificarea energetică a biomasei 321
(Ş.l. dr. ing. Cosmin Mărculescu)
5.1. Biomasa. Definiţie şi importanţă 321
5.2. Potenţialul şi valorificarea biomasei. Situația la nivel 322
internațional
5.3. Clasificarea biomasei 323
5.3.1. Surse și tipuri de biomasă 323
5.3.2. Evaluarea producţiei. Potenţialul de biomasă lemnoasă 327
şi agricolă al României
5.4. Compoziţie şi proprietăţi 331

5.4.1. Compoziţia fizico-chimică a biomasei 331
5.4.2. Masa specifică 332
5.4.3. Umiditatea 333
5.4.4. Dimensiuni și caracteristici mecanice (transport, 334
manevrabilitate, friabilitate, aglutinare)
5.4.5. Analiza elementară 335
5.4.6. Raportul Carbon / Azot (C/N), Carbon / Hidrogen 336
(C/H)
5.4.7. Puterea calorifică 336
5.4.8. Analiza primară (conținut volatile, carbon fix, inerte) 340
5.4.9. Conţinutul de metale grele 341
5.5. Procedee bio/fizico-chimice de conversie a biomasei. 342
Biocombustibili.
5.5.1. Procese de fermentare 344
5.5.2. Procese de metanizare 347
5.5.3. Procese de extracție / esterificare (producere de 351
biodiesel)
5.6. Procedee termo-chimice de conversie a biomasei 355
5.6.1. Procedee de pretratare a biomasei în vederea 355
îmbunătățirii caracterisiticilor combustibile
5.6.2. Combustia 358
5.6.3. Piroliza (proces, reacţii, produşi de reacţie, emisii, 365
tehnologii stadiu industrial şi pilot, calcule de
dimensionare a reactoarelor)
5.6.4. Gazeificarea (proces, reactii, produsi de reactie, emisii, 370
tehnologii stadiu industrial si pilot, calcule de
dimensionare a reactoarelor)
5.7. Aplicații energetice 373
5.7.1. Soluții de conversie în energie electrică prin procese 374
termo-chimice
5.7.2. Aplicații la nivel pilot sau industrial de conversie în 376
energie electrică
Bibliografie 382
6. Valorificarea energiei geotermale 387
(Ş.l. dr. ing. Victor Cenuşă; Ş.l. dr. ing. Constantin Ionescu)
6.1. Consideraţii generale privind energia geotermală 387
6.2. Valorificarea energiei geotermale de potenţial termic mediu - 396
ridicat cu cicluri motoare
6.2.1. Centrale geotermale – electrice cu abur 396
6.2.2. Centrale geotermale – electrice cu fluide organice 412
6.2.3. Centrale geotermale – electrice cu ciclu combinat, apă 421
- agent organic
6.2.4. Centrale geotermale cu ciclu combinat integrat 425
CUPRINS 11
6.2.5. Centrale geotermale de cogenerare 430

6.3. Valorificarea directă a energiei geotermale sub formă de 436
căldură
6.3.1. Încălzirea spaţiilor 438
6.3.2. Încălzirea serelor 440
6.3.3. Balneoterapie 441
6.3.4. Acvacultură 441
6.3.5. Agricultură 442
6.3.6 Industrie 442
6.3.7. Situaţia utilizării directe a energiei geotermale în 443
România
6.4. Valorificarea energiei geotermale de potenţial termic mediu – 444
coborât, cu ajutorul ciclurilor termodinamice inversate (pompe
de căldură)
6.4.1. Aspecte generale 444
6.4.2. Pompe de căldură geotermale 452
6.4.3. Comportamentul termic al pământului 461
6.4.4. Utilizări ale pompelor de căldură geotermale 463
6.5. Impactul asupra mediului al tehnologiilor de utilizare a 468
energiei geotermale
Bibliografie 473
7. Valorificarea energiei hidraulice 477
(Conf. dr. ing. Bogdan Popa; Conf. dr. ing. Carmen-Anca SAFTA
Prof. dr. ing. Constantin Ghiţă, Prof. dr.ing. Dragoş-Ovidiu KISCH)
7.1. Valorificarea energiei râurilor 477
7.1.1. Energia râurilor 477
7.1.2. Potenţialul şi repartiţia resursei 479
7.1.3. Definirea microhidroenergiei 482
7.2. Elemente de hidrologie inginerească 483
7.2.1. Factorii naturali ai scurgerii apelor 483
7.2.2. Debitele cursurilor de apă 491
7.2.3. Noţiuni de hidrometrie 510
7.3. Tipuri de amenajări pentru microhidrocentrale 511
7.3.1. Generalităţi, clasificări 511
7.3.2. Scheme de MHC convenţionale, gravitaţionale 513
7.3.3. Scheme de MHC neconvenţionale, cinetice 518
7.3.4. Planificarea unei scheme de amenajare 523
7.3.5. Utilizarea potenţialului unui sector de râu în vederea 524
amenajării acestuia
7.4. Echipamente ale microhidrocentralelor 526
7.4.1. Componentele principale ale unei MHC 526
7.4.2. Clădirea microhidrocentralei 527
7.4.3. Turbina hidraulică 529
7.4.4. Multiplicatorul de turaţie 541
7.4.5. Generatorul 542

7.4.6. Comanda turbinei 545
7.4.7. Echipamentele electrice auxiliare 547
7.4.8. Echipamentele hidromecanice auxiliare 549
7.5. Evaluarea impactului asupra mediului 551
7.5.1. Impactul în faza de construcţie 551
7.5.2. Impactul în faza de exploatare 554
7.6. Valorificarea energiei valurilor 557
7.6.1. Valuri generate de vânt. Tipuri şi mărimi caracteristice 557
7.6.2. Energia valurilor. Potenţial 559
7.6.3. Tehnologii şi echipamente 560
7.6.4. Estimarea costurilor pentru centralele de conversie a 564
energiei valurilor
7.6.5. Impactul conversiei energiei valurilor asupra mediului 566
7.7. Valorificarea energiei mareelor 567
7.7.1. Cauzele mareelor 567
7.7.2. Harta potenţialului energiei mareice 569
7.7.3. Tehnologii şi echipamente 570
7.7.4. Costuri pentru valorificarea energiei dată maree 573
7.7.5. Impactul centralelor maree-motrice asupra mediului 574
7.8. Generatoare electrice pentru conversia energiei valurilor în 574
energie electrică
7.8.1. Generalităţi 574
7.8.2. Structura generatoarelor electrice de valuri 575
7.8.3. Elemente teoretice privind generatoarele de valuri 577
7.9. Convertoare electronice pentru condiţionarea surselor de 578
energie a valurilor
Bibliografie 581
8. Impactul generării distribuite asupra reţelelor electrice 585
(Conf. dr. ing. Ion Triştiu; Ş.l. dr. ing. Radu Porumb)
8.1. Prezentarea conceptului de generare distribuită 585
8.2. Integrarea surselor distribuite în reţelele electrice 590
8.2.1. Tehnologii de generare distribuită a energiei electrice 590
8.2.2. Racordarea surselor distribuite la reţelele electrice 598
8.3. Influenţa generatoarelor distribuite asupra regimului permanent 605
8.3.1. Calculul regimului permanent pentru reţelele electrice 605
care includ surse distribuite
8.3.2. Modificarea circulaţiei de puteri 613
8.3.3. Modificarea pierderilor de putere 614
8.4. Influenţa surselor distribuite asupra nivelului de tensiune 616
8.4.1. Modificarea nivelului de tensiune 617
8.4.2. Reglajul tensiunii în reţelele electrice de distribuţie în 621
prezenţa generării distribuite
8.5. Influenţa generatoarelor distribuite asupra curenţilor de 625
CUPRINS 13
scurtcircuit
8.6. Optimizarea regimului de funcţionare 628
8.6.1. Alegerea amplasării pentru minimizarea pierderilor de 628
putere
8.7. Influenţa surselor distribuite asupra calităţii serviciului de 629
furnizare a energiei electrice
8.7.1. Influenţa generatoarelor distribuite asupra parametrilor 629
primari ai calităţii energiei electrice
8.7.2. Continuitatea alimentării cu energie electrică în 638
Bibliografie 641
9. Hidrogenul un nou vector energetic 645
(Prof. dr. ing. Adrian Badea)
9.1. Istoric 646
9.2. Producţia hidrogenului 654
9.3. Stocarea hidrogenului 658
9.4. Transportul şi distribuţia 660
9.5. Pile cu combustibil 662
9.5.1. Principiul de funcţionare;clasificare 662
9.5.2. Pila AFC 664
9.5.3. Pila PEMFC 665
9.5.4. Pila PAFC 669
9.5.5. Pila MCFC 670
9.5.6. Pila SOFC 672
9.6. Aplicaţii ale pilelor cu combustibil 675
9.7. Elemente economice 681
9.8. Direcţii de cercetare-dezvoltare în domeniul hidrogenului 683
9.8.1. Statele Unite ale Americii 683
9.8.2. Japonia 685
9.8.3. Uniunea Europeană 686
Bibliografie 688
SURSE
REGENERABILE
DE ENERGIE
Adrian BADEA Horia NECULA
coordonatori
Adrian BADEA, Victor CENUŞĂ, Cristina CIOBANU, Cristian

DINCĂ, Constantin GHIŢĂ, Constantin IONESCU, Dragos-Ovidiu KISCH,
Cosmin MĂRCULESCU, Alexandru MOREGA, Bogdan POPA,
Radu PORUMB, Carmen-Anca SAFTA, Ion TRIŞTIU
SURSE
REGENERABILE DE
ENERGIE
Contribuţia autorilor pe capitole:
Capitolul 1: Adrian BADEA

Capitolul 2: Carmen-Anca SAFTA (2.1-2.5), Constantin GHIŢĂ (2.6),
Dragoş-Ovidiu KISCH (2.7)
Capitolul 3: Cristian DINCĂ (3.1, 3.4), Mihaela-Cristina CIOBANU (3.2, 3.3)
Capitolul 4: Alexandru MOREGA
Capitolul 5: Cosmin MĂRCULESCU
Capitolul 6: Victor CENUŞĂ (6.1, 6.2), Constantin IONESCU (6.3-6.5)
Capitolul 7: Bogdan POPA (7.1-7.5), Carmen-Anca SAFTA (7.6-7.7),
Constantin GHIŢĂ (7.8), Dragoş-Ovidiu KISCH (7.9)
Capitolul 8: Ion TRIŞTIU (8.1-8.6), Radu PORUMB (8.7)
Capitolul 9: Adrian BADEA
PREFAţă
Energia reprezintă sângele unei economii şi în final al unei civilizaţii. În

Epistola întâia către Corinteni Sfântului Apostol Pavel spunea „dacă dragoste
nu am, nimic nu sunt”, parafrazând aceasta aserţiune Marin Preda îşi încheia
romanul „Cel mai iubit dintre pământeni” cu cuvintele „dacă dragoste nu e
nimic nu e”, credem că putem spune la rândul nostru
„fără energie nimic nu e”.
În momentul de faţă omenirea îşi acoperea necesarul de energie

primară în proporţie de circa 85% din cărbune, petrol şi gaze naturale,
resurse epuizabile şi poluante, în special prin emisiile de gaze cu efect de
sera, care reprezintă principala cauză a schimbărilor climatice. Energia hidro
nu acoperă mai mult de 7% din energia primară, iar energia nucleară nu
depaşeşte 6,5%. Pe termen scurt şi mediu nu se întrevede o creştere
importantă a ponderii marilor amenajări hidro şi a energiei nucleare, în
special după accidentul de la Fukusima. Singurele energii a căror pondere
poate şi trebuie să crească masiv în anii ce vin sunt energiile regenerabile.
Sursele de energie regenerabilă sunt multiple, larg răspândite,

nepoluante şi disponibile pe aproape toata suprafaţa pământului, bineînţeles
cu intensităţi diferite. Ele provin direct sau indirect de la soare, putând fi
folosite atât pentru producerea directă a căldurii sau pot fi convertite în
electricitate.
Directiva Uniunii Europene privind energia din surse regenerabile,

adoptată în 2009, stabileşte ţinte obligatorii pentru energia din surse
regenerabile, concentrându-se pe atingerea unei ponderi de 20 % a energiei
din surse regenerabile în mixul energetic general al UE până în 2020.
Fiecare stat membru trebuie să atingă obiective individuale în ceea ce
priveşte ponderea globală a energiei din surse regenerabile în cadrul
consumului energetic. Creşterea iniţială a energiei din surse regenerabile,
sub impulsul acestui cadru legislativ, a fost promiţătoare în primii ani de
implementare.
Pentru a atinge ţintele pentru anul 2020, statele membre trebuie să-şi
pună în aplicare planurile de acţiune naţionale şi să încurajeze
semnificativ finanţarea acordată surselor regenerabile de energie prin
scheme de sprijin (certificate verzi), sau preţuri garantate.
De asemenea, pentru promovarea energiei regenerabile, aceasta

trebuie să concureze în mod echitabil pe pieţe deschise, piaţa unică a
energiei fiind în curs de formare. Totodată, pentru stimularea concurenţei în
sectorul energetic european şi promovarea surselor regenerabile este
necesară eliminarea treptată a subvenţiilor pentru combustibili fosili, iar
taxele pe emisiile de CO2 trebuie adaptate, astfel încât să încurajeze
investiţiile în tehnologii cu emisii scăzute de CO2.
În acest context, autorii au considerat oportună realizarea unei lucrări

care să abordeze majoritatea surselor de energie regenerabilă, pentru o
înţelegere mai bună a proceselor caracteristice şi domeniilor de utilizare.
Cartea se adresează, în primul rând, studenţilor de la facultăţile de

profil tehnic, de la studiile de licenţă sau masterat, dar şi inginerilor şi
tehnicienilor care activează în domeniul surselor regenerabile de energie.
Lucrarea este structurată pe nouă capitole şi tratează aspecte tehnice

privind energia eoliană, energia solară, valorificarea energiei biomasei,
geotermale şi hidraulice, utilizarea hidrogenul ca vector energetic, dar şi
impactul generării distribuite asupra reţelelor electrice în cazul utilizării
surselor regenerabile de energie.
Credem în utilitatea demersului nostru şi aşteptăm opiniile şi

propunerile cititorilor pentru o noua ediţie .
Capitolul 1
Sursele regenerabile de energie, componentă
importantă a dezvoltării energetice durabilă
Omenirea se confruntă în acest secol cu câteva probleme majore, cum sunt

cele ale energiei, apei, alimentaţiei, schimbărilor climatice, rezolvarea corectă a lor
fiind esenţa preocupărilor pentru o dezvoltare durabilă. Dacă vom şti să abordăm şi
să rezolvăm aceste probleme cu înţelepciune, renunţând chiar la o parte din
confortul excesiv cu care ne-am obişnuit unii dintre noi, dând dovadă de mai puţin
egoism şi goană după „mai mult”, vom dovedi că întradevăr Dumnezeu ne-a dăruit
şi o parte din înţelepciunea sa, nu numai chipul şi asemănarea sa.
O dezbatere despre energiile regenerabile trebuie să pornească de la
problemele schimbărilor climatice şi disponibilităţii resurselor energetice, în
condiţiile unei importante creşteri demografice şi a necesităţii de a permite accesul
la energie a miliarde de persoane care în prezent sunt privaţi de acesta.
În momentul când scriu aceste rânduri, 30 octombrie 2012, ora 8.30, popuaţia
Terei număra 7 084 478 800 de locuitori şi ea creşte cu circa 200 000 de locuitori
pe zi. Dacă la începutul secolului eram 6 miliarde de suflete pe planeta PĂMÂNT,
pe 30 octombrie 2011 se nastea la Manila micuta Danica Camacho, declarata de
catre ONU a 7 miliardelea locuitor al planetei. Probabil că la mijlocul acestui secol
vom fi între 8 si 12 miliarde (fig. 1.1.).
Figura 1.1. Evoluţia populaţiei până în anul 2050
Un recent raport ONU indica pentru anul 2075 un maxim istoric de 9.2
miliarde de locuitori, dată la care ar putea avea loc un punct de inflexiune : fie o
descreştere catastofală a populaţiei până în 2300 la 2,3 miliarde, fie o explozie

demografică până la 36,4 miliarde în 2300. Ambele scenarii “catastrofice”, care
sperăm că nu se vor realiza trebuie să reprezinte un semnal de alarmă pentru cei
care conduc destinele omenirii şi sunt, mulţi dintre ei, din păcate, prea preocupaţi
de realitatea momentului, pentru a se gândi la un viitor pentru mulţi prea îndepărtat.
Din păcate în prezent 910 de milioane de oameni suferă de foame iar peste 1,5
miliarde nu au acces la electricitate (fig.1.2), iar mari zone ale emisferii sudice au
ca principală sursă de energie biomasa, utilizată cu tehnologii artizanale (fig. 1.3).
Figura 1.2. Populaţia lipsită de electricitate
Toate aceste contraste, însoţite de distrugerea mediului care ne înconjoară pot

conduce la situaţii conflictuale greu de rezolvat, la o adevărată catastrofă pentru
planeta noastră albastră.
"Cu cât distanta devenea mai mare, cu atât ea devenea mai mica. În
fine, a luat dimensiunile unei bile de sticla - cea mai frumoasă bilă de sticlă
pe care vi-o puteţi imagina". Astfel ne-a descris James Irwin, cosmonaut
participant la misiunea Apollo 15, in anul 1971 planeta noastră.
Aceasta privelişte din cosmos ce se deschide asupra "navetei spaţiale Pamânt"
nu a stimulat numai imaginaţia oamenilor în ceea ce privea frumuseţea ei, ci mai
ales înţelegerea faptului că ea oferă un spaţiu limitat, în care oamenii trebuie sa
convieţuiască în armonie. Ambele aspecte : caracterul limitat al Pamântului si al
resurselor sale, precum si cel al apartenenţei la un sistem global ale cărui
componente sunt interdependente sunt definitorii pentru noţiunea de « durabilitate
».
Surseleregenerabile de energie, componentăimportantă a dezvoltăriidurabile 17
Figura 1.3 Gospodării care utilizează predominant biomasa ca formă de energie
Problemele de mediu apărute în urma revoluţiei industriale şi globalizarii au

început să preocupe oamenii de stiinţă şi guvernele ţărilor lumii încă de la mijlocul
secolului trecut. Primele măsuri ale ONU în acest domeniu au condus la fondarea
Uniunii Internationale pentru Protectia Naturii (IUPN), în 1948, care mai tirziu a
devenit Uniunea Internationala pentru Conservarea Naturii (IUCN), care are
membri ce reprezinta guvernele, institutiile si asociatiile, precum si organizatiile
internationale si neguvernamentale. In anii 60 apar primele studii serioase a unor
tineri cercetatori în domeniul ecologiei, alături de o serie de cărţi, cum a fost
0 Primăvara liniştită » a autorului Rachel Carson (1962), care descrie o catastrofă
ecologică imaginară şi primul raport al Clubului de la Roma « Limitele Creşterii »
(1971), redactat de Dennis şi Donella Meadows, care a diagnosticat o acutizare
periculoasa a problemelor diminuării resurselor şi a poluării. In această perioadă
apar şi prmele ONG-uri puternice, cum ar fi Prietenii Pamintului (1971) si
Greenpeace (1971) care militează pentru măsuri imediate pentru protecţia
mediului.
Toate acestea au condus la convocarea la Stockholm in 1972, a primei
Conferinta ONU asupra Mediului Uman (ECO1), care a recunoscut eşecul
omenirii de a gestiona biosfera si a chemat la minimizarea decalajului dintre ţările
dezvoltare şi cele în curs de dezvoltare. De la aceasta conferinta o mulţime de tari
au introdus problemele de mediu in agendele lor si au fost create multe organizatii
de mediu guvernamentale si neguvernamentale.
În urma conferinţei au rezultat: Declaraţia de la Stockholm, conţinând 26 de
principii; Planul de Acţiune pentru Mediul Uman; Programul Naţiunilor Unite
pentru Mediu (United Nations Environment Programme (UNEP), cu sediul in
Nairobi, care a ajutat tarile să-şi întareasca capacitatea de a soluţiona problemele de
mediu la nivel global, national si comunitar ; Fondul voluntar pentru Mediu

(Voluntary Environment Fund), înfiinţat în ianuarie 1973, în conformitate cu
procedurile financiare ale Naţiunuilor Unite.
Toate acestea sunt considerate a fi piatra de temelie a primului cadru
internaţional pentru tratarea problemelor mediului.
De la înfiinţarea sa, în baza recomandărilor Conferinţei de la Stockholm,
Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu a desfăşurat o serie de activităţi
pentru a-şi manifesta încadrul sistemului ONU, rolul său de catalizator şi
coordonator în domeniul mediului.
Activităţile programului pot fi clasificate în două mari grupe:
0 orientate pe problemele sectoriale ale factorilor de mediu:
poluarea apelor, a aerului şi a solurilor (în special degradarea terenurilor);
1 orientate pe probleme globale: ploi acide, degradarea stratului de
ozon, schimbările climatice, defrişarea şi deşertificarea, conservarea
biodiversităţii, traficul internaţional de produse şi deşeuri toxice şi
periculoase, protejarea mediului în perioadele de conflict armat.
Problemele globale ale mediului au început să devină predominante şi au creat
necesitatea iniţierii unor acţiuni suplimentare pentru conştientizarea publicului,care
să determine comunitatea internaţională să ia în timp util măsuri funcţionale, atât
pe plan internaţional cât şi naţional.
Necesitatea reorientării eforturilor pentru realizarea obiectivului de integrare s-
a concretizat după unsprezece ani de la Conferinţa de la Stockholm, respectiv în
1983, când Naţiunile Unite au înfiinţat Comisia Mondială pentru Mediu şi
Dezvoltare (World Commission on Environment and Development
,WCED),cunoscută sub denumirea de Comisia Brundtland, după numele
preşedintelui comisiei, fost prim ministru al Norvegiei. Această comisie a elaborat
şi publicat în 1987 documentul “Viitorul nostru comun” ( Our Common
Future) (Raportul Brundtland).
Raportul subliniază că “pentru nevoile esenţiale ale lumii sărace prioritatea
ar trebui să o reprezinte satisfacerea acestora”. In raport se arată ca acest lucru nu
se va putea realize decât printr-o dezvoltare durabilă. Pentru definirea acestui concept,
raportul preia definiţia lui Lester Brown, fondatorul Worldwatch Institut :
5888 Dezvoltarea durabilă este aceea care asigură necesităţile

generaţiei prezente, fãrã a compromite capacitatea generaţiilor
viitoare de a-şi asigura propriile necesităţi ».
Aceasta definiţie a ramas până astăzi cea mai sintetică a conceptului de dezvoltare
durabilă, deşi conţinutul său s-a imbogăţit continuu după raportul Brundtland şi
personal consider cuvintele lui Saint Exupery, scrise cu ani în urmă, preluând un vechi
proverb amerindian, cea mai frumoasă definiţie a dezvoltării durabile : « Noi nu
moştenim pamântul de la strămoşi ci îl împrumutăm de la
copiii noştri «
Cele mai necesare, pentru realizarea unei dezvoltări durabile, sunt schimbările
de la nivel economic, social si politic.
În ceea ce priveşte domeniul economic, trebuie introduse noi forme de
administrare, care să ţină mai mult cont de « natură » ca factor de producţie, poate
chiar şi la calcularea preţurilor finale. Aici nu va apărea însă doar întrebarea cum se
poate transpune acest lucru în cazurile singulare - prin reglementări politico-
administrative şi/sau economice -, vor apărea însăşi dispute referitoare la cât de
mare poate fi capacitatea de aclimatizare a economiei pe o piaţă globală care
operează descentralizat, dacă nu se stabilesc la nivel internaţional paşii pe calea
unei dezvoltări durabile.
Există argumente conform carora durabilitatea si capitalismul - cel puţin în
forma sa actuală - sunt incompatibile în ceea ce priveste obiectivele si principiile
care le conduc. În best-seller-ul sau celebru, " Die Kunst des Liebens" ("Arta de
a iubi") din anul 1956, specialistul în socio-psihologie, Erich Fromm, dădea
urmatorul diagnostic:
„Capitalismul modern are nevoie de oameni care să lucreze, în număr
mare, fară probleme, care să dorească să consume din ce în ce mai mult (...).
El are nevoie de oameni, care să creadă despre sine ca sunt liberi si
independenţi si care să pretinda că, în ceea ce îi priveşte, nu exista nici o
autoritate care să îi conduca, nici un fel de principii si nici o conştiintă - şi care
să fie gata, în ciuda acestui fapt, sa se lase conduşi în a face lucrurile care se
asteapta de la ei, şi care să se integreze fară probleme în maşinăria socială
(...). Si care ar fi rezultatul? Omul modern se înstrainează de sine, de semenii
săi şi de natură (...)". El "îşi surmontează ... disperarea inconştientă prin
cultivarea propriilor plăceri (...), şi, în plus, prin plăcerea de a-şi putea cumpăra
permanent lucruri noi, pe care sa le înlocuiască în curând cu altele (...).
Caracterul nostru este astfel constituit, în a ne deschide în faţa acestor
schimbări, în a achiziţiona lucruri, în a face comerţ şi a consuma. Absolut toate
bunurile noastre - fie ele spirituale sau materiale - devin obiecte de schimb si
de consum.”
Având în vedere punctul de cotitura în care ne aflam, spre o dezvoltare
durabilă, această analiză nu poate să nu ne pună întrbări. Pentru ca, într-adevar,
gândirea noastra economica se bazeaza pe acelasi slogan :
Mairepede, mai sus, mai departe, mai mult,
pe încrederea, ca toate problemele pot fi rezolvate prin creştere economica. Faţă de

această atitudine, mai noile modele de bunăstare ar trebui să se bazează pe un nou
concept :
Mai încet, mai puţin, mai bine, mai frumos ,
Conform acestui model « Economia unei vieţi mai bune constă dintr-o
combinaţie naturală de consum măsurat şi bunuri nemateriale ».
În viziunea celebrului fizician Fritjof Capra, sustinător al ideologiei

holistice, este necesara o schimbare fundamentala a principiilor si valorilor
mondiale. Aceasta schimbare a fost deja iniţiată, dar nu a putut să se impună încă.
În domeniul stiintelor, ea a fost declansata de descoperirile epocale din fizica de la
începutul secolului XX. În ceea ce priveste societatea, Capra crede ca miscarile
ecologiste şi feministe de pe tot cuprinsul lumii vor juca un rol principal în aceasta
privinţă.
Problema principală pe calea spre o dezvoltare durabila este, dupa Capra,
faptul ca ne ţinem cu dinţii de niste principii depăşite, de o imagine mecanicistă a
vieţii, bazată pe fizica lui Newton. Capra descrie aceasta paradigmă în lucrarea sa
"The Turning Point" (1982) dupa cum urmează: « Imaginea sau paradigma care
pare acum să păleasca încetul cu încetul, a predominat în cultura noastra
vreme de mai multe secole, influenţând în tot acest timp întreaga lume. Ea
cuprinde o serie de idei şi valori, printre care şi concepţia conform careia
universul ar fi un sistem mecanic, bazat pe o fundaţie pur materiala;
imaginea corpului omenesc ca o maşinărie; înţelegerea vieţii în societate ca
o lupta permanenta pentru supravieţuire; încrederea într-un progres
material nelimitat prin creşterea economică si tehnică; şi - nu în ultimul rând
- credinţa că o societate, în care femeile sunt inferioare barbaţilor la toate
nivelele, se bazează pe o lege fundamentală a naturii. Toate aceste idei s-
au dovedit a fi, în ultimele decenii, extrem de limitate, fiind astfel nevoie sa
fie reformulate într-un mod cu totul radical."
Studiile oamenilor de ştiinţă au devenit în ultimii ani din ce în ce mai unanime
îna aprecia că o creştere puternică a emisiilor mondiale de gaze cu efect de seră va
conduce la o încălzire globală a atmosferei terestre care ar putea atinge 2-6 oC,
până la sfârşitul acestui secol, cu efecte dezastroase.
Prin schimbul natural dintre atmosferă, biosferă şi oceane pot fi absorbite circa
11 miliarde de tone de CO 2 (sau 3 miliarde de tone echivalent carbon), ceea ce
reprezintă circa jumătate din emisiile actuale ale omenirii. Aceasta a condus la o
creştere permanentă a concentraţiei de CO 2 din atmosferă de la 280 de ppm înainte
de dezvoltarea industrială la 360 ppm în prezent.
In cel de al treilea raport al Grupului Interguvernamental de Evoluţie a
Climatului GIEC, prezentat în 2001, emisiile din anul 1990 au fost evaluate la 6,29
miliarde de tone echivalent carbon ( Tabelul 1.1)
Tabelul 1.1 Emisiile de gaze cu efect de seră ( 1990 )

1990 Emisii Populaţia Emisii
[t C/cap loc] [miliarde] [miliarde t C]
Ţări dezvoltate 3,1 1,3 4,03
Ţări în curs de 0,48 4,7 2,26
dezvoltare
Total 1 6 6,29
Estimând că la sfârşitul acestui secol populaţia globului va atinge circa 10

miliarde de locuitori, în condiţiile unor drepturi de emisie uniforme pentru întreaga
populaţie, pentru a nu depăşi concentraţia de CO 2 de 450 ppm în atmosferă, ar fi

necesar ca emisiile pe cap de locuitor să se limiteze la 0,3 tone C/locuitor, ceea ce
pentru ţarile dezvoltate reprezintă o reducere de 10 ori a actualelor emisii
degaze cu efect de seră (tabelul 1.2). Chiar şi în ipoteza practic a dublării
concentraţiei actuale de CO2 în atmosferă, până la 650 ppm, emisiile de CO 2 în
ţările dezvoltate ar trebui reduse de aproape 4 ori.
Tabelul 1.2 Legatura între emisiile de GES şi concentraţia de CO2

Concentraţia de CO2 Emisii globale în 2100 Emisii/cap locuitor în 2100
[ppm] [miliarde t carbon] [t carbon/loc]
450 3 0,3
550 6 0,6
650 9 0,9
GIEC a încercat să stabilească legătura între utilizarea disponibilului de carbon din

resursele existente şi restricţiile impuse de limitarea concentraţiei de gaze cu efect de
seră din atmosferă ( Figura1.4 ). Rezultă că în perioada 1880-1998 a fost utilizată o
cantitatea de carbon relativ mică faţă de resursele încă existente. Cumulul emisiilor pe
parcursul secolului XXI pentru şase scenarii de concentraţii a gazelor cu efect de seră la
sfârşitul secolului : 350,450,550,650,750,1000 ppm, evidenţiază ca în afara primului
scenariu (350 ppm), puţin realist ţinând seama de concentraţia actuală, în toate celelalte
scenarii se pot arde toate resursele convenţionale de petrol şi gaz. Utilizarea în întregime
a resursele de cărbune, precum şi a celor neconvenţionale de gaz şi petrol, nu se va
putea realiza decât în cazul rezolvării
problemei capturii şi stocării CO2.
Figura 1.4. Stocul de carbon în combustibilii fosili şi scenarii de emisie
Prognoza consumului de energie primară realizată de Consiliul Mondial al

Energiei pentru anul 2050, in ipoteza unei creşteri economice de 3% pe an , fără o
modificare a tendinţelor actuale de descreştere a intensităţii energetice şi de asimilare a
resurselor energetice regenerabile evidenţiază un consum de circa 25 Gtep, din care 15
Gtep din combustibili fosili (Figura 1.5). Emisiile de CO2 în acest
scenariu sunt inadmisi bile. Pentru a se păstra o concentraţie de CO 2 de 450 ppm,

ceea ce reprezintă circa 6 Gt carbon, cantitatea maxima de combu stibili fosili
utilizabilă nu trebuie s a depăşească 7 Gtep, rezultând un deficit de 18 Gtep care ar
trebui acoperit din nuc lear şi surse regenerabile. Rezultă că pentru o dezvoltare
energetică durabilă nu ar trebui să se depăşească la nivelul lu i 2050 un
consum de 13-18 Gte p, acoperit din combustibili fosili 7 Gtep , din
nuclear 2-3 Gtep şi restul de 4-9 G tep din resurse regenerabile.
Pentru atingerea obiectivului ambiţios propus de ţările Uniunii Europene de a
reduce de patru ori emisiile la orizontul lui 2050 presupune o puternică
0 decarbonizare » a sistemului energetic, prin apelare atât la energia n ucleară prin
noi filiere, dar mai ales la sursele regenerative de energie. Tinând seam a de timpul
de implementare a uno r noi tehnologii şi de înlocuire a instalaţiilor ex istente este
necesar să se accelere ze ritmul de dezvoltare a noilor tehnologii c urate Si cu
consumuri energetice reduse. In acelaşi timp este necesara o profund ă evoluţie a
stilului de viaţă şi o co erenţă a factorilor politici către o dezvoltare dura bilă.
Regenerabile
25
20 Nuclear
15
Gaz
Gtep 10
5 Petrol
0 Carbune
2000 2050 WEC V12050 WEC V22050 WEC V3
Figura 1.5 Scenarii energetice alternative 2050
Dacă ne referim la un alt orizont de timp, după prognoza Agentiei

Internationala pentru Energie (IEA), cererea totala de energie in 2030 va fi cu circa
50% mai mare decat in 2003, iar pentru petrol va fi cu circa 46% mai mare.
Rezervele certe cunos cute de petrol pot susţine un nivel actual de c onsum doar
pânăîn anul 2040, iar c ele de gaze naturale pânăîn anul 2070, în timp ce rezervele
mondiale de huilă asi gură o perioadă de peste 200 de ani chiar la o creştere a
nivelului de exploatare.
Din punct de ve dere al structurii consumului de energie prima ră la nivel
mondial, evoluţia si p rognoza de referinţa realizată de IEA evidenţiază pentru
următoarea decadă o creştere mai rapidă a ponderii surselor regenerabile, dar şi a
gazelor naturale (figura 1.7.).
Se estimează că, aproximativ un sfert din nevoile de resurse energetice
primare, la nivel global, vor fi acoperite în continuare de cărbune. Concomitent cu
creşterea consumului de energie va creşte şi consumul de cărbu ne. Datele
centralizate de Consiliu l Mondial al Energiei (CME) arată o creştere cu aproape 50
% a extracţiei de cărbune la nivel mondial în anul 2005 faţă de anul 1980.
Figura 1.6 Evoluţia necesarului de energie şi acoperirea lui
Utilizarea surselor de energie regenerabile SRE au avantajul perenităţii lor şi a

impactului neglijabil asupra mediului ambiant, ele ne emiţând gaze cu efect de seră.
Chiar dacă prin ardere biomasa elimină o cantitate de CO 2, această cantitatea este
absorbită de aceasta pe durata creşterii sale, bilanţul fiind nul. In acelaşi timp aceste
tehnologii nu produc deşeuri periculoase, iar demontarea lor la sfârşitul vieţii , spre
deosebire de instalaţiile nucleare, este relativ simplă.
A orice tehnologie energetica şi utilizarea SRE prezintă unele inconveniente.
Impactul instalaţiilor eoliene asupra peisajului, riscul de contaminare a solului şi al
scăpărilor de metan la gazeificare, perturbarea echilibrului ecologic de către micro
hidrocentrale sunt câteva dintre acestea. Cele mai discutate inconveniente sunt însă
cele legate de suprafaţa de teren necesară şi de intermitenţa şi disponibilitatea lor.
Este cunoscut faptul că pentru producerea unei puteri de 8 MW în instalaţii
eoliene este necesară o suprafaţa de1 km 2, însă din aceasta numai 1% este efectiv
ocupată de instalaţii, restul putând fi utilizată în continuare pentru agricultură. Si
pentru producerea de energie fotovoltaică sunt necesare suprafeţe importante.
Astfel pentru o putere de 1 kW şi o energie anuală de 1000 kWh sunt necesari 10
m2, dar suprafaţa acoperişelor locuinţelor ar permite instalarea câtorva mii de MW.
Intermitenţa energiei solare şi eoliene poate fi compensată prin instalaţii de
acumulare a energiei electrice sau termice sau prin producerea unor „vectori
energetici „ intermediari, cum este hidrogenul obţinut prin electroliză. Pentru
energia hidraulică stocarea este mai facilă prin crearea unor lacuri de acumulare, iar
pentru biomasă aceasta poate fi stocată atât înaintea recoltării cât şi după aceasta în
depozite sau sub formă de biocarburanţi.
Utilizarea SRE a cunoscut un prim avânt după crizele petroliere din 1973 şi
1980, dar a cunoscut o stagnare de circa 12 ani după contra şocul petrolier din
1986. Abia după încheierea protocolului de la Kyoto din 1998, ţările dezvoltate au
început să-şi propună programe extrem de ambiţioase. Astfel la Samitul de la
Johannesburg ţările Uniunii Europene şi-au propus o creştere anuală de 1% pentru
ponderea SRE în balanţa energetică până în anul 2010 şi o creştere a ponderii
biocarburanţilor până la 5,75 % în acelaşi an .
In anul 2000, conform Agenţiei Internationale a Energiei, SRE acopereau
13,8% din energia primară a globului care totaliza 9958 milioane de tone echivalent
petrol, tep, ( figura 1.7 ). Dintre aceste surse biomasa reprezenta circa 80 %, din
păcate utilizată în tehnologii neperformante.
Figura 1.7. Balanţa de energie primară a omenirii (2000)
Cresterea cererii de energie, combinata cu factori geopolitici, in special situaţia

din Orientul Mijlociu, au determinat în prima decadă a secolului XXI creşterea
preţului ţiţeiului care a indus şi creşteri ale preţurilor gazelor naturale. Un alt factor
care a determinat creşterea preţului la produse petroliere pe plan mondial a fost
lipsa capacităţilor de rafinare, problemă care necesită identificarea unor soluţii pe
termen mediu şi lung. La toate acestea s-a adăugat şi tendinţa manifestată de unele
state, de suplimentare a stocurilor pentru a face faţă situaţiilor de criză.
Toate aceste elemente au stimulat dezvoltarea SRE, existând trei zone ale
globului mai dinamice (figura 1.8): Uniunea Eoropeana, având ca lider Germania
cu realizari remarcabile atât in eolian cât şi în fotovoltaic, America de Nord cu
liderul economic al zonei Statele Unite ale Americii şi Asia, unde liderul este încă
Japonia, dar China şi India devin actori din ce în ce mai importanţi.
Figura 1.8. Producţia de energie regenerabilă în lume

Structura producţiei mondiale de electricitate în 2008 (fig.1.9a) şi ponderea

diferitelor tipuri de SRE în energia electrica produsă din surse regenerabile
(fig.1.9b), evidenţiază ca ponderea SRE in producţia energiei electrice nu atinge
încă 20%, rolul predominant revenind energiei hidraulice cu peste 86%.
a) b)
Figura 1.9. Structura productiei mondiale de electricitate în 2008
Dacă analizăm însă dinamica diferitelor SRE la nivel mondial rezultă clar că
energia eoliană şi solară au avut cea mai rapidă creştere în perioada 1998-2008,
urmate de energia geotermală (figura 1.10).
Figura 1.10. Dinamica SRE la nivel mondial în perioada 1998-2008
În conformitate cu Noua Politica Energetica a Uniunii Europene (UE)

elaborată în anul 2007, energia este un element esenţial al dezvoltării la nivelul
Uniunii. Dar, în aceeaşi măsură este o provocare în ceea ce priveşte impactul
sectorului energetic asupra schimbărilor climatice, a creşterii dependenţei
de importul de resurse energetice precum şi a creşterii preţului energiei. Pentru
depăşirea acestor provocări, Comisia Europeana (CE) consideră absolut necesar ca
UE să promoveze o politică energetică comună, bazată pe securitate energetică,
dezvoltare durabilăşi competitivitate.
În ceea ce priveşte securitatea alimentării cu resurse energetice, UE se aşteaptă

ca dependenţa de importul de gaze naturale să crească de la 57% la ora actuală, la
84% in anul 2030 iar pentru petrol, de la 82% la 93% pentru aceeaşi perioadă.
Rezultă o creştere a importurilor nete în aceeaşi perioadă de la circa 40% la peste
52% (figura 1.11)
Fig. 1.11. Evoluţia consumului energetic al UE (UE 30), in milioane tep
În ceea ce priveşte dezvoltarea durabilă, trebuie remarcat faptul că, în anul

2007, sectorul energetic era, la nivelul UE, unul din principalii producători de gaze
cu efect de seră. În cazul neluării unor măsuri drastice la nivelul UE, în ritmul
actual de evoluţie a consumului de energie şi la tehnologiile existente în anul 2007,
emisiile de gaze cu efect de seră vor creşte la nivelul UE cu circa 5% şi la nivel
global cu circa 55% pânăîn anul 2030. Energia nucleară reprezintăîn acest moment
în Europa una dintre cele mai mari surse de energie fără emisii de CO2. Centralele
nucleare asigură azi circa o treime din producţia de electricitate din Uniunea
Europeană, având astfel o contribuţie reală la dezvoltarea durabilă.
În ceea ce priveşte competitivitatea, piaţa internă de energie a UE asigură
stabilirea unor preţuri corecte şi competitive la energie, stimulează economisirea de
energie şi atrage investiţii în sector.
UE este tot mai expusă la instabilitatea şi creşterea preţurilor de pe pieţele
internaţionale de energie, precum şi la consecinţele faptului că rezervele de
hidrocarburi ajung treptat să fie monopolizate de un număr restrâns de deţinători.
Efectele posibile sunt semnificative: de exemplu, în cazul în care preţul petrolului
ar creşte până la 100 USD/baril în anul 2030, importul de energie în UE-27 ar costa
circa 170 de mld. EUR, ceea ce înseamnă o valoare de 350 EUR/an pentru fiecare
cetăţean al UE.
Comisia Europeană propune în setul de documente care reprezinta Noua
Politică Energetică a UE următoarele obiective:

0 reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră cu 20% până în anul 2020, în
comparaţie cu cele din anul 1990.
1 creşterea ponderii surselor regenerabile de energie în totalul
mixului energetic de la mai puţin de 7% în anul 2006, la 20% din
totalul consumului de energie al UE până în 2020;
2 creşterea ponderii biocarburanţilor la cel puţin 10% din totalul
conţinutului energetic al carburanţilor utilizaţi în transport în anul 2020;
3 reducerea consumului global de energie primară cu 20% până în anul
2020 prin eficienţă energetică sporită.
Aceste obiective nu pot fi atinse fără dezvoltarea cercetării şi colaborării
internaţionale în două direcţii principale [1.3]:
0 Reducerea costurilor (eolian în largul mărilor, fotovoltaic) şi a
fezabilităţii industriale ( geotermia de mare adâncime , biocarburanţi de
sinteză.
1 Stocajul energiei electrice ( centrale de pompare acumulare, producere
de hidrogen) şi termice (acumulatoare la temperatură înaltă) precum şi
ameliorarea prognozei pentru aceste energii şi multiplicarea numărului
de unităţi distribuite în teritoriu pentru echilibrarea sistemului
electroenergetic. In paralel cu acestea sunt posibile sisteme de gestiune a
cererii, de exemplul la nivelul „imobilelor inteligente”, care produc,
stochează şi utilizează energia.
In România potenţialul anual al SRE, potrivit datelor comunicate de
Ministerul Industriei şi Resurselor era estimat în anul 2002 la circa 9 miloane
tep energie termică şi 65 TWhenergie electrică (tabelul 1.2), distribuit pe
suprafaţa ţării aşa cum reiese din figura 1.12.
Tabelul 1.2 Resursele de energii regenerabile în România

Sursa Energie electrică [TWh] Energie termică [ tep]
Energie solară 1,2 1,4.106
Energie eoliană 23 -
Energie hidro, din care 40 -
micro-hidro 6
Biomasă - 7,.6.106
Energie geotermală - 0,17.106
TOTAL 64.2 9.17
I. Delta Dunarii (energie solara)

Dobrogea (energie solara, energie eoliana)
III. Moldova (campie si platou: micro-hidro, energie eoliana, biomasa)
IV. Carpatii (VI1 - Carpatii de Est; IV2 - Carpatii de Sud; IV3 - Carpatii de Vest, potential
ridicat in biomasa, micro-hidro)
V. Platoul Transilvaniei (potential ridicat pentru micro-hidro)
VI. Campia de Vest (potential ridicat pentru energie geotermica)
VII: Subcarpatii (VII1 - Subcarpatii getici; VII2 - Subcarpatii de curbura; VII3 -
Subcarpatii Moldovei: potential ridicat pentru biomasa, micro-hidro)
VIII. Campia de Sud (biomasa, energie geotermica, energie solara).
Figura 1.12 Distribuţia SRE pe teritoriul României
Din păcate acest potenţial este încă utilizat în insuficientă măsură , cu excepţia
energiei hidraulice şi a biomasei (lemn de foc), acesta din urmă fiind arsă în
majoritate cazurilor în instalaţii neperformante energetic.
Pentru promovarea utilizării SRE s-a emis legea 220/2008, care însă nu a fost
aplicată până în acest an când a fost modificată prin legea 139 din 7 iulie 2010.
Sistemul de promovare a energiei electrice produse din surse regenerabile de
energie, stabilit prin această lege se aplică pentru energia electrică livrată în reţeaua
electricăşi/sau la consumatori, produsă din:
0 energie hidraulică utilizată în centrale cu o putere instalată de cel mult 10
MW;b) energie eoliană; c) energie solară; d) energie geotermală; e) biomasă; f)
biolichide; g) biogaz; h) gaz rezultat din procesarea deşeurilor; i) gaz de fermentare

a namolurilor̆ din instalatiilȩ de epurare a apelor uzate. Sistemul de promovare stabilit prin prezenta lege se aplica ̆pentru o perioadăde: a) 15 ani, pentru energia
electricăprodusăîn grupuri/ centrale electrice noi; b) 10 ani, pentru energia electrica ̆produsăîn grupuri din centrale hidroelectrice cu putere instalatăde cel mult 10 MW,
retehnologizate; c) 7 ani, pentru energia electricăprodusăîn grupuri/centrale, care au mai fost utilizate pentru producerea energiei electrice pe teritoriul altor state
dacăsunt utilizate în sisteme electroenergetice izolate sau au fost puse în functiunȩ înainte de data intrariĭ în vigoare a prezentei legi, dar nu mai vechi de 10 ani
si̧conforme cu normele de protectiȩ a mediului; d) 3 ani, pentru energia electricăprodusăîn grupuri/centrale hidroelectrice cu putere instalatăde cel mult 10 MW,
neretehnologizate.
Operatorul de transport si̧sistem emite lunar certificate verzi producatorilor,̆ pentru cantitatea de energie electricăprodusădin surse regenerabile de energie si̧ livratăfurnizorilor si/sau̧
consumatorilor finali.
Producatoriĭ de energie din surse regenerabile beneficiazăde un numar̆de
certificate verzi pentru energia electricăprodusăsi̧livrata,inclusiv̆ pentru cantitatea de energie electrică produsă în perioada de probă a functiona̧riĭ grupurilor/centralelor electrice, dupăcum urmeaza:̆
0 pentru energia electricădin centrale hidroelectrice cu puteri instalate de cel mult 10 MW: 3 certificate verzi pentru fiecare 1 MWh produs si̧livrat dacă centralele
hidroelectrice sunt noi; douăcertificate verzi pentru fiecare 1 MWh produs si̧livrat dacăcentralele hidroelectrice sunt retehnologizate;
1 un certificat verde pentru fiecare 2 MWh din centrale hidroelectrice cu o putere instalatăde cel mult 10 MW, care nu sunt noi sau retehnologizate;
2 douăcertificate verzi, pânăîn anul 2017, si̧un certificat verde, începând cu anul 2018, pentru fiecare 1 MWh produs si̧livrat de producatoriĭ de energie electricădin energie eoliana;̆
3 3 certificate verzi pentru fiecare 1 MWh produs si̧livrat de producatoriĭ de energie electricădin sursele geotermala;̆ biomasa;̆biolichide; biogaz; gaz
rezultat din procesarea deseurilor;̧ gaz de fermentare a namolurilor̆ din instalatiilȩ de epurare a apelor uzate;
4 6 certificate verzi pentru fiecare 1 MWh produs si̧livrat de producatoriĭ de
energie electricădin energie solara.̆
Producătorii şi furnizorii de energie electrică din SRE pot vinde certificatele

verzi prin operatorul pieţii de energie OPCOM, cu o valoare minimă de 27
euro/certificat şi o valoare maximă de 55 euro/certificat.
Nivelul tinteloŗ nationalȩ privind ponderea energiei electrice produse din surse regenerabile de energie în consumul
final brut de energie electricăîn perspectiva anilor 2010, 2015 si̧2020 este de 33%, 35% si,̧ respectiv, 38%. Pentru
atingerea acestor ţinte pe lângă energia electrică produs din sursele regenerabile de energie prevăzute în lege se ia în
considerare şi energia electrică produsă în centrale hidroelectrice cu puteri instalate mai mari de 10 MW.
Evaluarea CE realizatăîn 2007 privind progresele facutĕ în dezvoltarea
SRE a ajuns la urmatoarelĕ concluzii:

0 La nivel comunitar, s-a stabilit ca, pânăîn 2010, un procent de 21% energie
electricăprodusăîn statele membre UE săprovinădin surse regenerabile de energie.
Acest obiectiv a fost prevazut̆ de Directiva nr. 2001/77/EC privind promovarea
energiei electrice produse din surse regenerabile de energie, care
stabilestȩ obiective nationalȩ diferentiatȩ. Având în vedere politicile actuale si̧
eforturile realizate, se asteaptă̧atingerea unei ponderi de 19% pânăîn anul 2010. În
acest context, UE, dupătoate probabilitat̆ile,̧ îsi̧ va atinge obiectivele privind energia
regenerabilăstabilite pentru anul 2010.
1 Hidrocentralele de mică si̧ mare capacitate reprezintă încă cea mai
importantă sursă de producere de energie electrcă din surse regenerabile,
contribuind cu 10% la consumul total de energie electricăîn anul 2005.
2 UE ramânĕ liderul mondial în ceea ce privestȩ energia eoliana,̆ detinânḑ
60% din productia̧ mondialăde energie electricădin aceastăsursa.̆Din anul 2000
pânăîn anul 2007, capacitatea de producere a energiei electrice din sursăeolianăa
crescut cu mai mult de 150% în UE.
3 Energia din biomasăconstituie 2% din consumul total de energie electrică al
UE. Productia̧ totalăde biomasa a crescut cu 18% în 2002, 13% în 2003, 19% în
2004 si̧ 23% în 2005.
4 Puterea fotovoltaicătotalăinstalatăîn UE a înregistrat o continuăcresterȩ
în ultimii cinci ani, cu o ratăde cresterȩ anualămedie de 70%.
0 În privinta̧ progreselor înregistrate de Statele – Membre în utilizarea
surselor regenerabile de energie, 9 State-Membre au înregistrat progrese
semnificative în domeniu iar celelalte State-Membre nu au realizat tintelȩ propuse.
1 Raportul cuprinde de asemenea un numar̆ de 8 actiuni̧ recomandate de
Comisie, printre care implementarea Directivei privind energia electricăprodusă
din surse regenerabile de energie, înlaturareă barierelor administrative,
îmbunatăt̆irea̧ schemelor-suport, implementarea Planului de Actiunȩ privind
Biomasa, elaborarea unui nou cadru legislativ pentru promovarea surselor
regenerabile de energie.
In privinta̧ evolutiei̧ SRE pentru producerea caldurii:̆
2 aplicatiilȩ solar-termice progreseaza.̆ Noile reglementarĭ pentru cladirĭ au
adus un plus deinteres în privinta̧ utilizariĭ acestor surse.
3 tinta̧ pentru biomasa solidănu este sigur căva fi îndeplinita.̆ Cresterea̧
substantială̧ce s-a observat dupăanul 2004 prin aparitia̧ Planului de actiuni̧ pentru
biomasădin decembrie 2005 , aratăcăîn ciuda unor întârzieri este încăposibil de
îndeplinit tinta̧ propusa.̆Plantatiilȩ de culturi energetice nu s-au dezvoltat conform
astepta̧rilor̆. In schimb se dezvoltăo piată̧de transfer a biomasei din Europa centralăsi̧
de est catrĕ ta̧rilĕ din vestul Europei. Pentru noile ta̧rĭ admise în UE se observăo
cresterȩ importantăîn valorificarea biomasei sprijinităîntr-o anumită masură̆de
fondurile structurale. In multe situatii̧ este vorba de înlocuirea gazului natural pentru
încalzirĕ cu biomasa.̆
23 utilizarea energiei geotermale si̧ cea bazatăpe biogaz se dezvoltălent.

Controlul consumului de energie în Europa şi intensificarea utilizării energiei
din surse regenerabile, împreună cu economiile de energie şi creşterea eficienţei
energetice, constituie componente importante ale pachetului de măsuri necesare
pentru reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră şi pentru respectarea
Protocolului de la Kyoto la Convenţia-cadru a Organizaţiei Naţiunilor Unite
privind schimbările climatice şi a altor angajamente asumate la nivel comunitar şi
internaţional în vederea reducerii emisiilor de gaze cu efect de seră în perspectiva
anului 2012. De asemenea, aceşti factori joacă un rol important în promovarea
siguranţei în aprovizionarea cu energie, promovarea dezvoltării tehnologice şi a
inovaţiei şi oferirea unor oportunităţi de ocupare a forţei de muncă şi de dezvoltare
regională, în special în zonele rurale şi în cele izolate.
pentru o imagine actuală a dezvoltării diferitelor tipuri de SRE in ţările UE ]n
ultimii doi ani 2008, 2009, este interesat să analizăm Raportul publicat în 2009 de
către Observatorul European al energiilor regenerabile EurObser’ER [1. 7]. Putem
astfel evidenţia şi poziâia României în rândul celor 27 ţări UE.
Ponderea fiecărui tip de sursă în producţia de energie primară regenerabilă a
UE în anul 2008 este prezentată în figura 1.13, iar dinamica diferitelor SRE în
perioada 1998-2008 este evidenţiată în figura 1.14 [1.6].
Figura 1.13. Ponderea diferitelor tipuri de SRE în energia primară regenerabilă a UE

Figura 1.14. Dinamica SRE în UE în perioada 1998-2008

Se poate observa aceelaşi ritm înalt de creştere al solarului şi eolianului,
urmată de biomasă, care şi ea are un ritm de creştere mai mare decât energiile
clasice (fosil şi nuclear).
Dacă vom analiza pe rând situaţia fiecărei forme de SRE, evoluţia ei în anii
2009şi 2008 putem avea o imagine a ţărilor UE cu mari ambiţii în regenerabile şi
ţările care încă nu au demarat programe susţinute.
In tabelul 1.3 este prezentată puterea cumulată în eolian pentru fiecare ţară,
ţinând cont şi de capacităţile care au fost deja scoase din funcţiune. Puterea
instalata in eolian in UE a atins 84762 Mw, cu 9755 MW mai mult decat in 2009.
Concretizarea unor proiecte offshore si dinamizarea pietii din unele tari ale Europei
de est au insuflat o noua dinamica a eolianului. Se poate observa că Germania şi
Spania sunt lideri autoritari, urmate de un număr de 5ţări: Italia, Marea Britanie,
Franţa, Portugaliaşi Danemarca , care sunt practic la egalitate. Dacă s-ar analiza
însă puterea instalată pe cap de locuitor, Danemarca este de departe pe primul loc
cu un indicator de kW/loc. dublu faţă de Germania.
Poziţia României, penultima între cele 27 de ţări,in anul 2008, a trecut in anul
2010 pe locul 15 si sunt convins că în anii următoriputerea instalata va creste
considerabil, ţinând seama de potenţialul nostru şi de proiectele care sunt multe
extrem de avansate .
In ceea ce priveste energia fotovoltaica aceasta a cunoscut o ascensiune

continua. La nivel mondial in anul 2010 s-au instalat aproape 16 700 MW, aproape
dublu decat in anul 2009 ( 7300 MW). Puterea cumulata in fotovoltaic la nivel
mondial a atins 38 700 MW, din care mai mult de trei sferturi in Uniunea
Europeana. Pentru prima data in istoria sa filiera fotovoltaica a devenit in UE prima
filiera pentru energia electrica regenerabila. Dupa EurObservER , 13 392 MW au
fostinstalati in fotovoltaic in UE in anul 2010, cu 135 % maimultdecat in
anul anterior (5 739 MW), atingandu-se o putereinstalata in fotovoltaic de 29 555

MW la sfarsitullui 2010. Putereafotovoltaicapelocuitor a crescutdeasemenea de la
32 W in 2009 la 58,8 W in 2010. Ca o consecintaenergiaelectricaprodusa de
panourilefotovoltaice a crescut in anul 2010 cu 60 % fata de 2009. Din
pacateaceastaproductieeste concentrate intr-un numarmic de tari,
primeletreitariproducatoare( Germania ,Spaniasi Italia ) , producandaproape 89 %
din productiaeuropeana (Tabelul 1.4).
România se situează în grupul celor 6ţari ale UE cu o putere instalată în
fotovoltaic inferioară la 2 MW. Este posibil ca noile prevederi ale legii 139,care
acordă 6 certificate verzi pentru 1 MWh produs în fotovoltaic, însoţite de
programul de abordare a Fondurilor structurale şi programul Casa Verde, să
conducă la un reviriment în acest domeniu.
Tabelul 1.3 Puterea instalată in instalaţii eoliene în anii 2009şi 2010 [1.7], în MW
2009 2010
Germania 25719,4 27214,7
Spania 19176,0 20759,0
Italia 4897,9 5814,3
Franţa 4621,0 6080,0
Marea Britanie 4424,0 5378,0
Danemarca 3482,0 3800,0
Portugalia 3326,0 3796,0
Olanda 2222,0 2245,0
Irlanda 1260,0 1428,0
Suedia 1448,0 2019,0
Austria 994,6 1 010,6
Grecia 1087,0 1208,0
Polonia 724,7 1185,0
Belgia 608,0 912,0
Bulgaria 177,0 375,0
Cehia 193,3 215.0
Cipru 0,0 82,0
Finlanda 147,0 188,0
Ungaria 203,0 293,0
Estonia 104,0 108,0
Lituania 98,0 154,0
Luxemburg 43,3 43,3
Letonia 28,0 31,0
România 18,0 418
Slovacia 5,0 5,0
Uniunea Europeană 75007,2 84761,9
Tabelul 1.4 Puterea cumulată instalată în UE în anii 2009şi 2010 în fotovoltaic, în

MW
2009 2010
Rețea Înafarar Total Înafarar Total
Rețea
ețelei ețelei
Germania 3935,0 5,0 3940,0 7406,0 5,0 7411,0
Italia 698,7 0,1 698,8 2321,0 0,1 2321,1
Cehia 408,6 0,0 408,6 1495,8 0,0 1495,8
Franța 215,2 6,0 221,2 719,0 0,1 719,1
Belgia 324,0 0,0 324,0 518,0 0,0 518,0
Spania 15,8 1,2 17,0 427,0 1,0 428,0
Grecia 36,2 0,3 36,5 150,3 0,1 150,4
Slovacia 0,1 0,0 0,1 143,6 0,1 143,6
Mariea Britanie 6,9 0,2 7,1 50,1 0,3 50,4
Austria 20,0 0,2 20,2 42,7 0,2 42,9
Slovenia 6,9 0,0 6,9 36,5 0,0 36,5
Portugalia 34,2 0,1 34,3 28,5 0,1 28,6
Olanda 10,6 0,1 10,7 21,0 0,0 21,0
Bulgaria 4,3 0,0 4,3 11,5 0,0 11,5
Cipru 1,1 0,0 1,1 2,9 0,0 2,9
Suedia 0,5 0,3 0,9 2,1 0,6 2,7
Denmarca 1,2 0,1 1,3 2,3 0,2 2,5
Finlanda 0,0 2,0 2,0 0,0 2,0 2,0
România 0,0 0,2 0,2 1,1 0,2 1,3
Ungaria 0,2 0,0 0,2 1,1 0,1 1,1
Luxemburg 1,8 0,0 1,8 0,9 0,0 0,9
Polonia 0,1 0,2 0,4 0,2 0,2 0,4
Malta 1,3 0,0 1,3 0,1 0,0 0,1
Irlanda 0,0 0,2 0,2 0,0 0,0 0,0
Total EU 5722,6 16,5 5739,0 13381,7 10,3 13392,0
Producerea de electricitate solară se poate produce şi în centralele solare

termice (heliotermodinamică), cu turn şi câmp de helostate, cu oglinzi
parabolice sau fresnel, ciclu sterling,etc. Deşi această filieră, după entuziasmul din
anii 1980, părea că nu mai este interesantă, în ultimii ani lucrurile s-au schimbat. In
lume erau în funcţiune în 2009, 679 MW, iar în UE 232 MW, însă sunt în derulare
proiecte de câteva mii de MW. Un recent studiu aprecia că prin această filieră s-ar
putea în 2050 să se acopere 15% din necesarul de electricitate a omenirii
Les parcs les plus importantssontceux de l’Allemagne, de l’Autricheet de la Grèce.

Les marchésalle- mand, autrichienetespagnolontconnuune forte baisse en 2010. Les

marchésfrançais, portugaisetbelgeenregistrent quant à eux des baisses plus
contenues. Les
marchésgrec et polonaissont en légèrehausse entre 2009 et 2010, et les

marchéstchèque et italienaffichent de bonsrésultats, à nuancercependant car
directe- mentissus de systèmesd’incita- tion trop coûteux.
Anul 2008 a fost un an bun pentru piaţa solarului termic. Cu 4,5 milioane de m2
instalaţi ( 3172 MWt ) piaţa a crescut cu 51,5% faţă de 2007. La această creştere a
contribuit în special piaţa germană, cu o creştere de 100% în 2008, dar şi alte pieţe
sin sud (Spania, Italia, Grecia ). Aplicaţiile individuale au constituit cea mai mare
parte a sistemelor instalate, dar şi partea de instalaţii collective încep să se dezvolte ,
în special în ţările nordice ( 55% în Suedia sau 42% în Danemarca). Germania
rămâne şi în acest domeniu lider cu 1 920 000 m 2 instalaţi în 2008. Aceste succese
sunt legate şi de susţinerea guvernamentală pentru astfel de proiecte. Astfel
programul german MAP a finaţat cu 60 euro/m 2 instalaţiile de incălzire solară
individuală şi cu 105 euro/m 2 sistemele combinate apacaldă şi încălzire. In Spania
Asociaţia Industriei Solare Termice ASIT a anunţat o creştere a pieţei sale cu 466
5888 m2 în 2008, ceea ce reprezintă o creştere de 70% faţă de 2007. Această
creştere este datorată în special intrării în vigoare a noului cod în construcţii care
obligă orice clădire nouă sau reabilitată să acopere între 30 şi 70% cererea de apă
caldă prin instalaţii solare termice.
Cum era de asteptat, criza economica care a franat programele de constructii noi ,
astfel ca ritmul de crestere a suprafetelor noi de panouri solare termice a diminuat.
DupaEurObserv’ER, 3 753 644 m2 (cu o puteretermica de 2 627,6 MWt) au
fostinstalati in UE in 2010., cu 10 % maiputinca 2009 si 18,6 % maiputinca in 2008.
La sfarsitulanului 2010 existau in Europa 35,9milioane de m 2 de
panourisolaretermice cu o putere de 25,1 GWt (tabelul 1.5).
Centralele microhidro, cu o putere inferioară la 10 MW, au un rol

important în producţia de energie regenerabila în UE. In anul 2010 datorita si unei
bune pluviometriis-a atins o productie de 45,8 TWh, cu o crestere de 7,3% fata de
2009. Puterea neta instalata in microhidro a depasit limita de 13 GW in 2010
(tabelul 1.6). Romania cu 387 MW putere instalata ocupa locul 8 intre tarile UE.
Energia geotermală este valorificată în Europa atât pentru producerea de energie

electrică utilizând cicluri termodinamice, cât mai ales pentru producerea de
căldură. Producerea de electricitate este posibilă pentru ape freatice cu temperaturi
ridicate ( 150-350 oC ) utilizând cicluri cu abur, dar şi pentru ape cu temperaturi
între 100-150 oC cu cicluri cu amoniac, izobutan sau izopentan. Puterea instalată
nu depăşea 868 MW la sfârşitul anului 2008, fiind concentrată peste 94% în Italia
în zonele Larderello, Travale/Radiconli şi Monte Amiata (810 MW). La sfârşitul
lui 2010 puteriea instalataa crescut până la 898 MW, iar puterea neta
(putereaexploatabila care poate fi furnizata in reteauaelectrica in
regimcontinucandfunctioneazatoateinstalatiile) la 777 MW.
Tabelul 1.5. Suprafaţa cumulată, in m2şi puterea termică, în MWt, cumulată pentru
panourile solare termice din ţările UE
2009 2010
m2 MWth m2 MWth
Germania 12909000 9036 14044000 9831
Spania 1865036 1306 2203636 1543
Grecia 4076200 2853 4079200 2855
Austria 4330000 3031 4610000 3227
Italia 2014875 1410 2503949 1753
Marea Britanie 476260 333 533927 374
Cipru 700715 491 700937 491
Franța 1839025 1287 2100000 1470
Portugalia 564066 395 751711 526
Olanda 761000 533 796000 557
Polonia 509836 357 655742 459
Danemarka 484080 339 541546 379
Belgia 330713 231 372151 261
Suedia 422000 295 445000 312
Cehia 517252 362 673252 471
Irlanda 121672 85 151152 106
Ungaria 84264 59 101264 71
România 114300 80 144300 101
Slovenia 157902 111 165302 116
Bulgaria 80000 56 88000 62
Slovacia 104520 73 119620 84
Finlanda 29000 20 33000 23
Luxemburg 20161 14 23161 16
Letonia 8350 6 9850 7
Lituania 4 850 3 55550 4
Estonia 2170 2 2520 2
Malta 44867 31 53267 37
Total EU 27 32 572 114 22 800 35 908 036 25 136
Tabelul 1.6 Capacitate totală a microhidrocentralelor (sub 10 MW) care

funcţionează în UE [MW]
2009 2010
Italia 2 588 2 664
Franța 2 084 2 010
Spania 1 909 1 926
Germania 1 696 1 740
Suedia 923 941
Austria 852 896
Portugalia 386 404
România 367 387
Finlanda 316 336
Cehia 284 297
Polonia 271 275
Bulgaria 241 263
Marea Britanie 259 263
Grecia 183 183
Slovenia 159 160
Slovacia 89 92
Belgia 58 63
Irlanda 42 42
Luxemburg 34 34
Letonia 25 26
Lituania 26 26
Ungaria 14 14
Denmarca 9 9
Estonia 7 6
Total EU 12 822 13 057
Utilizarea termica a energiei geotermale se poate face fie direct prin foraje
de mare profunzime la care temperatura apei poate fi cuprinsăîntre 60-150 oC
(aplicaţii de joasă şi medie energie ), fie cu foraje de suprafaţă (până la 100 m) şi
utilizarea unor pompe de căldură (aplicaţii de foarte joasă energie). In primul caz,
utilizarea termică directă în UE erau instalate, la sfârşitul lui 2008, capacităţi de
2560 MWt. Lider în acest domeniu este Ungaria cu o capacitate de 695 MWt,
România situându-se pe locul 5 cu o capacitate de145 MWt şi o producţie ce
echivalează 68 ktep.
Pompele de căldură reprezintă deja soluţii tehnice mature care pot recupera
căldura geotermală (PC geotermice) sau căldura aerului interior sau exterior (PC
aerotermice). Din inventarul SRE fac parte în prezent numai primele, însă datorită
creşterii performanţelor PCa în directiva Energiilor regenerabile (2009/28/CE) au
fost introduse şi acestea în sfera energiilor regenerabile. Numărul total de PCg
instalate in UE era la sfârşitul lui 2010, a depasit 1 milion de unităţi cu o
capacitate de 12611 MWt. Suedia este în continuare în acest domeniu lider cu

aproape 380 000 de unităţi însă Germania a avut în 2008 cea mai importantă
creştere de 28,1% (34 450 noi unităţi instalate), faţa o medie de creştere a pieţii la
nivelul UE de 9% (tabelul 1.7). Cu o capacitate instalată de numai 5,5 MWt,
România este încă la începutul reintroducerii acestei tehnologii, o explicaţie putând
fi şi rezerva existentă după eşecul campaniei forţate de introducere a PC din anii
1980.
Producţia europeană de energie primară prin biogaz a atins în 201010,9
milioane tep, cu o creştere de 4,1% faţă de anul precedent (tabelul 1.8). Din aceasta
38,7% este datorată biogazului captat de pe depozitele de deşeuri industriale sau
urbane, 13,2% este produs în staţiile de epurare urbane sau industriale, iar restul de
48,2 % ete produs în instalaţiile de metanizare a deşeurilor agricole (forestiere sau
cerealiere) sau deşeurilor urbane solide.
Biogazul agricol a fost în ultimii ani motorul creşterii producţiei de biogaz
în Uniunea Europeană, el bazându-se din ce în ce mai mult pe culturi special
dedicate (porumb,etc.)
Tabelul 1.7. Numarul cumulat de unităţi de PCg instalate în UE în anii 2009şi 2010
2009 2010
Număr Capacitate Număr Capacitate
(MWth) (MWth)
Suedia 348 636,0 3 702,0 378 311,0 4 005,0
Germania 179 634,0 2 250,5 205 150,0 2 570,1
Finlanda 52 355,0 967,8 60 246,0 1 113,0
Franța 139 688,0 1 536,6 151 938,0 1 671,3
Austria 55 292,0 618,8 61 808,0 729,5
Olanda 24 657,0 633,0 29 306,0 745,0
Denmarca 20 000,0 160,0 20 000,0 160,0
Polonia 15 200,0 202,3 19 320,0 257,0
Marea Britanie 14 330,0 186,3 18 390,0 239,1
Irlanda 11 444,0 196,1 11 658,0 202,7
Cehia 11 127,0 174,0 13 349,0 197,0
Italia 12 000,0 231,0 12 357,0 231,0
Belgia 11 836,0 142,0 13 085,0 157,0
Estonia 5 422,0 78,0 6 382,0 91,8
Slovenia 3 849,0 43,3 3 948,0 54,8
Lituania 1 865,0 34,5 2 221,0 41,5
Bulgaria 543,0 20,6 543,0 20,6
Grecia 350,0 50,0 350,0 50,0
Slovacia 1 845,0 23,5 2 000,0 25,7
Ungaria 3 030,0 26,0 4 030,0 43,0
România n.a. 5,5 n.a. 5,5
Letonia 20,0 0,3 20,0 0,3
Total EU 913 147,0 11 282,2 1 014 436,0 12 611,1
Biogazul a fost utilizat atât pentru producerea de căldură, cât mai ales de
electricitate. Producţia de electricitate în 2008 a atins 20 TWh, cu o creştere de 3,9%
faţă de 2007. Din această energie produsă 18,3 % a fost în cogenerare.
Si în acest domeniu România este practic inexistentă, cu 1,1 ktep, după ce
inainte de 1990 era una dintre ţările europene cu o producţie semnificativă de
biogaz, în special la marile ferme de animale, dar şi la staţiile de epurare orăşeneşti.
In prezent există o serie de proiecte noi în execuţie, inclusive staţia de epurare a
Bucureştiului, ceea ce va conduce la o creştere a producţiei de biogaz .
Tabelul 1.8 Producţia de biogaz în UE în anii 2009şi 2010, în ktep
2009 2010
Depozit Stații de Altetipu Total Depozit Stații Altetipu
de gaze epurare ri de de gaze de ri de Total
biogaz epurare biogaz
Germania 265,5 386,7 3 561,2 4 213,4 232,5 402,6 6 034,5 6 669,6
Marea 1 474,4 222,6 0,0 1 697,0 1 499,4 272,8 0,0
1 772,2
Britanie
Italia 361,8 5,0 77,5 444,3 383,8 7,0 87,7 478,5
Franța 442,3 45,2 38,7 526,2 323,7 41,6 48,0 413,3
Olanda 39,2 48,9 179,8 267,9 36,7 50,2 206,5 293,4
Spania 140,9 10,0 32,9 183,7 119,6 12,4 66,7 198,7
Cehia 29,2 33,7 67,0 129,9 29,5 35,9 111,3 176,7
Austria 4,9 19,0 135,9 159,8 5,1 22,5 143,9 171,5
Belgia 42,7 2,1 80,5 125,3 41,9 14,6 70,9 127,4
Polonia 35,7 58,0 4,5 98,0 43,3 63,3 8,0 114,6
Suedia 34,5 60,0 14,7 109,2 35,7 60,7 14,8 111,2
Denmarca 6,2 20,0 73,4 99,6 8,1 20,1 74,0 102,2
Grecia 46,3 9,5 0,2 56,0 51,7 15,0 1,0 67,7
Irlanda 42,2 8,1 4,1 54,4 44,2 8,6 4,5 57,3
Finlanda 26,0 12,6 2,8 41,4 22,7 13,2 4,5 40,4
Ungaria 2,8 10,5 17,5 30,9 2,6 12,3 19,3 34,2
Portugalia 21,3 1,5 1,0 23,8 28,2 1,7 0,8 30,7
Slovenia 8,3 7,7 11,0 27,1 7,7 2,8 19,9 30,4
Letonia 6,8 2,7 0,2 9,7 7,9 3,3 2,2 13,3
Luxemburg 0,0 1,4 11,0 12,4 0,1 1,2 11,7 13,0
Slovacia 0,8 14,8 0,7 16,3 0,8 9,5 1,8 12,2
Lituania 1,3 2,1 1,2 4,7 2,0 3,0 5,0 10,0
Estonia 1,6 1,0 0,0 2,5 2,7 1,1 0,0 3,7
România 0,0 0,0 1,1 1,1 0,0 0,0 1,1 1,1
Cipru 0,0 0,0 0,2 0,2 0,0 0,0 0,2 0,2
Total EU 3 034,6 982,9 4 317,1 8 334,7 2 929,8 1 075,2 6 938,3 10 943,3
Biomasa solidă grupează lemnul, deşeurile de lemn, deşeuri şi materiale

vegetale şi animale solide. Valorizarea ei în 2008 a reprezentat pentru ţările UE
70,3 Mtep, cu o creştere de 4,6% faţă de 2007. Toate ţările au o filieră de
valorificare abiomasei solide, însă primele 5 ţări ca producţie ( Franţa, Suedia,
Germania, Finlanda, Polonia), asigură 56,1% din producţia UE de energie din
această resursă (tabelul 1.9). România se situează pe locul 8 cu o producţie totală

de 3,75 Mtep, din păcate valorificată încă în mare parte prin tehnologii şi instalaţii
invechite. Structural 77,8% din această resursă la nivelul UE a reprezentat-olemnul
şi deşeurile de lemn, 6,8% alte deşeuri vegetale şi animale (paie,reziduri de la
recoltare, deşeuri din industria agroalimentară,etc.), iar 15,4% licorile negre
( subproduse ale industriei pastei de hârtie). Producţia de electricitate din biomasa
solidă a fost în 2008 de 57,8 TWh, cu o creştere de 10,8% faţă de anul anterior.
Această producţie este concentrată peste jumătate (51,2%) în trei ţări: Germania,
Suedia şi Finlanda.
Tabelul 1.9. Producţia de energie în UE din biomasa solidă

Producţia şi consumul de biocombustibili, cu toate că au avut în 2008 o

creştere de 31%, atingând 10,5 Mtep, ritmuri mai mici ca în anii prcedenţi (45% în
2007 şi 71% în 2006), ca pondere în consumul total rutier (309 Mtep), nu
reprezintă decât 3,4%, încă departe de ţintele pentru 2010 de 5,75% prevăzută de
directiva 2003/30/EC, sau cea de 10% pentru anul 2020. Repartiţia consumului
European de biocarburanţi este în favoarea biodieselui cu un conţinut energetic de
78,8%, urmat de bioetanol cu 17,7% şi alţi biocarburanţi cu 4,1%.
In anul 2010 consumul de biocarburanti in UE a fost de aproape 14 Mtep, cu o
crestere de 14,1 % fata de 2009. Cresterea mai mare a fost pentru bioetanol 26,8%,
pentru biodiesel fiind de numai 11,6%
Tabelul 1.10. Consumul de biocombustibili în UE în anul 2010
Bioethanol Biodisel Altele Total
Germania 746 776 2 281 791 53 908 3 082 475

Franța 490 112 2 138 627 0 2 628 739
Italia 155894 1297392 0 1453286
Spania 233179 1192627 0 1425807
Marea Britanie 316 495 823 660 0 1 140 155
Polonia 187 184 710 713 3 180 901 078
Austria 63 457 354 858 119 175 537 489
Suedia 203 943 198 340 49 355 451 638
Olanda 134 136 94 559 0 228 695
Belgia 52 119 305 917 0 358 036
Portugalia 0 325 982 0 325 982
România 45 142 185 583 0 230 725
Cehia 61 262 172 494 0 233 756
Ungaria 57 615 117 009 0 174 625
Slovacia 45 142 132 560 0 177 701
Finlanda 73 517 62 745 58 136 320
Irlanda 27 324 79 249 2 036 108 610
Grecia 0 124 810 0 124 810
Lituania 10 412 34 731 0 45 144
Luxemburg 720 40 043 0 40 763
Slovenia 2 904 41 724 0 44 628
Cipru 0 14944 0 14944
Danemarca 34 179 820 0 34 999
Bulgaria 0 34387 0 34387
Letonia 8 419 18 698 0 27 117
Malta 0 884 0 884
Total EU 2 949 932 10 785 150 227 712 13 962 793
In România au fost construite capacităţi importante pentru biodiesel,

prevederile fiscale apărute în ultimul timp riscă însă să blocheze această dezvoltare,
mai ales ca există încă în România suprafeţe importante de terenuri necultivate, iar
unele ţări ale UE pentru a atinge ţintele 2010 şi 2020 vor fi obligate să importe
biocombustibili.
Valorizarea energetică a deşeurilor urbane reprezintă un interes major
pentru majoritatea ţărilor Uniunii, deşi ultima Directivă privind deşeurile
(2008/98/CE) stabileşte priorităţile în acest domeniu în următoarea ordine:
reducerea volumului de deşeuri, prepararea lor în vederea refolosiriii, reciclarea,
valorificarea energetică şi depozitarea controlată. Valorizarea energetică a
deşeurilor urbane, de obicei prin incinerare şi producere de căldură şi/sau
electricitate, nu se consideră în întregime energie regenerabilă, existând pentru
unele ţări chei de repartiţie a cotei regenerabile, pentru cele mai multe ţări, după
recomandările AIE, partea regenerabilă din energia produsă se consideră 50%.
Producţia de energie regenerabilă din deşeurile urbane a reprezentat în anul 2008 6
806 ktep, în creştere cu 3 % faţă de 2007. Topul ţărilor europene este format de
Germania, Franţa, Danemarca şi Olanda (tabelul 1.11), dar dacă se consideră
producţia pe cap de locuitor, Danemarca cu 174,7 tep/100 locuitor este de departe
lider, cu producţii specifice de aproape 10 ori mai mari ca Franţa (18,2 tep/100 loc.)
sau Germania (15 tep/1000 loc.). Filiera deşeuri urbane a produs în UE în anul
2008, 15,2 TWh electricitate. Din păcate Romînia nu are încă nici o instalaţie
industrială de valorificare a deşeurilor urbane.
Si alte forme de energii regenerabile, unele încă în faza de cercetare pot
completa necesarul de energie al omenirii cu energie electică curată.
Energia mărilor: mareele, valurile, diferenţa de presiune osmotică între apa
dulce şi cea a oceanelor, gradientul termic în profunzimea oceanelor, curenţii
marini, reprezintă un imens rezervor de electricitate estimat la o producţie anuală de
120 000 TWh.
In prezent filiera mareomotoare este cea mai matură, uzina de la Rance de 240
MW fiind în funcţiune din 1966. Un alt proiect este în construcţie în Coreea de Sud
(254MW), iar altele sunt în faza de proiectare
In încheierea acestei analize în tabelul 1.12 se prezintă realizarile din 2009şi
2010 pentru ţările UE în ceea ce priveşte cota regenerabilă din consumul brut de
electricitate.
Tabelul 1.11 Producţia de energie din deşeurile urbane regenerabile, în ktep

2009 2010
Germania 2 045,5 2 271,2
Franța 1 207,7 1 214,0
Olanda 774,8 817,0
Suedia 645,6 742,8
Italia 686,0 686,0
Marea Britanie 540,6 557,6
Danemarca 551,6 534,5
Belgia 236,9 329,4
Spania 319,2 215,5
Austria 171,6 189,2
Finlanda 133,8 145,4
Portugalia 99,0 95,9
Cehia 53,6 62,7
Ungaria 46,1 46,1
Slovacia 24,7 24,1
Luxemburg 16,7 21,7
Lituania 1,5 8,2
Irlanda 5,4 6,4
Slovenia 0,0 2,7
Polonia 0,7 1,3
Total EU 7 561,2 7 971,8
Tabelul 1.12 Ponderea energ iei regenerabile în consumul brut de electricitate în ţările UE
Se observă că R omânia se situează pe locul 10 cu circa 15 %, aproape

exclusiv energiei hidro electrice, ponderea celorlalte forme de energii regenerabile
în producţia de electricitate fiind marginală.
BIBLIOGRAFIE
[1.1] *** Real time world statistics (www.worldmeters.info)

[1.2] Badea, A., Vodă, I., Dezvoltarea energetică durabilă, Politehnica
Press
[1.3] GIECWG III Climate change:mitigation , Cambridge University
Press, 2001
[1.4] ADEME Les enjeux de long terme de la maîtrise de l`énergie, Paris
2003-05-11
[1.5] ADEMELes enjeux « renouvelable » du débat national sur
l`énergie, Paris, 2003.
[1.6] Bauquis, P.R., Un point de vue sur les besoins et les
approvisionnements en énergiea l`horizons 2050, Revue de l`Energie,
nr.509, 1999.
[1.7] *** Strategia energetică a României pentru perioada 2007-2020.
[1.8] ***Etat des énergies renouvelables en Europe, 2009, 9 bilan Eur
Obsrv’ER (www.observ-er.org)
Capitolul 2
Sisteme eoliene de producere a
energiei electrice
2.1. Resursa energetică eoliană

2.1.1. Vântul
Atmosfera, formată în principal din oxigen, azot şi vapori de apă, este
caracterizată prin presiune, temperatură şi umiditate. Aceşti parametri variază cu
altitudinea.
Radiaţiile solare sunt absorbite diferit la poli faţă de ecuator, ceea ce face ca
energia absorbită la ecuator să fie superioară celei absorbite la poli. Astfel,
variaţiile de temperatură provoacă diferenţe de densitate a maselor de aer în
deplasarea lor de la o latitudine la alta. Deplasarea maselor de aer se face de la
zonele cu o densitate a aerului mai ridicată spre zonele cu o densitate mai
scăzută(fig. 2.1).Raportând acest fenomen la presiune, deplasarea maselor de aer se
face întotdeauna de la zonelecu presiune maximă la cele cu presiune minimă.
Deci, vântul este deplasarea orizontală a unei mase de aer dinspre o zonă cu
presiuni înalte către o zonă cu presiuni joase sub influenţa gradientului baric
orizontal.
Deplasările de aer sunt influenţate în mod considerabil şi de forţa Coriolis,
care apare datorită rotaţiei Pământului în jurul axei sale şi se exercită perpendicular
pe direcţia de mişcare (fig. 2.2).Acţiunea forţei Coriolis face ca aerul să se
deplaseze spre dreapta, de la direcţia sa de mişcare, în emisfera nordică şi spre
stânga în emisfera sudică.Ea nu modifică modulul vitezei vântului, ci doar direcţia
vântului.
Vântul se caracterizează prin două mărimi variabile în timp, respectiv viteza şi
direcţia.
Atmosfera este împărţită convenţional în strat limită atmosferic şiatmosferă
liberă.
Stratul limită atmosferic este o parte a stratului atmosferic aflată în vecinătatea
uscatului sau apei, în care se simte influenţa dinamică şi termică a acestora asupra
mişcării aerului. Aici se manifestă frecarea maselor de aer cu suprafaţa terestră, [2.19],
mişcarea aerului fiind influenţată în mod semnificativ de forţa de frecare.
Atmosfera liberă este zona exterioară stratului limită atmosferic. În atmosfera
liberă câmpurile meteorologice sunt determinate de mişcarea aerului la scară mare.
Vântul din atmosfera liberă se numeşte vânt de gradient şi are o intensitate mai
mare decât vântul cu frecare din stratul limită atmosferic.
Efectele forţei de frecare scad odată cu creşterea altitudinii. Forţa Coriolis este
mai redusă în stratul limită atmosferic. La altitudini egale cu grosimea stratului
limită atmosferic, mişcarea aerului nu mai este influenţată de frecare, iar devierea
maselor de aer datorată rotaţiei Pământului este maximă. Forţa Coriolis este
proporţională cu viteza moleculelor de aer aflate în mişcare orizontală şi cu sinusul
latitudinii geografice.
Figura 2.1:Circulaţia maselor de aer şi vânturile rezultante
Figura 2.2: Efectul forţei Coriolis asupra maselor de aer

2.1.2. Energia eoliană disponibilă

Pentru aplicaţiile din ingineria vântului este importantă cunoaşterea
parametrilor vântului cu frecare din stratul limită atmosferic caracterizat prin
turbulenţă atmosferică.1În aceste condiţii, viteza vântului are două componente
([2.18], modelul Reynolds-Boussinesq) caracteristice mişcării medii: componentele
vitezei medii temporale, U, V, W şi componentele mişcării de pulsaţie u, v, w(fig.
1.3).
Practic, viteza medie este o viteză de referinţă, măsurată la o înălţime de 10 m
de suprafaţa terenului, în câmp deschis, mediată pe o durată de 10 minute şi având
o probabilitate de depăşire într-un an de 0,02 (pentru intervalul mediu de recurenţă
de 50 ani). Viteza vântului, având 0,02 probabilitatea de depăşire într-un an, se
determină din analiza statistică a maximelor anuale ale vitezei.
Figura 2.3: Viteza vântului la înălţimea z, U(z,t)

Valorile maxime ale vitezei vântului sunt calculate din maximele anuale ale
vitezei vântului folosind repartiţia Fisher-Tippet de tipul I sau Gumpel. Astfel,
viteza maximă anuală cu probabilitatea de nedepăşire, p = 0,98, este
~
U0,98 = m1 + 2,593 
σ1 = m1 1+ 2,593V1  (2-1)
unde m1 este media setului de viteze maxime;σ1 este abaterea standard a
~
setului de viteze maxime;V1 = σ1 / m1 este coeficientul de variaţie al maximelor
anuale.
0 Este o manifestare a aerului atmosferic ce are un puternic caracter turbionar, prin

trecerea energiei perturbaţiilor aleatoare ale mişcărilor atmosferice la scară mare, la
elementele turbionare de scară din ce în ce mai mică. Energia este transformată în căldură
prin frecare internă.
Viteza vântului se măsoară în m/s sau noduri 2. Direcţia vântului se exprimă în

grade sexagesimale, pe o scară de la 1 la 36 şi corespunde unei valori medii
stabilite pe un interval de 10 minute. Direcţia vântului este măsurată în sens orar
pornind din nordul geografic.
Pe o scară de la zero la 12 (scara Beaufort, 1805), în funcţie de efectele
vântului asupra mării, se poate aprecia tipul vântului, (tabelul 2.1).Simbolul unităţii
pe scara Beaufort este bf. Gradul Beaufort se calculează în funcţie de viteza medie
a vântului, U, exprimată în km/h.
3 2
bf ≈ U / 9 . (2-2)
Rezultatul obţinut se rotunjeşte la întregul cel mai apropiat. Formula nu se
aplică pentru viteze ale vântului mai mari de 118 km/h.
Intensitatea vântului este o mărime fizică vectorială. În aplicaţiile practice este
importantă nu numai viteza, U, vântului şi durata acestei viteze, dar şi direcţia de
unde bate vântul şi frecvenţa de apariţie a acestei viteze. Frecvenţa cu care o
valoare a vitezei vântului se regăseşte într-o perioadă de timp pe o direcţie
cardinală dată se reprezintă grafic sub forma rozei vânturilor (fig. 2.4).
Figura 2.4: Roza vânturilor
Reprezentarea grafică este în coordonate polare folosind benzi colorate pentru

diferite domenii de viteză şi considerând o perioadă de timp de 30 de ani de
înregistrări meteorologice. Direcţiile cu cea mai mare deschidere au frecvenţa cea
mai mare exprimată în procente. Roza vânturilor se poate trasa în 8, 16 sau 32 de
direcţii cardinale.
1 m/s = 3,6 km/h = 2,237 milă terestră/h = 1,944 kt;

1 nod = 1 kt = 1 milă marină/h = 0,5144 m/s = 1,852 km/h = 1,125 milă terestră/h;
1 milă marină = 1852 m; 1 milă terestră = 1609,344 m.
Tabelul 2.1. Tipul de vânt pe scara Beaufort

Unităţi Viteza
Beaufort Descriere Efecte asupra naturii
noduri (kt) km/h
bf
Fumul se ridică vertical. Marea este ca
0 Calm sub 1 sub 1
oglinda.
Fumul este purtat de vânt şi nu funcţionează
1 Adiere 1÷ 3 1÷ 5 girueta3. Unde care seamănă cu siajul
uşoară
peştilor, fără spumă.
Frunzele foşnesc; funcţionează girueta. Pe
2 Vânt uşor 4÷6 6 ÷11
mare sunt unde care nu se sparg.
Vântul face să fluture un steag. Pe mare
3 Vânt slab 7÷ 10 12÷ 19
apar valuri foarte mici.
Se ridică praf şi bucăţi de hârtie. Valuri
Vânt
4 11÷15 20 ÷28 mici (max. 1,5m), cu creste care se
moderat
rostogolesc.
Copacii mici balansează; pe apele interioare
Vânt
5 16 ÷20 29 ÷38 se formează valuri mici; pe mare valurile au
potrivit
de la 1,8 m până la 2,5 m.
Se agită crengile mari; sârmele de telegraf
Vânt
6 21 ÷26 39 ÷49 şuieră. Valuri mari, cu creste care se sparg
puternic
şi împroaşcă.
Se agită copacii; se înaintează cu greu
7 Vânt tare 27 ÷33 50 ÷61 împotriva vântului. Valuri mari (până
aproape de 4 m), marea e plină de spumă.
Vânt foarte Se rup crengile copacilor; pe mare valurile
8 34 ÷40 62 ÷74
tare sunt mari (6÷7,5m).
Se provoacă avarii uşoare construcţiilor
9 Furtună 41 ÷47 75 ÷88 (hornuri dărâmate). Valuri cu înălţimea de
10 m, care se răstoarnă.
Vântul smulge copacii şi provoacă avarii
Furtună
10 48 ÷55 89 ÷102 construcţiilor.Valuri foarte înalte (max. 12
puternică
m) și violente.
Acţiunea vântului se caracterizează prin
Furtună
11 56 ÷63 103 ÷117 distrugeri mari. Valuri excepţional de înalte
violentă
(16 m).
12 Uragan peste 64 peste 118 Calamitate naturală. Valuri imense.
3
Girueta este un instrument meteorologic cu care se determină direcţia şi intensitatea
vântului.
2.1.2.1. Gradientul vitezei

Creşterea vitezei vântului cu înălţimea reprezintă gradientul vitezei. Rugozitatea suprafeţei terenului
influenţează variaţia vitezei vântului cu înălţimea.Variaţia vitezei medii a vântului este cel mai bine descrisă de o lege
logaritmică de forma
4
UH lnH / z0 
 , (2-3)
U Hr  ln Hr / z0 
în careH este înălţimea desupra terenului, Hr− înălţimea de referinţă, U(H)−
viteza vântului la înălţimea Hşi U(Hr) −viteza medie a vântului la înălţimea
Hr.Rugozitatea suprafeţei terenului este descrisă de lungimea de rugozitate z0 (m).
În funcţie de lungimea de rugozitate z0 sunt clasificate patru categorii (notate I, II,
III, IV) pentru care lungimea de rugozitate ia valori de la 0,003 m (categoria I:
mare, lacuri, teren plat) la 1,2 m (categoria IV: zone urbane, păduri)[2.83].
În funcţie de viteza de referinţă Uref (la Hr = 10 m) se poate exprima viteza
medie a vântului la înălţimea H deasupra terenului ţinând seama de lungimea de
rugozitate z0, folosind relaţia empirică. [2.83]
UH  k  z ln H
r 0 . (2-4)
U
ref z0
Valorile factorului kr(z0) depind de tipurile de teren, respectiv are valoarea de
0,17 pentru mare, lacuri si teren plat; 0,19 pentru câmp deschis; 0,22 pentru zone
cu densitate redusă a construcţiilor; 0,24 pentru zone urbane dens construite şi
păduri.
La montarea unei turbine eoliene se are în vedere influenţa terenului asupra
randamentului turbinei. În zonele de şes agregatele eoliene se montează pe stâlpi
cât mai înalţi pentru a diminua influenţa terenului, iar în zonele montane
amplasarea acestora se face pe culmi, dar mai aproape de sol.
2.1.2.2. Puterea şi energia vântului

Estimarea potenţialului eolian se face prin estimarea puterii şi a energiei ce se
poate obţine din acţiunea unei mase de aer ce se deplasează cu o viteză dată, U
(m/s). Energia unei mase de aer în mişcare este o energie cinetică,
mU2
E [J], (2-5)
2
4
Se poate aproxima şi cu o lege de variaţie putere UH H  α
  cu α coeficient de

UHr

 H
r 
teren dar această lege de variaţie nu intră în specificaţiile codurilor de proiectare în vigoare
[2.83].
în care m este masa de aer în mişcare în kg; şi U – viteza vântului în

m/s.Considerând densitatea aerului ρ [kg/m 3] şi aria masei de aer A [m2] care se
deplasează în timpul t [s] se poate exprima masa de aer ca
m = ρ A U t[kg], (2-6)
rezultând că energia cinetică Eeste:
3
E = ρAU t [J]. (2-7)
2
Energia generată în unitate de timp este puterea(P) dezvoltată de masa de aer
la viteza U
3
P = E = ρAU
t 2
[W]. (2-8)
Energia medie anuală ce traversează unitatea de suprafaţă normală pe

direcţia vântului se exprimă în kWh/m2 şi reprezintă potenţialul eolian.
2.1.4. Potenţialul eolian al României

În estimarea potenţialului eolian al unui amplasament deservit de una sau mai
multe turbine eoliene se au în vedere înregistrările meteorologice ale vântului pe un
interval cât mai mare de timp. De obicei se estimează o putere unitară de suprafaţă
prin raportarea puterii (2.8) la arie, măsurată în W/m 2. Energia unitară de suprafaţă
anuală pe domeniul analizat se exprimă în kWh/m 2şi necesită cunoaşterea
numărului de ore de activitate a vântului cu viteza estimată U. Astfel corectitudinea
înregistrărilor meteorologice privind viteza vântului, direcţia, frecvenţa cu care
apare o viteză şi durata de menţinere a acelei viteze pe perioada unui an de zile sunt
esenţiale în estimarea potenţialului eolian.
Potenţialul eolian teoretic estimat, al României, este de 14000 MW (putere
estimată) şi poate furniza o cantitate de energie de aproximativ 23000 GWh/an
[2.19]. Practic, potenţialul tehnic şi economic amenajabil are estimările din tabelul
2.2.
Măsurătorile meteorologice ale vântului, efectuate conform standardelor la
0 m deasupra solului au arătat că pentru majoritatea zonelor ţării, exceptând zona
Dobrogea şi platforma continentală a Mării Negre, frecvenţa de apariţie a vântului
pe intervale de viteză este maximă în jurul vitezei de 5 m/s. Această valoare este
insuficientă pentru turbinele eoliene actuale de puteri mari care sunt concepute să
lucreze eficient la viteze ale vântului de 10 m/s. De aceea s-au refăcut hărţile de
potenţial eolian cu măsurători ale vântului la înălţimea rotorului turbinelor eoliene.
A fost elaborată harta eoliană a României cu viteze medii calculate la 50 m
deasupra solului, figura 2.5.
Din distribuţia vitezei medii a vântului pe teritoriul României (fig. 2.5) se
evidenţiază zona montană cu viteze ce pot depăşii 8 m/s. Următoarea zonă cu
potenţial eolian ridicat este litoralul Mării Negre, Delta Dunării şi nordul Dobrogei
cu viteze medii anuale ale vântului de 6 m/s.
Tabelul 2.2. Potenţialul eolian tehnic şi economic amenajabil în România

POTENŢIAL ENERGETIC EOLIAN POTENŢIAL POTENŢIAL
UM ECONOMIC
TEHNIC
(2030 – 2050)
Putere nominală MW 3.600 2.400
Energie electrică GWh/an 8000 5300
Figura 2.5:Distribuţia vitezei medii a vântului pentru înălţimea de 50m
Delta Dunării şi nordul Dobrogei cu viteze medii anuale ale vântului de 6 m/s.
Podişul Bârladului, cu viteze ale vântului de 4 ÷ 5 m/s şi zone restrânse din vestul ţării,
în Banat, au potenţial eolian ce poate fi valorificat. Sunt recomandate trei zone potrivite
amplasamentelor de parcuri eoliene: Banat, Dobrogea şi Moldova,[2.19].
2.2. Turbine eoliene

2.2.1. Parametri caracteristici turbinelor eoliene
Turbinele eoliene sunt maşini motoare care transformă energia cinetică a
vântului în energie mecanică, ca urmare a interacţiunii dintre vânt şi paletajul
rotoric. La arborele turbinei apare un moment, M [Nm] şi o viteză de rotaţie , n
[rot/s], care aplicate la arborele unui generator electric generează o energie
electrică. Ansamblul de turbină eoliană şi generator electric este cunoscut ca
agregat eolian sau aerogenerator5.
La trecerea fluxului de aer prin rotorul unei turbine eoliene doar o parte din
energia cinetică este cedată rotorului, restul de energie se consumă pentru ca aerul
să părăsească zona de interacţiune flux de aer – rotor. De aceea puterea pe care o
turbină eoliană o extrage dintr-o masă de aer m este mai mică decât puterea
dezvoltată de aceeaşi masă de aer, la aceeaşi viteză de deplasare, pentru aceeaşi arie
de curgere. Cu alte cuvinte, rotoarele turbinelor eoliene reduc viteza vântului de la
viteza iniţială v1(m/s), în amonte de rotor, la viteza v2 (m/s), în aval de rotor, figura
2.6.
Figura 2.6: Modelul fizic pentru curgerea vântului printr-o turbină eoliană
Puterea teoretică absorbită de turbina eoliană este:

ρ
3
(2-9)
P =c
abs p 2
v1 ⋅ A [W],
unde:cp este coeficientul de putere, ρ - densitatea aerului în kg/m 3,A-suprafaţa

descrisă de rotorul turbinei, perpendiculară pe direcţia vântului, în m 2 şi v1 – viteza
aerului la intrarea în turbină, în m/s.
Coeficientul de putere (sau „limita lui Betz”) este un factor adimensional care
exprimă capacitatea tipului de turbină respectiv de a extrage energie din vânt. Potrivit
teoremei lui Betz o turbină eoliană poate să capteze aproximativ 59,3% din
0 Conformă cu SR CEI 60050+415: 2005, Vocabular electrotehnic internaţional.

Capitolul 415: Aerogeneratoare.
energia fluxului de aer. În condiţii reale, coeficientul de putere este mai mic decât valoarea
teoretică deoarece trebuie incluse şi pierderile aerodinamice şi mecanice de energie ale
turbinei.Din relaţia (2.9) se poate exprima coeficientul de putere cu formula
P
abs
cp = 3 . (2-10)
0,5ρv A
1
Coeficientul de moment se defineşte analog
M
cm = 2 (2-11)
0,5ρv AR
1
în care M este momentul aerodinamic al rotorului, în Nm; şi R – raza turbinei,
în m.
Performanţele unei turbine eoliene sunt descrise de variaţia coeficientului
de putere cp şi a coeficientului de moment cm în funcţie de rapiditatea turbinei,
respectiv caracteristicile cp=cp(λ) şi c=cm(λ).
Rapiditatea turbinei este un parametru adimensional şi se defineşte ca
raportuldintre viteza liniară la vârful palei, u [m/s], şi viteza vântului, U, respectiv:
u ω R (2-12)
0 U  U ,
unde R[m] este raza rotorului şi ω [rad/s]- viteza de rotaţie.
Asimilând viteza vântului U cu viteza vântului la intrarea în rotor v1, conform
figurii 2.6, şi având în vedere relaţia dintre putere şi moment, P = ω M 0rezultă
relaţiadintre coeficienţii de putere şi moment,
c p = λ ⋅ cm . (2-13)
Soliditatea, un alt parametru adimensional de care depind caracteristicile

turbinei eoliene, este raportul dintre aria palelor, Ap, şi aria baleiată de pale, A, la o
rotaţie a rotorului, figura 2.7.Notat cu σ, soliditatea se exprimăprin
Ap ⋅
σ= A
(2-14)
În literatura de specialitate sunt cunoscute relaţiile între rapiditate şi soliditate,

respectiv între rapiditate şi coeficientul de putere, cp, pentru diferite tipuri de
turbine eoliene, figurile 2.8 şi 2.9. Astfel cu cât turbinele sunt mai rapide (λ > 4) cu
atât soliditatea scade, adică suprafaţa portantă a paletelor se reduce.
Figura 2.7: Soliditatea unui rotor de Figura 2.8: Influenţa rapidităţii
turbină eoliană cu ax orizontal, asupra solidităţii unui rotor de turbină
σ  Ap / A eoliană cu ax orizontal
Figura 2.9: Influenţa rapidităţii asupra coeficientului de putere, cp,

pentru diferite tipuri de turbine [2.38]
2.2.2. Criterii de clasificare şi tipuri de turbine eoliene

Transformarea energiei vântului, ca rezultat al interacţiunii dintre paletajul
rotoric şi curentul de aer, în energie electrică se realizează prin intermediul unui
sistem electromecanic numit agregat eolian. Un astfel de sistem este format din
turbina eoliană şi sistemul de conversie. Tipul sistemului de conversie folosit dă
denumirea agregatului eolian. Astfel, dacă energia obţinută la arborele turbinei
eoliene este convertită în energie electrică cu ajutorul unui generator electric, atunci
agregatul eolian poartă denumirea de aerogenerator; dacă la arborele turbinei
eoliene energia este convertită în energie hidraulică prin intermediul unei pompe,
atunci agregatul eolian poartă denumirea de pompă eoliană; dacă la arborele
turbinei eoliene energia este convertită în energie termică prin intermediul unui
generator termic, atunci agregatul eolian poartă denumirea de termogenerator
eolian. În cazul acestei prezentări sunt prezentate doar agregatele eoliene de tip
aerogeneratoare.
Indiferent de agregatul eolian, turbina eoliană este elementul de bază care
preia energia vântului şi o transformă în energie mecanică. Există mai multe tipuri
constructive de turbine eoliene care s-au dezvoltat şi au devenit competitive pe
piaţa de energie.
Cele mai utilizate criterii de clasificare a turbinelor eoliene sunt[2.5]:
23 după poziţia axului turbinei faţă de direcţia curentului de aer care străbate
rotorul;
24 după principiul de funcţionare;
25 după rapiditate;
26 după poziţia turbinei faţă de stâlpul de susţinere (valabil pentru turbinele cu
ax orizontal);
27 după mărimea puterii;
28 după numărul de pale;
29 după destinaţie.
În funcţie de poziţia axului rotorului turbinele eoliene sunt cu ax
vertical,la care axa turbinei este perpendiculară pe direcţia vântului,şi cu ax orizontal. la
care axa de rotaţie a turbinei este paralelă cu direcţia vântului (fig. 2.10).
Turbinele eoliene cu ax orizontal au randamente mai mari şi s-au impus în
aplicaţiile moderne de valorificare a potenţialului eolian, chiar dacă au turaţii mai
ridicate decât celelalte tipuri şi necesită prezenţa unui multiplicator între turbină şi
generator. Greutatea specificăeste mică faţă de cea a turbinelor cu ax vertical şi au
o complexitate constructivă mai mare, ceea ce impune şi costuri specifice ridicate.
De obicei, la acest tip de turbine, rotorul trebuie orientat pe direcţia vântului cu
ajutorul unor sisteme mecanice suplimentare. Generatorul şi celelalte
subansambluri sunt conţinute într-o nacelă poziţionată la cota axului turbinei, ceea
ce face ca intervenţiile să fie dificile. Rotorul turbinelor cu ax orizontal are pale
lungi şi zvelte, fiind expuse ruperii.
a) b)
Figura 2.10: Clasificarea turbinelor după poziţia axului turbinei [2.43]:
5888 Turbină eoliana cu ax vertical (Darrieus), Eole (4 MW, Hydro-Quebec, 1987)
5888 Turbină eoliana cu ax orizontal, HWP-55 (1MW, Howden, UK, 1989)
Turbinele eoliene cu ax vertical sunt mai robuste, au o construcţie mai
simplă şi sunt mai fiabile decât turbinele cu ax orizontal. Generatorul şi partea
electrică sunt la sol sau pe o platformă în apropierea turbinei, drept pentru care
reparaţia şi întreţinerea acestui tip de turbină este mult mai uşoară. Sunt
caracterizate prin viteze de demaraj mai scăzute. Randamentele şi turaţiile sunt însă
mai mici, iar puterile sunt limitate. Aceste aspecte au făcut ca turbina cu ax vertical
(Darrieus) să nu reziste competiţiei decât pentru puteri mici şi viteze reduse ale
vântului.
După principiul de funcţionare, sau după modul de interacţiune dintre
paletajul turbinei şi curentul de aer, turbinele eoliene pot fi cu rezistenţă şi cu
portanţă, figura 2.11.
Turbinele eoliene cu rezistenţă funcţionează pe baza forţei de rezistenţă
aerodinamică, caz în care cuplul motor este produsul acestei forţe cu viteza relativă.
Forţa de rezistenţă aerodinamică are direcţia şi sensul vitezei relative; de aceea
palele acestor maşini au forme de placă şi cupă care produc rezistenţe aerodinamice
mari. În mişcarea rotorului nu toate palele sunt active. Palele active se deplasează
în sensul vitezei curentului de aer, neputând fi depăşită viteza acestuia. Dacă palele
pasive (se deplasează împotriva curentului de aer) sunt ecranate sau rotite
componenta forţei tangenţiale este minimă şi turbina se numeşte cu simplă
rezistenţă. Dacă momentul motor al turbinei este dat de diferenţa dintre
momentul activ, produs de componenta tangenţială a forţei aerodinamice ce apare
la palele care se deplasează în sensul curentului de aer, şi momentul pasiv, ce
corespunde palelor care se deplasează în sens contrar curentului de aer, atunci
turbinele se numesc cu diferenţă de rezistenţă.
a) b)
Figura 2.11: Clasificarea turbinelor după principiul de funcţionare:
23 Rotor de turbină eoliană cu rezistenţă, tip Savonius,
b) Turbină eoliană cu portanţă, tip multipale (roata
fermierului).
Rapiditatea turbinelor cu rezistenţă este subunitară, λ < 1. Aceste turbine au
turaţii mici, coeficienţi de putere, respectiv randamente, mici şi coeficient de
moment mare. De aceea sunt utilizate în acţionarea pompelor sau a morilor de
măcinat. Cel mai cunoscut tip de turbină cu rezistenţă este turbina cu palete
cilindrice de tip Savonius, λ = 0,9 ÷ 1 (fig. 2.11, a). Alte tipuri de turbine eoliene cu
rezistenţă sunt [2.5]: turbina cu cupe semisferice (anemometru) cu λ = 0,3 ÷ 0,6;
turbina cu cupe conice; turbina cu panouri semicilindrice cu λ = 0,3 ÷ 0,6; turbina
cu flux transversal sau de tip Lafondcuλ = 0,3 ÷ 0,4; turbina cu ecran şi turbina cu
palete batante cu λ = 0,2 ÷ 0,6.
Turbinele eoliene cu portanţă au cuplul motor produs de forţa de
portanţă aerodinamică. Astfel, palele acestor turbine au un profil aerodinamic
capabil să dezvolte o forţă portantă mare şi o forţă de rezistenţă la înaintare
minimă. Turbinele eoliene cu portanţă sunt rapide (λ ≥ 1), au coeficienţi de putere
mai mari (cp ≥ 0,3) şi extrag mai multă energie din curentul de aer pentru aceeaşi
arie baleiată, decât o turbină eoliană cu rezistenţă. Varianta comercială a turbinelor
eoliene cu portanţă este turbina tip elice. Rotorul acestor turbine este format din
una sau mai multe pale identice, dispuse radial şi montate solidar într-un butuc
central calat pe un arbore sprijinit în lagăre. Turbinele eoliene tip elice sunt turbine
rapide (λ ≥ 5), cu ax orizontal. Din categoria turbinelor cu portanţă fac parte şi
turbinele cu ax vertical de tip Darrieus, Giromill şi turbinele multipale (tip roata
fermierului şi tip roată de bicicletă).
În funcţie de rapiditate turbinele eoliene pot fi lente (λ <5) şi rapide (λ
≥ 5). Din cele prezentate anterior, se observă că toate turbinele eoliene cu principul
de funcţionare pe bază de rezistenţă şi turbinele multipală sunt turbine lente.
Turbinele care funcţionează pe bază de portanţă sunt turbine rapide. Particularităţile
constructive şi de performanţă energetică ale unei turbine eoliene depind de
rapiditate. Astfel, rapiditatea influenţează tipul constructiv de turbină şi
randamentul, respectiv coeficientul de putere, cp, (fig. 2.9) dar şi coeficientul de

moment al turbinei, cm, (fig.2.12).
Figura 2.12: Variaţia coeficientului de moment funcţ ie de

rapiditate pentru diferite tipuri de turbine
Criteriul de clasificare după poziţia turbinei faţă de stâlpul de

susţinere se aplică doar turbinelor eoliene cu ax orizontal şi se referă la
poziţionarea rotorului turbinei. Aceste turbine au rotorul în amonte faţă de stâlp
sau în aval faţă de stâlp(fig. 2.13).
a) b)
Figura 2.13: Clasificarea turbinelor după poziţia turbinei
a) turbină amonte; b) turbină aval.
În prezent se întâlnesc ambele variante cu avantajele şi dezavantajele lor.

Plasarea rotorului turbinei eoliene în amonte de stâlpul de susţinere are
avantajul de a evita influenţa dârei formată în curgerea curentului de aer în aval de
stâlp şi avantajul unui zgomot aerodinamic redus. Aceste turbine au nevoie de
sisteme de orientare pentru menţinerea turbinei pe direcţia vântului. Dacă puterea
turbinei este mică (recomandat < 30 kW) se foloseşte un ampenaj, respectiv un
sistem de orientare pasivă, după vânt. Pentru turbinele eoliene de puteri mari se
aplică o orientare activă pe direcţia vântului prin utilizarea unor servomecanisme
electromecanice sau electrohidraulice,[2.15],[2.16], [2.39]. Aşezarea rotorului în
amonte de stâlp are dezavantajul de a induce frecvenţe perturbatoare asupra
stâlpului cu pericolul apariţiei fenomenului de rezonanţă. Deoarece diametrul
rotorului creşte odată cu puterea turbinei, lungimea palelor creşte şi devin mai
flexibile la încărcările aerodinamice. Pentru a evita lovirea palelor de stâlpul de
susţinere, rotorul se amplasează mai departe faţă de stâlp iar palele vor avea o
construcţie mai robustă întregul rotor crescând în greutate.
Turbinele cu rotorul în aval de stâlpul de susţinere nu au sistem de
orientare al turbinei după direcţia vântului, dacă ansamblul rotor-nacelă asigură,
prin proiectare, alinierea nacelei la direcţia vântului şi dacă turbina eoliană are
puteri mici. În cazul turbinelor eoliene de puteri mari se impune existenţa unui
sistem de orientare activă pe direcţia vântului a nacelei şi al rotorului. Soluţia
constructivă cu rotorul în aval are avantajul unui rotor cu pale flexibile, cu o
greutate a rotorului mai mică şi o aerodinamică mai bună a acestuia. Interacţiunea
fiecărei pale cu dâra creată de stâlp duce însă la fluctuaţii de putere, ceea ce face ca
solicitarea turbinei la oboseală să fie mai mare decât în cazul soluţiei constructive
cu rotorul amplasat în amonte.
Turbinele eoliene sunt realizate într-o gamă foarte mare de puteri.Astfel,
după putere[2.20], turbinele eoliene se împart în: turbine de puteri foarte
mici(P< 1 kW), turbine mici(1kW <P≤ 25 kW),turbine de puteri medii(25 kW
<P ≤ 100 kW), turbine de puteri mari(100 kW <P≤ 300) kW, turbine de puteri
foarte mariP> 300 kW, ajungându-se până la turbine gigant cu P> 1 MW. Astfel,
încă de la sfârşitul secolului XX au fost realizate prototipurile turbinelor eoliene cu
puteri mai mari de 1,0 MW. Începutul de secol XXI a adus un salt în concepţia
proiectelor de turbine eoliene de puteri foarte mari prin implementarea
tehnologiilor avansate de controlul puterii turbinei prin variaţia unghiului de atac,
folosirea cuplajului direct, folosirea unui rotor cu viteză variabilă, folosirea noilor
materiale compozite în tehnologia de realizare a palei turbinei. După Z 72,
Zephiros (Olanda) şi V 80, Vestas (Danemarca), fiecare cu puterea nominală de 2
MW,în 2006 a fost pusă în funcţiune turbina cu puterea de 5 MW (RePower,
Germania) amplasată în zona de coastă a Mării Nordului. În anul 2007 a fost
instalată la Emden, în Germania, prototipul turbinei E126, produsa de firma
Eneron, Germania. Cu un rotor de 127 m şi o putere dimensionată la 6MW, E126
era considerată cea mai mare turbină eoliană montată pe uscat (onshore).
Criteriul de clasificarea turbinelor eoliene după numărul de pale, le împarte
în turbine cu o pală (monopală), turbine cu două pale (bipală), turbine cu
Sisteme eoliene de produ cere a energiei electrice 63
trei pale (tripală) şi turbine multipale, fig. 2.14. De regulă turbinele cu ax

orizontal pot fi clasificate în fun cţie de acest criteriu. Turbinele cu ax vertical de
tip Darrieus au două sau trei pale.
a) b) c) d)
Figura 2.14: Clasificarea turbinelor eoliene după numărul de pale:
5888 Turb ină eoliană cu o pală; b) Turbină eoliană cu 2 pale;
23 Turbină eoliană cu 3 pale; d) Turbină eoliană multipale.
În prezent s-a impus ca soluţie comercială "conceptul danez" ca re se referă
la agregate eoliene cu ax orizontal cu rotor tip elice având trei pale . Acesta nu
înseamnă că numărul de pale este un parametru şi o opţiune oarecare a
proiectantului. Număru l de pale se poate dimensiona din condiţia de o ptim având
drept criteriu puterea maximă [2.33]. Pe de altă parte, condiţia d e stabilitate
dinamică a turbinei im pune un număr impar de pale.
După destinaţie turbinele eoliene pot răspunde pentru două categorii de
aplicaţii, respectiv: tur bine eoliene cu aplicaţie insulară; turbine eolien e cuplate la
sistemul energetic naţi onal sau regional.
Turbinele eoliene cu aplicaţie insulară sunt turbine de puteri mici şi produc
energie electrică pentr u satisfacerea necesarului de energie într-o gospo dărie sau o
comunitate izolată, făr ă racordarea la sistemul energetic naţional(fig. 2.15). Aceste
sisteme sunt conceput e să asigure furnizarea constantă şi permanentă de energie,
indiferent de variaţiile de viteză ale vântului şi de regimul de potenţial eolian.
La sistemul e nergetic naţional sau regional se pot cupla un număr de
turbine de diferite put eri cunoscute sub denumirea de ferme eoliene s au
centrale aeroelectrice, dar şi din turbine eoliene individuale (fig. 2.16). Ferm ele
eoliene sunt amplasate în zonel e cu potenţial eolian favorabil.
Figura 2.15: Sistem eolian insular
Figura 2.16: Fermă eoliană cuplată la sistemul energetic [2.38]
2.2.3. Teoria generală a turbinelor eoliene. Noţiuni de

aerodinamică.
Energia vântului are densitatea de energie scăzută. Este o caracteristică
principală pe care Betz6[2.6] o remarcă şi determină o limită teoretică privind
cantitatea maximă de energie care poate fi extrasă din fluxul energetic al vântului
de o turbină eoliană. Teoria lui Betz se bazează pe aplicarea teoremei impulsului pe
direcţia axială. Se neglijează orice componentă rotaţională a curgerii care
traversează rotorul turbinei, considerat un disc activ. Glauert [2.32] introduce
componenta rotaţională ceea ce reduce momentul şi puterea rotorului.La aceasta se
adaugă discontinuitatea componentei rotaţionale pe suprafaţa rotorului, sensul opus
faţă de rotaţia rotorului dar şi pierderile prin frecare ce apar pe profilul palei
rotorului.
6
Albert Betz, fizician german (1885-1968), a fost printre primii cercetători în studiul
funcţionării şi proiectării turbinelor eoliene. Legea lui Betz (1919) se referă la maximul de
energie pe care o turbină eoliană o poate extrage din curentul de aer.
2.2.3.1. Teoria lui Betz

Se presupune un rotor eolian tip elice amplasat într-un curent de aer ce are
viteza v1 infinit amonte şi viteza v2 infinit aval, ca în figura 2.17.
Figura 2.17:Viteza curentului de aer amonte şi aval de rotor

Din geometria tubului de curent, cum ariile A1<A<A2 şi din legea de
continuitate a debitului de aer: A1 v1 = Av = A2 v 2 , se dovedeşte că energia extrasă
de turbina eoliană din vânt se face cu o pierdere de energie cinetică deoarece
v1>v>v2.
Din teorema impulsului, forţa axială exercitată de rotorul eolian asupra aerului
în mişcare are valoarea absolută dată de relaţia
F = ρ Q v1 − v 2  = ρ Av v1 − v 2  [N], (2-15)
3
unde Q este debitul volumic, în m /s.
Puterea absorbită de rotorul turbinei eoliene pentru o viteză v a acestuia este
P = Fv = ρAv 2 v1 − v2  . (2-16)

Cum puterea rotorului este egală cu variaţia de energie cinetică, în unitate de
timp, a masei de aer, Ecantrenată de rotor,
E c = ρAv v1 − v2  = P = ρAv v1 − v2 ,

1 2 2 2
(2-17)
2
se obţine expresia vitezei rotorului
v  v1  v2  , (2-18)
2
iar expresia forţei axiale şi puterea corespunzătoare acestei forţe sunt
F = 0,5ρ A v 2 − v 2  şi P = 0, 25 ρ A v − v v + v
2 2
. (2-19)
1 2 1 2  1 2
Considerând viteza vântului în amonte de rotor v1 constantă, pentru a
determina puterea maximă pe care turbina eoliană o extrage din curentul de aerse
derivează puterea în raport cu viteza în aval v2 şi se obţine

dP = 0,25 ρA v12 − 2v1v2 − 3 v22 .  (2-20)
dv2
Maximul puterii se obţine la dP = 0 , ceea ce conduce la v 2  v1 , si, prin

dv2 3
urmare, puterea maximă este
P= 8ρ Av 3 . (2-21)
max 27 1
Relaţia de mai sus poartă denumirea de relaţia lui Betz.

Coroborând relaţia (2.10) cu (2.21) se obţine coeficientul de putere maxim
cpmax la care puterea extrasă de turbina eoliană este maximă, respectiv
5888 p max  16 / 27 , ceea ce înseamnă că oricât de perfecţionat este rotorul turbinei
eoliene, nu poate fi depăşită puterea maximă calculată cu formula lui Betz, iar
randamentul de extragere a energiei din curentul de aer nu poate depăşi 60%.
Pe de altă parte, din relaţia de mai sus, la putere maximă viteza rotorului este
23  2 v1 / 3 ;estimând aria rotorului ca A  3 A1 / 2 ,relaţia (2.21) devine
8 1 
P =  ρ A v3  , (2-22)
max 9 2 1 1
adică energia maximă transformată de un rotor de turbină eoliană este

8/9 din energia cinetică a masei de aer care traversează rotorul.
Interacţiunea dintre curentul de aer şi rotorul turbinei eoliene este exprimată
prin forţa axială F. Înlocuind în relaţia (2.15) viteza rotorului v se obţine
1 2 2
,
 
F = 2 ρA v1 − v2 = p A (2-23)
unde p este diferenţa de presiune dinamică amonte şi aval de rotor, în Pa. Din
relaţia de mai sus se obţine variaţia presiunii dinamice a curentului de aer la
trecerea prin turbina eoliană,
ρv12 − v22  .
1
p= (2-24)
2
Teoria lui Betz este valabilă atât pentru turbinele cu ax orizontal cât şi pentru
cele cu ax vertical.
2.2.3.2. Noţiuni de teoria aripii portante

Profile aerodinamice
Elementul constructiv de bază din alcătuirea unei turbine eoliene este rotorul,
respectiv pala acestuia. Teoria lui Betz nu arată cum se construieşte pala unui rotor
de turbină eoliană. Pentru a înţelege funcţionarea turbinei eoliene şi pentru a
dimensiona principalele elemente constructive este necesară cunoaşterea
elementelor de bază privind geometria unui profil de pală şi modul în care se
trasează polarele unui profil.
Profilul aerodinamic este o curbă plană închisă cu proprietatea că mişcarea

plană a unui fluid în jurul ei are o rezistenţă mică la înaintare şi o portanţă mare. Se
consideră, astfel, un profil de pală aşezat într-un curent de aer care atunci când
traversează rotorul are viteza v.
Profilul de pală (fig. 2.18) este definit de următoarele elemente geometrice,
[2.32]:
23 coarda profilului, notată cu c, este distanţa maximă între două puncte
de pe profil şi coincide cu segmentul delimitat de extremităţile
profilului sprijinit orizontal;
24 bordul de fugă, notat F, este punctul de extremitate posterioară;
25 bordul de atac, notat A, este punctul de tangenţă al profilului cu centrul
în bordul de fugă şi de rază maximă;
26 extradosul profilului, notat AMF, este semiprofilul cu convexitatea cea
mai mare situat între bordul de fugă şi bordul de atac;
27 intradosul profilului, notat ANF, este partea concavă sau cu
convexitatea cea mai mică situat între bordul de fugă şi bordul de atac;
28 scheletul profilului este locul geometric al centrelor cercurilor înscrise
în profil;
29 unghiul de incidenţă al profilului, notat α, este unghiul format de coarda
profilului cu direcţia vitezei vântuluiV ≈ ;
30 săgeata profilului, notată f, este ordonata maximă a scheletului
profilului; raportul f/c se numeşte curbura relativă;
31 grosimea profilului, notată d, este diametrul maxim al cercului înscris
în profil; raportul d/c se numeşte grosime relativă.
Deplasarea profilului de-a lungul unei drepte perpendiculare pe profil
generează o aripă cilindrică cu anvergura L7.
Figura 2.18: Elementele geometrice ale unui profil aerodinamic

Profilele aerodinamice se pot fi obţineanalitic, numeric şi experimental.
Profilele NACA sunt profile des utilizate în construcţia palelor de turbină eoliană.
Ele s-au obţinut în laboratoarele N.A.S.A (S.U.A) prin metode empirice bazate pe
măsurători. Profilele NACA pot fi indicate prin patru cifre (NACA 0012, NACA
5888 Lungimea aripei.

2412, etc.) prin cinci cifre (NACA 23012, NACA 23112, etc.), prin şase cifre şi
litere (NACA 66AO12, NACA 63AO15, etc.).
Profilele NACA indicate prin patru cifre sunt construite din două arce de
parabolă racordate în punctul de săgeată maximă. Prima cifră a seriei indică
curbura relativă a scheletului f/c în procente. A doua cifră reprezintă distanţa săgeţii
scheletului faţă de bordul de atac xf /c exprimată în zeci de procente. A treia cifră şi
a patra cifră precizează grosimea relativă maximă d/c în procente. De exemplu,
NACA 2412 are f/c = 0,02; xf /c = 0,4 şi d/c = 0,12.
Acţiunea vântului asupra palei.
Considerând profilul aerodinamic în mişcare şi viteza vântului U , pe intrados
se formează o suprapresiune şi pe extrados o depresiune(fig. 2.19). Normal la
suprafaţa profilului acţionează forţele de presiune. Din relaţia lui Bernoulli scrisă
între un punct oarecare pe pală şi un punct aflat mult în amonte de pală (la infinit)
se determină raportul dintre presiunea relativă şi presiunea dinamică a curentului la
infinit numit coeficientlocal de presiune statică, kp este
p−
p≈
kp= . (2-25)
0,5ρ U 2
≈
În relaţia de mai sus p[Pa] este presiunea statică pe profil; p∞; ρ∞; Upresiunea,
densitatea, viteza curentului de aer la infinit amonte de profil, în Pa, kg/m 3, m/s.
Acţiunea unui fluid asupra unui corp (în cazul acesta pala turbinei) este o
forţă rezultantă F numită forţă de acţiune aerodinamică totală având expresia
F  0,5⋅ Cr ρ≈ 2
U A, (2-26)
unde ρ este densitatea aerului, Cr coeficient aerodinamic total, A suprafaţa

R
corpului. Forţa de rezistenţă F este orientată ca în figura 2.19.
R
Figura 2.19: Forţa F şi distribuţia de presiune pe un profil de pală
Coeficientul aerodinamic de portaţă, de rezistenţă la înaintare şi de moment.

Forţa de acţiune aerodinamică totală F se descompune în componentele Fz ,

numită forţă portantă, normală pe direcţia vitezei U , şi componenta Fx , numită
forţă de rezistenţăla înaintare, paralelă cu viteza, fig. 2.20. Mărimile celor două
componente ale forţei F au expresiile
1 2 1 2
Fz  2 C z ρ ≈ U A şi Fx  2 C x ρ ≈ U A , (2-27)
din care se definesc coeficientul de portanţă Cz şi coeficientul de rezistenţă la
înaintare Cx.
Figura2.20: Forţa de portanţă şi forţa de rezistenţă la înaintare

R
Momentul care rezultă din acţiunea forţei aerodinamice totale F având drept
braţ al forţei coarda profilului c este
1 2 (2-28)
M 2Cmρ≈U Ac.
unde Cm este coeficientul de moment. Aria palei A este A  c L .
Reprezentarea grafică a coeficienţilor aerodinamici Cz şi Cx.
Raportul dintre coeficientul de portanţă şi cel de rezistenţă la înaintare se
numeşte fineţe, Cz/Cx. Palele elicelor se proiectează pentru o fineţe constantă în
lungul palei, având valori cuprinse între 25 ÷ 40, [2.32]. Reprezentarea grafică a
coeficienţilor de portanţă şi de rezistenţă la înaintare pentru diferite unghiuri de
atac (sau de incidenţă) α se face cu ajutorul polarelor(fig. 2.21) construite pentru
fiecare profil de pală la diferite numere Reynolds 8. Reprezentarea lui Cx pe axa
absciselor şi a lui Cz pe axa ordonatelor la aceeaşi scară se numeşte polara Eiffel.
Cu ajutorul acestei reprezentări se determină unghiul optim de incidenţă
UD
23 Numărul Reynolds: Re  , unde D este un diametru hidraulic echivalent care pentru
ν
un profil este coarda profilului, c, şi ν este viscozitatea cinematică a aerului, în acest caz.
geometrică (α0) pentru care raportul dintre forţa portantă şi forţa de frecare
(rezistenţă) este maxim. Polara Lilienthal este reprezentarea grafică a coeficienţilor
obţinuţi din proiecţia forţei de acţiune aerodinamică totală F pe coarda profilului
şi pe normala la coardă. Astfel pentru proiecţia lui F pe normala la coardă se
obţine C n = C z cos α + C x sin α şi pentru proiecţia pe coardă:
C t = C x cos α − C z sin α .
Figura 2.21: Polara profilului aerodinamic
2.2.3.3. Aerodinamica turbinelor cu ax orizontal.

Turbinele cu ax orizontal au rotorul sub formă de elice alcătuită din pale
identice dispuse radial în jurul butucului. Elicea se roteşte în jurul axei sale, dar faţă
de un sistem de referinţă fix are şi o mişcare de translaţie. La elicea eoliană vântul
se mişcă în jurul elicei, iar forţele care apar sunt rezultatul acţiunii vântului asupra
palelor. Componenta normală este o forţă axială de împingere pasivă, notată Fa.
Această forţă este preluată de structura de susţinere. Componenta tangenţială,
notată Ft este o forţă tangenţială activă care produce momentul motor la axul elicei
şi turaţia acesteia.
Studiul teoretic al rotorului eolian de tip elice a cunoscut diferite modele
fizice.
Un prim model este dat de teoria impulsului (Rankine şi Froude) în care
elicea este asimilată cu un disc activ.Deoarece se presupune că viteza este un câmp
constant în secţiuni perpendiculare pe axa elicei, modelul se poate aplica cu o bună
aproximaţie numai pentru rotorul cu un număr mare de pale, deoarece viteza indusă
în orice punct pe pală nu diferă cu mult de valoarea medie. Modelul nu ţine seama
de forma elicei şi implicit a palelor.
Al doilea model este cunoscut sub denumirea de „teoria elementului de
pală”, model iniţiat de Froude şi dezvoltat de Drezewiecki. Modelul ia în
considerare forţele care apar pe palele elicei şi ţine seama de forma elicei. Pala este
împărţită în lungul razei într-un număr de elemente şi fiecare din aceste elemente
este asimilat cu un profil aerodinamic ale cărui polare sunt cunoscute. Este
construită geometria palei şi geometria elicei ceea ce înseamnă cunoaşterea
numărului de pale, z, variaţia corzii, c, variaţia unghiului de aşezare a palei, δ, şi
cunoaşterea coeficienţilor aerodinamici în funcţie de unghiul de incidenţă
geometrică optim, respectiv Cz(α0), Cx(α0). În funcţie de modul în care sunt alese
aripile generatoare, metoda elementului de pală se poate dezvolta prin metoda
aripii de alungire finită (de obicei alungirea este considerată Λ = 6); metoda
aripii de alungire infinită în care pe elementul de pală se consideră vitezele
induseşi metoda reţelei de profile în care elicea este asimilată cu o reţea infinită
de profile. Una din ipotezele în care se dezvoltă teoria elementului de pală este cea
de neglijare a interacţiunii cu elementele adiacente ale aceleiaşi pale, ipoteză
confirmată atât experimental [2.6] cât şi prin metoda reţelei de profile, cu
observaţia că profilele folosite sunt de curbură mică.
Al treilea model, modelul cu vârtejuri sau teoria turbionară dezvoltată de
Theodorsen, extinde modelul aripii portante prin înlocuirea palei cu o suprafaţă de
vârtejuri legate, continuată în aval de bordul de fugă cu o suprafaţă de vârtejuri
libere, după care ultima suprafaţă este dâra palei(fig. 2.22). Şi în cazul acestui
model apar viteze induse datorate vârtejurilor legate şi viteze induse datorate
vârtejurilor libere. Determinarea câmpului vitezelor induse are la bază metode
simplificatoare, şi anume: metode bazate pe modelul cu vârtejuri al elicei ideale cu
număr infinit de pale, metode bazate pe modelul Prandtl al liniei portante, metode
bazate pe teoria suprafeţei portante, metode în care forma dârei este prescrisă şi
metode în care forma dârei este lăsată liber [2.32].
Se aplică teoria elementului de pală pentru un rotor eolian cu un număr infinit
de pale, schematizat în figura 2.23, în care la raza r se consideră elementul de pală
dr. Viteza curentului de aer este notată U,iar viteza de rotaţie a rotorului eolianω.
Pe un element de pală vitezele induse şi forţele aerodinamice au reprezentarea din
figura 2.24, [2.43]. Din teoria lui Glauert vitezele induse pe pală au un factor de
inducţie axial notat a şi un factor de inducţie tangenţial notat a'.
Figura 2.22: Sistemul de vârtejuri pentru turbina eoliană cu ax orizontal, [2.38]
Figura 2.23: Metoda elementului de pală
Vitezele induse pe pală [2.45] sunt: viteza axială, va =1−aU , viteza

R R R
tangenţială vt = 1+ a' ωr şi viteza relativă w=va +vt rezultă
w
2 2 2
= 1 − a  U + 1 + a  '

2
ω r .
2 2
Din aplicarea ecuaţiei impulsului [2.38] pe tubul elementar de curent inelar de

rază r şi grosime dr, în direcţie axială, se obţine expresia forţei normale elementare
2
dFa  4πrρ ⋅U ⋅ a1− adr . (2-29)
Din ecuaţia momentului cinetic se obţine forţa de tracţiune elementară pe
volumul de control 2π r d r plecând de la expresia:
dm
,
dF = U − u 
t 1 = 2π rρ va U − u1 dr
dt (2-30)
unde u1 este viteza în dâra de fluid [2.45], respectiv u1 = 1 − 2 a U . Făcând
înlocuirile necesare rezultă
2
dFt = 4π rρ U a 1 − adr . (2-31)
Momentul elementar se determină din relaţia, [2.45]:
dM  rC dm rC 2πrρv dr ,
θ & θ a (2-32)
Cθ = 2a' ωr
unde Cθ este componenta tangenţială a vitezei absolute în aval de pală ca efect
al dârei ce apare la rotaţia elicei. Cum şi va s-a definit anterior,
momentul elementar devine
3 '
dM = 4π r ρ U ω a 1− adr . (2-33)
Figura 2.24: Viteze induse şi forţe aerodinamice pe un element de pală

Puterea la axul turbinei este
R R
3 2 '
P = ω dM = 4π r ρ ω U a 1− adr . (2-34)
0 0
În figura 2.25 sunt reprezentate forţele aerodinamice şi momentele aplicate pe
pale şi axul turbinei.
Figura 2.25: Distribuţia forţelor aerodinamice în lungul palei.

Forţa de tracţiune şi cuplul de torsiune pe rotor.
Coeficientul de putere al rotorului turbinei (sau randamentul turbinei, relaţia
(2.10)) este
R
4πr3ρω2V≈a' 1− adr (2-35)

0
cp = 2
0,5π R ρV 3
≈
În formulele anterioare, R este raza rotorului turbinei.
2.2.3.4. Aerodinamica turbinelor cu ax vertical.

Turbinele cu ax vertical la care rotorul funcţionează pe principiul portanţei
sunt rotoare de tip Darrieus şi Savonius. Palele acestor turbine sunt curbate pentru a
reduce momentul de încovoiere produs de forţa centrifugă. Cu două sau trei pale,
rotorul turbinei are o construcţie simplă şi ieftină şi nu are nevoie de controlul
poziţiei axiale. Varianta comercială cea mai întâlnită este cea a rotorului Darrieus.
Aerodinamica acestor turbine are la bază aceleaşi considerente teoretice făcute
anterior la turbina elice cu ax orizontal.
Turbinele cu ax vertical se caracterizează aerodinamic prin parametri
geometrici tipici [2.36] cum ar fi:
5888 raportul dintre coarda profilului şi raza rotorului, c/R;
5889 raportul dintre lungimea palei şi coarda profilului, l/c;
5890 soliditatea (definită anterior 2.14): σ = Ncl/A, undeNeste numărul de
pale şi A- aria baleiată de rotor.
În figura 2.26 se prezintă o secţiune în planul rotorului cu reprezentarea
vitezelor şi a forţelor ce apar la funcţionarea turbinei. La traversarea rotorului
eolian de un curent de aer de viteză U apar pe palele rotorului forţe portante, Fz şi

forţe rezistente la înaintare, Fx .Rezultanta celor două forţe, F , se descompune
într-o forţă normală Fa şi o forţă tangenţială Ft . Pentru a obţine momentul
aerodinamic al rotorului se integrează forţele aerodinamice la o rotaţie completă
pentru fiecare pală.
Figura 2.26: Viteze şi forţe aerodinamice pe un element de pală
Figura 2.27: Diferite geometrii de rotoare Darriues, [2.61]

Geometria palelor rotoarelor Darriues influenţează performanţa turbinei.

Astfel s-a considerat o analiză parametrică între turbine având acelaşi număr de
pale şi acelaşi raport între diametrul rotorului şi înălţimea turbinei, dar diferite
forme geometrice de rotor comparativ cu forma ideală Troposkien. Analiza a arătat,
figura 2.27, că forma parabolică a rotorului este o bună aproximare a rotorului ideal
Troposkien, iar forma Sandia are performanţe aerodinamice bune, este uşor de
fabricat şi o comportare dinamică bună, [2.61].
2.2.4. Elemente constructive din alcătuirea turbinelor

eoliene
Un agregat eolian sau un aerogenerator este alcătuit, în general, din rotorul
turbinei, multiplicatorul de turaţie, sistemul de frânare, generatorul electric,
sistemul de orientare, sistemul de protecţie şi control, turnul de susţinere şi
fundaţia. Aceste elemente constructive sunt specifice fiecărei tip de turbină. În
figura 2.28 se prezintă elementele constructive din alcătuirea unei turbine elice, cu
ax orizontal. La aceste turbine, multiplicatorul de turaţie, sistemul de frânare,
generatorul electric, aparatura de comandă şi control şi diverse mecanisme
auxiliare sunt protejate de o carcasă numită nacela turbinei. Forma nacelei este
aerodinamică; trebuie să fie o construcţie uşoară, învelişul acesteia fiind realizat din
poliester armat cu fibre de sticlă.
Rotorul turbinei eoliene este subansamblul mecanic care captează energia
vântului şi o transformă în energie mecanică. Rotorul este alcătuit din butuc, pale,
arbore turbină, lagăre şi mecanism de reglare a poziţiei palelor, prin reglarea
unghiului de aşezare, δ9.
În figura 2.29 se prezintă sistemul mecanic şi electric de orientare a palei, ca şi
poziţia lui în cadrul rotorului.
Palele turbinelor eoliene cu ax orizontal sunt structuri aeroelestice zvelte.
Palele rotorului sunt realizate după aceleaşi procedee tehnologice folosite în
industria aeronautică. Materialele folosite sunt aliaje de oţel, aluminiu, titan,
materiale compozite cu fibre de carbon sau fibre de sticlă. Indiferent de materialul
folosit el trebuie să fie rezistent, elastic, să aibă greutate specifică mică şi un preţ de
cost scăzut.
Datorită neuniformităţii vitezei vântului instalaţia eoliană a turbinei cu ax
orizontal are un sistem de orientare şi de control a poziţiei nacelei, fig. 2.30.
Un astfel de sistem este destinat turbinelor eoliene de diametre şi puteri mai
mari de 30 kW. La turbinele de putere mai mică, cu elicea amplasată în amonte de
stâlpul de susţinere, orientarea se realizează cu o suprafaţă de comandă de tip
ampenaj numită derivă (fig. 2.11.b si fig 2.13.a).
23 Este unghiul dintre coarda profilului şi viteza tangenţială.

a)
b)
Figura 2.28: Elemente constructive specifice unei turbine eoliene cu ax orizontal:
a) vedere generală; b) detaliu, rotor
a)
b)
Figura 2.29: Controlul unghiului de aşezare a palelor rotorului: a) sistem mecanic,
Hutter W-34, 1959; b) sistem electric Dutch Lagerwey LW-72, [2.38]
Turaţia turbinelor eoliene este joasă (de exemplu, la o putere de 600 kW

turaţia rotorului şi a arborelui principal este de 19 ÷ 30 rot/min, [2.61]). De aceea
este necesară folosirea unui multiplicator de turaţie. Turbinele eoliene de
dimensiuni mici (50 ÷ 150 kW) folosesc unul sau doi arbori de transmisie paraleli
şi angrenaj elicoidal. La turbinele eoliene de puteri mari se folosesc transmisii
planetare.
Sistemul de frânare este amplasat pe arborele principal, înaintea

multiplicatorului sau pe arborele de viteză mare după multiplicator. Rolul său este
de protecţie. Dacă viteza vântului depăşeşte limita maximă admisă prin
proiectare,rotorul este blocat. Această situaţie se întâlneşte şi în caz de avarie.
Turnul de susţinere, fig. 2.31, este structura care susţine ansamblul rotitor al
turbinei şi nacela la înălţimea la care viteza vântului este mare iar perturbaţiile de la
nivelul solului sunt cât mai mici. Structura turnului susţine încărcarea
gravitaţională a turbinei, împingerea vântului şi încărcarea aerodinamică a
rotorului.
Figura 2.30: Sistemul de control a orientării (giraţiei) nacelei,

construcţie Westinghouse WTG-0600, 1985, [2.38].
Figura 2.31. Structura stâlpului de susţinere

Turnul de susţinere este alcătuit din piloni tubulari sau piloni cu zăbrele, în
construcţie sudată. Turnul de susţinere este fixat în fundaţie.
Fundaţia este elementul constructiv care susţine turbina eoliană. În figura 2.32
sunt prezentate două tipuri de fundaţie: fundaţia standard, de greutate şi fundaţia pe
piloni. Alegerea tipului de fundaţie este determinat de natura solului
amplasamentului.
b)
a)
Figura 2.32: Tipuri de fundaţii: a) fundaţie standard; b) fundaţie pe piloni
Turbinele cu ax vertical, de tip Darrieus (fig. 2.33), au rotorul alcătuit din pale
şi ax rigidizat cu grindă la partea superioară şi inferioară. Axul turbinei este partea
centrală a turbinei şi susţine rotorul. Turbina are un lagăr axial inferior care preia
sarcina axială, greutatea rotorului şi reacţiunea radială dată de solicitările
aerodinamice. Lagărul superior preia reacţiunea dată de forţa aerodinamică.
Sistemul de ancorare este alcătuit din cabluri de susţinere, echipament de întindere
şi ancore.
Figura 2.33: Elemente constructive specifice unei turbine eoliene

cu ax vertical de tip Darrieus.
2.3. Ferme de turbine eoliene

2.3.1. Fermeonshore
23 centrală eoliană (fig. 2.34) poate fi alcătuită dintr-un aerogenerator
sau din mai multe aerogeneratoare, situaţie în care centrala eoliană poartă
denumirea de parc eolian sau fermă eoliană. Puterea unei centrale eoliene
depinde de potenţialul eolian al amplasamentului. Numărul de turbine eoliene din
parc depinde de tipul turbinelor alese şi puterea lor. Numărul de turbine din centrală
nu trebuie să răspundă doar criteriilor de energie ci şi de cost.
În România, potenţialul eolian permite amplasarea unor parcuri eoliene

terestre totalizând 6,8 GW. În tabelul 2.3 se prezintă situaţia capacităţilor eoliene, la
nivelul anului 2009.
Tabelul 2.3.
Situaţia
proiectelor de Putere
energie eoliană
În construcţie 1559 MW
Proiect aprobat 5006 MW
Proiect propus 285 MW
Figura 2.34: Parc eolian (Germania) Total 6800 MW
2.3.2. Ferme offshore

Parcurile eoliene maritime sunt realizate cu turbine eoliene amplasate în
paltforma continentală a apelor costiere (fig. 2.35). În ultimii ani, parcurile
(fermele) eoliene „offshore” s-au dezvoltat foarte mult din cel puţin trei motive
bine întemeiate. În primul rând spaţiul de amplasare a turbinelor este mult mai
mare, singurele restricţii fiind legate de spaţiul navigabil şi securitate. În al doilea
rând, vitezele vântului sunt mult mai mari datorită rugozităţii scăzute a
amplasamentului (rugozitatea relativă este de 0,003 m, [2.38]), ceea ce face ca
potenţialul eolian să fie mult mai bun. În al treilea rând, impactul vizual al
turbinelor eoliene offshore asupra mediului este scăzut faţă de cazul turbinelor
eoliene onshore, drept pentru care opinia publică preferă acest tip de parcuri
eoliene. Acest aspect a fost perceput şi de investitorii cu experienţă în domeniul
energiei neconvenţionale, perspectiva de dezvoltare a parcurilor eoliene offshore
având suport economic şi financiar din ce în ce mai mare. În Marea Nordului şi în
Marea Baltică sunt estimate instalarea de parcuri eoliene offshore de mii de
megawatt.
Alături de factorii economici şi financiari, factorii geografici şi meteorologici
decid fezabilitatea unui proiect de finanţare şi dezvoltare a unui parc eolian
offshore. Un parametru geografic important este adâncimea apei în care urmează să
se amplaseze turbina eoliană. De exemplu, adâncimea apei în Marea Nordului nu
depăşeşte 40 m, iar la distanţe mici faţă de ţărm adâncimea apei variază între 10 şi
20 m. La aceste adâncimi se adaugă şi înălţimea valurilor şi înălţimea mareei. În
Marea Nordului mareea este de 4,5 m. În Marea Baltică adâncimea apelor de coastă
este de 20 m, dar apare dezavantajul perioadelor reci de îngheţ şi a valurilor cu
înălţimi mult mai mari, de 7 m sau chiar mai mult.
Figura 2.35: Parc eolian maritim, Vindeby (Danemarca, 1991)

Potenţialul eolian al amplasamentelor de parcuri eoliene offshore în lungul
ţărmurilor Uniunii Europene este prezentat în figura 2.36 şi tabelul 2.4. Sunt
menţionate vitezele vântului (m/s) şi densitatea de putere (W/m 2) măsurate (în
1989, Risø National Laboratory, Danemarca) la 10 km de ţărm pentru cinci înălţimi
standard, [2.56].
Costurilor parcurilor eoliene offshore sunt mai mari decât în cazul parcurilor
eoliene terestre, chiar dacă înălţimea unei turbine eoliene offshore este mai mică,
pentru aceeaşi viteză de vânt, (fig. 2.37).
.
Figura 2.36: Distribuţia potenţialului eolian în zona apelor de coastă ale Europei
Tabelul 2.4.
Vezi Potenţialul eolian, în Europa, în zona apelor de coastă
figura (la mai mult de 10 km în larg) pentru 5 înălţimi standard
2.36
10m 25m 50m 100m 200m
-1 -2
ms /Wm ms-1/Wm-2- ms-1/Wm-2- ms-1/Wm-2- ms-1/Wm-2-
>8.0 >8.5 >9.0 >10.0 >11.0
>600 >700 >800 >1100 >1500
7.0-8.0 7.5-8.5 8.0-9.0 8.5-10.0 9.5-11
350-600 450-700 600-800 650-1100 900-1500
6.0-7.0 6.5-7.5 7.0-8.0 7.5-8.5 8.0-9.5
250-300 300-450 400-600 450-650 600-900
4.5-6.0 5.0-6.5 5.5-7.0 6.0-7.5 6.5-8.0
100-250 150-300 200-400 250-450 300-600
< 4.5 <5.0 <5.5 <6.0 <6.5
< 100 < 150 <200 <250 <300
Figura 2.37: Variaţia logaritmică a vitezei vântului pentru diferite înălţimi

de turbine eoliene amplasate pe uscat sau pe ţărm
Figura 2.38: Exemplu de fundaţie pentru o turbină eoliană offshore
Natura materialului geologic al fundului mării este o informaţie importantă în

proiectarea tipului de fundaţie al turbinei eoliene şi în estimarea costurilor
dezvoltării proiectului. În zona Mării Nordului şi Marea Baltică, fundul mării are
zone de nisip fin intercalate cu zone de nisip relativ mai grosier şi acumulări de
pietre. Rugozitatea variabilă a fundului mării şi prezenţa curenţilor oceanici
generează o curgere turbulentă în jurul stâlpilor turbinelor eoliene. Vârtejurile care
apar acţionează asupra structurii stâlpului ţi induc vibraţii. De asemenea, curgerea
turbulentă modifică forma fundului albiei şi pune în pericol stabilitatea fundaţiei.
De aceea, testarea geologică a solului este necesară în dezvoltarea proiectelor de
parcuri eoliene offshore.
2.4. Impactul turbinelor eoliene asupra mediului

Dezvoltarea tehnologiei de conversie a energiei eoliene în energie electrică are
atât un impact pozitiv cât şi negativ asupra mediului înconjurător. Evident că prin
maximizarea impactului pozitiv şi minimizarea celui negativ se poate asigura
folosirea cu succes a acestei resurse energetice. Beneficiile pe care le aduce
folosirea energiei eoliene sunt date de caracterul nepoluant al acestui tip de energie,
raportat la energiile convenţionale. Prin producerea energiei eoliene nu există
emisii de bioxid de carbon, sau alţi poluanţi care pot produce la rândul lor ploi
acide, smog, radioactivitate sau alte tipuri de contaminanţi ai solului şi apei. O
turbină eoliană, produce în timpul său de funcţionare. de 80 de ori energia necesară
realizării sale, [2.84], un motiv în plus pentru a clasifica energia eoliană ca pe o
energie durabilă.
Turbinele eoliene au un impactul negativ asupra mediului concretizat prin

zgomot, interferenţă electromagnetică, impact vizual (armonizarea cu peisajul),
umbrire, impact asupra sistemelor ecologice prin acţiune indirectă asupra
principalelor vieţuitoare din lanţul trofic (peşti, păsări).
2.4.1. Impactul vizual

Impactul vizual al turbinelor eoliene sau parcurilor de turbine asupra peisajului
este determinat de mai mulţi factori, printre care parametrii fizici specifici turbinei
(gabaritul turbinei, concretizat de înălţimea ei, număr de pale, număr de turbine în
parcul eolian) şi parametri estetici (culoare, design).
Turbinele eoliene sunt structuri vizibile în peisaj. De aceea amplasarea lor în
spaţiul ambiental trebuie integrată şi trebuie luată în considerare atât opinia unui
arhitect cât şi a, a autorităţii administrative şi a populaţiei locale.
Cercetările realizate de „National Board of Energy” (Suedia) au arătat că
impactul vizual este dat de trei factori: factori psihologici; tipul de peisaj (impactul
turbinei eoliene în teren deschis este pozitiv faţă de cazul unui teren închis, adică
un peisaj în care clădirile şi arborii sunt predominanţi); mărimea turbinei (turbinele
cu înălţimi mai mici de 50 m sunt mai uşor de „ascuns” în spaţiile închise, în timp
ce turbinele cu înălţimi mai mari de 50 m predomină din depărtare peisajul, [2.85].
Aceste studii au arătat că parcurile de turbine eoliene nu au un impact vizual

negativ atâta timp cât distanţa dintre turbine este de 8 până la 10 ori diametrul
rotorului.
2.4.2. Zgomotul turbinelor eoliene

Zgomotul este declarat a fi una dintre cele mai mari dezavantaje ale unei
turbine eoliene.
Zgomotul produs de funcţionarea turbinei eoliene este generat fie de
funcţionarea echipamentului mecanic şi electric (mecanismul de transmisie şi
generatorul), fie de interacţiunea dintre palele turbinei cu mişcarea aerului.
Zgomotul produs de funcţionarea turbinei eoliene este un zgomot mecanic şi
zgomot aerodinamic, ultimul fiind dominant [2.38]. Odată cu creşterea
dimensiunilor turbinelor a crescut şi nivelul de zgomot aerodinamic produs(fig.
2.39). Zgomotul aerodinamic depinde de forma palelor, interacţiunea mişcării
aerului cu palele şi turnul, forma bordului de fugă al palei, forma vârfului palei,
regimul de funcţionare a palei privind desprinderea stratului limită pe pală,
condiţiile de curgere turbulentă a curentului de aer, [2.80].
Zgomotul perceput de un observator depinde de construcţia turbinei, distanţa
dintre turbină şi observator, nivelul zgomotului de fond la locul observatorului,
poziţia observatorului în raport cu direcţia vântului, existenţa altor clădiri între
turbină şi observator, existenţa unor bariere naturale între turbină şi observator,
condiţiile de funcţionare ale turbinei.
Zgomotul de fond produs de curentul de aer la trecerea peste obstacole se

poate estima cu formula [2.38]
L A  27 ,7  2 ,5 U [dB] (2-36)
10
unde: LA este nivelul global de presiune acustică (dB(A) ) şi U este viteza
vântului.
Figura 2.39: Nivelul de zgomot al turbinelor eoliene măsurat, funcţie de diametrul

rotorului, [2.38]
Experienţa practică a arătat că emisiile de zgomot ale unei turbine eoliene
cresc cu 1dB(A) pentru fiecare m/s din viteza vântului. Dacă nivelului zgomotului
de fond depăşeşte cu 6 dB(A) nivelul de zgomot calculat al turbinei eoliene,
zgomotul turbinei eoliene nu mai este perceput de observator. La distanţa de 250 m
faţă de observator nivelul de zgomot al turbinei eoliene comparativ cu alte surse de
zgomot este prezentat în figura 2.40.
În conformitate cu standardele în vigoare [2.85] se poate determina prin
măsurători nivelul global de putere acustică
LW = L A + 10 log 4πRi2 − 6 [dB(A)] (2-37)
5888 Parametrul cel mai important care descrie intensitatea zgomotului este nivelul presiunii
acustice indicat ca amplitudine şi desemnat prin simbolul dB(A), nivel de zgomot ponderat A
unde: LA este nivelul global de presiune acustică (dB(A)), Ri distanţa

punctului în care se face măsurătoarea faţă de centrul rotorului (m). Conform
standardului IEC sunt considerate cinci puncte de măsurare.
Considerând influenţa factorilor atmosferici şi meteorologici, influenţa
vântului, influenţa de absorbţie a vegetaţiei şi clădirilor din apropierea turbinei
eoliene, se poate considera nivelul global de presiune acustică calculat cu formula
[2.38]
LA= LW+ DI + K0+ DW−DS−DL−DBM−DD−D (2-38)
unde: LW este nivelul global de putere acustică, DI- factorul de direcţie, K0-
factor steradian11, DW- factorul de influenţă a vântului, DS- factorul de distanţă,
DL-factorul de absorbţie atmosferică, DBM- factorul de absorbţie meteorologică şi
pedologică, DD- factorul de absorbţie al vegetaţiei, DG- factorul de absorbţie al
clădirilor. Standardele în vigoare specifică modul în care se aleg aceşti factori,
[2.85], [2.44].
Figura 2.40:Nivelul de zgomot al unei turbinei eoliene aflate la distanţa de 250 m,

comparativ cu alte surse de zgomot (American Wind Energy Association)
23 Steradianul (notat sr) este unitatea de măsură SI a unghiului solid.

2.4.3. Interferenţa electromagnetică

Ca şi alte structuri de dimensiuni mari, turbinele eoliene pot provoca
interferenţe cu undele electromagnetice din banda de frecvenţe foarte înalte (UHF),
ceea ce înseamnă că pot fi afectate toate sistemele de navigare şi comunicare,
figura 2.41. În Statele Unite ale Americii şi în Suedia problema interferenţei
turbinelor eoliene cu undele radio şi TV a fost studiatăca urmare a reclamaţiilor
făcute de comunităţile aflate în apropierea turbinelor eoliene. S-a ajuns astfel la
concluzia că fenomenul de interferenţă poate fi produs de două cauze: rotaţia
palelor rotorului turbinei perturbă semnalul direct al unei staţii TV dacă direcţia
vântului este în linie dreaptă cu receptorul; turbina eoliană reflectă direct semnalul
TV sau radio astfel încât receptorii, situaţi la un unghi corespunzător de reflecţie,
primesc un al doilea semnal nedorit.
Figura 2.41: Interferenţa turbinelor eoliene cu undele radio şi televiziune[2.38]
Interferenţa turbinelor eoliene cu undele radio şi TV a fost studiată pe

numeroase tipuri de turbine şi observaţiile făcute au arătat că aceste interferenţe
depind de proiectul tehnic al turbinei, respectiv materialul din care este realizat
rotorul, şi de topografia amplasamentului. S-a constat că un rotor din metal este
cauza unor probleme serioase de interferenţă, în timp ce la rotoarele realizate din
materiale compozite din fibre de sticlă sau din lemn fenomenul este diminuat.
Plecând de la observaţiile experimentale au fost realizate modele teoretice care
permit un calcul a distanţei la care trebuie să fie amplasată turbina faţă de receptor
pentru ca fenomenul de interferenţă să nu se producă. Un astfel de calcul se poate
face folosind formula
r ~
CηA
(2-39)
λ m0
~
unde: A este proiecţia ariei rotorului (m2); η este randamentul rotorului;
λ
este lungimea de undă a semnalului TV (m); C este o constantă care depinde de
modul în care sunt aşezaţi transmiţătorul TV, receptorul şi turbina eoliană (C = 2
dacă turbina şi receptorul sunt în linie dreaptă cu transmiţătorul TV; C = 2 ÷ 5, dacă
turbina, receptorul şi transmiţătorul TV nu sunt în linie dreaptă); m0 este un factor
de interferenţă cu valoarea de 0,15.
2.4.4. Alţi factori de mediu

Impactul turbinelor eoliene asupra mediului se manifestă şi asupra vieţii şi
faunei din zona amplasamentului. S-a constatat astfel că păsările pot intra în
coliziune cu stâlpii sau rotoarele turbinelor eoliene, sau pot intra în dâra de
turbulenţă din spatele rotorului . Aceste accidente sunt nesemnificative la nivel
global comparativ cu alte surse de accidente (trafic, sau ciocnirea de alte construcţii
înalte). Se menţionează că păsările migratoare zboară la altitudini de peste 200 m
iar păsările locale se obişnuiesc cu prezenţa turbinelor eoliene în peisaj şi învaţă să
le evite. Normele de proiectare şi de protecţie a mediului prevăd recomandări de
instalare a turbinelor eoliene în afara spaţiului de hrănire şi înnoptare a păsărilor.
Deoarece navigaţia şi pescuitul sunt interzise în spaţiile parcurilor eoliene
offshore, turbinele eoliene au un impact pozitiv asupra speciilor marine care se pot
dezvolta în aceste zone.
2.5. Aspecte economice ale proiectelor în

energie eoliană
Viabilitatea economică a proiectelorde centrale eoliene este definită de o serie
de parametrii tehnico-economici, printre care: costurile investiţionale, costurile de
operare şi mentenanţă, producţia de energie, durata de viaţă a unei turbine şi rata de
recuperare a investiţiei.
În ultimii ani au fost remarcate următoarele tendinţe în dezvoltarea turbinelor
eoliene conectate la reţeacare au favorizat eficienta energetică: turbinele eoliene au
crescut în mărime şi înălţime; randamentul turbinelor eoliene s-a îmbunătăţit;
costurile de investiţie pe kW de energie eoliană instalată au scăzut [2.12].
2.5.1. Costurile investiţiei

Investiţia aferentă proiectelor eoliene este dominată de costul turbinei (aşa
cum este livrată de fabricant „ex works” incluzând şi transportul la amplasament).
La aceasta se adaugă costurile aferente amplasamentului, respectiv: costul
fundaţiei, costurile de închiriere al pământului, costul lucrărilor civile, costul
instalaţiei electriceşi conectarea la reţea, alte costuri auxiliare. De exemplu, în
Tabelul 2.5 este prezentată structura costurilor (în Europa) pentru o investiţie în
turbine eoliene cu puteri de 2MW. Preţul de cost diferă de la o ţară la alta. În SUA
costul turbinei variază între 600 şi 1500 $/kW, fig. 2.42.
Pentru a aprecia costul unei turbine eoliene realizată în producţie de serie,
CTn, se poate folosi formula, [2.38]
lnTf / ln 2
CTn  CTp ⋅ n (2-40)
unde: CTp este costul turbinei prototip, n este numărul de turbine în producţia
de serie, Tf este factorul tehnologic cu valori între 0,85 şi 0,95.
La costul turbinei se adaugă costurile aferente amplasamentului cu un aport de
15% până la 30% din costul turbinei. În cazul instalării parcurilor eoliene terestre
costurile legate de amplasament sunt mult mai mari. În Europa costul unui kW
instalat variază între 900 €/kW la 1150 €/kW, din care preţul turbinei este între 700
5888 900 €/kW, iar în SUA costul unui kW instalat este de 1000$, dacă proiectul
de finanţare al investiţiei în energie eoliană este susţinut de firme abilitate. Dacă
iniţiatorii investiţiei sunt investitori privaţi locali, preţul unui kW instalat se
măreşte considerabil.
Tabelul 2.5
Costurile aferente unei instalării unei turbine eoliene de 2MW
Europa 2006 (RisØ DTU)
Investiţie(€1000/MW) %
Turbina eoliană 928 75,6
Fundaţia 80 6,5
Instalaţia electrică 18 1,5
Conectare reţea 109 8,9
Consultanţă 15 1,2
Teren 48 3,9
Manoperă 15 1,2
Transport 11 0,9
TOTAL 1227 100
2.5.2. Costuri de mentenanţă şi reparaţii

În cei mai bine de douăzeci de ani de utilizare a acestei tehnologii de obţinere
a energiei electrice eoliene s-au obţinut suficient de multe date privind costurile ce
revin operaţiilor de mentenanţă şi reparaţii. Majoritatea producătorilor de turbine
eoliene oferă o perioadă de garanţie de 2 ani (şi în unele situaţii chiar mai mult).
După această perioadă, apar probleme tehnice atât la partea mecanică cât şi la cea
electrică.
În anul 2000 serviciile de mentenanţă, în SUA, au variat în funcţie de puterea
instalată între 8 ÷ 12 $/kWi după cum urmează, [2.5]:
- 200 ÷ 300 kW: 2000 ÷ 4000 $/an;

- 500 kW: 5000 ÷ 6000 $/ an;
- 1500 kW: 10000 ÷ 15000 $/an.
Din preţul de cost total al turbinei, costul mentenanţei reprezintă 0,8 ÷
1,0% pe an
Figura 2.42: Preţul de cost al turbinei eoliene (SUA, 2002/2003, [2.38])
2.5.3. Estimarea preţului de cost al energiei produse

Preţul de cost al energiei electrice produse din conversia energiei vântului
depinde de viteza medie anuală în cadrul unui amplasament; performanţele
caracteristice turbinei eoliene, adică caracteristica de putere; costul investiţiei;
costurile de punere în funcţiune şi mentenanţă; fiabilitatea turbinei eoliene. Atâta
timp cât costurile nu sunt variabile costul energiei poate fi estimat cu ajutorul
formulei
CI Σ ⋅ f RK
Co En   Co EM (2-41)
E
unde: CoEn (lei/kWh) este costul pe unitate de energie electrică generată de un
parc de turbine; CIΣ reprezintă cheltuielile de investiţie pentru parcul de turbine; fRK
este factorul de recuperare a capitalului sau amortizarea capitalului; E (kWh) este
energia într-un an; CoEMreprezintă cheltuielile de exploatare şi mentenanţă.Factorul
f
de recuperare (anuitatea) se calculează ca RK = ra , cu ra rata anuală
1− 1 + ra  −NA
necesară recuperării investiţiei în condiţiile inflaţiei şi NA numărul de ani după care

investiţia în parcul de turbine este recuperată, fig. 2.43.
Energia electrică produsă într-un an este dată de numărul de ore dintr-un an, 8760
ore, de puterea nominală a fiecărei turbine eoliene, P (kW), de factorul de utilizare
anuală a puterii instalate turbinelor, fu (%), şi de numărul turbinelor eoliene, n,
respectiv E  8760 ⋅ f u ⋅ P ⋅ n (kWh/an), cu ( 8760 ⋅ f u ) numărul de ore
de funcţionare la puterea instalată.
Cheltuielile de exploatare şi mentenanţă reprezintă 2,5% din capitalul
investiţiei, CIΣ, potrivit estimărilor făcute de Asociaţia Europeană de Energie a
Vântului, EWEA (www.ewea.org).
Timpul acordat pentru rambursarea capitalului investit trebuie considerat în
funcţie de natura investiţiei şi a gamei de putere acoperită de turbina eoliană. Astfel
sunt acceptate intervale de timp de 10 ani pentru investiţiile în turbine eoliene de
mică putere funcţionând izolat sau în formaţie. Pentru turbinele de puteri mari
timpul de recuperare este de 20 ani.
Se consideră o comparaţie între costurile generate de producerea energiei
electrice folosind o turbină eoliană de dimensiuni mijlocii (500kW) şi a unei
turbine eoliene mari cu putere nominală de 1500kW, amplasate într-un areal în care
viteza medie anuală a vântului măsurat la 30 m altitudine este de 5,5 m/s. În tabelul
2.6 şi 2.7 sunt trecute costurile de investiţie şi costurile de generare pentru o
perioadă de amortizare a investiţiei de 10 ani, respectiv 20 de ani. Nu sunt
specificate condiţiile de realizare a investiţiei; investitorul îşi poate finanţa
investiţia cu capital propriu sau prin credit bancar. În ambele situaţii se consideră
aceeşi rată a dobânzii.
Din datele prezentate se observă că pentru o perioadă de amortizare de 20 ani
costul energiei este de 0,06 $US/kWh ceea ce este mult sub nivelul preţului plătit
de un consumator de energie electrică conform tarifelor actuale. S-ar ajunge la
concluzia că energie electrică obţinută din conversia energiei vântului nu are rival
economic. Chiar şi la o perioadă de amortizare de 10 ani preţul de 0,09 $US/kWh
este favorabil.
În realitate un operator de energie electrică generată din conversia energiei
vântului va adăuga la preţul de producţie şi un preţ de distribuţie necesar intrării în
sistemul energetic de mare putere. Astfel, la o energie generată cu 0,08 $US/kWh,
pentru un timp de amortizare de 1112 ani se recomandă 0,55 $US/kWh în calculul
capitalului investit.
Figura 2.43: Anuitatea la diferite rate de rambursare a investiţiei
Tabelul 2.6 Calculul preţului de cost al energiei produse de o turbină

eoliană cu puterea de 500 kW (diametrul rotorului de 40m).
Costurile investiţiei
Costul turbinei eoliene 400000 $US
Costul instalării, infrastructurii, plan de urbanism, manoperă (30% 120000 $US
din costul turbinei)
Cost total 520000 $US
Costuri anuale
Mentenanţă, asigurare, închiriere teren (4 % din costul turbinei) 16 000 $US
Platăcredit (rată 6%l)
- pe o perioadă de 10 ani (cu anuitate 13,59%) 70 668 $US
- pe o perioadă de 20 ani (cu anuitate de 8,72%) 45 344 $US
Informaţii amplasament
Viteza anuală medie a vântului la înălţimea de 30m 5,5 m/s
Rugozitate teren 0,1m
Viteza medie a vântului la înălţimea rotorului (50m) 6,00 m/s
Energia anuală obţinută
cu 98% disponibilitate tehnică 950 000kWh
Preţul energiei electrice 0,55 $US/kWh
Costuri de generare a puterii electrice
- cu plata creditului în 10 ani 0,091 $US/kWh
- cu plata creditului în 20 ani 0,065 $US/kWh
Tabelul 2.7 Calculul preţului de cost al energiei produse de o turbină eoliană cu

puterea de 1500 kW (diametrul rotorului de 70m).
Costurile investiţiei
Costul turbinei eoliene 1 400 000
Costul instalării, infrastructurii, plan de urbanism, manoperă (30% $US
din costul turbinei) 420 000 $US
Cost total 1 820 000
$US
Costuri anuale
Mentenanţă, asigurare, închiriere teren (4 % din costul turbinei) 56 000 $US
Plată credit (rată 6%l)
- pe o perioadă de 10 ani (cu anuitate 13,59%) 247 738 $US
- pe o perioadă de 20 ani (cu anuitate de 8,72%) 158 704 $US
Informaţii amplasament
Viteza anuală medie a vântului la înălţimea de 30m 5,5 m/s
Rugozitate teren 0,1m
Viteza medie a vântului la înălţimea rotorului (50m) 6,50 m/s
Energia anuală obţinută
cu 98% disponibilitate tehnică 3 500 000
kWh
Preţul energiei electrice 0,52
$US/kWh
Costuri de generare a puterii electrice
- cu plata creditului în 10 ani 0,087
- cu plata creditului în 20 ani $US/kWh
0,061
$US/kWh
2.5.4. Finanţarea şi gestionarea investiţiilor în proiecte de

valorificarea potenţialului eolian
Modul de finanţare a proiectelor de valorificare a potenţialului eolian este
diferenţiată după cum şi producătorii de energie sunt saunu producători
independenţi de energie. De aceea finanţarea unei noi capacităţi de producţie de
energie electrică se poate realiza prin autofinanţare, prin împrumuturi, prin
realizarea unui joint venture, prin emitere de acţiuni şi prin joint implementation.
Strategia energetică a României impune pătrunderea mai rapidă pe piaţă a unor
noi capacităţi de producere a energiei electrice prin valorificarea resurselor
energetice regenerabile, având în vedere că "ponderea energiei electrice produse
din aceste surse în totalul consumului brut de energie electrică trebuie să fie la
nivelul anului 2010 de 33%12, la nivelul anului 2015 de 35% şi la nivelul anului
2020 de 38%”. În acest scop, Programul Operaţional Sectorial „Creşterea
Competitivităţii Economice”, POS CCE, a fost aprobat de către Comisia Europeană
(CE) în data de 12 iulie 2007. Programul Operaţional Sectorial „Creşterea
Competitivităţii Economice” este finanţat în perioada 2007 - 2013 din Fondul
European de Dezvoltare Regională (FEDR) – unul din Fondurile Structurale ale
Uniunii Europene, la care se vor adăuga fonduri din bugetul de stat şi bugetele
locale. Obiectivul general al POS CCE este creşterea productivităţii companiilor
româneşti, în conformitate cu principiile dezvoltării durabile şi reducerea
decalajelor faţa de productivitatea la nivelul UE astfel încât România să atingă,
până în anul 2015, un nivel de aproximativ 55% din valoarea medie a
productivităţii a UE. În managementul Programului Operaţional Sectorial sunt cinci
direcţii de dezvoltare numite „Axă Prioritară”. Astfel Axa Prioritară 4 se referă la
„Creşterea eficienţei energetice şi a securităţii furnizării, în contextul combaterii
schimbărilor climatice”.
Programul Operaţional Sectorial „Creşterea Competitivităţii Economice”, POS
CCE, este finanţat din Fondurile Structurale ; acestea sunt instrumente financiare
prin care Uniunea Europeana acţionează pentru eliminarea diferenţelor economice
şi sociale între regiuni, în scopul realizării coeziunii economice şi sociale
(Regulamentul CE 1083/2006). Un exemplu de fond structural este Fondul
European de Dezvoltare Regională care sprijină regiunile mai puţin
dezvoltate, prin finanţarea de investiţii în sectorul productiv, infrastructură,
educaţie, sănătate, dezvoltare locală şi întreprinderi mici şi mijlocii (Regulamentul
CE 1083/2006). În cadrul Programului Operaţional Sectorial „Creşterea
Competitivităţii Economice” finanţare este nerambursabilă.
Fondurile structurale şi de la bugetul de stat destinate finanţării investiţiilor în
producţia de energie din surse regenerabile se ridică la 263 milioane de euro,
disponibile în perioada 2007-2013.
Excedentul de fonduri atrase de către bănci au justificat politica de
creditareapopulaţiei şi întreprinzătorilor privaţi având ca termen de rambursare
perioade mai lungi de timp, de regulă 10-20 ani. Acest lucru facilitează finanţarea
proiectelor de instalare de turbine eoliene cu funcţionare insulară, fără conectarea la
Sistemul Energetic Naţional.
Liniile de credit externe sunt recomandate proiectelor de anvergură.
Creditarea externă este făcută de „Banca mondială (WB)”, „Corporaţia Financiară
Internaţională(IFC)”, „ Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare
(BIRD)”, „Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD)” şi
„Banca Europeană de Investiţii (BEI)”. Fiecare bancă are politica sa de creditare a
activităţilor din sectorul privat. De exemplu, Corporaţia Financiară
23 Conform Hotărârii Guvernului nr.443/2003 pentru promovarea producţiei de

energie electrică din surse regenerabile de energie, cu modificările şi completările
ulterioare, Strategiei Naţionale de valorificare a resurselor regenerabile de energie aprobată
prin Hotărârea Guvernului nr.1535/2003 si Strategiei energetice a României pentru perioada
2007-2020 aprobata prin HG 1069/2007
Internaţională(IFC) limitează investiţia la 25 % din costul total al proiectului, fiind

cuprinsă între 0,1÷1 milioane $ pentru proiecte mici şi medii şi între 1÷100
milioane $ pentru proiecte standard. De asemenea, proiectul trebuie să fie tehnic
fezabil, să fie profitabil şi benefic economiei locale.Un alt exemplu este cazul
Băncii Europene pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD) la care suma minimă
cu care aceasta participă în proiecte este de 5 milioane EURO.
5888 altă variantă de finanţare este realizarea unei companii de proiect
(Joint Venture) care presupune formarea unei societăţi mixte al cărei obiect de
activitate va fi dezvoltarea proiectului de implementare a unei centrale eoliene
(CE). Societatea mixtă formată din: bancă, o companie cu experienţă din domeniul
producerii sau distribuţiei de energie (de exemplu „HIDROELECTRICA S.A.”), o
companie din domeniul producerii sau distribuţiei de energie (de exemplu
„ENEL”) şi alte companii, se numeşte Compania Specială de Proiect (CSP).Iniţial,
CSP va avea un capital egal cu o parte din valoarea de piaţă a vechii societăţi,
constituit sub forma unorinstalaţii existente ce pot fi folosite de către CE (staţii
electrice, linii de transport, drumuri, etc.).
Etapele care trebuie parcurse în implementarea acestui joint venturesunt:
1. evaluarea, de către o firmă specializată, a actualei valori a vechii societăţi;
2. identificarea capitalului (instalaţii, clădiri, numerar, etc.) cu care aceasta
poate participala formarea CSP;
3. stabilirea structurii de principiu a CSP;
4. stabilirea şi declararea publică a criteriului de selecţie a partenerilor, precum
şi a valorii noii companii;
5. lansarea pe piaţa internaţională a cererii de căutare de parteneri pentru CSP,
conform legislaţiei în vigoare;
6. selectarea, în condiţii legale, pe bază de competiţie a partenerilor;
7. decizia asupra modului de conducere a proiectului, alegerea echipei de
conducere şi atribuirea de responsabilităţi etc.
8. realizarea proiectului pentru noua centrală (încheierea contractelor pe
termen lung, atragerea surselor de finanţare etc. )
La stabilirea structurii CSP se stabileşte un număr de parteneri (din experienţa
altor proiecte se recomandă a fi cel puţin treiparteneri), profilul agreat pentru
parteneri şi participaţia fiecărui partener. De exemplu o CSP poate fi constituită din,
fig. 2.44:
5888 o companie cu experienţă din domeniul producerii sau distribuţiei
de energie;
5889 o instituţie bancară care să prezinte încredere pentru investitori şi
care să fiecapabilă să atragă surse de finanţare pentru proiect, eventual
prin sindicalizare;
5890 un partener (companie/consorţiu) cu experienţă în domeniul
energiei, şi unparticular, în dezvoltarea unor centrale eoliene, viabil
financiar pe termen lung;
5891 un furnizor de echipamente,
23 un operator de pe piaţa de electricitate (dacă vechea societate nu este

Electrica);
24 alţii.
Avantajele constituirii legale a unei Companii Speciale de Proiect sunt date de
cadrul juridic de formare ceea ce acordă CSP credibilitate pe piaţa internaţională de
capital a partenerilor. CSP are personalitate financiară ridicată şi este capabilă să
atragă capital pentru implementarea CE. De asemenea CSP preia toate riscurile,
respectiv, riscurile de proiect, riscurile de construcţie, riscurile de performanţă,
riscurile deconsumator etc. În cadrul CSP societatea veche este parteneră la o
afacere profitabilă pe termen lung şi poate obţine un câştig suplimentar din
exploatarea instalaţiilor ce nufac parte din CSP.
Printre dezavantajele pe care le aduce dezvoltarea unei companii de proiect,
CSP, se specifică necesitatea semnării unor contracte ferme, pe termen lung, de
furnizarea de energie către consumatori, la preluarea surplusului de putere. Această
procedură nu este uzuală în România.
5888 altă modalitate de finanţare este cea prin emitere de acţiuni.
Această variantă presupune formarea unei societăţi mixte prin atragerea capitalului
necesar pentru implementarea Proiectului.
Avantajul acestui instrument financiar este dat de atragerea de capital
investiţional în România. De asemenea, se menţine afacerea de producere de
energie termică în zonă, putând influenţa limitat strategia de dezvoltarea a noii
centrale. La aceasta se creează premisele alimentării consumatorilor la preţuri mai
mici decât cele practicate în prezent, odată cu implementarea proiectului.
Dintre dezavantajele folosirii instrumentului de finanţare prin emitere de
acţiuni se menţionează dificultatea atragerii de către vechea societate a unui capital
mult mai mare decât capitalul actual. De asemenea, vechea societate va deţine o
cotă minoritară în cadrul noii societăţi, cu efecte clare asupra dividendelor de
încasat şi a deciziilor de luat.
Un alt instrument de finanţare este cel de finanţare complementară (Joint
Implementation). Este un mod nou de finanţare, prin vânzarea de „Unităţi de
Reducere a Emisiilor poluante”.Astfel, pentru construirea unei centrale eoliene,
sepot utiliza resurse finaciare de natură comercială. Adică, funcţionarea centralei va
asigura o reducere netă a emisiilor de dioxid de carbon, iar această reducere netă
poate fi vândută unui terţ. Sumele rezultate în urma acestor vânzări vor fi utilizate
pentru finanţarea parţială a proiectelor, costurile directe ale realizării proiectelor
propuse vor fi reduse considerabil, ceea ce va conduce la micşorarea tarifelor
pentru electricitate.
Figura 2.44: Compania Specială de proiect, schemă bloc.
Protocolul de la Kyoto din 1997 a stabilit limitarea emisiilor de gaze care

conduc laîncălzirea globală iararticolul 6 al Protocolului de la Kyoto
permitevânzarea aşa numitelor „unităţi de reducere a emisiilor” (ERU) de către
România altor ţări. Unităţilede reducere a emisiilor - "ERU" - sunt mai des întâlnite
sub denumirea de „Credite de CO2” şi suntexprimate în tone de CO2
echivalent.Conform unor estimări date de organismele guvernamentale, România
se va afla cu 50 de milioane de tone de CO2 pean sub obiectivele sale propuse
pentru anii 2008 ÷2012 inclusiv, şi, conform art. 17 al Protocoluluide la Kyoto,
aceste unităţi de reducere a emisiilor poluante ar putea fi comercializate.Guvernul
ar urma să garanteze o autorizare pe termen de 25 de ani pentru o companieprivată
("Companie de Proiect") pentru a construi şi exploata centrala. Compania de
Proiect ar urmasă aibă ca acţionari unul sau doi investitori strategici majori: firme
internaţionale cu o experienţă considerabilă şi, după caz, Consiliile Locale ale
oraşului şi/sau Societăţile sau Regiile Autonome ceasigură astăzi producţia şi
distribuţia energiei electrice în oraş. Aranjamentele pentru finanţareaCompaniilor
de Proiect, construirea proiectelor şi negocierea contractelor, inclusiv cele de
vânzare aenergiei electrice şi termice, vor fi efectuate de către sponsori.
2.6. Generatoare electrice pentru surse eoliene

2.6.1. Generalităţi
Conversia energiei mecanice în energie electrică se produce într-un generator
electric. Acesta este un sistem fizic care transformă energia mecanică primită pe la
arbore în energie electrică debitată pe la borne. Conversia electromecanică într-un
generator electric se realizează prin intermediul câmpului magnetic. Se ştie că este
nevoie de un diametru al turbinei eoliene de circa 50 metri pentru a genera 1MW de
putere a sistemului eolian [2.75].
2.6.1.1. Structura generatoarelor electrice

În structura oricărui generator electric sunt prezente trei sisteme principale
[2.4], [2.17], [2.23]: sistemul electric (înfăşurările), prin care circulă curenţi
electrici; sistemul magnetic (miezurile magnetice ale celor două armături), prin
care circulă fluxurile magnetice; sistemul mecanic (de consolidare), cu multiple
roluri: susţinere, rigidizare mecanică, centrare, ventilaţie, ridicare, fixare.
În procesul de conversie electromecanică dintr-un generator electric energia
mecanică, injectată pe la arborele convertorului, este transmisă prin intermediul
energiei magnetice sistemului electric, care dezvoltă această energie sub formă de
energie electrică la borne şi pe care o transmite reţelei. Sistemul magnetic joacă
rolul de sistem de cuplaj între sistemul mecanic şi sistemul electric (Fig. 2.45).
SISTEM SISTEM SISTEM

MECANIC MAGNETIC ELECTRIC
Lmec Wmec Wmag Wel
Figura2.45: Schema unui generator electric cu sistem magnetic de excitaţie.
În Fig. 2.45 se prezintă schema generală a unui generator electric, în care s-

au făcut notaţiile:Wel–energie electrică; Wmag–energie magnetică; Wmec–energie
mecanică; Lmec–lucru mecanic.Generatorul electric realizează conversia energiei
prin transformarea lucrului mecanic Lmec primit pe la arbore în energie electrică Wel
prin intermediul energiei mecanice Wmec şi a celei magnetice Wmag.
Este mult mai avantajos să se facă conversia electromecanică a energiei în
câmp magnetic şi nu în câmp electric [2.24]. Într-adevăr, dacă se face raportul
dintre densităţile de volum ale energiei magnetice wmşi energiei electrice we, se
găseşte:
9 2
wm B2 /( 2µ ) B2 4π⋅9⋅10 ⋅1 4
= 0 = = =10 (2-42)
2 2 −7 6
we εoE /2 εoµoE 4π ⋅10 ⋅(3⋅10 )2
expresie în care s-au considerat valorile tehnice uzuale ale inducţiei magnetice (B =
1T) şi ale câmpului electric (E = 30 kV/cm). Din relaţia (2.40) se deduce că
volumul generatoarelor electrice care utilizează sistemul magnetic ca sistem de
cuplaj este de 104 ori mai mic decât al acelora care utilizează sistemul electric.
2.6.1.2. Principiul de funcţionare al generatoarelor electrice
Câmpul magnetic din generatoarele electrice se numeşte câmp de excitaţie sau
inductor şi este produs fie de magneţi permanenţi (Fig. 2.46.a), fie de curenţi
electrici care circulă prin înfăşurări. (Fig. 2.46.b).
N Stator
S
Rotor S N
M
SN NS . M .
n n
S
N .
S Carcasă
N
a. b.
Figura 2.46: Crearea câmpului magnetic inductor în generatoarele electrice: a - cu
magneţi permanenţi; b – cu înfăşurări inductoare parcurse de curenţi.
Câmpul magnetic inductor al generatorului se închide prin ambele armături
statorică şi rotorică, tăind de două ori întrefierul. El generează în înfăşurările
induse, conform legii inducţiei electromagnetice, t.e.m. de mişcare, datorită
mişcării rotorului antrenat de turbina eoliană. Dacă înfăşurările induse sunt închise
pe impedanţe de sarcină sau pe reţele electrice, t.e.m. induse dau naştere la curenţi
electrici induşi. Din interacţiunea curenţilor electrici induşi cu câmpul magnetic
inductor ia naştere un cuplu electromagnetic M, care are sens opus cuplului activ de
antrenare al rotorului generatorului (conform regulii lui Lenz) şi implicit sens opus
turaţiei n (Fig. 2.46). În schimb t.e.m. induse prin mişcarea înfăşurărilor induse în
câmpul magnetic inductor (de excitaţie) sunt active, deoarece ele impun şi semnul
curenţilor electrici induşi.
Cuplul electromagnetic al generatorului este rezistent şi acest lucru face ca
energia mecanică primită de acesta (la antrenarea cu viteza n a rotorului) să se
transforme în energie electrică, cedată circuitului închis prin care circulă curentul i,
deoarece t.e.m. indusă şi curentul au acelaşi sens (dipol generator). Energia

electrică a convertorului apare deci ca efect al antrenării rotorului acestuia
în câmpul magnetic inductor.
Principiul de funcţionare descris mai sus este valabil pentru orice tip de
generator electric: asincron (de inducţie), sincron sau de curent continuu.
În concluzie, orice generator electric are două părţi constructive de bază:
inductorul – care este partea care creează câmpul magnetic din maşină şi indusul
– care este partea în care se induc t.e.m. de acelaşi semn cu curenţii induşi. În
funcţie de tipul generatorului inductorul şi indusul pot fi oricare dintre părţile de
bază ale generatorului: statorul sau rotorul. Astfel, pentru generatoarele asincrone
sau de curent continuu inductorul este statorul şi indusul este rotorul. În schimb,
pentru generatoarele sincrone inductorul este rotorul şi indusul este statorul.
2.6.2. Generatoare asincrone

Generatoarele asincrone sunt utilizate din ce în ce mai mult ca generatoare
electrice în centralele eoliene, datorită avantajelor pe care le prezintă în raport cu
generatoarele sincrone: fiabilitate sporită, cost redus, întreţinere simplă şi permit
viteze variabile de antrenare între anumite limite. Generatoarele asincrone sunt
folosite atât în paralel cu reţelele existente, caz în care reţeaua le asigură energia
reactivă necesară magnetizării lor, cât şi pe reţele proprii, caz în care energia
reactivă de magnetizare a lor este asigurată de baterii de condensatoare. Bateriile de
condensatoare se utilizează şi în cazul generatoarelor asincrone cuplate la reţele
electrice [2.26]. Faptul că generatoarele asincrone consumă energie reactivă
reprezintă un mare dezavantaj al acestora.
2.6.2.1. Elemente constructive ale generatoarelor asincrone
Generatorul asincron, ca şi maşina asincronă în general, este alcătuită din două
părţi: statorul şi rotorul. Statorul, având şi rolul de inductor, este partea fixă care
cuprinde, în principal, carcasa, miezul feromagnetic statoric, înfăşurarea statorică şi
scuturile laterale.
Rotorul sau indusul, este partea mobilă compusă din miezul magnetic rotoric
cu înfăşurarea rotorică (bobinată sau în colivie), axul şi lagărele. În Fig. 2.44 se
prezintă o vedere exterioară a unei maşini asincrone. Carcasa maşinii,
confecţionată din aluminiu sau fontă, se execută prin turnare sau prin sudare, fiind
prevăzută cu nervuri longitudinale de răcire şi cu tălpi de fixare. Miezul magnetic
statoric este realizat din tole de oţel electrotehnic, laminate la cald sau la rece, cu
cristale neorientate, tole izolate cu oxizi sau lacuri.
Înfăşurarea statorică trifazată, dispusă în crestăturile statorice, este formată
din trei înfăşurări monofazate identice, decalate spaţial la 120 electrice.
Înfăşurarea rotorică poate fi trifazată, conectată întotdeauna în stea, (la
generatoarele cu rotorul bobinat – dublu alimentate) sau poate fi în colivie (la
generatoarele cu rotorul în scurtcircuit).În Fig. 2.47, se prezintă înfăşurarea rotorică
trifazată a unui generator asincron cu rotorul bobinat.
Figura 2.47:Vedere exterioară a maşinii asincrone.
Capetele K, L, M, ale înfăşurării rotorice sunt conectate la trei inele colectoare

metalice, pe care calcă un sistem de trei perii prin care se conectează înfăşurarea la
o reţea electrică.
Perii
Arbore
K
L
Q
M
Ω
Înfăşurare
Figura 2.48: Conectarea cu înfăşurarea trifazată rotorică a unui reostat.
Simbolizarea generatorului asincron în scheme este dată în Fig. 2.49.

o o o o o o
G G
3~ 3~
o o o
a b
Figura 2.49: Simbolizarea generatorului asincron: a – rotor bobinat; b – rotor în
colivie.
2.6.2.2. Principiul de funcţionare al generatorului asincron

Maşina asincronă cuplată la o reţea trifazată devine generator dacă este
antrenată la arbore cu o turaţie suprasincronă n2 superioară turaţiei sincrone [2.26]:
f1
n1 = (2-43)
p
f1 fiind frecvenţa reţelei iar p numărul de perechi de poli ai generatorului. Deoarece
23 2  n1 alunecarea s a generatorului, definită de relaţia:
n1 − n 2 < 0
s= (2-44)
n1
este negativă, ceea ce conduce la faptul că şi cuplul electromagnetic M al
generatorului este negativ şi implicit şi puterea activă P, fiind astfel injectată în
reţea. Aşadar, pentru a deveni generator maşina asincronă trebuie să fie conectată la
o reţea trifazată şi să fie antrenată la arbore suprasincron cu ajutorul unui cuplu
mecanic de antrenare Ma,. Datorită faptului că maşina asincronă constructiv este
asimilată unei „bobine”, curentul statoric este defazat întotdeauna în urma tensiunii
statorice ceea ce conferă caracter inductiv factorului de putere, definit astfel:
P1
cosϕ = (2-45)
3 ⋅U1I1
în care P1 este puterea activă injectată de generator în reţea iar U1 şi I1 sunt valorile
de linie ale tensiunii şi curentului. Rezultă de aici că generatorul asincron
debitează putere activă în reţea dar absoarbe întotdeauna putere reactivă
din reţea. Generatorul asincron conectat pe o reţea proprie nu poate funcţiona
decât dacă are conectat la borne un condensator, care să furnizeze energia reactivă.
2.6.2.3. Schema echivalentă şi ecuaţii în regim permanent
Schema echivalentă a generatorului compensat este dată în Fig. 2.50, în care:

I 1g R jXσ1 jX′ ' I'
1 I 1 σ2 R
2
2
I 1c I 10
U1 jXc jXμ ' 1− s

E=−R 2 s I '2
Figura 2.50: Schema echivalentă în regim permanent a generatorului asincron.

R , R' - rezistenţele statorică şi rotorică raportată; X ,X ' - reactanţele de

1 2 σ1 σ2
dispersie statorică şi rotorică raportată; Xc- reactanţa de compensare; Xµ-

reactanţa de magnetizare.
Schema echivalentă din Fig. 2.50. este valabilă atât pentru generatoarele cu rotor
bobinat (dublu alimentate) cât şi pentru cele cu rotor în scurtcircuit. Singura deosebire este
aceea că la generatoarele cu dublă alimentare înfăşurarea rotorică se poate cupla electric
la reţea, spre deosebire de cele cu rotorul în scurtcircuit la care această cuplare nu mai este
posibilă.
− U = R I + jX I − jX I : E=R' I ' + jX ' I ' + jX I :
1 1 1 σ1 1 µ 10 2 2 σ2 2 µ 10
; = − ; = ' (2-46)
U 1 = jX c I 1c I 1m I 1 I 1c I 1 I I
2 − 10
Ecuaţiile în regim permanent (2.44) ale generatorului asincron se deduc aplicând
teoremele lui Kirchhoff schemei echivalente din Fig. 2.50. Curentul I1g este
curentul generatorului compensat care are modulul mai mic decât curentul I1 care ar
fi în lipsa compensării. Deci compensarea energiei reactive are rolul de a scădea
curentul prin care generatorul furnizează reţelei o putere activă dată.
2.6.2.4. Bilanţul de puteri active al generatorului
Generatorul absoarbe putere mecanică P1 = M a Ω 2 pe la arbore de la turbina

eoliană, în care Ma este cuplul mecanic de antrenare şi Ω 2 este viteza unghiulară a
rotorului. Parte din puterea mecanică absorbită acoperă pierderile de frecare şi
ventilaţie Pm ale generatorului şi restul se transformă în putere electrică în
' '2
înfăşurarea rotorului. Din puterea electrică astfel transformată, o parte PJ1  3R2 I2
se pierde sub formă de pierderi Joule în înfăşurarea rotorică şi cea mai mare parte
P, numită putere electromagnetică, se transmite prin întrefier statorului:
P1 = Pm + PJ 1 + P (2-47)
2
Din puterea P o parte PJ 2  3R1I1 se pierde sub formă de pierderi Joule în
înfăşurarea statorică, o altă parte PFe în fierul statoric şi cea mai mare parte se
transmite reţelei la care este cuplat generatorul sub formă de putere electrică
P2  3U 2 I 2 cos ϕ 2 :
P = PJ 2 + PFe + P2 (2-48)
Reunind relaţiile (2.47) şi (2.48) se găseşte relaţia generală de bilanţ a puterilor
active a generatorului asincron:
PP P  P P P (2-49)
1 mJ1 J2 Fe 2
2.6.2.5. Determinarea capacităţii de compensare a puterii reactive
Capacitatea minimă a condensatorului de compensare se determină punând

condiţia ca aceasta să compenseze puterea reactivă cerută de reactanţa de
magnetizare X a generatorului în ipoteza acoperitoare în care curentul de mers în
gol al generatorului I10 este jumătate din curentul său nominal. În mod normal acest
curent este mai mic, dar luându-l aşa se asigură şi compensarea aproximativă a
puterii reactive cerută de cele două reactanţe de dispersie statorică şi rotorică din
schema echivalentă [2.2]. Valoarea astfel determinată a capacităţii de compensare
este minimă deoarece ea nu ia în considerare şi puterea reactivă pe care o necesită
sarcina generatorului.
Fie că generatorul este conectat la o reţea de putere, fie că este conectat pe o
reţea autonomă, alegerea condensatorului minim de compensare a energiei reactive
se face în funcţie de puterea aparentă nominală a generatorului Sn şi de tensiunea lui
nominală. În ipoteza în care curentul de mers în gol al generatorului I10 este
jumătate din curentul său nominal, ţinând seama că factorul de putere la mersul în gol este
mic încât sinusul este egal, practic, cu unitatea, rezultă puterea reactivă pe care trebuie să
o aibă condensatorul de compensare:
1 Sn Sn
Qmin  3 ⋅U1 ⋅ I10 ⋅ sinϕ10  3⋅U1 ⋅ 2 ⋅ 3 ⋅U ⋅1  2 1 (2-50)
Aşadar, bateria trifazată minimă de compensare are puterea reactivă exprimată

în kVAr, şi este numeric egală cu jumătate din puterea aparentă nominală Sn a
generatorului exprimată în kVA. În funcţie de puterea reactivă minimă Qmin şi de
tensiunea nominală Un a generatorului se poate determina valoarea capacităţii de
compensare pe fază Cmin, folosind relaţiile:
U2 Q Sn
Q =3X I2 = 3 =3U2 ωC
n
 C = = (2-51)
min
min min
min c c
X n
6πf U 2 12πf U 2
c 1 n 1 n
în care f1 este frecvenţa reţelei, egală cu aceea a generatorului. Bateria de
condensatoare este conectată în triunghi, Cmin fiind capacitatea unui singur
condensator al bateriei trifazate.
2.6.2.6. Caracteristica alunecării în regim permanent
Caracteristica alunecării maşinii asincrone reprezintă dependenţa cuplului

electromagnetic în funcţie de alunecare M = f(s), pentru U1= const. şi f1= const.
Expresia analitică a acestei caracteristici este următoarea [2.27]:
3R'U2
2 1f
M=
 cR' 2 ' 2 (2-52)
sΩ (R + 2
) +( X +cX ) 
1 1 s σ1 σ2 
în care U1f este tensiunea de fază a generatorului, c este o constantă care se poate
aproxima cu un număr real din intervalul (1,02 ... 1,05), în funcţie de puterea
nominală a generatorului. Cuplul M este proporţional cu pătratul tensiunii de fază
'
U1f şi cu rezistenţa R2 a circuitului rotoric. Dacă se reprezintă grafic funcţia M =
f(s) dată de relaţia (2.52), se obţine graficul din Fig. 2.51, în care curba îngroşată
reprezintă caracteristica în regim de generator, alunecarea şi cuplul electromagnetic
fiind negative.
M
Mm
1
s
0
1
-1 -s m -sn sm
Mn
motor frână
Mm
2
Figura 2.51: Caracteristica alunecării maşinii asincrone.
Alunecarea critică sm, corespunzătoare cuplului maxim Mm, se deduce

rezolvând ecuaţia ∂M/∂s = 0, care are soluţia, pentru regimul de generator:
cR'
s 2
m =− R2+ ( X + cX ' (2-53)

1 σ1 σ2
Cuplul maxim în regim de generator Mm2 (în modul) se obţine din relaţia
(2.52), în care se introduce alunecarea - sm obţinându-se:
3U 2
1f
Mm2 = M( −sm ) = − (2-54)
2cΩ1[ R12 + ( Xσ1 + cXσ'2 )2 − R1 ]

Cuplul maxim Mm2, la funcţionarea ca generator are valoare absolută mai mare
decât cuplul maxim Mm1, la funcţionarea ca motor.
Formula lui Kloss simplificată

Sunt cazuri când folosirea relaţiei (2.52) este inoperantă, deoarece nu se
cunosc valorile rezistenţelor şi reactanţelor maşinii. Se cunoaşte în schimb,
capacitatea de suprasarcină a maşinii, definită de relaţia: km = Mm1/Mn
Capacitatea de suprasarcină are valori uzuale în intervalul (2 ... 3). Formula lui
Kloss este o relaţie echivalentă cu (2.52) care ţine seama şi de expresiile (2.53) şi
(2.54), exprimând cuplul electromagnetic în unităţi relative, raportat la cuplul
maxim. Neglijând rezistenţa înfăşurării de fază statorică se obţine, după câteva
calcule algebrice, formula lui Kloss simplificată:
5888 2

M
m1 s sm (2-55)
sm  s
2.6.2.7. Elemente privind funcţionarea generatoarelor asincrone în

regimuri dinamice
Regimurile dinamice (sau tranzitorii) ale generatoarelor electrice asincrone au

la bază cauze mecanice sau electrice. Cauzele mecanice constau în variaţia mare şi
bruscă a cuplului mecanic de antrenare al axului generatorului şi se pot produce în
timpul unei rafale de vânt când turaţia turbinei eoliene creşte brusc. Cauzele
electrice care conduc la apariţia fenomenelor dinamice sunt multiple. Cele mai
importante dintre aceste sunt scurtcircuitele electrice care se pot produce la bornele
generatorului sau ale reţelei la care acesta este conectat şi punerea la masă a unei
faze statorice a generatorului. Mai puţin frecvente sunt regimurile dinamice
produse de variaţiile bruşte ale valorii efective a tensiunii de alimentare a reţelei la
care generatorul este conectat sau ale frecvenţei acestei tensiuni.
Generatoarele asincrone se comportă mai bine în regimuri dinamice decât
generatoarele sincrone datorită faptului că au o rezervă mai mare de stabilitate.
Acest lucru apare din cauza posibilităţii variaţiei turaţiei generatorului, variaţie care
amortizează prin efecte de reacţie (autofrânare) fenomenele dinamice apărute.
Studiul comportării generatoarelor asincrone în regimuri dinamice poate fi
făcut relativ simplu prin utilizarea fazorilor spaţiali reprezentativi. Pentru detalii se
pot consulta lucrările [2.25] şi [2.28].
2.6.2.8. Funcţionarea generatorului asincron pe reţea
Aşa cum s-a prezentat şi la începutul paragrafului 2.6.2, generatoarele

asincrone sunt folosite atât în paralel cu reţelele electrice existente, caz în care
reţeaua le asigură energia reactivă necesară magnetizării lor, cât şi pe reţele proprii,
caz în care energia reactivă de magnetizare a lor este asigurată de baterii de
condensatoare. Există deosebiri între regimurile de funcţionare ale generatoarelor
asincrone între cele două tipuri de reţele electrice [2.26].
Generatorul asincron conectat pe o reţea electrică de putere
Generatoarele asincrone sunt utilizate adesea în centralele electrice de mică

putere de tip hidro sau eoliene. Să considerăm o maşină asincronă cuplată la o reţea
de putere, funcţionând în regim de motor, cu turaţia n şi cu alunecarea s faţă de
turaţia de sincronism n1 = f1/p, dependentă de frecvenţa f1 a reţelei. Să presupunem
că maşina asincronă este cuplată la arbore cu o maşină primară de antrenare
(turbină eoliană, motor de curent continuu sau un alt motor a cărui turaţie poate fi
reglată). Se creşte turaţia n a motorului primar peste turaţia de sincronism a maşinii
asincrone (n > n1) şi în acest caz alunecarea maşinii devine negativă, la fel şi
cuplul său electromagnetic şi maşina intră în regim de generator asincron
funcţionând pe acea reţea electrică. Este evident că dacă turaţia maşinii asincrone
scade sub valoarea de sincronism, maşina revine din nou în regimul de motor şi
absoarbe putere activă din reţea. Condiţia de suprasincronism (n > n1) este astfel
obligatorie la orice generator asincron.
Puterea generatorului asincron se reglează prin reglarea turaţiei motorului de
antrenare, creşterea acestei turaţii conducând la creşterea puterii active debitate în
reţeaua electrică. Deşi debitează putere activă în reţea, generatorul asincron
absoarbe o mare cantitate de putere reactivă din reţea, înrăutăţind factorul de putere
al acesteia. Din această cauză compensarea acestei puteri reactive este făcută de
baterii de condensatoare, calculate aşa cum se arată în paragraful 2.6.2.5.
Generatorul asincron conectat pe reţea proprie
În cazul în care generatorul asincron trifazat este conectat la o reţea proprie,

funcţionarea acestuia nu este posibilă fără o baterie trifazată de condensatoare
(dimensionată în paragraful 2.6.2.5), baterie necesară asigurării puterii reactive de
care generatorul are nevoie În Fig. 2.51 se prezintă schema electrică a generatorului
asincron, compensat de condensatorul trifazat C. Antrenarea generatorului cu
cuplul mecanic Ma se face cu ajutorul motorului M (de exemplu, o turbină eoliană).
Autoexcitarea generatorului se bazează pe existenţa unui flux magnetic remanent
în rotor şi pe defazajul curentului din condensatoare, în avans faţă de tensiunea care
îl produce. Rotind rotorul, fluxul remanent induce în înfăşurarea statorică o t.e.m.
care, aplicată bateriei de condensatoare, produce prin baterie şi prin înfăşurarea
statorică un curent capacitiv, decalat în avans faţă de tensiune. Acest curent dă un
flux de reacţie care măreşte fluxul remanent şi care, la rândul lui, măreşte t.e.m.
indusă în stator şi fenomenul se repetă până la amorsarea (autoexcitarea)
generatorului.
Explicarea fenomenului de autoexcitare se poate face luând în seamă Fig.
2.52, în care se reprezintă, în acelaşi sistem de coordonate, caracteristica de
magnetizate a generatorului U = f(Iμ), precum şi dreapta U = Xc I μ, care reprezintă
tensiunea de la bornele bateriei de condensatoare în funcţie de curentul de
magnetizare al generatorului.
Autoexcitarea generatorului se termină atunci când tensiunea acestuia ajunge

la valoarea Uo, corespunzătoare punctului A de intersecţie dintre caracteristica de
magnetizare a generatorului şi dreapta caracteristică a condensatorului.
Reţea
proprie
o o o
o o o
G
M
3~
Ma
Figura 2.51: Generator asincron pe reţea proprie cu condensator de compensare
Capacitatea condensatorului modifică panta dreptei şi punctul A de intersecţie

al celor două curbe din Fig. 2.50. Puterea generatorului asincron autoexcitat este de
numai (40 - 50) % din cea corespunzătoare regimului de motor [2.22].
Generatoarele asincrone autoexcitate sunt, de regulă, mai scumpe decât
generatoarele sincrone normale.
U
A
Uo
U=f ( I )
U=XcI
O I
Ic=I
Figura 2.52: Explicativă la autoexcitarea generatorului asincron pe reţea proprie

Sisteme eoliene de produ cere a energiei electrice 111
2.6.2.9.Scheme de conectare ale generatorului asincron la reţea
Schema generală a unui sistem eolian este prezentată în Fig. 2.53.

.
Figura 2.53: Structura generală a unui sistem eolian de producere a energiei electrice
Elementele de bază ale sistemului sunt: turbina eoliană, multiplicatorul de

turaţie (cu serioase motivaţii de a fi eliminat), generatorul electric, dis pozitivul de
interconectare (redreso r, invertor, filtru) şi reţeaua electrică de distribuţie sau
reţeaua izolată.
Pentru optimizar ea puterii electrice debitate în reţea, se regleaz ă viteza de
rotaţie a eolienei în fun cţie de viteza vântului. Punctul de funcţionare se determină
pe baza caracteristicii eolieneiP(Ω), astfel încât puterea mecanică furnizată
generatorului să fie maximă iar reglajul se face de obicei prin schimbare a
unghiului de atac al palelor turbinei eoliene. Se vor prezenta principalele scheme de
conectare ale generat oarelor asincrone cu rotorul în scurtcircuit şi cu rotorul
bobinat.
a. Generatorul asincron cu rotorul în scurtcircuit, având un număr
fix de perechi de poli, poate funcţiona într-un domeniu restrâns de viteze ale axului
generatorului, alunecarea fiind de ordinul a câtorva procente.
În Fig. 2.54 se prezintă schema de conectare directă la reţea a un ui generator
asincron cu rotor în s curtcircuit. Această configuraţie oferă posibilitatea cuplării
directe a sistemului la reţea prin intermediul unui transformator r idicător de
tensiune.Sistemul prezentat în Fig. 2.54funcţionează la viteze slab variabile ale
vântului.
Figura 2.54: Schema de conectare la reţea a unui generator cu rotor în scurtcircuit.
Se recomandă ca sistemul să aibă o turbină cu pale cu unghi variabil, care să

asigure o variaţie redusă a vitezei axului generatorului atunci când viteza vântului
variază mai mult. Soluţia se foloseşte mai rar. La viteze puternic variabile ale
vântului se poate folosi schema cu generator asincron cu rotor în colivie dar cu
stator dublu, adică statorul are două înfăşurări, cu număr diferit de perechi de poli:
una cu număr mic de perechi de poli, folosită la viteze mari ale vântului şi cealaltă
cu număr mare de perechi de poli pentru viteze mici ale vântului.
Schema este prezentată în Fig. 2.55 şi conţine un comutator care are rolul de a
comuta reţeaua electrică pe una dintre cele două înfăşurări statorice ale
generatorului, în funcţie de viteza vântului, comutarea fiind dată de la un senzor de
viteză.
Figura 2.55:Schema de conectare a unui generator cu rotor în colivie cu stator dublu
O altă variantă de sistem eolian cu generator asincron cu rotor în scurtcircuit

este aceea în care se prevede, între generator şi reţea, un convertor electronic de
tensiune şi frecvenţă, cum este prezentat în Fig. 2.56. Această schemă permite o
variaţie puternică a vitezei vântului şi este destul de folosită.
Figura 2.56: Schema de conectare la reţea a unei eoliene cu generator asincron cu

rotor în scurtcircuit şi cu convertor electronic
23 Generatorul asincron cu rotorul bobinat, se foloseşte destul de frecvent

şi adeseori se numeşte Maşină Asincronă Dublu Alimentată (MADA). Dintre
schemele folosite în acest caz, două au o răspândire mai însemnată şi anume:
schema cu reostat reglabil în circuitul rotoric (Fig. 2.57) şi schema cu convertor
electronic în circuitul rotoric (Fig. 2.58).
Soluţia cu reostat reglabil în circuitul rotoric foloseşte faptul că alunecarea s
depinde de rezistenţa rotorică. Reglând rezistenţa rotorică se poate regla alunecarea
s şi deci viteza rotorului în funcţie de condiţiile de vânt. Redresorul din schemă se
prevede pentru a înlocui rezistorul trifazat cu unul monofazat de rezistenţă R. În
acelaşi timp, rezistorul este scurtcircuitat de un tranzistor comandat în bază astfel
încât să funcţioneze ca un chopper, cu factor de acoperire variabil în gama (0 … 1),
astfel încât rezistenţa R să varieze în intervalul (0 … R).
Figura 2.57: Schema de conectare la reţea a unei eoliene cu maşină asincronă dublu
alimentată şi reostat în circuitul rotoric
Soluţia cu convertor electronic de tensiune şi frecvenţă în circuitul rotoric are

structura unei cascade Scherbius.
Noţiunea de dublă alimentare se referă la faptul că statorul este co nectat direct

la reţea, iar rotorul est e şi el conectat la reţea prin intermediul convert orului static
de tensiune şi frecvenţă (CSTF).
Figura 2.58: Schema de conectare la reţea a unei eoliene cu maşină asincr onă dublu
alimen tată şi convertor electronic în circuitul rotoric
Soluţia prezentată în Fig. 2.58 se utilizează pentru eolienele de m are putere.

Viteza de rotaţie se po ate modifica în gamă destul de mare (de la simplu la dublu).
Convertorul static de tensiune şi frecvenţă este bidirecţional, putând a sigura deci
ambele sensuri de circu laţie a energiei în rotor. Prin comanda acestuia se realizează
reglajul de viteză în gama (nn… 0,5nn) şi controlul puterilor activă şi reactivă
vehiculate între maşin a asincronă şi reţea. În cazul în care viteza vân tului creşte
peste o anumită limită, energia electrică nu mai poate fi transmisă în totalitate în
reţea şi în această situaţie în circuitul rotoric se conectează un reosta t trifazat pe
care se disipă prin efect Joule restul de energie.
2.6.3. Generatoare sincrone

Generatoarele sin crone reprezintă principalele surse de producer e a energiei
electrice în centralele electrice clasice, dar şi în sistemele de producere a energiei
din surse regenerabil e. Aceste generatoare au excitaţia realizată cu magneţi
permanenţi sau cu bobine rotorice de excitaţie, alimentate de la surse de tensiune
continuă prin intermediul inelelor colectoare şi al periilor (contacte al unecătoare).
Excitaţia cu inele şi perii se mai numeşte excitaţie electromagnetică. În cazul
magneţilor permanenţi nu mai sunt necesare contactele alunecătoare şi nici periile,
dar nu mai este posib ilă reglarea puterii reactive a generatorului, p rin reglarea
valorii curentului de excitaţie. La puteri mari şi foarte mari folosirea magneţilor
permanenţi conduce la apariţia unor probleme negative legate de posibila
demagnetizare a acestora sau de pierderea stabilităţii dinamice, la a pariţia unor
şocuri mari şi bruşte al e cuplului de antrenare al generatorului.
2.6.3.1. Elemente constructive de bază şi date nominale ale

generatoarelor sincrone
Generatorul sincron are două părţi constructive de bază:statorul şirotorul

[2.26]. Statorul este partea fixă a maşinii, fiind constituit, ca şi la generatorul
asincron, din aceleaşi elemente de bază: miezul feromagnetic statoric şi înfăşurarea
statorică. În plus, statorul mai include si carcasa maşinii împreună cu elementele ei
caracteristice (tălpi de fixare, scuturi laterale etc.). La generatoarele sincrone
trifazate, înfăşurarea statorică se conectează în stea, pentru a se evita închiderea
armonicilor curentului de ordinul 3 sau multiplu de 3, precum şi apariţia unor
armonici de acelaşi ordin în curba tensiunilor de fază. Rotorul generatorului
sincron se deosebeşte fundamental de rotorul generatorului asincron şi este
constituit, în principal, din miezul rotoric şi din înfăşurarea rotorică. După
construcţia miezului rotorului, se deosebesc generatoaresincrone cu poli înecaţi şi
generatoare sincrone cu poli aparenţi.
Generatoarele cu poli înecaţi se construiesc uzual ca maşini bipolare şi au
viteza rotorică periferică mare (Fig. 2.59.a). Acest tip de maşină rezistă bine la
acţiunea forţelor centrifuge care solicită rotorul din punct de vedere mecanic, au, de
regulă, axul orizontal, lungimea rotorului mare şi diametrul mic.
Generatoarele cu poli aparenţi se construiesc ca maşini multipolare şi au viteza
rotorică periferică mai mică (Fig. 2.59.b). Din acest punct de vedere, maşina se
construieşte cu rotorul de diametru mare şi lungime mică, au, de regulă, axul
vertical, forţele centrifuge care solicită rotorul din punct de vedere mecanic fiind
mai mici.
1 Ie 1 I
e
2
.
2
.
3 .
.
Bo 3 . Bo
. .
4 .. 4
.
5 5
6 6
a. b.
Figura 2.59: Secţiune transversală printr-un generator sincron:
a - cu poli înecaţi bipolar; b - cu poli aparenţi tetrapolar: 1 - armătură statorică; 2
- talpă polară rotorică; 3 - armătură feromagnetică rotorică; 4 - înfăşurare rotorică (de
excitaţie); 5 - linie a câmpului magnetic de excitaţie; 6 - ax.
Înfăşurarea de excitaţie (rotorică) a generatorului sincron cu poli înecaţi se

realizează din bobine repartizate în crestăturile rotorului, iar a maşinii cu poli
aparenţi se realizează din bobine concentrate aşezate pe polii inductori şi înseriate
astfel încât să formeze poli magnetici alternaţi.
Legătura dintre înfăşurarea rotorică şi exterior se realizează prin intermediul
contactelor alunecătoare perie - colector. Capetele înfăşurării rotorice sunt legate la
două inele colectoare, fixate la unul din extremităţile axului. Periile care calcă pe
inele asigură legătura între sursa exterioară de tensiune continuă şi înfăşurarea de
excitaţie.
Datele nominale ale generatoarelor sincrone se definesc pentru regimul
nominal permanent de funcţionare şi sunt următoarele:
Puterea nominalǎ a generatorului este valoarea maximă a puterii electrice,
cedată un timp îndelungat sarcinii la care este conectat generatorul, exprimată în
kVA sau MVA, astfel încât încǎlzirea diferitelor pǎrţi constructive ale generatorului
sǎ nu depǎşeascǎ valoarea corespunzǎtoare clasei de izolaţie a acestuia. Puterea
nominalǎ este o mǎrime impusǎ pentru toate tipurile de generatoare sincrone şi nu
este afectatǎ de toleranţe.
Tensiunea nominalǎ exprimată în V sau kV, este valoarea de linie la care
funcţionarea generatorului se face în condiţii normale de saturaţie şi pierderi în fier
şi în conformitate cu gradul de izolaţie al maşinii.
Curentul nominal al generatorului, exprimat în A sau kA, este valoarea de
linie a curentului statoric în regim de lungǎ duratǎ, când maşina este alimentatǎ la
tensiunea nominalǎ şi debiteazǎ la bornele statorice puterea nominalǎ.
Factorul de putere nominal la generatoarele sincrone, teoretic nu ar fi
necesar, dar practic este impus de dimensionarea mecanicǎ a generatorului, care
trebuie sǎ primeascǎ la arbore o putere mecanicǎ corespunzǎtoare puterii active
nominale date în reţea. De regulǎ, factorul de putere al generatoarelor are valoarea
cosϕ = 0,9 pentru generatoarele supraexcitate. Din acest motiv, în multe cazuri, se
dǎ şi puterea activǎ nominalǎ a generatorului, exprimată în kW sau MW.
Turaţia nominalǎ este turaţia la care este antrenat rotorul generatorului astfel
încât acesta să debiteze sarcinii electrice puterea nominală, tensiunea având
valoarea nominală. Dacă generatorul este conectat direct la o reţea electrică
industrială de 50 Hz, turaţia nominală are una dintre valorile: 3000, 1500, 1000,
750, 600, ... rot/min. În cazul în care generatorul este antrenat de o turbină eoliană
iar între generator şi reţea este interpus un convertor static de frecvenţă (redresor,
filtru de c.c. şi invertor) turaţia generatorului este variabilă şi nu se mai poate defini
5888 turaţie nominală a generatorului. În acest caz, se defineşte o turaţie maximă
ca fiind acea turaţie la care funcţionarea generatorului este sigură din punct de
vedere mecanic.
Curentul de excitaţie nominal este curentul continuu necesar pentru
asigurarea regimului nominal de sarcinǎ la bornele statorice (frecvenţǎ, tensiune,
curent statoric şi factor de putere). Se precizează că valoarea nominală a curentului
de excitaţie se defineşte numai pentru generatoarele sincrone cu excitaţie
electromagnetică, nefiind caracteristic şi generatoarelor cu magneţi permanenţi.
Conexiunea înfǎşurǎrii statorice este stea dacǎ maşina funcţioneazǎ în

regim de generator sau compensator (numai în regim de motor, conexiunea poate fi
şi triunghi).
Pe plǎcuţa indicatoare, se mai indicǎ şi alte date cum ar fi: frecvenţa reţelei,
numǎrul de faze, fabrica constructoare, masa totalǎ, anul fabricaţiei, seria maşinii.
2.6.3.2. Principiul de funcţionare al generatoarelor sincrone
În regim de generator, maşina sincronă transformă energia mecanică primită la

arbore (de la motorul primar care poate fi, de exemplu, o turbină eoliană) în energie
electrică debitată la bornele statorului, conversia energiei făcându-se prin
intermediul câmpului magnetic de excitaţie (a se vedea paragraful 2.6.1.1).
Să presupunem că înfăşurarea de excitaţie rotorică este alimentată, prin
intermediul periilor, de la sursa de curent continuu cu curentul de excitaţie Ie. În
acelaşi timp, rotorul este antrenat cu un cuplu activ Ma de turbina eoliană având
viteză unghiulară Ω. Înfăşurarea de excitaţie parcursă de curentul Ie produce un
câmp magnetic învârtitor b0(α,t), de natură mecanică, numit câmp magnetic de
excitaţie (inductor):
bo ( α ,t )= B om cos( ω t − pα ) (2-56)
în care ω = pΩ , p este numărul de perechi de poli ai înfăşurărilor
generatorului iar α este un unghi măsurat în referenţialul F.S, fix faţă de stator (axa
F.S se alege identică cu axa fazei U statorică numită, din această cauză, axă de
referinţă, ca şi la generatorul asincron). Acest câmp magnetic produce în faza de
referinţă statorică U, fluxul magnetic variabil în timp: Φ o =Φ om cos ωt , iar acesta
induce în această fază o tensiune electromotoare de expresie eo(t )=Eo 2
cos(ωt− π / 2) . Dacă fazele statorului sunt conectate pe o impedanţă
de sarcină sau la o reţea de putere, atunci prin înfăşurările trifazate statorice U, V,
W vor circula curenţii trifazaţi:
i (t) =I 2 cos(ωt− π −ε );
U 2
π 2π
iV (t) =I 2 cos(ωt− 2 −ε − 3 ); (2-57)
i (t) =I 2 cos(ωt− π −ε − 4π ),
W 2 3
în care ε reprezintă defazajul dintre t.e.m. e oşi curentul i. Sistemul trifazat de
curenţi (2.57) va crea un câmp magnetic învârtitor de natură electrică, numit câmp
magnetic de reacţie, care va avea aceeaşi viteză unghiulară Ω cu a câmpului
magnetic învârtitor de excitaţie. Câmpul magnetic de reacţie ba(α,t) este:
b ( α ,t )= B cos( ωt− pα− π − ε ) (2-58)
a am 2
Cele două câmpuri magnetice învârtitoare sincrone, de excitaţie şi de reacţie,
se compun şi dau un câmp magnetic învârtitor rezultant:
b( α ,t ) = bo ( α ,t ) + ba ( α ,t ) . (2-59)
Vectorii câmpurilor magnetice, care apar în relaţia (2.59), se reprezintă într-un
plan aşa cum se arată în Fig. 2.60. În regim de generator sincron, vectorul câmp
magnetic de excitaţie, situat în axa rotorică, se află înaintea câmpului magnetic
rezultant cu unghiul δ. Acest unghi se numeşte unghiul intern al maşinii. Unghiul
intern se mai numeşte unghi de sarcină şi are mare importanţă în studiul
generatorului sincron, tot aşa cum era alunecarea în studiul generatorului asincron.
Axa polului rotoric se mai numeşte axă longitudinală şi se notează cu (d), iar
axa interpolară, decalată la 90 grade electrice faţă de axa longitudinală, se numeşte
axă transversală şi se notează cu (q). Încărcarea generatorului cu putere activă duce
la mărirea unghiului intern δ. Ieşirea din sincronism a generatorului se produce la o
creştere exagerată a puterii mecanice de la axul acestuia, când unghiul intern ia
valoarea criticăδmegală cu 90° (la maşina cu poli înecaţi) şi se manifestă prin
ambalarea rotorului peste turaţia nominală.
(d)
Ω
bo
b
δ
(q)
ba
Rotor
Figura 2.60: Câmpurile magnetice învârtitoare din generatorul sincron.
Această ambalare se produce deoarece toată puterea mecanică a generatorului,

primită de la motorul de antrenare, se transformă în putere de accelerare a rotorului,
nemaifiind posibilă conversia electromecanică a energiei. În această situaţie, o
soluţie ar fi deconectarea generatorului de la reţeaua electrică şi conectarea acestuia
pe o rezistenţă trifazată de protecţie, pe care să se consume sub formă de pierderi
Joule toată puterea electrică generată. În toată această perioadă generatorul trebuie
să rămână excitat.
În cazul generatoarelor sincrone cu magneţi permanenţi nu mai sunt necesare
inelele colectoare şi periile rotorice, câmpul magnetic de excitaţie fiind creat de
magneţii permanenţi situaţi pe polii rotorici.
2.6.3.3. Bilanţul de puteri active al generatorului sincron
Bilanţul de puteri active al generatorului sincron se poate face pornind de la

puterea P1 = MaΩ, absorbită de generator de la motorul primar de antrenare a rotorului.
Din această putere, o parte Pm se pierde sub formă de pierderi mecanice de frecare şi
ventilaţie şi o altă parte Pe se pierde pentru excitarea generatorului. Cea mai mare parte
din puterea P1 trece din rotor în stator prin întrefier (prin câmp electromagnetic).
Aceasta se numeşte putere electromagnetică P a maşinii în regim de generator şi se
defineşte, ca şi la generatorul asincron, cu relaţia P =MΩ, în care
23se numeşte cuplul electromagnetic al generatorului. Putem scrie relaţia:
P1 = M a Ω = Pm + Pe + P , unde P = M Ω > 0 (2-60)
Din puterea activă P, ajunsă în stator, o mică parte PJ2 se pierde sub formă de
pierderi Joule în înfăşurarea statorică, o altă mică parte PFe se pierde în fierul
statoric şi cea mai mare parte P2= 3UIcosϕ se transmite sarcinii generatorului (
5888 = PJ 2 + PFe + P2 ). Relaţia generală de bilanţ a puterilor active pentru
generatorul sincron se scrie astfel:
P=P +P +P +P +P =ΣP+P (2-61)
1 meJ 2 Fe 2 2
în care ΣP reprezintă suma tuturor pierderilor din generator. Rezultă expresia
randamentului generatorului, dată de relaţia:
P2
η = P +ΣP (2-62)
2
expresie valabilă pentru orice generator electric. Se preferă exprimarea
randamentului în funcţie de puterea utilă P2 deoarece aceasta este o putere de
natură electrică şi se măsoară foarte uşor, spre deosebire de puterea absorbită, de
natură mecanică P1, care se măsoară mult mai greu.
2.6.3.4. Elemente de bază privind generatorul sincron
Se vor prezenta câteva elemente privind teoria şi funcţionarea generatorului

sincron. Pentru aprofundare se poate consulta lucrarea [2.26]. Fie că este generator
cu poli înecaţi (Fig. 2.59.a), fie că este generator cu poli aparenţi (Fig. 2.59.b), din
punct de vedere calitativ teoriile celor două tipuri de generatoare sunt
asemănătoare. Apar unele diferenţe în relaţiile care descriu ecuaţiile fazoriale de
tensiuni şi curenţi, puterile activă şi reactivă precum şi cuplul electromagnetic.
Generatorul sincron cu poli înecaţi este caracterizat de o singură reactanţă
sincronăXs în timp ce generatorul sincron cu poli aparenţi este caracterizat de două
reactanţa sincrone: una longitudinalăXd şi cealaltă transversalăXq.
La generatoarele sincrone valorile rezistenţelor înfăşurărilor statorice sunt
mult mai mici decât valorile reactanţelor sincrone. De aceea, toată teoria acestor
generatoare se poate descrie neglijând rezistenţele înfăşurărilor statorice, cu
excepţia descrierii bilanţului de puteri active.
Ecuaţiile fazoriale de tensiuni pe fază ale generatorului sincron sunt:
,
U  jX s I E o (2-63)
pentru generatorul cu poli înecaţi, respectiv:
U  jXd I d  jXq I q  Eo , (2-64)
pentru generatorul cu poli aparenţi, în care tensiunile şi curenţii sunt exprimaţi
în valori efective. În relaţiile (2.60) şi (2.61), Eo reprezintă tensiunea
electromotoare pe fază indusă la funcţionarea în gol a generatorului iar Id şi Iq sunt
valorile de calcul ale curenţilor statorici ai generatorului cu poli aparenţi,
corespunzători axelor longitudinală şi respectiv transversală, definiţi în lucrarea
[2.26], curenţi cu care se lucrează în mod uzual în cazul acestor generatoare.
Cuplul electromagnetic al generatorului sincron cu poli înecaţi are expresia:
3 E oU
M= ⋅ sin δ , (2-65)
ΩXs
iar al generatorului sincron cu poli aparenţi se scrie astfel:
 
3E U
M = o sin δ + 3U 2  1 − 1  

 sin 2δ = ( M ' + M" ) (2-66)
 
XdΩ
14243
2Ω  X q X
d   14444244443 
 M'
M" 
În relaţiile (2.65) şi (2.66) cu Ω s-a notat viteza unghiulară a rotorului şi cu
23 unghiul intern al generatorului, definit în Fig. 2.60. Cuplul electromagnetic
al generatorului sincron cu poli aparenţi are două componente: una M', care
depinde de valoarea curentului de excitaţie (prin intermediul t.e.m. Eo = kIe) şi cea
de a doua M", care este nenulă şi în lipsa excitaţiei (când Eo = 0) şi care se numeşte
cuplu reactiv sau de cuplu de anizotropie. Se constată că valoarea cuplului reactiv
este cu atât mai mare cu cât raportul Xd/Xq este mai mare.Reprezentarea grafică a
caracteristicii unghiulareM = f(δ), pentru maşina cu poli înecaţi, se face în Fig.
2.59, iar pentru maşina cu poli aparenţi se face în Fig. 2.63.
Unghiul intern criticδm, este valoarea maximă a unghiului intern pentru
care generatorul sincron se menţine în sincronism. Depăşirea acestui unghi, printr-o
creştere lentă, duce la ieşirea generatorului din sincronism, urmată de ambalarea
rotorului. În cazul unor salturi bruşte de cuplu de antrenare la arborele
generatorului acesta poate ieşi din sincronism şi la alte valori ale unghiului intern
diferite de valorile critice, aşa cum se va arăta în paragraful stabilitatea dinamică a
generatorului sincron. Pentru generatoarele sincrone cu poli înecaţi valoarea
unghiului intern critic este de 90° (a se vedea Fig. 2.61) iar pentru generatoarele cu
poli aparenţi această valoare este mai mică decât 90° (a se vedea Fig. 2.62).
M (δ)
regim de
regim de
generator
motor
regim static Mm
instabil regim static
Mn instabil
−π −π/2 π/2 π δ
δ
n
regim static
stabil
Figura 2.61: Caracteristica cuplului M = f(δ) la maşina sincronă cu poli înecaţi.
În Fig. 2.61 şi în Fig. 2.62 cu linie continuă şi mai groasă este reprezentată
caracteristica cuplului electromagnetic în regim de generator.
M (δ)
regim de generator
regim de motor
regim static instabil

M
m M M'
regim static instabil
Mn
M"
−δ m δ
−π π
δ
n δm
regim static stabil
Figura 2.62: Caracteristica cuplului M = f(δ) a generatorului sincron

cu poli aparenţi.
Se defineşte capacitatea de suprasarcină a maşinii sincrone raportul

5888 m  M m / M n ∈ ( 2 ... 3 ) dintre cuplul maxim şi cuplul nominal. Unghiul intern
nominal are valori în intervalul δn∈ (20°...30°) electrice.
Puterea reactivă a generatorului sincron se poate regla, la generatoarele
sincrone cu excitaţie electromagnetică, prin variaţia curentului de excitaţie al
generatorului şi poate fi pozitivă, negativă sau nulă. În legătură cu puterea reactivă
se pot enunţa câteva concluzii generale privind funcţionarea generatorului sincron
conectat la o reţea de putere. Aceste concluzii sunt următoarele:
*
- există o anumită valoare a curentului de excitaţie Ie pentru care
puterea reactivă este nulă (cosϕ = 1), această valoare numindu-se curent
optim de excitaţie, deoarece o anumită putere activă P se transmite
reţelei, de către generator, la curent statoric minim, deci la pierderi Joule
statorice minime;
0 curentul optim de excitaţie are o uşoară creştere odată cu creşterea
puterii active debitate de generator în reţea;
1 mărirea curentului de excitaţie peste valoarea optimă este denumită
supraexcitarea generatorului şi corespunde situaţiei în care generatorul
debitează putere reactivă în reţeaua la care este cuplat, îmbunătăţind
factorul de putere al reţelei;
2 scăderea curentului de excitaţie sub valoarea optimă este denumită
subexcitarea generatorului şi corespunde situaţiei în care generatorul
absoarbe putere reactivă în reţeaua la care este cuplat, înrăutăţind factorul
de putere al reţelei.
Conform concluziilor de mai sus este evident că generatoarele sincrone cu
excitaţie electromagnetică nu trebuie să funcţioneze în regimuri subexcitate.
În cazul generatoarelor sincrone cu magneţi permanenţi puterea reactivă nu
poate fi reglată.
2.6.3.5. Curbele în V ale generatorul sincron
Curbele în V ale generatorului sincron se definesc astfel:

I=f(Ie) P =const . si cos ϕ = f ( I e ) P =const . (2-67)
Ω =const . Ω =const .
Se consideră un generator sincron cu poli înecaţi căruia i se neglijează
rezistenţa statorică. Considerăm diagrama de fazori simplificată a generatorului din
Fig. 2.63. Deoarece puterea activă debitată în reţea este constantă( 3UI cos ϕ =
const. ) cum U = const., rezultă I cos ϕ = const. , care se mai scrie
XsIcosϕ = AC = const. (a se vedea Fig. 2.63). Pentru că reţeaua este de putere
fazorul U este fix şi, prin urmare, locul geometric al vârfului fazorului Eo(când P =
const. şi Ie = variabil) este dreapta de putere egală, notată cu ( ) în Fig. 2.63,
paralelă cu fazorul U şi dusă la distanţa AC de acesta. Segmentul AB = XsI este
proporţional cu curentul I. La variaţia curentului de excitaţie Ie al maşinii, vârful
fazorului Eo se deplasează pe dreapta ( ), astfel încât defazajul ϕ dintre tensiunea
0 şi curentul I este variabil. Se constată că, la variaţia curentului de excitaţie,

mărimea segmentului AB este variabilă, deci curentul I este variabil. Aşadar, la
putere activă constantă, curentul debitat de generator în reţea este variabil, având
*
un minim pentru curentul de excitaţie optim Ie .
regim subexcitat regim supraexcitat

limita stabilităţii
D C B (Δ)
statice (δ = 90°)
E"
o ϕ ϕ
E'o
Eo jXsI
δ .
O U A
ϕ
I
Figura 2.63: Diagrama de fazori a generatorului, pentru deducerea curbelor în V.
Curentul optim de excitaţie corespunde situaţiei în care vârful fazorului Eo

'
(notat cu E 0 ) ajunge în punctul C din diagrama de fazori din Fig. 2.63 şi când
defazajul dintre tensiunea şi curentul generatorului devine nul.
I ; cos ϕ
1
limita stabilităţii I
statice
P3>P2
P2>P1
P
1
P >P
cos ϕ 3 2
P2>P1
I
P1 e
*
I
regim subexcitat e regim supraexcitat
Figura 2.64: Caracteristicile în V ale generatorului sincron.
Dacă reprezentăm grafic dependenţa dintre curentul I şi curentul Ie, obţinem

caracteristica I = f(Ie) numită curbă în V a curentului statoric. În Fig. 2.62 se desenează
familiile de caracteristici în V ale curenţilor statorici şi ale factorului de putere,
corespunzătoare la trei puteri active P1, P2, P3. Pe măsură ce puterea activă
creşte, curba în V a curentului se deplasează în sus iar minimele curbelor în V se
deplasează spre dreapta.
Curbele în V ale factorului de putere cosϕ = f(Ie) sunt asemănătoare cu cele ale
curentului, doar că reprezintă un V răsturnat. Este evident că minimele
caracteristicilor în V ale curenţilor se află pe aceleaşi ordonate cu maximele
caracteristicilor în V ale factorilor de putere. Aceste extreme corespund defazajelor
nule dintre tensiunile şi curenţii generatorului, adică curenţilor optimi de excitaţie
corespunzători puterilor active respective.
Regimul pentru care Ie  Ie* se numeşte regim subexcitat, generatorul
*
absorbind putere reactivă din reţea, iar regimul pentru care Ie  Ie se numeşte
regim supraexcitat, maşina debitând putere reactivă în reţea.
2.6.3.6. Stabilitatea dinamică a generatorului sincron
Stabilitatea dinamică a generatorului sincron depinde atât de regimul iniţial,

cât şi de natura şi mărimea perturbaţiei. Să considerăm, pentru simplificare,
generator sincron cu poli înecaţi cu caracteristica unghiulară ca în Fig. 2.65, la care
cuplul activ Ma face un salt brusc de la valoarea iniţială Ma1, corespunzătoare
unghiului intern δ1, la valoarea finală M a2, corespunzătoare unghiului intern δ2.
Curentul de excitaţie este constant. Datorită inerţiei mecanice a rotorului, în urma
saltului de cuplu, punctul de funcţionare de pe caracteristica unghiulară nu se
opreşte în B, ci ajunge până în punctul C (Fig. 2.66), astfel încât unghiul intern
creşte până la valoarea δ3. În final, unghiul intern se stabilizează, după câteva
oscilaţii amortizate, la valoarea δ2. Această stabilizare se produce, prin reacţie, de
curenţii induşi în înfăşurarea de amortizare a generatorului.
Un criteriu cantitativ de apreciere a stabilităţii dinamice a generatorului
sincron este denumit criteriul ariilor. Exprimarea matematică a criteriului este:
δ2 δ3
(Ma 
− M )dδ = ( M − M a )dδ (2-68)
δ1 δ2
Criteriul ariilor exprimă faptul că aria triunghiului curbiliniu ABD din Fig.2.65
este egală cu aria triunghiului curbiliniu BCE.
Maşina este stabilă dinamic dacă la un salt de cuplu pe curba M = f(δ), există
posibilitatea construirii de arii egale ca în Fig. 2.65.
În Fig. 2.66, se prezintă un caz limită de salt al cuplului până la care maşina îşi
păstrează stabilitatea dinamică. Dacă maşina funcţionează în punctul (Ma1, δ1),
aceasta permite un salt maxim de cuplu până în punctul (Ma2, δ2), astfel încât aria
S1 să fie egală cu aria S2.
Figura 2.65: Referitoare la stabilitatea dinamică a generatorului sincron.
M forţarea
excitaţiei
Ma S2
M3
a B
2
M S1
a
1
δ
O
δ
1 δ2 δ3= π− δ2π
Figura 2.66: Caz limită de stabilitate dinamică.
Dacă se face însă, începând din punctul (Ma1, δ1), un salt de cuplu egal cu Ma3
0 Ma1, astfel încât Ma3>Ma2, maşina iese din sincronism. De asemenea, dacă iniţial
maşina funcţiona în gol şi se făcea saltul de cuplu tot până la Ma2, maşina iese
din sincronism, deoarece aria triunghiului curbiliniu OM a2B este mai mare decât
aria S2. Aşadar, stabilitatea dinamică a maşinii sincrone depinde atât de valoarea
iniţială a cuplului, cât şi de mărimea saltului de cuplu.
Forţarea excitaţiei
0 mărire a rezervei de stabilitate dinamică se face prin aşa-numitul fenomen
de forţare a excitaţiei în momentul apariţiei saltului de cuplu, când caracteristica
unghiulară devine ca aceea desenată punctat în Fig. 2.64 şi când aria S 2 se măreşte
considerabil, maşina având o rezervă de stabilitate dinamică mai mare. Forţarea
excitaţiei durează un timp relativ scurt până când pendulaţiile unghiului intern se
amortizează. După acest timp generatorul revine la excitaţia iniţială.
2.6.3.7. Scurtcircuit trifazat brusc la generatorului sincron
Acest tip de scurtcircuit se întâlneşte când cele trei faze U, V, W ale

generatorului sunt scurtcircuitate simultan. Consecinţele negative ale
scurtcircuitului trifazat sunt: scăderea tensiunii la bornele generatorului până la
valoarea zero; curenţi mari de scurtcircuit, în primul moment, care conduc la forţe
electrodinamice mari în capetele de bobină ale generatorului, ce le pot deteriora ;
cuplul electromagnetic tranzitoriu foarte mare, care solicită foarte mult arborele
maşinii.
Curenţii de scurtcircuit
Calculul curenţilor de scurtcircuit se poate face considerând maşina liniară,
curenţii iniţiali (de regim permanent) nuli, se presupun constante viteza de rotaţie a
rotorului şi tensiunea de excitaţie. Generatorul nu are fir neutru, deci iU + iV + i W =
0. Pentru determinarea curenţilor de scurtcircuit ai generatorului se folosesc
ecuaţiile Park ale generatorului care se descriu în lucrarea [2.26] Calculul curenţilor
de scurtcircuit ai generatorului sincron, se face aplicând transformata Laplace
ecuaţiilor Park. De exemplu, pentru curentul iU(t) din faza de referinţă, se găseşte
expresia generală [2.26]:
 t 1 t
2
1  1 1 −T  1 −T  ' "
i (t)=E + − e d − e d ⋅
o  '   ' 
 X d  Xd
U
X
d  Xd
"
d   X
 
t
Eo 2  1 
1  −T
 a
⋅ cos(ωt + γ ) − 2  X" +X " e ⋅ cos γ (2-69)

q
 d 
E 2 1 1 − t
⋅ cos(2ωt +
o   Ta
− 2  X "
− X "
 e γ)
 d q
în care Eo este t.e.m. pe fază la mersul în gol, unghiul γ reprezintă unghiul

dintre axa rotorică (d) şi axa fazei de referinţă U, în momentul producerii
scurtcircuitului. Constantele de timp Td' şi Td
"
se numesc tranzitorii şi
' "
supratranzitorii, Ta este constanta de timp aperiodică, reactanţele Xd , Xd , Xd
sunt reactanţele longitudinală de regim permanent respectiv de regim tranzitoriu şi
"
supratranzitoriu, iar Xq , Xq sunt reactanţele transversală de regim permanent
respectiv de regim supratranzitoriu. Toate aceste mărimi sunt caracteristice
generatorului sincron şi se dau în cartea tehnică a acestuia. Aceste mărimi se
exprimă, de cele mai multe ori, în unităţi relative. Reactanţele sincrone se
raportează la impedanţa nominală de fază a maşinii Znf, definită de relaţia Znf =
Unf/Inf. De exemplu, reactanţele sincrone longitudinale, exprimate în unităţi
relative, au expresiile:
Xd X" X"
xd  [ u.r ] , x'd  [ u.r ] , x"d 
d
[ u.r ] d
(2-70)
Z Z Z
nf nf nf
Curenţii de regim tranzitoriu de pe celelalte faze statorice V şi W se deduc cu

uşurinţă. Pentru faza V, se înlocuieşte în relaţia (2.69) unghiul γ cu γ - 120°, iar
pentru faza W în loc de unghiul γ se pune γ - 240°.
În tabelul 2.5, se prezintã valorile uzuale raportate ale parametrilor maşinilor
sincrone, funcţionând în regim de generator.
Tabelul 2.8
Valorile uzuale ale parametrilor maşinilor sincrone
Parametrul Turbogeneratoare bipolare Hidrogeneratoare cu înfãşurãri de
amortizare
xd [u.r] 0,95... 1,45 0,60... 1,45

xq [u.r] 0,92... 1,47 0,40... 1,00
'
xd [u.r] 0,12... 0,21 0,20... 0,50
"
xd [u.r] 0,07... 0,14 0,13... 0,35
"
x [u.r] 0,08... 0,15 0,13... 0,35
q
r [u.r] 0,003... 0,008 0,003... 0,008
Td [sec] 2,80... 6,20 1,50... 9,50

'
Td [sec] 0,35... 0,90 0,50... 3,30
"
Td [sec] 0,02... 0,05 0,01 ... 0,035
Şocul maxim de curentde scurtcircuit din faza U se deduce din expresia

(2.72), luând în seamă cel mai defavorabil caz şi anume acela pentru care se
neglijează amortizările pe exponenţiale (toate exponenţialele se consideră egale cu
" "
unitatea) şi se consideră: cos(ωt + γ) = 1, cosγ = -1, X d  X q . În aceste condiţii,
curentul maxim posibil de scurtcircuit este:
(ik )max.  (2Eo 2) / Xd" (2-71)

*
Acest şoc de curent se obţine după timpul t = (2π - γ)/ω de la producerea
*
scurtcircuitului şi, cum γ = π, rezultă t = π/ω, adică după o semiperioadă. Curentul de
scurtcircuit, de regim permanent Ikm (valoare de vârf), se obţine tot din expresia
(2.69), făcând timpul să tindă către infinit (exponenţialele sunt nule), deci:
Ikm  (Eo 2) / Xd (2-72)
Şocul maxim de cuplu la scurtcircuit. În regimul de scurtcircuit permanent,
curenţii statorici sunt practic reactivi, deoarece rezistenţa înfăşurării este foarte
mică în raport cu reactanţa sincronă. În această situaţie, cuplul electromagnetic al
generatorului este foarte mic. În regim tranzitoriu de scurtcircuit însă, cuplul
electromagnetic poate înregistra şocuri importante. Aceste şocuri se obţin după un
sfert de perioadă de la producerea scurtcircuitului şi se calculează cu valorile
curenţilor şi fluxurilor din acel moment. Cuplul electromagnetic maxim nu depinde
de mărimea unghiului γ şi are în cel mai defavorabil caz valori situate în intervalul
(6 ... 10) Mn. Se cunosc cazuri când arborii generatoarelor au fost distruşi la
producerea unui scurtcircuit.
2.6.3.8 Scheme de conectare ale generatoarelor sincrone la reţea
Generatoarele sincrone, cuplate direct la reţea s-ar putea folosi în sistemele

eoliene doar la viteză constantă a vântului. Acest lucru nu este posibil practic. De
aceea toate schemele cu generatoare sincrone se folosesc împreună cu un convertor
electronic format din redresor, circuit intermediar de curent continuu, invertor şi
filtru, aşa cum se arată în Fig.2.67 [2.47].
În cazul generatoarelor sincrone cu excitaţie constantă, amplitudinea şi
frecvenţa tensiunii la borne, depind de viteza de rotaţie a arborelui. Din acest motiv,
conectarea la reţea trebuie să se realizeze prin intermediul unui convertor static de
tensiune şi frecvenţă (CSTF) indirect, compus dintr-un redresor, un circuit
intermediar de c.c. şi un invertor. Acesta este modul clasic de utilizare a maşinii
sincrone. Aceasta poate fi cu excitaţie electromagnetică sau cu magneţi permanenţi.
Se poate renunţa la multiplicatorul mecanic, dacă se utilizează un generator sincron
cu număr mare de poli (turaţie mică de sincronism).
Figura 2.67:Schema de conectare la reţea a unei eoliene cu generator sincron.
2.6.4. Generatoare de curent continuu (c.c.)

Generatoarele de curent continuu se întâlnesc mai rar în sistemele eoliene de
producere a energiei electrice. Ele se folosesc doar la puteri mici sau foarte mici,
datorită fiabilităţii mai scăzute a acestora datorită existenţei colectorului şi a
sistemului de perii, care pot conduce la avarii.
2.6.4.1. Elemente constructive ale generatoarelor de c.c.
Generatoarele de c.c. sunt formate din două părţi: o parte fixă numită stator şi
0 parte mobilă numită rotor. Din punct de vedere electromagnetic, statorul este
inductorul, iar rotorul este indusul [2.27].
Statorul maşinii este format dintr-o carcasă din oţel masiv (cu rol şi de jug
statoric, pentru închiderea fluxului magnetic constant în timp) şi este echipat cu 2p
poli principali (sau de excitaţie) şi 2p poli auxiliari (sau de comutaţie). Pe părţile
laterale ale statorului, se fixează scuturile laterale, cu ajutorul cărora se centrează,
pe axul maşinii, subansamblul rotor. Pe polii principali se găsesc înfăşurările de
excitaţie, confecţionate din bobine concentrate din conductoare din cupru. Între
polii principali, se aşează polii auxiliari, care au rolul de a anihila câmpul magnetic
de reacţie a indusului din zona interpolară, adică, în final, de a reduce scânteile la
colector. Înfăşurările polilor auxiliari sunt parcurse de curentul continuu IA.
Rotorul este format din arbore, armătura feromagnetică rotorică, alcătuită din
tole crestate la exterior, înfăşurarea rotorică situată în crestăturile rotorice şi închisă
prin intermediul unei piese speciale numite colector. Colectorul este format din
lamele conductoare din cupru (la care se leagă capetele bobinelor rotorice), lamele
dispuse în coroană cilindrică şi separate de lamele izolante. Pe colector, se găsesc
periile maşinii, în număr par, egal cu numărul de poli ai maşinii, perii confecţionate
din grafit, prin intermediul cărora se alimentează înfăşurarea rotorică.
În schemele electrice, maşina de c.c. este reprezentată ca în Fig. 2.66, în

care se prezintă şi marcarea bornelor înfăşurărilor.
A1 A
1
F1 F2 E1 E2
o o o o
A A2
a. 2 b.
A
D1 D2 1 A1
o o E1 E2
o o o o
D
A2 1 D2
c. d. A2
Figura 2.68:Semne convenţionale pentru maşina de c.c.: a - cu excitaţie

independentă; b - cu excitaţie derivaţie; c - cu excitaţie serie; d - cu excitaţie mixtă.
2.6.4.2. Principiul de funcţionare al generatorului de c.c.
Pentru ca maşina de c.c. să devină generator trebuie să îndeplinească două

condiţii: să fie antrenată din exterior şi să fie excitată. Se va prezenta principiul
de funcţionare al generatorului de c.c. pe cel mai simplu tip de generator, a cărui
schiţă este prezentată în Fig. 2.69.
F.R.
weIe
N
.
γ
F.S.
axă de referinţă
. (fixă faţă de stator)

linie de câmp S
Figura 2.69: Schiţa unui generator bipolar de c.c.

Generatorul are 2 poli (p = 1), iar înfăşurarea rotorului este formată dintr-o
singură spiră, antrenată din exterior cu o viteză unghiulară constantă Ω.
Repartiţia spaţială a câmpului magnetic de excitaţie arată ca în Fig. 2.68.
Unghiul γ este unghiul electric dintre axa de referinţă FS (fixă faţă de stator) şi axa
spirei rotorice FR (fixă faţă de rotor), fiind dat de relaţia γ = pΩ t în care p este
numărul de perechi de poli ai maşinii.
B o (γ )
Bo
π γ
Ο
τ 2π
Figura2.70:Câmpul magnetic de excitaţie.
T.e.m. indusă în spira rotorică este egală cu suma celor două tensiuni induse în
laturile active ale spirei, situate în crestăturile rotorice, având expresia:
e( t ) = 2 Bo ( γ )li v = 2 Bo ( pΩ t )li v (2-73)
în care v este viteza periferică (tangenţială) a spirei şi li este lungimea părţii
active a spirei, aşezată în crestătură (lungimea ideală). Prin urmare, variaţia
câmpului magnetic în spaţiu Bo(γ) din Fig.2.68 reprezintă, la altă scară, variaţia în
timp a tensiunii induse în spiră e(t).
IA
M o
Re E
o o G R UA
Ω A
Ie o
o o Ma
Ue
Figura 2.71:Colectorul maşinii de c.c Figura 2.72: Schema electrică a

generatorului cu excitaţie
separată.
Tensiunea electromotoare e(t) indusă în spiră este alternativă. Această tensiune

este redresată mecanic de colectorul generatorului, de formă cilindrică,
format din lamele izolante şi lamele conductoare. Tensiunea continuă este culeasă
la două perii şi transmisă sarcinii generatorului, care poate fi o reţea de c.c. sau un
consumator izolat. În Fig. 2.69 se prezintă o fotografie a unui colector împreună cu
legăturile înfăşurării rotorice la lamelele de colector.
2.6.4.3. Generatorul de c.c. cu excitaţie independentă (separată)
După modul de conectare a înfăşurării de excitaţie, generatoarele de c.c. pot fi

cu excitaţie independentă şi cu excitaţie derivaţie (autoexcitate). Generatoarele
serie nu se folosesc practic, deoarece au zone de instabilitate. Schema electrică a
unui generator de c.c. cu excitaţie independentă (separată) este prezentată în Fig.
2.72, în care cu UA şi IA s-au notat tensiunea şi curentul (valori continue) de la
bornele rotorice ale generatorului (de la perii). S-au mai notat: RA, Re-rezistenţele
înfăşurării indusului şi excitaţiei; Ue, Ie - tensiunea şi curentul înfăşurării de
excitaţie;E-t.e.m. indusă în înfăşurarea rotorică; Ω - viteza unghiulară a rotorului.
Ecuaţiile generatorului în regim permanent
Aceste ecuaţii se vor scrie considerând regula de la receptoare pentru circuitul
de excitaţie şi regula de la generatoare pentru circuitul rotoric:
U =E−R I −
A A A Up M = kΦI A
Ue = Re Ie Φ= f(Ie) (2-74)
E = kΦΩ M + M m + M Fe = M a
În ecuaţiile (2.74), Up reprezintă căderea de tensiune pe perechea de perii, Mm
şi MFe sunt cuplurile corespunzătoare frecărilor mecanice, respectiv pierderilor în
fierul armăturii rotorice, Φ = f(Ie) este funcţia care exprimă analitic caracteristica
de magnetizare a generatorului. Dacă maşina este liniară, funcţia de mai sus este o
dreaptă de ecuaţie Φ = kΦIe, în care kΦ se numeşte constanta de flux.
Bilanţul de puteri active al generatorului
Bilanţul de puteri se obţine pornind de la ultima relaţie din sistemul (2.74),
amplificată cu viteza unghiulară Ω: MΩ + M m Ω + M Fe Ω = M a Ω .
Puterea P = MΩ reprezintă puterea electromagnetică a maşinii, fiind valoarea
puterii care trece din rotor în stator, la nivelul întrefierului. Puterea P1 = MaΩ este
puterea activă absorbită de generator pe la ax, Pm = MmΩ reprezintă pierderile
mecanice şi PFe = MFeΩ sunt pierderile în miezul rotoric. Puterea electromagnetică
se scrie P = EIA. Ecuaţia de bilanţ de mai sus capătă forma:
+ )
P+P +P = P  (U + R I U I +P +P =P (2-75)
mFe 1 A A A p A mFe 1
În Fig. 2.73, se prezintă o diagramă sugestivă a bilanţului de puteri active ale
generatorului de c.c. cu excitaţie separată.
P MΩ P=EI P=U I
A 2 AA
1
= a
2
P =U I PJ = RA IA
2 P P
Ue IeR e IeFe m p p A
Figura 2.73: Bilanţul de puteri al generatorului de c.c. cu excitaţie independentă
2.6.4.4. Scheme de cuplare la reţea a generatorului de c.c.
Generatoarele de curent continuu se folosesc la sistemele eoliene de putere

mică şi pot avea excitaţie electromagnetică sau excitaţie cu magneţi permanenţi.
Convertor de
frecvenţă
Transformator

GCC
∼
Reţea de
distribuţie de turaţie
Multiplicator
Turbină Condensatoare
Figura 2.74: Schema generală de cuplare la reţea a unui generator de c.c.
Schema de conectare la reţea este prezentată în Fig. 2.74 şi conţine între

generator şi reţea un convertor de frecvenţă, cu comutaţie de la reţeaua trifazată şi
un transformator de adaptare a tensiunii generatorului la tensiunea reţelei. În plus în
schemă se mai pune şi o baterie trifazata de condensatoare conectată între
convertorul de frecvenţă şi transformator [2.47].
2.6.5. Probleme speciale privind generatoarele eoliene

2.6.5.1.Generatoare asincrone cu dublă alimentare fără perii
Generatoarele asincrone cu dublă alimentare, cunoscute sub denumirea
englezească DFIG (Double Fed Induction Generator) sunt în general cu inele
colectoare şi cu perii pe rotor. Există posibilitatea realizării de asemenea
generatoare fără inele şi fără perii, cu denumirea prescurtată englezească BDFIG
(Brushless Double Fed Induction Generator). Astfel de generatoare au pe stator
două înfăşurări trifazate diferite, având număr diferit de perechi de poli [2.9], [2.7].
Reţea Înfăşurarea
AC/DC/A de putere
DC
Convertor de Convertor de
c.a. de reţea c.a. de rotor
(AC) comandă (AC)
Înfăşurarea
auxiliară
i
Senzor
Sistem de
u, i ωr de viteză
comandă u, i
Figura 2.75:Schema generatorului asincron dublu alimentat fără perii –BDFIG.

O înfăşurare este de putere având numărul de perechi de poli pp, iar cealaltă
înfăşurare este auxiliară (de comandă), având numărul de perechi de poli pa.
Pulsaţia mărimilor electrice (tensiuni, curenţi) din înfăşurarea de putere este ω p
(egală cu pulsaţia reţelei la care este conectat generatorul) şi pulsaţia mărimilor din
înfăşurarea auxiliară este ωa (generată de sistemul de comandă). Rotorul
generatorului este în colivie. Schema electrică a BDFIG este dată în Fig. 2.73.
Cele două înfăşurări trifazate statorice de putere şi auxiliară sunt conectate la
reţeaua la care este cuplat generatorul, cea de putere este conectată direct iar cea
auxiliară prin intermediul unui convertor bidirecţional AC/DC/AC cum se vede şi
în Fig. 2.75.
Principiul de funcţionare al BDFIG se bazează pe funcţionarea „sincronă”
0 generatorului, care constă în faptul că ambele înfăşurări trifazate statorice trebuie
să inducă în rotor curenţi de aceeaşi pulsaţie.
ω =ω
rp ra (2-76)
în care ωrp este pulsaţia curenţilor rotorici induşi de înfăşurarea de putere
având expresia: ωrp = ωp − ppωr şi ωra este pulsaţia curenţilor induşi de
înfăşurarea auxiliară având expresia: ωra = −ωa + paωr . Cu ω r s-a notat viteza
unghiulară electrică a rotorului. Pentru îndeplinirea condiţiei (2.73), sistemul de
comandă al generatorului trebuie, la orice viteză unghiulară electrică a rotorului
generatorului ω r , să comande pulsaţia ωa a mărimilor electrice din înfăşurarea
auxiliară (de comandă) astfel încât să verifice relaţia: .
ωa = ( pp + pa )ωr − ωp (2-77)
Comparaţie între generatoarele DFIG şi BDFIG

Această comparaţie se poate face după mai multe criterii, printre care se pot
aminti următoarele [2.67]:
0 criteriul siguranţei în funcţionare este net în favoarea BDFIG, deoarece
acesta nu are inele colectoare şi nici perii, deci fiabilitatea lui este superioară în
raport cu DFIG. De fapt acest criteriu este singurul în favoarea BDFIG, toate
celelalte fiind în favoarea lui DFIG. Sunt situaţii în care existenţa periilor şi a
inelelor colectoare nu este permisă, de exemplu în medii explozive sau grizutoase.
În această situaţie folosirea BDFIG este obligatorie;
1 criteriul randamentului, din care rezultă că randamentul BDFIG este mai
scăzut decât al DFIG, cu câteva procente şi anume cu cât viteza vântului este mai
redusă cu atât diferenţa între randamente este mai mare. De exemplu, la viteză
scăzută diferenţa este de circa 7 procente iar la viteza mare este de numai un
procent;
2 criteriul curentului, din care rezultă că în convertoarele electronice ale
BDFIG curenţii sunt cu aproximativ 20 % mai mari decât în convertoarele
electronice ale DFIG.
2.6.5.2. Oportunitatea eliminării multiplicatorului de turaţie
Turaţia turbinelor eoliene este redusă şi variază între câteva zeci şi câteva sute
de rotaţii pe minut. Soluţia tehnică aplicată în prezent este folosirea unui
multiplicator de turaţie care să mărească turaţia generatorului la valori de peste
1000 rot/min. Acest lucru conduce la micşorarea gabaritului generatorului electric
al sistemului eolian. Folosirea multiplicatorului mecanic de turaţie implică unele
dezavantaje printre ca se pot aminti:
23 Scăderea randamentului sistemului datorită pierderilor care se produc în
multiplicator;
24 Creşterea costului de întreţinere odată cu creşterea complexităţii legăturilor
mecanice ale sistemului;
25 Scăderea fiabilităţii sistemului deoarece multiplicatorul mecanic necesită o
ungere corespunzătoare, iar condiţiile meteo pot influenţa funcţionarea optimă sau
chiar pot duce la blocarea sistemului;
26 Zgomotul produs de multiplicator este supărător în cazul în care sistemul
este aşezat în zone locuite. Astfel, zgomotul produs de sistemele energetice cu
turaţii reduse este mai mic decât în cazul sistemelor energetice cu multiplicator
mecanic, multiplicatorul mecanic fiind un element determinant în zgomotul global
produs de întregul sistem.
Având în vedere cele menţionate mai sus soluţia către care se tinde este aceea
a eliminării multiplicatorului de turaţie şi realizarea unui generator de turaţie
redusă care are un număr mare de perechi de poli (peste 10 perechi în mod uzual).
În acest fel, chiar dacă gabaritul generatorului creşte (în special în diametru) şi
greutatea acestuia creşte şi ea, totuşi greutatea generatorului de turaţie redusă este
mai mică decât greutatea sistemului multiplicator, cuplaj mecanic şi generator de
turaţie ridicată. Acesta sunt motivele pentru care constructorii de sisteme eoliene
încep să prefere soluţia cuplării directe a generatorului la turbina eoliană şi
eliminarea multiplicatorului de turaţie [2.21].
Din motive de compactizare a soluţiei mecanice, în cazul în care sistemul are
prevăzut şi transformator de ridicare a tensiunii înainte de cuplarea la reţea, acesta
se montează în nacela sistemului, la înălţime, ca şi convertizorul electronic dintre
generator şi transformator, dacă acest convertizor există. Soluţia nu complică
suplimentar construcţia turnului mecanic al sistemului, deoarece rezistenţa
mecanică a turnului permite şi plasarea la înălţime a transformatorului electric.
2.6.5.3. Generatoare sincrone cu magneţi permanenţi sau hibride
La puteri mici generatoarele eoliene pot fi de tip sincron cu magneţi

permanenţi [2.29], [2.64]. Acestea se folosesc adesea în locuri izolate pentru
acţionarea unor pompe folosite la sistemele de irigaţii, pentru încărcarea bateriilor
de acumulatoare folosite ca mijloace de stocare a energiei. Generatoarele cu
magneţi permanenţi nu au posibilitatea reglării tensiunii şi nici a puterii debitate
deoarece solenaţia de excitaţie nu poate fi variată. În schimb ele sunt mai robuste şi
nu necesită sursă de curent continuu pentru alimentarea înfăşurării de excitaţie şi
nici inele colectoare şi perii.
Prezenţa magneţilor permanenţi este însoţită de apariţia unor fenomene
negative cum ar fi cuplurile parazite (cogging torque) sau posibilitatea
demagnetizării acestora. Cuplurile parazite produse de magneţii magneţi sunt
oscilante în jurul unei anumite valori cu un riplu oarecare. Riplurile de cuplu pot fi
reduse, într-o anumită măsură, prin înclinarea pachetului statoric. Prin aceasta cresc
însă şi fluxurile magnetice de scăpări dintre magneţii permanenţi si implicit cresc şi
pierderile electrice din generator. Cealaltă problemă legată de prezenţa magneţilor
permanenţi este dată de posibilitatea demagnetizării termice a magneţilor, mai ales
în cazul scurtcircuitării înfăşurării statorice.
Scăderea preţului de producţie al magneţilor de mare energie, din NdFeB,
conduce la folosirea pe scară largă a acestora şi la construcţia unor generatoare
sincrone cu magneţi permanenţi cu puteri din ce în ce mai mari. Aceste generatoare
au randamentul cu câteva procente mai mare decât generatoarele cu excitaţie
electromagnetică.
Creşterea calităţii generatoarelor sincrone cu magneţi permanenţi se poate
realiza în cazul generatoarelor hibride, care pe lângă sistemul de magneţi
permanenţi, utilizează şi excitaţie electromagnetică, puternic reglabilă în ambele
sensuri. În acest fel dezavantajele generatoarelor cu magneţi permanenţi sunt
eliminate.
Generatorul sincron hibrid este utilizat pentru dotarea echipamentelor electrice

de conversie a energiei eoliene în vederea furnizării de energie electrică, fie în
paralel cu o baterie electrică de acumulatoare, fie într-o reţea electrică, fie direct
unor consumatori casnici sau industriali. În acest fel, generatorul sincron hibrid
trebuie privit, în funcţionarea lui în ansamblul sistemului eolian în care este
incorporat, împreună cu echipamentul auxiliar de reglare a tensiunii în raport cu
turaţia şi cu sarcina electrică, echipament care să permită atât redresarea pentru
încărcarea bateriilor tampon cât şi inversarea pentru alimentarea consumatorilor de
tip electric (motoare electrice, aparatură electrocasnică) şi dispecer automat pentru
deconectare, într-o succesiune prestabilită a receptoarelor, în ordinea inversă a
importanţei, în cazul scăderii puterii primare disponibile.
Caracteristicile electrice ale generatoarelor hibride sunt următoarele:
5888 Caracteristica la funcţionarea în gol, definită pentru diferite turaţii
de antrenare, Eo = f(ie) pentru n = constant, care reprezintă o familie de curbe saturate;
5889 Caracteristicile de reglajie = f(I) pentru n = constant şi U =
constant reprezintă curbele care dau necesarul de solenaţie de magnetizare pentru a
obţine o tensiune constantă (necesară pentru alimentarea consumatorilor de sarcină
şi încărcarea bateriei electrice de acumulatoare);
5890 Caracteristica în sarcinăI = f(n) la ie ≈ iemax şi U = constant, care
scoate în evidenţă capacitatea generatorului sincron hibrid de a-şi îndeplini funcţia
cerută de echipamentul electric de conversie a energiei eoliene.
Generatoarele hibride prezintă câteva avantaje cum ar fi: cuplajul direct la
arborele turbinei eoliene, ceea ce înseamnă un randament mai bun; simplificarea
redresorului, care din redresor comandat devine un redresor necomandat;
compensarea variaţiei turaţiei prin reglajul tensiunii generatorului, realizate cu
ajutorul înfăşurării de excitaţie electromagnetica; putere mai mare pe unitatea de
volum.
2.7. Convertoare electronice pentru

condiţionarea surselor de energie eoliană
2.7.1. Compensatoare statice de energie reactivă
În orice reţea electrică industrială, se impune reglarea valorii tensiunii într-o
gamă îngustă faţă de valoarea ei nominală. De regulă se admit variaţii în gama de
-10% până la+5% în jurul valorii nominale. În plus, se doreşte existenţa unei
sarcini echilibrate pe toate cele trei faze, cu scopul eliminării secvenţeloromopolare
ale curentului care produc consecinţe nedorite precum pierderi Joule suplimentare,
cupluri pulsatorii în genereatoare şi turbine, etc. Datorită fluctuaţiilor de sarcină ale
sistemului pot să rezulte tensiuni care să depăşească limitele acceptabile. Deoarece
impedanţa internă a sistemului de tensiune alternativă văzută de sarcină este în
principal inductivă (pentru că liniile de transmisie şi distribuţie, transformatoarele,
generatoarele, etc., prezintă impedanţă inductivă pentru alimentare la frecvenţa de
50Hz/60Hz), schimbul de putere reactivă cu sarcina prezintă efectul advers în

reglarea tensiunii.
Se consideră un sistem monofazat prezentat în Fig. 2.76.a cu ajutorul schemei
echivalente Thévenin, unde impedanţa internă a sistemului de curent alternativ se
presupune a fi pur inductivă. Figura 2.76.b prezintă diagrama fazorială pentru o
sarcina inductivă de putere P + jQ de curent I = I p + jIq , aflată sub tensiunea
Ut presupusă a fi de valoare nominală. O creştere cu Q a puterii reactive
absorbită de sarcină produce pentru componenta reactivă a curentului o creştere la
valoarea Iq + Iq , în timp ce componenta I p se presupune a fi neschimbată. Pentru
cazul de creştere a puterii reactive Q mărimile din diagrama fazorială din Fig.
2.74.b sunt reprezentate cu indicele superior prim (´), iar tensiunea de sarcină Ut
este aleasă pentru simplificare drept fazor de origine; mărimea internă a
sistemului de tensiune alternativă Us rămâne aceiaşi. Diagrama fazorială din Fig.
2.74.b prezintă o scădere a tensiunii de sarcină cu Ut , cauzată de creşterea puterii
reactive a sarcinii. În acest caz, chiar dacă I p rămâne constant, puterea activă P va
scădea datorită reducerii tensiunii Ut . Pentru comparaţie, Fig. 2.76.c prezintă

diagrama fazorială în care procentul de modificare al valorii I p are aceiaşi valoare
cu procentul de modificare al valorii Iq din Fig. 2.74.b, în timp ce Iq este presupus
nemodificat. Figura 2.74.c arată că variaţia de tensiune Ut este mai

mică la variaţia I p .
Cele mai multe sisteme utilizează pentru corecţia factorului de putere grupuri
de capacităţi, a căror comutare este realizată de contactori pentru compensarea
variaţiilor mici ale puterii reactive şi menţinerea factorului de putere la valori cât
mai aproape de valoarea unu. Motivele corecţiei factorului de putere sunt
următoarele: (1) se facilitează reglarea sistemului de tensiuni în interiorul gamei –
10%,+5% în jurul valorii nominale şi (2) un factor de putere unitar pentru sarcină,
combinaţiile de capacităţi producând cea mai mică variaţie a amplitudinii
curentului pentru o putere activă impusă. În consecinţă, se reduc pierderile Joule
2
I R în echipamentele alimentate la sistemul de curent alternativ.
Figura 2.76: Efectul curenţilor Ip şi Iq asupra tensiunii de sarcină Ut:

a – circuitul echivalent; b – modificarea curentului Iq; c – modificarea
curentului Ip
În această secţiune, obiectivul principal este prezentarea convertoarelor statice

de energie reactivă care, prin utilizarea unui sistem electronic, pot realiza controlul
rapid al energiei reactive. Convertarele statice de putere reactivă se folosesc pentru
prevenirea vărfurilor de tensiune produse de sarcini industriale precum cuptoare de
furnal cu arc electric, care produc variaţii rapide ale puterei reactive precum şi o
dezechilibrare a sistemului trifazat. O altă utilizare a convertoarelor statice de
putere reactivă este la reglarea dinamicii tensiunilor în vederea asigurării stabilităţii
la interconectarea a două sisteme de curent alternativ, cum ar fi interconectarea
sistemele eoliene cu utilitaţile.
Există trei tipuri de bază de convertoare statice de putere reactivă:
23Inductoare controlate cu tiristoare - ICT
24Capacităţi comutate cu tiristoare - CCT
25Convertoare de comutaţie cu elemente minimale de stocare a energiei.
O grupare hibridă potrivit aleasă de ICT şi CCT poate conduce la minimizarea
pierderilor de mers în gol.
2.7.1.1. Inductoare controlate cu tiristoare

Inductoarele controlate cu tiristoare funcţionează ca şi inductoarele variabile
pentru care puterea reactivă absorbită poate fi variată foarte rapid. Sistemul
necesită putere reactivă inductivă sau capacitivă, în funcţie de condiţiile de
funcţionare ale sistemului energetic. Această necesitate poate fi acoperită prin
montajul paralel al ICTurilor cu o grupare de capacităţi.
Principiul de bază al ICTurilor poate fi uşor înţeles cu ajutorul circuitului
monofazat din Fig. 2.77.a, în care un inductor L este conectat la o sursă de curent
alternativ cu ajutorul unui comutator bidirecţional, format dintr-un montaj
antiparalel de tiristoare.
Figura 2.77: Principiul de bază al ICT:

a - ICT monofazat; b - 0 <α < 900; c - α = 1200; d - α = 1350
Dacă se presupune că valoarea rezistenţei inductorului este neglijabilă, în

regim stabilizat curentul inductorului poate fi obţinut ca funcţie de unghiul α de
comandă al tiristoarelor. Se utilizează aceeaşi valoare a unghiului α pentru
comanda celor două tiristoare.
Conform Fig. 2.77.b, cazul unghiului de comandă al tiristoarelor α  0 este

echivalent cu înlocuirea tiristoarelor cu diode. Pentru ω = 2π f , se obţine un curent
sinusoidal i L a cărui valoare efctivă este egală cu:
Us
I L =IL1= ; ω=2π f, (2-78)
ωL
unde curentul inductorului constă numai din fundamentala frecvenţei, fără
armonici. Dearece i L este defazat în urma tensiunii Us cu 90º, după cum se
observă în Fig. 2.77.b, unghiul de comandă α în gama 0–90º nu modifică i L ,
valoarea sa efectivă rămânând aceeaşi cu valoarea din (2.78).
Dacă unghiul de comandă α creşte peste 90º, i L poate fi controlat după
cum se prezintă în Fig. 2.77.c şi Fig. 2.77.d pentru valori α egale cu 120º şi
respectiv 135º. Pe măsura ce unghiul de comandă α creşte I L 1 se reduce,
permiţând astfel controlul valorii inductorului conectat la tensiunea de sarcină,
astfel încât:
L  Vs
eff (2-79)
ωI L1
Utilizând transformata Fourier se calculează fundamentala:
I Vs 1
L1 = 2π − 2α + sin 2α  π ≤α ≤π (2-80)
ωI
L1 2
Corespunzător, puterea reactivă absorbită de un ICT monofazat la frecvenţa
fundamentală este:
I V 1
L1 = s 2 π − 2α + sin 2α  π≤α≤π (2-81)
ωI
L1 2
Pentru unghiul de comandă α  90º , curentul inductorului nu mai este pur
sinusoidal, aşa cum se observă din formele de undă prezentate în Fig. 2.77.c. şi Fig.
2.77.d. Analiza Fourier a formei de undă a curentului inductorului i L indică
prezenţa armonicelor h de ordin 3, 5, 7, 9, 11, 13, .... a căror amplitudini raportate
la fundamentala I L 1 depind de α . Pentru a elimina armonicele superioare de
,ordinul trei şi multiplilor de trei, ICTurile trifazate se conectează în , celelalte
armonici închizându-se astfel prin inductoarele ICTurilor. Filtrarea armonicelor
rămase se realizează prin montarea în paralel cu ICTurile a capacităţilor.
2.7.1.2. Capacităţi controlate cu tiristoare

Figura 2.78 prezintă arhitectura sistemului care permite conectarea mai multor
(trei sau patru) capacităţi la sistemul de alimentare cu ajutorul comutatoarelor
bidirecţionale formate din tiristoare montate antiparalel.
Grupurile de capacităţi poate fi deconectat prin anularea impulsurilor de
comandă ale ambelor tiristoare. Curentul prin tiristoare se anulează în momentul în
care tensiunea condensatorului este maximă şi anume, la valoarea maximă a
tensiunii alternative a sistemului. Polaritatea tensiunii capacitive depinde de
momentul în care se face anularea impulsurilor de comandă ale tirirstoarelor. La
conectarea capacitoarelor, momentul de intrare în conducţie a tiristoarelor trebuie
să coincidă cu momentul în care tensiunea alternativă este maximă, pentru a se
evita astfel şocurile de curent. Mai mult, inductoarele, prezentate cu linie punctată
în Fig. 2.83, au scopul de limitare a supracurenţilor la conectare. Prin utilizarea
unui număr mare de comutatoare cu tiristoare care conectează grupuri mici de
capacităţi, este posibilă variaţia graduală a energiei reactive Qc .
Figura 2.78: Arhitectură CCT
2.7.1.3. Controlul puterii reactive instantanee cu ajutorul

convertoarelor de comutaţie
Schemele care asigură controlul static al puterii reactive prezentate anterior
conţin inductoare şi capacităţi de valori mari care permit acoperirea puterilor
reactive necesare. Totuşi, acestea nu asigură controlul instantaneu al puterii reactive
datorită timpilor morţi intrinseci.
Este cunoscut faptul că utilizarea convertoarelor statice (a invertoarelor şi a
redresoarelor) pentru controlul curentului alternativ se realizează cu ajutorul
buclelor de control al curentului. Un asemenea convertor este prezentat în Fig.
2.79. Curentul alternativ al convertoarelor de comutaţie este supus unui control
rapid al amplitudinii sau al fazei (avans sau întârziere de fază).
Figura 2.79: Convertor static pentru controlul puterii reactive instantanee
Pentru că puterea activă absorbită sau generată de aceste convertoare trebuie

să fie nulă acestea nu necesită surse de curent continuu. Se utilizează numai un
condensator de valoare mică pentru stocarea unui minim de energie. Pentru a putea
controla puterea reactivă, tensiunea continuă la bornele condensatorului este
menţinută constantă de un convertor cu funcţionare în comutaţie, care transferă
astfel suficientă putere activă sistemului de curent alternativ pentru compensarea
pierderilor proprii.
Calculatorul puterii reactive din Fig. 2.79 determină curenţii de refererinţă
* * *
ia , ib şi ic , pe care convertorul static trebuie să îi producă în bucla de curent.
Se precizează că se pot utiliza şi convertoare rezonante pentru reducerea pierderilor
de comutaţie ale convertorului.
2.7.2. Conectarea surselor alternative de energie şi a

sistemelor de stocare a energiei
Pentru conectarea surselor alternative de energie precum cele fotovoltaice,
eoliene, sau hidro de mici dimensiuni sunt necesare convertoare statice pentru
conversia puterii. Aceste convertoare sunt necesare şi pentru sistemele de stocare
de energie în scopuri utilitare (aşa numitele tampoane de salvare a vârfurilor de
energie) precum baterii, pile de combustie şi inductoare supraconductare de stocare
a energiei.
2.7.2.1. Arii de interconectare fotovoltaică

5888 arie de interconectare fotovoltaică este realizată prin conectrea în
serie şi în paralel a celulelor fotovoltaice solare. Aceste celule generează o tensiune
continuă atunci când sunt expuse la soare. Figura 2.80 prezintă caracteristicile i – u
ale unor asemenea celule supuse la nivele de insolaţii (intesităţi ale luminii solare)
şi temperaturi diferite. Figura 2.80 arată că aceste caracteristici, pentru o insolaţie şi
temperatură dată, constau din două segmente: (1) un segment (sursă) de tensiune
constantă şi (2) un segment (sursă) de curent constant. Curentul este limitat atunci
când celula este scurtcircuitată. Condiţia de transfer maxim de putere apare în
punctul de intersecţie a celor două segmente. Se caută ca acest punct să fie punctul
de funcţionare. Ideal, aria de celule solare produce un curent continuu neted, totuşi
reducerea de putere generată este relativ mică în prezenţa unui riplu de curent. Spre
exemplu, un riplu al vârfului de curent de 5% produce o scădere a puterii generate
mai mică de 1%.
Pentru asigurarea punctului de funcţionare la transfer maxim de energie, se
utilizează o metodă de perturbare şi ajustare; la intervale regulate de timp (o dată la
câteva secunde) curentul generat de celule este perturbat şi puterea rezultată este
observată. Dacă la creşterea curentului rezultă o mărire a puterii se continuă
creşterea curentului până când puterea începe să scadă. Pe de altă parte, dacă
creştera curentului produce o putere mai mică decât cea anterioară, se descreşte
curentul până când puterea îşi încetează creşterea şi începe să scadă.
Figura 2.80. Caracteristica I-U a celulelor solare, [2.72]

Aria de celule solare se interconectează cu izolare electrică la sistemul de c.a..

Curentul astfel generat trebuie să fie sinusoidal iar factorul de putere să fie unitar.
2.7.2.2. Interconectare monofazată

Este posibilă utilizarea frecvenţei industriale, convertoarele funcţionând în
regim de invertor, izolarea electrică realizându-se cu transformatoare de
50Hz/60Hz. Totuşi sunt necesare filtre pe partea de curent alternativ şi
compensatoare de putere reactivă deoarece curentul de ieşire conţine armonici care
modifică factorul de putere. Filtrele pe partea de curent alternativ pot fi realizate
prin utilizarea convertoarelor statice cu modulaţie în lăţime - PWM (filtre active).
Deoarece curentul de ieşire este în fază cu tensiunea sistemului de c.a. este posibilă
şi economică utilizarea unui transformator de înaltă frecvenţă pentru asigurarea
izolării electrice.
Figura 2.81: Interfaţă fotovoltaică de înaltă frecvenţă
Figura 2.81 prezintă schema de forţă circuitului care utilizeză un transformator

de înaltă frecvenţă. Tensiunea continuă de la intrare este folosită la producerea
tensiunii alternative de frecvenţă ridicată aplicată transformatorului. Tensiunea din
secundarul transformatorului este redresată prin intermediul unei punţi monofazate
cu diode, tensiunea continuă rezultată fiind conectată cu tensiunea de linie a
sistemului de c.a. cu ajutorul unui convertor monofazat cu tiristoare, cu stingere
naturală de la reţea care funcţionează în regim de invertor.
Deoarece se impune un curent de linie sinusoidal şi în fază cu tensiunea de
*
linie, aceasta este măsurată pentru a fi utilizată în stabilirea referinţei is a
curentului sinusoidal de linie. Amplitudinea sa este determinată de sistemul de
control al puterii maxime care utilizează algoritmul de căutare discutat anterior.
*
Curentul de sarcină is ponderat cu raportul de transformare este utilizat ca
referinţă de curent pentru invertorul de ieşire. Invertorul este controlat cu ajutorul
unei bucle de curent. Convertorul cu tiristoare din Fig. 2.79 poate funcţiona la
unghiuri γ de comutaţie foarte mici deoarece curentul care-l generează este

controlat la valori foarte mici atunci când tensiunea de linie trece prin zero.
2.7.2.3. Interconectare trifazată

Pentru niveluri de putere de câţiva kilowaţi, se preferă interconectarea
trifazată. Curentul alternativ sinusoidal la factor de putere unitar poate fi generat cu
ajutorul unui convertor în comutaţie de tip curent continuu – curent alternativ cu
control în curent. Este, de asemenea, necesară utilizarea un transformator trifazat de
50Hz/60Hz pentru a fi asigurată izolarea electrică.
2.7.3. Interconectare eoliană sau hidro de putere mică

În cazul eolian, puterea disponibilă generată variază cu puterea a treia a vitezei
vântului. Pentru hidro de putere mică, puterea disponibilă depinde de presiune şi
tipul de curgere. Pentru amândouă tipurile, eolian sau hidro de putere mică, se
impune ca viteza turbinei să varieze într-o gamă cât mai largă pentru a se atinge un
optim care este dependent de condiţiile de funcţionare. Acest lucru nu ar fi posibil
în cazul utilizării unui generator sincron care ar fi conectat direct la reţeaua de
50Hz/60Hz. În comparaţie cu genereatoarele sincrone, generatoarele asincrone
conectate la reţea pot funcţiona la variaţii ale vitezi într-o gamă mult mai largă.
Astfel, pentru a permite ansamblului generator – turbină o viteză variabilă cu
scopul optimizării puterii generate, ieşirea generatorului trifazat este redresată şi
apoi conectată la reţeaua trifazată cu ajutorul unui convertor static în comutaţie. În
schema de forţă prezentată în Fig. 2.82 este inclus şi un transformator de izolare de
50Hz/60Hz.
Datorită nivelului de putere de căteva sute de kilowaţi care este asociat cu
generatoarele eoliene sau cu generatoarele hidro mici, se preferă conectarea
trifazată cu sistemul de curent alternativ (reţeaua).
Figura 2.82: Interconectarea unui generator eolian/hidro

2.7.4. Interconectare Minnesota - topologie de

interconectare cu reţeaua a sistemelor fotovoltaice,
eoliene şi a pilelor de combustie
O topologie unică de interconectare care utilizează numai un invertor cu
tiristoare şi două comutatoare comandate, a fost dezvoltată în Minnesota pentru
alimentarea cu energie a sistemelor trifazate de la sisteme de celule fotovoltaice,
eoliene sau de la pile de combustie. Curenţii generaţi în sistemul trifazat sunt
sinusoidali, la un factor de putere unitar.
Figura 2.83: Topologie nouă pentru interconectarea sistemul de c.a., [2.57]

Schema de forţă a circuitului este prezentată în Fig. 2.83.a, iar formele de undă
ale tensiunii şi ale curentului sunt prezentate în Fig. 2.83.b, pentru o valoare a
factorului de distorsiune - THD de numai 3,4%.
Principiul de funcţionare este descris în [2.57]. Printr-un controlul potrivit se

poate ajusta continuu factorul de putere (capacitiv, unitar sau inductiv) şi se pot
elimina complet erorile care pot apărea datorită comutaţiei.
2.7.5. Interconectarea sistemelor de stocare a energiei

sistemul de c.a.
Utilizarea pilelor de combustie, a bateriilor şi inductoarelor supraconductoare
de stocare a energiei reprezintă metode care trebuie luate consideraţie pentru
reducerea efectelor vârfurilor de sarcină ale sistemului de c.a. Spre exemplu, este
de dorit un randament cât mai mare al generatoarelor (precum cele nucleare sau
cele pe combustibili inferiori) pe tot parcursul funcţionării lor. Totuşi sarcina
sistemelor de c.a. nu rămâne constantă tot timpul zilei şi fluctuează din motive
diverse. Pentru satisfacerea vârfurilor de sarcină au fost utilizate generatoare pe
bază de combustibili fosili precum gazul sau ţiţeiul denumite generatoare de
intervenţie, care datorită preţului combustibililor, sunt scumpe. O alternativă la
acestea este reprezentată de stocarea energiei produsă de generatoare mai eficiente
pe durata de incărcare redusă a acestora şi de livrarea acestei energii pe durata
vârfurilor de sarcină, astfel reducând sau eliminând centralele de intervenţie pe
bază de gaz sau ţiţei. Energia electrică poate fi stocată în baterii sau sub formă de
câmp magnetic în inductoare supraconductoare. O altă opţiune este reprezentată de
utilizarea energiei electrice pe durata condiţiilor de sarcină mică la producerea de
oxigen prin electroliză, oxigen care poate fi utilizat în pilele de combustie pentru
generarea de putere electrică.
Figura 2.84: Interconectare prin inductor supraconductor de stocare a energiei
Ambele, baterii sau pile de combustie produc tensiuni continui. Pentru

interconectare la sistemul de c.a. se utilizează o schemă similară folosită la
interconectarea monofazată sau trifazată a ariilor de celule fotovoltaice.
Metoda cea mai economică de interconectare a inductoarelor
supraconductoare este reprezentată de utilizarea unor convertoare cu 12 pulsuri, aşa
cum se reprezintă în Fig. 2.84. Prin controlul unghiului de comandă, se realizează
funcţionarea continuă în regim de invertor sau de redresor, pastrând în acest timp

acelaşi sens al curentului.
2.7.6. Turbine eoliene cu generatoare asincrone şi

sincrone
2.7.6.1. Pornirea cu acceleraţie limitată a generatoarelor asincrone eoliene
Una dintre aplicaţiile convertoarelor statice o reprezintă pornirea turbinelor
eoliene echipate cu generatoare asincrone cu acceleraţie limitată [2.74], [2.81].
Pornirea directă a generatoarelor asincrone interconectate la reţeaua de c.a. conduce
la apariţia unor curenţi de absorbiţi foarte mari, în mod special pentru cazul
reţelelor slabe. Această creştere a curentului produce cupluri pulsatorii mari având
ca efect distrugerea angrenajelor mecanice. Din aceast motiv se utilzeză frecvent
variatoare de tensiune alternativă, de tipul celor prezentate în Fig. 2.85. Acestea
utilizează grupuri de tiristoare montate în antiparalel, care prin modificarea
unghiului de comandă pe grilă asigură reglarea tensiunilor alternative statorice.
Figura 2.85. Schemă de pornire cu acceleraţie limitată a turbinrlor

eoliene echipatecu generatoare asincrone
De obicei, turbinele eoliene cu comanda pasului elicei accelerează până la

viteza de sincronism numai prin puterea vântului şi numai dacă ele sunt conectate
la reţea. În [2.81] sunt prezentate câteva metode de control care permit conectarea
la reţea de la viteză nulă până la viteza de funcţionare cu acceleraţii ridicate.
După sincronizarea turbinei, pentru funcţionarea de durată, tiristoare sunt
scurtcircuitate prin intermediul a trei contactoare de putere. Este posibilă totuşi
utilizarea variatorului de tensiune alternativă şi pentru funcţionarea de durată a
turbinei eoliene, pentru reducerea tensiunii statorice şi, în consecinţă a pierderilor
în circuitele magnetice, atunci când turbina funcţionează la vânt de intensitate
slabă.
2.7.6.2. Controlul generatoarelor eoliene cu viteză variabilă

Puterea vântului captată de rotorul turbinei eoliene şi transformată în putere
mecanică depinde atât de viteza medie a vântului la suprafaţa turbinei, cât şi de
viteza rotorului turbinei. Totuşi, la o viteză variabilă a vântului, energia transferată
poate atinge un maxim numai dacă viteza rotorului este modificată, situaţie în care
se poate obţine un coeficient aerodinamic de putere optimal, [2.76]. Avantajele
funcţionării la viteză variabilă rezultă din reducerea solicitărilor mecanice ale
mecanismului de antrenare, contribuind astfel la creşterea calităţii energiei obţinute
şi la reducerea zgomotului produs de turbina eoliană.
Dacă generatorul electric al turbinei eoliene este cuplat direct la reţea, atunci
viteza rotorului este impusă de frecvenţa constantă a reţelei de c.a. Pentru a
funcţiona la viteză variabilă, este necesară introducerea unui convertor de frecvenţă
între statorul sau rotorul generatorului şi reţeaua de c.a. Astfel, controlul la viteză
variabilă a generatoarelor turbinelor eoliene este transferat controlului motoarelor
din domeniul acţionărilor electrice.
În continuare vor fi prezentate trei tipuri de reglare a vitezei turbinelor eoliene:
23 Turbine eoliene echipate cu generatoare asincrone cu rotor în scurtcircuit
(colivie), conectate la reţea printr-o cascadă de convertoare statice cu
circuit intermediar de tensiune continuă/curent continuu conectate la stator.
24 Turbine eoliene echipate cu generatoare asincrone cu rotor bobinat,
conectate la reţea printr-o cascadă de convertoare statice cu circuit
intermediar de tensiune continuă/curent continuu sau cicloconvertoare
(convertoare directe) conectate în rotor.
25 Turbine eoliene echipate cu generatoare sincrone conectate la reţea printr-o
cascadă de convertoare statice cu circuit intermediar de curent continuu
conectate la stator.
2.7.6.3 Turbine eoliene cu generator asincron cu rotor în scurtcircuit

Generatoarele asincrone cu rotor în scurtcircuit sunt utilizate frecvent pentru
turbine eoliene de putere mică şi medie datorită robusteţii, a preţului de cost relativ
mic şi costurilor de întreţinere reduse. Pentru funcţionare la viteză variabilă se
realizeză conectarea la reţeaua de c.a. cu ajutorul unei cascade de convertoare
statice cu circuit intermediar de curent continuu, [2.69 – 2.59].
Figura 2.86 : Turbină eoliană echipată cu generator asincron cu autoexcitaţie

şi viteză variabilă
Pentru simplitate se utilizează un generator asincron autoexcitat cu ajutorul

capacităţilor montate pe stator, aşa cum este prezentat în Fig. 2.86, [2.40]. La
bornele generatorului asincron se conectează un redresor necomandat realizat cu o
punte trifazată de diode sau un convertor static cu tiristoare cu stingere naturală,
grupul de capacităţi asigurând puterea reactivă necesară funcţionării acestuia. Pe
partea reţelei se utilizează un convertor static cu stingere naturală de la reţea care
fucţionează în regim de invertor. Circuitul intermediar este de curent continuu
(inductivitate înseriată cu cele două convertoare). O asemenea schemă, nu este
recomandabilă la puteri mari, datorită problemelor introduse de autoexcitarea
generatoului asincron şi a problemelor de rezonanţă, care pot apărea în mod special
la viteze mici, [2.73]. În Fig. 2.87.a este prezentată o altă schemă, unde convertorul
cu stingere naturală de la maşină este înlocuit cu un invertor cu tiristoare cu
stingere forţată. Pe partea reţelei ramâne conectată o punte cu tiristoare cu stingere
naturală de la reţea cu funcţionare în regim de invertor, [2.59].
(a)
(b)
Figura 2.87 : a - Turbină eoliană echipată cu generator asincron
cu rotor în scurtcircuit - GAS şi cu o cascadă de convertoare cu circuit
intermediar de curent continuu, b - Structura sistemului de control
Invertoarele de curent reprezintă una dintre soluţiile utilizate şi pentru reglarea

vitezei motoarelor asincrone [2.54], [2.10], iar tehnologia de realizare a acestora
este bine cunoscută. Unul dintre avantajele acestei tehnologii este robusteţea, preţul
de cost releativ redus şi posibilitatea de funcţionare în regim de motor sau de
generator cu recuperare a energiei în reţeaua de c.a., prin simpla reversare a
tensiunii continui din circuitul intermediar. Circuitele de comutaţie, care modifică
complexitatea convertorului şi conţinutul bogat de armonici al curenţilor maşinii
care produc pulsaţii de cuplu, constituie dezavantaje ale soluţiei. Invertoarele cu
tiristoare cu stingere forţată, sunt înlocuite pe scară tot mai largă cu convertoare
statice echipate cu tranzistoare cu poartă izolată - IGBT şi cu modulaţie în lăţime a
impulsurilor de comandă - PWM, [2.10], [2.11]. În plus, convertoarele cu 6 pulsuri
cu stingere forţată sunt caracterizate de un factor de putere mic şi injectează în reţea
un conţinut bogat de armonici de frecvenţă mică, în ambele situaţii producând
pierderi de putere, în special în reţelele de putere mică.
Sistemul de control al acţionării turbinelor eoliene cu viteză variabilă din Fig.
2.87.a, este prezentatîn Fig. 2.87.b, [2.59]. Viteza vântului determină viteza de
referinţă a turbinei şi, în consecinţă frecvenţa statorică a generatorului asincron.
Algoritmul de reglare al acţionării utilizează controlul scalar al vitezei
generatorului menţinând raportul Us/fs (tensiune statorică raportată la frecvenţa
statorică) constant şi egal cu cel nominal. În comparaţie cu acţionările industriale
de mare performanţă, indicii de performanţă ai acţionărilor turbinelor eoliene sunt
relativ reduşi, în ultimii ani începând să fie utilizate metode avansate de control,
cum ar fi orientarea după câmp sau reglarea vectorială a maşinilor de curent
alternativ.
O tendinţă importantă în acţionările industriale a motoarelor asincrone este
reprezentată de utilizarea convertoarelor PWM ca suse de tensiune [2.54], [2.11].
Această tehnologie se poate aplica şi la turbinele eoliene cu viteză variabilă.
Utilizarea tehnicii de modulaţie în lăţime a impulsurilor conduce la alimentarea în
curent sau tensiune aproape sinusoidală a maşinilor mărind astfel performanţele
dinamice ale acestora. Datorită alimentării cu curenţi sinusoidali creşte
randamentul acţionării, se micşorează pulsaţiile de cuplu şi rezonanţele mecanice
ale turbinei. În Fig. 2.88 se prezintă utilizarea unei cascade duale de convertoare
statice cu modulaţie PWM utilizate ca surse de tensiune, [2.69], [2.55], [2.59]. În
mod uzual, pentru acţionările industriale se utilizează pentru conectarea la reţeaua
de c.a. punţi cu tiristoare cu comutaţie naturală de la reţea datorită costurilor relativ
reduse. Având în vedere că aceste convertoare conduc la reducerea factorului de
putere, la creşterea conţinutului de armonici şi nu permit funcţionarea opţională în
regim de motor sau de generator (de exemplu pentru accelerarea turbinei eoliene pe
durata pornirii) se utilizează un convertor PWM pe partea reţelei care permite
funcţionarea maşinii în cele două regimuri (motor sau generator). Utilizarea
convertorului PWM la reţeaua de c.a. este o soluţie deosebit de utilă, [2.11], fiind
astfel posibil transferul bidirecţional al puterii, cu un minimum de armonici
injectate în reţea, controlul asigurând factor de putere unitar (sau chiar capacitiv
care conduce la o creştere de tensiune pentru reţelele slabe).
Figura 2.88 : Turbină eoliană echipată cu generator asincron

cu rotor în scurtcircuit – GAS, cu o cascadă de convertoare PWM cu
circuit intermediar de tensiune continuă
În Fig. 2.89. este prezentată structura sistemului de control al convertoarelor

din Fig. 2.88, [2.59]. Convertorul de la maşină realizeză controlul vitezei turbinei
eoliene, utilizând ca mărime de intrare viteza vântului pentru reglarea scalară a
viezei generatorului asincron. Convertorul de la reţea controlează transferul
bidirecţional de putere prin reglarea tensiunii condensatorului circuitului
intermediar de tensiune care conduce la reglarea continuă a factorul de putere.
(a)
Figura 2.89 : Sistemul de control al turbinei din Fig. 2.88.
a - Controlul vitezei generatorului (convertorul PWM de la maşină)
(b)
(c)
Figura 2.89 : Sistemul de control al turbinei din Fig. 2.88.
5888 - Controlul vitezei generatorului (convertorul PWM de la
maşină). b, c - Reglarea tensiunii continui şi a factorului
de putere (convertorul PWM de la reţea)
2.7.6.4 Turbine eoliene echipate cu generator eolian asincron cu

rotor bobinat cu controlul puterii de alunecare
Pentru turbine eoliene mari (cu puteri nominale mai mari de 1 MW) se
utilizeză generatoare asincrone cu rotor bobinat cu controlul alunecării, asociate cu
cascade de convertoare statice cu circuit intermediar de curent continuu, [2.70] sau
cu cicloconvertoare (convertoare statice directe) conectate la înfăşurarea rotorică a
maşini. În comparaţie cu gneratoarele asincrone cu rotor în scurtcircuit, maşinile cu
rotor bobinat sunt mai scumpe, utilizarea lor mărind costurile de întreţinere şi
necesitând măsuri speciale pentru pornire. Pe de altă parte, convertorul cuplat la
bornele rotorice trebuie să utilizeze o parte a puterii de ieşire, proporţională cu
gama de reglare a alunecării. Pentru aplicaţii tipice de viteză reglabilă a turbinelor
eoliene, convertorul şi generatorul ajung la o putere de 50% şi respectiv 70% din
puterea nominală, [2.58], rezultând astfel o economie semnificativă a costurilor.
(a)
(b)
Figura 2.90 : a - Turbină eoliană cu viteză variabilă echipată cu generator asincron
cu control al alunecării şi cu o cascadă de convertoare cu circuit intermediar
de curent continuu (punte de diode şi invertor cu tiristoare).
b - Structura sistemului de control
În Fig. 2.90.a este prezintată o schemă cu recuperarea puterii de alunecare a

maşinii de la inelele sale, care utilizează o punte redresoare cu diode, şi un
convertor cu tiristoare cu stingere naturală de la reţea care funcţionează în regim de
invertor, [2.60]. Structura sistemului de control corespunzător este prezentatâ în
Fig. 2.90.b. Principalul avantaj al acestei scheme rezultă din costul relativ redus al
convertoarelor din rotorul maşinii asincrone şi modul de control relativ simplu la
convertorului de la reţea. Mai mult, dimensiunile reduse ale convertorului se
datorează conţinutului mic de armonici produs, în comparaţie cu o cascadă similară

montată în stator. Totuşi factorul de putere relativ redus şi problema distorsiunilor
armonice asociate cu convertoarele cu stingere naturală de la reţea rămân încă ca
dezavantaje. Cu această schemă funcţionarea generatorului este posibilă numai la
viteze superioare vitezei de sincronism, în timp ce viteza turbinei eoliene are o
gamă de reglare mică (de la 0,9 până la 1,1 din viteza de sincronism) unde
redresorul cu diode nu pot funcţiona, domeniu care trebuie traversat numai sub
puterea vântulu, turbina eolienă fiind astfel accelerată, [2.58]. Dezavantajele
majore ale schemei sunt: curentul nearmonic injectat în reţea, [2.68] şi pulsaţiile de
cuplu relativ mari la frecvenţe joase datorate curentului rotoric distorsionat, [2.14].
În cazul turbinelor eoliene foarte mari, [2.79], pentru conectarea circuitului
rotoric la reţeaua de c.a. se utilizeaza cicloconvertoarele (convertore statice
directe). În acest caz regiunea de utilizare a turbinei eoliene este extinsă peste
viteza de sincronism, în timp ce zona de control a vitezei este restrânsă la 15%din
viteza de sincronism. În această situaţie, controlul puterii reactive la ieşire este
posibil, creşterea randamentului, diminuarea pulsaţilor de cuplu fiind posibilă prin
utilizarea controlului vectorial. Însă preţul ridicat şi complexitatea
cicloconvertoarelor limitează aplicarea acestora chiar şi în cazul turbinelor eoliene
foarte mari.
Ca o alternativă la soluţia scumpă cu cicloconvertor, pentru scăderea preţului
de cost se poate utiliza o cascadă formată din două convertoare de tensiune PWM şi
un circuit intermediar de tensiune continuă, [2.10], [2.11]. Această schemă permite
funcţionarea generatorului la orice viteză, asigură reglarea continuă a factorului de
putere la reţeaua de c.a. şi generează un conţinut mic de armonici (de frecvenţă
constanta mare) care pot fi fitrate la ieşire cu filtre pasive de valoare rezonabilă. O
turbină eoliană experimentală de acest tip a fost prezentată în [2.78]. În acest caz
sunt utilizate două convertoare de tensiune cu modulaţie PWM realizate cu
invertoare cu tirstoare cu stingere pe poartă - GTO cu control vectorial al vitezei
generatorului asincron.
2.7.6.5 Turbine eoliene echipate cu generator sincron

Generatoarele sincrone cu excitaţie în curent continuu pot fi utilizate în special
pentru turbine eoliene cu viteză reglabilă, [2.49], pentru puteri mai mari de 500 kW.
Pentru turbinele eoliene echipate cu generatoare sincrone nu se utilizează cuplarea
directă la reţea datorită pendulaţiilor mari care apar în funcţionarea generatorului,
[2.53], [2.8], cu consecinţe negative asupra sistemul de transmisie. În comparaţie
cu generatoarele asincrone, sistemele cu generatoare sincrone sunt mai complexe
datorită sistemului de alimentare, comandă şi control al excitaţiei generatorului.
Datorită creşterii masei echipamentului (generator – convertor), trebuie luate
măsuri suplimentare de fixare, dacă acesta este montat în vârful turnului turbinei
eoliene. Cu toate acestea, din punct de vedere energetic, randamentul este foarte
bun, iar pe partea maşinii pot fi utilizate convertoarele statice cu tiristoare cu
comutaţie naturală de la maşină. Stingerea tiristoarelor convertorului se face prin
reglarea curentului de excitaţie pentru o funcţionare în
regim capacitiv a maşinii, care asigură astfel energia de reactivă de comutaţie

necesară, [2.73], [2.53].
(a)
(b)
Figura 2.91 : a - Schema turbinei eoliene echipată cu generator sincron şi cu

două convertoare cu tiristoare cu comutaţie naturală. b - Structura sistemului
de comandă
În Fig. 2.91.a se prezintă o schemă utilizată frecvent, [2.73], [2.53], cu două

convertoare cu comutaţie naturală şi un circuit intermediar de curent continuu.
Sistemul de control corespunzător acestei scheme este prezentat în Fig. 2.91.b,
[2.53]. Reglarea cuplului este realizată prin comanda pe grilă a tiristoarelor
convertorului situat de partea reţelei (cu stingere naturală de la reţea). Convertorul
de partea maşinii este comandat la unghi de comandă minuim sau maxim (funcţie
de modul de funcţionare). Reglajul curentului de excitaţie este necesar pentru
reducerea fluxului de excitaţie pentru funcţionarela intensităţi scăzute ale

vântului/condiţii de funcţionare la viteză mică. Această configuraţie relativ simplă
permite circulaţie bidirecţională a puterii în circuitul intermediar de curent
continuu.
Dacă convertorul cu tiristoare de la maşină se înlocuieşte cu un redresor cu
diode, [2.8], [2.41], [2.71], complexitatea şi preţul de cost al sistemului se reduc,
dar nu mai poate fi asigurată funcţionarea generatorului în regim de motor (pentru
cuplarea turbinei eoliene), deorece curentul din circuitul intermediar nu se poate
inversa.
5888 soluţie recentă în tehnologia turbinelor eoliene include utilizarea
generatoarelor sincrone de viteze foarte mici care se realizează prin creşterea
numărului de poli. În acest caz, se poate realiza cuplarea directă a rotorului turbinei
la generator, eleiminându-se variatoarele de viteză mecanice, axele de
interconectare, cuplele, etc. Datorită acestui fapt, generatoarele sincrone cu magneţi
permanenţi - GSPM devin tot mai utilizate, în special datorită densităţii de putere
crescte (kW/kg) şi a randamentului ridicat [2.65], [2.42].
Turbinele eoliene cu generatoarele sincrone cu magneţi permanenţi sunt
realizate cu o cascadă de convertoare statice conectate la statorul maşinii şi la
reţeaua de alimentate prin intermediul unui circuit intermediar de tensiune
continuă. Puterile sunt cuprinse între câţiva kW şi 1 MW, [2.42 – 2.50]. Pentru
puteri mici şi medii cele două convertoare sunt realizate cu invertoare PWM
controlate în curent sau în tensiune, [2.65].
Principiul de control al generatoarelor sincrone cu magneţi permanenţi este
relativ asemănător cu controlul generatorului sincron cu excitaţie în curent
continuu, cu excepţia faptului că nu se impune controlul fluxului de excitaţie.
2.7.7. Comanda şi funcţionarea individuală a

convertoarelor statice
2.7.7.1. Convertoare cu stingere naturală de la reţea
Un convertor cu stingere naturală de la reţeaua de alimentare este reprezentat
schematic în Fig. 2.92.
(a) (b)
Figura 2.92: Reprezentarea schematică a convertorului cu stingere naturală de la
reţeaua de alimentare: a - funcţionarea în regim de redresor;
b - funcţionarea în regim de invertor.
În funcţie de valoarea unghiului de comandă α şi de semnul tensiunii

redresate Ud se disting două moduri de funcţionare: redresor şi invertor. în regimul
de redresor, energia circulă de la reţeaua de c.a. către sarcina de c.c., în timp ce,
pentru regimul de invertor, energia circulă de la sursa de c.c. spre linia de c.a. De
precizat este faptul că, o dată cu schimbarea direcţiei energiei electrice, se schimbă
semnul tensiunii redresate Ud , în timp ce semnul curentului redresat Idrămâne
neschimbat.
2.7.7.1.1 Regimul de redresor

Se consideră cazul particular al unui redresor trifazat complet comandat, cu
trei pulsuri (q=3pulsuri pe perioadă), care alimentează o sarcină rezistiv-inductivă
înseriată cu o tensiune electromotoare E având sensul opus curentului redresat (Fig.
2.93.a).
(a)
(b) (c)
Figura 2.93: Convertor cu trei pulsuri complet comandat: a - circuitul
echivalent;b - formele de undă ale tensiunii şi curentului în regimul de curent
întrerupt; c - formele de undă ale tensiunii şi curentului în regimul de curent
neîntrerupt
Se disting două moduri de conducţie a curentului: conducţie întreruptă şi

conducţie continuă. Conducţia curentului depinde de unghiul de aprindere al
tiristorului αa , de constanta electrică L/R şi de valoarea tensiunii electromotoare E.
Pentru analiza funcţionării, se consideră pentru început cazul ideal
(comutaţie ideală). De asemenea, convertorul este alimentat de la un sistem
simetric trifazat de tensiuni sinusoidale şi R, L, E sunt constante. Astfel, curentul
de sarcină este descris de următoarea ecuaţie diferenţială:
did
Rid + L = U m sin ωt − E , (2-82)
dt
unde s-a luat, ca origine de timp (t=0), momentul trecerii prin zero a tensiunii
de fază U1.
Ecuaţia de tensiune exprimată cu valori medii devine:
RI d = U d − E (2-83)
23 soluţie simplificată a ecuaţiei diferenţiale (2.79) se obţine considerând
căderea de tensiune pe rezistenţa R ca fiind dată de valoarea medie a curentului
redresat:
Ri d ( t ) = RI d (2-84)
−3
Eroarea care se face este de ordinul 10 .
Ecuaţia (2.79) devine în acest caz:
RI d + L did = U m sinωt − E (2-85)
dt
Soluţia ecuaţiei diferenţiale astfel obţinute este:
 
Um E + RI d
i(t ) = cos α a − cos ωt + (α a − ωt ) + I0, (2-86)
U
ωL  m 
αa
unde s-a ţinut cont de condiţia iniţială i ( ω ) = I 0 , I 0 fiind valoarea
minimă a curentului redresat în momentul intrării în conducţie a unui tiristor.
Legătura între unghiul de aprindere α a (care se măsoară din momentul trecerii
tensiunii prin zero) şi unghiul de comandă α (care se măsoară din momentul
π π
comutaţiei naturale - αnat = − este dată de relaţia:
2 q
π π
αa = − +α (2-87)
2 q
Valoarea medie a curentului redresat se calculează ţinând cont de relaţiile
(2.80) şi (2.83):
αaβ  2
Um β β U β +I
Id = 1 id (ωt)dωt = β cosα a − 2sin cos(α a + ) − d  0 (2-88)
βαa βωL  2 2 2U m 
Relaţia de mai sus are caracter de generalitate, fiind valabilă atât în regim de
conducţie întreruptă ( I 0  0; β  2π ), cât şi în regim de conducţie continuă (
q
5888 0 ≈0
;
β
2π
)
.q
În regimul de conducţie continuă, ţinând cont de legătura între unghiul de
aprindere α a şi unghiul de comandă α (2.87), relaţia (2.88) devine:
q U m 2π π  π U d 2π 2 
I
d
=  sin 

−α  + 2 sin

sin α −
2  +I 0 (2-89)
2π ωL q q  q Um q 
Pentru calculul valorii medii redresate Ud, se pune condiţia de sfărşit a
conducţiei:
α
a +β
) = I0 i( (2-90)
ω
care este introdusă în relaţia curentului redresat (2.85), rezultând relaţia
general valabilă de mai jos:
cosα a − cos(α a + β ) Um  β π β
U =U = cosα + − sin
d m β β 
 2 q 
 2 (2-91)
2
Pentru regimul de conducţie continuă, se particularizează relaţia (2.91) pentru
2π
β q :
U d = U m q sin π cosα = U d 0 cosα (2-92)

π q
Tensiunea medie redresată Ud 0  Um q sin π este tensiunea maximă

π q
obţinută pentru cazul în care redresorul este necomandat (realizat cu diode).
Acum se poate exprima valoarea medie a curentului redresat Id în funcţie de
Ud0:
Ud0 π π
I d = 1 − ctg sin α + I 0 (2-93)
 
ωL  q q
2.7.7.1.2 Comutaţia
Prin comutaţie se înţelege procesul de trecere a curentului dintr-o ramură de
circuit pe altă ramură. Pe durata comutaţiei, în ambele ramuri circulă curent
(conduc atât tiristorul care intră în conducţie, cât şi cel care trebuie să iasă din
conducţie). Acest proces este influenţat de inductivitatea văzută între anodul
tiristorului şi sursa de tensiune care, în cazul real, reprezintă suma între
inductivitatea de scăpări a transformatorului de alimentare, inductivitatea datorată
conexiunilor şi cea care limitează panta de creştere a curentului prin tiristor (dacă
aceasta există). Ca un rezultat imediat al comutaţiei, se evidenţiază neaplicarea
tensiunii inverse la bornele tiristorului care iese din conducţie în acelaşi timp cu
impulsul de comandă al tiristorului care trebuie să intre în conducţie, neaplicarea
fiind astfel întârziată cu un timp proporţional cu unghiul de comutaţie  .
Formele de undă ale tensiunii de alimentare şi ale curenţilor prin tiristorul care
intră în conducţie şi prin tiristorul care iese din conducţie, în procesul de comutaţie
(referitor la circuitul din Fig. 2.93), sunt prezentate în Fig. 2.94.
Neglijând rezistenţa conexiunilor între convertor şi sursa de alimentare şi
presupunând că tiristoarele sunt comutatoare ideale, curenţii care apar în procesul
comutaţiei sunt descrişi de următoarele ecuaţii:
did di1
u1 − E = Rid + L + Lc (2-94)
dt dt
did di2
u2 − E = Rid + L + Lc (2-95)
dt dt
La care se adaugă condiţia de comutaţie reuşită:
i1 i2  id (2-96)
Prin adunarea ecuaţiilor (2.94) şi (2.95) şi ţinând cont de (2.96), rezultă:
1 1 did
(u1 + u 2 ) − E = Ri d +(L+ Lc ) (2-97)
2 2 dt
Valoarea instantanee a tensiunii redresate este dată de relaţia:
did
u d (t ) = E + Ri d + L (2-98)
dt
Din (2.97) şi (2.98), valoarea instantanee a tensiunii redresate devine:
1 1 L did
ud (t ) = 2 (u1 + u2 ) − 2 c dt (2-99)
Figura 2.94: Formele de undă ale tensiunilor şi curenţilor în procesul

de comutaţie T1 -T2
Din relaţia (2.97) se deduce că circuitul de comutaţie poate fi înlocuit cu
unul echivalent, unde sursa de tensiune este egală cu media aritmetică a tensiunilor
fazelor care conduc, iar cele două inductivităţi de comutaţie Lc sunt conectate în
paralel la bornele sarcinii.
Valoarea instantanee a tensiunii udc(t), măsurată de la tensiunea u 2 până
la media aritmetică 1 (u  u ) (porţiunea haşurată în perioada de comutaţie ),

1 2
2
este:
1 1
u dc (t ) = u 2 − (u1 + u 2 ) = (u 2 − u1 ) (2-100)
2 2
Conform Fig. 2.92.a, pe ochiul de reţea format de sursele de tensiune u 1 ,
23 2 , de inductivităţile de comutaţie şi de tiristoarele T1 şi T2 , se poate
determina legătura /ntre tensiuni şi curenţi:
di1 di
u1 − u 2 = Lc − Lc 2 (2-101)
dt dt
Ţinând cont de (2.100) şi (2.101), se poate calcula acum valoarea medie a
acestei tensiuni:
I
α µ 1µ 0
Udc = q  udc (t)dωt = q ωLc [ di2 − di1] = q ωLc [I1µ + I1α ] (2-102)
2π α 4π 0 I 4π
1α
Dacă L → ∞ , ceea ce este echivalent cu, id (t) = I d = const. atunci :

I =I
1µ 1α =Id
q
U = ωL I (2-103)
dc c d
2π
Udc reprezintă, în acest caz, tocmai valoarea medie a tensiunii cu care se
micşorează tensiunea medie redresată când se neglijează comutaţia:
cos α − cos( α + µ )
U dc = U d − U dc = U d 0 (2-104)
2
unde Udc este tensiunea medie redresată când se ţine cont de efectul
comutaţiei, care, conform Fig. 2.94, se calculează ca mai jos:
q α αµ u 1 u 2 2π / q
U  [ u dωt  dωt  u dωt] 
dc 2π  1  2  2
0 α αµ (2-105)
q π cosα  cos(α  µ ) cosα  cos(α  µ )
Um π sin q 2 Ud0 2
Conform Fig. 2.92, în relaţia (2.105) s-a ţinut seama că:
u1 (t) = U m cos(ωt + π ) (2-106)

q
u2 (t) = U m cos(ωt − π ) (2-107)

q
Conform relaţiilor (2.103) şi (2.104), se poate determina unghiul de
comutaţie µ :
ωLc I d
cosα − cos(α + µ) = U m sin(π / q) (2-108)
sau:
µ = arccos[1 − ωLc I d ]−α (2-109)

U m sin(π / q)
În cazul particular când α = 0, unghiul de comutaţie devine:
 ωLc I d 
µ=µ0 = arccos cos α −  (2-110)
 U m sin(π / q) 
În timp ce, pentru α = π / 2 , unghiul  are cea mai mică valoare:
 ωLc I d  π
µ
min = arccos  − − (2-111)
 2 U m sin(π / q) 
Datorită faptului că relaţia i1 i2  Id este satisfăcută, se poate considera că
sursele de tensiune ale fazelor (care sunt în conducţie) sunt scurtcircuitate de
inductivitatea 2Lc în procesul de comutaţie. În acest caz, curentul i2 poate fi privit
ca un curent de scurtcircuit isc .
Pentru a determina expresiile curenţilor i1(t) şi i2(t) în procesul de comutaţie,
se ţine seama de următoarele ecuaţii de tensiune scrise pe ochiurile de reţea formate
de sursele de tensiune şi sarcină:
u di1
 − u1 = − Lc

d
dt
 (2-112)
u di 2
 d − u2 = − Lc
 dt
Se elimină curentul i2(t) din cele două ecuaţii ale sistemului (2.112), rezultănd
următoarea ecuaţie diferenţială:
di1 = u1 − u2 = − U m sin π sinωt (2-113)

dt 2L L q
c c
Integrând ecuaţia (2.110) şi ţinând cont de condiţia iniţială ( i1 (ωt = α ) = I

d ), se determină expresia curentului i1 (ωt ) :
i = I − U m sin π (cosα − cosωt) (2-114)

1 d
ωLc q
şi pentru curentul i2 (ωt) :
i
2 = Um sin π (cosα − cosωt) (2-115)
ω Lc q
Curentul de scurtcircuit se defineşte ca fiind curentul i2 pentru α = 0:
Um π
isc (t) = sin (1− cosωt) = I sc,m (1− cosωt) (2-116)
ωLc q
unde I sc ,m reprezintă valoarea de vârf a curentului de scurtcircuit. Forma

curentului de scurtcircuit este prezentată în Fig. 2.95, care prezintă, de asemenea,
formele de undă ale curenţilor de fază în timpul procesului de comutaţie pentru un
unghi de comandă oarecare α .
Figura 2.95: Curentul de scurtcircuit

În cazul convertoarelor cu stingere naturală de la reţea pentru sisteme de
putere medie şi mare, unghiul de comutaţie poate varia între 10 o şi 30o. Datorită
procesului de comutaţie, tensiunea de ieşire scade o dată cu creşterea curentul de
sarcină (pentru α=const.). Comutaţia are acelaşi efect ca şi o sursă de tensiune cu
rezistenţă internă diferită de zero.
Dacă este aplicată, la ieşirea convertorului, o sarcină variabilă (de la zero la
valoarea nominală), caracteristica Ud=f(Id) depinde de funcţionarea în regim de
conducţie continuă sau întreruptă. Aceste caracteristici sunt prezentate în Fig. 2.96
pentru cazul particular al convertorului cu 3 pulsuri care alimentează o sarcină R-
L-E .
Figura 2.96: Caracteristicile volt-ampère pentru un convertor c.a./c.c.

cu trei pulsuri
2.7.7.1.3 Regimul de invertor

Ecuaţia (2.92) arată că tensiunea medie redresată poate avea valori negative
π
dacă unghiul de comandă α se găseşte în domeniul 2 ÷ π . Funcţionarea
convertorului în acest caz este cunoscută sub numele de regim de invertor. O
reprezentare schematică a convertorului cu stingere naturală de la reţea, care
funcţionează în regim de redresor şi în regim de invertor, se poate face ca în Fig.
2.97. Tensiunea redresată în regimul de invertor are semnul opus curentului care
circulă prin tiristor. În acest mod de funcţionare, energia electrică generată de sursa
de tensiune electromotoare E este transferată reţelei de c.a.
(a) (b)
Figura 2.97: Reprezentarea schematică a convertorului cu stingere naturală:
a- regimul de redresor; b - regimul de invertor
Figura 2.98 prezintă formele de undă ale tensiunii şi curentului pentru un
invertor multipuls (spre exemplu cu 3 pulsuri conform Fig. 2.93.a) pentru cazul
conducţiei continue şi cu considerarea comutaţiei. Utilizând Fig. 2.98, se pot
formula condiţiile de funcţionare sigură în regimul de invertor:
α ≤ α max = π − µ − γ sau λ min ≈ µ  γ (2-117)

unde:
5888  λ  π , α este unghiul de comandă al convertorului, determinat
faţă de punctul de comutaţie naturală în regimul de redresor (punctul M);
λ este unghiul de control în avans, determinat faţă de punctul de comutaţie
naturală în regimul de invertor (punctu N);
5888 este unghiul de comutaţie;
23 este unghiul de gardă în care tiristorul poate să-şi refacă capacitatea de
blocare.
De precizat este faptul că satisfacerea condiţiei (2.117) are ca efect
limitarea tensiunii medii la bornele invertorului, la valoarea U dI ≤ U d 0 cos λ .
Un alt aspect care trebuie remarcat este acela că, pentru a funcţiona în
regim de invertor, este necesară schimbarea sensului tensiunii electromotoare E
faţă de cazul funcţionării în regim de redresor.
Fig. 2.96. Formele de undă pentru funcţionarea în regim de

invertor a convertorului cu trei pulsuri
Pentru a înţelege aspectul fizic al condiţiei date de (2.117), să presupunem că,

în regimul de invertor, curentul parcurge tiristorul de pe faza 1. Dacă acest tiristor
nu s-a blocat (şi nu şi-a refăcut capacitatea de blocare) în intervalul γ (la stânga
punctului N), atunci el este capabil să conducă curentul în intervalul de la dreapta
punctului N, preluând astfel curentul de sarcină (deoarece el blochează intrarea în
conducţie a tiristorului de pe faza 2). În acest caz, curentul care parcurge tiristorul
fazei 1 va creşte foarte rapid, în timp ce tensiunea anodică a acestuia creşte la o
valoare egală cu suma dintre tensiunea E şi valoarea de vârf a tensiunii de fază.
Această funcţionare poate fi echivalată cu un scurtcircuit.
2.7.7.2. Convertoare de frecvenţă directe - cicloconvertoare

Convertoarele de frecvenţă directe realizează conversia puterii de c.a., de
frecvenţă dată, într-o putere de c.a. de altă frecvenţă, fără circuit intermediar de c.c.
În termeni funcţionali, schimbătorul de frecvenţă este un sintetizator al formei de
undă a tensiunii de ieşire. O formă de undă a tensiunii de ieşire este produsă prin
selecţia secvenţială a segmentelor formelor de undă ale tensiunilor de intrare.
Conexiunile între intrările şi ieşirile schimbătorului de frecvenţă sunt realizate prin
intermediul unei matrice de ventile bidirecţionale (Fig. 2.99).
În consecinţă, forma de tensiune de ieşire nu este sinusoidală, cea mai mare
amplitudine a fundamentalei acestei tensiuni putând fi obţinută folosind un model
adecvat al controlului întrerupătoarelor matricei. Formele de undă ale curentului

sunt influenţate de forma de undă a tensiunii de ieşire şi de impedanţa sarcinii.
Sistemele convertoare de frecvenţă directe utilizează ventile electronice de
putere bidirecţionale, complet comandate. În acest capitol, sintagma ventil
complet comandat se referă la tiristoare cu comutaţie forţată, tiristoare cu stingere
pe poartă şi tranzistoare de putere.
Convertoarele cu comutaţie naturală sunt frecvent denumite cicloconvertoare. În
Fig. 2.99, sunt prezentate două exemple de cicloconvertoare: cicloconvertor trifazat cu
trei pulsuri, format din şase convertoare trifazate cu punct median, care funcţionează cu
curenţi de circulaţie şi cicloconvertor cu şase pulsuri, format din şase punţi trifazate,
care funcţionează fără curenţi de circulaţie. Se precizează faptul că un cicloconvertor
este format din convertoare bidirecţionale. În cazul sistemelor de putere mare, se
utilizează două sau mai multe convertoare duale, conectate în serie sau în paralel, prin
intermediul transformatoarelor interfază.
(a)
Figura 2.99: Cicloconvertoare trifazate cu stingere naturală:

a - convertoare trifazate cu punct median şi curenţi de circulaţie;
(b)
Figura 2.99: Cicloconvertoare trifazate cu stingere naturală:
b - convertoare trifazate în punte fără curenţi de circulaţie
Având în vedere că cicloconvertoarele trebuie să genereze, la ieşire, tensiuni
sinusoidale (în cazul ideal) de amplitudini şi frecvenţe diferite de cele de intrare
(care au amplitudine şi frecvenţă fixe), se vor determina legile de comandă ale
acestora.
Astfel, presupunem că cicloconvertorul trebuie să genereze la ieşire o tensiune
sinusoidală de forma:
u0 (t)  U d 0 cosα (t) (2-118)

şi:
u0 (t)  U m0 sin ω0t (2-119)
Din cele două relaţii de mai sus se determină variaţia în timp a unghiului de
comandă α pentru a genera tensiunea dorită:
U
cosα (t)  m0
sinω t  r ⋅ sinω t (2-120)
U 0 0
d0
unde r este factorul de reducere al amplitudinii tensiunii de ieşire, cunoscut şi

sub numele de adâncime de modulare.
Din relaţia (2.120) se determină modul de variaţie a unghiului de comandă a
în funcţie de adâncimea de modulare:
α (t)  arccos(r ⋅ sin ω0t) (2-121)

Funcţia neliniară (2.121) este prezentată în Fig. 2.100 unde se poate vedea
că pentru r=1 aceasta are o formă triunghiulară.
Figura 2.100: Funcţia de modulare neliniară M (t )  arccos( r ⋅ sin ω 0 t )
Să presupunem că funcţia de modulare este descrisă de ecuaţia următoare:

π − arccos( r ⋅ sin ω t ) = arcsin( r ⋅ sin ω t )
M (t ) = 0 0 (2-122)
2
Această funcţie este, de asemenea, neliniară şi − π / 2 ≤ M (t ) ≤ π / 2 .
În Fig. 2.101, pentru această funcţie de modulare şi r=1 s-a prezentat forma de
undă a tensiunii de ieşire a cicloconvertorului cu şase pulsuri fără curent de
circulaţie, sarcina fiind pur rezistivă. Tensiunea de ieşire este pozitivă în prima
jumătate de perioadă şi negativă în cea de a doua jumătate. Conform Fig. 2.99,
impulsurile de comandă ale tiristoarelor se determină la intersecţiile între funcţiile
de referinţă liniar variabile (sincronizate cu tensiunile de intrare) şi funcţia de
modulare, unde funcţiile liniar variabile sunt descrise de ecuaţia
Fn = n(2π /q)−ωit şi n reprezintă numărul segmentului tensiunii de intrare
care este transferat la ieşire.
De obicei, se utilizează, în locul funcţiei liniar variabile Fn , o funcţie de
referinţă cosinusoidală.Astfel, intersecţiile funcţiei de modulare M (t)  arcsin(r ⋅
sin ω0t) cu funcţia liniar variabilă sunt identice cu intersecţiile
între o funcţie de modulare sinusoidală şi funcţiile cosinusoidale de referinţă.
Figura 2.101: Construirea tensiunii de ieşire pentru un cicloconvertor cu

comutaţie naturală, cu ajutorul funcţiei de modulare triunghiulară ωi /ω0  4),
(q=6, pentru sarcină pur rezistivă
Să considerăm, spre exemplu, prima funcţie de referinţă (Fig. 2.101) pentru

cicloconvertorul cu şase pulsuri, definită de relaţia:
F = 2π − ω t (2-123)
1
6 i
Momentul t, la care are loc intersecţia dreptei de referinţă cu funcţia de

modulare M(t), se calculează prin egalarea ecuaţiilor celor două funcţii:
2π
arcsin( r ⋅ sin ω 0 t ) = −ωit (2-124)
6
sau:
r ⋅ sin ω 0 t = sin( 2π − ω i t ) = cos( − π − ω i t ) (2-125)

6 6
În consecinţă, intersecţiile unei funcţii de modulare sinusoidale r ⋅ sin ω 0 t cu
serii de funcţii de referinţă cosinusoidale, potrivit alese şi sincronizate cu tensiunile
de intrare, determină impulsurile de comandă ale tiristoarelor cicloconvertorului şi,
în acelaşi mod, cele între funcţia de modulare M (t)  arcsin(r ⋅ sin ω0t) şi
funcţiile de referinţă liniar variabile. În Fig. 2.102, este prezentată tensiunea de
ieşire a unui cicloconvertor cu şase pulsuri, fără curenţi de circulaţie, când sarcina
este rezistiv-inductivă.
Figura 2.102. Construirea tensiunii de ieşire pentru un cicloconvertor cu

comutaţie naturală, cu ajutorul funcţiei de modulare triunghiulară (q=6,ωi /ω0  4),
pentru sarcină rezistiv - inductivă.
Trebuie subliniat faptul că, pentru funcţionarea fără curenţi de circulaţie,
fiecare din cele două convertoare individuale funcţionează fie în regim de redresor,
fie în regim de invertor, celălalt convertor fiind blocat. Funcţionarea în regim de
redresor se produce atunci când semnele tensiunii şi curentului de ieşire sunt
acelaşi, iar regimul de invertor apare când semnele celor două mărimi sunt diferite.
În forma de undă a tensiunii de ieşire din Fig. 2.100, apar intervale în care
tensiunea de ieşire este nulă (timpi de gardă) în momentul în care forma de undă a
curentului de ieşire intersectează axa de zero. În aceşti timpi de gardă (când ambele
convertoare se blochează), se dă posibilitatea convertorului care a condus anterior
să îşi refacă capacitatea de blocare înainte ca următorul convertor să intre în
conducţie.Când cele două convertoare ale cicloconvertorului lucrează cu curent de
circulaţie, atunci ambele sunt comandate, unul funcţionând în regim de redresor şi
cel de al doilea în regim de invertor. Tensiunea de ieşire este, în acest caz,
echivalentă cu media aritmetică a tensiunilor instantanee generate de ambele
convertoare. Cicloconvertoarele cu stingere naturală pot genera, la ieşire, o
tensiune având frecvenţa maximă f 0 max ≈ 0,5 f .
2.7.7.3. Invertorul de tensiune

Figura 2.103.a prezintã schematic un invertor de tensiune trifazat în punte cu
tranzisoare bipolare. Comanda unui astfel de invertor poate fi făcută cu pulsuri de
1800 sau multi-puls. Pentru comanda cu pulsuri de 180 0, în cazul alimentării unei
sarcini pur rezistive, durata de conducţie a unui tranzistor este jumătate din
perioada de ieşire. Tensiunea de linie şi cea de fază, în cazul sarcinii conectate în
stea, sunt prezentate în Fig. 2.103.b şi în Fig. 2.103.c.
Figura 2.103.d prezintă circuitul echivalent al sarcinii rezistive trifazate pentru
o perioadă completă a funcţionării invertorului.
În cazul sarcinii rezistiv-inductive, intervalele de conducţie ale tranzistoarelor
alternează cu intervalele de conducţie ale diodelor de recuperare.
a)
(b)
(c)
Figura 2.103: Invertor de tensiune trifazat în punte cu tranzistoare bipolare:

a - reprezentarea schematică a circuitului; b - şi c - tensiunile de ieşire pentru
sarcină pur rezistivă;
(d)
Figura 2.103: Invertor de tensiune trifazat în punte cu tranzistoare bipolare:
d - circuitul echivalent al sarcinii rezistive
În Fig. 2.104, sunt prezentate formele de undă ale tensiunii şi curentului de
fază precum şi curentul din circuitul intermediar. Sunt, de asemenea, prezentate
perioadele de conducţie ale tranzistoarelor şi ale diodelor de recuperare. Se face
precizarea că, în circuitul intermediar, curentul continuu id are un riplu cu frecvenţa
de şase ori mai mare decât cea a tensiunii de ieşire. În cazul sarcinii pur inductive,
curentul id este alternativ, având valoarea medie zero pe o perioadă a tensiunii de
ieşire.
Tensiunea de fază din Fig. 2.103.c poate fi descrisă în termenii unei serii
Fourier sub forma:
≈
Ud [1 cos( 13 nπ )] sin(nω0t)
4 1
u0 (t)  (2-125)
3π n1 n
unde n 1 şi n  6k  1 pentru k = 1,2,3,... .
Valoarea medie a acestei tensiuni este U0  2Ud / 3 şi valoarea medie a
(1)
armonicii fundamentale este U0  2Ud /π .
Considerând că o fază a maşinii este reprezentată de rezistenţa R0 ,
inductivitatea L0 şi tensiunea electromotoare indusă E0 conectate în serie, curentul de
fază poate fi exprimat ca o sumă de armonici, după cum urmează:
(1) (1) ( n) n
U (1) sin(ω 0 t − ϕ ) − E 0m sin(ω 0t − ϕ − ϕ E ) ≈ U sin( nω t − ϕ )
i ( t) = 0m + 0m 0
0 2 2 n5 2 2 (2-124)
R0 + (ω0L0) R0 + ( nω 0 L0 )
unde:
U(1) este amplitudinea fundamentalei tensiunii de fază;
0m
U(n) este amplitudinea armonicii de ordin ( n);
0m
E
0m este amplitudinea tensiunii electromotoare induse;
ϕ(1)  arctg(ω0L0 / R0 ) ;
ϕ este unghiul de defazaj între e(t) şi u01(t);
E
(n)
5888  arctg(nω0 L0 / R0 ) , n  6k  1 , k  1,2,3 .
Figura 2.104: Formele de undă ale tensiunii şi curentului de fază la ieşirea

invertorului de tensiuneasociat cu maşina asincronă funcţionând în regimul de motor
Cu ajutorul ecuaţiei (2.126), se constată că amplitudinea armonicii

fundamentale a tensiunii de ieşire este direct proporţională cu tensiunea Ud a
circuitului intermediar. Valoarea tensiunii Ud poate fi modificată prin intermediul
convertorului cu stingere naturală de la reţea legat pe partea reţelei. Acest mod de
control al amplitudinii tensiunii la ieşirea invertorului, utilizat de altfel frecvent, are
anumite dezavantaje. Astfel, dacă este necesar controlul tensiunii de la zero,
circuitele de stingere ale invertorului cu tiristoare trebuie alimentate separat de la o
sursă de c.c. şi nu prin circuitul intermediar.
Sursa suplimentară de tensiune este necesară la pornire, pentru a fi asigurată
încărcarea condensatoarelor de stingere. Mai mult, aşa cum se poate deduce din
(2.126), spectrul de frecvenţă al tensiunii de ieşire este defavorabil. Pentru a
minimiza anumite armonici din curba tensiunii de ieşire, se utilizează comanda
multipuls, după o lege potivit aleasă.
23altă metodă de minimizare este aceea de a anula o anumită armonică din
curba tensiunii de fază. Spre exemplu, dacă se doreşte anularea armonicii de
ordinul (n), trebuie ca numărul de pauze din tensiunea de ieşire pe un sfert de
perioadă să fie egal cu n .
Tensiunea de ieşire la bornele sarcinii poate fi variată de la zero la valoarea sa

nominală, menţinând tensiunea circuitului intermediar Ud constantă, prin aplicarea
tehnicii de modulare în lăţime a impulsurilor (tehnică PWM - Pulse Width
Modulation) sau prin aplicarea tehnicii de modulare a unghiului de conducţie
(tehnică CAM - Conduction Angle Modulation). Valoarea medie a tensiunii sarcinii
depinde de unghiul β (unghiul de conducţie se micşorează de la valoarea 180 0 la
1800-β), aşa cum se poate vedea în Fig. 2.103.
(a)
(b)
Figura 2.105: Formele de undă ale tensiunilor de linie, ale tensiunii şi curentului
de fază pentru tehnica CAM: a - funcţia de existenţă pentru un singur întrerupător;
b - cazul sarcinii pur rezistive;
(c)
1 1 1 1 3 3 3 3 5 5 5 5
6 6 2 2 2 2 4 4 4 4 6 6
2 3 4 5 6 1
(d)
Figura 2.105: Formele de undă ale tensiunilor de linie, ale tensiunii şi curentului
de fază pentru tehnica CAM: c - cazul sarcinii rezistiv-inductive;
d - diagrama conducţiei ventilelor pentru cazul (c)
Se precizează faptul că forma de undă a tensiunii de ieşire, pentru β>0 şi
sarcină rezistiv-inductivă, depinde de unghiul de conducţie al diodelor de
recuperare, care, la rîâdul lui depinde de constanta de timp L0/R0. Pentru sarcina
pur rezistivă, se obţine tensiunea de ieşire zero pentru β=2π/3. În cazul sarcinii pur
inductive, tensiunea de ieşire se modifică de la zero la valoarea sa maximă, pentru
5888 variind în intervalul de la π/2 la 2π/3.
În acest mod de control, o jumătate a formei de undă a tensiunii de ieşire este
formată printr-un singur puls de comandă (comandă monopuls). Se poate utiliza, de
asemenea, comanda multipuls, când întrerupătoarele electronice ale invertorului
sunt comandate sau blocate de câteva ori pe fiecare jumătate de perioadă.
Reducerea armonicilor tensiunii de ieşire se poate face utilizând tehnica
PWM, aşa cum se poate vedea în Fig. 2.106.
(a)
(b)
Figura 2.106: Tehnica de comandă PWM: a - tensiunea de referinţă

triunghiulară şi tensiunile de comandă sinusoidale; b - formele de undă ale
tensiunilor de ieşire pentru invertorul de tensiune din Fig. 2.103.a.
Ventilele electronice ale invertorului sunt blocate sau comandate cu
semnale obţinute de la ieşirea unui comparator. Acesta compară semnalul de
referinţă triunghiular, de frecvenţă potrivit aleasă, cu tensiunea de comandă
sinusoidală trapezoidală sau în trepte. În cazul din Fig. 2.106, tensiunea de
comandă este sinusoidală. Pentru reglarea frecvenţei tensiunii la ieşirea
invertorului, se modifică frecvenţa tensiunii de comandă.
Particularităţi ale invertoarelor de tensiune
Câteva din particularităţile invertoarelor de tensiune sunt următoarele:

23 procesul de comutaţie este independent de sarcină, perioada de comutaţie
este mult mai mică în comparaţie cu cea a convertoarelor de curent şi, de
asemenea, nu depinde de tipul sau de puterea motorului alimentat;
24 nu apar supratensiuni la bornele sarcinii;
23 stabilitatea în buclă deschisă este mai bună; stabilitatea la sarcină mică sau
la mersul în gol este, de asemenea, mai bună decât în cazul controlului cu
convertoare de curent;
24 posibilitatea de funcţionare în regim de frână dinamică, în condiţiile căderii
tensiunii de alimentare a convertorului de frecvenţă, datorită prezenţei
circuitului intermediar de tensiune continuă (bateria de condensatoare din
cadrul filtrului de tensiune);
25 pulsaţiile de cuplu în zona turaţiilor joase sunt mai mici, datorită frecvenţei
de comutaţie ridicate.
2.7.7.4. Invertorul de curent

Circuitul unui invertor de curent care alimentează un motor de inducţie este
prezentat în Fig. 2.107. Constructiv, invertorul de curent poate fi realizat, spre
exemplu, sub forma invertorului trifazat în dublă punte cu cu stingere autonomă
[2.51], sau sub forma invertorului trifazat în dublă punte cu stingere independentă
[2.51]. Curenţii care circulă prin înfăşurările statorice ale maşini de current
alternate (asincron sau sncron) au formă trapezoidală cu amplitudinea egală cu
∧
valoarea curentului din circuitul intermediar ( i0  I0 / Isn în unităţi relative).
Descrierea funcţionării invertorului de curent din Fig. 2.107 se poate face folosind
teoria fazorială pentru reprezentarea curenţilor. Această descriere este utilă pentru a
regla scalar şi mai ales vectorial maşinile de c.a.
Figura 2.107: Invertorul de curent pentru alimentarea maşinilor de

current alternativ
Dacă se neglijează efectele comutaţiei, invertorul de curent se poate reprezenta

prin schema echivalentă simplificată din Fig. 2.108.a. În această schemă,
tiristoarele, împreună cu circuitele pentru comutaţia forţată T1,...,T6 , sunt înlocuite
cu comutatoare ideale S1,...,S6 . Formele de undă corespunzãtoare funcţionării cu
şase pulsuri sunt prezentate în Fig. 2.108.b.
(a)
(b)
(c)
(d)
Figura 2.108. Reprezentarea curenţilor la ieşirea invertorului:

a - schema echivalentă a invertorului care alimentează maşina de c.a.;
b - curenţii de ieşire pentru modul de lucru cu şase pulsuri; c - curenţii de ieşire
reprezentaţi ca fazor spaţial; d - exemplu de circuit corespunzător vectorului i1
Componentele fazorului spaţial al curentului statoric în sistemul fix α−β sunt:
i =i 1
sα sa ; isβ = 3 (isb − isc ) (2-128)
Existã şase moduri de conducţie pentru care invertorul nu are secvenţă de

curent zero la ieşire şi trei moduri de conducţie pentru care prin maşină nu circulã
curent (în astfel de cazuri denumite stări de scurtcircuit, curentul din circuitul
intermediar este preluat de unul din cele trei braţe ale invertorului, care astfel pune
în scurtcircuit sursa de alimentare).
Curentul, la ieşirea invertorului, poate fi reprezentat cu ajutorul unui fazor spaţial (Fig.
2.108.c):
 2 e j (νπ / 3π / 6)
i i  ji  i , ν  1,...,6,
sν sαν sβν  3 d (2-129)

0, ν  7,8,9
În cazul funcţionării cu şase pulsuri, vectorul de curent rămâne constant pe o
perioadă ωst π /3, schimbându-şi poziţia cu pasul π/3 (Fig. 2.108.c). Spre
exemplu, vectorul i1 reprezintă starea din Fig. 2.108.a. (tiristoarele T1 şi T2 din
Fig. 2.107 sunt în conducţie) şi circuitul echivalent corespunzător este ca în Fig.
2.108.d.
Astfel, curentul de ieşire al invertorului poate fi privit ca un vector care ocupă
şase poziţii fixe. Poziţiile intermediare sunt posibile numai prin comutaţia între doi
vectori vecini (două stări vecine). Amplitudinea sa poate fi modificată prin variaţia
curentului i0 din circuitul intermediar sau, dacă i 0=const., prin comutaţii pe stări de
scurtcircuit (PWM).
Particularităţi ale invertoarelor de curent
Alimentarea de la invertoare de curent are următoarele particularităţi, care nu

sunt deloc de neglijat:
5888 funcţionarea maşinii în cele patru cadrane ale planului viteză –
cuplu fără circuite suplimentare (convertoarele de frecvenţă de tensiune
necesită un redresor comandat, montat în antiparalel cu cel care lucrează în
mod normal);
5889 utilizarea tiristoarelor ultrarapide nu este necesară;
5890 circuitele de comandă pe grilă sunt simple şi asemănătoare cu cele
de la convertoarele cu stingere naturală de la reţea (exemplu: redresorul în
punte trifazată complet comandat);
5891 conducţia simultană foarte scurtă a semiconductoarelor unui braţ al
invertorului de curent nu produce creşterea curenţilor în motor, datorită
prezenţei inductivităţii din circuitul intermediar.
BIBLIOGRAFIE
[2.1] M. Alatalo, T. Svensson, Variable Speed Direct-Driven PM-

Generator with PWM controlled Current Source Inverter,Proc.
EWEC’93, Lubeck-Travemunde, Germany.
[2.2] I. Balaurescu, M. Eremia,. Îmbunătăţirea factorului de putere,
Editura Tehnică, Bucureşti, 1981.
[2.3] G. Bandoc, M. Degeratu, Instalaţii şi echipamente pentru utilizarea
energiei mecanice nepoluante. Utilizarea energiei vântului,
Editura MATRIX ROM, Bucureşti, 2007.
[2.4] C. Bălă, Maşini electrice, Ed .Didactică si Pedagogică, Bucureşti,
1982.
[2.5] A. Bej, Turbine de vânt, Editura Politehnica, Timişoara, 2003.
[2.6] A. Betz, Introduction to the Theory of Flow Machines, (D. G.
Randall, Trans.) Oxford: Pergamon Press, 1966.
[2.7] S. Bhowmic, R. Spée, J.H.R.Enslin, Performance Optimisation for
double fed wind power generation Systems, IEEE Transaction on
Industry Applications, Vol. 35, No. 4, Jul. – Aug., pp 949 – 958, 1999.
[2.8] J.A.M. Bleijs, Improvement in Performance of a Pasive Pitch

Wind Turbine with Variable Speed Operation, Proc. EWEC’94,
Thessaloniki, Greece.
[2.9] M. Boger, A. Wallace, Performance capability analysis of the
brushless double fed machine as a wind generator, 7 th
International Conference Electrical Machines and Drives, pp 458 –
461, Durham UK, 1995.
[2.10] B.K. Bose, Recent Advances in Power Electronics, IEEE Trans.
On Power Electrnics, Vol.7, No 1, Jan. 1992.
[2.11] B.K. Bose, Power Electronics and Motion Control-Technology,
Status and Recent Trends, IEEE Trans. On Ind. Appl.,Vol.29,
No.5, SeptîOct. 1993.
[2.12] I. Bostan, V. Dulgheru, I. Sobor, V. Bostan, A. Sochireanu, Sisteme
de conversie a energiilor regenerabile, Editura Tehnica+Info,
Chişinău, 2007.
[2.13] T.Burton, D. Sharpe, N. Jenkins, E. Bossanyi, Wind Energy
Handbook, John Wiley & Sons Ltd., 2004.
[2.14] O. Carlson. J. Hylander, Electrical Systems with Frequency

Convertors for Variable Speed Operation of Wind Turbines,
Proc. EWEC’89, Manchester.
[2.15] I. Catana, C. A. Safta, V. Panduru, Power Optimisation Control
System of Wind Turbines by Changing Pitch Angle, Sci. Bull.
of UPB, Series D, Vol. 72, Issue 1, pp. 141-148, 2010.
[2.16] I. Catana, C. A. Safta, V. Panduru, Parallel Operating of Wind
Turbines by Using Electrohydraulic Transmissions, 4th Int.
Conf. CIEM, Bucharest, Nov., 2009, Proceedings, ISSN 2067-
0893, S7_08.
[2.17] A. Câmpeanu, V. Iancu, M. Rădulescu, Maşini în acţionări electrice,
Ed. Scrisul Românesc , Craiova, 1996.
[2.18] A. G. Davenport, The Response of Six Building Shapes to
Turbulent Wind,Philosophical Transactions of the Royal Society
of London. Series A, Mathematical and Physical Sciences, Vol.
269, No. 1199, A Discussion on Architectural Aerodynamics (May 13,
1971), pp. 385-394, 1971.
[2.19] M. Degeratu, Stratul limită atmosferic, Editura Orizonturi
Universitare, Timişoara, 2002.
[2.20] M. Exarhu, Maşini şi instalaţii hidraulice şi pneumatice, Editura
Andor Tipo, 2006.
[2.21] R. Fathiyah, R. Mellott, M. Panagoda, N. Lane, Windmill Design
Optimization through Component Costing,
http://www.math.msu.edu/Academic_Programs/graduate/msim/MSIM
ProjectReports/MCP1.May.2001.report.pdf
[2.22] N. Galan, C. Ghiţă, M. Cistelecan,Maşini electrice, Ed. Didactică si
Pedagogică, Bucureşti, 1981.
[2.23] I.S. Gheorghiu, AL. Fransua, Tratat de maşini electrice, Vol. I–IV,
Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1969 - 1972.
[2.24] C. Ghita, Convertoare electromecanice, Vol. 1- 3, Editura ICPE,
Bucureşti, 1998 – 2001.
[2.25] C. Ghiţǎ, Modelarea şi parametrii convertoarelor
electromecanice, Ed. Printech, Bucureşti, 2003.
[2.26] C. Ghiţă, Maşini electrice, Ed. MATRIXROM, Bucuresti, 2005, 320
pag.
[2.27] C. Ghiţă, Regimurile permanente ale convertoarelor
electromecanice, Ed. MATRIXROM, Bucuresti, 2008, 248 pag.
[2.28] C. Ghiţă, A.I. Chirilă, I.D. Deaconu, D.I. Ilina, Digsilent 13.1 control
system implementation for doubly fed induction generator wind
turbine, Buletinul Inst. Politehnic din Iaşi, Tomul LII (LVI), Fasc. 5A,
pg. 323-328, 2006;
[2.29] C. Ghiţă, A.I. Chirilă, I.D. Deaconu, D.I. Ilina, Wind turbine
permanent magnet synchronous generator magnetic field study,
International Conference of Renewable Energy, Santander, Spain,
March 12-14, 2008, paper 247 (http://www.icrepq.com/papers-
icrepq08.htm);
[2.30] C. Ghiţă, I.D. Deaconu, A.I. Chirilă, V. Năvrăpescu, D.I. Ilina, Lab
Model for a Low Power Wind Power Turbine System, International
Conference of Renewable Energy and Power, Valencia, Spain, Aprilie 15
- 17, 2009, paper 341,http://www.icrepq.com/papers-icrepq09.htm.
[2.31] Gijs A.M. van Kuik, The Lanchester–Betz–Joukowsky Limit, Wind
Energ. Vol. 10, pp. 289–291, 2007.
[2.32] H. Glauert, Aerodynamic theory, Dover Pub. Inc., New York, 1963.
[2.33] B. Godfrey, Renewable Energy, Oxford University Press, 2004.
[2.34] A.N. Gorban, A.M. Gorlov, V.M. Silantyev, Limits of the Turbine
Efficiency for Free Fluid Flow, Journal of Energy Resources
Technology - December 2001 - Volume 123, Issue 4, pp. 311-317.
[2.35] F. Gyulai, Mathematical models for dynamic study of wind
turbines, Proceedings of the 6th International Conference on
Hydraulic Machinary and Hydrodynamics, Politehnica University of
Timişoara, 2004.
[2.36] Martin O. L.Hansen, Aerodinamics of wind turbines, Editura
Earthscan, 2008.
[2.37] D. Hartwanger, A. Horvat, 3D Modelling of A Wind Turbine Using
CFD, NAFEMS UK Conference 2008 „Engineering Simulation:
Effective Use and Best Practice”, Cheltenham, UK, June 10-11, 2008,
Proceedings.
[2.38] E. Hau, Wind turbines: fundamentals, technologies, application,
economics, Ed. Springer, 2006.
[2.39] S. Heier, Grid Integration of Wind Energy Conversion Systems,
John Wiley & Sons Ltd., 1998.
[2.40] R.M. Hilloowala, A.M. Sharaf, A Utilty Interactive Wind Energy
Conversion Scheme with an Asyncron DC Link Using a
Suplementary Control Loop, Paper 94 WM 102-4 EC, IEEEîPES
Winter Meeting, New York.
[2.41] M.J. Hoeijmakers, Synchronous Machine with Rectifier for Wind

Turbines, IEA 21st Meeting of Experts-Electrical Systems for Wind
Turbines with Constant and Variable Speed, Goteborg, 1991.
[2.42] O. Honorati, F. Caricchi, F. Crescimbini, G. Noia, Gear-Less Wind
Energy Conversion System Using an Axial-Flux PM
Synchronous Machine, Proc. EWEC’91, Amsterdam.
[2.43] H. Dumitrescu, A. Georgescu, Al. Dumitrache, ş. a., Calculul elicei,
Editura Academiei Române, 1990.
[2.44] H. Dumitrescu, V. Cardos, Fl. Frunzulică, Al. Dumitrache,
Aerodinamică nestaţionară, aeroelasticitate şi aeroacustică
pentru turbine de vânt, Editura Academiei Române, 2007.
[2.45] H. Dumitrescu, V. Cardoş, Al. Dumitrache, Aerodinamica turbinelor
de vânt, Editura Academiei Române, 2001.
[2.46] G. Huss, R. Einmann, Wind Power Plant WKA-60for Helgoland-
Status of Proiect, Proc. EWEC’89, Manchester.
[2.47] F. Ionescu, S. Nitu, D. Floricău, C. Mihalache, Electronica de putere
şi convertoare statice Editura Electra, Bucuresti 2004.
[2.48] T.M. Jahns, Motion Control with Permanent-Magnet Machines,
Proc. of IEEE, Special Issue on Power Electronics and Motion
Control, August 1994.
[2.49] N. Jenkins, Notes on Final Discussion, IEA 21st Meeting of
Experts-Electrical Systems for Wind Turbines with Constant and
Variable Speed, Goteborg, 1991.
[2.50] M.P. Kazmierkowski, H. Tunia, Automatic control of converter-fed
drives, PWM - Polish Scientific Publishers, Warszawa, 1994.
[2.51] D. O. Kisch, Sisteme de reglare automată a maşinilor de curent
alternativ, Editura ICPE, Bucureşti, 1998, ISBN 973-98322-6-1.
[2.52] D. O. Kisch, Reglarea vectorială a mşinilor de curent alternativ,
Editura ICPE, Bucureşti 1997, ISBN 973-97863-6-7.
[2.53] W. Leonhard, Control of Electrical Drive, Sprenger-Verlag, Berlin,
1985.
[2.54] T.A. Lipo, Recent Progress in Developement of Solid-State AC
Motor Drives, IEEE Trans. On Power Elecctr.,Vol.3, No.2, Apr. 1998.
[2.55] T. Matsuzaka şi alţii, A Variable Speed Wind Generating System
and its Test Results, Proc EWEC’89, Manchester.
[2.56] H. G. Matthies, et al: Study of Offshore Wind Energy in the EC,
Verlag Natürliche Energie, Brekendorf, 1995.
[2.57] R. Naik,N. Mohan, A Novel Grid Interface for Photovoltaic, Wind-

Electric, and Fuel-Cell Systems with a Controllable Power
Factor, IEEE-APEC’95, pag. 995 – 998.
[2.58] H.L. Nakra, B. Dube, Slip Power Reovery Induction Generators
for Large Vertical Axis Wind Turbines, IEEE Trans. On Energy
Conversion, Vol.3, No.4, Dec.1988.
[2.59] S.A.Papathanassiou, M.P. Papadopoulos, J.A. Tegopoulos,
Comparison of a Variable Speed Wind Turbine Generator
Schemes, Proc. ICEM’94,Paris.
[2.60] S.A. Papathanassiou, M.P. Papadopoulos, Simulation and Control of
a Variable Speed Wind Turbine Equipped with Double Output
Induction Generator, Proc.PEMC’94, Warsaw, Poland.
[2.61] I. Paraschivoiu, Wind turbine design with emphasis on Darrieus
concept, Polytechnic International Press, Montréal, 2002.
[2.62] M. R.Patel, Wind and Solar Power Systems, CRC Press, 1999;
[2.63] I. Pincovschi, Hidrologie şi meteorology, ed. Printech, 2007.
[2.64] M. Popescu, M. Cistelecan, T. Tudorache, L. Melcescu, Generatoare
sincrone cu magneţi permanenţi pentru sisteme eoliene cu acţionare
directă, Simpozionul de Maşini Electrice SME’08, septembrie 2008.
[2.65] P. Rasmussen, N. Vilsboell, A. LKarsen, Permanent Magnet
Generator Studies and Planned Prototypes, Proc. EWEC’93,
Lubeck-Travemunde, Germany.
[2.66] R. Richter, Maşini electrice, Ed. Tehnică, Bucureşti, Vol. I-IV, 1959–
1961.
[2.67] F. Runcos, R. Carlson, A.M. Oliveira, P. Kuo-Peng, N. Sadowski,
,Performance analysis of brushless double fed cage induction
generator, Nordic Wind Power Conference, 1/2 March 2004,
Göeteborg, Sweden.
[2.68] Z.M. Samaleh, L.F. Kazda, Analyisis of the Double-Output
Induction Generator Using Direct Three-Phase Model. Part II –
Harmonic Analysis”. IEEE Trans. On Energy Conversion, Vol.
EC-2, No.2, June 1987.
[2.69] N. Sato, Y. Hayashi, C. Chikaraoshi, A Variable Speed Induction
Generator System Connected to the Utylity Network, Proc.ICEM’88.
[2.70] C. Skarmis, K.D. Jespersen, Demonstation of a 1000 kW Stall
Regulated Wind Energy Experimental Use, Proc. EWEC’90,
Madrid, Spain.
[2.71] G.R. Slemon, Electrical Machines for Variable-Frequency Drives,

Proc. of IEEE, Special Issue on Power Electronics and Motion
Control, August 1994.
[2.72] R.L. Steigerwald, A. Ferraro, R.E. Tompkins, Final Report–
Investigation of a Family of Power Conditioners Integrated into
Utility Grid–Residential Power Level, DOE Contract DE-AC02-
80ET29310, Sandia National Lab., Report No. SAND81-7031, 1981.
[2.73] H. Stemmler, High-Power Industrial Dives, Proc. of IEEE, Special
Issue on Power Electronics ans Motion Control, August 1994.
[2.74] T. Stevensson, C. Briozzo, Grid Connecting Using Thyristors, Proc.
4th Int. Symp. on Wind Energy Systems, Stockolm, 1982.
[2.75] J.T. Tande, Dynamic models of wind farms for power system
studies, INTEF Energy Research, 2006
[2.76] T.Thiringer, J. Linders, Control by Variable Speed of a Fixed-Pitch
Wind Turbine Operrating in a Wide Speed Range, Paper 92 SM
523-1 EC, IEEEîPES 1992 Summer Meeting, Seatle.
[2.77] S. Tsiolis, O. Carlson, An electric System Variable Speed
Opertion of Wind Turbines with Induction Generators, IEA, 21st
Meeting of Experts-Electrical Systems for Wind Turbines with
Constant and Variable Spee”, Goteborg, 1991.
[2.78] W. Volstedt, Variable-Speed Wind Turbine Generator with Low Line
Interactioms, IEA 21st Meeting of Experts-Electrical Systems for
Wind Turbines with Constant and Variable Speed, Goteborg, 1991.
[2.79] O. Warneke, Use of a Double-Fed Induction Machine in the
Growian Large Wind Energy Converter. Siemens Power
Engineering, Vol VI, No.1, Jan.îFebr. 1984.
[2.80] F.M. White, Fluid Mechanics, 2nd Edition, 1988, McGraw-Hill,
Singapore.
[2.81] J.B. Woudstra, A. Rauta, E. Van Beijnhem, Connecting a Wind
Driven Induction Generatr onto the Grid, Proc. PEMC’94,
Warsaw, Polland.
[2.82] *** FIP-TREET, Energii regenerabile & eficienta energetica.
Ghid de instruire, ed. NicVox, 2007.
[2.83] *** Cod de proiectare. Bazele proiectării şi acţiunii asupra
construcţiilor. Acţiunea vântului., NP 082-04, publicat in Monitorul
Oficial al României, Partea I, Nr. 349, bis/25.04.2005.
[2.84] *** International Electric Committee (IEC): Wind Turbine

Generator Systems,Wind Turbine Generator Systems,Part 11
Acoustic Noise Measurement Techniques, IEC 61400-11, 1998.
[2.85] *** VDI Richtlinie 2714: Schallausbreitung im Freien, vom.
Januar 1988.
Capitolul 3
Valorificarea termică a energiei solare
3.1. Elemente caracteristice ale radiaţiei solare

3.1.1. Parametrii de referinţă standard ai radiaţiei solare
Pământul primeşte aproape toată energia din spaţiu sub formă de radiaţie
electromagnetică solară. Cantitatea totală de căldură a Pământului nu se schimbă
semnificativ în timp, deoarece există egalitate între radiaţia solară absorbită şi
radiaţia termică emisă de Pământ. Soarele este o sferă formată din gaze fierbinţi cu
diametrul de 1,39 milioane de kilometri şi se află la distanţa de 150 milioane de
kilometri de Pământ. Aşa cum se vede de pe Pământ, Soarele se roteşte în jurul axei
sale odată la fiecare patru săptămâni. El nu se roteşte ca un corp solid, astfel că
regiunea din jurul ecuatorului se roteşte cu o perioadă de circa 27 de zile, iar
regiunile polare cu o perioadă de circa 30 de zile. Soarele este de fapt un reactor de
fuziune continuă, în care hidrogenul este convertit în heliu cu o rată de 4 milioane
de tone/s, astfel că suprafaţa Soarelui are temperatura efectivă egală cu cea a unui
corp negru de 5 777 K. Necesarul de energie actual la nivel mondial al Pământului
ar putea fi acoperit de energia emisă de pe numai 10 ha din suprafaţa Soarelui. Se
estimează că energia radiantă solară interceptată de Pământ timp de 10 zile este
echivalentă cu căldura ce s-ar dezvolta prin arderea tuturor rezervelor cunoscute de
combustibili fosili de pe Pământ.
Suprafaţa Soarelui radiază energie electromagnetică sub formă de fotoni şi
neutroni. Fluxul total de energie radiantă a Soarelui este de 0,38 milioane Zettawaţi
(1 ZW = 1021W). Pământul primeşte numai o parte din această energie, circa 170
milioane de Gigawaţi. Cea mai mare parte a radiaţiei electromagnetice ce ajunge pe
Pământ este emisă de stratul sferic dens exterior format din gaze fierbinţi, numit
fotosferă. La exteriorul fotosferei se găsesc cromosfera şi coroana. Aceste regiuni
sunt formate din gaze cu densitate mică ce au temperatură mare şi variaţii în timp
ale diametrului şi energiei emise. Deoarece aceste gaze au densitate mică, emisia de
energie din aceste zone este redusă şi nu prezintă importanţă pentru aplicaţiile
termice solare de pe Pământ. Energia totală absorbită de la Soare în decursul unui
an va fi de 3 850 Zettajouli (1 ZJ = 10 21J). Din această energie, fotosinteza
plantelor captează 3 ZJ, energia eoliană 2,2 ZJ iar necesarul uman de energie este
de 0,5 ZJ din care numai 0,06 ZJ sub formă de electriciate.
Potenţialul de utilizare a energiei solare în România este relativ important,
existând zone (Litoralul Mării Negre, Dobrogea şi respectiv zonele sudice) în care
fluxul energetic solar anual ajunge până la valori de 1 450…. 1 600 kWh/m 2/an. În
majoritatea regiunilor ţării, fluxul energetic solar anual, depăşeşte 1 250…1 350
kWh/m2/an.
Pentru studiul radiaţiei solare, se vor defini câteva mărimi importante [3.1].
Constanta solară, Isc, reprezintă fluxul unitar de energie termică primit de la
Soare, măsurată în straturile superioare ale atmosferei terestre, perpendicular pe
direcţia razelor solare. Valoarea general acceptată pentru constanta solară este de
23 350 W/m2, reprezentând o valoare medie anuală, măsurată cu ajutorul
sateliţilor de cercetare ştiinţifică.
Fluxul de energie radiantă incident pe unitatea de suprafaţă a Pământului se
numeşte iradianţă (W/m2).
Fluxul de energie radiantă solară, care ajunge la suprafaţa Pământului este mai
mic decât constanta solară, deoarece în timp ce traversează atmosfera terestră, cu o
grosime de peste 50 km, intensitatea radiaţiei solare este redusă treptat.
Mecanismele prin care se modifică intensitatea radiaţiei solare, la traversarea
atmosferei, sunt absorbţia şi difuzia.
În atmosferă, radiaţia X şi o parte din radiaţia ultravioletă este absorbită
(reţinută, filtrată). Vaporii de apă, dioxidul de carbon şi alte gaze existente în
atmosferă, contribuie la absorbţia radiaţiei solare de către atmosferă.
Radiaţia absorbită este în general transformată în căldură, iar radiaţia difuză
astfel obţinută este retrimisă în toate direcţiile. Prin aceste procese, atmosfera se
încălzeşte şi produce la rândul ei, o radiaţie cu lungime de undă mare, denumită
radiaţie atmosferică. În plus, faţa de cele două mecanisme de modificare a
intensităţii radiaţiei solare, o parte din radiaţia solară este reflectată de atmosfera
terestră, sau de unele componente ale sale (moleculele de aer şi anumite categorii
de nori). Prin reflexie, o parte din radiaţia solară este disipată, mecanismul acestui
proces fiind denumit difuzie Rayleigh, iar acest fenomen reprezintă radiaţia bolţii
cereşti.
Radiaţia globală ajunsă de la Soare, pe o suprafaţă orizontală la nivelul solului
într-o zi senină, reprezintă suma dintre radiaţia directă şi radiaţia difuză. Radiaţia
solară directă depinde de orientarea suprafeţei receptoare. Radiaţia solară difuză
poate fi considerată aceeaşi, indiferent de orientarea suprafeţei receptoare, chiar
dacă în realitate există mici diferenţe.
Energia termică unitară primită de la Soare, măsurată la nivelul suprafeţei
Pământului, perpendicular pe direcţia razelor solare, pentru condiţiile în care cerul
este perfect senin şi lipsit de poluare, în zonele Europei de Vest, Europei Centrale şi
Europei de Est, în jurul prânzului, poate atinge 1 000 W/m 2. Această valoare
reprezintă suma dintre radiaţia directă şi difuză.
Radiaţia solară este influenţată de modificarea permanentă a câtorva
parametrii importanţi, cum sunt:
23 Înălţimea Soarelui pe cer (unghiul format de direcţia razelor Soarelui cu
planul orizontal);
24 Unghiul de înclinare a axei Pământului;
25 Modificarea distanţei Pământ – Soare (aproximativ 150 milioane kilometri
pe o traiectorie eliptică, uşor excentrică);
26 Latitudinea geografică.
Valorificarea termică a energiei solare 193
Principalele componente ale radiaţiei solare care ajunge pe Pamânt şi

participaţia fiecărei componente în radiaţia globală, din punct de vedere energetic,
sunt:
5888 radiaţie ultravioletă cu lungimea de undă, λ, cuprinsă între 0,28 ÷
0,38 μm - 3%;
5889 radiaţie vizibilă cu λ între 0,38 ÷ 0,78 μm - 42%;
5890 radiaţie infraroşie cu λ între 0,78 ÷ 2,5 μm - 55%.
Se observă că cea mai mare cantitate de energie termică se regăseşte în
domeniul radiaţiei infraroşii şi nu în domeniul radiaţiei vizibile, ceea ce sugerează
ideea că această radiaţie poate fi captată eficient şi în condiţiile în care cerul nu este
perfect senin. Pentru realizarea acestui obiectiv, au fost realizate panourile solare cu
tuburi vidate, iar pentru captarea eficientă a radiaţiei solare, chiar şi la temperaturi
sub 0°C, s-au realizat panouri solare cu tuburi termice.
Figura 3.1 prezintă principalele fluxuri ale radiaţiei primare pe o suprafaţă sau
în apropierea Pământului în procesele termice solare. Din motive practice, se
consideră radiaţia în doua intervale de lungimii de undă.
Radiaţia solară directă Radiaţia solară difuză Radiaţia solară

reflectată
Radiaţia undei lungi a Radiaţia undei lungi Radiaţia de undă

atmosferei reflectate lungă a suprafeţei
Figura 3.1: Fluxurile energiei radiante în procesele termice solare
Radiaţia solară sau unda scurtă – este radiaţia provenită de la Soare, în

intervalul lungimilor de undă de (0,3....3) μm. În terminologia folosită pe tot
parcursul acestui capitol, radiaţia solară include atât componenta directă cât şi
componenta difuză dacă nu se specifică altfel.
Radiaţie de undă lungă – caracterizată de lungimi de undă mai mari de 3
μm,reprezintă emisia neîntreruptă a radiaţiei terestre în domeniul infraroşu,
intensitatea ei depinzând de valoarea temperaturii absolute (T) a suprafeţei terestre,
care la rândul ei este determinată de intensitatea radiaţiei globale.
Spectrul electromagnetic. Radiaţia termică reprezintă energia
electromagnetică care se propagă printr-un spaţiu cu viteza luminii. Dintre
aplicaţiile energiei solare, numai radiaţia termică este importantă. Radiaţia termică
este emisă de corpuri pe baza temperaturii lor (atomii, moleculele sau electronii
ridicaţi la stări de excitare revin spontan la stări mici de energie emiţând energie
sub formă de radiaţie). Datorită variaţiei stărilor atomilor şi moleculelor care se
manifestă din punct de vedere electronic, rotaţional şi vibraţional, radiaţia emisă
este în general distribuită într-un domeniu de lungimi de undă.
Spectrul radiaţiei electromagnetice este împărţit în intervale de lungimi de
undă. În figura 3.2 se arată limitele aproximative ale acestor intervale şi lungimile
de undă.
10-8 10-6 10-4 10-2 100 102 104 106 108 1010
radiaţie
termică
raze ultra Radio, TV
gama
violet
aproape departe
raze raze X undă undă
cosmice 0,78-25 25-1000 scurtă lungă
vizibil infraroşu
0,38 – 0,78
solar
Figura 3.2: Spectrul radiaţiei electromagnetice
Legătura dintre lungimea de undă şi frecvenţă este dată de relaţia:

Cλ⋅ν , (3-1)
unde: C este viteza luminii.
Radiaţia solară din afara atmosferei are cea mai mare parte a energiei în
intervalul (0,25...3) μm, în timp ce energia solară primită de la Pământ este în cea
mai mare parte în intervalul (0,29...2,5) μm.
Radiaţia electromagnetică prezintă un dublu caracter: corpuscular a cărei
energie este caracterizată de foton şi ondulatoriu, caracterizat de lungimea de
undă. Energia fotonului este dată de relaţia :
E ≅ h ⋅ν , (3-2)
unde: h este constanta lui Planck (6,625∙10-34 [J·s]).
3.1.2. Caracteristicile radiaţiei termice

Radiaţia termică este rezultatul transformării energiei interne a corpurilor în
energie cu lungimile de undă cuprinse între λ = 0,1÷100 µm, incluzând o porţiune
din radiaţiile ultraviolete şi în întregime spectrele radiaţiilor vizibile şi infraroşii.
Mărimile fizice care caracterizează radiaţia sunt definite de două criterii

independente: compoziţia spectrală şi distribuţia spaţială (direcţională).
În funcţie de compoziţia spectrală, mărimile fizice se pot referi la tot

spectrul de radiaţii şi se numesc totale sau la o anumită lungime de undă, mărimile
numindu-se monocromatice.
Mărimile se numesc emisferice dacă se referă la toate direcţiile în care o
suprafaţă emite sau primeşte radiaţie şi direcţionale dacă caracterizează o direcţie
dată de propagare a radiaţiei.
&
Fluxul termic radiant emis total, Q e [W], reprezintă energia emisă de
un corp în unitatea de timp, în tot spaţiu.
&
Fluxul radiant Q care cade pe o suprafaţă poate fi absorbit de aceasta (QA),
reflectat (QR) sau difuz (QD) (figura 3.3):
Q n
QR
QA
QD
Figura 3.3: Distribuţia energiei radiante
Q=QA+QR+QD,[W] (3-3)
A+R+D=1, (3-4)
unde: A este coeficientul de absorbţie, R – coeficientul de reflexie; D – coeficientul
de difuzie.
Coeficienţii A, R, D pot avea valori cuprinse între 0 şi 1, în funcţie de natura
corpului, starea suprafeţei, spectrul radiaţiei incidente şi temperatură.
Corpul negru absoarbe toată radiaţia incidentă, astfel că: A = 1; R=D=0.
Corpul alb reflectă toată radiaţia incidentă: R = 1; A=D=0.
Corpul diaterm este transparent pentru radiaţia incientă: D = 1; A=R=0.
Suprafaţa unui corp este lucie dacă reflectă radiaţia incidentă într-o singură
direcţie, unghiul de incidenţă fiind egal cu cel de reflexie; este mată dacă reflectă
radiaţia incidentă în toate direcţiile.
Dacă considerăm o suprafaţă elementară dS, care emite radiaţia în direcţia
unei suprafeţe dSn, caracterizată în coordonate sferice de unghiul zenital θ şi
azimutal ϕ, (figura 3.4) se defineşte intensitatea de radiaţie monocromatică
23 e,λ λ, θ , ϕ  , cu relaţia:
&
I e,λ λ, θ , ϕ  =
dQe 2
, [W/(m ·sr·µm)] (3-5)
dS1 cosθdΩdλ
unde: Ω este unghiul solid sub care se vede suprafaţa dSn din centrul suprafeţei dS1.
Radiaţie
n emisă
dSn
θ r
dS 1 dΩ
+ +
dSn
dΩ ≡
ϕ 2
r dSn
a) b)
Figura 3.4: Definirea intensităţii de radiaţie (a)
şi a unghiului solid (b)
Unghiul solid dΩ este definit de relaţia:

dSn
dΩ = , [sr]
(3-6)
r2
În coordonatele sferice unghiul solid se poate determina cu relaţia:
dΩ = sin θdθdϕ (3-7)
Dacă vom nota:

& & (3-8)
dQ e / dλ = dQ eλ
Rezultă:
&
dQ eλ = I λ ,e λ, θ, ϕdS1 cos θdΩ (3-9)
sau înlocuind valoarea lui dΩ din relaţia (3-7):

&
dQ eλ = Iλ ,e λ , θ , ϕ dS1 sin θ cosθdθdϕ (3-10)
Intensitatea totală a radiaţiei emise, Ie(θ, ϕ) reprezintă fluxul radiant

emis pe toate lungimile de undă în direcţia (θ, ϕ) de unitatea de suprafaţă a unui
corp, în unghiul solid dΩ, care conţine direcţia (θ, ϕ):
&
dQe 2
Ie θ , ϕ  = dS cosθdΩ , [W/(m ·sr)] (3-11)
1
Puterea de emisie monocromatică reprezintă fluxul radiat emis de

unitatea de suprafaţă a unui corp în toate direcţiile pe o anumită lungime de undă:
2π π/2
Eλ λ  = dθ  I λ ,e λ, ϕ, θ cosϕ sin ϕdϕ , [W/(m2· µm)] (3-12)

0 0
Puterea totală de emisie reprezintă fluxul radiat de unitatea de suprafaţă a

unui corp, în toate direcţiile şi pe toate lungimile de undă:
∞
E =  Eλ λ dλ , [W/m2] (3-13)

0
Înlocuind valorile lui Eλ(λ) din relaţia (3-12):

58882ππ /2
E=  Iλ ,e λ , θ , ϕ cosϕ sin ϕdθdϕdλ (3-14)

0 0 0
Dacă intensitatea de radiaţie este independentă de direcţie emisia poartă

denumirea de emisie difuză (izotropă) şi Iλ ,e λ, θ , ϕ   Iλ ,e λ  .
Înlocuind în relaţia (3-12) se obţine:
2π π/2
Eλ λ  = I λ ,e λ dθ cos ϕsin ϕdϕ (3-15)

0 0
Rezolvând integralele:
Eλ λ   πIλ ,e λ  (3-16)
şi:
E = πIe (3-17)
Iradiaţia reprezintă radiaţia incidentă pe o suprafaţă care provine din emisia
sau reflexia altor suprafeţe.
Iradiaţia monocromatică (figura 3.5) se defineşte cu relaţia:
2ππ /2
Gλλ=   Iλ ,i λ , θ , ϕ cosθ sinθdθdϕ , [W/(m2· m)] (3-18)

0 0
Radiaţia
Incident Iλ, n
dΩ dS
Figura 3.5: Natura direcţională a iradiaţiei
Iradiaţia totală va fi:

∞
23 = Gλ λ dλ , [W/m2] (3-19)

0
sau:
5888 2ππ /2
23 =  Iλi λ , θ , ϕ cosθ sinθdθdϕdλ (3-20)

00 0
Dacă radiaţia incidentă este difuză:
Gλ λ   πIλ ,i λ  (3-21)
G = πIi (3-22)
Radiozitatea caracterizează toată energia radiată de o suprafaţă care include

emisia proprie şi emisia datorată iradiaţiei reflectate (figura 3.6).
Radiozitatea monocromatică se defineşte cu relaţia:
2ππ /2
Jλλ=   Iλ ,e+r λ , θ , ϕ cosθ sinθdθdϕ [W/m2· m)] (3-23)

0 0
unde Iλ, e+r este intensitatea radiaţiei asociată emisiei şi reflexiei.

Radiozitatea
Emisia
Iradiaţia
Iradiaţia
reflectată
Figura 3.6: Radiozitatea unei suprafeţe
Radiozitatea totală va fi:

∞
J =  Jλ λ dλ , [W/m2] (3-24)

0
3.1.3. Legile radiaţiei termice

Majoritatea legilor radiaţiei termice se referă la corpul negru. Acesta este un
corp care îndeplineşte următoarele cerinţe:
5888 absoarbe în întregime toată radiaţia incidentă;
5889 emite radiaţia difuz independent de direcţie;
5890 pentru o temperatură şi o lungime de undă dată, emite energie mai mult
decât orice alt corp.
Mărimile referitoare la corpul negru se vor nota cu indicele 0. Mai jos se
prezintă în detaliu legile radiaţiei [3.1].
3.1.3.1. Legea lui Planck

Legea lui Planck reprezintă legea de distribuţie a intensităţii de radiaţie Iλ în
funcţie de lungimea de undă şi temperatură, care este de forma:
I 2hc02
λ0 λ,T  = [W/( m2· m)] (3-25)
λ exphc0 / λkT −1
5
unde: h este constanta lui Planck, k este constanta lui Boltzmann (1,3805·10-23
[J/K]), c0 viteza luminii in vid (2,998·108 [m/s]), T temperatura absorbantă a
suprafeţei, [K], λ lungimea de undă, [m].
Radiaţia în regiunea spectrului electromagnetic de la aproximativ 0,2 μm la
1000 μm, se numeşte radiaţie termică şi este emisă de toate substanţele prin
intermediul temperaturii lor. Distribuţia lungimii de undă a radiaţiei emise de un
corp este dată de legea lui Planck:
E  2 ⋅ π ⋅ h ⋅ C02
λ ,b
⋅ [exp(h ⋅ C0 / λ ⋅ k ⋅ T ) − , (3-26)
5
λ 1]
Este de asemenea important de cunoscut lungimea de undă corespunzătoare
intensităţii maxime a radiaţiei corpului negru. Prin diferenţierea distribuţiei Planck
şi egalând cu zero, lungimea de undă corespunzătoare distribuţiei maxime poate fi
derivată. Aceasta duce la legea deplasării punţii Wien, care poate fi scrisă astfel:
λmaxT  2897.8 ⋅ µ , mK , (3-27)
Legea lui Planck şi legea deplasării Wien prezintă distribuţia radiaţiei spectrale
pentru radiaţia corpului negru de la o sursă cu temperatură de 6 000 K, 1 000 K şi
400 K.
Puterea de emisie va fi atunci:
C1
Eλ0 λ,T   πIλ0 (λT)  [W/( m2· m)] (3-28)
−
λ5 expC2 / λT  1
Relaţia (3-28) este cea mai cunoscută formă a legii lui Planck, unde
h
W ⋅ m4 c
C  2≈hc2  2,742 ⋅108 şi C  0  1,439 ⋅104m ⋅ K sunt
2
1 0 m 2 k
constante ale radiaţiei introduse de Planck [3.1].
Reprezentarea grafică a legii lui Planck se poate observa în figura 3.7 [3.1].
Figura 3.7: Puterea de emisie spectrală a corpului negru

Legea lui Rayleigh–Jeans

Este un caz particular al legii lui Planck în cazul în care λT>>C2.
În acest cazdindezvoltareaînserie a eC2 / λT se pot reţinenumaiprimiidoi
termeni:

C / λT 1 C 2 1C 
e 2
=1 +   +  2  2 + ..... (3-29)
1!  λT  2! λT 
şi relaţia (3-28) devine:
C1T
Eλ,0 λ,T  = 4 , [W/( m2· µm)] (3-30)
C2 λ
Legea lui Wien

Ea se obţine în cazul în care λT<<C2, astfel că în relaţia (3-28) în paranteza
dreaptă se poate neglija unitatea. Se obţine:
E C1 −C / λT 2
λ,0 = 5 e 2 , [W/( m · µm)] (3-31)
λ
Pentru determinarea valorii lui λ pentru care Eλ,0 are un maxim se egalează
cu zero derivata ecuaţiei (3-31) şi se obţine:
λmaxT = C3 = 2897,8, [µmK] (3-32)
Rezultă că la creşterea temperaturii maximul puterii spectrale de

emisie se deplasează către lungimi de undă mai mici.
3.1.3.2. Legea lui Stefan–Boltzmann

Legea lui Stefan–Boltzmann, care reprezintă legea fundamentală a radiaţiei
termice se poate determina analitic prin integrarea legii lui Planck (3-28) pe
întregul spectru de lungimi de undă. Ea se formulează astfel: Puterea totală de
emisie a corpului negru este proporţională cu temperatura absolută a
acestuia la puterea patra:
 T  4
E0 =σT4 = C0   , [W/m2] (3-33)
 100 
unde: σ = 5,67·10-8; C0 = 5,67 [W/(m2K4)] reprezintă coeficienţii de radiaţie a
corpului negru.
Pentru corpurile cenuşii puterea totală de emisie se calculează cu relaţia:
 T 
E = εT E0 = εT C0 
4
 , [W/m2] (3-34)
 100 
unde: ε(T) este factorul de emisie total al corpului.
Se poate defini şi un factor de emisie spectral (monocromatic):
Eλ λ,T 
ελ,T  = Eλ 0λT , (3-35)
3.1.3.3. Legea lui Kirchhoff

Legea lui Kirchhoff stabileşte legătura între proprietăţile emisive şi
absorbante ale unui corp.
Se consideră o incintă mare cu temperatura Ts considerată un corp negru în
care sunt incluse corpuri cu suprafeţe S1, S2, S3 ....Sn mult mai mici ca suprafaţa
incintei (figura 3.8).
Ts
G
A1 G=Eb(Ts)
A2
E1 A3 E2
E3
Figura3.8: Transferul radiativ într-oincintă izotermă
Iradiaţia primită de cele n corpuri aflate în echilibru termic cu incinta: T1 =

T2 = ....= Ts, este aceeaşi şi egală cu puterea totală de emisie a corpului negru:
G1 = G2 = G3 = .....= G = E0 (T) = σ0T4, [W/m2] (3-36)

Dacă se scrie bilanţul termic pe unul din corpuri cu suprafaţa S1, obţinem:
A1GS1 = E1(Ts) S1 (3-37)
unde: A1 este coeficientul de absorbţie al corpului 1.

Rezultă că:
E1Ts 
A
GE0 T  (3-38)
1
Generalizând pentru toate suprafeţele se obţine forma matematică a legii lui
Kirchhoff:
E1 Ts   E2 Ts 
... E0 Ts  (3-39)

A1 A2
Ea poate fi enunţată astfel: pentru toate corpurile raportul între puterea

totală de emisie şi coeficientul de absorbţie este acelaşi şi egal cu puterea totală de
emisie a corpului negru.
Conform legii Stefan–Boltzmann:
E1  ε1E0; E2  ε2E0 ....., rezultădin (3-38):
ε1 = ε 2 = ....1 (3-40)
A A
1 2
sau:
ε=A (3-41)
Deci factorul total de emisie a unui corp este egal cu coeficientul său
total de absorbţie.
3.1.3.4. Legea lui Lambert

Legea lui Lambert stabileşte energia radiată de o suprafaţă în direcţia unei alte
suprafeţe. Potrivit acestei legi intensitatea totală de radiaţie a corpului negru într-o
direcţie dată este proporţională cu intensitatea de radiaţie totală în direcţia
normală la suprafaţă şi cosinusul unghiului θ, format de cele două direcţii.
Iθ  I n cosθ (3-42)
Fluxul global de radiaţie solară care ajunge pe suprafaţa terestră, Igl,
reprezintă suma a două componente:
W 
I gl  I d  Ib ,   (3-43)
2
 m 
unde: Ib este fluxul de radiaţie difuză (rezultatul difuziei, difracţiei şi reflecţiei
atmosferice a razelor solare); Id - radiaţia directă (coincide cu direcţia razei solare).
Intensitatea radiaţiei globale pe o suprafaţă oarecare este influenţată de
următoarele patru categorii de factori:
23 geofizici – latitudine şi altitudine a localităţii date;

24 astronomici – unghiul de înălţime a soarelui faţă de planul orizontal şi
unghiul de declinaţie;
25 constructivi – unghiul de înclinare a suprafeţei faţă de planul orizontal şi
deviaţia normalei la planul suprafeţei faţă de direcţia sud a meridianului local;
26 meteorologici – transparenţa atmosferei, nebulozitate, temperatura şi
umiditatea aerului.
Factorii geofizici pentru localitatea analizată sunt constanţi şi, de obicei, sunt
cunoscuţi.
Factorii astronomici, de asemenea, sunt cunoscuţi dar, având valori variabile
în timp, necesită o analiză serioasă pentru a determina şi optimiza factorii
constructivi ai instalaţiilor proiectate. Influenţa factorilor meteorologici (în corelare
cu a celor geofizici şi astronomici) poate fi apreciată numai în rezultatul
observărilor multianuale organizate şi efectuate de către staţiile meteorologice.
Cantitatea de energie solară incidentă pe suprafaţa unui captator, Eu, se
determină utilizând relaţia 3-44:
Eu  Ac ⋅ I g ⋅τ ⋅ z, J  (3-44)
unde: Ac - aria captatorului; Ig- intensitatea fluxului global al radiaţiei solare
incidente pe suprafaţa captatoare ce ţine cont de unghiul de incidenţă θ a razei pe
suprafaţa amplasată arbitrar; τ - durata zilnică de funcţionare a instalaţiei; z-
numărul zilelor de funcţionare.
Intensitatea fluxului global de radiaţie se determină utilizând relaţia :
I g  I s ⋅ cosθ  Id (3-45)
unde:
cosθ  sin δ ⋅ sin ϕ ⋅ cos i − sin δ ⋅ cosϕ ⋅ sin i ⋅ cos γ  cosδ ⋅ cosϕ ⋅ cos
i⋅
⋅ cos H  cosδ ⋅ sin ϕ ⋅ sin i ⋅ cos H ⋅ cos γ  cos δ ⋅ sin i ⋅ sin γ ⋅ sin (3-46)
H
unde: φ - latitudinea locului; δ – declinaţia Soarelui; γ – unghiul azimutal al
planului (deviaţia normalei la planul colectorului faţă de direcţia sud a meridianului
locului, pozitivă către vest şi negativă către est); H – unghiul orar al Soarelui; i –
înclinarea planului (unghiul dintre planul colectorului şi orizontul locului); Z –
unghiul dintre raza solară şi zenitul locului respectiv; α – unghiul dintre orizontala
locului şi o dreaptă dusă din punctul respectiv până în centrul Soarelui; I – unghiul
de incidenţă sub care razele solare lovesc Pământul; s – unghiul de înclinare a
suprafeţei.
Declinaţia Soarelui δ reprezintă unghiul dintre raza solară şi planul ecuatorial
al Pământului. Ea se consideră pozitivă de la ecuator spre nord şi negativă spre sud.
Pentru o determinare mai simplă a valorii declinaţiei într-o zi oarecare n a anului se
utilizează relaţia lui Cooper:
 284  n 
δ  23,45 ⋅ sin360 ⋅  (3-47)
 365 
Unghiul orar H, sau azimutul, reprezintă unghiul în plan ecuatorial între
direcţia locală sud şi poziţia Soarelui la ora dată (figura 3.9). Valoarea lui este
determinată de ora măsurată faţă de amiaza solară locală, având valoare pozitivă
după amiază şi fiecare oră fiind egală cu 15 grade (360 0/24 h). De notat că timpul
solar nu coincide cu timpul local fiind necesare anumite corecţii legate de[3.2]:
5888 diferenţa dintre longitudinea locului şi meridianul faţă de care se
consideră timpul local;
5889 perturbaţiile orbitei Pământului şi ale vitezei de rotaţie, care
afectează momentul trecerii Soarelui pe deasupra meridianului (în acest caz se
utilizează ecuaţia timpului).
Figura 3.9: Parametrii geometrici de calcul pentru un captator plan
Această metodă se foloseşte pentru calculul fluxului de radiaţie în fiecare oră a

zilei, peste fiecare jumătate de oră [3.3], sau pentru perioade şi mai scurte [3.3, 3.4,
3.5].
3.1.4. Elemente definitorii de bază în analiza radiaţiei solare
Intensitatea şi fluxul radiaţiei. Intensitatea radiaţiei este definită ca fiind

energia care trece print-un plan imaginar pe unitatea de suprafaţă, unitatea de timp
şi unitatea unghiului solid a cărui direcţie este perpendiculară pe planul imaginar.
normală pe plan
Δω
planul imaginar
Figura 3.10: Schema intensităţii radiaţiei
Astfel, în figura 3.10, dacă 23 reprezintă energia pe unitatea de timp trecută

prin A şi rămânând în interiorul 23, atunci intensitatea este:
I = lim E ,
A→0 A ⋅ ω (3-48)
5888 →0
Intensitatea I are mărime şi direcţie, putând fi considerată o mărime vectorială.

Pentru un plan imaginar dat, putem considera doi vectori de intensitate, I, cu
-
direcţii opuse. Aceşti doi vectori sunt adesea diferenţiaţi prin simbolul I+ şi I .
Fluxul de radiaţie este strâns legat de intensitate şi este definit ca fiind energia care
trece prin planul imaginar pe unitatea de arie, unitatea de timp şi în toate direcţiile
de pe o latură a planului imaginar.
θ
I
A’
‚
Φ=0
A
‚ Φ
Figura 3.11: Schema fluxului de radiaţie
Se observă că diferenţa dintre intensitate şi flux constă în faptul că aria

diferenţială pentru intensitate este perpendiculară pe direcţia de propagare, în timp
ce aria diferenţială pentru flux se află într-un plan care formează baza unei emisfere
de trecere a radiaţiei. Intensitatea poate fi utilizată pentru determinarea fluxului
care trece prin orice plan. Considerăm o suprafaţă elementară Ape un plan imaginar
acoperit de o emisferă de rază r, după cum se poate observa în figura 3.11.
Energia pe unitatea de timp care trece prin aria

de arie A este egală cu:
'
Q = I ⋅ A ⋅ (cosθ ) ⋅ A ,
r2
unde: A ' este unghiul solid dintre A şi
2
r
diferenţială a sferei poate fi calculată în funcţie de unghiul

(3-49)
'
A de pe suprafaţa emisferei
A' , A ⋅ cos(θ ) este aria
perpendiculară pe vectorul intensitate. Fluxul de energie pe unitatea unghiului solid
(θ ), poate fi definit ca:
q = lim Q = I ⋅ cosθ ⋅ A' , (3-50)

2
A→0 A r
Fluxul de radiaţie este determinat prin integrarea pe suprafaţa emisferei. Aria
θ şi direcţia Φ , astfel:
2ππ/2
q =   I ⋅ cosθ ⋅ sinθdθdΦ , (3-51)
0 0
Se defineşte µ  cosθ , astfel încât:

2π 1
q=   I ⋅ µdµdΦ , (3-52)
0 0
În ceea ce priveşte fluxul de radiaţie, q, trebuie avut în vedere două aspecte

importante: în primul rând, fluxul de radiaţie este în general funcţie de orientarea
planelor imaginare alese; în al doilea rând, fluxul radiaţiei are două valori
corespunzătoare fiecăreia dintre cele două direcţii posibile ale planului normal pe
cel imaginar. Utilizarea indiciilor superiori „+” sau „-” permite definirea fluxului de
radiaţie pozitiv şi negativ. Până acum intensitatea şi fluxul de radiaţie au fost
definite ca o locaţie generală în spaţiu. Pentru cazul special al unei suprafeţe care
are intensitatea independentă de direcţie, prin integrarea ecuaţiei (3-52) rezultă:
q=π⋅I, (3-53)
Corpul negru emite într-un mod difuz şi de aceea intensitatea de emisie a

acestuia este dependentă de intensitatea corpului negru, astfel:
Eb  π ⋅ Ib , (3-54)
Ecuaţiile anterioare au fost scrise pentru radiaţia totală dar se aplică în mod
egal şi la radiaţia monocromatică. De exemplu, relaţia (3.54) poate fi scrisă în
funcţie de lungimea de undă λ , astfel:
Eλb  π ⋅ Iλb , (3-55)
Radiaţia atmosferică. Precizarea performanţelor colectoarelor solare, vor fi

necesare pentru aprecierea radiaţiei schimbate între o suprafaţă şi mediul
înconjurător. Atmosfera poate fi considerată asemenea unui corp negru la
temperatura echivalentă Ts, iar radiaţia netă efectivă dintre un plan orizontal şi
atmosferă este calculată cu ajutorul ecuaţiei (3-56). Radiaţia netă de la o suprafaţă
cu coeficient de emisie ε şi temperatura Ts este:
4 4
Q  ε ⋅ A ⋅ σ ⋅ (T − Ts ) , (3-56)
Temperatura echivalentă a corpului negru din ecuaţia (3-56) nu este uniformă
şi că atmosfera radiază numai în anumite intervale ale lungimii de undă. Atmosfera
este transparentă în intervalul lungimii de undă (8…14) μm, dar în afara acestui
interval atmosfera este definită de domenii de absorbţie care acoperă o mare parte a
spectrului în infraroşu. În literatură se găsesc corelări între temperatura atmosferei
şi temperatura locală a aerului; Hughes (1980) determină existenţa unei legaturi
între temperatura atmosferică si presiunea vaporilor de apă,corelând temperatura
efectivă a atmosferei de temperatura punctului de rouă [3.5]:
 2
Ts  Ta ⋅ 0,711 0,0056 ⋅ tdp  0,000073⋅ tdp  0,013⋅ cos(15tdp ) 1/ 4 , (3-57)
unde: Tsşi Ta sunt în Kelvin şi tdp este temperatura punctului de rouă în grade
Celsius. Valorile experimentale acoperă intervalul pentru temperatura punctul de
rouă de la (-200 C…300 C).
3.1.5. Monitorizarea potenţialului energetic solar

Ţinând cont de multitudinea de echipamente de măsură existente pentru
determinarea intensităţii radiaţiei solare acestea au fost clasificate în funcţie de
lungimile de undă, intensitate sau direcţie. În acest context se deosebesc urmă
toarele tipuri de instrumente radiometerice:
23 Pirheliometrul (radiometrul) măsoară radiaţia solară directă;
24 Piranometrul (albedometrul) măsoară radiaţia solară difuză, globală sau
reflectată de unda scurtă în unghi de 180o;
25 Pirgeometrul măsoară radiaţia solară descendentă (a atmosferei) şi
ascendentă (terestră) de undă lungă in unghi de 180o.
26 Pirradiometrul diferenţial (bilanţometerul) măsoară radiaţia solară netă în
spectru total (bilanţul de radiaţie) într-un unghi de deschidere de 360 o.
În continuare se prezintă principalele instrumente radiometrice utilizate [3.6]:
Actinometrul AT - 50 măsoară radiaţia solară directă ce cade perpendicular
pe suprafaţa receptorului utilizat. Principiul de funcţionare al instrumentului se
bazează pe transformarea radiaţiei solare în forţă electromotoare. Transformarea se
realizează de către o baterie de termoelemente dispuse în stea, formată din 50 de
termosuduri din lamele de manganin şi constantan. Lipiturile active (calde) ale
termoelementelor fac corp comun cu un disc metalic din argint înegrit - receptorul,
care primeşte radiaţia solară directă; lipiturile pasive (reci) sunt în contact cu corpul
aparatului. Curentul termoelectric debitat de termocuplu este proporţional cu

diferenţa de temperatură dintre receptor şi corpul aparatului. Protecţia receptorului
împotriva radiaţiei difuze a cerului şi împotriva vântului se realizează de către un
tub metalic cu diafragme. Domeniul spectral de măsură: de la 0,3µm pâna la 4 µm.
Eroarea de masurare cuprinsa între 2 - 3 %.
Piranometru universal M - 80 serveşte la măsurarea radiaţiei solare a
cerului (difuză), globalăşi reflectată. Principiul de funcţionare este identic ca şi în
cazul actinometrului. Totuşi, în acest caz, transformarea se face de către o baterie
ale cărei 80 de termoelemente sunt confecţionate din lamele de manganin şi
constantan, dispuse orizontal, legate în serie. Lipiturile ce corespund unei aşezări
impare ale termoelementelor sunt vopsite în negru, în timp ce termoelementele pare
sunt vopsite în alb. Curentul electric produs de termobaterie este proporţional cu
diferenţa de temperatură dintre lipituri şi prin urmare cu intensitatea radiaţiei solare
primite de suprafaţa receptoare. Protecţia termobateriei împotriva vântului şi a
precipitaţiilor se face printr-o calotă semisferică asamblată etanş în corpul
aparatului. Construcţia aparatului permite instalarea bateriei termice în diverse
poziţii cu receptorul în sus (spre Soare) sau jos (spre suprafaţa terestră). Aparatul
este prevazut prin construcţie cu tijă de umbrire a suprafeţei receptoare. În funcţie
de cum este umbrit sau nu, se poate măsura radiaţia solară globală (receptor
neumbrit) sau difuză (receptor umbrit). Domeniul spectral de măsură de la 0,3µm
la 3µm; Eroarea de măsură de până la 5%.
Bilanţometrul termoelectric M - 10 măsoară radiaţia solară restantă
reprezentând suma algebricăa tuturor categoriilor de radiaţii (care sosesc şi pleacă
de la pământ) ce cad pe receptorul aparatului. Principiul de funcţionare al
aparatului se bazează pe transformarea fluxurilor de radiaţie în forţă electromotoare
prin utilizarea unei baterii de termoelemente. Partea superioară şi inferioară a
receptorului este formată din plăcuţe subţiri de cupru înegrite (faţa expusă
radiaţiilor), ce poartă pe ele lipiturile elementelor termoelectrice (faţa neexpusă
radiaţiilor). Bateria de termoelemente este constituită din 10 bare subţiri de cupru,
pe care este înfăşurată o bandă de constantan ce formează 50 de spire -
termoelemente pe fiecare bară. Fiecare jumătate a spirei înfăşurării este argintată.
Elementele bateriei termice sunt izolate fin cu o bandă de hârtie. Ca şi piranometrul
acest aparat dispune prin construcţie de un ecran de umbrire, pentru eliminarea
radiaţiei solare directe. Dat fiind construcţia sa, instrumentul funcţionează numai
când receptorul este protejat de precipitaţii şi în general de umezeală. Indicaţiile
bilanţometrului depind de vânt. Eliminarea influenţei vântului asupra indicaţiilor
aparatului se face cu ajutorul unui factor de corecţie. Domeniul spectral de măsură
0,29µm - 5µm; Eroarea de măsurare de până la 15%.
Galvanometrul radiometric GSA - 1M măsoară curentul electric produs
de termobateriile aparatelor radiometrice cu care se cuplează. Principiul de
funcţionare se bazează pe interacţiunea a doua câmpuri magnetice: cel al bobinei
galvanometrului, amplificat de curentul provenit de la instrumentul conectat şi cel
al unor magneţi permanenţi. Tensiunea astfel produsă deviază o bobină ce se poate
mişca pe un ax vertical. De bobină este ataşat rigid un ac indicator ce se mişcă pe o
scală divizată uniform. Unghiul de deviaţie al bobinei este proporţional cu curentul

ce trece prin galvanometru. Ansamblul bobină, magneţi, ac indicator, scală este
montat într-o carcasă de material plastic care la rândul ei este introdusă în alta din
metal. În carcasa metalică este încastrat un termometru pentru măsurarea
temperaturii aerului în incinta aparatului;
Actinograful bimetalic Robitzsch este destinat măsurării radiaţiei solare
globale pe suprafaţa orizontală, pe cale mecanică. Receptorul aparatului este format
dintr-un sistem de trei lamele bimetalice identice, cu coeficienţi de dilatare liniară
diferiţi, de formă dreptunghiulară, aşezate în plan orizontal. Două dintre lamele
vopsite în alb sunt fixate la unul dintre capete. Între ele este montată cea de a treia
lamelă, vopsită în negru ce este fixată de capetele libere ale lamelelor albe. Capătul
liber al lamelei negre este cuplat la un sistem de pârghii cu inscripţie. Expuse la
soare lamela neagră se va dilata mai puternic decât cele albe şi această deformare
este transmisă şi amplificată de sistemul de pârghii la un tambur cu diagrama de
hârtie, pus în mişcare de un mecanism de ciasornic. Totul este introdus într-o
carcasă metalică de protecţie iar receptorul este acoperit cu o hemisferă de sticlă.
Din cauza masei relativ mare a lamelelor bimetalice timpul de răspuns (inerţia) al
aparatului este de circa 10 - 15 minute pentru a obţine 98% din valoarea reală ceea
ce face ca instrumentul să fie util mai mult pentru obţinerea sumelor zilnice. Dar
chiar pentru astfel de înregistrări, eroare sa de măsurare este inferioară unui
piranometru termoelectric, fiind de 10%.
Luxmetrul PU - 150 măsoară efectul luminos al radiaţiilor solare.
Instrumentul se compune din două părţi; receptorul şi unitatea de măsură.
Receptorul îl constitue o fotocelulă cu seleniu acoperită cu unfiltru neutral care
reduce intensitatea luminoasă primită de fotocelulă. Unitatea de măsură constă
dintr-un milivoltmetru cu trei scale echivalente: 0 - 200, 0 - 1000, 0 - 5000 lux;
Pirheliometrul cu compensaţie electrică Angtröm este un instrument
radiometric absolut deoarece valorile intensităţii radiaţiei solare se pot calcula în
termenii specifici aparatului. Elementul receptor este alcătuit din două lamele
identice din manganin, înegrite. Aceste plăcuţe pot fi expuse alternativ la Soare. La
partea inferioară a lor sunt fixate joncţiunile unui termocuplu din cupru -
constantan în circuitul căruia este introdus un galvanometru foarte sensibil.
Lamelele şi termobateria sunt introduse într-un tub actinometric cu posibilităţi de
orientare după Soare. Una din cele două lamele poate fi conectată la un circuit în
care se găseşte un reostat şi un miliampermetru de precizie. Când se expune la
Soare una din lamele se încălzeşte prin absorbţia radiaţiei. Cealaltă lamelă
(umbrită) are temperatura mediului ambiant. Diferenţa de temperatură dintre ele
produce un curent termoelectric pus în evidenţăde către galvanometru. Lamela
umbrită este încălzită electric cu un curent provenit de la o sursă, valoarea
curentului poate fi reglată cu ajutorul reostatului până la o temperatură identică cu
cea a lamelei expusă radiaţiilor solare. Echilibrul de temperatură dintre cele două
lamele este pus în evidenţă prin revenirea galvanometrului la punctul zero iniţial. În
acest moment se citeşte valoarea curentului de încălzire la miliampermetru.
Valoarea radiaţiei solare directe se calculeazăcu relaţia:
=× (3-58)
unde: Ireprezintă intensitatea radiaţiei solare directe exprimată în W/m2;
Kreprezintă constanta aparatului determinată prin comparare cu un
instrument de precizie superioară;
ireprezintă intensitatea medie a curentului de încălzire, exprimată în A;
Actinometrul termoelectric Linke - Feussner este un aparat de măsură relativ
5888 cărui constantă instrumentală (factor de transformare în unităţi absolute) este
determinată prin etalonare cu un pirheliometru absolut. Partea receptoare este
formată dintr-o termopilă Moll. Ea este introdusă într-un tub actinometric din cupru
masiv pentru o cât mai bună izolaţie termică faţă de mediul ambiant. Corpul
actinometrului este prevăzut cu o serie de diafragme a căror deschidere se
micşorează progresiv spre termopilă. Spaţiile dintre ele sunt special construite
pentru eliminarea curenţilor de aer turbulent din interiorul instrumentului. El este
înegrit în interior şi cromat în exterior. Actinometrul este echipat cu un dispozitiv
de orientare după soare şi altul pentru citirea unghiului de înălţime al Soarelui.
Temperatura din interiorul incintei, la nivelul termopilei se citeşte cu un
termometru. Semnalul de ieşire al actinometrului (curentul termoelectric) este citit
cu un milivoltmetru de precizie. Domeniul spectral de măsurare inferior lui 4µm;
Eroarea de măsură maximă admisă 2%.
Pirheliometrele standard nu sunt uşor de folosit şi instrumentele tehnice (clasa
II) au fost calibrate după pirheliometrele standard. Instrumentul tehnic este folosit
pentru calibrarea câmpului de măsurare al instrumentelor.
În figura 3.12 se prezintă un pirheliometru. Pirheliometrul Abbot cu disc de
argint, prima dată construit de Aboot în 1905 şi modificat în 1909 şi 1927, foloseşte
un disc de argint cu diametrul de 38 mm şi grosime de 7 mm ca receptor al
radiaţiei.
Figura 3.12: Vedere laterala a pirheliometrului Abbot [3.6]
Discul este montat într-un cilindru de cupru care la rândul lui este introdus
într-o cutie de lemn cilindrică care izolează cuprul şi discul de mediul ambiant.
Celălalt instrument de o importanţă deosebită este pirheliometrul de
compensaţie construit pentru prima oară de K. Angstrom în 1983 şi modificat de
mai multe ori până în prezent. În acest instrument doua benzi identice din magneziu
negru sunt aranjate, astfel încât fiecare să poată fi expusă radiaţiei la baza tubului
colimator prin mişcarea unui obturator reversibil. Fiecare bandă poate fi încălzită
electric fiind prevăzută cu un termocuplu. Cu o bandă umbrită şi cu una expusă
radiaţiei, se trece un curent prin banda umbrită pentru a o aduce la aceeaşi
temperatură cu cea a bandei expuse. Când nu mai există diferenţă de temperatură,

energia electrică de la banda întunecată trebuie să fie egală cu radiaţia solară
absorbită de banda expusă. Radiaţia solară se determină egalând valoarea energiei
electrice cu produsul dintre radiaţia solară incidentă, aria benzii şi coeficientul de
absorbţie. După efectuarea unei determinări, poziţia obturatorului este inversată,
efectuându-se o a doua măsurătoare. Alternarea umbrei şi funcţiile celor două benzi
compensează diferenţele minore din benzi, cum ar fi efectul de capăt şi lipsa
uniformităţii încălzirii electrice.
Instrumentul care se bazează pe principiul Angstrom este de tip clasa I-a sau
clasa a-II-a. Instrumentele lui Abbot şi Angstrom sunt folosite ca instrumente
tehnice pentru calibrarea altor instrumente, existând şi o scară pirheliometrică
asociată fiecăruia. Prima scară bazată pe măsurarea cu instrumentul lui Angstrom, a
fost stabilită în 1905 (scara lui Angstrom din 1905 sau AS05). Cea de-a doua,
bazată pe pirheliometrul Abbot cu disc de argint (care a fost calibrată la rândul său
cu pirheliometrul standard cu debit de apă) a fost stabilită în 1913 (scara
Smithsonian din 1913 sau SS13). Analizând precizia acestor instrumente şi inter-
comparările dintre ele, rezultă că măsurătorile făcute pe SS13 au fost cu 3,5% mai
mari decât cele cu AS05, adică faţă de mărimea reală SS13 a fost cu 2% mai mare
şi AS05 a fost cu 1,5% mai mic. Drept rezultat, „International Pyrheliometeric
Scale 1956” (IPS 56) a fost adoptată, reflectând aceste diferenţe. Măsurătorile
efectuate înainte de 1956 cu scara AS05 erau majorate cu 1,5 % şi cele cu SS13
erau micşorate cu 2%, adaptându-le la IPS 56.
Începând cu „International Pyrheliometer Comparisons (IPC)” din 1956, care
a trecut în IPS56, au fost făcute noi comparaţii la intervale de aproximativ 5 ani,
sub auspiciile World Meteorogical Organization, din Davos, Elveţia. Ca urmare a
comparaţiilor din 1975, s-a stabilit o nouă scară pirheliometrică „World
Radiometric Reference” (WRR), ea fiind cu 2,2% mai mare decât scara IPS56.
(SS13 este foarte apropiată de WRR).
Piranometre. Piranometrele sunt instrumente pentru măsurarea radiaţiei
totale (directă plus difuză). Detectoarele acestor instrumente trebuie să aibă un
răspuns independent de lungimea de undă a radiaţiei şi de unghiul de incidenţă al
radiaţiei solare. Alte tipuri de piranometre sunt bazate pe detectoare fotovoltaice
(element de baterie solară). De exemplu, piranometrul LI-COR LI-200SA şi
solarimetrul Yellott. Acestea sunt instrumente cu o precizie mai scăzută decât
instrumentele de tip pilă termoelectrică, având o utilizare limitată. Ele sunt de
asemenea mai ieftine decât pila termoelectrica şi mai uşor de folosit.
Marele dezavantaj al detectoarelor fotovoltaice îl reprezintă răspunsul selectiv
spectral. În figura 3.13 se prezintă spectrul solar terestru caracteristic şi răspunsul
solar al unui element de baterie solară din silicon.
Detectoarele fotovoltaice au caracteristici suplimentare interesante. Răspunsul
lor la schimbarea nivelelor radiaţiei este aproape instantaneu, fiind liniar cu
radiaţia. Instrumentul LI-COR este prevăzut cu un difuzor acrilic care modifică
semnificativ dependenţa răspunsului de unghiul de incidenţă al radiaţiei. Răspunsul
detectorului este independent de orientare, dar radiaţia reflectată de Pământ sau de
mediul înconjurător va avea, în general o distribuţie spectrală diferită faţă de

variaţia globală, iar măsurarea cantităţii de radiaţie reflectată primită de suprafaţă,
va fi supusă unor erori suplimentare.
Figura 3.13: Distribuţia spectrală a radiaţiei solare terestre

în funcţie de lungimea de undă
Măsurarea radiaţiei solare pe planele inclinate este importantă pentru

determinarea puterii de absorbţie de colectoarele solare. Este evident faptul ca au
loc modificări ale calibrării piranometrelor, dacă instrumentul este înclinat pe
orizontală.
Norris (1974) măsurând răspunsul la diferite înclinaţii pentru patru
piranometre care sunt supuse radiaţiei de la o sursă incandescentă, găseşte
coeficientul de corecţie la o înclinare de 90 0 în intervalul (1,04...1,10) [3.7].
Coulson (1975), reprezentând grafic două seturi de valori de la Latimer (1980), au
indicat coeficienţi de corecţie mai mici [3.8, 3.9].
Este evident din aceste valori şi alte rezultate publicate că, calibrarea
piranometrelor depinde într-o oarecare măsură de înclinaţie şi aceste valori
experimentale sunt necesare pentru un piranometru special indiferent de orientare
pentru a interpreta într-un mod corespunzător informaţiile generate de acesta.
3.2. Sisteme pasive de valorificare a energiei

solare
3.2.1. Captatori plani de valorificare a energiei solare
Descrierea colectoarelor solare plane. După cum se observă în figura
3.14, un colector solar plan este alcătuit din următoarele părţi:
23 anvelopa transparentă ce permite trecerea radiaţiei solare către o suprafaţă

plană de absorbţie în scopul reducerii pierderilor de căldură prin convecţie
şi radiaţie în atmosferă;
24 o suprafaţă plană de culoare neagră ce absoarbe energia în vederea
transferării acesteia către un fluid;
25 izolaţia interioară pentru reducerea pierderilor de căldură prin conducţie
termică.
Figura 3.14 prezintă o modalitate de încălzire a apei utilizând captatoarele
solare plane. Echipamentele utilizate la un captator solar plan sunt în principiu
aceleaşi că la orice captator cu excepţia faptului că tuburile colectoare sunt
înlocuite prin conducte.
Figura 3.14: Colector solar plan [3.10]
Colectoarele solare plane sunt aproape întotdeauna montate într-o poziţie

staţionară (de exemplu, ca parte integrantă a unui perete sau structura acoperişului),
optimizându-se orientarea în funcţie de perioada din an în care dispozitivul solar
este destinat să funcţioneze. Colectoarele solare plane au de obicei o poziţie fixă şi
nu urmăresc poziţia soarelui. Colectorul ar trebui orientat direct spre ecuator, cu
faţa spre sud în emisfera nordică şi cu faţa spre nord în cea sudică. Unghiul optim
de înclinare al colectorului este egal cu latitudinea locaţiei unde este amplasat, faţă
de care poate apărea o variaţie a unghiului între 10-15 ’ în funcţie de aplicaţie
[3.11].
Un colector solar plan este alcătuit din următoarele componente:
5888 unul sau mai multe straturi de sticlă sau alte suprafeţe care să
permită trecerea radiaţiei termice;
5889 ţevi şi suprafeţele absorbante dintre acestea ce permit intensificarea
transferului de căldură către fluidul ce circula prin ţevi;
5890 colectoare de capăt care permit admisia fluidului şi refularea către
ţevile din suprafaţa absorbantă;
23 izolaţia cu rolul de a reduce pierderea de căldură de pe suprafeţele laterale

ale carcasei;
24 carcasa în scopul protejării componentelor enumerate mai sus împotriva
umidităţii, prafului, etc.
Figura 3.15: Secţiune într-un colector solar plan [3.10]
Bilanţul energetic al colectoarelor solare plane. La starea de echilibru,

eficienţa unui colector solar se evidenţiază prin realizarea unui bilanţ energetic
unde se ţine cont de: distribuţia energiei solare incidente, câştigul de energie utilă,
pierderile termice, şi pierderile optice. Radiaţia solară absorbită de către un colector
pe unitatea de suprafaţă de absorbţie este egală cu diferenţa dintre radiaţia solară
incidentă şi pierderile optice. Pierderea de energie termică a colectorului în mediul
ambiant prin conducţie, convecţie, şi radiaţie se determină ca produsul dintre
coeficientul de transfer termic ULşidiferenţa dintre temperatura medie a plăcii
absorbante Tp şi temperatura mediului ambiant Ta. La starea de echilibru producţia
de energie utilă a unui colector de suprafaţă Ac este dată de diferenţa dintre radiaţia
solară absorbită şi pierderile termice de căldură:
Qu = Ac ⋅[S − U L ⋅ (Tp − Ta )] , (3-59)

unde:Qu - fluxul total de căldură exprimat în [W]; Ac - este suprafaţă totală de
schimb de căldură exprimată în [m2]; S - densitatea fluxului termic primit de la
soare exprimată în [W/m2]; UL - coeficientul global de schimb de căldură exprimat
în [W/m2·K];Tp, Ta - temperatura medie a plăcii absorbante respectiv a mediului
ambiant, în [K].
Ecuaţia de mai sus se caracterizează prin dificultatea calculului sau a măsurării
temperaturii medii de absorbţie a plăcii în special din cauza dependenţei de datele
de proiectare ale colectorului, de radiaţia solară incidentă precum şi de temperatura
fluidului la intrarea în colector. Cel mai convenabil este ca radiaţia solară să fie
raportată orar, deoarece toate datele meteorologice sunt culese pentru această
perioadă de timp. Se poate considera S ca fiind densitatea fluxului termic orar,
exprimată în J/m2/h, caz în care termenul ce defineşte pierderile termice

5888 L ⋅ Tpm − Ta  trebuie inmulţit cu 3600 s/h pentru a obţine valoarea numerică a
energiei utile în J/h. Utilizarea orei ca unitate de timp nu este corespunzatoare
sistemului internaţional dar este uşor de interpretat. Altfel, putem integra ecuaţia de
mai sus pe o perioadă de o ora. Ţinând cont că este dificil de obţinut date pe
perioade mai mici de o ora, integrarea ecuaţiei se poate face în ipoteza că marimile
S, Tpm, şi Ta rămân constante pe această perioadă de timp. Rezultatul ecuaţiei de
mai sus rămâne neschimbat în situaţia în care atât în membrul drept cât şi în cel
stâng se inmulţeşte cu 3600 s/h. Pentru a evita introducerea acestei constante în
expresia energiei utile orare, s-au utilizat diferite simboluri pentru a exprima
 Q  sau cantităţi orare integrate  
fluxuri, Q
≈
.
u  u
23 măsură a performanţelor colectorului este eficienţa acestuia care se

defineşte ca raportul între fluxul termic livrat de către colector Qlivrat şi fluxul
radiaţiei solare incidente pe suprafaţă colectorului Qdisponibil :
Q
η  livrat
colector Q , (3-60)
disponibil
unde: ηcolector - eficienţa colectorului termic; Qlivrat - fluxul termic livrat de către
colector, în [kW]; Qdisponibil - fluxul radiaţiei solare incidente pe suprafaţa
colectorului, în [kW].
Căldura livrată de către colector mai poate fi scrisă:
Q D ⋅c ⋅T −D ⋅c ⋅T ,
livrat iesire p _ iesire iesire int rare p _ int rare int rare
(3-61)
unde: Dieşire-reprezintă debitul fluidului de lucru la ieşirea din colectorul solar, în
kg/s; cp_ieşire - reprezintă căldura specifică a fluidului la ieşirea din colectorul solar,
în kJ/kg·K; Tieşire - reprezintă temperatura fluidului de lucru la ieşirea din
colectorul solar, în K; Dintrare - reprezintă debitul fluidului de lucru la intrarea în
colectorul solar, în kg/s; cp_intrare - reprezintă căldură specifica a fluidului la
intrarea în colectorul solar, în kJ/kg·K; Tintrare - reprezintă temperatura fluidului de
lucru la intrarea în colectorul solar, în K.
Dacă debitul fluidului de lucru şi căldura specifică nu se modifică, atunci:
Q D ⋅c ⋅ T,
livrat fluid p
(3-62)
unde: Dfluid - debitul fluidului de lucru; cp- căldura specifică fluidului la ieşirea din
colectorul solar; T - diferenţa între temperatura de intrare şi cea de ieşire a
fluidului de lucru din colectorul termic, în K.
Deoarece colectoarele solare au inerţie termică, eficienţa acestora se poate
determina pe diferite perioade de timp:
23 pentru regimuri momentane: măsurarea mărimilor momentane poate duce
la erori mari în determinarea eficienţei din cauza acumulărilor (pe
perioadele de acumulare eficienţa colectoarelor este foarte scăzută) şi
dezacumulărilor ce apar în proces (pe perioadele de dezacumulare eficienţa

poate avea valori mai mari decât 1);
0 pentru regimuri staţionare: după o perioadă suficientă de funcţionare în
regimuri cu parametrii staţionari, se poate stabili o valoare credibilă a
eficienţei panourilor;
1 pentru valori mediate: medierea valorilor fluxurilor termice ce apar pe o
perioadă de timp (o oră sau o zi) duce la valori credibile pentru eficienţa
colectoarelor [3.23] din cauza că perioadele de acumulare şi dezacumulare
sunt mai scurte decât aceste perioade.
Pentru medierea mărimilor ce apar se pot folosi următoarele formule:
timp
D ⋅c ⋅
 fluid p T ⋅ dτ
Q  0
livrat timp , (3-63)
dτ
0
unde „timp” reprezintă perioada în care se mediază valorile şi:

D ⋅ c ⋅ T −T ⋅ τ 
 n fluid _ i p 1_i 2_i i
Q livrat  i 1
n , (3-64)
τ
 i
i 1
unde: Dfluid-i- debitul de fluid măsurat pe perioada i; T1-i - temperatura fluidului

măsurată la ieşirea din colectorul solar pentru măsuratoarea i; T2-i - temperatura
fluidului măsurată la intrarea în colectorul solar pentru măsuratoarea i;
τi - lungimea perioadei de timp pentru care se face măsurătoarea i.
În ecuaţiile (3-63) şi (3-64), număratorul reprezintă cantitatea de energie
produsă de către panou în perioada de timp τ. Cantităţile de căldură disponibile sunt
prezentate în ecuaţiile (3-65) şi (3-66).
timp
0 Iglobal d ≈ ≈
Q = 0
disponibil timp , (3-65)
 dτ
0
n
 I global _ i ⋅ τi 
Q = i 1
disponibil n , (3-66)
 τi
i 1
unde: Iglobal – reprezintă radiaţia solară globală momentană; Iglobal-i – reprezintă

radiaţia solară globală momentană pentru măsurătoarea i.
Distribuţia temperaturii în colectorul solar plan. Analiza detaliată a

unui colector solar este o problemă complicată. În schimb, o analiză relativ simplă
generează rezultate utile. Aceste rezultate scot în evidenţă principalii parametrii
variabili, gradul de interdependenţă dintre aceştia, precum şi modul în care aceştia
afectează eficienţa colectorului solar. Pentru a ilustra aceste principii de bază, se va
analiza un colector prin care circulă un fluid, după cum se arată în figura 3-16
[3.12].
Figura 3.16: Colector solar plan cu două straturi de geam
Pentru început se va analiza distribuţia temperaturii într-un colector solar

conform figurii 3.17. Figura 3.17 (a) indică o regiune între două tuburi. O parte din
energia solară absorbită de placă este transferată de-a lungul plăcii către zona de
ţevi. Astfel, la jumătatea distanţei dintre tuburi, temperatura va fi mai mare decât
temperatura din apropierea tuburilor. Temperatura din apropierea tuburilor va fi
aproape uniformă datorită prezenţei tubului şi a lipiturii.
Energia transferată către lichid va determina o încălzire a acestuia, generând
un gradient de temperatură în directia fluxului de căldură. După cum se arată în
figura 3.17 (b), în orice regiune a colectorului, nivelul temperaturii este în principal
dependent de nivelul de temperatură local al lichidului. În figura 3.17 (c) se
prezintă distribuţia temperaturii în directia x, iar în figura 3.17 (d) se prezintă
distribuţia temperaturii în directia y valabilă în orice punct x.
Figura 3.17: Distribuţia temperaturii în placa absorbantă a unui colector solar plan
[3.12]
Estimarea pierderilor de căldură la colectoarele solare plane.

Colectorul solar plan (CSP) este utilizat, în special, pentru generarea de apă caldă
menajeră, incălzirea spaţiului, uscare şi pentru alte aplicaţii care necesită folosirea unui
lichid cu o temperatură mai mică de 100 oC. Placa de absorbţie a CSP transferă energia
termică către lichidul care curge prin interiorul ţevilor. Transferul de căldură se
realizează prin convecţie forţată de la placa absorbantă către fluid. Cu toate acestea,
energia absorbită de placă nu este transferată în totalitate către lichidul din ţevi, o parte
fiind pierdută în mediul ambiant datorită diferenţei mari de temperatură care poate
exista la un moment dat între placă şi mediul ambiant. Eficienţa colectorului depinde de
temperatura plăcii care la rândul său este dependentă de proprietăţile fizice ale
lichidului din interiorul colectorului, de durata de expunere la soare, de temperatura
mediului ambiant, de emisivitatea plăcii, etc.
Emisivitatea plăcii este în jurul valorii de 0,1 şi în cazul acoperirii acesteia cu
sticlă, emisivitatea poate să atinga valori între 0,85 – 0,88. Pierderile de căldură
sunt maxime prin capacul de sticlă. Determinarea coeficientului de schimb de
căldură către mediul ambiant ţine cont de procesele de convecţie şi radiaţie de la
placa de absorbţie către mediul ambiant.
Ecuaţia utilizată pentru determinarea randamentului este:
∙
∙ﾤ∙ -∙ +,!+- ,
= ∙1−ﾧ− ∙ −)*∙ (3-67)
"$%&#' 0
∙
∙ﾤ !" !#∙ "$(&#' ./
unde:
1 – reprezintă debitul masic al fluidului, în kg/s,
0 – reprezintă căldura specifică a fluidului, în kJ/kg/K ;
2p - absorbanţa plăcii,
n – indicele de refracţie al plăcii transparente ;
Ti – temperatura fluidului la intrarea în colector, în K ;

Ta – temperatura mediului ambiant, în K.
UL, coeficientul global de schimb de căldură, este dat de relaţia:
)3 = )4 + )ﾧ + )6, (3-68)
2
unde : Ub – este coeficientulpierderilorconductive de căldură, în m K/W ; Ue –
coeficientulpierderilorlaterale de căldură,în m 2K/W, iar Ut –reprezintăpierderile de
căldurăpe la parteasuperioară a colectorului, în m2K/W, iar
) 4=7,
3 (3-69)
unde : k este conductivitatea termică a izolaţiei, iar L este grosimea izolaţiei.

Coeficientulpierderilorlaterale de căldurăesteinfluenţat de izolaţieşi se
determinăutilizândexpresia
) :
) ﾧ = ∙ 9 ;=,
(3-70)
38 :<
unde: kizesteconductivitateatermică a izolaţieilaterale, în W/(mK);

Lizreprezintăgrosimeaizolaţieilateraleîn m; A lsemnifică aria laterală a colectoruluiîn
m2, Ac – suprafaţa de apertură a colectorului, în m2.
Coeficientul pierderilor de căldură pe la partea superioară a colectorului
depinde de un complex de factori care includ suprafeţele vitrate, absorberul,
elementele de etanşare. Relaţia de calcul utilizată este prezentată mai jos:
  −1
 
 
 
 N 1


2 2
σ ⋅ Tp + Ta ⋅ Tp + Ta  

Ut = +  + (3-71)
   T − T 0,33
C  
hW   1 2 ⋅ N + f − 1 + 0,133 ⋅ ε p  
  
p a 
+ 0,00591⋅ N ⋅ h + −N
 T  N + f 
⋅
  ε
 p w
ε
g 

p
    
unde: N – reprezintă numărul de plăci transparente;
εp – emisivitatea termică a suprafeţei plăcii absorbante; εg
– emisivitatea termică a suprafeţei transparente;
23 – unghiul de înclinare al colectorului, în grade;
23 – constanta lui Stefan – Boltzmann: 5,67 x 10-8 W/m2/K4;
hw – coeficientul de transfer de căldură prin convecţie datorat vântului:
hw  2,8  3⋅V , V – viteza vântului în m/s
Coeficienţii C şi f se determină folosind relaţiile de mai jos:

5888  1,0 − 0,04 ⋅ hw  0,0005 ⋅ hw
2
⋅ 1,0  0,091⋅ N  şi
0 
 365,9 ⋅ 1,0 − 0,00883 ⋅ β  0,0001298 ⋅ β
2

Eficienţa colectorului s-a notat cu F’ şi se calculează utilizând relaţia de mai
jos:
1
UL
F '
  (3-72)
Dd ⋅
 1 R  1 

o  ' b 

 U L ⋅ do  f ⋅ D π ⋅ di ⋅ h f 
unde: D – reprezintă distanţa dintre tuburi, în m;
do – diametrul exterior al tuburilor, în mm;
di – diametrul interior al tuburilor, în mm;
hf – coeficentul de schimb de căldură prin convecţie termic de la placa
absorbantă la fluidul care curgere prin interiorul conductei, în W/m 2/K;
f '  tanhy (3-73)
y
unde:
1
UL  2
y  0,5   (3-74)
k ⋅x
⋅D⋅ 
 a 
în care ka – conductivitatea termică a plăcii absorbante, în W/m/K; x –
grosimea plăcii absorbante, în m.
Utilizând relaţiile de mai sus s-a determinat eficienţa colectorului plan în
anumite ipoteze referitoare la parametrii constructivi şi funcţionali prezentaţi în
tabelul 3.1.
Tabelul 3.1: Parametrii constructivi ai colectorului solar
Parametrii constructivi Valoare
Numărul plăcilor transparente, N 1
Emitanţa suprafeţei transparente, εg 0,95
Indicele de refracţie al suprafeţei transparente, n 1,2
0,9 (sticlă);
Transmitanţa suprafeţei transparente; transmitanţa a N plăci, σ 0,9N
Emisivitatea termică a suprafeţei plăcii absorbante, ε p 0,05
Conductivitatea termică a plăcii absorbante, k a în W/m/K 350
Grosimea plăcii absorbante, x, în mm 0,3
Coeficientul de transfer de căldură corespunzător plăcii absorbante, h f, în
W/m2/K 1 100
Absorbanţa suprafeţei absorbante, α 0,96
Distanţa dintre tuburi, D, în mm 90
Diametrul interior al tubulaturii, di, în mm 35
Diametrul exterior al tubulaturii, d0, în mm 40
Conductivitatea termică a izolaţiei de la baza colectorului, k în W/m/K 0,03
Grosimea izolaţiei de la baza colectorului, L în mm 35
Conductivitatea termică a izolaţiei laterale, U în W/m/K 0,03
Grosimea izolaţiei laterale a colectorului L iz, în mm 30
Aria suprafeţei colectorului, Ac în m2 2,5
Aria suprafeţei laterale a colectorului, în m2 0,9
Tabelul 3.2: Parametrii funcţionali ai colectorului solar

Parametrii funcţionali Valoare
& 0,02
Debit, m în kg/s
Căldura specifică, cp în J/kg/K 3 850

Intensitatea radiaţiei pe colector, HT în W/m2 1 200
Unghiul de înclinare al colectorului, β în grade 45o
Temperatura ambientului, Ta în K 288
Viteza vântului, V în m/s 3
Pe baza calculului realizat cu valorile din tabelul 3.2, s-a obţinut influenţa
diverşilor parametrii asupra eficienţei colectorului. Parametrii variaţi au fost
următorii:
0 numărul de plăci ce alcătuiesc colectorul;
1 debitul agentului termic care circulă prin colector;
2 grosimea placii absorbante;
3 viteza vântului;
4 intensitatea radiaţiei pe colector.
În figura de mai jos se prezintă variaţia eficienţei colectorului în funcţie de
numărul de plăci transparente.
Variatia eficientei colectorului in functie de numarul de placi

transparente
90
85
80
Eficienta colectorului, [%]
75
70
65
60
55
50
45
40
1 2 3 4 5
Numarul de placi transparente
Figura 3.18: Variaţia eficienţei colectorului în funcţie de numărul de plăci

transparente
Se observă că numărul de plăci infuenţează semnificativ eficienţa colectorului.
Creşterea numărului de plăci de la 1 la 3 a condus la scăderea eficienţei
colectorului cu 18,8 % de la 85,35 % la 69,27 %.
Variatia eficientei colectorului in functie de debitul de agent
termic
90
88
86
84
82
80
78
76
74
72
70
0.02 0.022 0.024 0.026 0.028 0.03 0.032 0.034 0.036 0.038 0.04
Debit agent termic, in kg/s
Figura 3.19: Variaţia eficienţei colectorului în funcţie de debitul de agent termic
Creşterea debitului de agent termic de la 0,02 la 0,04 kg/s a condus la o uşoară

creştere a eficienţei colectorului (2,4 %) de la 85,35 % la 87,42 % (figura 3.19).
Variatia eficientei colectorului in functie de grosimea placii

absorbante
87
86
85
84
83
82
81
80
0.2 0.3 0.4 0.5 0.6 0.7 0.8
Grosimea placii absorbante, in mm
Figura 3.20: Variaţia eficienţei colectorului în funcţie de grosimea placii absorbante

Creşterea grosimii plăcii absorbante de la 0,3 mm la 0,7 mm a condus la o

uşoară creştere a eficienţei colectorului (0,7 %) de la 85,35 % la 85,97 % (figura
3.20).
Variatia eficientei colectorului in functie de viteza vantului
86
85.5
85
84.5
84
83.5
83
82.5
82
2 2.2 2.4 2.6 2.8 3 3.2 3.4 3.6 3.8 4
Viteza vantului, in m
Figura 3.21: Variaţia eficienţei colectorului în funcţie de viteza vântului
Dublarea vitezei vântului nu a condus la o modificare semnificativă a

eficienţei colectorului (figura 3.21).
Variatia eficientei colectorului in functie de temperatura

mediului ambiant
86
85.5
85
84.5
84
83.5
83
82.5
82
287 288 289 290 291 292 293 294 295 296 297
Temperatura mediului ambiant, in K
Figura 3.22: Variaţia eficienţei colectorului în funcţie de temperatura mediului

ambiant
În figura 3.22 se prezintă variaţia eficienţei colectorului în funcţie de

temperatura mediului ambiant. Se observă că la creşterea temperaturii mediului
ambiant are loc o reducere liniară a eficienţei colectorului.
Analizând graficele se poate spune că parametrul cu cea mai mare influenţă
asupra eficienţei colectorului este cel referitor la numărul de plăci transparente. Din
motive tehnologice dar şi legate de eficienţa colectorului, se limitează la trei
numărul de plăci transparente existent într-un singur colector.
Distribuţia temperaturii între două tuburi. Eficienţa colectorului.
Distribuţia temperaturii între două ţevi poate fi determinată în ipoteza neglijării
gradientului de temperatură pe direcţia fluxului de căldură. Se consideră
configurarea colectorului ca cea din figura 3.23.
s
2 Tb
Di
δ
Tf
s−D
2
Figura 3.23: Caracteristicile geometrice ale colectoarelor plane
Distanţa dintre două ţevi se notează cu s, diametrul exterior al tubului este D,

iar grosimea plăcii se notează cu δ. Datorită conductibilităţii termice ridicate a
ţevii, micşorarea temperaturiiîn peretele ţevii este neglijabilă. Se consideră că
temperatura locală la contactul (sudură) dintre ţeavă şi placa plană este T b.
Configuraţii geometrice ale colectorului. În secţiunile precedente s-a
considerat o singură configuraţie a colectorului şi anume un strat exterior
transparent din sticlă, o placă absorbantă şi o izolaţie termică pe lateralele şi la baza
captatorului. În practică se pot întâlni o serie de configuraţii privind captatoarele
plane. Tabor (1958) a demonstrat că relaţiile dezvoltate în cazul unui captator plan
cu o singură suprafaţă absorbantă pot fi utilizate şi în cazul altor captatoare ce
prezintă diverse configuraţii [3.13]. În anumite condiţii, coeficientul global de
schimb de căldură UL poate suferi uşoare modificări. În continuare, analiza va fi
aplicată şi altor configuraţii.
Figura 3.24 prezintă trei configuraţii diferite ale colectorului plan. Cele trei
configuraţii prezintă ţevi paralele, fixate de suprafaţa plată şi conectate la partea
superioară şi inferioară de colectorul general pentru admisia şi evacuarea lichidului.
Primul dintre acestea reprezintă configuraţia deja analizată în secţiunile anterioare;
în dreapta figurii sunt prezentate ecuaţiile pentru F (factor ce ţine seama de tipul de
curgere din interiorul conductei), F’ (eficienţa colectorului) şi U L.
Relaţiile de calcul pentru F şi F’ se prezintă pentru fiecare configuraţie. C bond –

coeficient ce ţine seama de unghiul de înclinare al panoului faţă de direcţia normală
a radiaţiei solare.
Configuraţia prezentată în varianta (b) este aceeaşi cu excepţia ţevilor care
sunt montate la partea superioară a suprafeţei plane. Varianta de configuraţie (c) are
ţevile ataşate în centrul suprafeţei plane şi fac parte integrantă din structura
suprafeţei de absorbţie plane.
Prin reducerea presiunii la un nivel moderat acceptabil, procesul de convecţie
încetează dar el este înlocuit de către procesul de conducţie datorită distanţei mici
dintre suprafaţa absorbantă şi carcasă. Există modele de colectoare având la capete
(cel puţin la unul) plombe pentru a sprijini carcasa, în vederea extragerii aerului
dintre suprafaţa plană şi carcasă. Cu toate acestea, cele mai multe modele s-au
bazat pe utilizarea tuburilor vidate care sunt concepute pentru a rezista la eforturi
mecanice datorate diferenţelor de presiune.
Figura 3.24 (a-c): Tipuri de colectoare solare şi factorul de eficienţă
3.2.2. Captatori cu concentrarea energiei solare

Concentrarea radiaţiei solare se poate face cu oglinzi parabolice construite cu
două grade de libertate putând urmări poziţia soarelui pe cer. Ele sunt montate pe
un stativ şi concentrează razele solare într-un punct focal propriu fiecărei oglinzi
unde este montat un receptor de energie termică. Acest mod de construcţie este
foarte compact. La instalaţiile de acest tip receptorul poate fi conectat la un motor
Stirling care transformă energia termică direct în energie mecanică putând acţiona
un generator electric. Aceste instalaţii pot atinge un randament bunde transformarea
energiei solare în energie electrică.
Modularitatea acestor instalaţii permite atât utilizarea lor in locuri izolate sau
independente cât şi conectarea mai multora formând o centrală în cadrul generării
distribuite a energiei electrice. O soluţie mai rară o constituie parcurile (fermele) de
oglinzi parabolice. În punctul focal comun tuturor oglinzilor se află o suprafaţă
absorbantă cu ajutorul căreia este încălzit un agent termic utilizat în continuare
pentru generare de vapori. Conectarea în grup a mai multor oglinzi parabolice
constituie o abordare mai puţin economică decât centralele cu jgheaburi parabolice
sau cele cu turn solar.
Captatoarele cu concentrator (sau cu focalizarea radiaţiilor) utilizează sisteme
optice bazate pe reflexie sau refracţie pentru a mări densitatea fluxului de radiaţie
care cade pe suprafaţa de captare a receptorului. În consecintă, un captator cu
focalizare poate fi considerat ca o particularitate a captatorului plan, modificat prin
interpunerea între receptor şi Soare a unui concentrator de radiaţii. Odată cu
creşterea densităţii fluxului de radiaţie solară care ajunge la receptor scade

suprafaţa necesară de recepţie pentru o aceeaşi cantitate totală de energie captată
ceea ce determină în mod corespunzător scăderea pierderilor termice ale
receptorului şi conduce în final la obţinerea unor temperaturi mai mari ale fluidului
de lucru. Pe de altă parte, sistemele cu concentrator funcţionează numai pe baza
componentei directe a radiaţiei solare. În consecinţă, radiaţia difuză nu este
concentrată apărând suplimentar şi pierderi optice, comparativ cu captatoarele
plane. Pe lângă acestea, pierderile prin radiaţie, la temperaturi mai mari decât cele
din captatoarele plane, devin din ce in ce mai importante.
În funcţie de principiul de funcţionare dar şi de modul în care concentratorul a
fost realizat, densitatea fluxului de radiaţie pe suprafeţele absorbante ale
receptorului poate varia de la valori relativ mici de 1,5 - 2 kW/m 2 până la valori
foarte mari de ordinul a 10 000 kW/m 2. Odată cu creşterea densităţii fluxului de
radiaţie creşte şi temperatura la care este preluată cantitatea de căldură utilă.
Creşterea densităţii fluxului de radiaţie atrage după sine necesitatea îndeplinirii
unor exigenţe sporite în ceea ce priveşte precizia sistemelor optice folosite pentru
concentrare. Acest lucru conduce la cresterea costurilor unui astfel de captator.
Astfel, costul energiei furnizate de un sistem de captare cu focalizare depinde de
temperatura la care se produce agentul termic. De altfel, se ştie din termodinamică,
energia termică este cu atât mai valoroasă cu cât nivelul de temperatură la care este
livrată este mai ridicat deoarece, conform principiului 2 al termodinamicii
(randamentul Carnot), conversia căldurii în lucru mecanic se face cu un randament
ce depinde direct de temperatura sursei calde şi a celei reci.
Din punct de vedere practic (proiectare, tehnologie, exploatare) captatoarele cu
concentrator prezintă câteva probleme suplimentare comparativ cu captatoarele
plane. Astfel, cu excepţia unor sisteme cu raport mic de concentrare, toate
captatoarele cu focalizare necesită un sistem de orientare pentru urmărirea mişcării
aparente diurne, lunare sau sezoniere a Soarelui, în aşa fel încât cu ajutorul
sistemului optic de concentrare, radiaţia directă să fie dirijată permanent către
suprafaţa absorbantă a receptorului. Pe de altă parte apar şi unele cerinţe specifice
pentru întreţinerea sistemelor optice, în special pentru păstrarea calităţii
suprafeţelor de reflexie sau refracţie împotriva murdăririi, oxidării, deteriorării sau
deformării.
În aplicaţiile practice se preferă furnizarea energiei termice la parametrii
superiori colectorilor solari plani. Temperatura energiei livrate poate fi mărită prin
reducerea suprafeţei ce generează pierderi de căldură. Cresterea temperaturii are loc
prin interpunerea unui dispozitiv optic între sursa de radiaţie şi suprafaţa
absorbantă de energie. Pentru atingerea parametrilor doriţi, suprafaţa absorbantă
trebuie să fie caracterizată de pierderi mici de căldură în comparaţie cu un colector
plan.
Există două tipuri de colectoare solare: cu concentrare respectiv staţionare sau
fără concentrare (staţionare). Un colector staţionar are aceeaşi suprafaţă pentru
interceptarea respectiv pentru absorbţia radiaţiei solare, în timp ce un colector cu
concentrare care urmareste pozitia Soarelui, are o suprafaţă concavă ce
interceptează radiaţia solară şi o concentrează către un receptor crescând în felul

acesta fluxul de radiaţii. Concentratoarele pot avea raporturi de concentrare de la
valori scăzute, de ordinul unităţilor, pentrucolectoarele plane până la valori ridicate
1 000 – 1 500 pentru colectoare parabolice sau heliostate construite pe două axe de
urmărire a poziţiei Soarelui. Creşterea proporţiei înseamnă creşterea temperaturii la
care energia poate fi livrată şi creşterea cerinţelor de precizie optică şi de
poziţionare a sistemului optic. Astfel, costul energiei livrate de către concentratorul
colector se stabileşte în funcţie de temperatura la care este aceasta este disponibilă.
Pentru factori de concentrare ridicaţi, corespunzător unei înalte precizii optice,
concentratoarele colectoare se numesc cuptoare solare; acestea sunt instrumente de
laborator utilizate pentru studierea proprietăţilor materialelor la temperaturi înalte
precum şi a altor procese care se desfăşoară la temperaturi înalte. Laszlo (1965) a
tratat pe larg cuptoarele solare [3.14].
Concentratoarele colectoare prezintă dificultăţi în plus faţă de cele ale
colectoarelor cu plăci plane. Acestea trebuie (cu excepţia celor cu raport de
concentrare foarte scăzut) să fie poziţionate, astfel încât radiaţia solară să fie
orientată spre suprafaţa de absorbţie. Cu toate acestea, proiectantul are o gama
largă de configuraţii care permit setarea parametrilor. De asemenea, există noi
cerinţe pentru întreţinerea şi menţinerea calităţii sistemelor optice pentru perioade
îndelungate de timp în prezenţa particulelor atmosferice corozive şi oxidante.
Problemele de funcţionare şi costul de producţie au micşorat gradul de utilitate al
concentratorului colector.
Pentru a se evita confuziile de termeni, termenul „colectoare” va fi folosit
pentru întregul sistem format din receptor şi concentrator. Receptorul este acel
element al sistemului în care radiaţia este absorbită şi transformată într-o altă formă
de energie; acesta include absorber-ul care este acoperit şi izolat. Sistemul optic
este partea din colector care direcţionează radiaţiile pe receptor. Diafragma
concentratorului, reprezintă deschizătura prin care radiaţia solară intră în
concentrator.
Configuraţia (structura) colectoarelor. Există mai multe tipuri de
concentratoare care fac posibilă creşterea fluxului de radiaţie asupra receptorului.
Ele pot fi cilindrice cu concentrare pe o line sau circulare cu concentrare pe un
punct. Receptorul reprezintă o suprafaţă care poate fi concavă, plată, sau convexă.
În figura 3.25 se prezintă şase configuraţii. Primele două configuraţii (a) şi (b)
sunt realizate din matrici de tuburi de evacuare, cu suprafeţe absorbante cilindrice
distanţate una faţă de cealaltă prevăzute cu reflectoare pentru a concentra radiaţia
direct asupra zonei dintre tuburi şi absorbant. Primul foloseşte un difuzor plat iar al
doilea un reflector specular în vârf.
Configuraţia din figura 3.25 (c) dispune de un receptor plan cu reflectoare
plane pe margini pentru a reflecta radiaţia suplimentară pe suprafaţa receptorului.
Raportul de concentrare pentru acest tip este scăzut, cu o valoare maximă mai mică
de 4. O parte a radiaţiei incidente dispersate pe aceste componente va fi captată de
receptor. Aceste colectoare pot fi asociate cu o placă plană având un sistem auxiliar
ce completează nivelul de radiaţii. Studiul acestor concentratoare a fost realizat
pentru prima dată în 1971 de către Hollands, iar apoi de către alţi cercetători printre
care Selcuk în 1979 [3.15]. În figura 3.25 (d) este prezentată o secţiune printr-un
reflector parabolic, care poate fi o suprafaţă cilindrică (cu un receptor tubular) sau
0 suprafaţă de rotaţie (cu un receptor sferic sau semisferic). Colectoarele cilindrice
de acest tip au fost studiate îndelung şi sunt în prezent cele mai utilizate.
Reflectoarele parabolice continue pot fi înlocuite de reflectoare Fresnel, de o
serie de reflectoare plane sau de o matrice mobilă asemenea celei din figura 3.25
(e). Feţele reflectoarelor pot fi de asemenea montate individual şi ajustate pe
poziţie ca în figura 3.25 (f). Un număr mare de matrici heliostatice cu receptoare
montate pe un turn, stau la baza acestor colectoare. În figura 3.25 (c), (e) şi (f) sunt
prezentate o serie de reflectoare cu o singură faţă plată. De asemenea, se pot utiliza
diverse forme de receptoare (captatoare), rotunde, semisferice, convexe sau
concave.
Figura 3.25: Diferite configuraţii de concentratori [3.16]
Este evident că unghiul de incidentă al fascicolului de radiaţii pe concentrator

este important, iar un mecanism de urmărire a poziţiei Soarelui este necesar să
existe amplasat pe colectoare. O gamă diversă de mecanisme de orientare au fost
dezvoltate, pentru a dirija colectoarele astfel încât fascicolul de radiaţie să fie
reflectat într-un mod eficient pe receptor.
Sistemele de mişcare pot fi eficiente dacă sunt combinate două sau mai multe
între ele. Sistemele optice liniare cilindrice concentrează radiaţia luminoasă pe
receptor urmărind ca Soarele să se afle în planul central al concentratorului (planul
include axa focală şi linia vertexului reflectorului). Colectorii pot fi rotiţi pe o
singură axă de rotaţie, care poate fi nord-sud, est-vest, sau înclinată şi paralel cu
axa pământului (1500/h). Sunt diferenţe semnificative în ceea ce priveşte cantitatea
de raze incidente, dependenţa de timp şi calitatea reflexiei obţinută pentru cele trei
moduri de orientare (NS, EV şi înclinată dar paralelă cu axa pământului).
Reflectoarele care au o suprafaţă de rotaţie (concentratoare circulare) trebuie

să fie orientate în aşa fel încât axa să fie aliniată cu Soarele şi, de asemenea, să fie
capabile să se mişte pe două axe. Aceste axe pot să fie orizontale şi verticale,
înclinate sau paralele cu axa de rotaţie a Pământului (axa polară). Sistemele de
orientare pot ajusta aproape continuu poziţia colectorului pentru a compensa
mişcarea Soarelui. Pentru colectoarele lineare de concentraţie scăzută se poate
ajusta poziţia săptămânal, lunar, sau pe anotimpuri. Mişcarea continuă poate fi
făcută manual sau automat. Sistemele manuale depind în mare parte de operatori şi
de experienţa lor în a face corecţiile necesare, şi pot fi adecvate pentru situaţiile în
care rata de concentraţie nu este prea mare, iar mâna de lucru este ieftină.
Tipuri de captatoare solare cu concentrator. Există o mare diversitate
de tipuri de captatoare solare termice, începând cu cele mai simple de genul
captatoarelor plane şi sfârşind cu cele mai complicate de genul celor cu
concentrator parabolic care necesită o urmărire continuă şi precisă a Soarelui.
Trebuie notat că nu se poate vorbi de un anumit tip de captator solar ca fiind cel
mai bun pentru toate aplicaţiile posibile. În funcţie de temperatura de regim a
fluidului de lucru şi de mulţi alţi factori (cum ar fi poziţia geografică, dimensiunile
şi timpul de viaţă al instalaţiei), captatoarele solare pot fi eficiente în ceea ce
priveşte energia livrată, raportată la costul total al instalaţiei.
Pentru orice captator solar termic randamentul de captare depinde de
temperatura de lucru şi de temperatura mediului ambiant.
De obicei puterea termică captată este proporţională cu următorii factori:
densitatea de putere a radiaţiei solare directe plus o fracţiune din cea difuză (în
funcţie de raportul de concentrare);
geometria captatorului care include: orientarea acestuia, respectiv urmărirea
pozitiei Soarelui; eventuale umbriri şi ecranări ale radiaţiei solare;
eficienţa optică dependentă de fracţiunea din radiaţia solară interceptată de
captator şi transmisă către suprafaţa absorbantă a receptorului;
eficienţa conversiei energiei radiante în energie termică prin intermediul
suprafeţelor absorbante ale receptorului.
Puterea termică utilă este puterea termică absorbită minus pierderile termice în
receptor (prin conducţie, convecţie, şi radiaţie). Se poate observa că odată cu
creşterea factorului geometric de concentrare a radiaţiei se reduce raportul între
puterea termică pierdută şi puterea termică absorbită; în schimb eficienţa absorbţiei
scade iar complexitatea sistemului creşte (din cauza geometriei pretenţioase a
concentratorilor şi din cauza sistemelor de mişcare şi urmărire a Soarelui). Odată
cu creşterea complexităţii sistemului, evident creşte şi costul instalaţiei de captare.
Totuşi alegerea unui sistem de captare nu se poate face numai după cost, deoarece
factorul cel mai important într-o instalaţie termică este temperatura agentului de
lucru; ori această temperatură nu poate fi atinsă întotdeauna cu orice sistem de
captare.
Aspecte constructive. Captatorul cu concentrare (focalizare) nu este decât
un caz particular al captatorului plan, căruia prin introducerea concentratorului de
radiaţii i s-a micşorat suprafaţa de recepţie şi odată cu aceasta i s-au redus

pierderile de căldură, obţinând în final temperaturi mai ridicate ale fluidului de
lucru. Captatorul cu concentrator piramidal face parte din categoria captatoarelor
cu concentrator fix. Poate fi considerat cel mai simplu captator cu concentrare,
fiind alcătuit din mai multe suprafeţe plane de reflexie, astfel dispuse în raport cu
captatorul, încât să se obţină un coeficient de concentrare C cât mai ridicat.
Raportul de concentrare pe suprafaţă este:
C  Aa , (3-75)
A
r
Raportul de concentrare este definit ca raportul între valoarea medie a fluxului

de energie la receptor şi valoarea medie a fluxului de energie pe
concentrator.Soluţia cu concentrator piramidal constă din montarea de panouri
plane cu suprafaţa executată din plastic aluminizat pe pereţi, plafonul şi pardoseala
din interiorul unei încăperi, precum şi pe peretele din exterior. Toate suprafeţele de
reflexie fixe şi mobile sunt astfel orientate încât radiaţiile solare care cad pe ele, să
poată ajunge după câteva reflexii la captatorul plan montat în pardoseală.
Captatorul plan este prevăzut cu canale prin care circulă fluidul purtător de căldură
(aer, apă etc.). Cunoscând că raportul de concentrare variază între 2 şi 6, iar factorul
energetic de reflexie are valori în jur de 0,8 se poate conta pe o reducere a
suprafeţei captatorului de la 1,6 la 4,8 ori. Tipul de concentrator piramidal, în raport
cu celelalte captatoare cu concentrare, prezintă avantajul că poate colecta pe lângă
radiaţiile directe şi o bună parte din radiaţiile difuze, mărind astfel durata de
utilizare a lui în timpul unei zile (în special în zilele cu nebulozitate). Captatorul cu
concentrator cilindro-parabolic din figura 3.26 se compune din două elemente
principale: suprafaţa de recepţie 1 executată dintr-o oglindă cilindro-parabolică şi
receptorul 2 de radiaţie concentrată, montat în focar. Unghiul de acceptare, θc, este
definit ca fiind unghiul prin care o sursă de lumină care se deplasează converge la
suprafaţa absorbantă. Modul de orientare a unui colector CPC depinde de unghiul
de acceptare. De asemenea, în funcţie de unghiul de acceptare al colectorului,
poziţia colectorului poate fi staţionară sau de urmărire fiind necesară o ajustare
astfel încât să se treacă din punctul P în punctul A. În situaţia în care poziţia
colectorului cilindric nu este ajustată, valoarea intensităţii de radiaţie pe receptor ar
fi sensibil mai mică (punctul T) decât în situaţia în care Soarele se găşte în
interiorul unghiului de acceptare (poziţiile F şi G).
Figura 3.26: Secţiune într-un colector cilindric [3.17]
3.3. Sisteme hibrid de valorificare a energiei

solare în vederea producerii de energie
electrică
Centralele solare termice, în funcţie de modul de construcţie, pot atinge
randamente mai mari la costuri de investiţii mai reduse decât instalaţiile pe bază de
panouri solare fotovoltaice. Totuşi, realizarea acestor centrale necesită cheltuieli de
întreţinere mai mari şi sunt disponibile doar pentru puteri instalate depăşind un
anumit prag minim. Totodată, centralele sunt exploatabile economic doar în zone
caracterizate printr-un număr anual ridicat de zile însorite.
Cele mai multe realizări au fost orientate spre încălzirea unui fluid ce circulă
printr-un colector solar. Adeseori, necesităţile industriale sunt satisfăcute de această
căldură. Energia mecanică sau electrică este fie produsă singular fie în cogenerare
cu energia termică. Producerea de energie mecanică sau generarea de energie
electrică din energia calorică provenind de la Soare se face cu ajutorul motoarelor
termice. Cele mai folosite motoare termice sunt cele care funcţionează după
ciclurile Rankine, Stirling şi Brayton. Pentru aplicaţiile cu colectoare cilindro-
parabolice şi cele cu captator central se foloseşte de regulă o singură maşină
termică de capacitate suficientă să acopere necesarul de energie mecanică sau
electrică. În ambele cazuri energia termică provenită de la Soare este concentrată
într-un singur punct, acolo unde se amplasează maşina termică.
În cazul colectoarelor parabolice se poate colecta fluidului încălzit de la
câmpul de colectoare şi transporta către o singură maşină termică sau se pot utiliza
maşini termice de putere mai mică în focarul fiecărui colector. Avantajul principal
al utilizării mai multor maşini termice este acela că de cele mai multe ori este mai
uşor de transportat energia electrică decât cea termică. Alte avantaje constau în:
0 scoaterea din funcţiune a maşinilor termice mici pentru a fi înlocuite sau
reparate se poate face menţinând constantă puterea electrică;
1 puterea centralei poate fi crescută prin adăugarea de noi module.
Principalul dezavantaj al modularităţii constă în aceea că trebuie folosite multe
maşini termice mici (10-100 kW) şi prin urmare nu se poate vorbi de avantajele
economice şi de eficienţa corespunzatoare unităţilor mari. În plus, integrarea unui
număr considerabil de unităţi de acumulare a căldurii nu este considerată fezabilă.
În cazul maşinilor termice plasate în interiorul focarelor colectoarelor a căror
funcţionare este dependentă de poziţia Soarelui (specific maşinilor termice în care
are loc schimbarea de fază a fluidului de lucru) trebuie supravegheat sistemul de
ungere. În figura 3.27 este prezentată schema centralei solare Solel ce funcţionează
în deşertul Mojave din sudul Californiei, SUA, cu o puterea electrică de 354 MW,
care este în prezent cea mai mare centrală solară cu colectoare cilindro parabolice
în funcţiune [3.18].
Figura 3.27: Schema centralei electrice termo-solare Solel din deşertul Mojave, SUA
În figura 3.28 este prezentată harta lumii cu zonele propice construirii de

centrale solare [3.18].
Figura 3.28: Harta cu zonele propice construirii de centrale solare
3.3.1. Motoare Stirling cuplate cu captatori solari

Conversia energiei solare termice în energie mecanică sau electrică a fost
obiectivul experimentărilor pe o perioadă de peste un secol. La expoziţia din Paris
din anul 1872 profesorul de matematică Augustin Mouchot şi inginerul Abel Pifre
au expus primul sistem de conversie a energiei solare în energie mecanică - o presă
de tipar acţionată de un motor cu abur alimentat de la un concentrator solar
parabolic (figura 3.29). Mai târziu, în anul 1913, întreprinzătorul american Frank
Shuman aplică acelaşi principiu şi realizează în Egipt prima instalaţie solară pentru
irigare. Aburul pentru motorul termic era produs de 5 colectoare cilindro –
parabolice cu lungimea de 80 m şi apertura de 4 m fiecare. Receptorul – o ţeavă din
fontă, amplasată în focar, asigura transportarea aburului către motor. Sistemul
dezvolta o putere mecanică utilă de circa 45 kW fiind folosită la pomparea apei din
râul Nil pentru irigare. Datorită preţului mare a cărbunelui în zona respectivă la
acea vreme, durata de recuperare a sistemului nu depăşea 4 ani. Este necesar să
menţionăm un dezavantaj foarte important al motoarelor termice solare – eficienţa
redusă. Aceasta fiind o consecinţă a densităţii de putere mică a radiaţiei solare şi a
principiilor fundamentale ale termodinamicii (randamentul Carnot) [3.18, 3.19].
Figura 3.29: Schema motorului solar termic realizat de Augustin

Mouchot şi Abel Pifre în anul 1872
O interpretare mai accesibilă pentru al II-lea principiu al termodinamicii

constă în următoarele: energia termică sau căldura nu poate fi transformată în
totalitate în alte forme de energie, de exemplu, mecanică sau electrică, necesitând
întotdeauna o sursă rece. Randamentul unui motor termic, fie cu piston sau cu
turbină, depinde de temperatura sursei calde, altfel spus temperatura la intrare T in şi
temperatura sursei reci (a condensatorului), T ieş, între care se produce schimbul de
căldură.
De exemplu, o turbină alimentată de la un concentrator parabolic cu vapori la
temperatura de 3300C şi temperatura în condensator de 340C va avea o eficienţă
teoretică egală cu 1-(34+273)/(330+273)=0,491 sau 49,1 %. Randamentul real,
datorită pierderilor de energie, va fi cu mult mai mic, de circa 25 %.
Figura 3.30: Sistemul de pompare solară realizat de G. Alexander în anul 1979 [3.19]
Pentru a obţine vapori de apă care să evolueze într-un ciclu Stirling este
necesară o temperatură de cel puţin o 100 0C. Dacă temperatura obţinută de la
colectorul solar este mai mică, atunci poate fi folosit un motor termic care
funcţionează conform ciclului Rankine. Aici, în calitate de fluid caloportor se
folosesc substanţe cu temperatura de fierbere mai mică de 100 0C de tipul celor
folosite în frigidere sau pompe de căldură (agenţi frigorifici). Un astfel de motor
termic va avea un randament şi mai mic.
De exemplu, eficienţa unui motor termic care funcţionează cu vapori de 85 0C,
obţinuţi de la un colector solar plan şi temperatura la condensare de 30 0C, nu va
depăşi 15 %. Primul Război Mondial a provocat folosirea pe scară largă a
motoarelor cu ardere internă care funcţionează cu benzină sau motorină. A început
era petrolului ieftin şi motoarele termice solare au fost date uitării pentru o perioadă
de peste 50 de ani. S-a revenit la ele după începerea crizei petrolului din anul 1973.
Un grup de ingineri din SUA sub conducerea lui G. Alexander realizează în 1979
un nou proiect de irigare solară în localitatea Gila Bend [3.20].
Schema de funcţionare a sistemului este prezentată în figura 3.30. Energia
primară este obţinută de la un colector solar cilindro-parabolic cu o suprafaţă de
537 m2, care încălzeşte apa până la temperatura de 150 0C la o presiune de circa 7
bar. Apa caldă circulă prin schimbătorul de căldură, care îndeplineşte şi funcţia de
cazan, preîncălzitor şi receptor. În circuitul secundar (în schemă nu este arătat) al
schimbătorului de căldură se foloseşte fluidul de lucru Refrigerant 113 cu o
temperatură mică de fierbere. Vaporii cu temperatura de 138 0C şi presiunea de circa

9 atm sunt folosiţi pentru alimentarea turbinei, care antrenează o pompă. O parte de
vapori sunt utilizaţi pentru preîncălzirea apei din circuitul primar. După turbină
vaporii sunt folosiţi în regenerator pentru a încălzi apa din circuitul
preîncălzitorului. Din regenerator vaporii condensează în condensator unde pentru
răcire se foloseşte o parte din apa pompată fiind recirculată în bazin la temperatura
de circa 320C. În primul an de exploatare sistemul a funcţionat 323 de ore având o
capacitate cuprinsă între 240 şi 570 l/s sau 364 şi 2052 m 3/h. În al doilea an a
5
funcţionat 188 h livrând 1,24 ⋅10 m3 de apă sau la o capacitate de circa 660 m 3/h,
[3.20].
3.3.2. Aplicaţii industriale ale captatorilor cu concentratori

ai energiei solare
Procesul de conversie a energiei solare termice în energie electrică este similar
cu cel tradiţional bazat pe combustibili fosili unde energia chimică stocată în
combustibil este transformată în energie potenţială a aburului comprimat cu
temperatura de până la 500-600 0C. În turbină prin destinderea aburului, energia
potenţială este transformată în energie cinetică, si apoi în energie electrică utilizând
un generator electric. În sistemele solare combustibilul fosil este înlocuit cu radiaţia
solară, focarul cazanului – cu un colector solar cu concentrare: cilindro-parabolic,
cu oglindă paraboloidală sau cu heliostate şi turn central. Celelalte elemente ale
centralei solare termice rămân aceleaşi ca şi la o centrală termică tradiţională. În
ultimele două decenii ale secolului trecut au fost realizate cu succes câteva proiecte
pilot de centrale solare termice care au demonstrat viabilitatea tehnică şi
tehnologică a acestora şi au deschis calea spre realizare a noi proiecte cu
capacitatea de sute de MW. În continuare se va descrie succint două proiecte
comerciale: cu concentratoare cilindro-parabolice [3.13, 3.21] şi cu heliostate
[3.14].
Centrală termică solară cu concentratoare cilindro – parabolice

Cea mai mare centrală solară termică din lume are o putere maximală de 354 MW
şi este amplasată în localitatea Kramer Junction, California, SUA [3.22]. A fost
construită de firma Luz International în perioada 1985-1991 şi constă din 9 unităţi
cu capacitatea între 14 şi 30 MW putere electrică. Mai târziu acest tip de centrală a
fost denumit „Sisteme solare tip LUZ”. În figura 3.31 se prezintă o porţiune din
câmpul de concentratoare cilindro – parabolice. Până în anul 2001, centrala a
furnizat în reţeaua publică a Californiei 9 TWh de energie electrică.
Figura 3.31: O porţiune de câmp cu colectoare solare cilindro-parabolice a centralei

termice Kramer Junction, California [3.23]
Centrala este dotată cu un circuit auxiliar care funcţionează pe gaz natural şi

care permite extinderea producerii de energie cu 25 %, fie pe timp noros sau în
orele de vârf. Centrala a fost proiectată să furnizeze energie electrică în orele de
vârf, când costul de livrare este maximal. În California această perioadă se
încadrează între lunile iunie-septembrie, orele 12 00-1800.
Principalele componente a centralei sunt prezentate în schema din figura 3.32.
Figura 3.32: Schema funcţională a centralei solare termice Kramer Junction,

California
Câmpul de colectoare solare este format din concentratoare cilindro –

parabolice cu o suprafaţă totală de circa 1,75x10 6 m2. Partea activă a
concentratorului – reflectorul este format din sticlă cu conţinut mic de fier şi
acoperită pe spate cu argint. Sticla este montată pe o structură metalică modulată
conducand la obtinerea de colectoare de diferite lungimi. Colectoarele se montează
în rânduri paralele în direcţia sud-nord. Pentru urmărirea Soarelui se folosesc
acţionări hidraulice. Receptorul de radiaţie solară reprezintă o ţeavă de oţel cu
diametrul de 70 mm acoperită cu un strat de material absorbant. Pentru a micşora
pierderile de energie receptorul este amplasat într-un tub de sticlă vidat. La
temperatura de 3500C suprafaţa receptorului are o absorbanţă egală cu 0,96 şi o
emitanţă de numai 0,19. Reflectanţa oglinzilor în stare curată este egală cu 0,94. În
primul contur, în care se includ şi colectoarele solare, în calitate de caloportor se
foloseşte un fluid sintetic. Temperatura fluidului la ieşire din colectoare este de
3900C, iar la intrare de circa 304 0C. În al doilea contur se foloseşte apa, care se
transformă în abur în cazanul alimentat energie termică de la colectoarele solare.
Unitatea de generare reprezintă un grup tradiţional turbină cu abur-generator
sincron. Turbina cu abur are două trepte de presiune – prima se alimentează cu abur
supraîncălzit, iar a doua – de la preîncălzitor.
Centrală termică solară cu heliostate şi turn central. În anii ´90 au

fost construite câteva centrale pilot cu heliostate şi turn central: în Rusia cu puterea
de 5 MW, Italia, Spania şi Franţa – cu puterea de 1 MW. Cea mai mare centrală din
lume cu heliostate a fost construită în anul 1982 în SUA, localitatea Barstow,
California. Centrala a fost numită Solar One şi are o putere de 10 MW. După 6 ani
de exploatare, în 1988 s-a luat decizia de a reconstrui centrala. Ea a fost dotată cu
un sistem de acumulare a energiei termice cu sare topită, de asemenea s-a
modernizat sistemul de comandă cu heliostatele. Schema de funcţionare a centralei
Solar Two este prezentată în figura 3.33.
Câmpul de heliostate cuprinde 1818 reflectoare cu o suprafaţă totală de 71100
2
m . Fiecare heliostat este orientat astfel ca să reflecte razele solare pe receptorul
instalat în centrul câmpului la o înălţime de 90 m. Un heliostat conţine 12 panouri
concave cu o suprafaţă totală de 39,12 m 2. Ca material reflector se utilizează sticlă
acoperită cu argint. Receptorul prezintă un cilindru cu înălţimea de 13,7 m şi
diametrul de 7 m. Cilindrul receptorului este format din 24 de panouri, fiecare
având lăţimea de 0,9 m şi înălţimea de 13,7 m. Fiecare panou este format din ţevi
din oţel aliat cu diametrul 69 mm montate paralel şi acoperite cu vopsea neagră
nonselectivă rezistentă la temperaturi de până la 620 0C. Prin primul contur circulă
sare topită. La ieşire din receptor temperatura este de 570 0C. În cazan se produce
abur, care circulă prin al doilea contur.
Cazanul îndeplineşte şi funcţia de preîncălzitor pentru treapta de presiune
înaltă a turbinei. Temperatura sării topite la intrarea receptorului este de 290 0C.
Exploatarea centralei pe parcursul a câţiva ani a demonstrat eficienţa sistemului de
stocare a energiei termice, permiţând obţinerea unui factor de utilizare a puterii
instalate de circa 65 %. Altfel spus, din cele 8760 h ale anului, centrala produce
energie electrică pe parcursul a 5694 h. Cea mai mare putere electrică produsă de
grupul turbină – generator a fost de 11,6 MW.
Figura 3.33: Schema funcţională a centralei solare termice Solar Two
3.3.3. Integrarea sistemelor de valorificare a energiei

solare în cadrul clădirilor
Proprietăţile (τα) – produsul efectiv de transmisie/absorbţie şi ε (emisivitatea
termică a suprafeţei plăcii absorbante) afectează direct performanţele termice ale
colectorului solar. Degradarea acestor proprietăţi pot afecta performanţele pe
termen lung, de aceea materialele selectate trebuie să aibă proprietăţi stabile în
timp. Suprafaţa plăcii absorbante trebuie să reziste la temperaturi înalte posibile în
perioada de exploatare, temperatura fluidului Tm va fi egală cu temperatura plăcii.
Pentru suprafaţa transparentă există pericolul distrugerii de către grindină. Din
studiile experimentale s-a tras concluzia că riscul distrugerii colectorului acoperit
cu sticlă călită cu grosimea de 3 mm este neglijabil. Astfel, în 1979 în Colorado,
SUA a avut loc o furtună în care bucăţi de grindină cu diametrul între 2 şi 10 cm au
cazut pe colectoarele solare. În calea furtunii s-au aflat 1010 colectoare solare
amplasate sub unghiuri cuprinse între 32 şi 56 o, din care doar la 11 colectoare a fost
spartă sticla [3.24]. Îmbinarea sticlei cu carcasa trebuie făcută fără muchii sau
nervuri care se evidenţiază de asupra suprafeţei transparente. Aceasta va facilita
scurgerea apei şi alunecarea zăpezii de pe suprafaţa colectorului.
Principalele părţi componente sunt: aşa numita “cutie sau ladă neagră” (5), cu
izolaţia termică a trei pereţi (4), acoperită cu suprafaţa transparentă (ST) (3).
Schimbătorul de căldură este de tip placă metalică-ţeavă, respectiv suprafaţa
absorbantă (SA) (1) şi ţevile (2).
Izolarea termică. Rolul de izolaţie termică în partea frontală a colectorului îl
joacă suprafaţa transparentă (sticla) şi pătura de aer formată între suprafaţa
absorbantă SA şi suprafaţa transarentă ST. Spaţiul de aer trebuie să fie cuprins între
0 şi 40 mm. Se consideră o grosime optimă de 28 mm. Celelalte părţi ale
colectorului - spatele şi părţile laterale trebuie să fie izolate cu un strat de 5-10 cm
de vată de sticlă sau alt material izolator cu caracteristici termice asemănătoare.
Vata din sticlă are următoarele avantaje:
Este relativ ieftină;
Proprietăţi izolatoare foarte bune (λ=0,05-0,06 W/(m·K));
Rezistă la temperaturi de peste 100 0C;
Greutate specifică mică (ρ=150-200 kg/m3);
Dezavantaje: îşi pierde calităţile izolante în condiţii de umiditate ridicată.
Se recomandă folosirea panourilor din vată de sticlă, evitându-se tasarea la
plasarea înclinată a colectorului solar. O soluţie rezonabilă din punctul de vedere
cost-calitate poate fi izolaţia termică hibridă formată dintr-un panou de vată de
sticlă cu grosimea de 4 cm şi unul de 3 cm din polistiren expandat. Vata de sticlă,
fiind mai rezistentă la temperaturi mari, se amplasează imediat după placa
absorbantă, iar polistirenul – după panoul din vată de sticlă. La rândul său
polistirenul este mai rezistent la umiditate. Pentru a îmbunătăţi izolaţia termică a
unui colector se recomandă introducerea unei folii subţiri de aluminiu între izolaţie
şi placa absorbantă. Folia va servi ca ecran pentru radiaţia infraroşie care va fi
reflectată spre placa absorbantă. Între placa absorbantă şi folie se lasă un spaţiu de
aer ce va avea un rol de izolator termic suplimentar.
Etanşarea colectorului. Pentru a preveni pătrunderea apei şi a prafului în
interiorul colectorului este necesară etanşarea acestuia. În condiţii de cer noros
vaporii de apă se vor condensa pe suprafaţa internă a sticlei ce va conduce la
micşorarea transparenţei şi a randamentului. Condensul va exista în interiorul
colectorului până ce sticla va fi suficient de caldă pentru ca el să se vaporizeze.
Existenţa aerului umed în interiorul colectorului va conduce la decalarea
funcţionării acestuia corespunzător parametrilor de proces. Dacă colectorul nu este
etanş, praful va pătrunde în interior şi se va depozita atât pe suprafaţa interioară a
sticlei, cât şi pe placa transparentă. Dacă din considerente economice este dificil de
etanşat corespunzător, atunci este indicat să se realizeze o ventilare interioară a
colectorului. În acest scop, între SA şi ST se dau câteva găuri cu diametrul de 2-3
mm, pozoţionate astfel încât să se evite pătrunderea apei pluviale.
Carcasa. Are funcţia de a menţine ansamblul şi de a asigura etanşarea
colectorului. Cel mai indicat material este cornierul din aluminiu anodizat şi folii
din oţel zincat. Carcasa nu trebuie să aibă o rezistenţă mecanică mare. De obicei,
colectoarele se amplasează pe acoperişul casei sau este sprijinită pe un suport din
oţel cornier. Acest suport va prelua şi solicitările provocate de vânt. Carcasa are o
construcţie simplă în forma unei cutii cu un fund plat sau ondulat (pentru o
rigiditate mai mare) şi patru laturi. Înălţimea laturilor trebuie să corespundă
condiţiilor de montare a izolaţiei termice, suprafeţei transparente şi celei absorbante
şi a spaţiului de aer, în total 10-15 cm. Este important ca greutatea carcasei şi a
colectorului să fie mică pentru a uşura montarea.
Montarea colectoarelor. Se va efectua în serie sau în paralel (figura 3.34).
La conectarea în serie, apa trece succesiv prin colectoare încălzindu-se din ce în ce
mai mult.
Figura 3.34: Conectarea colectoarelor solare în serie (a) sau în paralel (b)
Panourile vor lucra la temperaturi diferite ceea ce conduce la scăderea

randamentului panourilor spre ieşirea din colector. La calculul randamentului
panourilor se ia în consideraţie cresterea rezistenţei hidraulice. Din acest motiv se
recomandă utilizarea colectoarelor solare în serie pentru sisteme cu circulaţia
forţată a apei. La montarea colectoarelor solare în paralel, fiecare colector va
asigura doar o parte din debit şi vor avea temperaturi aproximativ egale. Rezistenţa
hidraulică scade şi sistemul poate funcţiona cu circulaţie naturală (termosifon).
Sunt întâlnite scheme hibride de conectare serie – paralel sau paralel – serie.
3.3.4. Sisteme hibride ce conţin colectoare solare termice

şi surse de rezervă, pentru încălzire şi preparare de
a.c.m.
Colectorul solar este de fapt un schimbător special de căldură care transformă
energia radiaţiei solare în energie termică (figura 3.35). El diferă de majoritatea
schimbătoarelor de căldură convenţionale (de exemplu, schimbătoare de căldură
lichid-lichid), în care transferul de căldură prin radiaţie joacă un rol nesemnificativ.
Dimpotrivă, în colectorul solar transferul de energie către lichid sau gaz se
realizează la distanţă prin intermediul radiaţiei solare caracterizată printr-o
densitatea de putere de maxim 1 000-1 100 W/m2.
Figura 3.35: Schema constructivă a colectorului solar

Colectorul solar de formă plană poate fi proiectat pentru a furniza apă caldă la
temperaturi medii, de circa 40 – 170 0C. Colectorul solar utilizează ambele
componente ale radiaţiei solare – directă şi difuză, nu necesită urmărirea soarelui
pe bolta cerească, necesită cheltuieli reduse în exploatare şi are o construcţie mult
mai simplă în comparaţie cu colectoarele cu concentrarea radiaţiei solare. Acest tip
de colector este cel mai răspândit, fiind parte componentă a oricărui sistem pentru
încălzirea apei din spaţiile locative, uscătoriile solare şi din sistemele de refrigerare.
Colectorul solar este caracterizat de un grad avansat de perfecţiune tehnică,
tehnologică, o piaţă dezvoltată de desfacere şi perspective economice.
În cazul colectorului cu aer, schimbătorul de căldură este de tip placă metalică
– canal pentru aer. Funcţionarea colectorului solar se bazează pe două fenomene
fizice: absorbţia de către un corp negru a radiaţiei solare, suprafaţa absorbantă SA
(1) şi efectul de seră realizat de suprafaţa transparentă ST (3). În cazul colectorului
solar, se realizează un efect de seră artificial. Suprafaţa ST este transparentă pentru
razele solare şi opacă pentru radiaţia infraroşie (căldura emisă de către suprafaţa
absorbantă SA). Prin urmare, transferul de căldură se realizează de la SA
caracterizată printr-o temperatură ridicată, către ţevile (2) prin care circula fluidul
caloportor.
Figura 3.36: Schimbătoare de căldură utilizate în colectoarele solare

Pe parcursul anilor au fost propuse diferite soluţii tehnice de îmbinare a plăcii

metalice (1) cu ţevile (2). Cele mai viabile soluţii sunt prezentate în figura 3.36:
serpentină (a), cu ţevi paralele (b), cu canale formate din două plăci metalice sudate
prin metoda de contact (c) sau canale formate în interiorul unei plăci din masă
plastică (d). Pentru primele două scheme constructive o deosebită importanţă are
contactul dintre ţeavă şi placă. El trebuie realizat cu o rezistenţă termică cât mai
mică. În figura 3.37 (a), (b ) şi (c) sunt prezentate trei soluţii tehnice:
0 Prima se realizează prin sudarea tradiţională a plăcii 1 şi ţevii 2. Se
recomandă în cazul folosirii plăcilor din oţel înnegrit cu grosimea de 1,5-
2,0 mm. Adesea, sudura este sursa principală de defecţiuni, durata de
exploatare a acestui schimbător de căldură nu depăşeşte 5 ani.
1 A doua soluţie (există mai multe variante) constă în deformarea plăcii
astfel ca să cuprindă (îmbrace) ţeava (brazare). Este simplă, asigură
productivitate mare la fabricare, fiabilă. Cu timpul, din cauza dilatărilor
termice liniare diferite ale plăcii şi ţevii, între ele apare un joc, se măreşte
rezistenţa termică a contactului placă-ţeavă şi respectiv, scade eficienţa
transferului de căldură.
2 Placa (1) din cupru cu grosimea ce nu depăşeşte 0,2 mm se sudează cu
ţeava (2) de asemenea din cupru cu diametrul interior de 6 şi exterior de 8
mm (figura 3.38). Se utilizează sudarea cu unde ultrasonice, amplitudinea
fiind de 150 μm. Asigură o productivitate de cel puţin 11 m/min, o calitate
bună a sudurii (5) şi o durată de exploatare a schimbătorului de căldură de
20 de ani. În colectoarele solare moderne se utilizează schimbătoare de
căldură fabricate conform acestei tehnologii.
Figura 3.37: Soluţii tehnice de îmbinare a ansamblului ţeavă-placă
Figura 3.38: Fragment de schimbător de căldură placă ţeavă, suprafaţa posterioară

În scopul de-a micşora pierderile de căldură dintre SA şi ST, schimbătorul de

căldură format din placă - ţeavă se montează într-un cilindru (tub) de sticlă vidat.
Astfel, scade considerabil transferul de căldură prin convecţie dintre suprafeţele SA
şi ST şi creşte randamentul colectorului. Primul colector cu tuburi vidate a fost
propus de Speyer în anul 1965[3.25, 3.26]. În figura 3.39 sunt prezentate două
scheme constructive de colectoare vidate. În tubul de sticlă 1 sunt amplasate SA (2)
şi ţeava (3), acestea fiind etanşate.
Figura 3.39: Scheme constructive de tuburi vidate
Contactul termic dintre placă şi ţeavă se realizează folosind soluţiile tehnice

0 sau (c) din figura 3.37. Între aceste două scheme (figura 3.39) există o diferenţă
esenţială. În schema (a) apa rece intră prin ştuţul (5) se încălzeşte şi este
transportată în rezervorul de acumulare prin ştuţul (4). Ambele ştuţuri trebuie să fie
etanşate faţă de tubul de sticlă. Tubul (1) şi ţeava (3) se dilată diferit, fapt care
conduce la pierderea etanşeităţii dintre ştuţ şi tubul de sticlă. În cea de-a doua
schemă, capătul ţevii (3) este etanş. Transferul de căldură se realizează în
schimbătorul de căldură (8), unde la capătul ţevii (6) se cedează căldura către
fluidul care circulă prin ţeava (7). Ţeava (3) este umplută parţial cu un lichid cu
temperatura scazută de vaporizare. Sub acţiunea căldurii absorbită de placa (2),
lichidul vaporizează crescând presiunea şi împingând vaporii către condensator –
capătul 6 al ţevii. Aici, vaporii se condensează, cedând căldura apei care circulă
prin ţeava 7. Lichidul din condensator se deplasează în direcţie opusă prin ţeava
(3). Colectorul solar cu tuburi vidate conţine tuburi unite în paralel şi montate într-o
carcasă comună, formând un registru. Dezavantajele colectoarelor solare cu vid:
sunt de circa 1,5 ori mai scumpe; au o masă mai mare; există pericolul deteriorării
conexiunilor etanşe şi nu pot fi reparate în condiţii de exploatare. Schema
constructivă a colectorului solar pentru încălzirea aerului este asemănătoare cu a
colectorului pentru apă (figura 3.40), componentele principale fiind: suprafaţa
absorbantă 1, suprafaţa transparentă 2, izolaţia termică 3 şi carcasa 4. Transferul de
căldură are loc între SA şi fluxul de aer care circulă prin canalul dintre ST şi SA sau
SA şi stratul de izolaţie termică, sau prin ambele.
Figura 3.40: Colector solar pentru încălzirea aerului
În cazul colectoarelor solare, încălzirea aerului necesită o circulaţie mult mai

intensă a acestuia datorită densităţii aerului care este de circa 900 ori mai mică
decât cea a apei. În acest scop se foloseşte ventilatorul 5 pentru a transporta aerul
rece spre SA şi mai departe către consumator. Deoarece conductivitatea termică a
aerului este de circa 25 ori mai mică decât a apei, este necesar mărirea substanţială
0 suprafeţei de contact dintre ST şi fluxul de aer pentru a obţine acelaşi flux de
transfer de căldură. Colectorul solar pentru încălzirea aerului se deosebeşte de cel
analizat mai sus numai prin construcţia suprafeţei absorbante 1.
Figura 3.41: Colectoare solare pentru încălzirea aerului: scheme constructive ale
suprafeţelor absorbante
1. Suprafaţa absorbantă; 2. Suprafaţă transparentă; 3. Izolaţie
În figura 3.41 sunt prezentate patru variante constructive ale ST al căror scop
este mărirea suprafeţei de contact dintre aer şi SA, crearea circulaţiei turbulente a
aerului şi în consecinţă creşterea coeficientului global de schimb de caldură:
23Suprafaţă ondulată, fluxul de aer circulând prin ambele canale;
24 Fluxul de aer circulă prin canale formate din plăci metalice sudate pe
partea interioară a SA, formând un registru, direcţia fluxului de aer fiind
perpendiculară pe suprafaţa plăcii;
25 Se deosebeşte de varianta precedentă prin forma triunghiulară a
canalelor;
26 SA este formată din plasă metalică sau plasă metalică umplută cu
material granulos prin care circulă fluxul de aer.
Densitatea de putere a radiaţiei solare la suprafaţa pământului depăşeşte rar
valoarea de 1 000 W/m2. Datorită acestui fapt este imposibil din punct de vedere
tehnologic obţinerea de temperaturi mai mari de 100 0C in cazul utilizarii
colectoarelor de formă plană. Temperaturi de sute şi chiar mii de grade pot fi
obţinute concentrând componenta directă a radiaţiei solare. Legenda spune că în
anul 212 înainte de Hristos, Arhimede a folosit oglinzi din bronz pentru a reflecta şi
concentra razele solare pentru a incendia corăbiile romane, care blocase fortăreaţa
Syracuse. Pentru a verifica legenda, Autoritatea Navală din Grecia a demonstrat în
anul 1973 cum 60 persoane, având fiecare o oglindă cu dimensiunile 1x1,5 m (1,5
m2) au incendiat o navă din lemn de la distanţa de 50 m. Dacă în momentul
experienţei densitatea radiaţiei era de 800 W/m 2, atunci puterea termică realizată a
fost de 0,8x1,5x60 = 72 kW/m2, depăşind de 1,5 ori densitatea de putere pe
suprafaţa unui reşou electric. Dacă o suprafaţa nu are rugozităţi sau mărimile
liniare a acestora sunt cu mult mai mici decât lungimea de undă a razei de lumină
incidentă atunci aceasta se reflectă. Capacitatea de reflexie a suprafeţei este
caracterizată de către coeficientul de reflexie.
Valorile acestui coeficient pentru materiale uzuale sunt:
24 Argint galvanizat - 0,96
25 Aluminiu pur - 0,91
26 Argint depus pe suprafaţa interioară a sticlei (oglinda) - 0,88
27 Argint depus pe suprafaţa exterioară a sticlei - 0,93
28 Film acrilic aluminizat pe suprafaţa posterioară - 0,85.
Oglindă parabolică. Este reprezentată de o oglindă concavă cu suprafaţa
descrisă de parabola y2 =2fx în jurul axei optice x. Figura obţinută se mai numeşte
şi paraboloid. Dacă parabola este mişcată în direcţia axei z (axa perpendiculară pe
suprafaţa paginii) – vom obţine o oglindă cilindro-parabolică. Razele de lumină
paralele cu axa optică x incidente pe suprafaţa reflectoare se concentrează în
punctul F, numit focar.
Lentila Fresnel. Ansamblu compus din mai multe lentile concentrice care
funcţionează ca o lentilă integrată. Cheltuielile de material şi masa unei lentile
Fresnel sunt cu mult mai mici decât pentru una convenţională. Fluxul paralel de
lumină este concentrat în focarul F.
Funcţionarea concentratoarelor solare se bazează pe două fenomene studiate în

fizică: reflexia şi refracţia luminii. Cele mai răspândite tipuri de concentratoare a
energiei solare folosite în conversia termică sunt: cilindro-parabolice, paraboloidale
şi heliostate. Toate au în componenţa sa trei elemente principale: reflectorul care
recepţionează radiaţia solară şi o direcţionează în focar; receptorul amplasat în
focar care transformă radiaţia solară în căldură; şi sistemul de urmărire a
traiectoriei soarelui. Concentratoare tip Fresnel se folosesc numai în tehnologia
fotovoltaică de conversie a energiei solare. Parametrii de bază, care caracterizează
un concentrator solar sunt:
5888 coeficientul de concentrare geometric, C g este raportul dintre aria
suprafeţei deschise razelor solare, sau apertura, A a şi aria suprafeţei
receptorului, Ar, (a se vedea relaţia 3-76);
5889 coeficientul de concentrare optic este raportul dintre densitatea de
putere a radiaţiei directe pe suprafaţa receptorului, I r şi densitatea de putere
a radiaţiei directe pe apertură, Ia:
I
Cr  r , (3-76)
I
a
Pentru un concentrator ideal Gg=Cr, în realitate Cr<Gg. Luând în consideraţie
distanţa dintre Pământ şi Soare respectiv diametrul discului solar, coeficientul de
concentrare geometric nu poate fi mai mare decât:
2
2L
Gg    45000, (3-77)
D
 s
În figura 3.42 este prezentată schema constructivă a concentratorului cu trei
oglinzi cilindro-parabolice reflectoare – 1 (au forma unui jgheab). Receptorul de
radiaţie solară (2) prezintă o conductă prin care circulă lichidul caloportor, de
obicei, apă.
Figura 3.42: Concentrator cilindro-parabolic

O particularitate importantă a concentratorului cilindro-parabolic constă în

urmărirea doar a unei coordonate a traiectoriei soarelui – unghiul de înălţare αs. În
construcţia din figura 3.42 urmărirea se realizează prin rotirea oglinzilor 1 în jurul
axei 3. Temperatura receptorului atinge valori de 400 – 500 0C şi este suficient
pentru obţinerea aburului în vederea generării de energie electrică.
Figura 3.43: Concentrator solar cu oglindă paraboloidală

Al doilea tip de concentrator (figura 3.43) prezintă o oglindă paraboloidală – 1
(în formă de farfurie) care serveşte ca reflector. În focarul paraboloidului este
montat receptorul (2). Mecanismul de orientare (nu este arătat) trebuie să asigure
urmărirea a două unghiuri – de înălţare şi azimut.
Temperatura receptorului poate atinge valori de peste o mie de grade.
Concentratoarele de acest tip sunt folosite pentru topirea şi obţinerea celor mai pure
metale sau pentru generarea energiei electrice folosind grupul motor Stirling –
generator electric. Concentratorul cu heliostate este un echivalent al
concentratorului paraboloidal de dimensiuni foarte mari.
Figura 3.44: Concentrator cu heliostate
Heliostatele (1), alcătuit din reflectoare de formă plană de dimensiuni mici,

sunt amplasate în jurul turnului central pe întreaga circumferinţă formând, aşa
numitul, câmp de heliostate (figura 3.44). Reflectorul (2) este montat pe turn în
focarul paraboloidului. Fiecare heliostat este ghidat prin intermediul unei

telecomenzi şi urmăreşte cele două coordonate ale traiectoriei soarelui.
Figura 3.45: Schema simplificată a concentratorului parabolic
Primul concentrator cu heliostat a fost construit în anul 1949 sub conducerea

profesorului francez Felix Trombe în localitatea Mont-Luis din munţii Pirinei.
Câmpul de heliostate avea 130 m2, puterea termică în receptor atingând valori de
50 kW, iar temperatura de 3 000 – 4 000 0C.
În figura 3.45 se prezintă schema simplificată a concentratorului cu oglindă
parabolică: 1 - oglindă cilindro-parabolică sau paraboloidală; 2 – receptorul
amplasat în focarul paraboloidului; 3 – ecranul receptorului. Oglinda cilindro-
parabolică are lungimea l şi deschiderea D, iar în cazul oglinzii paraboloidale –
diametrul deschiderii este egal tot cu D. Receptorul concentratorului cilindro-
parabolic este realizat dintr-o ţeavă cu diametrul d şi lungimea l sau este de formă
sferică cu diametrul d pentru concentratorul paraboloidal. Dimensiunea unghiulară
a discului solar este egală cu 2θs. Puterea radiaţiei solare absorbită de receptor:
Pabs  ρ c ⋅ α ⋅ l ⋅ DB , (3-78)
unde: ρc - este reflectanţa suprafeţei oglinzii; α - absorbanţa receptorului.
Receptorul, având temperatura TR, emite în spaţiu puterea radiantă, care conform
legii lui Stefan-Boltzman se determină cu expresia:
Prad  ε ⋅ σ ⋅ π ⋅ d ⋅ l ⋅ (1 − ξ / π ) , (3-79)
unde: ε este emisivitatea receptorului; σ - constanta lui Stefan-Boltzman; ξ- factorul
de ecranare a receptorului, de obicei ξ=2/3π; d – diametrul receptorului, se
determină în funcţie de deschizătura D: d = Dθs. În regim staţionar termic puterea
absorbită este egală cu puterea radiată (alte pierderi de putere a receptorului sunt
neglijate), de unde determinăm temperatura maximală a receptorului:
ρc ⋅ α ⋅
B
Tr  4 , (3-80)
ε ⋅ σ ⋅θ
s
Pentru B=1 100 W/m , α/ε=1,2, ρc=0,85, σ =5,67ˑ10-8 W·m2·K-4, θs=0,00495

2
rad [3.27], obţinem temperatura maximă de 1687 K sau 1 414 0C. În sistemele
uzuale cu concentratoare cilindro-parabolice se obţin temperaturi de până la 950
0
C. Micşorarea temperaturii se explică prin abaterea suprafeţei oglinzii de la forma
ideală parabolică şi prin faptul că fluidul caloportor, care circulă prin receptor,
conduce la micşorarea Prad.
Temperatura receptorului concentratorului paraboloidal. Pentru un
receptor în formă de sferă cu diametrul egal cu d, celelalte dimensiuni rămân
aceleaşi ca şi în cazul precedent. Din condiţia echilibrului termic, obţinem:
3⋅ρc⋅α⋅
B
Tr  4 2
, (3-81)
8 ⋅ ε ⋅ σ ⋅ θs
Pentru aceeaşi valoare a radiaţiei solare directe obţinem T r=4 445 K sau 4 172
0
C. În instalaţiile reale pot fi obţinute temperaturi de până la 3 500 0C.
Bilanţul energetic. În figura 3.46 se prezintă bilanţul energetic simplificat
al unui colector plan standard. Dimensiunile elementelor constructive sunt
convenţionale. Din radiaţia solară globală G de unde scurte, directă şi difuză,
incidentă pe suprafaţa transparentă ST, o parte importantă, τG, determinată de
coeficientul de transparenţă τ, ajunge pe suprafaţa absorbantă SA unde se
transformă în căldură. Suprafaţa transparentă ST reflectă în spaţiu radiaţia ρG şi
absoarbe αTG, în funcţie de coeficientul de reflectanţă ρ şi absorbtanţă α T a
materialului ST. O parte din radiaţia τG incidentă pe suprafaţa absorbantă SA este
reflectată, iar cea mai mare parte se transformă în căldură. Este evident că, pentru
ST, suma coeficienţilor este:
τ ραT 1, (3-82)

Suprafaţa absorbantă SA absoarbe radiaţia solară la temperatura T p (40-1000C)
şi va radia (emite) energie în banda de unde lungi infraroşii, pentru care suprafaţa
ST este opacă. Radiaţiile sunt partial absorbite de către ST încălzind-o, şi apoi
reflectate către suprafaţa SA. Astfel, se realizează efectul de seră prin intermediul
ST care împiedică emisia în spaţiu a radiaţiei infraroşii emisă de SA.
Figura 3.46: Bilanţul energetic simplificat al colectorului plan solar
Randamentul. Eficienţa transformării radiaţiei solare în căldură este

determinată de coeficientul de absorbtanţă α a suprafeţei SA. În căldură se va
transforma doar o parte din radiaţia solară globală G determinată de proprietăţile
materialelor suprafeţei transparente ST şi a celei absorbante SA:
PSA = ατ ⋅G , (3-83)
Puterea PSA trebuie să acopere pierderile de energie de pe suprafaţa ST care au
loc prin transfer convectiv şi pierderile prin carcasă. Aceste pierderi sunt în primă
aproximaţie proporţionale cu diferenţa de temperaturi T p a SA şi a mediului
ambiant Ta :
P = U P ⋅ TP − Ta  , (3-84)
2
unde: UP este coeficientul pierderilor globale, W/(m .K), care variază de la 1 până
la 30 W/(m2·K). Puterea utilă generată de colectorul solar se determină cu expresia,
numită Hottel-Whillier-Bliss (H-W-B) [3.28, 3.29]:
P = ατ ⋅G ⋅
−U T −T , (3-85)
U P P a
şi randamentul termic:
P T P − T 
η = G = ατ −UP ⋅
U a
G , (3-86)
Din expresia (3-86) rezultă următoarele concluzii (figura 3.47):
23 În condiţia UP=constant şi (ατ)=constant randamentul descreşte liniar
depinzând de (TP-Ta)/G;
24 Randamentul este maxim dacă TP=Ta şi depinde numai de proprietăţile
optice ale materialelorutilizate la realizarea ST şi SA;
25 Micşorarea radiaţiei globale G conduce la micşorarea randamentului.
Figura 3.47: Evoluţia randamentului a diferitor tipuri de colectoare solare
Factorul (ατ) care caracterizează proprietăţile optice ale ansamblului ST-SA

(suprafaţa transparentă - suprafaţa absorbantă) ne furnizează o clasificare a
colectoarelor solare sub aspectul randamentului şi a coeficientului pierderilor
globale UP. În tabelul 3.2 sunt incluse principalele tipuri de colectoare solare,
valorile uzuale ale factorului (ατ) şi a coeficientului de pierderi globale. În figura
3.47 se prezintă evoluţia randamentului în funcţie de diferenţa de temperaturi T P-
Ta. Calculul a fost efectuat folosind expresia (3-86) pentru valorile medii ale
coeficientului de pierderi globale şi pentru valoarea radiaţiei solare globale G = 800
W/m2, respectiv pentru temperatura Ta = 20 0C.
Caracteristica colectoarelor uzuale. Evoluţia randamentului din figura
3.46 şi caracteristicile prezentate în tabelul 3.3 furnizează informaţii pentru a face o
analiză comparativă a diferitor construcţii de colectoare solare plane:
23 Caracteristicile colectorului SN-1 cu suprafaţă absorbantă neagră şi un
strat de sticlă ocupă o poziţie intermediară, este cel mai des întâlnit; în
condiţiile menţionate mai sus permite încălzirea apei până la temperatura
de 60 0C cu un randament între 45 şi 50 %. Acest tip de colector este
considerat, de obicei, de referinţă.
Tabelul 3.3 Caracteristicile principalelor tipuri de colectoare solare plane

Coeficientul pierderilor globale, W/m2· 0C
Tip colector (ατ)
Intervalul uzual Media
Suprafaţă selectivă, tuburi
0,72 2- 3 2,5
vidate, SS-V
Suprafaţă selectivă, un strat
0,85 3- 5 4,0
de sticlă, SS-1
Suprafaţă neagră, două
0,75 4- 6 5,0
straturi de sticlă, SN-2
Suprafaţă neagră, un strat de
0,85 6- 8 7,0
sticlă, SN-1
Fără suprafaţă transparentă,
0,95 15 - 30 20,0
FST
5888 Prin excluderea suprafeţei transparente ST se obţine colectorul în

FST, numit şi acoperiş energetic pentru care creşte factorul (ατ), dar
concomitent creşte şi coeficientul pierderilor globale UP datorită
expunerii directe la vânt şi intensificării transferului convectiv de căldură.
Asigură încălzirea aerului până la 40 - 50 0C cu un randament cuprins
între 30 şi 50 %. Frecvent se utilizează pentru deshidratarea produselor
agricole (fân, cereale, fructe, legume, etc.).
5889 Prin montarea a două straturi de sticlă obţinem colectorul SN-2 în
care se diminuează pierderile convective şi radiative, dar se micşorează
factorul (ατ) din cauza micşorării transparenţei. În zona diferenţelor de
temperatură TP -Ta uzuale, cuprinse între 30 şi 60 0C, nu se constată o
creştere semnificativă a randamentului, în schimb colectorul este mai greu
şi mai scump.
5890 Pierderile prin radiaţie pot fi semnificativ diminuate în colectorul
SS-1 cu suprafaţă absorbantă selectivă şi un singur strat de sticlă. Aici
pierderile convective sunt preponderente.
5891 O soluţie radicală pentru micşorarea pierderilor convective constă in
folosirea tuburilor vidate. Se realizează în colectorul SS-V cu suprafaţă
selectivă. Acest tip de colector permite încălzirea apei la temperaturi de
peste 100 0C.
Factorul de irigare. Ecuaţia H-W-B în funcţie de temperatura fluidului.
În ecuaţiile (3-85) şi (3-86) puterea utilă debitată şi randamentul sunt
exprimate în funcţie de diferenţa (T P - Ta) dintre temperatura plăcii (suprafeţei)
absorbante şi temperatura mediul ambiant. În realitate, puterea utilă este mai mică
şi este proporţională cu diferenţa (T m - Ta) dintre temperatura medie a lichidului
caloportor Tm = (Ti-Te)/2 şi temperatura mediul ambiant, unde T i şi Te (vezi figura
3.48) sunt temperaturile lichidului la intrare şi la ieşire.
Puterea sau energia transmisă de la placă spre lichidul caloportor depinde de
un şir de factori:
23 de natura acestuia: apă, aer, antigel, etc.;
24 de debitul de masă specific pe unitate de suprafaţă, în kg/h·m 2;
5888 de căldura specifică a lichidului, în J/kg· 0C;

5889 de temperatura medie a lichidului caloportor Tm.
Pentru a lua în consideraţie cele spuse mai sus, în ecuaţia randamentului (3-86)
se introduce factorul F ' mai mic decât 1, numit factor de irigare.
'  
η = F ⋅ ατ −UP ⋅ Tm − Ta   , (3-87-a)
 G 
η =η0 − U m ⋅ Tm − Ta  , (3-87-b)

G
unde η0 = F’·(ατ), Um = F’·UP.
Figura 3.48: Randamentul colectorului tip SS-1
Se constată o bună aproximare în zona temperaturilor apei cuprinse între 30 şi

600C şi o eroare de aproximare relativ mare la temperaturi mai mari de 60 0C.
Pentru un colector corect proiectat şi construit de tip SN – 1 sau SS – 1 se
recomandă a se utiliza în calculul tehnico – economic următoarele valori medii ale
randamentului:
23 pentru condiţii de vară – de la 0,5 până la 0,55;
24 pentru întreg sezonul cald (aprilie - octombrie) – de la 0,40 până la 0,45;
25 pe tot parcursul anului - de la 0,30 până la 0,35.
Mai sus, s-a subliniat că randamentul maxim al colectorului solar sau factorul
(ατ) depinde doar de proprietăţile materialelor folosite pentru suprafaţa sau placa
absorbantă SA, respectiv suprafaţa transparentă ST. În cazul radiaţiei solare pe o
suprafaţă oarecare, ea poate fi absorbită, transmisă prin materie sau reflectată
(figura 3.49).
Figura 3.49: Absorbţia (a), transmisia (b) şi reflecţia radiaţiei de unde scurte (c).
Un corp (o suprafaţă) cu temperatura T emite în spaţiu radiaţie de unde lungi (d)
Se introduce noţiunea de coeficient spectral de absorbţie αλ definit ca raportul

dintre radiaţia cu lungimea de undă λ absorbită şi radiaţia incidentă de aceiaşi
lungime de undă. Coeficientul αλ prezintă o proprietate a materiei şi nu depinde de
proprietatea radiaţiei, de exemplu, de lungimea de undă a radiaţiei incidente. El
doar constată ce parte va fi absorbită la interacţiunea radiaţiei electromagnetice
respective cu materia (în cazul instalaţiilor solare – suprafaţa absorbantă). De
asemenea, pot fi introduse noţiunile de coeficient spectral de transmisie τλ şi
coeficient spectral de reflecţie ρλ. Conform legii conservării energiei suma acestor
coeficienţi trebuie să fie egală cu 1:
αλ τλ  ρλ 1, (3-88)

Valorile acestor coeficienţi sunt aproximativ constante în intervalul de variaţie
5888 unghiului de incidenţă θ cuprins între 0 şi 60 0 şi se micşorează brusc pentru
unghiuri mai mari de 700. Dat fiind faptul că radiaţia solară prezintă un spectru larg
de unde electromagnetice, în scopuri practice se folosesc noţiunile de mai jos, care
reflectă interacţiunea materiei şi radiaţiei electromagnetice în tot spectrul acesteia.
1. Absorbtanţa α care se defineşte ca raportul dintre puterea radiaţiei solare
absorbite şi celei incidente
α  Ga , (3-89)
G
2.Transmitanţa τ definită ca raportul puterii radiante transmisă prin materialul
respectiv şi puterea radiantă incidentă
τ  Gτ , (3-90)
G
23Reflectanţa ρ care se determină ca raportul dintre puterea radiantă reflectată şi
puterea radiantă incidentă
ρ  Gρ ,
G
(3-91)
Relaţia (3-89) poate fi scrisă sub forma următoare:

≈
23 ≈
≈≈G≈a≈d≈
0
α ≈
, (3-92)
5888 Gλ ⋅ dλ
0
Analog pot fi exprimaţi şi coeficienţii τ şi ρ. De asemenea se consideră că în

condiţii de echilibru termodinamic se respectă şi relaţia (3-88)
ατρ1, (3-93)
Coeficienţii α, τ şi ρ caracterizează comportarea suprafeţei transparente sau
absorbante la acţiunea radiaţiei solare care prezintă un spectru de unde infraroşii
cuprins între 0,3 şi 3 μm. Ei se mai numesc coeficienţi „optici” sau „solari”.
Totodată, suprafaţa respectivă se încălzeşte şi emite în spaţiu radiaţie infraroşie în
gama cuprinsă între 3 şi 20 μm. Acest proces se caracterizează cu coeficientul
spectral de emisie ελ, numit şi coeficient „radiant” şi definit ca raportul dintre fluxul
de putere radiativ emis, Wελ, cu lungimea de undă λ şi fluxul de putere emis de un
corp absolut negru, Wλn, la aceiaşi lungime de undă λ şi aceeaşi temperatură T.
Conform legii lui Kirchoff, pentru orice lungime de undă λ şi temperatură T se
respectă următoarea relaţie în condiţii de echilibru termodinamic:
αλ ελ, (3-94)
Cu alte cuvinte, un corp cu temperatura T absoarbe şi emite aceiaşi cantitate
de radiaţie electromagnetică cu lungimea de undă λ, atunci când se află în condiţii
staţionare. Conform definiţiei de mai sus coeficientul de emisie sau emitanţa pentru
întreg spectrul radiaţiei se determină analog cu absorbtanţa α (vezi 3-92):
∞
ε ⋅ ⋅ λ
 λ Wελ d
ε 0 Wε , (3-95)
W
≈ n
⋅ λ
Wλn d
0
unde: Wε, Wn sunt: fluxul de putere emis de un corp real cu temperatura T şi fluxul
de putere emis de corpul absolut negru aflat la aceiaşi temperatură. Un corp absolut
negru cu suprafaţa A va emite un flux de putere egal cu Wn = σ·A·T4 şi deci fluxul
pierderilor prin radiaţie va fi:
W ε⋅σ⋅A⋅T4 , (3-96)
ε
Materiale recomandate pentru suprafaţa absorbantă. Materialul ideal de

utilizat pentru realizarea suprafeţelor absorbante are următoarele proprietăţi optice
0 = 1, τ=ρ=0. Este evident, că un astfel de material nu există în realitate. Suprafaţa
absorbantă, fiind opacă, are o transmitanţă τ egală cu zero, cea mai mare parte de
radiaţie solară fiind absorbită şi transformată în căldură şi doar o mică parte din
radiaţia solară este reflectată. În tabelul 3.4 sunt prezentate caracteristicile de

absorbţie şi emisie culese din [3.22] ale diferitelor materiale. Prin αscurte s-a notat
absorbtanţa materialului sau a suprafeţei absorbante a radiaţiei solare în gama
undelor scurte (0,3-3,0 μm), iar prin εlungi emitanţa materialului sau suprafeţei în
gama undelor infraroşii (cu lungimi de undă mai mari de 3,0 μm). Se constată că
metalele pure nu sunt indicate pentru confecţionarea suprafeţelor absorbante.
Totodată, aluminiul nu este recomandat deoarece poate induce în circuitul
instalaţiei fenomene de electrocoroziune foarte rapide. Tabla din oţel acoperită cu
vopsea neagră are o absorbtanţă satisfăcătoare, este ieftină, dar nu este rezistentă la
coroziune. O clasă aparte formează materialele şi suprafeţele selective care posedă
un coeficient de absorbţie mare pentru unde scurte şi respectiv, un coeficient de
emisie mic pentru unde lungi. Pentru aceste materiale raportul α scurte/ εlungi are
valori mult mai mari decât 1.
Tabelul 3.4 : Absorbtanţa şi emitanţa unor materiale şi suprafeţe absorbante

Tip material sau Absorbtanţa, Emitanţa, εlungi, Raportul
α /ε
suprafaţă absorbantă αscurte, unde scurte unde infraroşii scurte lungi
Materiale tradiţionale
Fier curat 0,44 0,11 4,0
Aluminiu curat 0,10 0,10 1,0
Cupru poleit 0,35 0,08 8,8
Tablă de oţel oxidat 0,74 0,82 0,90
Tablă de oţel acoperită
0,95 0,95 1,0
cu vopsea neagră
Grafit 0,78 0,41 1,90
Funingine 0,96 0,89 1,08
Vopsea albă 0,12-0,18 0,93 0,13-0,19
Materiale şi suprafeţe selective
Crom negru pe o
0,95 0,09 10,7
suprafaţă de nichel
Ceramică poroasă pe o
0,96 0,16 6,0
suprafaţă de oţel
Oxid negru de nichel pe
0,85-0,93 0,06-0,10 14,5-15,5
o suprafaţă de aluminiu
Oxid de cupru, Cu2O, pe
0,96 0,16 6,0
o suprafaţă de cupru
În figura 3.50 (a) sunt prezentate caracteristicile spectrale pentru diferite
suprafeţe absorbante, iar în 3.50 (b) – efectul existenţei unei suprafeţe selective.
Figura 3. 50: Caracteristicile spectrale ale diferitor materiale (a) şi efectul suprafeţei
selective (b)
În gama spectrului cuprins între 0,3 şi 3 μm absorbtanţa şi emitanţa suprafeţei

selective ideale este egală cu 1, iar în gama spectrului mai mare de 3 μm –
absorbtanţa şi emitanţa suprafeţei sunt egale cu zero. Caracteristica oxidului de
cupru (material selectiv) diferă de cea ideală, dar se constată o valoare mică a
emitanţei în zona spectrului mai mare de 10 μm. Suprafaţa selectivă absoarbe circa
– 95 % din radiaţia solară (unde scurte) care se transformă în căldură şi care apoi
este transmisă plăcii din cupru. Totodată, atât cuprul, cât şi oxidul de cupru emit în
spaţiu doar circa 10 % din radiaţia care ar putea fi emisă de un corp absolut negru
la aceiaşi temperatură. Altfel spus, suprafaţa selectivă creează acelaşi efect de seră
ca şi un strat de sticlă care acoperă suprafaţa colectorului solar. Prin aceasta se
explică creşterea randamentului colectorului solar dotat cu suprafaţă selectivă.
Materiale recomandate pentru suprafaţa transparentă. Materialul
transparent ideal are transmitanţa τ=1, absorbtanţa α=0 şi refelctanţa ρ=0.
Caracteristicile materialelor reale din care pot fi confecţionate suprafeţe
transparente sunt prezentate în tabelul 3.5 după [3.30].
Tabelul 3.5 Caracteristicile materialelor transparente

Tip material Transmitanţa, τ Absorbanţa, α Reflectanţa, ρ
Sticlă obişnuită (pentru
0,80 0,12 0,08
geam, 6 mm)
Sticlă flotantă (4 mm) 0,87 0,07 0,06
Sticlă cu conţinut redus de
0,91 0,01 0,08
oxizi de fier
Policarbonat 0,70 - -
Peliculă de polietilen 0,82 - -
Plexiglas (3 mm) 0,80 - -
Tedlar 0,88 - -
Cel mai indicat material în calitate de suprafaţă transparentă este sticla cu un

conţinut redus de oxizi de fier sau sticla de geam obişnuită. Transmitanţa sticlei
scade brusc pentru radiaţia infraroşie (λ>3,0 μm) şi prin urmare ea devine opacă
pentru radiaţia emisă de suprafaţa absorbantă, realizându-se astfel efectul de seră.
Pot fi folosite şi materiale plastice în acest caz. Ele sunt mai uşoare şi mai ieftine
decât sticla, dar îmbătrânesc repede sub acţiunea razelor ultraviolete şi deci, trebuie
înlocuite periodic (la fiecare 6-12 luni). Un alt dezavantaj al materialelor plastice îl
constituie proprietăţile radiative joase. Astfel, polietilena are un coeficient de
transparenţă pentru radiaţia infraroşie de 0,8 şi în consecinţă, nu va asigura efectul
de seră corespunzător.
3.3.5. Pompe de căldură integrate sistemelor solare

Cele mai răspândite sisteme solare pentru încălzirea apei (SSIA) sunt
prezentate în figura 3.51.
Figura 3.51 : Scheme uzuale ale sistemelor solare pentru încălzirea apei:
a - cu circulaţie naturală; b - cu circulaţie forţată; c - cu două contururi
Elementele de bază ale unei SSIA sunt: colectorul solar, acumulatorul

(rezervorul de apă), schimbătorul de căldură, pompa de circulaţie, sursa auxiliară
de energie.
Diferenţa dintre schemele prezentate constă în interconexiunea şi aranjamentul
acestor elemente. În figura 3.51 (a) este prezentată o SSIA cu circulaţie naturală.
Pentru a asigura o circulaţie sigură a apei, acumulatorul trebuie să fie amplasat mai
sus decât colectorul [3.31]. Atât în colector, cât şi în rezervor se stabileşte un
gradient de temperatură între partea superioară şi partea inferioară, se creează o
diferenţă de densitate între straturile de apă (apa caldă este mai uşoară decât cea
rece) şi ca urmare apare o diferenţă de presiune care asigură circulaţia apei.
Diferenţa de presiune depinde de diferenţa dintre temperaturi, astfel că fluxul masic
de apă în sistem depinde de puterea termică utilă captată de colector, care
determină această diferenţă de temperaturi.
În aceste circumstanţe SSIA cu circulaţie naturală sunt autoreglabile –
creşterea puterii captate conduce la creşterea fluxului de apă care circulă în sistem.
Figura 3.52: Variaţia temperaturii apei pe parcursul zilei: 1 – la ieşire; 2 – la intrare

[3.31]
Studiile teoretice şi experimentale efectuate în anii ’70 ai secolului trecut au

demonstrat [3.21], că pentru o gamă largă de SSIA cu circulaţie naturală, diferenţa de
temperatură a apei la intrarea şi ieşirea colectorului este de aproximativ 10 0C şi rămâne
constantă pe parcursul zilei (vezi figura 3.52). Debitul specific al apei este de 50-60
l/m2h, astfel că într-un SSIA cu suprafaţa colectorului de 4 m 2 debitul apei va fi de circa
200 l pe parcursul unei ore. Dacă volumul acumulatorului este de 200
– 300 l, atunci pe parcursul unei zile solare acest volum va fi vehiculat de câteva
ori prin sistem, încălzindu-se. Este evident, că spre sfârşitul zilei diferenţa de
temperaturi între stratul de sus şi cel de jos al apei din rezervor va fi minimă şi
circulaţia apei se va opri.
SSIA cu circulaţie naturală se utilizează pe scară largă în Israel, Australia,
statele California şi Florida din SUA unde pericolul îngheţului este redus şi ele pot
funcţiona tot timpul anului. Construcţia acestora este cea mai simplă şi nu necesită
cheltuieli suplimentare pentru circulaţia apei, acestea fiind în general proiectate
pentru încălzirea apei până la temperatura de 65 0C .
În România, SSIA cu circulaţie naturală poate fi exploatată în perioada aprilie
– septembrie. Pentru a evita distrugerea instalaţiei în perioada rece a anului, se
recomandă golirea acesteia de apă. În cazul când condiţiile financiare permit, se
poate instala şi o sursă auxiliară de energie, fie electrică sau utilizând un
combustibil fosil – gazul natural, care permite acoperirea lipsei de putere livrată de
SSIA. Ea poate fi conectată în paralel cu colectorul solar.
În ultimul caz SSIA îndeplineşte funcţia de preîncălzitor. Este important să
menţionăm, că SSIA cu circulaţie naturală va funcţiona mai eficient dacă consumul
principal de apă caldă revine orelor de dimineaţă. Altfel spus, apa rece trebuie
introdusă în acumulator înainte de orele de maximă radiaţie solară pentru a asigura
gradientul de temperatură necesar unei funcţionări normale în perioada însorită.
SSIA cu circulaţie forţată este prezentat în figura 3.50 (b). Pompa de circulaţie
este comandată independent de diferenţa dintre temperatura T2 în partea de sus a
colectorului şi temperatura T1 în partea de jos a rezervorului. Temperatura este
controlată de un releu diferenţial şi pompa va funcţiona doar atunci când diferenţa
de temperaturi scade sub valoarea critică. Pentru a exclude circulaţia inversă a apei
pe timp de noapte este prevăzută o valvă unidirecţională. În zonele cu pericol de
îngheţ schema SSIA se modifică şi va avea două contururi de circulaţie. În figura
3.50 (c) primul contur cuprinde colectorul, pompa de circulaţie şi schimbătorul de
căldură care se umple cu lichid antigel. Al doilea contur prezintă circuitul propriu
zis de apă caldă. Transferul de căldură dintre primul şi al doilea contur se
efectuează prin intermediul unui schimbător de căldură lichid – lichid (vezi
serpentina din acumulator). Această schemă este mai răspândită în ţările din centul
şi nordul Europei şi America de Nord. Un SSIA standard conţine 2-3 colectoare cu
dimensiunea de 1x2 m, rezervorul de apă are un volum de 200-400 l iar debitul
specific este de 50-60 l/m2h. Colectorul solar se realizează cu un singur strat de
sticlă, suprafaţa absorbantă este selectivă, iar în unele cazuri - prezintă o suprafaţă
înnegrită. Un rol important în funcţionarea unui SSIA îl are distribuţia stratificată
după temperatură a coloanei de apă în rezervor. Cu cât gradul de stratificare este
mai mare cu atât este mai mare aportul energiei solare în acoperirea necesităţii
anuale de apă caldă. În acest context, este raţional să se micşoreze debitul specific.
Studiile efectuate in trecut în Suedia [3.6] au condus la concluzia că debitul optim
în SSIA cu circulaţie forţată este de 7-20 l/m 2 h.
3.4. Elemente de calcul economic al

eficienţeisistemelor de valorificare termică a
energiei solare
3.4.1. Utilizarea metodelor de simulare numerică avansată
În ultimii zece ani au apărut în zona comercială mai multe produse software
care facilitează posibilitatea modelării şi simulării numerice a proceselor legate de
transferul termic radiant către diverse forme de captatori solari. Aceste coduri de
calcul se bazează pe modele geometrice tridimensionale care apoi, sunt de obicei
discretizate în volume finite, pe care se poate aplica un model numeric de simulare
0 propagării intensităţii radiaţiei infraroşii. Astfel de modele funcţionează în
general în condiţii nestaţionare ceea ce constituie o dificultate în plus. Coordonatele
suprafeţelor analizate sunt introduse cu ajutorul modelului geometric
tridimensional, fiind necesare în plus coordonatele geografice şi temporale ale
instalaţiei. Pe baza acestor date, precum şi cu ajutorul unor condiţii iniţiale şi pe
contur adecvate, aceste coduri de calcul simulează deplasarea soarelui pe bolta
cerească, calculează distribuţia de fluxuri termice pe suprafaţa captatorilor în
fiecare moment al zilei, generând în final imagini postprocesate de tipul celei din
figura 3.53 [3.32]. Valorile fluxurilor termice evaluate pot fi modulate prin alegerea
prezenţei unui cer noros, senin sau parţial noros.
Aceste metode de simulare numerică oferă marele avantaj că elimină
necesitatea efectuării unui volum mare de calcule cum sunt cele de la cap. 3.1 şi
3.2, în paralel cu obţinerea de diagrame de flux pentru fiecare pas de timp în parte.
De asemenea, apare posibilitatea optimizării poziţionării rândurilor succesive de
panouri solare, în aşa fel încât umbrirea reciprocă să fie minimă.
Figura 3.53: Exemplificarea unui rezultat obţinut prin modelare

numerică distribuţiei fluxurilor termice provenite de la soare peste o clădire
3.4.2. Metode de calcul economic al ciclului de viaţă al

captatorilor solari
Metodele de calcul economic a instalaţiilor pasive de captare a energiei pot fi
elaborate în diverse moduri ţinând seama de particularităţile fiscale de zonă şi de
necesităţile şi caracteristicile beneficiarului.
Aceste metode se pot baza pe comparaţia cu calculul costului necesarului de
combustibil pentru producerea aceloraşi efecte ca şi instalaţia solară analizată,
ţinând seama de estimarea inflaţiei şi de fluctuaţiile de preţ datorită conjucturilor de
piaţă, şi posibilitatea utilizării combinate a unei instalaţii de captatori solari cu o
instalaţie clasică de producere a energiei termice necesare.
În acest caz estimarea consumului de combustibil clasic fosil utilizat se
determină pe baza calculelor vizând suprafaţa optimă de panouri solare care poate
fi instalată determinând costurile de-a lungul ciclului de viaţă al instalaţiei.
Pornind de la necesitatea amortizării investiţiei iniţiale, rezultă pe baza
analizei economice amintite mai sus şi durata minimă a unui ciclu de viaţă pentru o
instalaţie de captare a energiei solare cu panouri.
6000
Economia pe un ciclu de viaţă, $
2000
0
50 100 150
-2000 2
Suprafaţa, m
-6000
Figura 3.54: Optimizarea reciprocă a câştigului potenţial pe durata ciclului de viaţă al

unei instalaţii de panouri solare şi a suprafeţei acoperite de aceasta [3.31].
După cum se poate observa şi din figura 3.54, rezultatele acestui tip de calcul
pot fi integrate sub forma unui grafic, care permite optimizarea fie a suprafeţei
panourilor solare care poate fi instalată, fie de a estima câştigul după un ciclu de
viaţă de circa 20 de ani.
3.4.3. Evaluarea ecologica pe ciclul de viata al panourilor

solare
Dată fiind tendinţa de creştere dramatică a consumului de energie la nivel
mondial în următoarele decenii, în principal datorită standardului de viaţă ridicat şi
a unei rate de creştere a populaţiei din ce în ce mai mari, se urmăreşte dezvoltarea
capacităţiilor de generare a acesteia, diversificarea surselor de energie primară şi

realizarea de strategii de evitare a generării de emisii de gaze cu efect de seră, în
special CO2. Sistemele de energie solară oferă avantaje ecologice semnificative în
comparaţie cu utilizarea altor surse de energie primară, contribuind în felul acesta
la dezvoltarea durabilă a activităţii umane. Cu toate acestea, dezvoltarea acestor
sisteme solare de energie trebuie să se facă în cunoştinţă de cauză cunoscând
posibilele efecte negative asupra mediului ambiant. Potenţialul impact negativ
asupra mediului ambiant constituie o barieră în promovarea acestor sisteme în
cadrul anumitor sectoare de utilizare. Pe viitor, acest impact negativ asupra
mediului poate fi ameliorat prin dezvoltarea de noi tehnologii precum şi de bune
practici în cadrul sectorului energetic. În acest paragraf s-au analizat diferite clase
de impact asociate cu utilizarea energiei solare printre care schimbările climatice,
eutrofizare, acidificare, consumul de energie primară în cazul sistemelor hibride,
sănătate, precum şi efectele pozitive şi negative socio-economice.
Încă de la începutul anilor 90,,̉ piaţa colectoarelor termice solare a cunoscut un
trend favorabil. La sfârşitul anului 2005, suprafaţa totală a colectoarele solare
depăşea 159 milioane m2 ceea ce reprezintă o capacitate instalată de 110 GW th,
fiind exploatată în 45 de ţări. Populaţia celor 45 de ţări reprezenta 3,84 miliarde de
locuitori, adică 59% din populaţia globului. Capacitatea instalată (utilizând
colectoarele solare) în aceste ţări reprezintă aproximativ 85-90 % din capacitatea
instalată la nivel mondial. După cum se observă în tabelul 3.6, capacitatea instalată
este defalcată în 37,8 GW th utilizând colectoare plane cu geamuri (suprafaţa fiind
de 54 milioane m2), 48,5 GWth utilizând colectoare cu tuburi vidate (suprafaţa fiind
de 69,3 milioane m2), 23,9 GWth utilizând colectoare plane fără geam (suprafaţa
fiind de 39,1 milioane m2) şi 0,8 GWth utilizând colectoare plate cu aer cu şi fără
geam (suprafaţa fiind de 1,2 milioane m2), [3.33].
Se ştie că orice metodă de producere a energiei are un anumit impact asupra
mediului înconjurător. Ecosistemele afectate de producerea de energie sunt aer, apă,
sol şi sub-sol, fauna, flora şi peisajul. Tehnologiile utilizate în cadrul valorificării
surselor regenerabile de energie reprezintă o soluţie la problemele legate de mediu
şi de societate [3.33].
Utilizarea tehnologiilor în vederea valorificării energiei solare conduce la
următoarele aspecte pozitive în relaţia acestora cu mediul înconjurător:
0 Reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră precum CO 2 şi N2O dar şi a
altor gaze toxice cum ar fi SO2 şi praf;
1 Decontaminarea şi reabilitarea terenurilor degradate ca urmare a utilizării
energiei primare de origine fosilă;
2 Reducerea necesarului de linii de înaltă tensiune în vederea transportului
energiei electrice;
3 Îmbunătăţirea calităţii resurselor de apă;
4 Creşterea gradului de independenţă energetică la nivel local, regional sau
naţional;
5 Furnizarea de noi locuri de muncă;
6 Diversificarea surselor primare de energie;
0 Reglementarea pieţelor de energie.
Tabelul 3.6 Capacitatea globală instalată în sistemele solare termice

la nivelul anului 2005 (MWth) [3.32, 3.33]
Colectoare solare cu apă
Ţară
Fără geam Cu geam Tuburi vidate Putere termică
Australia 2 412,9 1 190 2,1 3 605
Austria 415,31 1 665,35 25,38 2 106,03
Brazilia - 1 890,32 - 1 890,32
Canada 449,75 55,29 1,16 505,6
China - 5 250 47 250 52 500
Danemarca 15,31 229,3 0,56 245,17
Franţa 63,62 572,59 3,49 639,71
Germania 525 4 059,3 596,4 5 180,7
Grecia - 2 133,04 - 2 133,04
India - 875 - 875
Israel 14 3346 - 3 360
Italia 11,2 327,6 34,3 373,1
Japonia - 4 805,22 94,4 4 899,61
Mexic 300,01 210,04 - 510,05
Olanda 218,96 215,32 - 434,28
Portugalia - 200,06 - 200,06
Spania - 537,5 20,37 557,87
Suedia 35,8 147,43 11,94 195,18
Elveţia 148,87 241,35 16,84 407,06
Turcia - 7 300 - 7 300
Marea Britanie - 140,81 - 140,81
Statele Unite ale Americii 18 844,7 1 159,78 394,61 20 400,1
Total 23 863,87 38 804,57 48 536,65 111 205,1
Evaluarea impactului global asupra mediului înconjurător a sistemelor solare
de energie se va baza pe Analiza Ciclului de Viaţă (ACV). ACV permite evaluarea
impactului global luând în calcul toate clasele de impact, în vederea evaluării
sistemelor solare de energie din etapa de construcţie până în etapa de dezafectare a
acestora incluzând şi etapa de generare de energie. Metodologia bazată pe Analiza
Ciclului de Viaţă este alcătuită din patru etape într-un proces iterativ permiţând
colectarea de date pe întreg ciclul de viaţă al produsului de la extracţia materiei
prime până la eliminarea deşeurilor finale. Etapele ACV sunt :
23 Definirea obiectivelor şi a domeniului de studiu;
24 Analiza cantitativă a proceselor;
25 Analiza de impact;
26 Interpretarea rezultatelor si propuneri de ameliorare tehnică. În
figura 3.55 se prezintă etapele ACV şi relaţiile dintre acestea.
Definirea obiectivelor şi a
domeniului de studiu
Analiza cantitativă a proceselor Interpretarea

rezultatelor
Analiza de impact
Figura 3.55: Structura metodologiei ACV
Datele colectate în cadrul analizei cantitative a proceselor sunt utilizate în

vederea determinării indicatorilor de impact în cadrul analizei de impact (analiza
calitativă). Parcurgerea indicatorilor de impact va permite propunerea de soluţii
tehnice pentru ameliorarea impactului global asupra mediului înconjurător.
Evaluarea aplicării cu succes a propunerilor tehnice este evidenţiată prin
reanalizarea produsului (proces, tehnologie, sistem, etc.) în cadrul metodologiei
ACV.
Obiectivele acestui studiu de impact sunt:
5888 Evaluarea impactului global asupra mediului înconjurător a unei
centrale cu turn solar de 30 MW respectiv a unei centrale solare cu
jgheaburi parabolice de 40 MW, ambele tehnologii fiind sisteme hibride
utilizându-se în paralel o altă formă de energie primară – gazul natural;
5889 Identificarea oportunităţilor de ameliorare a impactului global
asupra mediului înconjurător generat de tehnologiile analizate.
Unitatea funcţională aleasă pentru a raporta datele colectate din etapa de
analiză cantitativă este 1 kWh el. Procesele analizate sunt: construcţia centralei
precum şi a tuturor instalaţiilor utilizate, operarea şi mentenanţa centralei,
dezafectarea centralei şi reciclarea materialelor. În figura 3.56 se prezintă domeniul
de studiu specific centralelor solare studiate.
Datele necesare pentru realizarea ciclului de viaţă au fost preluate de pe site-ul
companiilor producătoare de centrale solare termice, completate cu datele obţinute
din baze de date preluate în principal din baza Ecoinvent versiunea 1.2 [3.33]. Cum
în majoritatea analizelor de acest tip nu există suficiente date, lipsa acestora este
adeseori înlocuită de ipoteze.
Centrala solară
Construcţia
centralei şi a Activităţi din Operare şi Activităţi de
Energie componentelor etapa de mentenanţă dezafectare
auxiliare construcţie
Emisii
Panouri Energie Dezafectare
Macarale
solare electrică macarale
Resurse
Centrală cu Mijloace de Gaz natural Transport
turn solar transport către groapa Energie
de gunoi electrică
Sistemul de Apă – 1 kWh
stocare
Înlocuire Groapa de
Clădiri materiale gunoi
uzate
Figura 3.56: Ciclul de viaţă al unei centrale solare (câmpul de studiu)
Ipotezele făcute în acest studiu sunt:

23 Cantitatea de oţel utilizat în realizarea centralelor solare cu turn, în acest
studiu, a fost de 16 520 kg pentru fiecare kWe iar în cazul centralelor solare
cu jgheaburi parabolice cantitatea de oţel a fost de 10 250 kg pentru fiecare
kWe; datele au fost preluate din literatura de specialitate;
24 Datele privind cantitatea de oţel folosită în realizarea turbinei cu abur au
fost preluate din literatura de specialitate;
25 Informaţii cu privire la cantitatea de sare utilizată in „receiver” nu au fost
disponibile, însă s-au obţinut informaţii despre costul sării, acesta fiind de
0,175 €/kg, cantitatea de sare utilizată fiind estimată;
26 Nu s-a ţinut cont în cadrul acestei analize de instalaţia utilizată pentru
conversia gazului natural în energie electrică aportul gazului natural fiind
redus.
Pentru modelarea proceselor s-a utilizat produsul software Sima Pro [3.34,
3.35].
Metoda de analiză de impact utilizată a fost cea dezvoltată de către Leiden
University of Environmental Sciences (CML). În cadrul acestei metode, clasele de
impact luate în considerare sunt prezentate în tabelul 3.7.
Pentru a calcula indicatorii de impact aferenţi claselor de impact prezentate în
tabelul de mai sus, s-au utilizat relaţiile de calcul prezentate în cele ce urmează.
Tabelul 3.7 Clasele de impact analizate

Categorie de impact Indicator de impact
Incălzirea globală kg CO2 echiv
Epuizarea resurselor kg Sb echiv
Distrugerea stratului de ozon kg CFC-11 echiv
Toxicitate umană kg 1,4 DCB echiv
Ecotoxicitate – impactul asupra pânzei de apă freatică kg 1,4 DCB echiv
Ecotoxicitate – impactul asupra mărilor şi oceanelor kg 1,4 DCB echiv
Ecotoxicitate – impactul asupra solului kg 1,4 DCB echiv
Oxidare fotochimică kg C2H4 echiv
Acidificare kg SO2 echiv
Eutrofizare kg PO4 echiv
Epuizarea resurselor naturale. În tabelul 3.8 se prezintă ponderea pentru

fiecare resursă luată în considerare.
Tabelul 3.8 ADP pentru diverse resurse [3.33]
Resurse naturale ADPi (kg Sb echiv./kg)
Antimoniu (Sb) 1
Aur (Au) 89,5
Pacura 0,0201
Gaz natural 0,0187
Carbune 0,0134
Pentru determinarea impactului global asupra mediului înconjurător al unei

etape, trebuie să se multiplice ponderea resursei utilizată, de exemplu gazul natural
(ADPgaz natural) cu volumul resursei utilizate în etapa respectivă conform relaţiei de
mai jos:
X   X i ⋅ mi (3-97)
i
unde : Xi = ADPi– gradul de epuizare a potenţialului abiotic (Abiotic Depletion

Potential) pentru fiecare resursă i ; mi – masa resursei utilizate i in kg (pentru gaz
natural, Nm3).
Efectul de seră. Efectul de seră este, în limite normale, un fenomen natural
benefic pentru Pământ. Prin condiţii normale se înţelege situaţia în care creşterea
concentraţiilor gazelor cu efect de seră nu se datorează proceselor antropice. În
absenţa acestuia, temperatura medie la suprafaţa pământului ar scădea la –18 0C,
faţă de 15 0C cât este în momentul de faţă. Depăşirea limitelor normale conduce
însă la o încălzire a atmosferei terestre, lucrul evidenţiat prin creşterea temperaturii
la suprafaţa pământului cu 0,6 °C în secolul XX. Gazele care contribuie la efectul
de seră acţionează precum geamul unei sere, lăsând să treacă energia luminoasă a
Soarelui şi reţinând o parte din radiaţia în infraroşu reflectată de suprafaţa
pământului. Acest lucru are loc la nivelul troposferei.
Principalele gaze cu efect de seră sunt (tabelul 3.9): bioxidul de carbon (CO 2),
gazul metan (CH4), protoxidul de azot (N2O), vaporii de apă (H2O), derivaţi
clorofloruraţi ai hidrocarburilor saturate (CFC, HCFC), ozonul, monoxidul de
carbon (CO), precum şi compuşii organici volatili (COV). Primele trei gaze au un
efect direct asupra efectului de seră în timp ce ultimele au un efect indirect.
Ponderea acestor gaze în producerea efectului de seră ţine cont de trei
parametrii:
0 durata de viaţă a compusului în atmosferă;
1 capacitatea fiecărui compus de a absorbi căldură;
2 concentraţia acestora în atmosferă pentru fiecare compus în parte.
Indicele ce permite compararea potenţialelor de încălzire a emisiilor de gaze
cu efect de seră este GWP (Global Warning Potential). GWP este o mărime care
indică de câte ori potenţialul de încălzire al unui gaz este mai mare ca cel al CO 2,
pentru care se consideră GWP = 1. GWP-ul poate aprecia potenţialul de încălzire
pentru perioade de 20, 100 şi 500 de ani. În calcule se consideră în special perioada
cea mai scurtă, respectiv cea de 20 de ani.
Tabelul 3.9 GWP pentru principalele substanţe [3.36]
Poluant GWP100i (kg CO2 GWP20i (kg CO2 GWP500i (kg CO2
echiv./kg) echiv./kg) echiv./kg)
CO2 1 1 1
CH4 21 56 6,5
N 2O 310 280 170
CFC – 11 4 000 5 000 1 400
CFC – 12 8 500 7 900 4 200
CFC – 13 11 700 8 100 13 600
Relaţia utilizată pentru determinarea indicatorului efectului de seră este (3-85),
unde : Xi = GWPi – reprezintă GWP pentru o anumită perioadă şi pentru un
anumit poluant i .
Formarea ozonului fotochimic. În tabelul de mai jos se prezintă
substanţele care contribuie la acestă clasă de impact.
Tabelul 3.10 POCP pentru diferite substante [3.36]
Poluant POCPi (kg etilenă echiv./kg)
etilena 1
CO 0,04
Formaldehida 0,3
Metan 0,007
Relaţia utilizată pentru determinarea impactului global este (3-85) unde Xi =

POCPi – reprezinta POCP pentru fiecare poluant i.
Toxicitatea umană. Substanţele care participă la formarea acestui indicator
sunt prezentate în tabelul de mai jos.
Tabelul 3.11 HTP pentru diferite substanţe [3.36]

Substanţe HTPaer, i (kg 1, 4 – DCB echiv./kg)
NOx 1,2
praf 0,82
SO2 0,096
NH3 0,1
Pb1 292
Pb2 3 300
Fenoli3 0,52
În tabelul 3.11 se prezintă doar contribuţia substanţelor asupra ecosistemului

aer. Evaluările substanţelor sunt valabile pentru o perioadă de 100 de ani după
relaţia (3-85) unde: Xi = HTPi – reprezintă potenţialul de toxicitate umană pentru
poluantul i . Indicii superiori 1,3 reprezintă impactul asupra solului industrial iar
indicele superior 2 impactul asupra solului.
Ecotoxicitate. În cadrul acestei clase de impact sunt prezentaţi trei
indicatori: FAETP, MAETP şi TETP. În tabelul 3.12 se prezintă substanţele care
participă la indicatorii de ecotoxicitate.
Tabelul 3.12 FAETP, MAETP si TETP pentru diferite substanţe [3.36]
Substanţa FAETP100 i (kg 1, 4 – MAETP20 (kg 1, 4 – TETP500 i (kg 1, 4 –
DCB echiv./kg) DCB echiv./kg) DCB echiv./kg)
Pb4 5,6 10-23 11 000 4,6 10-21
5
Pb 6,5 750 33
Fenol6 1,5 - -
Relaţiile utilizate pentru determinarea fiecărui indicator sunt de tipul (3-85)
unde : Xi = FAETPi – reprezintă FAETP pentru poluantul i; sau Xi = MAETPi –
reprezintă MAETP pentru poluantul i ; sau Xi = TETPi – reprezintă TETP pentru
poluantul i. Indicii superiori 4,6 reprezintă impactul asupra solului industrial iar
indicele superior 5 impactul asupra solului.
Acidificare. Acidificarea este fenomenul de depuneri de substanţe acide pe
sol (ploile acide) sau în ape perturbându-se echilibrul acid-bază al mediului, cu
impact asupra florei şi faunei. Contribuţia la fenomenul de acidificare al unei
substanţe i este reprezentat de potenţialul de acidificare AP ale cărei valori sunt
exprimate în kg echivalent SO2. În tabelul 3.13 se prezintă principalele substanţe
care contribuie la indicatorul de acidificare.
Tabelul 3.13 AP pentru diferite substanţe [3.36]
Substanţe APi (kg SO2 eq./kg)
NH3 1,6
NOx (NO2) 0,5
SO2 1,2
Potenţialul de acidificare se poate determina cu ajutorul relaţiei (3-85) unde Xi
= APi – potenţialul de acidificare al substanţei i.
Eutrofizarea. Acest fenomen are ca efect un consum ridicat de oxigen în
mediile acvatice şi terestre datorită produselor azotate şi fosfatice. Acest lucru are
drept consecinţă o distrugere a planctonului în zonele acvatice, cu efecte directe

asupra faunei. Trebuie precizat faptul că imisiile în aer ale compuşilor azotaţi şi
fosfaţi contribuie de asemenea la acest efect. În studiile de ACV se consideră de
obicei numai fenomenul de eutrofizare a mediului acvatic. Contribuţia la
fenomenul de eutrofizare a unei substanţe i este reprezentat de potenţialul de
eutrofizare EP ale cărui valori sunt exprimate în kg echivalent fosfat PO 43-. În
tabelul 3.14 sunt prezentate substanţele care participă la eutrofizare.
Tabelul 3.14 : EP pentru diferite substanţe [3.36]
Substanţe EPi (kg PO43- echiv./kg)
NO 0,2
NO2 0,13
NH3 0,35
Contribuţia unui sistem la eutrofizare poate fi evaluată prin mai multe metode.
În acest caz se utilizează relaţia (3-85) unde: Xi =EPi – potenţialul de eutrofizare al
poluantului i.
În plus, s-a evaluat şi consumul de energie la nivelul întregului sistem. Ţinând
cont de acest parametru s-a calculat termenul „Energy Payback Time ” (EPT)
[3.31]. EPT reprezintă timpul în care un sistem energetic produce aceeaşi cantitate
de energie ca cea consumată pentru acoperirea necesarului din perioada de operare,
construcţie şi dezafectare. Relaţia utilizată pentru determinarea lui EPT este :
CEDc
EPT =  E  ,
 net  (3-98)
 − CEDo 
 g 
unde : CEDc – necesarul de energie în etapa de construcţie; Enet – energie netă
anuală produsă (MJ/an); g – gradul de utilizare a surselor de energie primară în
producerea de energie electrică; CED0 – energia anuală necesară pentru
mentenanţă (MJ/an).
Descrierea tehnologiilor de valorificare a energiei solare.
Caracteristicile tehnice ale centralelor solare analizate sunt prezentate mai jos. În
tabelul 3.15 se prezintă detaliat parametrii de funcţionare ai centralelor.
0 Puterea instalată a centralei cu turn solar este de 30 MW şi utilizează 3
235 heliostate. Centrala utilizează sare topită pentru transferul de căldură
către un fluid, stocarea energiei termice realizându-se pe o perioadă de 16
ore. Suprafaţa totală ocupată de către centrală este de 175 ha. Soluţia
tehnologică este una hibridă utilizând în paralel şi gaz natural care asigură
15 % din energia totală generată.
1 Puterea totală instalată în centrala solară cu jgheaburi parabolice este de
40 MW şi cuprinde 375 de oglinzi parabolice prevăzute cu colectoare.
Energia termică este stocată pe o perioadă de şapte ore utilizând sare
topită. Suprafaţa totală ocupată de către centrală este de 120 ha. Ca şi în
cazul anterior, 15 % din energia totală generată este produsă utilizând
gazul natural.
Tabelul 3.15 Caracteristicile tehnice ale centalelor solare analizate

Centrală solară
Centrală solară cu
Technologie cu jgheaburi
turn
parabolice
Puterea instalată, MW 30 40
Intensitatea de radiaţie, kWh/(m2 an) 1997 2016
Număr de heliostate sau jgeaburi
3235 375
parabolice
Suprafaţa heliostatelor sau jgheaburilor
parabolice, m2 311500 306050
Numărul de ore de funcţionare 6230 3220
Gradul de încărcare, în % 71,1 43,6
Durata de viaţă, în an 25 25
Energia anuală generată, în MWh 122370 125540
Energia generată pe durata de viaţă, în
3060 2814
GWh
Capacitatea de stocare, în ore 16 7,5
Sare topită (azotat Sare topită
de calciu, azotat de (azotat de sodiu
Mediu de stocare sodiu şi azotat de şi azotat de
potasiu : 42 % - 15 potasiu : 60 % -
%-43%) 40 %)
Suprafaţa ocupată, în ha 150 200
Consumul de gaz natural, în MWh/an 56710 58614
Consumul de energie electrică din reţea,
12655 9800
în MWh/an
Randamentul centralei solare, în % 45,6 47,6
Randamentul termic al ciclului, în % 39,09 35,72
Randamentul net, în % 16,7 15,7
Cererea de energie cumulativă şi timpul de recuperare a energiei.
În tabelul 3.16 se prezintă cererea de energie de origine fosilă pentru ciclul de viaţă
al centralelor solare analizate.
Tabelul 3.16 Cererea de energie cumulativă de origine fosilă pe ciclul de
viaţă al centralelor solare, în MJ/kWh
Centrală solară cu Centrală solară cu
MJ/kWh
turn jgheaburi parabolice
Panouri solare 0,09 0,26
Grup energetic 0,01 0
Sistem de stocare energie
0,05 0,07
termică
Turn 3,62 10-4 -
Clădiri 0,02 0,01
Construcţie 7,55 10-4 1,01 10-2
Dezafectare 1,81 10-6 1,4 10-4
Subtotal 0,18 0,36
Generare elecricitate 3,37 2,93
Total 3,55 3,29
Mare parte din cererea de energie de origine fosilă provine din faza de operare
(utilizarea centralei solare în vederea producerii de energie electrică) şi se datorează
în principal consumului de gaz natural şi de electricitate. Fără a lua în considerare
necesarul de energie din etapa de generare electricitate, cererea de energie pentru
etapele de construcţie şi dezafectare este de 0,18 MJ/kWh pentru centrala cu turn
solar şi 0,36 MJ/kWh pentru centrala cu jgheaburi parabolice.
În tabelul 3.17 se prezintă timpul de recuperare a energiei pentru centralele
studiate, acesta fiind comparat cu cel obţinut în cazul altor centrale solare. Timpul
de recuperare a energiei calculat pentru centralele studiate este mai mare decât în
cazul altor centrale solare datorită, în principal, consumului de energie în etapa de
generare de electricitate (în special datorită consumului de gaz natural şi de
electricitate).
Tabelul 3.17 Timpul de recuperare a energiei calculat pentru
centrale solare precum şi valori de referinţă, [3.32, 3.33]
Tehnologie EPT (luni)
Centrala cu turn solar cu puterea instalată 20 MW 12,3
Centrale solare cu jgheaburi parabolice cu puterea instalată de 30 MW 13,9
Centrală solară SEGS* 4,5
Centrală solară ce utilizează oglinzi de tip Fresnel 6,7
Centrală solară DSG** 2,7
Centrale eoliene 3-7
Fotovoltaic, în an 4-8
0 SEGS – solar energy generation systems
** DSG – direct steam generation
Emisii de gaze cu efect de seră. În tabelul 3.18 se prezintă emisiile de
gaze cu efect de seră produse pe durata de viaţă a centralelor solare analizate.
Valoarea medie a acestora este în jurul a 200 g/kWh, şi majoritatea provin în timpul
etapei de generare de electricitate. Emisiile datorate etapelor de construcţie şi
dezafectare a centralei solare se situează între 17 – 35 g/kWh, valori similare cu
cele din literatură [3.37].
Tabelul 3.18 Emisii de gaze cu efect de seră pe ciclul de viaţă a
centralelor solare analizate, în g CO2 echiv/kWh
Centrală solară cu Centrală solară cu
g CO2 echiv/kWh
turn jgheaburi parabolice
Panouri solare 5,6 18,6
Grup energetic 0,64 0,46
Sistem de stocare energie
9,49 14,9
termică
Turn 0,04
Clădiri 1,03 0,47
Construcţie 0,09 0,37
Dezafectare 2,8 10-3 7,07 10-2
Subtotal 17 35
Generare elecricitate 185 160,5
Total 202 196
În literatura de specialitate emisiile de gaze cu efect de seră se situează în

domeniul 11 – 48 g/kWh respectiv în domeniul 10 – 80 g/kWh pentru o centrală cu
turn solar respectiv pentru o centrală cu jgheaburi parabolice cu excepţia studiilor
realizate de Weinrebe şi Uchiyama care au analizat sisteme hibride.
Se observă că cea mai mare parte din totalul emisiei de CO 2 generată în etapa
de producere energie provine din:
0 combustia gazului natural – 95 g/kWh pentru centrala solară cu jgheaburi
parabolice şi 114 g/kWh pentru centrala cu turn solar;
1 aprovizionarea cu gaze naturale – 16,6 g/kWh pentru centrala solară cu
jgheaburi parabolice şi 19,9 g/kWh pentru centrala cu turn solar;
2 consumul de electicitate din sectorul energetic local : 48,5 g/kWh pentru
centrala solară cu jgheaburi parabolice şi 50,1 g/kWh pentru centrala cu
turn solar.
Este demn de remarcat contribuţia relevantă în producerea de gaze cu efect de
seră a consumului de electricitate de către centrala electrică însăşi. Acest lucru ar
putea avea consecinţe negative asupra mediului ambiant dacă mix-ul de energie la
nivel local, regional sau naţional ar fi acoperit în mare parte din combustibili solizi
de origine fosilă. În acest caz dacă pentru a acoperi consumul propriu al centralei s-
ar utiliza o parte din energia produsă atunci impactul global asupra mediului
înconjurător ar fi sensibil redus.
În figura 3.57 se prezintă bilanţul emisiilor globale de gaze cu efect de seră în
cazul unei centrale solare cu jgheaburi parabolice.
Centrala
solară – etapa
de producere
energie
Aprovizionar Mix-ul de Combustia

ea cu gaz energie la gazului
natural nivel local natural
Electricitate Electricitate
din utilizarea din utilizarea
de centrale pe centralei pe
cărbune gaz natural
Figura 3.57: Emisiile globale de gaze cu efect de seră pentru o centrala solară cu
jgheaburi parabolice (g/kWh)
Alte clase de impact. În tabelul 3.19 se prezintă rezultatele obţinute în

evaluarea celorlalte clase de impact. Pentru cele mai multe din clasele de impact,
valorile indicatorilor de impact calculaţi în acest studiu sunt ceva mai mari decât
valorile corespunzătoare din literatură. Valorile din literatură raportate de către
Viebahn (2004) pentru potenţialul de acidificare respectiv eutrofizare corespunzător

centralei solare cu jgheburi parabolice este de 69,28 mg SO 2 echiv/kWh respectiv
5,69 mg PO43- echiv/kWh [3.33]. În orice caz, este important de subliniat că etapa
care prezintă contribuţia majoră la toate clasele de impact este cea de generare de
electricitate datorită consumului de gaz natural şi de electricitate din sistemul local
(după cum se observă din figura 3.58 pentru centrala solară cu turn). În figura 3.59
se observă rezultatele analizei de impact pentru centrala solară cu jgheaburi
parabolice. În acest caz, captatoarele solare (jgheaburile) prezintă o importanţă mai
mare în cazul claselor de impact precum toxicitatea umană şi impactul asupra
pânzei de apă freatice. Analizând rezultatele obţinute se remarcă faptul că acestea
se datorează utilizării cromului în realizarea tubului absorbant utilizat în receiver.
Tabelul 3.19 Rezultatele analizei de impact
Centrală Centrală solară cu
Clasa de impact solară cu jgheaburi
turn parabolice
Consumul de resurse naturale, g Sb echiv. 1,58 1,46
Distrugerea stratului de ozon, mg CFC-11 echiv. 0,01 0,01
Toxicitate umană, g 1,4 DCB echiv 87,9 288,93
Ecotoxicitate – impactul asupra pânzei de apă
8,67 39,81
freatică, g 1,4 DCB echiv.
Ecotoxicitate – impactul asupra mărilor şi
114,7 139,39
oceanelor, kg 1,4 DCB echiv.
Ecotoxicitate – impactul asupra solului, mg 1,4
526,01 745,15
DCB echiv.
Oxidare fotochimică, mg C2H4 echiv. 28,12 29,55
Acidificare, mg SO2 echiv. 608,9 654,16
Eutrofizare, mg PO43- echiv. 49,11 57,68
100%
90%
80%
70%
60%
50%
40%
30%
20%
10%
0%
Cons um ul Distrugerea Toxicitate Ecotoxicitate Ecotoxicitate Ecotoxicitate Oxidare Acidificare, Eutrofizare,
de resurse stratului de umană, g 1,4 – impactul – impactul – impactul fotochimică, mg SO2 mg PO4
naturale, g ozon, mg DCB echiv asupra asupra asupra mg C2H4 echiv. echiv.
Sb echiv. CFC-11 pânzei de m ărilor şi solului, mg echiv.
echiv. apă freatică, oceanelor, kg 1,4 DCB
g 1,4 DCB 1,4 DCB echiv.
echiv. echiv.
Panouri solare Grup energetic Sistem de stocare energie termică
Turn Clădiri Construcţie

Dezafectare Generare elecricitate
Figura 3.58: Rezultatele analizei de impact corespunzător centralei solare cu turn

100%
90%
80%
70%
60%
50%
40%
30%
20%
10%
0%
Consumul de Distrugerea Toxicitate Ecotoxicitate – Ecotoxicitate – Ecotoxicitate – Oxidare Acidificare, mg Eutrofizare, mg
resurse stratului de umană, g 1,4 impactul impactul impactul fotochimică, mg SO2 echiv. PO4 echiv.
naturale, g Sb ozon, mg CFC- DCB echiv asupra pânzei asupra mărilor asupra solului, C2H4 echiv.
echiv. 11 echiv. de apă şi oceanelor, mg 1,4 DCB
freatică, g 1,4 kg 1,4 DCB echiv.
DCB echiv. echiv.
Panouri solare Grup energetic Sistem de stocare energie termică Turn Clădiri Construcţie Dezafectare Generare elecricitate
Figura 3.59: Rezultatele analizei de impact corespunzător centralei solare cu

jgeaburiparabolice
Weinrebe în 1988 a raportat rezultate similare pentru centrale solare hibride şi

anume 370 – 510 mg SO2 echiv./kWh pentru potenţialul de acidificare şi 40-56 mg
PO43- echiv./kWh pentru potenţialul de eutrofizare [3.33].
Pe baza aplicării analizei ciclului de viaţă pe cele două centrale solare, se pot
trage următoarele concluzii:
0 Ambele tehnologii prezintă un profil ecologic mult mai bun decât cel al
mix-ului de energie existent în România;
1 Cererea de energie cumulativă pe ciclul de viaţă al ambelor centrale solare
este mai mic decât energia produsă şi în acest context timpul de recuperare
a energiei înglobate în produs este de 1-2 ani;
2 Concentraţia gazelor cu efect de seră este de 200 g/kWh ceea ce reprezintă
mult mai puţin chiar decât cele mai competitive tehnologii ce utilizează
surse primare de origine fosilă. În orice caz, aceste emisii se datorează în
principal utilizării combustibililor fosili în etapa de producere a energiei
(consumul de gaz natural şi de electricitate din sistem). În fapt, energia
electrică consumată în cadrul centralei provine din mix-ul de energie şi
prezintă un important profil ecologic cu conscinţe negative ca urmare a
ponderii importante ocupate de către combustibilii fosili. Acest aşa zis
impact „importat” ar putea fi evitat sau redus dacă necesarul de energie
electrică (consumul propriu al centralei) ar fi acoperit din producţia
proprie. Mai mult, dacă şi gazul natural ar fi înlocuit prin utilizarea energiei
electrice produse de către centrală atunci valoarea concentraţiei de gaze cu
efect de seră ar fi mult mai mică;
3 Alţi indicatori de impact prezintă valori mai mici decât în cazul mix-lui de
energie, şi majoritatea acestora au fost obţinuţi, în special, ca urmare a
utilizării gazului natural şi a energiei din sistemul naţional în etapa de
generare a electricităţii;
BIBLIOGRAFIE
[3.1] Badea, A. – Bazele transferului de căldură şi masă, Bucureşti,
Editura Academiei, 2005, 300 pag.,
[3.2] Anderson, E. E. -Fundamentals of Solar Energy Conversion, Addison
– Wesley Publishing Co., ISBN – 978-0201000085, 1982. 636 pag.,
[3.3] Sebastijan, S. and Stumberger, G. -A novel prediction algorithm for
solar angles using solar radiation and differential evolution for
dual axis sun tracking purposes, Solar energy, Volume 85, Issue
11, 2011, 2757-2770 pag.,
[3.4] Gueymard, C. – Prediction and validation of cloudless shortwave
solar spectra incident on horizontal, tilted, or tracking surfaces,
Solar energy, Volume 82, Issue 3, 2008, 260-271 pag.,
[3.5] Hughes, R. – Effects of tracking errors on the performance of
point focusing solar collectors, Solar energy, Volume 24, Issue 1,
1980, 83-92 pag.,
[3.6] Thekaekara, M. P. – Solar radiation measurement: Techniques
and instrumentation, Solar energy, Volume 18, Issue 4, 1976, 309-
325 pag.,
[3.7] Norris, D. J. -Correlation of solar radiation with clouds. Solar
energy, Volume 12, 1968, 107-112 pag.,
[3.8] Coulson, K.L. – Solar and terrestrial radiation: Methods and
measurements. New York, Academic Press, 1975, 343 pag.,
[3.9] Latimer, J. R. –Calibration program of the Canadian Meteorological
Service, Solar energy, Volume 10, Issue 4, 1966, 187-190 pag.,
[3.10] Soteris A. Kalogirou – Solar thermal collectors and applications,
Progress in energy and combustion science, Volume 30, Issue 3, 2004,
231-295 pag.,
[3.11] Beckman, W. A., Klein, S. A., and Duffie, J.A. –Solar heating
design by the f-chart method,ERDA – University of Wisconsin,
Wiley-Interscience,New –York, 1977, 214 pag.,
[3.12] Duffie, J.A.,and Beckman, W.A.- Solar engineering of thermal
processes,Wiley-Interscience, 1991, 944 pag.,
[3.13] Tabor, H. –Radiation, convection and conduction coefficients in
solar collectors, Bulletin of the Research Council of Israel, Nr. 5,
1958, 155 p.,
[3.14] Laszlo, T. S. –Image Furnace Techniques, Technologies
International Conference, New-York, 1965, 213 pag.,
[3.15] Hollands, K. G. –A concentrator for thin –film solar cells, Solar

energy Journal, 1971, 33 pag.,
[3.16] Kreider JF. –The solar heating design process, McGraw-Hill,New
York, 1982, 456 pag.,
[3.17] Tripanagnostopoulos, Y., Souliotis, M., Nousia, T. –Solar collectors
with colored absorbers, Solar Energy, Volume 68, Issue 4, 2000,
343-356 pag.,
[3.18] Mills. D. – Advances in solar thermal electricity technology, Solar
energy, Volume 76, Issues 1-3, 2004, 19-31 pag.,
[3.19] Kongtragool, B., Wongwises S. – A four power piston low temperature
differential Stirling engine using simulted solar energy as a heat
source, Solar energy, Volume 82, Issue 6, 2008, 493-500 pag.,
[3.20] Garg, H., P. –Treatise on solar energy. Fundamentals of solar
energy, Wiley, John &Sons, Incorporated, ISBN-13 9780471101802,
1983, 608 pag.,
[3.21] Collares-Pereira, M., and Rabl, A. –The average distribution of
solar radiation – correlations between diffuse and
hemispherical and between daily and hourly insolation values,
Solar energy Journal, Volume 22, Issue 2, 1979, 155-164 pag.,
[3.22] Chow, S. P., Harding, L., Window, B., and Cathro, J. -Effects of
collectors components on the collection efficiency of tubular
evacuated collectors with diffuse reflectors, Solar energy Journal,
Volume 32, Issue 2, 1984, 251-262 pag.,
[3.23] Kalogirou S. –Economic analysis of solar energy systems using
spreadsheets, Proceedings of the World Renewable Energy
Congress IV, Denver, Colorado, USA, vol. 2; 1996. p. 1303–7,
[3.24] Hottel, H. C. and Woertz, B. –Performance of flat-plate solar heat
collectors, International Conference on use of solar energy.
University of Arizona Press, 1958,
[3.25] Speyer, E. – Optimum storage of heat with a solar house, Solar
energy, Volume 3, Issue 4, 1959, 24-48 pag.,
[3.26] Speyer, E. – Solar energy collection with evacuated tubes, Journal of
Engineering for Power, Volume 87, Issue 3, 1965, 270-276 pag.,
[3.27] Rabl, A. – Comparison of solar concentrators, Solar energy, Volume
18, Issue 2, 1976, 93-111 pag.,
[3.28] Hottel, H., C., Whillier, W. -Evaluation of flat plate solar collector
performance,Internationat Conference „Use of Solar Energy Thermal
Processes”. Tucson AZ, 1955,
[3.29] Bliss, R. W. – The derivation of several “plate efficiency factors”

useful in the design of the flat plate solar heat collector, Solar
Energy, Volume 4,55-64 pag.,
[3.30] Kreith F, Kreider JF. Principles of solar engineering, McGraw-Hill,
New York, 1978,
[3.31] Kalogirou S. –Economic analysis of solar energy systems using
spreadsheets, Proceedings of the World Renewable Energy
Congress IV, Denver, Colorado, USA, vol. 2; 1996. p. 1303–7,
[3.32] Lechon, Y. –Life Cycle Environmental Impactsof Electricity
Production bySolarthermal Power Plants inSpain, Solar Energy
Engineering Journal ASME, Volume 130, 2008, 7 pag.,
[3.33] Viegahn, P. – INDITEP. Integration of DSG Technology for
Electricity production. WP 4.3. Impact Assessment. Life Cycle
Assessment of construction materials, energy demand and
emissions of DSG, Final report, 2004, http://www.esa.int/,
[3.34] Uchiyama, Y. – Energy technology life cycle analysis that takes
CO2 emission reduction into consideration, CRIEPI – Central
Resesarch Institute of Electric Power Industry, 1995,
[3.35] PRé Consultants – SimaPro 3.0 - database software program.
Amersfoort, The Netherlands,
[3.36] SETAC, Society of Environmental Toxicology and Chemistry -
Guidelinesfor life-cycle assessment, a ‘Code of Practice’. Brussels,
Belgium, 1993,
[3.37] Blanco, J., Malato, S. –Compound parabolic concentrator
technology development to commercial solar detoxification
applications. Proceedings of ISES Solar World Congress on CD-
ROM, Jerusalem, Israel; 1999.
Capitolul 4
Sisteme fotovoltaice
Acest capitol tratează aspecte generale ale conversiei fotovoltaice, tehnologii
de fabricaţie, sisteme fotovoltaice şi aplicaţii, căi şi mijloace de îmbunătăţire a
randamentului conversiei panourilor folosind sisteme de tracking solar.
4.1 Introducere
Efectul fotovoltaic1 a fost descoperit de Henri Becquerel (1839), care a
observat că prin iluminarea unei soluţii chimice poate fi produs curent electric.
Efectul este observat ulterior în legătură cu seleniul (1877), însă celulele solare
funcţionale au apărut abia în anii 1950, când tehnologia epocii a permis utilizarea
sa eficientă. Einstein (1905) şi Schottky (1930) au formulat principiul conversiei
fotovoltaice. Descoperirea materialelor semiconductoare şi producerea primei
joncţiuni p-n (Shockley) au condus la construcţia primelor celule solare 2, în cadrul
programelor spaţiale (de ex. sateliţii orbitali, 1958), cu o eficienţă de conversie a
luminii în electricitate de doar 5%. Chapin, Pearson şi Fuller (1954) produc o
celulă solară pe bază de siliciu, utilizată pentru început în aplicaţii speciale, care
convertea 6% din lumina incidentă în electricitate. Celulele contemporane au o
eficienţă de conversie a luminii incidente în electricitate de aprox. 18% la o
fracţiune din preţul de fabricaţie de acum 30 de ani. În condiţii de laborator,
eficienţa celulelor foto fabricate din siliciu ajunge la 25%.
Principalul material utilizat în fabricarea celulelor fotovoltaice este în
continuare siliciul. Există o gamă largă de tehnologii de producţie a celulelor solare
din siliciu (amorfe, cristale, policristale) sau din alte materiale (cupru-indiu
diseleniu, cadmiu teluric, etc.). Deşi costurile au scăzut, energia electrică produsă
pe această cale este, în prezent, încă scumpă faţă de aceea produsă convenţional.
Convertoarele fotovoltaice sunt modulare, permiţând fabricarea unor surse
fotovoltaice pentru puteri de la ordinul miliwatt-ilor până la ordinul megawatt-ilor.
Mai mult, sursele fotovoltaice pot fi înglobate în dispozitive sau echipamente,
asigurând independenţa lor energetică – de la ceasuri şi telecomenzi până la sisteme
de telecomunicaţii sau centrale solare domestice.
Începând cu anul 1990 au fost instalate zeci de mii de sisteme conectate la
reţea. Teoretic, sistemele fotovoltaice pot asigura întregul necesar de energie pentru
majoritatea ţărilor.În particluar, în Româniase derulează programe naţionale pentru
dezvoltarea şi instalarea centralelor fotovoltaice, inclusiv cu conectare la reţelele de
alimenatre electrice, publice.Figura 4.1 arată un exemplu de sistem fotovoltaic,
integrat acoperişului, instalat în anul 2000, în Bucureşti. Alte exemple sunt
0“fotovoltaic” provine de la “foto” –foto, feos care înseamnă “lumină”, în limba greacă – şi “Volta” –
de la numele fizicianului italian Alessandro Volta, a.d. 1745-1827.
2
Bell Laboratories, SUA, în anul 1954.
sistemul fotovoltaic de 337 kWp instalat (1984) la Universitatea Geor getown din
Washington, SUA, sa u sistemul fotovoltaic de 1 MW, instalat (199 7) la târgul
expoziţional de la M ünchen, Germania alcătuit din 7812 module fotovoltaice
defăşurate pe o suprafaţă de 38.100 m 2 şi care generează cca. 1 milion kWh de
electricitate anual, acop erind echivalentul a 340 gospodării germane.
Figura 4.1: Centrala fotovoltaică de 34 kWp instalată pe acoperişul facultăţii de

Inginerie Elect rică, la Universitatea POLITEHNICA din Bucure şti.
4.2 Princip iul de funcţionare al celulei foto voltaice

Într-un semicondu ctor omogen iluminat de un fascicol luminos intensitatea
luminii scade, de la su prafaţă spre interior, conform legii Beer-Bougu er-
Lambert (figura 4.2)
   
I x = I 0 e−αx , (4-1)
unde α este coeficientu l de absorbţie, o proprietate de material [4.1]. Apariţia
unui câmp electric (imprima t) într-un semiconductor omogen, iluminat, se nu
meşte efect fotovoltaic.
Figu ra 4.2: Interacţiunea lumină – materie [4.1].

Sisteme fotovoltaice 285
Fenomenele de transmisie şi atenuare care însoţesc propagarea fasciculului de

lumină într-un mediu material sunt carcaterizate cantitativ de transmitanţă şi
absorbţie, definite prin (figura 4.2)
Transmitanţa = I1 I0 = e
−αlc
, Absorbanţa = − log10 I1 I0 = εlc ,   (4-2)
unde ε = α 2.303, iar c este concentraţia componentei matriale care absoarbe
lumina.
În principiu, prin absorţia luminiisunt produşi purtători de sarcină, a căror rată
de generare scade exponenţial cu distanţa de la suprafaţa iluminată a materialului
  
G x = G 0 e−αx , G 0 = ηαq 0 .   (4-3)
4.2.1 Modelul atomic Bohr

În modelul atomic Bohr [4.2], utilizat pentru explicarea efectului fotovoltaic,
electronii cu masa de repaos me= 9.1093897⋅10-31 kg se rotesc în jurul nucleuilor pe
0 orbită de rază rn, cu viteza unghiulară ωn. Acestei mişcări orbitale îi corespunde
forţa centrifugă
2
F =mrω . (4-4)
Ze n n
În mişcarea lor în jurul nucleului atomic, care conţine Z protoni încărcaţi

pozitiv şi neutroni neîncărcaţi electric, electronii – fiecare cu sarcina electrică
elementarăe = 1.60217733⋅10-19 A⋅s –sunt supuşi acţiunii forţei de atracţie electrice
Coulomb (ε0 = 8.85418781762⋅10-12 A⋅s/V⋅m este permitivitatea, sau constanta
dielectrică a vidului):
Ze2
FC = . (4-5)
4πε r2
0 n
Echilibrul dintre forţele centrifugă şi electrică menţine electronii pe orbite pentru

care, conform teoremei lui Plank, momentul unghiular (orbital) este un multiplu întreg
de H = h 2π , unde h = 6.6260755⋅10-34 J⋅s este constanta lui Plank.
Cuantificarea momentului orbital, nH = mern2ωn , permite determinarea razelor
orbitelor, a vitezelor unghiulare admisibile şi energia pe care o are un electron de
pe orbita n(indicele n este numărul orbitei)
4πε n2H3 Z 2e4m m v2 m r 2ω2 Z2e4m
r = ,ω = ,E = = = .
n
0
2 n 2
e
3 n
e e e en e
2 (4-6)
2 2
Ze me 
4 πε 0 Hn   32 πnε0H  
Energia electronului de prima orbită a atomului de hidrogen cu Z = 1 protoni
este E1,Z=1 = 13.59 eV. Pentru deplasarea unui electron de pe orbita n pe orbita n+1
este necesară energia E = En – En+1, furnizată din exterior.
Fiecare orbită poate conţine un număr maxim limitat de electroni; pe prima
orbită (n = 1), 2; pe a doua orbită (n = 2), 8; pe a treia orbită (n = 3), 18; apoi 32,
50… Energia descreşte cu creşterea indicelui n. Pentru n→∞, rezultăE∝ = 0.
4.2.2 Efectul fotoelectric

Pentru explicarea efectului fotovoltaic, un fenomen de tip interacţiune câmp-
substanţă, este convenabil să se considere că lumina este o colecţie materială,
imponderabilă, de fotoni, respectiv de particule care posedă energie 3 numite fotoni
[4.4]. Fotonii au suficientă energie pentru a dizloca, prin ciocnire, un electron de pe
un nivel inferior pe un nivel superior. Energia unui foton cu lungimea de undă λ
este (c = 2.99792458⋅108 m/s):
E = hc λ . (4-7)
Dacă un foton cu energia de 13,59 eV ciocneşte (interacţionează cu) un
electron de pe prima orbită, îl poate deplasa de pe acesta pe orbita E≈, separându-l
de nucleu. Acestă cantitate de energie se numeşte energie de ionizare, iar
extracţia electronului reprezintă efectul fotoelectric extern.
Pentru ionizarea atomului de hidrogen fotonul incident trebuie să aibe o
lungime de undă corespunzătoare, mai mică decât λ = 90 nm, ceea ce îl situează în
domeniul radiaţiei X. Celulele fotovoltaice convertesc lumina din spectrul vizibil
(de la ultraviolet la infraroşu), iar energiile fotonilor sunt mai mici decât energia
razelor X. Prin urmare, efectul fotoelectric extern nu este prezent, iar celulele
fotovoltaice funcţionează folosind efectul fotoelectric intern.
Figura 4.3: Stări energetice în atomi, molecule şi corpuri solide.
3
Principiul dualităţii undă-corpusculafirmă că particulele subatomice posedă proprietăţi
caracteristice undelor, iar undele electromagnetice posedă proprietăţi specifice particulelor [4.3].
Albert Einstein a arătat (1905) că lumina, interpretată până atunci ca undă electromagnetică, trebuie
considerată şi localizată în pachete discrete numite “fotoni”, care posedă energie. În anul 1924, Louis-
Victor de Broglie a arătat că electronii au proprietăţi precum lungime de undă şi fecvenţă; natura lor
ondulatorie a fost stabilită experimental în 1927, prin demonstrarea difracţiei lor. Electrodinamica
cuantică îmbină teoriile ondulatorie (unde) şi corpusculară ale radiaţiei electromagnetice.
Electronii moleculelor cu mai mulţi atomi prezintă stări energetice diferite de

cele ale electronilor atomilor cu un singur electron. Interacţiunile între electronii
moleculelor cu mai mulţi atomi "distribuie" stările energetice pe niveluri energetice
învecinate, mai înguste (Figura 4.3). Într-un corp solid cu k atomi aceste niveluri
sunt atât de apropiate încât nu mai este posibilă separarea lor. În aceste împrejurări,
nivelurile energetice devin benzi de energie. Benzile de energie pot accepta însă
doar un număr finit de electroni.
În modelul benzilor de energie electronii populează benzile succesiv, una după
alta, începând cu prima bandă, corespunzătoare niveluluienergetic minim. Banda de
nivel maxim complet ocupată se numeşte bandă de valenţă (BV). Următoarea
bandă, care poate fi parţial ocupată sau poate fi complet goală, se numeşte banda
de conducţie (BC). Intervalul dintre BV şi BC este alcătuit din niveluride energie
interzise, şi este numit bandă interzisă (BI). Ecartul de energie, corespunzător BI,
este notat Eg (energy gap).
Materialele solide se clasifică în conductori, semiconductori şi izolanţi [4.5], în
funcţie de dispunerea şi gradul de ocupare a benzilor de energie (figura 4.4).
Figura 4.4: Benzi de energie în conductoare, semiconductoare şi izolante.

În corpurile conductoare electronii ocupă doar parţial BC; BC şi BV se pot
suprapune, iar electronii pot circula în solid, contribuind la conducţia
electronică.Macroscopic, materialele conductoare prezintă o rezistivitate electrică
foarte mică (ρ< 10−5Ωm), cele mai multe dintre elefiind metalice.
Figura 4.5: Deplasarea electronilor din BV la BC într-un semiconductor, datorită

acţiunii luminii (efect foto intern).
Corpurile izolatoare au rezitivitate electrică foarte mare (ρ> 107Ω m). În cazul
lor BC este complet goală şi este necesară o cantitate relativ mare de en ergie
pentru a “ridica” electroni din BV în BC, datorită ecartului, Eg, mare (Eg> 5 eV).
Materialele semiconductoare sunt importante în construcţi a celulelor
fotovoltaice. Rezistivitatea lor este între 10 -5 şi 107Ωm, iar BC sunt go ale (similar
izolatorilor). Datorită unui Eg mic (Eg< 5 eV) electronii pot fi uşor depla saţi din
BV în BC, de exemplu prin efect fotoelectric intern [4.6] (figura 4.5).
Dacă energia unui foton incident care “ciocneşte” un semiconduc tor este mai
mică decât Eg, atunci electronul extras nu poate fi deplasat din BV î n BC. Dacă
însă energia fotonului e ste mai mare decât Eg atunci electronul este deplasat din
BV în BC, cu o parte din această energie. Surplusul de energie este “pierdu t”
deoarece electronul revine la limita inferioară a BC (figura 4.5).
Cele mai importa nte aplicaţii ale efectului fotoelectric intern s unt celulele
fotovoltaice şi fotorezi stenţele.
4.2.3 Princip iul de funcţionare al celulei fotovoltai ce

Materialele semic onductoare sunt elemente din grupa a IV-a a tabelului
periodic – de ex. Si, Ge, Sn. În construcţia celulelor fotovoltaice se utilizează şi
compuşi formaţi din câte două elemente – compuşi III-V (unul din grupa III şi unul
din grupa V), sau comp uşi II-VI – sau din diferite alte combinaţii care pot prezenta
patru electroni de valen ţă: de ex. GaAs (III-V), sau CdTe (II-VI) [4.7].
Cle mai multe cel ule fotovoltaice sunt fabricate din siliciu. Este materialul cel
mai abundent din natură, dar nu se găseşte în stare pură.
Figura 4.6: Structura cr istalină a Si; conducţia intrinsecă în laticea cristali nă

datorată unui electorn "defect" (stânga, P) şi unui gol “defect” (dreapta, B).
Siliciul are, în medie, patru electroni de valenţă. Pentru o configuraţie electronică
stabilă este necesar ca doi electroni din atomi vecini în latic ea cristalină să formeze o
pereche l egată covalent. Cei doi atomi folosesc împreună perechea de electroni
(Figura 4.6). Legăturile covalente între patru atomi vecini dau siliciului o stabilitate
electronică s imilară cu aceea a argonului (Ar). În modelul benzilor de energie BV este
com plet ocupată, iar BC este goală. Furnizarea u nei cantităţi suficiente de energie – de
ex. prin iluminare, încălzire etc. – poate ridica electroni
din BV în BC, care devin astfel liberi să se circule în latice.Un electron “defect”,
sau un “gol”, rămâne în BV. Formarea electronului defect sau a golului explică
conducţia intrinsecă în semiconductori.
Electronii şi golurile sunt generaţi în perechi: sunt tot atât de multe goluri şi
electroni, respectivn = p. Produsul dintre densităţile de goluri şi electroni este
numit densitatea de purtători de sarcină intrinseci. Această mărime depinde de
temperatură, T, şi de ecartul de energie, Eg (k = 1.380658⋅10-23 J/K este constanta
Boltzmann, iar pentru Si, ni0 = 4.62 ⋅ 1015 cm-3 K-3 2 ):
np = n2 = n2 T 3e g ( ). (4-8)
−E kT
i i
0
Dacă cristalului de Si i se aplică o tensiune electrică atunci electronii (încărcaţi

negativ) migrează spre anod. Electronii aflaţi în vecinătatea unui gol pot să ajungă
în golul creat de acest curent aşa încât golurile şi electronii se mişcă, aparent, în
direcţii opuse. Mobilităţileelectronilor şi3 golurilor, µn şi µp, pentru Siliciu sunt
2 2
np = n = n T e g ( ), (4-9)
−E kT
i i
0
unde,la T0 = 300 K,µ0n = 1350 cm /(Vs) şiµ0p = 480 cm2/(Vs).

2
Conductivitatea electricăeste inversul rezistivităţii electrice
 
σ = 1 ρ = e nµ n + pµ p = en µ n + µ p ,   (4-10)
Atomii din grupa a V-a (de ex., P, Sb) prezintă cinci electroni de valenţă
(Figura 4.7). Dacă aceşti atomi sunt înglobaţi într-o latice de siliciu, doar patru
electroni sunt legaţi covalent – al cincelea electron rămâne liber, şi o cantitate mică
de energie îl poate trece în BC.
Înglobarea unor atomi din grupa a V-a constituie doparea de tip n. Atomii
impurităţii (de ex. fosfor, P) sunt donori. În semiconductorii dopaţi n purtătorii
majoritari sunt electronii, deoarece aceştia au mult mai mulţi electroni decât goluri.
Densitatea electronilor liberi în doparea de tip neste

n = nD N L  2e D  , (4-11)
−E 2kT
unde nD este densitatea de atomi donori, NL este densitatea stării efective în banda
de conducţie şi ED este energia de ionizare necesară extragerii electronilor din
atom. Pentru cristalul de Si impurificat cu P, la T = 300 K, aceste valori sunt,
estimativ,NL = 3.22⋅1019 cm-3, ED = 0.044 eV.
Înglobarea unor atomi din grupa a III-a (de ex. bor, B, aluminiu, Al), cu trei atomi
de valenţă, în laticea de Sicrează un gol de valenţă astfel încât golurile sunt purtătorii
majoritari. O canitate mică de energie, EA, poate elibera un gol care devine mobil.
Acest proces este numit dopare de tip p, iar atomii de impurităţi se numesc acceptori.
Densitatea de acceptori,nA, densitatea stării efective BV, NV (NV = 1.83⋅1019 cm-3
pentru Si la T = 300 K) şi energia de ionizare EA a acceptorilor (EA = 0.045 eV pentru
B) dau densitatea de goluri pentru semiconductorul pe tip p
p n A NV  2e
A  . (4-12)
−E 2 kT
Figura 4.7: Conducţia defectelor în siliciul dopat n, respectiv p.
Figura 4.8: Prin difuzia electronilor şi golurilor se formează o regiune de sarcină

spaţială la nivelul joncţiunii p-n.
Prin interfaţarea unui semiconductor de tip p cu unul de tip nse formează
ojoncţiune p-n[4.8]. Electronii difuzează din regiunea n în regiunea p, iar golurile
difuzează din regiunea p în n (Figura 4.8). La nivelul interfeţei se formează o
regiune de sarcină liberă:în regiunea (n), de unde electronii au difuzat în regiunea p,
rămân atomi ionizaţi pozitiv, constituind o sarcină spaţială pozitivă;în regiunea (p),
de unde golurile au difuzat în regiunea n, rămân atomi ionizaţi negativ, constituind
o sarcină spaţială negativă. Între cele două regiuni de sarc cini spaţiale din
vecinătatea interfeţei apare un câmp electric, care acţionează împotriva deplasării
sarcinilor. T ensiuneaelectrică asociată câmpului electric (“ de barieră”) produs de
sarcinile loc alizate la nivelul interfeţei p-n este
kT ⋅ nA n D
Ub n . (4-13)
e ni2
Sarcinile spaţiale localizate la nivelul interfeţei formează un sistem completastfel
încât întrre lungimile de difuzie, dn şi dp, există relaţia dnnD  d pnA ,
iar grosimea totală a regiunii de sarcină spaţială de la nivelul joncţiunii este
2ε rε0U d nA + nD
d = dn + d p = . (4-14)
e n n
A D
Pentru Si dopat cuu nD = 2⋅1016 cm-3, nA = 1⋅1016 cm-3, la T = 300 K, tensiunea
electrică asociată difuziei este Ub = 0.73 V; εr = 11.8, dn = 0.13 µm, d p = 0.25 µm.
Electronii deplasaţi din BV în BC sunt atraşi de câmpul electric dee barieră în regiunea
n. Similar, golurile generate se deplasează în regiunea p (Figura 4.9).
Figura 4.9: Principiul celulei solare, în modelul benzilor de energie.

Celula solară poaate converti doar o parte din energia fotonilor în curent
electric. Fotoni cu energii mai mici de Eg (λ<λmax)

λ max = hc Eg = 1.24 µm⋅ e V Eg e V−1 , (4-15)
nu pot deplasa electroni din BV în BC [4.8]. Pe de altă parte, celula reflectă o parte
din lumina solară inci dentă şi transmiste o altă parte din aceasta, iar electronii se
pot recombina cu gol urile (Figura 4.10).Toate aceste fenomene red uc eficienţa
globală a conversiei fottovoltaice.
Figura 4.10: Interacţiuni radiaţie-semiconductor într-o celulă iluminată.

Cantitatea de energie folosită în conversie depinde de lungimea de undă a

fotonului incident şi de Eg: celula solară foloseşte o parte (egală cu Eg) din energia
fotonilor care au energie mai ridicată şi lungime de undă mai mică. Energia în
exces este transferată cristalului sub formă de căldură.
Sunt câteva mărimi importante utilizate pentru evaluarea performanţelor unei
celule fotovoltaice şi dimensionarea (designul) ei [4.9]:
Eficienţa cuantică de colectare externă, ηext(λ), reprezintă probabilitatea
ca un foton incident să genereaze o pereche gol-electron.
Figura 4.1: Răspunsul spectral pentru diferite celule solare – după [4.9].
Răspunsul spectral, S(λ) (Figura 4.11, după [4.9]), este o măsură a acelei
părţi din energie care este “convertită” în purtători de sarcină,
λe λ  
Sλ = ηext λ  = ηext λ   .
A
 (4-16)
hc 1.24 µm  W  
Curentul fotovoltaic, Ipv, este curentul electric măsurat în absenţa unui câmp
electric extern (de ex. celula este scurtcircuitată). Pentru o celulă cu suprafaţa de
arieAcu răspunsul spectral S(λ)
   
I pv =  S λ E λ A d λ . (4-17)
Iradianţa absorbită de semiconductor, E,este o parte din iradianţa incidentă,
E0. Această mărime depinde de grosimea semiconductorului, d, şi de coeficientul de
absorbţie al materialului
0  
E = E 1− e−αd . (4-18)
4.3 Tehnici de fabricaţie pentru celule şi module

fotovoltaice
Deşi există mai multe materiale cu proprietăţi adecvate utilizării în conversia
fotovoltaică, în prezent, cel mai folosit este Si [4.10]. Siliciul se găseşte în natură
din abundanţă, sub formă de cuarţ (SiO 2). Printr-o reacţie de reducere, la
temperaturi ridicate (cca. 1800°C), se obţine Si de calitate (grad) “metalurgică”
(Metalurgic Grade, MG-Si) cu o puritate de aprox. 98%
1800O C
SiO2  2C → Si 2CO . (4-19)
Reducerea alumino-termică este o altă metodă de extracţie a siliciului
1100−1200O C
3SiO2  4Al → 2Al2 O3  3Si . (4-20)

Siliciul utilizat în fabricarea calculatoarelor şi pentru dispozitivelor electronice
este de calitate “electronică” (Eletronic Garde, EG-Si) – nivelul impurităţilor este
mai mic decât 10-10%.
Pentru celulele fotovoltaice se utilizează însă Si de calitate “celule solare”
(Solar Grade, SOG-Si). Deşi standardul de puritate pentru celule solare este mai
puţin restrictiv decât EG-Si, pentru obţinerea SOG-Si este totuşi necesar un proces
de purificare al MG-Si, de exemplu silanizarea.
În procesul desilanizaresiliciul este amestecat cu hidrogen clorurat (acid
clorhidirc), HCl. Are loc o reacţie exotermă din care rezultă triclorosilan şi H 2
Si+ 3 HCl → SiHCl +H2.
123 (4-21)
triclorosilan
La temperatra de 30°C tricolorosilanul este în stare lichidă şi, pentru

purificare, poate fi supus unei distilări fracţionare, multiple.
Pentru recuperarea Si se utilizează procesul de depunere chimică a
vaporilor (Chemical Vapor Deposition, CVD), în care triclorosilanul este adus în
contact cu hidrogen de înaltă puritate, la o temperatură de cca. 1350°C
1350O C
4Si HCl3  2 H2→ 3Si SiCl4  8 HCl . (4-22)

În urma acestui acest proces rezultă Si de înaltă puritate, sub formă de bare
cilindrice cu diametru de până la 30 cm şi o lungime de până la 2 m. Siliciul astfel
produs poate fi utilizat pentru fabricarea celulelor PV policristaline.Cristalele de Si
policristalin au orientări diferite, separate de suprafeţe de separaţie între grăunţii
cristalini care conduc la scăderea eficienţei conversiei fotovoltaice.
4.3.1 Tehnologiile de fabricaţie Pfann şi Czochralski

Si monocristalin poate fi produs din material policristalin, mai ieftin, care este
fabricat prin aplicarea tehnologiilor Czochralski sau Pfann (topirea zonală– “zone
melting”, “floating zone process”, “zone refining”) – Figurile 4.12, 4.13.
a.Schiţa aparatului exeprimental [4.11]. b. Principiul topirii zonale.
c. Aparat exeprimental. d. Topirea zonală. e. Finisarea. f. Particule înglobate.

Figura 4.12: Topirea zonală (Pfann) [4.12].
a. Fazele creşterii (“tragerii”) cristalului [4.11].
b. Aparatul. c. “Tragerea”. d. Lingoul.

Figura 4 .13: Tehnologia de creştere Czochralski [4.12].
4.3.2 Etape de fabricaţie

În prima etapă, p lacheta de siliciu, numită wafer, este curăţată, i mpurificată
(dopată), şlefuită. Defe ctele produse prin debitare sunt îndepărtate prin spălare cu
acid hidrofluoric.
Etapa următoareeste generarea joncţiunii p-n. Dopanţii,fosforul şi borul (în
stare gazoasă), sunt am estecaţi cu un gaz de lucru (de transport), de ex . N 2 sau O2,
utilizat pentru impurificarea plachetelor prin difuzie masică. Doparea se realizează
prin difuzie termică în tr-un cuptor unde materialul dopant este introdu s sub formă
de vapori. Principalii parametri de control ai procesului de impurifica re (dopare)
sunt temperatura, gradul de amestecare şi viteza de curgere. În tehnologia
peliculară atomii dopanţi sunt introduşi în procesul de depunere a peliculei.

Suprafaţele plachetelor sunt apoi curăţate prin şlefuire şi se adaugă contactele
electrice, realizate printr-un proces de litografiere. Materialele utilizate pentru
contacte sunt în general metale, aliaje de aluminiu şi aliaje de argint. În general,
contactul din spate (umbrit) acoperă întreaga suprafaţă a plachetei, iar contactul
frontal (iluminat) acoperă parţial suprafaţa plachetei – optimizarea sa este un
obiectiv de proiectare.
În final,pe faţa plachetei se depune un strat antireflex care reduce iradianţa
reflectată. Este utilizat dioxidul de titan, TiO 2, care are o culoare tipică, albastră
(Figura 4.14). Pot fi utilizate şi alte tehnici de optimizare pentru reducerea reflexiei
– suprafeţe piramidale, contacte îngropate etc.
4.3.3 Module solare cu celule cristaline

Celulele izolate, neprotejate, pot fi deteriorate rapid de variaţiile climaterice.
Pentru a evita acest lucru mai multe celulel solare, de regulă pătrate, cu latura de
cca. 10…21 cm, sunt asamblate într-un modul (fotovoltaic). Tipic, modulele
cuprind cca. 32…40 de celule.
Stratul protector frontal este fabricat din sticlă metalizată, utilizată şi în
construcţia colectoarelor solare. Stratul protector de bază (din spate) este contruit
din sticlă sau plastic. Între straturile frontal şi din spate, modulul este înglobat in
plastic – de obicei etilen-vinil-acetat (EVA), tratat la 100°C, fixat prin laminare. În
final, se adaugă o ramă-cadru pentru protecţie. O cutie de borne protejează
contactele electrice ale modulului.
Figura 4.14: Celula fotovoltaică plană. Interacţiunea lumină-celulă.
4.3.4 Module solare de tip peliculă (flim subţire)

0 tehnologie promiţătoare este tehnologia “film subţire” – Figura4.15.
Modulele film subţire sunt fabricate cu doar o fracţiune din cantitatea de material
(Si, CdTe, sau CuInSe2 – CIS)utilizată în fabricaţia celulelor fotovoltaice cristaline.
În tehnologia de strat subţire – siliciu amorf – filmul, sau stratul subţire, este
obţinut prin depunerea unei pelicule de siliciu pe o suprafaţă cu ajutorul unui gaz
reactiv (SiH4) – procesul este numitdepunere prin vapori de gaz(vapor gas
deposition).Baza modulelor solare din Si amorf este un substrat, în cele mai multe
cazuri, din sticla, plastic sau o folie metalică.
Un dezavantaj al acestei tehnologii îl constituie toxicitatea materialelor
utilizate în procesul de fabricaţie. Pe de altă parte, deşi Si este disponibil în cantităţi
(practic) nelimitate, rezervele de Te sunt limitate. Nu esteînsă clar care material va
domina, în viitor, pieţele celulelor fotovoltaice.
Figura 4.15: Module solar din siliciu amorf – strat subţire (film) [4.13].
Ca şi în cazul celulelor fotovoltaice standard, puterea electrică furnizată
depinde de tipul şi aria suprafeţei materialului activ, lungimea de undă a luminii
solare, intensitatea luminii solare.
4.4 Eficienţa conversiei fotovoltaice

Celulele din silciu monocristalin convertesc mai puţin de 25% din energia
solară deoarece radiaţia în zona infraroşu a spectrului electromagnetic nu are
destulă energie pentru a separa sarcinile pozitive şi negative din material.Celulele
dinsilciu policristalin au o eficienţă mai mică de 20%. Celule din siliciu amorf au
o eficienţă de cca. 10% datorită pierderilor interne mai mari decât în cazul celulelor
din siliciu monocrsitalin. O celulă cu suprafaţa de 100 cm 2din siliciu monocristalin
generează circa 1,5 W h, la o tensiune continuă de 0,5 V şi 3 A, sub iluminare

completă pe timp de vară (1000 Wm -2). Puterea debitată de celulă este aproape
direct proporţională cu intensitatea luminii solare.Celulele solare de ma re eficienţă
pot genera o putere ele ctrică mai mare pe unitatea de putere solară(W/W ).
5888 mare parte di n producţia curentă de celule fotovoltaice est e
focalizată asupra tehnologiilor c ele mai eficiente în raport cu costul puterii gen
erate. Cele două strategii majore pentru reducerea costurilor electricităţii fotovolt
aice privesc creşterea eficienţei celulelor solare şi respectiv scăderea costurilor pe
unitatea de suprafaţă. Cu toate acestea creşterea eficienţei celulei solare fără
scăderea costului total pe kilowatt-oră nu este mai economică, deoarece lumina
solară este gratuită. Astfel, “eficienţa” depinde de împejurarea că “costul” este
definit ca un cost pe unitatea de lumină solară incidentă asupra celulei, pe unitatea
de s uprafaţă, pe unitatea de masă a celulei, sau pe unitatea de putere produsă de
celulă.
În situaţiile în care o mare parte din costul unui sistem solar se scalează cu aria
suprafeţei sale (astfel încât să se “plătească” în mod efectiv pentru lum ina solară),
obiectivul creşterii efi cienţei fotovoltaice este de mare interes atât d in punct de
vedere academic cât şi din punct de vedere economic. Mai multe grupuri de
cercetători revendică obţinerea unor eficienţe ridicate după efectuarea unor
măsurători optice în li mitele multor condiţii ipotetice. Eficienţa ar treb ui
evaluată în condiţii reale iar pa rametrii principali care trebuiesc estimaţi
sunt curentul de scurtcircuit şi tensiune a de mers în gol [4.14].
Figura 4.16: Str uctura unui modul solar din siliciu amorf – după [4 .14].
Diagrama din Figura 4.16 sintetizează cele mai bune eficienţe
(randamente)stabilite în condiţii de laborator pentru celule de dimensiuni (de
regulă) mici – aprox. 1 cm 2 – din diferite materiale, cu diferite tehnologii.
Eficienţele comerciale sunt însă semnificativ mai mici.
Performanţele celulelor solare multijoncţiune sunt discutabile. Colectivele de

la Universitatea din Delaware, SUA, Institutul Fraunhofer pentru Sisteme de
Energie Solară, Germania, şi Laboratorul Naţional pentru Energii Regenerabile
(NRLE) din SUA, revendică eficienţe de ordinul 42,8%, 41,1%, şi respectiv 40,8%
[4.15-4.17]. Spectrolab a anunţat celule solare comerciale cu o eficienţă de
aproape 42%, pentru un design de tip triplă-joncţiune.
4.4.1 Timpul de amortizare şi randamentul energie

obţinută în raport cu energia investită.
Timpul de amortizare este timpul necesar producerii unei cantităţi de energie
egală cu energia necesară fabricării panoului fotovoltaic. Timpul de amortizare este
determinat din analiza “ciclului de viaţă” energetic. Energia necesară producerii
panourilor solare este recuperată în primul an de funcţionare [4.18].
Un alt indicator cheie al peformanţei de mediu, strâns legat de timpul de
recuperare a investiţiei, este raportul dintre energia electrică generată şi energia
necesară pentru construcţia şi mentenanţa echipamentului. Acest raport este numit
energia obţinută în raport cu energia investită (Energy Returned on Energy
Invested, EROEI). Această mărime este diferită de amortizarea economică, care
variază în raport cu preţul local al energiei electrice, subvenţiile disponibile şi
tehnicile de măsurare utilizate.
Analiza ciclului de viaţă arată că intensitatea energetică a tehnologiilor solare
evoluează rapid. În anul 2000 durata de recuperare a energiei a fost estimată la 8-11
ani [4.19], dar studii mai recente sugerează că progresul tehnologic a scăzut la 1,5-
3,5 ani în cazul sistemelor fotovoltaice cristaline (Si) [4.20].
Tehnologiile strat subţire prezintă acum durate de recuperare a energiei de
ordinul 1-1,5 ani (Europa de sud) [4.20]. Pentru durate de viaţă de cca. 30 de ani
EROEI este aprox. 10-30 ani. Fotovoltaicele generează, astfel, destulă energie pe
durata lor de viaţă încât să se replice (să-şi recupereze investiţia iniţială) de mai
multe ori (6-31 replicări, EROEI este puţin mai scăzut) în funcţie de materialul
utilizat, de tipul ansamblului şi localizarea sa geografică [4.21].
Avantaje
Cei 89 PW4cu care lumina solară ajunge la suprafaţa pământului sunt
suficienţi – de aproape 6.000 de ori mai mult decât cei 15 TW 5 de putere electrică
consumatăcontemporan, în medie, de umanitate. Suplimentar, generarea energiei
solare prezintă cea mai înaltă densitate de putere (media globală de 170 W/m 2) faţă
de celelalte energii regenerabile. În plus, energia solară este nepoluantă în timpul
utilizării. Producţia de reziduuri şi emisii este manageriabile prin utilizarea
sistemelor de control al poluării, iar tehnologiile de reciclare la sfârşitul ciculului
de utilizare sunt în curs de dezvoltare.
23 1 PW = 1015 W (petawatt)
5
1 TW = 1012 W (terawatt)
Sistemele fotovoltaice pot funcţiona mai mulţi ani, după instalarea iniţială, cu
mentenanţă sau intervenţii reduse, astfel încât costul iniţial al construcţiei unei
centrale solare şi costurile de operare sunt extrem de scăzute în comparaţie cu
tehnologiile energetice existente.
Acolo unde conectarea la reţea sau transportul combustibilului sunt dificil sau
imposibil de efectuat generarea solară a energiei este superioară din punct de
vedere economic. Exemple de aplicaţii consacrate care utilizaeză surse fotovoltaice
includ sateliţii, comunicaţiile insulare, locaţiile izolate, navele oceanice.
Sursele fotovoltaice conectate în reţele de distribuţie pot înlocui, parţial sau în
totalitate, energia electrică scumpă utilizată în intervalele de timp în care solicitarea
este maximă. Această soluţie poate reduce încărcarea reţelei, şi poate elimina
necesitatea prezenţei bateriilor de stocare în perioadele de întuneric. Funcţionareaîn
reţele este implementată prin politici energetice de tip “net
metering”6.Monitorizarea duratei de utilizare a surselor fotovoltaice necesită însă
aparate de măsură dintr-o generaţie mai nouă, care pot fi încă inaccesibile unor
utilizatori.
Sursele solare conectate la reţea pot fi utilizate local, reducând astfel pierderile
de transmisie şi distribuţie (pierderile prin transmisie în SUA au fost în anul 1995
aprox. 7.2%) [4.23]. Pentru dezvoltarea celulelor solare s-a investit mult mai puţin
decât pentru sursele fosile şi nucleare. Celule solare de mare eficienţă,
experimentale, depăşesc deja pragul de 40% 7, sunt în creştere, iar costurile pentru
producţia lor de masă scad rapid.
Dezavantaje
Instalarea sistemelor fotovoltaice este încă costisitoare. În timp ce modulele
sunt garantate frecvent pentru mai mult de 20 ani, o mare parte din investiţie nu se
poate recuperea dacă proprietarul îşi schimbă domiciliul iar noul proprietar nu
acordă importanţa pe care o manifestă vânzătorul. De exemplu, în oraşul Berkley,
SUA, a fost implementată o metodă de finanţare inovativă care prevede zone
geografice cu regim de impozitare special, asociate panourilor solare, ce se
transferă o dată cu casa.
În general, electricitatea fotovoltaică este considerată scumpă. Odată instalat
însă un sistem fotovoltaic generează energie electrică fără costuri suplimentare,
până la înlocuirea invertorului. Costurile utilităţilor au crescut anual, în utimele
6
“Net metering” este o politică electroenergetică ce se aplică utilizatorilor care posedă surse de
energie de capacităţi (în general) mici – de ex. eolian, solar, celule de combustie domestice, sau
vehicole V2G (“vehicle-to-grid”, sistem în care vehicolul comunică cu reţeaua energetică pentru a
vinde servicii care necesită interogare, fie prin furnizarea electricităţii în reţea fie prin adaptarea
vitezei de încărcare). Conceptul de “reţea”, în acest contex, este utilizat în sensul “ce rămâne după
deduceri” – în acest caz, deducerea oricărui flux energetic derivat din fluxuri energetice. În cadrul
politicii “net metering”, proprietarul unui sistem primeşte credit pentru distribuţie pentru cel puţin o
tranşă din energia pe care o generează [4.22].
7
Celule fabricate din Ga0.35In0.65P/Ga0.83In0.17As/Ge, cu o suprafaţă de 5.09 mm² – Fraunhofer
Institute for Solar Energy Systems, ISE.
două decenii, şi se poate aprecia ca odată cu creşterea presiunilorpolitice asupra

emisiilor de carbon această creştere se va accentua, depăşind cu uşurinţă (pe termen
lung) costurile instalării.Calendarul recuperării investiţiei însă poate fi prea lung
pentru majoritatea beneficiarilor potenţiali.
Energia generată fotovoltaic nu este disponibilă în timpul nopţii sau atunci
când cerul este înnorat. În consecinţă, este necesar un sistem de stocare
complementar. Din acest motiv multe clădiri prevăzute cu centrale fotovoltaice sunt
conectate în reţele energetice; reţeaua absoarbe excesul de putere generat diurn şi
furnizează putere în timpul nopţii.
Pe lângă eficienţele individuale, sistemele fotovoltaice funcţionează în limite
de densitatea de putere impuse de insolaţia locului. Insolaţia zilnică medie (referitor
la un panou colector plan înclinat corespunzător latitudinii locului) de cca. 3-7
kW·h/m² – la limita superiora în SUA8 şi la limita inferioară în Europa.
Celulele solare produc putere electrică de curent continuu. Ea trebuie
convertită la curent alternativ, dacă se utilizează în reţelele de distribuiţie existente.
Această conversie implică pierderi de cca. 4-12%.
Certificatele verzi
Politicile de promovare a resurselor regenerabile includ introducerea şi
utilizarea “cerificatelor verzi” (Green Certificates, GC), în Europa, respectiv a
“certificatelor pentru energie regenerabilă” (Renewable Energy Certificates,
RECs), în SUA, ca instrumente comerciale de atestare a provenienţei din surse
regenerabile a energiei produse. CG reprezintă valoarea de mediu a energiei
produse. În general, un certificat este echivalentul a 1 MWh de energie electrică
produsă din surse regenerabile – solar (fotovoltaic şi termic), eolian (terestru şi
marin), marin (la ţărm şi în larg), maree (la ţărm şi în larg), geotermic, hidro
(microhidro şi hidro), biomasă (biocombustibili, subdivizat după tipul de fluid).
Certificatele pot fi tranzacţionate idependent de energia produsă. Unele state
utilizează CG-urile ca instrumente de promovare a generării “verzi” a energiei în
economia de piaţă în locul altor mijloace mai birocratice cum sunt cele de tip
sprijin investiţional. Astfel de scheme comerciale naţionale sunt în funcţiune în
Polonia, Suedia, Marea Britanie, Italia, Belgia, şi unele state ale SUA. România a
adoptat noua lege a energiei regenerabile (Legea 220/2008, aprobată de parlament
la data de 26.06.2012). Cu o serie de mici modificări, legea va rămâne în vigoare
până la 1.01.2014, astfel încât fondurile europene pot fi utilizate în acord cu
scehma CG9.
8
Sursa:National Renewable Energy
Laboratory,http://rredc.nrel.gov/solar/old_data/nsrdb/redbook/atlas/colorgifs/208.GIF
9
România prezintă una dintre cele mai profitabile scheme de promovare a energiei regenerabile.
Schema, iniţiată în nov. 2011 şi în vigoare pentru 15 ani, are două componente: tariful pentru
electricitate (“feed-in tariff”) şi CG. Componenta eoliană are alocate două CG tranzacţionabile
(Tradable Green Certificates, TGCs), iar componenta solară 6 TCG-uri. TGC-urile sunt
tranzacţionate în prezent la valoare unitară de 57.35 EUR. Preţurile sunt limitate de legea energiei:
Odată ajunsă în reţea, energia regenerabilă este imposibil de separat de energia

generată convenţional. Acest aspect face ca achiziţia unui CG să fie echivalentă
achiziţiei revendicării că posesorul CG a consumat energie din tranşa de energie
regenerabilă a întregii reţele. În consecinţă, achiziţionarea unui CG nu afectează
cantitatea propriu-zisă de energie regenerabilă generată, ci doar modul în care
aceasta este distribuită. Faţă de certificatele pentru reducerea CO 2, CG-urile nu pot
fi schimbate sau negociate între state.
4.5 Descrierea electrică a celulelor fotovoltaice

4.5.1 Circuitul echivalent – modelul simplificat
O celulă fotovoltaică este o diodă cu suprafaţă mare.În absenţa luminii ea se
comportă ca o diodă semiconductoare simplă. Modelul de diodă este, în general,
satisfăcător. Ecuaţia curentului electric I depinde de tensiunea celulei (VT|25°C =
27,7 mV; IS = 10–10…10–5 A (curent de saturare), m = 1…5 (m = 1, dioda ideală)
VD
I = − I D = − I S (e mVT − 1) . (4-23)
Figura 4.17 [4.24] prezintă schema echivalentă a unei celule fotovoltaice
pentru modelul simplificat. Curentul electric în sarcină este
VD
I = I FV − ID = I FV − I S (e mVT − 1), (4-24)

unde sursa de curent fotovoltaică, IFV = c0 E , depinde de iradianţa E – c0 este un
coeficient de proporţionalitate, empiric. În Figura4.17 este redată caracteristica
externă, curent electric – tensiune, tipică unei celule fotovoltaice.
Figura 4.17: Circuitul echivalent şi caracteristica electrică externă pentru celula

fotovoltaică – modelul simplificat.
preţul minim este de 27 EUR şi preţul maxim este de 55 EUR. Fiind indexabil, preţul curent este deja
de 57.35 EUR. Sursa: http://resbroker.wordpress.com/tag/green-certificates-romania/
4.5.2 Circuitul echivalent – modelul extins, cu o diodă

Modelul extins (Figura 4.18) [4.24] ţine sema, suplimentar, de conducţia serie
(logitudinală) în celulă, prin rezistenţa serie RS, şi de curentul de scăpări
(transversal) la marginile celulei, prin rezistenţa paralel RP.
b. Efectul rezistenţei serie, RS.
a.Circuitul electric echivalent pentru

modelul extins al celulei fotovoltaice.
c. Efectul rezistenţei paralel, RP.

Figura 4.18: Circuitul electric echivalent şi caracteristica externă pentru celula
fotovoltaică – modelul extins.
Bilanţul curenţilor la bornele celulei este dat de ecuaţia neliniară, implicită
URSI
I = IFV − IS (e −1)− U+RSI . mVT (4-25)

RP
Această ecuaţie, în raport cu două variabile (U, I), poate fi rezolvată în raport cu
una dintre ele (fie U, fie I) dacă cea de a doua este dată (Idat, respectiv Udat),
utilizând, de exemplu, o metodă iterativă. Astfel, pentru Udat, rezultă
U R I
dat S i U +R I
mV dat S i
I −I (e T −1)− −I
U
dat FV S R i
P
Ii 1 = I i − U
dat
R I
S i , (4-26)
− RS IS (e mVT −1)− RS − 1
mV R
T P
undeIi este curentul la iteraţia i, iar Ii+1 este noua valoare, la iteraţia i+1
(convergentă la I, corespunzătoare lui Udat).
4.5.3 Circuitul echivalent – modelul extins, cu două diode

Modelul extins, cu două diode, (Figura 4.19) ţine seama de curenţii de
saturaţie ai celor două diode. Prima diodă este (în general) ideală (m1 = 1), iar a
doua diodă are m2= 2; I S1, IS2 sunt curenţi de saturare [ec. (4.23)]
Figura 4.19: Circuitul electric echivalent şi caracteristica electrică externă pentru

celula fotovoltaică — modelul simplificat.
Bilanţul curenţilor la bornele externe este, în acest caz
URSI URSI
I=I −I (e
mV
1 T −1)− I (e
mV
2 T −1)− U+RSI . (4-27)
FV S1 S2
RP
4.5.4 Circuitul echivalent – modelul extins, cu două diode

şi termen suplimentar
Pentru descrierea comportării celulei la tensiuni de sarcină negative (UBr,
tensiune de străpungere) circuitul echivalent trebuie completat: se adaugă un
termen care modelează un curent ce depinde de tensiunea diodei, UD (n – exponent
de străpungere în avalanşă); b este un termen de corecţie, empiric, de dimensiunea
unei conductanţe electrice.
a. Circuitul electric echivalent.
b. Caracteristica externă pentru diferite iradianţe. Figura 4.20: Circuitul echivalent şi

caracteristica electrică externă pentru celula fotovoltaică. Modelul cu două
diode şi termen suplimentar – după [4.24].
U+RSI U+RSI
0= I FV − I S 1 (e m 1V T
− 1) − I S 2 (e m2VT −1) −
−n
  . (4-28)
U+RSI  V+RSI 
− − bV + RS I 1 − 
RP  U
strapungere 
1444442444443
termen suplimenta r
Parametrii celulei fotovoltaice policristaline sunt: IS1 = 3x10–10A, m1 = 1, IS2

= 6x10–6 A, m2 = 2, RS = 0.13 Ω, RP = 30 Ω, VBr = –18 V, b = 2,33 mA, n = 1,9.
Dacă tensiunea la borne este negativă faţă de sensul de referinţă din Figura
4.20, atunci celula funcţionează ca sarcină pentru restul celulelor panoului
fotovoltaic.
4.5.5 Alţi parametri electrici

Curentul de scurtcircuit al celulei solare, ISC, este dependent atât de iradianţă –
5888 SC ≈ IFV = c0 E – cât şi de temperatură

ISC θ1 = ISC θ0  1+αISC θ1 −θ0  .  (4-29)
Τemperatura θ1este temperatura de lucru (grade celsius), θ0 este temperatura de
referinţă, iar αISC este un coeficient empiric, de varia ţie (liniară) cu temperatura.
–3 –4 –1
Pentru celulele din siliciu, α I SC = (10 …10 )°C la θ0 = 25°C.
Tensiunea de mers in gol a celulei fotovoltaice, U0C, măsurată la
funcţionarea în gol a celulei fotovoltaice, depinde de iradianţă şi de temperatură
U  mV ln 1  I I ~ ln E .
0C T  SC S  
(4-30)
Coeficientul de variaţie al tensiuni de mers în gol cu temperatura, αU 0C , poate fi
obţinut similar lui α I SC . Pentru celulele din Si, αU 0C = (-3…-5)⋅10–3 °C–1 la θ0 =
25°C. Se poate remarca că tensiunea de mers în gol scade mai repede decât creşte
curentul de scurtcircuit odata cu creşterea temperaturii.
Punctul de putere maximă, PPPM, este definit prin puterea electrică maximă pe
care o poate produce celula fotovoltaică, PPPM = U PPM IPPM < U0C I SC .
Figura 4.21: Caracteristicile electrică, U-I, şi de putere, P-U .

Puterea electrică depinde (prin tensiune şi curent) de iradianţă şi temperatură.
Deoarece coeficientul de variaţie cu temperatura al tensiunii este mai mare decât
cel al curentului, αPMPP al PPM este negativ,α PMPP = (3…6)⋅10–3°C–1. O creştere cu
25 °C produce o scădere a puterii electrice de cca. 10%. Referitor la dependenţa de
iradianţă, comportarea celulei este dominată de curent, astfel încât puterea
pentruPPM este aproape proporţională cu iradianţa (Figura 4.21).
Factorul de umplere, FU, este o măsură a “acoperirii” dreptunghiului
U0CISC de către caracteristica I–U a celulei fotovoltaice
P U I
MPP PPM PPM
FU = = . (4-31)
U I U I
0C SC 0C SC
FU este subunitar, valorile tipice fiind în intervalul 0,75…0,85.

Eficienţa celulei fotovoltaice, η, este exprimată prin
P U I
PPM 0C SC
η= = FU , (4-32)
EA EA
şi este stabilită în condiţii standard: E = 1000 W/m2, AM10 = 1,5, θ = 25°C.
ఱ਀ 3䄄‫ڃ‬ć4਀3䄄‫ڃ‬ćο ਀਀਀਀>Ҳ਀ ల ਀ 3䄄‫ڄ‬ćο ਀਀਀਀>Ҳ਀ ళ ਀ 3䄄‫څ‬ćο ਀਀਀਀>Ҳ਀ ਀਀3䄄‫چ‬ćο ਀਀਀਀>Ҳ਀
వ ਀ 3䄄‫ڇ‬ćο ਀਀਀਀>Ҳ਀ శ ਀ 3䄄‫ڈ‬ćο ਀਀਀਀>Ҳ਀ ష ਀ 3䄄‫ډ‬ćο ਀਀਀਀>Ҳ਀ స ਀ 3䄄‫ڊ‬ćο ਀਀਀਀>Ҳ਀ హ਀3䄄
‫ڋ‬ćο ਀਀਀਀>Ҳ਀ ਀਀3䄄‫ڌ‬ćο ਀਀਀਀>Ҳ਀ ਀਀3䄄‫ڍ‬ćο ਀਀਀਀>Ҳ਀ ਀਀3䄄‫ڎ‬ćο ਀਀਀਀>Ҳ਀ ఽ਀3䄄‫ڏ‬ćο ਀਀
਀਀>Ҳ਀ ాా਀3䄄‫ڐ‬ćο ਀਀਀਀>Ҳ਀ ాి ਀ 3䄄‫ڑ‬ćο ਀਀਀਀>Ҳ਀ ాీ ਀ 3䄄‫ڒ‬ćο ਀਀਀਀>Ҳ਀ ాు ਀ 3䄄‫ړ‬ćο ਀਀਀਀>Ҳ਀
ాూ਀3䄄‫ڔ‬ćο ਀਀਀਀>Ҳ਀ ాృ ਀ 3䄄‫ڕ‬ćο ਀਀਀਀>Ҳ਀ ాౄ਀3䄄‫ږ‬ćο ਀਀਀਀>Ҳ਀ ਀਀3䄄‫ڗ‬ćο ਀਀਀਀>Ҳ਀ ాె ਀
3䄄‫ژ‬ćο ਀਀਀਀>Ҳ਀ ాే ਀ 3䄄‫ڙ‬ćο ਀਀਀਀>Ҳ਀ ాెై ਀ 3䄄‫ښ‬ćο ਀਀਀਀>Ҳ਀ ਀਀3䄄‫ڛ‬ćο ਀਀਀਀>Ҳ਀ ాొ਀
3䄄‫ڜ‬ćο ਀਀਀਀>Ҳ਀ ాో਀3䄄‫ڝ‬ćο ਀਀਀਀8Ҳ਀ ాౌ਀#䄄‫ڞ‬ο ਀਀਀਀8Ҳ਀ ా్ ਀ #䄄‫ڟ‬ο ਀਀਀਀8Ҳ਀ ਀਀
#䄄‫ڠ‬ο ਀਀਀਀8Ҳ਀ ਀਀#䄄‫ڡ‬ο ਀਀਀਀8Ҳ਀ ਀਀#䄄‫ڢ‬ο ਀਀਀਀8Ҳ਀ ਀਀#䄄‫ڣ‬ο ਀਀਀਀8Ҳ਀ ਀਀#䄄‫ڤ‬ο ਀਀
਀਀8Ҳ਀ ਀਀#䄄‫ڥ‬ο ਀਀਀਀Dł਀ ਀਀Cǀǋ  ័័ǎοРР਀਀਀਀8Ҳ਀ ాౕ ਀ #䄄‫ڦ‬ο ਀਀਀਀>Ҳ਀ ాై ਀ 3䄄‫ڧ‬ćÿο ਀਀
਀਀>Ҳ਀ ਀਀3䄄‫ڨ‬ćÿο ਀਀਀਀>Ҳ਀ ౘ ਀ 3䄄‫ک‬ćÿο ਀਀਀਀>Ҳ਀ ౙ ਀ 3䄄‫ڪ‬ćÿο ਀਀਀਀>Ҳ਀ ਀਀3䄄‫ګ‬ćÿο ਀਀
਀਀8Ҳ਀ ਀਀#䄄‫ڬ‬ο ਀਀਀࡙਀8Ҳ਀ ਀਀#䄄‫ڭ‬ο ਀਀਀࡙਀8Ҳ਀ ਀਀#䄄‫ڮ‬ο ਀਀਀࡙਀>Ҳ਀ ਀਀3䄄‫گ‬ćÿο ਀਀਀਀>Ҳ਀
਀਀3䄄‫ڰ‬ćÿο ਀਀਀਀>Ҳ਀ ౠ ਀3䄄‫ڱ‬ćÿο ਀਀਀਀>Ҳ਀ ౡ਀3䄄‫ڲ‬ćÿο ਀਀਀਀>Ҳ਀ ాౢ ਀ 3䄄‫ڳ‬ćÿο ਀਀਀਀8Ҳ਀
ాౣ ਀ #䄄‫ڴ‬ο ਀਀਀਀8Ҳ਀ ਀਀#䄄‫ڵ‬ο ਀਀਀਀>Ҳ਀ ਀਀3䄄‫ڶ‬ćÿο ਀਀਀਀>Ҳ਀ ౦ ਀3䄄‫ڷ‬ćÿο ਀਀਀਀>Ҳ਀ ౧ ਀
3䄄‫ڸ‬ćÿο ਀਀਀਀>Ҳ਀ ౨ ਀3䄄‫ڹ‬ćÿο ਀਀਀਀>Ҳ਀ ౩ ਀3䄄‫ں‬ćÿο ਀਀਀਀>Ҳ਀ ౪ ਀3䄄‫ڻ‬ćÿο ਀਀਀਀>Ҳ਀ ౫ ਀
3䄄‫ڼ‬ćÿο ਀਀਀਀>Ҳ਀ ౬ ਀3䄄‫ڽ‬ćÿο ਀਀਀਀>Ҳ਀ ౭ ਀3䄄‫ھ‬ćÿο ਀਀਀਀>Ҳ਀ ౮ ਀3䄄‫ڿ‬ćÿο ਀਀਀਀Dł਀ ౯ ਀Cǀǋ 
័័ǎοРР਀਀਀਀8Ҳ਀ ਀਀#䄄‫ۀ‬ο ਀਀਀਀8Ҳ਀ ౱ ਀ #䄄‫ہ‬ο ਀਀਀਀8Ҳ਀ ਀਀#䄄‫ۀ‬ο ਀਀਀਀8Ҳ਀ ਀਀#䄄‫ۃ‬ο ਀਀਀਀8Ҳ਀
਀਀#䄄‫ۄ‬ο ਀਀਀਀>Ҳ਀ ਀਀3䄄‫ۅ‬ćο ਀਀਀਀>Ҳ਀ ਀਀3䄄‫ۆ‬ćο ਀਀਀਀>Ҳ਀ ਀਀3䄄‫ۇ‬ćο ਀਀਀਀>Ҳ਀ ౸ ਀3䄄
‫ۈ‬ćο ਀਀਀਀>Ҳ਀ ౹ ਀ 3䄄‫ۉ‬ćο ਀਀਀਀>Ҳ਀ ౺ ਀ 3䄄‫ۊ‬ćο ਀਀਀਀>Ҳ਀ ౻਀3䄄‫ۋ‬ćο ਀਀਀਀>Ҳ਀ ౼਀3䄄‫ی‬ćο ਀਀਀਀>Ҳ਀
౽਀3䄄‫ۍ‬ćο ਀਀਀਀>Ҳ਀ ౾਀3䄄‫ێ‬ćο ਀਀਀਀8Ҳ਀ ౿਀#䄄‫ۏ‬ο ਀਀਀਀>Ҳ਀ ਀਀3䄄‫ې‬ćο ਀਀਀਀>Ҳ਀ ಁಁ ਀
3䄄‫ۑ‬ćο ਀਀਀਀>Ҳ਀ ಂಂ ਀ 3䄄‫ے‬ćο ਀਀਀਀>Ҳ਀ ࡙਀਀3䄄‫ۓ‬ćο ਀਀਀਀>Ҳ਀ ਀਀3䄄‫۔‬ćο ਀਀਀਀>Ҳ਀ ਀਀3
䄄‫ە‬ćο ਀਀਀਀>Ҳ਀ ਀਀3䄄࡙ۖćο ਀਀਀਀>Ҳ਀ ਀਀3䄄࡙ۗćο ਀਀਀਀>Ҳ਀ ਀਀3䄄࡙ۘćο ਀਀਀਀>Ҳ਀ ਀਀3䄄࡙ۙćο ਀਀਀਀8Ҳ਀
਀਀#䄄࡙ۚο ਀਀਀਀>Ҳ਀ ಋ਀3䄄࡙ۛćο ਀਀਀਀>Ҳ਀ ಌ ਀3䄄࡙ۜćο ਀਀਀਀>Ҳ਀ ਀਀3䄄‫۝‬ćο ਀਀਀਀>Ҳ਀ ਀਀
3䄄۞ćο ਀਀਀਀>Ҳ਀ ਀਀3䄄࡙۟ ćο ਀਀਀਀>Ҳ਀ ਀਀3䄄࡙۠ ćο ਀਀਀਀>Ҳ਀ ਀਀3䄄࡙ۡ ćο ਀਀਀਀>Ҳ਀ ਀਀3䄄
࡙ۢ ćο ਀਀਀਀>Ҳ਀ ਀਀3䄄࡙ۣ ćο ਀਀਀਀>Ҳ਀ ਀਀3䄄࡙ۤ ćο ਀਀਀਀8Ҳ਀ ਀਀#䄄ο‫>਀਀਀਀ ۥ‬Ҳ਀ ਀਀3䄄ć‫ ۦ‬ο ਀਀਀਀>Ҳ਀
਀਀3䄄࡙ۧ ćο ਀਀਀਀>Ҳ਀ ਀਀3䄄࡙ۨ ćο ਀਀਀਀>Ҳ਀ ਀਀3䄄۩ćο ਀਀਀਀>Ҳ਀ ਀਀3䄄࡙۪ ćο ਀਀਀਀>Ҳ਀ ಛ ਀
3䄄࡙۫ ćο ਀਀਀਀>Ҳ਀ ਀਀3䄄࡙۟ ćο ਀਀਀਀>Ҳ਀ ಝ਀3䄄࡙ۭ ćο ਀਀਀਀>Ҳ਀ ਀਀3䄄‫ۮ‬ćο ਀਀਀਀>Ҳ਀ ਀਀3䄄‫ۯ‬
ćο ਀਀਀਀8Ҳ਀ ਀਀#䄄۰ο ਀਀਀਀>Ҳ਀ ਀਀3䄄۱ćο ਀਀਀਀>Ҳ਀ ਀਀3䄄۲ćο ਀਀ࢠ਀>Ҳ਀ ਀਀3䄄۳ćο ਀਀
ࢡ਀>Ҳ਀ ਀਀3䄄۴ćο ਀਀ࢢ਀>Ҳ਀ ਀਀3䄄۵ćο ਀਀ࢣ਀>Ҳ਀ ਀਀3䄄۶ćο ਀਀ࢤ਀>Ҳ਀ ਀਀3䄄۷ćο ਀਀ࢥ਀>Ҳ਀
਀਀3䄄۸ćο ਀਀ࢦ਀8Ҳ਀ ਀਀#䄄۹ο ਀਀ࢧ਀>Ҳ਀ ಪ ਀3䄄‫ۺ‬ćο ਀਀ࢨ਀>Ҳ਀ ಫ ਀3䄄‫ۻ‬ćο ਀਀ࢩ਀>Ҳ਀ ಬ ਀3䄄
‫ۼ‬ćο ਀਀ࢪ਀>Ҳ਀ ಭ ਀3䄄‫۽‬ćο ਀਀ࢫ਀>Ҳ਀ ಮ਀3䄄‫۾‬ćο ਀਀ࢬ਀>Ҳ਀ ಯ਀3䄄‫ۿ‬ćο ਀਀ࢭ਀>Ҳ਀ ਀਀3䄄‫܀‬ćο ਀਀ࢮ਀>Ҳ਀
਀਀3䄄‫܁‬ćο ਀਀ࢯ਀8Ҳ਀ ਀਀#䄄‫܂‬ο ਀਀ࢰ਀>Ҳ਀ ਀਀3䄄‫܃‬ćο ਀਀ࢱ਀>Ҳ਀ ਀਀3䄄‫܄‬ćο ਀਀ࢲ਀>Ҳ਀ ವ ਀3䄄‫܅‬ćο ਀਀ ࢳ਀> Ҳ਀
ಶ ਀3䄄‫܆‬ćο ਀਀ ࢴ਀> Ҳ਀ ಷ ਀3䄄‫܇‬ćο ਀਀਀਀>Ҳ਀ ಸ ਀3䄄‫܈‬ćο ਀਀ ࢶҲ਀ ਀> ಹ ਀3䄄‫܉‬ćο ਀਀ ࢷҲ਀ ਀> ਀਀3䄄
‫܊‬ćο ਀਀਀਀>Ҳ਀ ਀਀3䄄‫܋‬ćο ਀਀ ਀ > ಂ಼ ਀3䄄‫܌‬ćο ਀਀ ࢺ਀8
ࢹ Ҳ਀ Ҳ਀ ಽ ਀#䄄‫܍‬ο ਀਀ ࢻҲ ਀ ಂಾ ਀3䄄਀ćο ਀਀ ࢼ਀>
਀> Ҳ਀
ಂಿ ਀3䄄܏ćο ਀਀ ࢽ਀Ҳ਀ > ಂಿೀ ਀3䄄‫ܐ‬ćο ਀਀਀਀>Ҳ਀ ಂು ਀3䄄ܑܑćο ਀਀਀਀>Ҳ਀ ಂೂ ਀3䄄‫ܒ‬ćο ਀਀਀਀>Ҳ਀
ಂೃ ਀3䄄‫ܓ‬ćο ਀਀਀਀>Ҳ਀ ಂೄ ਀3䄄‫ܔ‬ćο ਀਀਀਀>Ҳ਀ ਀਀3䄄‫ܕ‬ćο ਀਀਀਀8Ҳ਀ ಂೆ ਀#䄄‫ܖ‬ο ਀਀਀਀>Ҳ਀ ಂೆೀ ਀
3䄄‫ܗ‬ćο ਀਀਀਀>Ҳ਀ ಂೆೈ ਀3䄄‫ܘ‬ćο ਀਀਀਀>Ҳ਀ ਀਀3䄄‫ܙ‬ćο ਀਀਀਀>Ҳ਀ ಂೊ਀3䄄‫ܚ‬ćο ਀਀਀਀>Ҳ਀ ಂೊೀ਀3
䄄‫ܛ‬ćο ਀਀਀਀>Ҳ਀ ಂೌ ਀3䄄‫ܜ‬ćο ਀਀਀਀>Ҳ਀ ಂ್ ਀3䄄‫ܝ‬ćο ਀਀਀਀>Ҳ਀ ਀਀3䄄‫ܞ‬ćο ਀਀਀਀>Ҳ਀ ਀਀3䄄
‫ܟ‬ćο ਀਀਀਀>Ҳ਀ ਀਀3䄄‫ܠ‬ćο ਀਀਀਀8Ҳ਀ ਀਀#䄄‫ܡ‬ο ਀਀਀਀>Ҳ਀ ਀਀3䄄‫ܢ‬ćο ਀਀਀਀>Ҳ਀ ਀਀3䄄‫ܣ‬ćο ਀਀਀਀>Ҳ਀
਀਀3䄄‫ܤ‬ćο ਀਀਀਀>Ҳ਀ ಂೀ ਀3䄄‫ܥ‬ćο ਀਀਀਀>Ҳ਀ ಂೈ ਀3䄄‫ܦ‬ćο ਀਀਀਀>Ҳ਀ ਀਀3䄄‫ܧ‬ćο ਀਀਀਀>Ҳ਀ ਀਀
3䄄‫ܨ‬ćο ਀਀਀਀>Ҳ਀ ਀਀3䄄‫ܩ‬ćο ਀਀਀਀>Ҳ਀ ਀਀3䄄‫ܪ‬ćο ਀਀਀਀>Ҳ਀ ਀਀3䄄‫ܫ‬ćο ਀਀਀਀8Ҳ਀ ਀਀#䄄‫ܬ‬
ο ਀਀਀਀>Ҳ਀ ਀਀3䄄‫ܭ‬ćο ਀਀਀਀>Ҳ਀ ೞ ਀3䄄‫ܮ‬ćο ਀਀਀਀>Ҳ਀ ਀਀3䄄‫ܯ‬ćο ਀਀਀਀>Ҳ਀ ೠ਀3䄄ܑ ܰ ćο ਀਀਀਀>Ҳ਀
ೡ਀3䄄ܑ ܱ ćο ਀਀਀਀>Ҳ਀ ಂೢ ਀3䄄ܑ ܲ ćο ਀਀਀਀>Ҳ਀ ಂೣ ਀3䄄ܑ ܳ ćο ਀਀਀਀>Ҳ਀ ਀਀3䄄ܑ ܴ ćο ਀਀਀਀>Ҳ਀
਀਀3䄄ܑ ܵ ćο ਀਀਀ࣣ Ҳ਀ > ਀਀3䄄ܑ ܶ ćο ਀਀਀ ࣤ >Ҳ਀ ਀਀3䄄ܑ ܷ ćο ਀਀਀ ࣥ >Ҳ਀ ਀਀3䄄ܑ ܸ ćο ਀਀਀ ࣦ >Ҳ਀ ਀਀3䄄ܑ ܹ
ćο ਀਀਀ ࣧ 8Ҳ਀ ਀਀#䄄ܑ ܺ ο ਀਀਀ ࣨ >Ҳ਀ ਀਀3䄄ܑ ܻ ćο ਀਀਀ ࣩ >Ҳ਀ ਀਀3䄄ܑ ܼ ćο ਀਀਀ ࣪ >Ҳ਀ ਀਀3䄄ܑ ܽ ćο ਀਀਀ ࣫ >Ҳ਀
਀਀3䄄ܑ ܾ ćο ਀਀਀ ࣬ >Ҳ਀ ਀਀3䄄ܑ ܿ ćο ਀਀਀ ࣭ >Ҳ਀ ਀਀3䄄ܑ ݀ ćο ਀਀਀ ࣮ >Ҳ਀ ೱ ਀3䄄ܑ ݁ ćο ਀਀਀ ࣯ >Ҳ਀ ೲ਀3䄄ܑ ݂
ćο ਀਀਀ ࣰ >Ҳ਀ ਀਀3䄄ܑ ݃ ćο ਀਀਀ ࣱ >Ҳ਀ ਀਀3䄄ܑ ݄ ćο ਀਀਀ ࣲ >Ҳ਀ ਀਀3䄄ܑ ݅ ćο ਀਀਀ ࣳ >Ҳ਀ ਀਀3䄄ܑ ݆ ćο ਀਀਀ ࣴ >Ҳ਀
਀਀3䄄ܑ ݇ ćο ਀਀਀ ࣵ 8Ҳ਀ ਀਀#䄄ܑ ݈ ο ਀਀਀ ࣶ >Ҳ਀ ਀਀3䄄ܑ ݉ ćο ਀਀਀ ࣷ >Ҳ਀ ਀਀3䄄ܑ ݊ ćο ਀਀਀ ࣸ >Ҳ਀ ਀਀3䄄਀ćο ਀਀
ࣹ਀>Ҳ਀ ਀਀3䄄਀ćο ਀਀਀ ࣺ >Ҳ਀ ਀਀3䄄‫ݍ‬ćο ਀਀਀ ࣻ >Ҳ਀ ਀਀3䄄‫ݎ‬ćο ਀਀਀ ࣼ >Ҳ਀ ਀਀3䄄‫ݏ‬ćο ਀਀਀ ࣽ >Ҳ਀ ਀਀
3䄄‫ݐ‬ćο ਀਀਀ ࣾ >Ҳ਀ ഁഁ ਀3䄄‫ݑ‬ćο ਀਀਀ ࣿ >Ҳ਀ ംം ਀3䄄‫ݒ‬ćο ਀਀ംऀ਀>Ҳ਀ ംഃ ਀3䄄‫ݓ‬ćο ਀਀ംँ਀>Ҳ਀ ਀਀3䄄
‫ݔ‬ćο ਀਀ംं਀>Ҳ਀ അ਀3䄄‫ݕ‬ćο ਀਀ംः਀8Ҳ਀ ആ਀#䄄‫ݖ‬ο ਀਀ऄ਀8Ҳ਀ ഇ਀#䄄‫ݗ‬ο ਀਀अ਀>Ҳ਀ ഈ ਀3䄄‫ݘ‬ćο ਀਀
आ਀>Ҳ਀ ഉ ਀3䄄‫ݙ‬ćο ਀਀इ਀>Ҳ਀ ഊ਀3䄄‫ݚ‬ćο ਀਀ई਀>Ҳ਀ ഋ ਀3䄄‫ݛ‬ćο ਀਀उ਀>Ҳ਀ ഌ਀3䄄‫ݜ‬ćο ਀਀ऊ਀>Ҳ਀
਀਀3䄄‫ݝ‬ćο ਀਀ऋ਀>Ҳ਀ എ਀3䄄‫ݞ‬ćο ਀਀ऌ਀>Ҳ਀ ഏ਀3䄄‫ݟ‬ćο ਀਀ऍ਀>Ҳ਀ ഐ ਀3䄄‫ݠ‬ćο ਀਀ऎ਀>Ҳ਀ ਀਀
3䄄‫ݡ‬ćο ਀਀ए਀8Ҳ਀ ഒ ਀#䄄‫ݢ‬ο ਀਀ऐ਀>Ҳ਀ ഓ਀3䄄‫ݣ‬ćο ਀਀ऑ਀>Ҳ਀ ഔ ਀3䄄‫ݤ‬ćο ਀਀ऒ਀>Ҳ਀ ക਀3䄄
‫ݥ‬ćο ਀਀ओ਀>Ҳ਀ ഖ਀3䄄‫ݦ‬ćο ਀਀औ਀>Ҳ਀ ഗ ਀3䄄‫ݧ‬ćο ਀਀क਀>Ҳ਀ ഘ਀3䄄‫ݨ‬ćο ਀਀ख਀>Ҳ਀ ങ਀3䄄‫ݩ‬ćο ਀਀
ग਀>Ҳ਀ ച ਀3䄄‫ݪ‬ćο ਀਀घ਀>Ҳ਀ ഛ਀3䄄‫ݫ‬ćο ਀਀ङ਀>Ҳ਀ ജ ਀3䄄‫ݬ‬ćο ਀਀च਀8Ҳ਀ ഝ਀#䄄‫ݭ‬ο ਀਀छ਀>Ҳ਀
ഞ਀3䄄‫ݮ‬ćο ਀਀ज਀>Ҳ਀ ട ਀3䄄‫ݯ‬ćο ਀਀झ਀>Ҳ਀ ഠ ਀3䄄‫ݰ‬ćο ਀਀ञ਀>Ҳ਀ ഡ਀3䄄‫ݱ‬ćο ਀਀ट਀>Ҳ਀ ഢ਀
3䄄‫ݲ‬ćο ਀਀ठ਀>Ҳ਀ ണ਀3䄄‫ݳ‬ćο ਀਀ड਀>Ҳ਀ ത਀3䄄‫ݴ‬ćο ਀਀ढ਀>Ҳ਀ ഥ ਀3䄄‫ݵ‬ćο ਀਀ण਀8Ҳ਀ ദ ਀#䄄‫ݶ‬ο ਀਀
त਀>Ҳ਀ ധ ਀3䄄‫ݷ‬ćο ਀਀थ਀>Ҳ਀ ന਀3䄄‫ݸ‬ćο ਀਀द਀>Ҳ਀ ഩ਀3䄄‫ݹ‬ćο ਀਀ध਀>Ҳ਀ പ਀3䄄‫ݺ‬ćο ਀਀न਀>Ҳ਀
ഫ਀3䄄‫ݻ‬ćο ਀਀ऩ਀>Ҳ਀ ബ਀3䄄‫ݼ‬ćο ਀਀प਀>Ҳ਀ ഭ ਀3䄄‫ݽ‬ćο ਀਀फ਀>Ҳ਀ മ ਀3䄄‫ݾ‬ćο ਀਀ब਀>Ҳ਀ യ਀
3䄄‫ݿ‬ćο ਀਀भ਀>Ҳ਀ ര ਀3䄄‫ހ‬ćο ਀਀म਀8Ҳ਀ റ ਀#䄄‫ށ‬ο ਀਀य਀>Ҳ਀ ല ਀3䄄‫ނ‬ćο ਀਀र਀>Ҳ਀ ള ਀3䄄‫ރ‬ćο ਀਀
AM = 1/sin(γS) este masa de aer, unde γS este înălţimea soarelui.
4.5.6 Dependenţa de temperatură a parametrilor celulelor

fotovoltaice
Parametrii celulelor fotovoltaice variază cu temperatura. Această dependenţă
este neliniară şi este exprimată în raport cu valorile lor determinate la o temperatură
de referinţă, de exemplu 25°C.
Tensiunea termică este calculată la temperatura de lucru, VT = kT/e, unde k
= 1,380658⋅10−23 J/K este constanta Boltzmann, T[K] temperatura absolută, e =
1,60217733⋅10−19 A⋅s este sarcina electronului.
Variaţia IS1 , IS 2 în raport cu temperatura a curenţilor de saturaţie este
− E kT − E 2kT
I = c T 3e g ,I = c T 5 2e g , (4-33)
S S SS
1 1 2 2
unde coeficenţii cS1 , cS 2 şi banda interzisă de energie Eg sunt date de catalog.

Deşi variaţia lui Eg cu temperatura nu influenţează semnificativ curenţii de
saturaţie – în ec. (4.33) este ignorată dependenţa lui Egde temperatură – curentul
fotovoltaic este afectat. Scăderea lui Eg cu creşterea temperaturii
determinăscăderea curentului fotovoltaic
  
IFV T = c1 + c2T E .  (4-34)
Tabelul 4.1 prezintă parametrii utilizaţi în calculul dependenţei de temperatură

pentru câteva module solare.
Tabelul 4.1: Parametri utilizaţi pentru evaluarea dependenţei de temperatură.

Parametrul
c c
S1 S2 c1 c2
A/K3 AK -5/2 m 2
/V m 2
/(VK)
AEG PQ 40/50 210.4 18.1⋅10-3 2.24⋅10-3 2.286⋅10-6
-3 -3
Siemens M50 170.8 18.8⋅10 3.06⋅10 0.179⋅10-6
Kyocera LA441J59 371.9 12.2⋅10-3 2.51⋅10-3 1.932⋅10-6
Sursa: Universitatea din Oldenburg, 1994, [4.24].
4.5.7 Determinarea parametrilor celulelor fotovoltaice

Parametrii celulelor fotovoltaice pot fi determinaţi experimental. De exemplu,
presupunând că curentul de scurtcircuit este aproximativ egal cu curentul
fotovoltaic, IFV ≈ ISC, iar factorul m al diodei este 1 (dioda ideală) –doi parametri
(IFV, m) sunt asfel cunoscuţi – curentul de saturaţie al diodei, IS, pentru regimul de
mers în gol se calculează folosind ec. (4-24)
U V −1
e −U 0C VT

I =−I 1
−e
0C T
≈I . (4-35)
S SC  SC
Valorile aproximative ale rezistenţelor serie şi paralel, pentru modelul extins al
celulei fotovoltaice, su nt date de pantele caracteristicii electrice
RP ≈ ≈U ,RS≈ ≈U . (4-36)
≈I U U 0C
≈I U 0
4.6 Descrierea electrică a modulelor fotovo ltaice

4.6.1 Conexiunea serie a celulelor fotovoltaice
Celulele fotovoltaice nu sunt folosite independent deoarece tensiunile individuale
sunt, în general, prea mici. Sistemele (modulele) fotov oltaice sunt construite prin
conecta rea în serie a celulelor fotovoltaice individuale (Figura 4.22)
n
I  I1  I2  ...  I n , U  U i  nU i . (4-37)
i1
Figura 4.22: Conexiunea serie a celulelor fotovoltaice.

O mare parte dintre module sunt poiectate cu 32-40 celulele fotovvoltaice (Si)
conectate în serie, şi fu ncţioneze în tandem cu baterii reîncărcabile (de ex., baterii
de tip plumb-acid). Pe ntru conectare la reţea se construiesc module fot ovoltaice cu
mult mai multe celule individuale.
Carcateristica U–I a unei celule fotovoltaice individuale generează
caracteristica U–I a modulului (Figura 4.23) – după [4.24],pentru iraadianţa E =
0,4 kW/m2, la temperatura de lucru T = 300 K.
Figura 4.23: Caracteristica electrică a unui modul cu 36 celule fotovoltaice.

Datele de catolg prezintă un număr limitat de parametri doar – de exemplu,
tensiunea de mers in gol, UOC0, curentul de scurtcircuit, ISC0, tensiunea şi curentul
la PPM, UPPM0, IPPM0, iradianţa E = 1000 W/m2, temperatura θ25 = 25 °C, şi
coeficienţii de variaţie cu temperatura pentru tensiune şi curent, α U şi αI. Parametrii
modulelor, pentru diferite temperaturi de lucru, θ, şi diferite iradianţe, E, sunt
U =U ⋅1+ α θ − θ  ,
ln E ln E
OC OC0 1000  U 25  (4-38)
U = U PPM 0 ln E ln E ⋅ 1 + α θ − θ  ,
PPM 1000  U 25  (4-39)
I =I EE 1+ α θ − θ  ,
PPM PPM 0 1000  I 25  (4-40)
I =I EE 1+ α θ − θ  .
SC SC0 1000  I 25  (4-41)
Relaţia tensiune-curent pentru modul este aproximativ
cU
I=I −ce , 2 (4-42)
SC 1
−c U
unde c = I e 2 OC şi c = ln I I U −U .
1 SC 2  MPP SC  PPM OC 
În realitate nu toate celulele unui modul fotovoltaic funcţionează în condiţii
identice. În modelul prezentat în Figura 4.24, 35 dintre cele 36 celule ale unui
modul serie sunt iradiate identic, celula 36 are 75% din iradianţă. Şi în acest caz,
curentul este acelaşi. Tensiunea pe modul este U = UU(I) + 35UC(I) – UC este
căderea tensiune pe celulele iradiate compet, iar UU este tensiunea pe celula
umbrită.
Figura 4.24: Cara cteristica electrice a unui modul cu 75% umbrire – [4.24].
Deşi suprafaţa celulei 36 reprezintă doar 2% din suprafaţa modulu lui, puterea
la PPM se reduce la 70% (6,3 W faţă de 20,3 W). Celula acoperită func ţionează
ca sarcină pentru modul. Pentru alte condiţii de acoperire pierderile pot a tinge
30 W, conducând la supraîncălzirea celulelei umbrite şi, în final, la distrugerea ei.
Pentru a o proteja, se introduce o diodă de bypass în paralel cu modulul
(Figura 4.25). În funcţionarea normală, diodele bypass nu sunt active. Din motive
economice, diodele de bypass se conectează la şiruri de câte 18 -24 celule.
Tehnologia actuală asemiconductorilor permite integrarea diodelor de bypass direct
în celulele fotovoltaice (de ex., Shading tolerant modules, produse de S harp).
Figura 4.25: D iode bypass pentru protejarea celulelor fotovoltai ce.

În funcţie de tip ul său, dioda de bypass conduce dacă i se aplic ă o tensiune
de cca. –0,7 V – care rezultă, de ex., atunci când tensiunea celulei fotovoltaice
umbrite este egală cu suma căderilor de tensiune pe celulele iradiate pl us tensiunea
diodei de bypass. Figura 4.26 arată caracteristica U–I pentru diode de bypass
conectate în paralel cu un număr diferit de celule fotovoltaice.
2
Figura 4.26: Modul cu diodă bypass, E = 1 kW/m , T = 300 K – după [4.24].
Figura 4.27 arată puterea electrică a modulului prevăzut cu două diode de
bypass în paralel cu 18 celule fotovoltaice, pentru diferite condiţii de umbrire: o
celulă este supusă la două grade de umbrire diferite, pentru E = 0,574kW/m2, la T
= 300 K.
Figura 4.27: Modul cu 36 de celule, cu două diode de bypass – după [4.24].
4.6.2 Date tehnice pentru module solare

Tabelul 4.2 prezintă, comparativ, date de catalog pentru module solare cu
celule monocristaline, policristaline şi amorfe. Celulele sunt conectate în serie, iar
datele corespund condiţiilor de test standard. Eficienţa modulelor cu diode bypass
este de 13.5% faţă de 18%, eficienţa unei celule individuale.
Tabelul 4.2: D ate tehnice pentru câtvea module fotovoltaice [4.2 4].
SM 55 BP 585 NT51 A85E50- UPM 880 ST 40
ALF
Producător — Siemens BP Solar Sharp ASE Unisolar Siemens
Numărul de celule — 36 (3×12) 36 (4×9) 36 (4×9) 36 (4×9) — —
Tipul celulelor — Si-mono Si-mono Si-mono Si-poli Si-a SiC
Puterea max., PPPM W 55 85 85.5 50 22 38
Curent la PPM, IPPM A 3.15 4.72 4.91 2.9 1.4 2.29
Tens. la PPM, UPPM V 17.4 18.0 17.4 17.2 15.6 16.6
Curent de sc., ISC A 3.45 5.00 5.5 3.2 1.8 2.59
Tens. în gol, UOC V 21.7 22.03 22.0 20.7 22.0 22.2
Coef. de temp., αISC %/ºC +0.04 +0.03 +0.05 +0.09 — +0.01
Coef. de temp., αUOC %/ºC –0.34 –0.34 –0.35 –0.38 — –0.60
Eficienţa celulei % — — –0.53 –0.47 — —
Eficienţa nodulului % 12.9 13.5 13.4 11.5 5.4 8.9
Lungime mm 1293 1188 1200 965 1194 1293
Lăţime mm 329 530 530 452 343 329
Greutate kg 5.5 7.5 8.5 6.1 3.6 7.0
Diode de bypass — 2 2 36 2 13 1
4.7 Funcţi onarea generatoarelor solare în s arcină

4.7.1 Sarcin a rezistivă
Cea mai simplă s arcină pentru modulele fotovoltaice este reziste nţa electrică
(liniară), a cărei caract ersitică de funcţionare este o dreaptă. Punctul de funcţionare
se poate determina gra fic, intersectând cracteristicile de sarcină ale generatorului
fotovoltaic şi sarcinii, I  U R (Figura 4.28).
b. Intersecţia caracteristicilor generator/sarcină – după

a.Circuitul electric.
[4.24].
Figura 4 .28: Generator fotovoltaic cu sarcină rezistivă.
4.7.2 Conve rtoare curent continuu – curent continuu

Puterea furnizată de modulul solar poate fi crescut ă dacă între generator şi
sarcina rezistivă se introduce un convertor CC–CC (Figura 4.29).Tensiuunea dată de
convertor este diferită de aceea a generatorului.
Puterea furnizată de modul creşte la iradianţe mai mari dacă generratorul solar
funcţionează la tensiu ne constantă. Puterea creşte încă mai mult dacă tensiunea
generatorului solar variază cu temperatura (dacă tensiunea creşte cu scăderea
temperaturii).
Figura 4.29: Gene rator fotovoltaic cu sarcină rezistivă şi convertor CC-CC.

Generatoarele CC–CC de calitate au randamente mai mari de 90%, doar o
mică parte a puterii generate este disipată sub formă de căldură:
PUI U I  P .
1 1 1 2 2 2
4.7.3 Conve rtoare de tip buck

≈ Dacă tensiunea în sarcină este întotdeauna mai mică decât tensiunea
generatorului solar, atunci convertorul este de tip “buck” (Figura 4.30).
a.Sarcină rezistivă. b.Tensiunea şi curentul.

Figura 4.30: Generat or fotovoltaic cu sarcină rezistivă şi convertor CC–CC buck.
Căderea de teniune pe inductivitatea L este uL  L di2 dt , iar căderea de
tesiune în sarcină, în raport cu intervalul on-off (tS) este
≈
 uD − u L = U − u L , daca u L >0, pentru 0 ≤ t ≤ t E

,
 1
=
u2  (4-43)
 uD − uL ≈ uL , daca uL <0, pentru tE ≤ t ≤ tE + tA

astfel încât tensiunea m edie pe perioadă în sarcină asigurată de convertor este
u D = U1 t E tC  = U1δ , (4-44)
unde δ este durata ciclu lui de lucru.
Curentul în sarcină, i2, este

I −t τ
i =  N −  I N − I min e , pentru 0 ≤ t ≤ t E , (4-45)
− t −T  τ
2  I m ax e E , pentru t E ≤ t ≤ tC .
Ţinând seama că IN = U 1/R, τ = L/R, ec. (4.45) se poate rescrie
 −tA τ
I −I ⋅ 1− e ⋅ e− t τ , pentru 0 ≤ t ≤ t ,
 N N 1− e
−t
C
τ
E
(4-46)
i2
=
I
 ⋅
1−e
−t τ
E
⋅e (
−t−t
E )
τ
, pentru t ≤t≤t ,
 N − tC τ E C
 1− e
iar curentul mediu, pe perioadă, în sarcină este
I 2,med = I N t E tC  = I N δ . (4-47)
Pentru netezirea tensiunii în sarcină se pot conecta capacităţi în paralel cu

generatorul solar şi cu circuitul de sarcină.
4.7.4 Convertoare de tip boost

Convertoarele bo ost(Figura 4.31) sunt adecvate aplicaţiilor cu tensiuni mai
ridicate decât tensiunil e surselor.
Figura 4.31: Generator fotovoltaic cu sarcină rezistivă şi convertor boost.

Tensiunea în sarccină este, în acest caz, U2 = U1tS/tA. Inductivitatea, L, şi
capacitatea, C, sunt dimensionate astfel încât L = U 1 1 − U1 U 2 tS 2I2,lim,
C =t I
2 S 2, lim U2 – aici, I2,lim este curentul minim, limită, iar ∆U2 estte fluctuaţia
maximă admisibilă a tensiunii în sarcină.
4.7.5 Alte co nvertoare de tip curent continuu – cu rent

€
contin uu
Convertorul buck-bo ost(Figura 4.32)
Figura 4.32: Generator fotovoltaic cu sarcină rezistivă şi convertor buc k-boost.

Tensiunea în sarcină este în acest caz U2 = –U1tE/tA.
Convertorul fly-back (Figura 4.33)
Figura 4.33: Gener ator fotovoltaic cu sarcină rezistivă şi convertor fl y-back.

Tensiunea în sarccină este, în acest caz, U2 = U1(tE/tA)(1/w), unde w este
raportul de transformare.
Convertorul push-pu ll
Figura 4.34: Convertor push-pull.

Pentru aplicaţii la puteri mai mari se folosesc convertoare dublă alternanţă, de
tippush-pull (Figura 4.34), care utilizează mai multe comutatoare.
4.7.6 Maximizarea randamentului conversiei fotovoltaice.

Tracki ngul solar
Orientarea panourilor solare sau trackingul punctului de pute re maxima
(TPPM) are o importanţă specială în creşterea performanţelor co nvertoarelor
fotovoltaice. Datorită caracteristicilor puternic neliniare ale panourilor fotovoltaice,
asigurarea iluminării optime devine importantă pentru panourile de dimensiuni
mici şi medii: în funcţi e de poziţia geografică şi de condiţiile meteo, ea poate
aduce o creştere de 15-100% a puterii electrice livrate în zilele de vară.
Un TPPMconţine un convertor static CC/CA/CC, care permite su pravegherea
încărcării acumulatorilor. El asigură o tensiunede încărcare corespunzătoare
indiferent de valoarea tensiunii date de panou, care este în multe cazuri mai mică
decat cea nominală, m ăsurată în condiţii optime de iluminare şi încălzire, la un
curent dat. Este posibil ca, în absenţa TPPM, bateria de acumulatori conectată la
sistemul fotovoltaic să nu se încarce niciodată la tensiunea nominală, deoarece nu
poate fi atinsă tensiun ea necesară încărcării lor dacă condiţiile de iluminare şi
temperatură nu sunt cel e pentru care puterea nominală a fost evaluată.
Utilizarea unuiTP PM şi a unui senzor pentru nivelul de încarcare a bateriilor
pot contribui la reduc erea curentului şi creşterea tensiunii în mod corespunzător
[4.25]. Câştigul de pu tere poate ajunge la aprox. 20-45%, iarna în condiţii de
subiluminare accentuată, respectiv aprox. 10% vara. Valorile reale ale creşterii
performanţei variază î n funcţie de nivelul de încarcare a bateriei, de temperatură,
iluminare, precum şi de alţi factori.
Figura 4.35: Traiectoria solară pentru Bucureşti, Romania.

Figura 4-35 [4.2 5] arată traiectoria soarelui pe cerul de vară în zona
Bucureştiului. Banda galbenă reprezintă numărul de ore de iluminare , iar liniile
extreme reprezintă trai ectoriile soarelui la solstiţiu şi echinocţiu.
Pentru estimarea pierderile unui sistem fotovoltaic fix, fără tracki ng, pentru o
latitudine dată, se trasează o dreaptă tangentă la curba traiectoriei solare, pentru
fiecare dată calendaristică de interes; aria de sub grafic este proporţională cu totalul
pierderilor produse pri n nealiniere.
Principalele tipuri de trackere solare sunt cele mecanice, mobile, cu una sau doua
axe, şi cele electronice, fixe, de tip TPPM. Cele două metode de t racking pot beneficia
de o impleme ntare computerizată care creşte simţitor fiabilitateaTPPM, le reduce
complexitatea, ş i contribuie la menţinerea costurilor în limite acc eptabile.
Construcţiile TPPMclasice, cu regulatoare, sunt relativ scumpe şi nu foarte
fiabile.Odată însă cu apariţia unor module multifuncţionale ieftine şi uşor
configurabile, pot fi te state şi realizate diferite schemeTPPMcare pot fi comandate
cu un calculator indust rial, sau chiar cu un PC, pot fi monitorizate în tim p.
BIBLIOGRAFIE
[4.1] http://en.wikipedia.org/wiki/Beer–Lambert_law
[4.2] Niels Bohr, On the Constitution of Atoms and Molecules (Part
1 of 3), în Philosophical Magazine, v. 26, pag. 1-25, 1913.
[4.3] E. H. Wichmann: Cursul de fizică Berkeley-Fizica cuantică, v.
IV, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983.
[4.4] http://www.energienucleara.go.ro/cap_03.htm
[4.5] A. A. Balandin, K. L. Wang (2006), Handbook of Semiconductor
Nanostructures and Nanodevices (5-Volume Set), American
Scientific Publishers ISBN 1-58883-073-X.
[4.6] http://videos.howstuffworks.com/hsw/17448-physics-
applications-of-the-photoelectric-effect-video.htm, Physics:
Applications of the Photoelectric Effect, at HowStuffWorks,
2010.
[4.7] Sandia Laboratories:
http://photovoltaics.sandia.gov/docs/PVFEffIntroduction.htm
[4.8] http://en.wikipedia.org/wiki/P-n_junction
[4.9] H. Field, “Solar Cell Spectral Response Measurement Errors
Related to Spectral Band Width and Chopped Light Waveform”,
th
26 IEEE Photovoltaic Specialists Conference, September 29
October 3, 1997, Anaheim, California,National Renewable
Energy Laboratory.
[4.10] http://en.wikipedia.org/wiki/Silicon
[4.11] http://www.tf.uni-
kiel.de/matwis/amat/elmat_en/kap_6/advanced/t6_1_3.html
[4.12] T.F. Ciszek, M.R. Page, T.H. Wang, and J.A. Casey, Float-Zone
and Czochralski Crystal Growth and Diagnostic Solar Cell
th
Evaluation of a New Solar-Grade Feedstock Source, 29 IEEE
PV Specialists Conference, New Orleans, Louisiana, May 20-24,
2002.
[4.13] http://solar.sanyo.com/hit.html
[4.14] N. Gupta, G. F. Alapatt, R. Podila, R. Singh, K.F. Poole, (2009).
ProspectsofNanostructure-BasedSolar Cellsfor
Manufacturing Future Generations of Photovoltaic Modules,

International Journal of Photoenergy2009:
http://dx.doi.org/10.1155%2F2009%2F154059
[4.15] http://www.udel.edu/PR/UDaily/2008/jul/solar072307.html
[4.16] Fraunhofer Institut Solare Energiesysteme, Freiburg January 14,
2009 No. 01/09, Page 1 Press Release: World Record: 41.1%
efficiency reached for multi-junction solar cells at Fraunhofer
ISE
[4.17] National Renewable Energy Laboratory, http://www.nrel.gov/
[4.18] Laser technology for photovoltaics manufacturing, Advanced
Manufacturing Technology 30.4 (April 15, 2009). Bentley
Upper School Library (BAISL):
http://find.galegroup.com/gtx/start.do?prodId=EAIM
[4.19] A. Blakers, K. Weber, The Energy Intensity of Photovoltaic
Systems, Centre for Sustainable Energy Systems, Australian
National University, 2000,
http://www.ecotopia.com/apollo2/pvepbtoz.htm
[4.20] E. A. Alsema, M. J. de Wild-Scholten, V. M. Fthenakis,
Environmental impacts of PV electricity generation - a
st
critical comparison of energy supply options, 21
European Photovoltaic Solar Energy Conference and
Exhibition, Dresden, Germany, 4–8 September 2006.
[4.21] J. Pearce, A. Lau, “Net Energy Analysis For Sustainable Energy
Production From Silicon Based Solar Cells”, Proc. of American
Soc. of Mechanical Engineers Solar 2002: Sunrise on the
Reliable Energy Economy, ed. R. Campbell-Howe, 2002.
[4.22] U.S. Department of Energy: Net Metering Policies Energy
Efficiency & Renewable energy, The green power
network, Green power markets, Net metering policies.
http://apps3.eere.energy.gov/greenpower/markets/netmetering.s
html
[4.23] U.S. Climate Change Technology Program – Technology
Options for the Near and Long Term, November
2003:1.3.2 Transmission and distribution technologies.
[4.24] V. Quaschning, Understanding renewable energy
systems, Earthscan, London, Sterling, VA, 2006.
[4.25] M.A. Panaot, Sisteme de monitorizare computerizată

în conversia energiei, Teză de Doctorat, UPB, 2009.
[4.26] H. Field, “Solar cell spectral response measurement errors
related to spectral band width and chopped light waveform”,
th
26 IEEE Photovoltaic Specialists Conference,
September 29B October 3, 1997, Anaheim, California.
[4.27] W.H., Kemp, The Renewable energy handbook, Aztext Press,
2005.
Capitolul 5
Valorificarea energetică a biomasei
5.1 Biomasa. Definiţie şi importanţă

Cândva un substantiv comun utilizat pentru a denumi într-un sens larg toate
produsele vegetale, biomasa a devenit în ultimii ani un concept ce integrează atât
plantele şi deşeurile celulozice cât mai ales accepţiunea de sursă regenerabilă de
energie pe care acestea o constitue. Astfel, prin extensie, biomasei i se pot asocia
reziduuri animale, deșeuri industriale, fracţia biodegradabilă din deşeurile
municipale etc.
Constituind rezultatul procesele de bioconversie a energiei solare şi a
carbonului liber în celule, la nivelul mecanismelor moleculare şi submoleculare,
biomasa reprezintă o sursă regenerabilă integrată în lanţul de conversie a
carbonului din cadrul proceselor antropice. Utilizată de la incepul existentei umane
ca sursa de caldură, biomasa a intrat în aplicatiile energetice odată cu epoca
industrializarii. Costurile relativ ridicate de producere a energiei electrice din
biomasă s-au diminuat progresiv odată cu creşterea preţurilor la produsele
petroliere, apariția taxelor de poluare și a normativelor pentru ”energia verde”.
Pe durata perioadei petrolului ieftin, sfârşită in anii 70, biomasa ca resursă
energetică a fost în plan secund. În prezent, biomasa este considerată una din
principalele surse de energie regenerabilă ale viitorului, datorită marelui său
potenţial şi diferitelor efecte pozitive conexe pe plan social şi asupra mediului
înconjurător.
Chiar dacă prin ardere biomasa produce CO 2, amprenta acestuia asupra
mediului este redusă prin absorbția parțială a gazului pe durata creşterii masei
lemnoase. În acelaşi timp aceste tehnologii nu produc deşeuri periculoase, iar
dezafectarea lor la sfârşitul duratei de utilizare este relativ simplă. Astfel, utilizarea
biomasei oferă avantaje majore privind protecția mediului prin reducerea efectului
de seră, pe durata creșterii ei biomasa absorbind din atmosferă cantități de dioxid
de carbon considerate de unii specialiști cvasi echivalente cu cele eliberate prin
arderea ei. De asemenea, se reduce substanțial emisia de dioxid de sulf datorită
conținutului extrem de redus de sulf din biomasă comparativ cu cel al
combustibililor fosili. Din această cauză se poate afirma că, în ceea ce priveşte
fenomenul de încălzire globală, contribuţia biomasei tinde către zero.
Chiar dacă numai un procent foarte mic din energia solară care ajunge pe
Pământ este fixată de materia organică, aceasta echivalează cu o cantitate de opt ori
mai mare decât consumul total curent de energie primară. Numai un procent foarte
mic din această energie este acumulat în combustibili fosili (turba, hidrocarburi).
Biomasa are ponderea cea mai mare dintre sursele regenerabile de energie utilizate,
atât la nivel mondial (cca. 80%) cât si la nivel european (cca. 66%). Unele
companii de utilităţi şi de producere de energie, cu centrale pe bază de cărbune, au
constatat că înlocuirea unei părţi de cărbune cu biomasă reprezintă o opţiune ieftină

pentru reducerea emisiilor.
5.2 Potenţialul şi valorificarea biomasei. Situația la

nivel internațional
Potrivit O.N.U., consumul de energie provenită din biomasă a fost în anul
1990 de aproape 6,7 % din totalul consumului de energie primară. Pentru anul
2000, datele obținute de Agenția Internațional ă pentru Energie (A.I.E.), dintr-un
sondaj realizat în 133 de țări, indic ă faptul că energia obținută din biomasă
reprezintă 11 % din totalul consumului de energieprimară[5.1].
Obiectivul strategic propus în Cartea Albă a Uniunii Europene pentru o
Strategie Comunitară a constat în creșterea rapidăa aportului surselor regenerabile
de energie al țărilor membre ale Uniunii Europene, care au ajuns de la 6 % în anul
1995 la 12 % în anul 2010, din consumul total de resurse primare, respectiv în
unități fizice de la 74,3 mil. t.e.p. la 182 mil. t.e.p.
În consumul curent de biomasă în România, biomasa este folosită pentru:
0 cazane industriale de abur sau apă fierbinte pentru încălzire industrială,
cu combustibil pe bază de lemn,
1 cazane de apă caldă, cu o putere instalată între 0,7 MW şi 7,0 MW
pentru încălzire urbană (cu combustibil pe bază de lemn),
2 sobe, cuptoare şi altele cu lemne şi/sau deşeuri agricole, pentru
încălzirea locuinţelor individuale şi prepararea hranei.
În ultimul deceniu consumul total de biomasă înregistrează o tendinţă de
diminuare lentă datorită, între altele, extinderii reţelei de distribuţie de gaze
naturale şi GPL.
În Tabelul 5.1 se prezintă repartiția consumului de biomasă pe plan mondial
in anul 2005 [5.1]:
Tabelul 5.1: Consumul de biomasă pe plan mondial
Regiune Ponderea biomasei in asigurarea
(zonă) necesarului energetic
[%]
- America de Nord 3,9
- America de Sud 17,7
- Europa 3,3
- CSI 1,1
- Africa 41,7
- Orientul Apropiat 1,6
- Orientul Îndepărtat 19,4
- Oceania 5,1
TOTAL 10,5
În ceea ce priveşte asigurarea necesarului energetic în Europa anului 2005 se
constată următoarea situaţie prezentată în Tabelul 5.2:
Valorificarea energetică a biomasei 323
Tabelul 5.2: Cota de participare a biomasei la asigurarea nevoilor energetice

Cota de participare a biomasei la asigurarea Număr de ţări
nevoilor energetice
1– 5% 19
5– 7% 4
7–10% 4
11– 20% 2
Peste 20% 1
Cota medie 3,3%
În Europa ponderea majoritară a biomasei în producerea de energie se regăse

ște în: Suedia 17,9%, Finlanda 20,4%, în timp ce Franţa are 4,5%, Germania 2,5%,
Italia 4,9%, iar în România 7,9% [5.1].
Cu privire la aportul, pe tipuri de biomasă, pentru acoperirea consumului de
energie se poate constata că ponderea cea mai mare o are biomasa vegetală (în
proporţie de 59% în Germania, 78 – 80% în SUA, respectiv Franţa) iar cea mai
mica biogazul, în proporţie de 2 – 6% [5.1].
Preţul ridicat al petrolului face ca ţările puternic industrializate să fie din nou
interesate de „lemnul de foc”. De exemplu, aproape jumătate din casele din statul
Vermont – SUA sunt încălzite cu lemn [5.2].
5.3 Clasificarea biomasei

5.3.1 Surse și tipuri de biomasă
Cercetătorii caracterizează în diferite moduri numeroasele tipuri de biomasă,
dar cei mai mulţi sunt de acord cu clasificarea acesteia în patru mari categorii:
0 biomasă lemnoasă;
1 biomasă agricolă;
2 biomasă special cultivată pentru scopuri energetice;
3 alte tipuri de biomasă - deșeuri din industria zootehnică (dejecții
animale) - deșeuri combustibile nepericuloase (urbane, industriale).
Biomasa lemnoasă este una din tipurile cele mai utilizate ale biomasei ea
fiind împărțită în patru mari categorii:
0 reziduurile lemnoase;
1 deșeurile forestiere;
2 deșeuri lemnoase urbane;
3 biomasă rezultată din curățarea copacilor.
Reziduurile lemnoase din industria hârtiei şi de prelucrare a lemnului sunt
de obicei curate şi pot fi folosite drept combustibil pentru diferite sisteme
energetice pe bază de biomasă.
Deşeurile forestiere includ deşeuri care nu mai pot fi folosite, copaci uscaţi,
copaci ce nu corespund standardelor comerciale şi alţi copaci care nu pot fi
comercializaţi şi trebuie tăiaţi pentru a curăţa pădurea. Unele specii de plante
energetice fac parte de asemenea din categoria biomasei lemnoase, acestea fiind de
exemplu copaci cu creștererapidă. Perioada de recoltare a unor astfel de plante

variază între 3 şi 10 ani în funcţie de specia copacului, iar perioada între două
plantări poate fi chiar mai mare de 20 de ani. Salcia este un exemplu de plantă
pentru o rotaţie scurtă a plantaţiei (RSP) care poate fi recoltată la fiecare 2-5 ani
comparativ cu o perioadă de 20-25 de ani (plantă de lungă durată). Alte specii cu
creştere rapidă sunt: plopul hibrid, salixul, şi eucaliptul.
Curăţarea copacilor sau deșeuri din parcuri și grădini este o altă sursă de
deşeuri lemnoase care este foarte puțin valorificată.
Biomasa agricolă este cantitativ apreciabil mai multă decât biomasa
lemnoasă. În cadrul acesteia, tipurile cele mai utilizate curent în scopuri energetice,
sunt: paiele; tulpini şi ştiuleţi de porumb; corzi de viţă de vie; puzderii de in şi
cânepă; plantele agricole; floarea soarelui si soia; biomasa din fructe și semințe.
Spre deosebire de biomasa lemnoasă, biomasa agricolă are un conţinut de cenuşă
de circa 5%.
Paiele au caracteristici energetice buna, de aceea sunt acceptabile pentru a fi
folosite în scopuri energetice. De exemplu, porumbul poate genera peste trei ori
cantitatea de deşeuri disponibilă la momentul actual din toate formele de deşeuri
lemnoase (excluzând deşeurile forestiere). Uneori cantităţile mari de clor conținut,
în special în zonele costiere, pot conduce la coroziunea recuperatoarelor de căldură
din centrale.
Biomasă din fructe şi seminţe. În această categorie sunt incluse un număr de
produse reziduale ce provin din agricultură. De exemplu, cojile de orez sunt un
reziduu provenit din prelucrarea orezului (aproximativ 20% din orez o reprezintă
coaja). În această categorie mai pot fi incluse şi unele deşeuri solide din industria
alimentară, cum ar fi cojile sau resturile de fructe şi legume, sâmburi proveni ţi de
la producerea uleiului de măsline, piersici, caise etc. La fel, reziduurile din
industria de producere a uleiului, sfecla şi rapiţa constituie biomasă ce poate fi
valorificată energetic.
Biomasa special cultivată pentru scopuri energetice
În această categorie intră biomasa produs ă prin cultivarea specială de plante,
utilizate drept combustibil pentru generarea de energie electrică; astfel de plante se
mai numesc “plante energetice”. Au fost dezvoltate, în acest sens, mai multe specii
de plante special pentru producerea de combustibil. Unele specii de plante
energetice aparţin categoriei biomasei din plante (paie de grâu, coceni de porumb,
floarea soarelui, sorg zaharat) și sunt selectate ca să crească rapid, să fie rezistente
la secetă şi la dăunători iar după recoltare să fie competitive pentru a fi folosite în
calitate de combustibili[5.3]. Plantele energetice pot fi cultivate pe terenuri agricole
care nu sunt folosite în agricultură (de obicei terenuri care sunt scoase din circuit
din diverse motive sau terenuri considerate nepotrivite pentru cultivarea plantelor
alimentare). În comparaţie cu plantele agricole tradi ţionale, plantele energetice
necesită mai puţină îngrijire şi mai puţine îngrăşăminte minerale sau pesticide.
Alte tipuri de biomasă
Reziduurile (primare, secundare, terțiare) reprezintă o altă categorie de
biomasă. În dicţionarul limbii române, deşeul este definit: “parte dintr-o materie
primă sau dintr-un material ce rămâne în urma unui proces tehnologic de realizare a
unui anumit produs sau semifabricat, neputând fi utilizat în cursul aceluiaşi proces
tehnologic (deşeurile industriale), sau care rezultă din activităţi umane, casnice,
menajere (deşeuri neindustriale) [5.4]. Rudologia - ştiinţa deşeurilor - a introdus în
ultima perioadă noţiunea de deşeu ultim: deşeul rezultat sau nu din tratarea unui
deşeu, care în condiţiile tehnice şi economice prezente nu poate fi tratat în vederea
recuperării părţii valorizabile sau a reducerii caracterului său poluant [5.4].
Reziduurile primare sunt produse din plante sau din produse forestiere. Acest
tip de biomasă este disponibil “în câmp” şi trebuie colectată pentru utilizarea
ulterioară. Reziduurile secundare sunt produse la prelucrarea biomasei pentru
producerea produselor alimentare şi pentru producerea altor produse finite din
lemn. Sunt disponibile în industria alimentară, fabrici de producere a hârtiei, etc.
Reziduurile terţiare rezultă în urma utilizării biomasei. Aici sunt incluse
diferite deşeuri, (care difer ă din punct de vedere al fracţiei organice conţinute)
precum: deşeurile menajere (Cantitatea rezultată în condiţiile din România este de
0.8-1.5 kg/persoană/zi, iar ponderea materiilor organice în deşeurile urbane este de
40-50%), deşeurile lemnoase, nămoluri din tratarea apelor uzate, etc.
Industria alimentară produce o mare cantitate de reziduuri şi produse
secundare care pot fi folosite ca sursă energetică. Deşeurile solide includ alimentele
care nu întrunesc condiţiile de calitate şi standardele necesare, reziduuri provenite
din filtrare şi resturi. Deşeurile lichide conţin zahăr, amidon şi alte materii organice
dizolvate sau în stare solidă, dar într-o formă destul de diluată. Aceste de şeuri de
obicei sunt depozitate sau aruncate la gropile de gunoi, iar companiile plătesc
pentru aceste servicii.
Milioane de tone de deşeuri menajere sunt colectate în fiecare an şi majoritatea
dintre ele sunt aruncate la gropile de gunoi. Compoziţia deşeurilor solide urbane
variază în funcţie de locaţie şi de tipul serviciilor de colectare. Combustibilul
produs din prelucrarea deşeurilor solide urbane se numeşte Refuse Derived Fuel
(RDF) sau Solid Recovered Fuel (SRF). Definirea SRF propusă de comitetul de
standardizare CEN (TC343) este următoarea: “combustibilul produs din deşeuri
care nu sunt toxice pentru a fi utilizat în centralele de incinerare sau de co-
combustie”.
Materialele non-combustibile cum ar fi sticla şi metalele sunt în general
eliminate înainte de producerea RDF. Materialele reziduale sunt folosite ca atare,
sau sunt comprimate în brichete sau cărămizi. Instalaţiile pentru procesarea RDF
sunt de obicei situate aproape de sursa deşeurilor solide urbane, iar instalaţia de
incinerare a RDF poate fi amplasată în altă parte. Deoarece RDF are în compoziţia
sa nu numai biomasă puterea sa calorifică fiind influențată de celelalte componente,
de exemplu plasticul. RDF este o sursă regenerabilă datorita conţinutului de
biomasă.
Multe dintre deşeurile animale pot fi de asemenea folosite în calitate de sursă
de energie, cum ar fi dejecţiile de la porcine, păs ări şi vite. Aceste animale sunt
crescute în locuri speciale unde produc o cantitate mare de deşeuri pe o suprafaţă
mică. În trecut aceste deşeuri erau folosite în calitate de îngr ăşământ în agricultură,
dar introducerea normelor de protecţie a mediului impune un management şi un
control mai bun a acestor deşeuri [5.5].
Apele uzate sunt şi ele o sursă de energie similară cu cea provenită din
deşeurile animale, fiind deja analizat ă si aplicata în multe ţări de mult timp.
Energia poate fi extrasă din apele uzate folosind digestia anaerobă pentru a produce
biogazul.
Putem clasifica deşeurile fie în funcţie de natura lor (materialele din care sunt
formate), fie în funcţie de originea acestora (activităţile generatoare de deşeuri).
După natura lor deşeurile pot fi grupate în patru categorii :
0 Deşeuri menajere şi asimilate;
1 Deşeuri inerte;
2 Deşeuri speciale;
3 Deşeuri ultime.
Singurele valorificabile energetic sunt deşeurile menajere şi asimilate.
Aceste deşeuri cuprind atât deşeurile de menaj cât şi deşeurile industriale
banale (DIB) provenite de la întreprinderi. Acestea din urmă nu sunt toxice
şi prezintă caracteristici de fermentare [5.6].
Diferenţierea deşeurilor în funcţie de originea lor, permite localizarea
producătorul de de şeuri, identificarea responsabilul pentru eliminarea lor şi
identificarea tipurile de colectare şi valorificare.
Se disting astfel:
0 Deşeurile municipale;
1 Deşeurile din activităţi industriale şi comerciale;
2 Deşeurile din agricultură şi industrie alimentară;
3 Deşeurile din activitatea medicală;
4 Deşeurile nucleare.
Deşeurile municipale
Sunt formate în principal din:
0 Deşeurile menajere; se întâlnesc atât deşeurile provenite din activitatea
casnică, de grădinărit, de construcţii aferente gospodăriilor, aparate de
menaj scoase din uz etc.;
1 Deşeuri ale colectivităţilor: provenite din întreţinerea spaţiilor verzi
publice, operaţiuni de întreţinere a străzilor şi drumurilor (deşeuri
stradale);
2 Alte deşeuri din activităţile economice asimilabile deşeurilor menajere
cum ar fi: activităţile de artizanat şi comerţ, unităţilor de învăţământ,
baze sportive etc.
Deşeuri din activităţile industriale şi comerciale

Sunt cuprinse în această categorie toate deşeurile produse de întreprinderi de a

căror eliminare sunt direct răspunzătoare. Se disting în acest sens:
0 deşeurile inerte;
1 deşeurile industriale banale (DIB);
2 deşeurile industriale speciale.
Putem adăuga deasemenea şi deşeurile toxice în cantităţi dispersate (DTQD).
Acestea din urmă sunt deşeuri industriale speciale produse de întreprinderi,
artizani, agricultori, de laboratoare sau organizaţii de sănătate.
Deşeuri din agricultură şi industria alimentară
0 deşeuri asimilabile deşeurilor industriale speciale (DIS) cum ar fi
produsele fitosanitare (ierbicide, pesticide);
1 deşeuri agricole sau agroalimentare propriu-zise: sunt deşeuri organice
care necesită procedee de colectare şi tratamente particulare (dejecţii
animale, subproduse ale culturilor şi pădurilor, reziduuri din industria
alimentară, etc.);
Deşeuri din activitatea medicală
0 deşeuri spitaliceşti;
1 deşeuri provenite din cadrul organizaţiilor medicale (cabinete
particulare);
2 deşeuri ale laboratoarelor medicale şi ale laboratoarelor veterinare.
Deşeuri nucleare
Aceste deşeuri provin de la generatoarele de radia ţie X, de la sursele de
cobalt, cesium, de la clişeele provenite din unităţile medicale, etc.
5.3.2. Evaluarea producției. Potenţialul de biomasă lemnoasă

şi agricolă al României
Disponibilul de biomasă
a) Evaluarea fondului forestier
România dispune de un bogat fond forestier însumând cca. 6367 mii ha de
pădure, reprezentând cca. 27% din suprafaţa teritoriului naţional [5.7].
În Europa, după procentul din suprafaţa fondului forestier, România ocupă
locul al 8-lea, având în faţă ţări ca: Slovenia – 54,9%, Germania – 31%, Polonia –
29,4%, Franţa – 28%, Bielorusia – 38%, Bulgaria – 32,9% [5.1].
În general se consideră că, pentru asigurarea unui echilibru între nevoile
economiei unei ţări şi resursele forestiere ale acesteia, cota de pădure trebuie să fie
minimum 0,3 ha/locuitor. In Europa cota medie este de 0,5 ha/loc (exceptând Rusia
– 3,01 ha/loc.). România se situează cu 0,28 ha/locuitor sub media europeană.
Răspândirea fondului forestier la nivelul judeţelor este neuniformă, de la
judeţe foarte bogate în păduri (Suceava, Caraş-Severin, Neamţ, Bacău) până la
judeţe sărace (Constanţa, Brăila, Teleorman).
Structura pădurilor pe clasă de vârst ă se caracterizează printr-un excedent de
arboret tânăr (până la 40 ani) şi un deficit de arboret matur (peste 80 ani) din cauza
exploatărilor excesive din perioada 1949-1989, la care se adaugă şi abuzurile din

perioada de după 1990.
Volumul de lemn pe picior din fondul forestier naţional este de peste 1300
mil.m3, foioasele însumând 61% din volumul de lemn pe picior al pădurilor
României, iar răşinoasele 39%. Volumul mediu de lemn la hectar este de 218
m3/ha. Răşinoasele au un volum de 279m3/ha iar foioasele 216 m3/ha [5.1, 5.7].
0 Evaluarea biomasei recoltate şi identificarea deşeurilor
rezultate din procesele industriale
În urma analizei indicatorilor de bază ai fondului forestier, ţinându-se seama
de structurarea pe clase de vârstă a pădurilor, şi de gradul de accesibilitate scăzut,
pentru asigurarea unor recolte echilibrate se poate considera pentru anul 2007 o
cotă optimă de tăiere de 19 mil. mc/an [5.7]. Prin planul de recoltare se stabilesc
sortimentele care se obţin în urma operaţiunilor de exploatare, şi anume: volumul
total brut; produse principale; produse secundare; lemn gros; lemn subţire; coajă
etc.
În Tabelul 5.3se prezintă evaluarea cantitativă a biomasei forestiere
disponibile pentru a fi utilizată în scopuri energetice in Romania la nivelul anului
2010 [5.7].
Tabelul 5.3: Total biomasă forestieră care constituie resursă energetică
Nr. Biomasă forestieră Cantitate [mil.m3/an] Participaţie
crt. 2010 [%]
1. Exploatare forestieră 3,198 44,7
2. Prelucrare primară 3,245 45,4
3. Prelucrare secundară 0,703 9,9
Total 7,146 100
Se constată că biomasa rezultată din activitatea de exploatare constituie cca.

45% din total. O cantitate aproximativ egală cu 3,245 mil.mc/an rezultă din
activitatea de prelucrare primară a lemnului, din care, se considera că cca. 0,440
mil.mc/an (13%) din această resursă se valorifică tot ca lemn de foc pentru
populaţie, aceasta nefiind o utilizare eficientă, restul de 2,805 mil.mc/an (86,5%)
practic se aruncă aducând grave prejudicii mediului înconjurător.
Deşeurile rezultate din activitatea de prelucrare secundară, în cantitate de
0,703 mil. mc / an, reprezintă cca.10% din totalul resursei, din care cca. 0,500
mil.mc/an se folosesc în cadrul societăţilor comerciale respective drept combustibil
[5.7].
Prelucrarea primară a lemnului constituie obiect de activitate pentru 6600
întreprinderi, iar pentru prelucrarea secundară – cc.a 4000, deci un număr de
aproape 11.000 întreprinderi au ca obiect de activitate prelucrarea lemnului, ceea ce
conduce la un grad mare de dispersie a resursei în teritoriu [5.7].
Tabelul 5.4: Total biomasă forestieră care constituie sursă energetică disponibilă,
neutilizată în prezent [5.7]
Cantitate estimata
Nr.
Biomasă forestieră [mil.mc/an]
crt.
2010
1. Prelucrare primară 2,805
2. Prelucrare secundară 0,203
Total 3,008
c) Evaluarea disponibilului de biomasa agricola

Suprafaţa agricolă totală a României este de cca. 14.800 mii ha, din care cca.
9.420 mii ha suprafaţă arabilă, cca. 230 mii ha viţă de vie şi 227 mii ha livezi [5.7].
Caracteristic pentru perioada de tranziţie parcursă acum este că producţiile
agricole anuale sunt extrem de neuniforme depinzând de o serie de factori, dintre
care, numai câţiva, cum sunt condiţiile atmosferice sunt obiectivi. Evoluţia
producţiei agricole este prezentată în Tabelul 5.5 pentru sortimentele de la care
rezultă deşeuri utilizabile drept combustibil (cereale, in, cânepă, viţa de vie, etc.).
Tabelul 5.5: Evoluția producției agricole [5.7]
[Mii tone]
Anul 2010
2001 2002 2003
(estimat)
Cereale păioase 9.726,2 5.928,9 3.360,3 10.700
Porumb 9.119,2 8.399,2 9.577 9.577
Floarea soarelui 720,9 1.002,8 1.506,4 1.506
Plante textile 3,2 6,4 3,9 5.6
Aşa cum rezultă din Tabelul 5.5, producţiile agricole sunt extrem de
neuniforme. În consecinţă, pentru evaluarea disponibilului de biomasă s-a optat, ca
bază, pentru anul 2010 producţii cât mai apropiate de potenţialul agricol real.
Tipuri de biomasă
Pornind de la structura producţiei agricole este evident că şi structura resturilor
agricole este extrem de diversă. În principiu aproape toate resturile agricole
rezultate pot fi utilizate drept combustibil, însă considerând posibilităţile de
colectare şi balotare în vederea transportului, s-au luat în consideraţie numai
următoarele sortimente de resturi agricole:
0 paie
1 tulpini de porumb
2 ciocălăi de porumb
3 floarea soarelui – tulpini, capitel şi coji de seminţe
4 corzi de viţă de vie
5 puzderie de in şi cânepă
În categoria “paie” au fost incluse resturile rezultate în urma recoltării şi

tratării principalelor culturi de cereale păioase – grâu, secară, orz, ovăz. Producţia
totală de biomasă utilizată pentru combustibil la nivelul anului 2007 a fost [5.7]:
≈ paie 3.357 mii t/an
≈ tulpini de porumb şi ciocălăi de porumb 17.286 mii t/an
≈ floarea soarelui 7.530 mii t/an
≈ corzi de viţă de vie 255 mii t/an
≈ puzderie de in şi cânepă 5.590 mii t/an
Utilizarea actuală a resursei
Biomasa agricolă rezultată are în mod tradiţional trei posibilităţi de utilizare şi
anume:
0 reutilizare în agricultură (zootehnie)
1 materie primă în industria celulozei şi a plăcilor
2 combustibil
Ceea ce nu se consumă prin una din aceste forme este ars pe câmp, încorporat
în sol sau depozitat în vederea degradării biologice. În Tabelul 5.6 se prezintă
utilizarea diferitelor tipuri de biomasă.
Tabelul 5.6:Utilizarea diferitelor tipuri de biomasă[mii tone][5.7]
Combustibil Combustibil
Reutilizată
Nr. Materie consum în – potenţial
Tip de biomasă în
crt. primă gospodăria energetic
agricultură proprie disponibil
1. Paie 3.358 1.679 1.259 2.098
Tulpini + ciocălăi de
2. 9.098 910 5.186 12.100
porumb
Floarea soarelui –
3. tulpini, capitel şi coji - 1.506 3.765 3.765
de seminţe
Puzderii de in şi
4. - - - 5,590
cânepă
5. Corzi de viţă de vie - - - 255
Total 12.456 4.095 10.210 18.223,590
În zonele cu mult teren arabil biomasa poate juca un rol esenţial în producerea
de energie.
5.4 Compoziţie şi proprietăţi

5.4.1 Compoziţia fizico-chimică a biomasei
Biomasa este constituită în proporţie de 88 – 99,9 % din compuşi organici.

Dintre aceştia principalul este celuloza. Compoziţia tipică a speciilor de biomasă
este prezentată în Tabelul 5.7.
Celuloza, (C6H10O5)n, este un homopolimer linear cu un grad ridicat de
polimerizare (aproximativ 10000), formată de o catenă de glucoză, caracterizată de
legături de tip β. Legăturile de hidrogen, care stau la baza substanţei, conferă
celulozei o înaltă rezistenţă mecanică şi reduce insolubilitatea în majoritatea
solvenţilor [5.8, 5.9, 5.10].
În Figura 5.1. este prezentată structura moleculară a celulozei.
Figura 5.1: Structura moleculara a celulozei

Semiceluloza este un eteropolimer cu un grad de polimerizare mai mic de
200, constituit din catene mici de zahăr, foarte ramificate. Iar celuloza este o
componentă particulară[5.9, 5.10].
Din structura celulară a biomasei fac parte componentele anorganice şi
impurităţile. În esenţă sunt substanţe care se obţin din biomasă printr-un atac
chimic cu solvenţi care nu rup structura, generat pentru a se putea realiza
extragerea. Aceste substanţe sunt de diverse tipuri, în funcție de planta de la care
provin: răşini, cauciuc, grăsimi, zahăr şi altele. Extracţiile sunt principalele
responsabile de caracteristicile cromatice şi olfactive, care variază de la specie la
specie.
Componentele anorganice reprezintă un procent modest din compoziţia
globală: între 0,1 % şi 12 %. Ele pot fi întâlnite în cantităţi mari în biomasa de
origine forestieră sau în biomasa de cultură: paie şi cereale. După o combustie
totală, partea anorganică a biomasei este transformată în cenuşă. Dintre principalele
componente, un rol important îl au alcanii K, Si şi Mg, care influenţează formarea
cenuşii, ce pot fi regăsiţi în patul de combustie sub formă de aglomeraţii, sau sub
formă de emisie de particule volatile [5.10].
Tabelul 5.7: Analiza structurală a tipurilor de biomasă [5.9]

BIOMASA Celuloza Semiceluloza Lignina Inert
Lemn 44.6 31.8 19 4.6

Paie de grâu 48.9 27.3 16.4 7.4
Sansa 44.8 18.5 28 8.7
Resturi de
36.8 17.2 30.4 15.6
struguri
Resturi de
53.4 24.3 14.3 8
orez
Principalele proprietăţi luate în discuţie atunci când se analizează cel mai
potrivit tip de conversie pentru o anumită biomasă disponibilă, sunt:
0 conţinutul de umiditate;
1 puterea calorifică;
2 conţinutul de substanţe volatile;
3 conţinutul de cenuşă;
Atunci când se au în vedere procedeele de conversie ale biomasei, sunt
analizate toate cele cinci proprietăţi ale biomasei, enumerate mai sus prin aşa
numita analiza primara.
Importanţa altor proprietăţi ale combustibililor (cum ar fi conţinutul diferitor
elemente cum sunt azotul, sulful şi clorul şi a metalelor grele – Cd, Zn, Pb),
depinde de condiţiile specifice ale centralei în care acesta se foloseşte, de controlul
emisiilor etc. Determinarea lor se face prin analiza elementară (spectroscopie de
masă) iar pentru metalele grele prin spectrofotometrie.
5.4.2 Masa specifică
Există două tipuri de “densităţi” relevante pentru biomasa:
Densitatea particulelor - reprezintă densitatea materialului relevantă
pentru unele probleme de alimentare (de exemplu pentru echipamentele
pneumatice de transport și injecție în camera de combustie) şi probleme legate de
stocare. Densitatea particulelor poate fi variată numai prin producerea bio-
combustibililor comprimaţi (pelete, brichete) şi este folosită pentru a descrie
calitatea acestor produse. Indirect un produs lemnos derivat obţinut prin
aglomerarea si comprimarea particulelor de biomasă este caracterizat in mod
automat şi de o densitate de energie mai mare.
Densitatea volumică - este definită ca raportul masei materialului uscat la
volum şi este relevantă pentru volumul necesar pentru transport şi stocare. Ea este
de asemenea importantă pentru comerţ şi pentru livrare. Densitatea volumică poate
varia foarte mult în funcţie de umiditate. De aceea umiditatea totală trebuie
specificată atunci când combustibilul este cântărit. Biomasa este un produs omogen
în ceea ce privește unele proprietăţi în comparaţie cu cărbunele sau petrolul.
5.4.3 Umiditatea
Una dintre proprietăţile importante ale biomasei din punct de vedere al

procesului de combustie şi al proceselor de conversie termo-chimică este conţinutul
de umiditate, care influenţează conţinutul de energie (puterea calorifică) a
combustibilului. Conţinutul de umiditate al biomasei este dat de cantitatea de apă
din produs, exprimată în procente masice. La momentul actual sunt folosite două
metode (uscată şi umedă) pentru a exprima umiditatea totală.
Pentru majoritatea combustibililor se utilizează uscată. Aceasta datorită
faptului că diferite tipuri de biomasă au diferite conţinuturi de umidităţi, deoarece
umiditatea lemnului depinde de locul, de tipul şi de durata de stocare şi de
preparare a combustibilului. Umiditatea uscată raportează umiditatea la masa de
material uscat. Umiditatea umedă o raportează la masa totală a materialului. Ea
variază de la mai puțin de 10 % (produsele secundare din industria de prelucrare a
lemnului) până la 50 % (reziduuri forestiere). Conţinutul de umiditate este relevant
nu numai pentru puterea calorifică dar şi pentru condiţiile de stocare, temperatura
de combustie şi pentru cantitatea de gaze de ardere.
În cazul deșeurilor în amestecuri eterogene – de tip urban și asimilat - pe lângă
influenţa pe care o are asupra masei specifice, umiditatea are influenţă directă şi
asupra puterii calorifice şi a proceselor de fermentare, când acestea sunt destinate
formării compostului. Umiditatea este direct influenţată de clima regiunii
respective, fiind diferită de la un anotimp la altul [5.4]. În Tabelul 5.8sunt
prezentate valorile umidităţilor părţilor componente ale deşeurilor menajere.
Tabelul 5.8: Valorile pentru umiditate şi masă specifică a părţilor componente ale
deşeurilor menajere[5.4]
Componente Masa specifică [kg/m3] Umiditate [%]
Materie organică 290 70
Hârtie 89 6
Carton 50 5
Plastic 65 2
Textile 65 10
Cauciuc 130 2
Deşeuri verzi 100 60
Lemn 235 20
Sticlă 195 2
Aluminiu 160 2
Cenuşă 730 6
Moloz 1420 4
Umiditatea totală a deşeurilor se exprimă matematic prin formula:

Wh × (100− Wl )
Wt = Wr + [%], (5-1)
100
unde:
Wt – umiditatea totală a deşeurilor menajere, în %;

Wl – umiditatea liberă a deşeurilor menajere, în %;
Wh – umiditatea higroscopică a deşeurilor menajere, în %.
Umiditatea liberă este reprezentată de conţinutul de apă care se poate îndepărta
prin uscarea materialului cu viteză constantă egala cu viteza de evaporare
0 apei la suprafaţa materialului. Umiditatea higroscopică, reprezintă conţinutul de
apă se îndepărtează cu viteză descrescătoare şi cu un agent de uscare încălzit.
Umiditatea totală a deşeurilor menajere variază între 25 – 60 %, fiind mai mare
vara datorită procentului mare de vegetale. Umiditatea deşeurilor menajere
româneşti este între 49 – 52 % faţă de 25 – 30 % cât se înregistrează în alte ţăriUE
[5.4].
5.4.4 Dimensiuni și caracteristici mecanice (transport,
manevrabilitate, friabilitate, aglutinare)
Forma, mărimea și distribuţia particulelor de biomasă solidăsunt
caracteristici relevante pentru transportul şi managementul combustibilului la
centrală. În practică, forma şi mărimea variază foarte mult, de la particule mici la
bucăţi mari de lemn. Diferite forme necesită diferite echipamente specifice pentru
producerea, transportul, stocare, alimentarea şi combustia combustibilului [5.10].
Dimensiunile componentelor în amestecuri de deșeuri organice
Dimensiunile caracteristice ale componentelor pot fi definite, de la caz la caz,
prin relaţiile următoare [5.4]
Sc =l, (5-2)
Sc = (l + w) , (5-3)
S c = (l + w + h) , (5-4)
3
S c = (l × w)1 / 2 , (5-5)
S c = (l × w × h)1 / 3 , (5-6)
unde:
Sc – dimensiunea componentei, în mm;
l – lungime, în mm;
0 – lăţime, în mm;
h – înălţimea, în mm.
Caracteristicilede aglutinare sau friabilitate ale biomasei afectează în mod
direct atât transportul, manevrarea (încărcare-descărcare), sistemele de alimentare
ale instalațiilor și tipul de camere de ardere sau reactoare de conversie în
combustibili derivați. Similar, produșii de reacție condiționează la rândul lor

soluțiile tehnologice alese. Caracterul aglutinant al unui produs solid este dat de
tendința de aglomerare și compactare a particulelor constituente într-un bloc solid
cu rezistență mecanică crescută. Caracterul friabil reprezintă tendinţa de divizare în
particule constituente mai mici a produsului inițial sub acţiune mecanică.
Caracteristicile de aglutinare sau de friabilitate depind de structura fizică a
biomasei și de conținutul de umiditate [5.11].
5.4.5 Analiza elementară
Biomasa uscată are o compoziţie chimică elementară compusă din C, H, O, N
si inerte (CaO, SiO, K, Na). Este caracterizată printr-o concentraţia neglijabilă de
sulf, clor, fluor şi brom. În Tabelele 5.9 și 5.10 se prezintă compoziția elementară
pentru diferite tipuri de biomasă precum și pentru fracțiile componente ale
deșeurilor menajere.
Tabelul 5.9: Analiza chimică a diferitelor tipuri de biomasă [5.4]
BIOMASA C H O N Cenuşă
Lemn 46,4 5,9 47,6 0,08 0,45
Paie de grâu 43,6 6,2 49,9 0,3 5,5
Sansa 50,9 6,3 41,4 1,37 2,8
Resturi de
47,9 6,2 43,8 2,11 5,1
struguri
Resturi orez 40,3 5,7 53,7 0,3 15,3
Se observă ponderea mai mare a cenușii în cazul biomasei agricole în special

datorită fracției mai mari de lignină în structura acestor produse.
Tabelul 5.10:Compoziția elementară a deşeurilor menajere [5.4]
Component C H O N Cl S Umiditate Cenuşă Hi
[%] [%] [%] [%] [%] [%] [%] [%] KJ/kg
Carton 36,79 5,08 35,41 0,11 0,12 0,23 20 2,26 26 000
Hârtie 32,93 4,64 32,85 0,11 0,13 0,21 16 13,13 22 850
Plastic 56,43 7,79 8,05 0,85 3 0,29 15 8,59 48 400
Cauciuc 43,09 5,37 11,57 1,34 4,97 1,17 10 22,49 32 250
Lemn 41,20 5,03 34,55 0,24 0,09 0,07 16 2,82 29 000
Textile 37,23 5,02 27,11 3,11 0,27 0,28 25 1,98 27 600
Deşeuri de
23,29 2,93 17,54 0,89 0,13 0,15 45 10,07 16 750
grădină
Elemente
15,03 1,91 12,15 0,5 0,36 0,11 25 44,9 10 850
fine
5.4.6 Raportul Carbon / Azot (C/N), Carbon /

Hidrogen (C/H)
Raportul C/N reprezintă un parametru ce caracterizează capacitatea deşeurilor
organice de a se biodegrada. În cadrul compostării deşeurilor, acest parametru
permite măsurarea gradului de maturitate al compostului [5.4].
Raportul C/N se situează între următoarele limite [5.4]:
≈ Deşeu menajer proaspăt C/N = 20 – 35;
≈ Compost C/N = 10 – 25;
≈ Un bun compost C/N = 15 – 18;
≈ Un bun sol de cultură C/N = 10.
Raportul C/H reprezintă o informație esențială pentru alegerea procesului
optim de conversie în energie a biomasei și de asemenea pentru determinarea
factorului de emisie de CO2 raportat la unitatea de energie primară sau utilă. Pentru
biomasa lemnoasă acest raport are valori între 7,5 și 8,5. Pentru alte deșeuri
organice (zootehnice, industria alimentară) acest raport scade către 6,8 [5.11].
5.4.7 Puterea calorifică

Puterea calorifică inferioară a biomasei și deșeurilor se poate determina printr-
o serie de modalități experimentale sau prin calcul pe baza datelor din literatura de
specialitate (excepție făcând tipurile noi de biomasă utilizate și unele deșeuri pentru
care nu există date) [5.12].
0 Determinarea directă a puterii calorifice
Prin calcul pe baza compoziției elementare
Pe baza compoziției elementare determinate experimental sau din literatură și
utilizând diverse formule semi-empirice se pot determina atât puterea calorifică
inferioară cât și cea superioară [5.4]:
H i = 2,336 ×[145× C + 610× (H 2 − 1 × O 2 ) + 40 × S + 10 × N ] [kJ/kg] (5-7)

8
unde :
C, H, O, S şi N – reprezintă procentul gravimetric al acestor elemente chimice în
compoziţia produsului.
Puterea calorifică a biomasei lemnoase și agricole variază între 11000 kJ/kg și
17000 kJ/kg. Deșeurile menajere din România au o putere calorifică inferioară
cuprinsă între 2500 – 9000 kJ/kg funcție de mediul urban sau rural precum și
funcție de zonele urbane de colectare [5.11].
Pentru biomasa lemnoasă puterea calorifică superioară poate fi obţinută cu
ajutorul formulei lui Demirbas [5.15]:
H s = 0,335 × C + 0,145 × H − 0,154 × O2 − 0,145 × N [MJ/kg] (5-8)
Expresia puterii calorifice în funcţie de conţinutul de lemn pur a fost obiectul

analizei diverşilor autori. Demirbas propune următoarea relaţie, care arată cum
puterea calorifică a biomasei creşte odată cu mărirea conţinutului de lemn [L]:
H s = 0,0889 × L + 16,8218 [kJ/kg] (5-9)
Puterea calorifică poate fi scrisă şi sub formă procentual ă, în funcţie de masa
de substanțe volatile [MV] şi de carbonul fix [FC]. În acest caz, tot Demirbas, a
propus următoarea formulă:
H s = 0,312 × FC + 0,1534 × MV [MJ/kg] (5-10)
Alţi autori au sugerat o formulă de tipul:

H s = 0,3543 × FC + 0,1708 × MV [MJ/Kg] (5-11)
Aceste relaţii generale reproduc destul de bine valorile obţinute pe cale
experimentală, cu un coeficient de corecţie foarte aproape de unitate [5.15].
Prin măsurare directă cu ajutorul calorimetrului
Metoda se poate aplica produșilor omogeni ca structură și compoziție.
Procedeul constă în arderea în bomba calorimetrică a unui eșantion reprezentativ de
produs, prin care se obţine puterea calorific ă superioară (H s). Puterea calorifică
inferioară (Hi) se obţine printr-un coeficient de corecţie, calculat conform relaţiei :
H i = H s − 5,83 × W  × 4,18 kJ/kg, (5-12)
unde : Hi - puterea calorifică inferioară ;
Hs - puterea calorifică superioară ;
W - procentul de apă în greutatea materialului prelevat pentru probă. Procentul
de apă în greutatea materialului prelevat pentru probă se determină
astfel:
W = Wt + 9 × H [%] (5-13)
unde:
Wt - umiditatea totală (procentul masic al apei din
combustibil) ; H - procentul masic în hidrogen al
combustibilului.
În practică se utilizează formula aproximativă:
(5-14)
H i = [H s − 6 × (Wt + 9 × H )] × 4.18
[kJ/kg]
Această metodă precisă de determinare a puterii calorifice inferioare, are

dezavantajul de a fi făcută pe eşantioane mici. Din acest motiv, in cazul produselor
combustibile de tip amestec eterogen este imposibilă eșantionarea reprezentativă în
cantități de aproximativ 2g (masa admisă de creuzetul unui calorimetru). In acest
caz se optează pentru calculul puterii calorifice medii a produsului pe baza puterii
calorifice a constituenților. Această metodă permite calcularea rapidă a puterii
calorifice prin efectuarea mediei tuturor componenţilor deşeurilor menajere care
aduc aport caloric. De asemenea mai este necesară și analiza elementară a

eșantionului pentru determinarea conținutului de hidrogen [5.11, 5.12].
Cunoscând procentajele p1 ,p2 ,..., pn ale componenţilor deşeurilor menajere (p1
0resturi alimentare, p2 - hârtie, p3 - sticlă, etc.) şi puterile calorifice inferioare h 1, h2
, ..., hn ale acestora, se stabileşte puterea calorifică a deşeurilor menajere ca o medie
ponderată [5.13]:
H = 1× ( p × h + ...... + p × h ) − Wt × 600 × 4.18 [kJ/kg] (5-15)

i
100 11 n n
100
Această metodă destul de rapidă şi uşor de calculat, are dezavantajul unei
aproximaţii mari datorită variaţiei compoziţiei şi a puterii calorifice inferioare.
b) Metoda indirecta de determinare a puterii calorifice

Astfel de determinări se realizează în instala ţiile de incinerare, pe baza
căldurii recuperate şi a pierderilor în instalaţie. Gradul de precizie este redus.
Formula de calcul este următoarea:
Qr − Q p
Hi = kJ/kg (5-16)
G
unde : Hi - puterea calorifică inferioară, în kJ/kg;
Qr - cantitatea de căldură recuperată, în kJ;
Qp - cantitatea de căldură pierdută in proces, în kJ şi cuprinde:
0 căldura pierdută prin gazele de ardere evacuate la coş;
1 căldura pierdută prin arderea chimică incompletă;
2 căldura pierdută în zgură şi cenuşă;
3 căldura pierduta prin pereții instalației în mediul ambiant. G -
greutatea biomasei arse pe perioada efectuării măsurătorilor, în kg. Această
metodă are avantajul de a se aplica pe instalaţiile existente şi de a fi
foarte aproape de condiţiile de exploatare industrială. În schimb are dezavantajul de
a necesita măsurători complexe [5.4].
Conţinutul de energie
Pe baza puterii calorifice inferioare (PCI) se determină conținutul energetic
(densitate energetică) al biomasei. PCI pentru lemn scade de la aproximativ 18,5
MJ/kg la 7,1 MJ/kg cu creşterea umidităţii totale. Este important de menţionat că
PCI este zero când umiditatea totală depăşeşte 80%.În Tabelul 5.11 și
Tabelul 5.12 se prezintă principalele caracteristici și puterea calorifică inferioară
ale biomasei.
Tabelul 5.11: Caracteristici energetice ale biomasei comparativ cu petrolul şi

cărbunele [5.7]
Caracteristici /combustibil GJ/t toe/t kg/m3 GJ/m3 Volumul echivalent
al păcurii (m3)
Combustibil lichid 41,9 1,00 950 39,8 1,0
Cărbune 25,0 0,60 1000 25,0 1,6
Pelete 8% umiditate. 17,5 0,42 650 11,4 3,5
Buşteni (stocaţi, 50%) 9,5 0,23 600 5,7 7,0
Reziduuri lemnoase industriale 9,5 0,23 320 3,0 13,1
50% umiditate.
Reziduuri lemnoase industriale 15,2 0,36 210 3,2 12,5
20% umiditate.
Reziduuri lemnoase forestiere 13,3 0,32 250 3,3 12,0
moi 30% umiditate.
Reziduuri lemnoase forestiere 13,3 0,32 320 4,3 9,3
tari 30% umiditate.
Deşeuri lemnoase 15% 14,5 0,35 60 0,9 45,9
umiditate.
Deşeuri lemnoase mari 15% 14,5 0,35 140 2,0 19,7
umiditate.
Tabelul 5.12:Puterea calorifică inferioară a principalelor tipuri de biomasă[5.7]

Nr. PUTEREA MASA
crt. PRODUSUL UMIDITATEA CALORIFIFICĂ SPECIFICĂ
% kcal / kg kg / m3
37 2300 ÷ 2500 520
Lemn masiv
1. 15 4040 ÷ 4200 460
răşinoase
12 4500 ÷ 5000 450
37 1900 ÷ 2200 210
2. Aşchii 15 2800 ÷ 3000 400
12 3200 ÷ 3500 700
37 1800 ÷ 2000 260
3. Rumeguş 15 2600 ÷ 2800 350
12 3000 ÷ 3200 600
37 3000 ÷ 3500 234
Coajă de
4. 15 4200 ÷ 4500 700
răşinoase
12 4700 ÷ 5250 900
37 2900 ÷ 3200 82
5. Paie 15 3800 ÷ 4000 650
12 4500 ÷ 4750 800
37 2600 ÷ 2900 85
6. Stuf 15 3500 ÷ 3900 600
12 4300 ÷ 4500 700
Un hectar de teren produce între 6 şi 20 de tone de materie uscată pe an.
Această cifră este valabilă în cazul culturilor de arbori cu creştere rapidă (salcie,
plop), cu un ciclu de viaţă de 3 – 6 ani şi pentru condiţii extrem de favorabile (deci

rare). Un hectar de pădure din zonă temperată poate produce anual între 0,3 şi 10
tone de biomasă uscată pe hectar (pădure tânără). Această cantitate corespunde
unor 2 – 7 tep de energie termică produsă prin combustie directă (arderea
lemnului), cu o energie echivalentă de circa 0,3 / 0,5 tep pe tona de lemn uscat
(0,15 tep pe m3) [5.7].
5.4.8 Analiza primară (conținut volatile, carbon fix,

inerte)
Analiza primară a unui combustibil solid, în special de tip biomasă, furnizează
primele informații privind structura fizico-chimică a acestuia, puterea calorifică
inferioară aproximativă și capacitatea de a fi valorificat energetic prin diferite
procese adaptate particularităților sale.
Prin această analiză se determină conținutul (în fracții masice) de: apă,
volatile, carbon fix și inerte.
Analiza este compusă din 4 secvențe experimentale corespunzătoare fracțiilor
de determinat.
Umiditatea
Conținutul de apă de îmbibație se determină prin menținerea eșantionului la
102°C - 105°C timp de 24 ore [5.12].
Conţinutul de substanţe volatile
Se determină prin încălzire la 800°C timp de 40 min. a eșantionului în
atmosferă inertă (azot). În general biomasa are un conţinut mare de substanţe
volatile (până la 80%) în timp ce cărbunele are un conţinut mic (mai puţin de 20%)
[5.12].
Conţinutul de cenuşă
Componentul anorganic (cenuşa) poate fi exprimat în acelaşi fel ca şi
conţinutul de apă: raportat la masa iniţială, la masa uscată sau la suma substanţelor
combustibile. În general, conţinutul de cenuşă este raportat la masa uscată
Cantitatea de cenuşă reprezintă mai puţin de 1,5% în lemn, 5-10% în diferite
reziduuri agricole şi 30-40% în cojile cerealiere.
Cantitatea totală de cenuşă conţinută în biomasă se determină prin oxidarea
completă a produsului la 950°C [5.12].
Cantitatea totală de cenuşă depinde de tipul biomasei şi de impurităţi. Este
importantă în stabilirea puterii calorifice şi indică dacă biomasa este bună pentru a
fi utilizată în centralele cu combustie directă. Cantitatea totală de cenuşă
întotdeauna este măsurată in bază uscată.
Pentru anumiţi bio-combustibili temperatura de topire a cenuşii este de
asemenea un indicator foarte important mai ales pentru procesele termo-chimice,
deoarece temperatura înaltă de combustie poate conduce la topirea cenuşii şi la
formarea zgurii, ceea ce poate conduce la unele defecţiuni în funcţionarea
centralei şi la costuri ridicate de mentenanţă. O temperatură joasă de topire a
cenuşii este caracteristică pentru cele mai multe tipuri de biomasă din plante, pe
când biomasa lemnoasă de obicei nu este afectată de problemele legate de
temperatura de topire a cenuşii.
Conținutul de carbon fix
Se determină prin diferența între masa uscată a produsului, conținutul de inerte și
fracția de anorganic. Reprezintă carbonul rămas din matricea solidă a biomasei
[5.12].
5.4.9 Conţinutul de metale grele

O importanţă deosebită în valorificarea energetică a combustibililor asociați cu
biomasa – de tip deșeu - o constituie conţinutul în metale grele al acestora.
Metalele grele sunt extreme nocive având un impact negativ asupra mediului, din
care cauză se urmăreşte ca ponderea lor atât în deşeurile menajere cât şi în cea a
subproduselor lor cenuşă sau compost să fie cât mai mică.Se prezintă în Tabelul
5.13, originea metalelor grele în diverse tipuri de deșeuri şi distribuţia acestora
[5.4].
Tabelul 5.13: Originea metalelor grele în deșeuri
Principalele categorii de
Element deşeuri identificate că le
conţin
Plastic, carton,
Bor
necombustibile
Plastic, deşeuri fermentabile,
Cadmiu
combustibili, metale
Sticlă, metale,
Crom
plastic,necombustibile
Cobalt Plastic, hârtie, carton
Metale, deşeuri fermentabile,
Cupru
Plastic
Metale, plastic, sticlă,
Nichel
necombustibile
Magneziu Pile, metale, necombustibile
Deşeuri menajere speciale,
Mercur
deşeuri fermentabile, plastic
Metale, sticlă,
Plumb
necombustibile
Deşeuri menajere speciale,
Zinc
metale, necombustibile
0 atenţie deosebită se acordă deasemenea cantităţilor de gaze acide ce sunt
prezente în deşeuri cu rol în formarea acizilor precum : HCl, H 2SO4, etc ; cu un
impact negativ asupra mediului înconjurător. În Tabelul 5.14 este prezentată
distribuţia acestor gaze acide [5.4].
Tabelul 5.14: Distribuţia constituenţilor gazelor acide în deşeurile menajere [5.4]

Constituent al
Cl [%] S [%] Fl [%]
deşeului menajer
Deşeuri fermentabile 8 17 9
Hârtie 4 13 39
Carton 3 7 12
Textile 1 4 2
Textile sanitare <1 2 1
Plastic 74 9 12
Combustibile 6 5 4
Sticlă 1 3 4
Metale <1 <1 1
Necombustibile <1 37 15
Deşeuri menajere
<1 <1 <1
speciale
5.5 Procedee bio/fizico-chimice de conversie a

biomasei. Biocombustibili.
Biocombustibilii
Biocombustibilii, ca titulatură, reunesc totalitatea combustibililor obţinuţi din
biomasă și produse asimilate.
Bioetanolul este cel mai răspândit combustibil din clasa bio-combusitibililor
lichizi. Bioetanolul poate fi folosit în locul combustibililor bazaţi pe uleiuri
minerale, sau amestecat cu benzina. În cele mai multe cazuri bioetanolul este
amestecat cu izobutilena pentru a obţine nişte parametri mai buni pentru
combustibil (producere de Etil-tertio-butil-eter – sau ETBE). ETBE este preferat
pentru a creşte cifra octanică, înlocuind convenţionalul MTBE (metil-tertio-butil-
eter). ETBE este un bio-combustibil în comparaţie cu MTBE care este fabricat din
derivaţii ale uleiurilor minerale. Biodieselul este similar cu motorina obţinută din
petrol. El de obicei este produs din rapiţă, floarea soarelui sau soia, în funcţie de
zona geografică. Aceste seminţe conţin 44-50 % ulei, 85-92 % putând fi extras,
restul regăsindu-se în reziduuri. Uleiul esterificat din rapiţă se nume şte Metil Ester
din Rapiţă iar cel din soia Metil Ester din Soia. „Biodieselul verde” (uleiul vegetal
purificat) este mai ieftin decât Metil Esterul din Rapiţă şi pe baza lui se pot produce
mai multe feluri de diesel.
Biogazul(şi într-o măsură mai mică gazul de la gropile de gunoi – un gaz

bogat în metan) este foarte similar cu gazul natural, dar are un conţinut mai mic de
CH4 si de aceea şi o putere calorifică mai mică. Într-adevăr componentele
principale ale biogazului sunt CH4 50-65% şi CO2 25-40%, dar el conţine de
asemenea şi sulfuri, CO şi H 2. Puterea calorifică a biogazului depinde de
elementele non-combustibile (N, CO2). PCI mediu pentru biogaz este între 20-24
MJ/m3.
Deși gazul de sinteză este produsul rezultat în urma procesării termo-chimice a
unui combustibil solid sau lichid el face parte tot din categoria biocombustibililor și
îl amintim în această secțiune a capitolului. Conţinutul gazului de sinteză
(produs al gazeificării) depinde de tehnologia de gazeificare, compoziţia biomasei
şi de temperatura de proces. Gazul de sinteză de obicei conţine CO, CO 2, azot (N2),
CH4 şi hidrogen (H2). CO2 şi N2 sunt componente dezavantajoase din punct de
vedere al puterii calorifice deoarece ele nu ard. Puterea calorifică a gazului de
sinteză depinde de compoziţia lui. Puterea lui calorifică este de aproximativ 5-15
MJ/m3, mai mică decât cea a gazului natural [5.12].
Diferiţii combustibili gazoşi produşi din biomasă au o utilizare similară cu
biomasa solidă, dar caracteristicile diferă. Utilizarea locală pentru încălzire (prin
combustia directă) este cea mai economică soluţie deoarece gazul nu necesită
epurare.
În cazul producerii de energie electrică gazul trebuie să fie epurat (înlăturându-
se gudronul) pentru a asigura o operare sigură şi fezabilă a echipamentelor.
Procesul de gazeificare în pat fix cu o post-combustie ulterioară într-un motor cu
ardere internă sau o turbină cu gaze este specific alimentării descentralizate cu
energie electrică, iar tehnologia în pat fluidizat cu o post-combustie într-o turbină
cu gaze este folosita pentru producerea centralizată de energie (>1 MWe). O
eficienţă economică superioara a acestei tehnologii se poate atinge la capacităţi mai
mari de 5 MWe [5.12].
Biogazul poate fi direct utilizat pentru încălzire, dar în acelaşi timp poate fi
folosit în motoare cu ardere internă sau turbine cu gaze pentru producerea de
energie electrică. Cea mai utilizată solu ţie este folosirea lui într-un motor cu ardere
internă pentru producerea combinată de energie electrică şi căldură (cogenerare).
Ocazional este posibilă injectarea biogazului în conductele de gaz natural. În
acest caz procentul de CH 4 în biogaz trebuie s ă fie egal cu cel de CH 4 din gazul
natural. Aceasta se poate realiza cu tehnologii speciale de epurare care încă sunt
destul de scumpe şi de aceea nerecomandate [5.14].
Pentru a înlocui combustibilii clasici pentru transport au fost dezvoltate două
strategii care diferă în principal din punct de vedere al construcţiei motorului. O
abordare pe termen lung favorizează motoarele electrice acţionate cu pile de
combustie sau din baterii, care funcţionează fără să producă emisii. Celălalt
concept, care poate fi implementat într-un timp scurt, se bazează pe dezvoltarea
motoarelor care folosesc combustibili alternativi.
Combustibilii sintetici au practic aceleaşi caracteristici ca şi combustibilii
fosili şi pot fi folosiţi în motoare cu modificări destul de simple.
Pe lângă biometanul, care chimic este foarte similar cu gazul natural, bio-
combustibilii sunt sub formă lichidă şi de aceea sunt uşor de stocat si distribuit prin
reţelele existente de alimentare cu combustibil pentru autovehicule. Ei au o
densitate energetică similară cu combustibilii convenţionali şi de aceea nu introduc
restricţii pentru utilizarea autovehiculelor de capacităţi mari.
5.5.1 Procese de fermentare

Fermentarea cu generare de etanol / metanol
Fermentarea cu generarea de etanolreprezintă transformarea substanţelor
vegetale care conţin o cantitate suficientă de polimeri de zahăr, cum sunt amidonul
sau celuloza (porumbul, trestia de zahăr, sfecla de zahăr, porumbul energetic, etc.)
sau a plantelor cu un conţinut ridicat de celuloză. Pentru a extrage zahărul din
polimerii de zahăr aceştia trebuie să treac ă printr-un proces de hidroliză. Cu toate
acestea, unele plante, cum sunt trestia de zahăr, sfecla de zahăr conţin zahăr sub
formă de monomer, şi atunci nu este nevoie de hidroliză.
Produsul fermentaţiei, etanolul (denumit de asemenea etilglicol) este folosit
drept combustibil sau combustibil secundar. În Europa principalele culturi pentru
producerea bio-etanolului sunt culturile care conţin amidon (grâul) şi sfecla de
zahăr. Sfecla de zahăr se cultivă în majoritatea ţărilor UE-25, si poate produce cu
mult mai mult etanol la hectar decât grâul. Dezavantajul producerii de bio-etanol
este acela că resursele primare sunt importante şi pentru industria alimentară.
Principalele etape de producere a bio-etanolului sunt următoarele:
0 Măcinarea produselor agricole;
1 Prelucrarea termică a amidonului sau a suspensiilor de zahăr;
2 Fermentarea;
3 Distilarea;
4 Concentrarea alcoolului până la concentraţie de până la 95%;
5 Colectarea alcoolului de 95% prin dehidrare chimică sau prin filtrare cu
membrane.
Bioetanolul este cel mai răspândit biocombustibil din ziua de azi. Peste 10
milioane m3 de etanol se adaugă în benzină, anual, în lume, pentru a îmbunătăţii
performanţelor vehiculelor şi a reduce poluarea aerului. În multe oraşe se utilizează
etanolul ca aditiv în benzină, pentru a putea respecta standardele de calitate a
aerului. Vehiculele cu alimentare flexibilă, care pot folosi un amestec de benzină şi
etanol, denumit E85 (85% etanol şi 15% benzină), se găsesc acum pe piaţa
mondială, în număr de peste 4 milioane exemplare. Încă din anii 1980, în ţările cu
potenţial mare de biomasă ca: Brazilia, Thailanda, India, Filipine, Suedia, Franţa,
Polonia şi alte ţări s-a manifestat o preocupare deosebită pentru cercetarea şi
industrializarea procedeelor privind fabricarea etanolului.
În reacţiile de mai jos este ilustrată transformarea prin hidroliză în glucoză a

celulozei, urmată de fermentarea compuşilor rezultaţi şi transformarea acestora în
etanol, şi transformarea prin hidroliză în xiloză a hemicelulozei, urmată de
fermentarea compuşilor rezultaţi şi transformarea acestora în etanol.
În Figura 5.2 sunt prezentate diferite filiere de producere a bioetanolului:
Figura 5.2: Filiere de producere a bioetanolului şi biodieselului

Proprietăţi fizice ale bioetanolului
În Tabelul 5.15, se prezintă principalele proprietăţi ale bioetanolului, în
comparaţie cu cele ale benzinei şi combustibilului diesel [5.16].
Tabelul 5.15: Proprietățile bioetanolului
PROPRIETĂŢI ETANOL BENZINĂ DIESEL
Formula chimică C2H5OH - C10.8H18.7
Masa molară(g mol-1) 46.8 100-105 148.3
Densitatea 0.789 0.69-0.79 0.86
Temperatura de fierbere (C) 78.2 27-225
Temperatura de topire (C) -114 -40
Vâscozitatea la 20 C (m2 s-1) 1.19 0.37-0.44
HHV (1000 kJ/kg) 26.7 37-47 44.4

HHV (1000 kJ/l) 21.1 30-33
Utilizarea bioetanolului în motoare
Principalele direcţii de valorificare a etanolului sunt următoarele:
0 Materii prime în industria chimică şi petrochimică.
1 Carburanţi de substituţie sau adaos
Cercetările şi aplicările industriale efectuate până în anul 2004 s-au făcut în
următoarele variante:
0 Adaos de etanol în benzină până la 20%;
1 Etanol hidratat 94%;
2 Etanol anhidru 99%;
3 Adaos de ETBE (etilterţiar butileter obţinut din etanol şi izobutenă) în
benzină:
4 Adaos de etanol în motorină.
Adaosul de etanol anhidru în benzină neetilată este cunoscut comercial în
SUA, Brazilia ş.a. sub denumirea de "gazohol".În anul 1980 peste 7 milioane de
automobile circulau în Brazilia cu gazohol, iar în SUA în 1981 se utilizau peste 2
milioane m.c. etanol în acelaşi scop.
Adaosul de ETBE în benzină elimină de asemenea necesitatea etilării benzinei.
0 Utilizarea etanolului în industriile: alimentară, solvenţi
farmaceutici, medicamente, medicină
Emisii poluante
Utilizarea etanolului în amestec cu benzina permite reducerea emisiilor de CO,
şi de NOx. Pentru un amestec ce conţine 10 % etanol, s-a constatat o reducere cu 30
0 a procentului de CO. Problemele apar datorită faptului că utilizarea unui
asemenea amestec creşte foarte mult emisia de aldehide şi cetone. Totuşi acestea nu
au un impact atât de ridicat asupra mediului.
La utilizarea unui amestec etanol-diesel, se observă de asemeni o reducere a
emisiilor de CO, SO2 şi NOx.
Pe lângă procedeele convenţionale de producere, biometanolul poate fi obţinut
şi prin gazificarea materiei lignocelulozice, urmată de o sinteză catalitică [5.17].
Proprietăţi fizice ale metanolului
Biometanolul este o substanţă ce se găseşte în stare lichidă în condiţii normale.
Este incolor, şi prezintă un uşor miros de alcool. Acesta este solubil în apă, dar nu
şi în uleiuri.
În Tabelul 5.16, se prezintă principalele proprietăţi ale biometanolului, în
comparaţie cu cele ale benzinei şi combustibilului diesel [5.16].
Tabelul 5.16:Proprietățile biometanolului
PROPRIETĂŢI METANOL BENZINĂ DIESEL
Formula chimică CH3OH - C10.8H18.7
Masa molară(g mol-1) 32 100-105 148.3
Densitatea 0.786 0.69-0.79 0.86
Temperatura de fierbere (C) 64.5 27-225 -

Temperatura de topire (C) -97.8 -40 -
Vâscozitatea la 20 C (m2 s-1) 0.52 0.37-0.44 -
HHV (1000 kJ/kg) 19.68 37-47 44.4
Cifra cetanică 5 45
Utilizarea în motoare
Un amestec metanol - combustibil diesel, poate fi utilizat în motoarele diesel
fără modificări notabile. Este totuşi necesară utilizarea unui solvent pentru ca
amestecul să fie stabil. De obicei se foloseşte C 4H10O (între 1 şi 2%) şi C18H34O2
(între 10 şi 16%). În acest amestec se poate utiliza metanol în proporţie de 9-18%
[5.17].
Emisii poluante şi probleme legate de utilizarea metanolului
Cantitatea de oxigen conţinut ă de acest biocombustibil face ca emisiile
poluante să scadă. Acestea sunt cam de acelaşi ordin de mărime ca şi cele rezultate
din valorificarea etanolului.
Amestecul metanol-diesel este de o calitate foarte slabă, şi este necesară
găsirea unui compus care să confere stabilitate amestecului. În plus, metanolul este
coroziv faţă de plumb şi aluminiu. În ceea ce priveşte efectele asupra corpului
uman, înghiţirea chiar şi a unei mici cantităţi, poate cauza pierderea vederii şi
uneori chiar şi decesul; ca efecte adverse se mai pot aminti durerile de cap, greaţa,
durerile abdominale, etc. Inhalarea unei concentraţii mari de metanol transportate
de aer, poate irita mucoasa nazală, provoca dureri de cap, somnolenţă, confuzie,
greaţă, pierderea cunoştinţei, şi uneori poate surveni chiar şi decesul.
5.5.2 Procese de metanizare

Procesele de metanizare se pot desfășura controlat în reactoare sau natural în
depozitele de deșeuri. Schematic secțiunile de procesare controlată a deșeurilor de
tip biomasă se pot structura conform diagramei din Figura 5.3. În cazul deşeurilor
biodegradabile depozitarea controlată poate fi asimilată cu un reactor bio-fizico-
chimic, constituit din mai multe compartimente care interacţionează între ele [5.4]:
Compartimentul hidraulic
Apa trece prin masa deşeurilor cu o viteză şi un debit ce depinde de
porozitatea acestora, permeabilitatea mediului şi grosimea stratului de deşeuri
generândlixiviatele ce se încarcă cu elemente chimice solubile ce reprezintă un
vector de impact asupra mediului.
Compartimentul biologic
Atunci când substanțele biodegradabile sunt supuse procesului de depozitare,
ele fac obiectul unei evoluţii biologice aerobe sau anaerobe cu producere de:
0 biogaz (metan şi gaz carbonic)
1 substanţe organice sau minerale solubile în apă: acizi graşi volatili
(AGV), hidrogen sulfurat (H2S) sau amoniac (NH3).
Acest flux gazos constituie al doilea vector de impact al depozitării deşeurilor

menajere asupra mediului exterior.
Compartimentul fizico-chimic
În funcţie de natura chimică a deşeurilor, a condiţiilor de umiditate, a pH-ului
sau a potenţialului de oxido-reducere, numeroase reacţii chimice pot să se dezvolte
în mediul propice al depozitării acestora: oxidare, reducere, precipitare, etc. Toate
aceste reacţii conduc la degradarea parţială a materiei, solubilizarea numeroaselor
componente sau la transformarea lor în gaz.
Compartiment
hidraulic Deseuri Biogaz
menajere
Permeabilitatea
mediului Degradarea
materiei
- viteza de percolare
- timp de stationare
- etc.
Compartiment
fizico-chimic
Solubilitatea
materiei
Compartiment
biologic
Lixiviate
Figura 5.3: Depozitarea deşeurilor un reactor complex-multicompartimentat

Depozitarea controlată
Primele principii ale depozitării controlate au fost emise de doi ingineri din
Anglia, I.C. DAWES şi M. CALL, cu scopul eliminării tuturor inconvenientelor
depozitării simple, fiind aplicată pentru prima dată în localitatea Bradford, după ce
uzina de incinerare a deşeurilor din acest oraş a fost distrusă în timpul primului
război mondial.
În funcţie de tipul deşeului ce urmează a fi depozitat exista 3 clasificări ale
depozitelor:
0 depozit de categoria III ; rezervat deşeurilor inerte. Substratul geologic al
acestor depozite poate fi permeabil ;
1 depozit de categoria II; rezervat depozitării deşeurilor menajere cât şi
deşeurilor industriale banale. La acestea se adaugă deşeuri din agricultură
şi subprodusele din cadrul filierei de incinerare a deşeurilor menajere, cum
ar fi: zgura şi nămolurile staţiilor de epurare urbane.
2 depozit de categoria I ; rezervat depozitării deşeurilor speciale şi a
deşeurilor ultime stabilizate.
În vederea preîntâmpinării poluării apelor subterane există în mai multe ţări
încercări de impermeabilizare a stratului de bază a rampei de depozitare controlată.
Factori ce afectează producţia de biogaz
Compoziţia deşeurilor. Cu cât proporţia fracției organice este mai mare cu
atât cantitatea de biogaz este mai ridicată.
Umiditatea. Este în general admis faptul că o creştere a conţinutului de apă
din deşeurile menajere conduce la o creştere a producţiei de biogaz obţinute în
urma procesului de fermentare anaerobă.
Timpul. Nivelul producţiei de biogaz variază în timp atât în ceea ce priveşte
volumul cât şi compoziţia.
Temperatura. Temperatura intervine mai ales asupra vitezei de
descompunere, influențând astfel activitatea bacteriană. Procesul de fermentare
anaerobic necesită o temperatură minimală de 15°C pentru a se dezvolta.
PH-ul. Influenţa pH-ului asupra fermentaţiei deşeurilor a fost bine studiată şi
conduce la următoarele concluzii:
0 bacteriile de metanogeneză suportă bine un indice al pH-ului cuprins
între 6 – 8 ;
1 producţia de metan este optimă la un indice al pH-ului apropiat de
neutralitate.
0 raportul carbon/azot optim este în jur de 30 (C/N = 30) ;

1 oxigenul: acest element inhibitor procesului de metanogeneză poate
interveni deasemenea în cursul procesului, atunci când are loc o
pompare a biogazului, concomitent având loc şi o pătrundere de aer în
masa de deşeu ;
2 poluanţii chimici: metale grele, săruri şi eventualele resturi de
antibiotice prezente în structura deşeului, pot conduce la reducerea
activităţii bacteriene în general, deci a procesului de metanogeneză ;
0 presiunea: inferioară de 4 bar nu are nici o consecinţă asupra

metanizării. Dar presiunile parţiale ale diferitelor componente ale
biogazului, cum ar fi: pCH4, pH2, pCO2, au un efect inhibitor asupra
diferitelor reacţii ce însoţesc procesul de metanizare [5.4].
Metode de previziune a producţiei de biogaz
Stabilirea producţiei de biogaz este importantă a fi determinată pentru a estima
bilanţul energetic şi economic al instalaţiilor ce recuperează biogazul produs.
Estimarea producţiei teoretice de biogaz dată de deşeurile menajere supuse
procesului de metanizare se bazează pe conţinutul de polimeri naturali prezentaţi în
compoziţia deşeurilor. S-a estimat cantitatea de biogaz, având drept componente
principale: CH4 şi CO2, luându-se în calcul prezenţa: carboxidraţilor, lipidelor şi
proteinelor din deşeuri.
Modelele existente se bazează în principal pe ridicarea de curbe teoretice pe
baza rezultatelor experimentale. Astfel, producţia cumulată de biogaz pe unitatea de
masă de deşeu menajer, este descrisă de relaţia:
G = G × (1− e− kt ), [m3] (5-17)
t e
unde: Gt - producţia totală de biogaz la timpul t, în

m3 ; Ge - producţia de biogaz maximală, în m3 ;
t – timpul, în ani ;
k - constanta de degradare (este considerată ca fiind timpul necesar producerii a 50
0 din cantitatea de biogaz ; în cazul deşeurilor menajere româneşti ea are valoarea
de 5 ani).
Pentru estimarea Ge se poate utiliza un model matematic propus de Scholl-
Canyon, dat de ecuația:
G = L R(e− ke − e− kt ) [Nm3/an] (5-18)
e 0
unde
Ge - este exprimat in [Nm3 / an]
L = potențialului de producție de biogaz [Nm3 / tona ]
0 deseu
R = cantitatea de deșeu[t]
k = constanta de timp generata gaz[1/ an]
c = timpul după închiderea depozitului de deşeuri (c = 0 în cazul în care
depozitul este în funcţiune) [an]
t = timpul de funcţionare (deschiderea depozitului de deșeuri) [an]
Proprietăţi fizice
Biogazul conţine în principal metan şi dioxid de carbon. Procentul conţinut
depinde de natura substanţei, mai precis de proporţia C-H-O-N din compoziţia
elementară a acesteia.
În ceea ce priveşte calitatea biogazului, pentru un gaz uscat acesta are

următoarea componenţă:
CH4 40 - 55% volum
CO2 35 - 45% volum
O2 2- 5% volum
H2S 10 - 550 ppm
Diverse 1-3% volum
Diversele reprezintă: cicloalcani, hidrocarburi simple fără CH 4, hidrocarburi
halogenate sau aromatice, alcooli, aldehide şi cetone.
În general biogazul trebuie tratat. Scopul acestui tratament este de a elimina
diverşii constituenți, alţii decât metanul, adică: CO 2 , H2S , H2O, care sunt sursele
principale de coroziune.
O biomasă bogată în C şi H, va produce prin fermentare un biogaz cu un
conţinut de metan de până la 90%. Celuloza, mai puţin bogată în C şi H, va
produce prin fermentare un biogaz cu un conţinut de metan de circa 55% şi unul de
CO2 de circa 45% [5.4].
Caracteristicile motoarelor şi problemele legate de utilizarea biogazului
Deoarece biogazul are capacităţi reduse de auto-aprindere, motoarele Diesel
trebuie modificate semnificativ pentru a putea funcţiona cu biogaz. De asemenea şi
vehiculele pe benzină trebuie adaptate corespunzător pentru funcţionarea pe biogaz.
În prezent există vehicule concepute iniţial să funcţioneze pe benzină sau pe
combustibil diesel, adaptate la funcţionarea pe biocarburant. Pentru aplicații
energetice, se optează pentru utilizarea motoarelor de serie oferite de producători
prin modificarea raportului combustibil / aer. Astfel se realizează o „declasare” a
motorului reprezentata de reducerea puterii cauzata de schimbarea tipului de
combustibil.
Emisii poluante
Biogazul este un biocarburant curat, care în urma combustiei emite mult mai
puţini poluanţi atmosferici decât benzina sau motorina; de asemenea şi cantitatea
de CO, NOx, hidrocarburi aromatice şi aldehide este mai redusă. Datorită însă
ghenerarii unui efect util diminuat este necesară, pentru comparație cu
combustibilii clasici, raportarea cantității de emisii poluante la puterea sau
cantitatea de energie produsă sub formă de factori de emisie raportați.
5.5.3 Procese de extracție / esterificare (producere

de biodiesel)
Biodieselul
Biodieselul este un biocarburant ce se poate fabrica din uleiuri vegetale şi
grăsimi animale. El poate fi folosit singur sau ca aditiv, pentru reducerea emisiilor
poluante. În ultimii ani se folosesc, mai ales în ţările din vestul Europei cantităţi tot
mai mari de uleiuri vegetale crude presate la rece.
Biocombustibilul diesel se obţine pe cale chimică prin reacţia dintre alcooli cu

diverse uleiuri vegetale, grăsimi animale sau reziduuri grase alimentare (uleiuri de
gătit arse) sau nealimentare (de natură industrială). Datorită acestui fapt este folosit
adesea în amestecuri de 2% sau 20% cu motorina. Aceste amestecuri poartă tot
denumirea de „biodiesel", fiind clasificate după conţinutul procentual de ulei: B2 -
amestec de motorină cu 2% biocombustibil diesel, B20 - amestec de motorină cu
20% biocombustibil diesel. Produsul B100 conţine 100% biocombustibil diesel.
Biodieselul este considerat acel amestec combustibil care conţine o concentraţie de
minim 20% biocombustibil - denumit B20 [5.17].
Biocombustibil diesel sau alchil esterii se pot obţine din uleiuri şi grăsimi pe
trei căi:
0 transesterificarea catalitică a uleiurilor cu alcool;
1 esterificarea catalitică acidă directă a uleiurilor cu metanolul;
2 conversia uleiurilor la acizii graşi şi apoi la alchil-esterii cu ajutorul
catalizatorilor acizi.
Majoritatea alchil-esterilor produşi astăzi sunt produşi pe baze catalitice,
deoarece este procedeul cel mai economic.
Procesarea este prezentată mai jos: grăsimea sau uleiul reac ţionează cu un
alcool, ca de exemplu cu metanolul, în prezenţa unui catalizator producându-se
glicerina şi metil-esteri -biocombustibilul diesel. Metanolul este încărcat în exces
pentru a asigura conversia rapidă şi recuperarea pentru reutilizare. Drept catalizator
se foloseşte de obicei, hidroxidul de sodiu sau hidroxidul de potasiu, care se
amestecă în prealabil cu metanolul.Schema sintetică de producere a biodieselului
este prezentată în Figura 5.4.
Figura 5.4: Schema sintetică a procesului de producere a biodieselului
Cantitativ reacţia de formare a acestuia se poate scrie:

1 tonă ulei vegetal + 100 kg metanol = 1 tonă biodiesel + 100 kg glicerină
Global, reacţia este prezentată în Figura 5.5:
Figura 5. 5: Schema reacțiilor de producere a biodieselului

0 caracteristică i mportantă a uleiurilor vegetale şi grăsimilor animale este
aceea a lipsei sulfului şi compuşilor acestuia. Costurile energetice sunt estimate la
50 kW pentru o tona de biodiesel.
Metoda „super-critică”, în condiţiile desfăşurării procesului la tem peraturi de
ordinul 350 C şi presiuni de ordinul a câţiva MPa, permite o t ransformare
completă, în câteva mi nute, fără necesitatea utilizării unui catalizator [5.17].Esterul
rezultat nu este toxic şi este biodegradabil în proporţie de 98%. Formula lui
chimică este:
O
║
CH 3(CH2)16 – C – OCH3
Biodieselul conţine 11% oxigen, ceea ce constituie principala diferenţă între el
şi motorina, şi reprezintă un factor ce ameliorează procesul de ardere.
Proprietăţi fizice
Biodieselul are ca racteristici fizico-chimice apropiate de cele ale motorinei,
iar faţă de uleiurile vege tale acesta se deosebeşte doar din punct de vedere al
vâscozităţii şi cifrei c etanice. O comparaţie între proprietăţile fizico-chimice ale
diferiţilor combustibili lichizi poate fi urmărită în Tabelul 5.17de mai jos:
Tabelul 5.17: Pro prietățile fizico-chimice ale diferiților combustibili lichizi
Comb. lichid
Proprietatea Ulei de rapiţă Diester* Motorină
d omestic
Densitatea (la 15°C) 0.92 0.88 0.83 – 0.86 0.83 – 0.86
Cifră cetanică 31.8 51 >49 >40
TLF (°C) +20 -12 ÷-15 <-15 <-4
PCI (LHV) [kJ/kg] 37*103 37.7*103 45*103 45*103
υ (la 20 °C) [cm2/s] 77 12 <9.5 <7.5
Temperatura de
- 185 >55 55 - 120
autoaprindere
Notă:
*Diester=biodiesel
0 Cifra cetanică – minimum legal pentru vehicule = 48 min.
1 TLF = temp eratura limită inferioară de filtrabilitate
0 PCI = LHV = puterea calorifică inferioară

1 B100 şi amestecurile biodiesel sunt sensibile la vremea rece, necesitând
măsuri „anti-congelare".
Utilizarea în motoare
Datorită faptului c ă biodieselul conţine un procent de minim 10% de O 2, îi
îmbunătăţe şte calităţile combustibile ale acestuia favorizând arderea sa completă,
mai ales la funcţionarea în plină sarcină a motorului. Acest fapt permite motorului
să dezvolte o putere mai mare decât la funcţionarea cu combustibil diesel pur.
Figura 5.6: Variația puterii motorului în funcţie de conţinutul de biodiesel

(încărcare maximă 2500 rpm)
Din Figura 5.6 se observă c ă la un procent de biodiesel adăugat în conţinutul
combustibilului de până la 20%, are loc o ameliorare a performanţelor termice, şi
deci o creştere a puterii motorului. Dacă se depăşeşte un procent de 20% de
biodiesel adăugat, datorită vâscozităţii mici a acestuia şi a temperaturii maxime
scăzute atinse, randamentul arderii scade, şi odată cu acesta, şi puterea motorului.
Biodieselul se poate amesteca în proporţie de 30% cu motorină, fără a fi necesare
modificări ale caracteristicilor motorului [5.17].
Emisii poluante
Compoziţia chimică a biodieselului se caracterizează prin absenţa sulfului şi a
compuşilor aromatici. Vehiculele care folosesc acest combustibil emit mai puţine
hidrocarburi grele şi mai puţine particule de substanţă, mai puţin CO şi CO 2.
Testele au indicat însă o uşoară creştere a NO x-urilor, dar câteva teste recente prin
reducerea unor aditivi au arătat rezultate promiţătoare (Tabelul 5.18).
Tabelul 5.18: Studiu comparativ al emisiilor poluante la folosirea motorinei şi
biodieselului drept combustibil pentru autobuze (transport în comun)
Gradul de reducere
Motorină 30% Biodiesel biodiesel/motorină (%)
Cuplul max. (Nm) 869 876 +0.8%

Puterea max. (kW) 149.6 154.7 +3.4%

Oxizi de azot (ppm volum) 221 221 0%
Particule nearse (mg/m3) 54,9 44.0 -20%
Oxizi de carbon (ppm volume) 604 480 -21%
Hidrocarburi nearse (ppm volum) 60.7 44.7 -26.4%
Cu toate că nivelul emisiilor în atmosferă variază în funcţie de modul de

operare şi starea motorului, se constată o scădere relevantă a acestora la
funcţionarea unui motor cu biodiesel [5.17].
Impactul produs de un autobuz ce funcţionează cu un amestec 30% biodiesel
şi 70% motorină este cu 25% inferior celui produs la funcţionarea doar pe
motorină.
5.6 Procedee termo-chimice de conversie a

biomasei
5.6.1 Procedee de pretratare a biomasei în vederea

îmbunătățirii caracteristicilor combustibile
Utilizate în sistemul termoenergetic, substanțele de tip biomasa trebuie să
răspundă cerinţelor tehnologiilor de conversie termochimica (combustie sau
gazeificare), alimentare şi întreţinere flux, în condiţii de eficienţă energetică optime
cu impact minim asupra mediului. Biomasa prin componentele sale (agricole,
forestiere) variate ca tip, formă şi prezentare nu răspunde cerințelorinstalațiilor
performante energetic. Se impun astfel prelucrări suplimentare de îmbunătăţire a
caracteristicilor termo-fizice ale biomasei cum sunt:
0 creşterea puterii calorifice;
1 creșterea masei specifice;
2 realizarea de dimensiuni optime de transport si alimentare.
Pretratarea biomasei, procese specifice
Pretratarea materialului, bioenergetic, anterior compactării particulelor
mărunte în brichete, pelete, cuprinde ansamblu de operaţiuni necesare aducerii
biomasei în starea optimă pentru aglomerare prin presare.
Aceasta cuprinde:
0 mărunţirea, reducerea granulometrică a materialului biocombustibil;
1 scăderea umidităţii particulelor mărunte, realizarea pragului eficient de
presare;
2 încălzirea materialului, atingerea temperaturii optime aglomerării;
3 plastifierea lemnului, aducerea acestuia la starea de legătură stabilă a
particulelor.
Compactarea componentelor biomasei forestiere
Aglomerarea, compactarea particulelor mărunte (realizate mecanic) cuprinde

un complex de operaţii, având presarea ca operaţie directoare pentru realizarea
produselor compozite energetice, pelete, brichete, cu o gamă variată de forme şi
dimensiuni.
Scopul compactării este de concentrare la maximum a proprietarilor utile
ale biomasei, într-un volum minim.
Produsele finale (brichete, palete) prezintă caracteristici noi:
0 putere calorifică mare pe unitatea volumică;
1 dimensiuni eficient transportabile de la producător la consumator şi în
sectorul de depozitare, alimentare flux termoenergetic (CT).
Densitatea realizată prin compactare – presare la anumite componente ale
biomasei depăşeşte 1000 kg/m3, funcţie de specia dominantă supusă prelucrării
(Tabelul 5.19).
Tabelul 5.19:Densitatea componentelor biomasei forestiere, prelucrată[5.7]
Densitatea Abaterea standard
Produsul kg / m3 kg / m3
Brichete 800 ÷ 1300 40÷60
Pelete 700 ÷ 1100 30÷40
Coajă compactată 1100 ÷ 1300 50÷60
Rumeguş compactat 900 ÷ 1100 40÷50
Produsele finale ale compactării particulelor din lemn, funcţie de
tipul şi compoziţia granulometrică a acestora sunt biocompozite de ardere sau
materii prime pentru prelucrările ulterioare, după cum urmează:
Brichetele conform cerinţei, fabricaţiei şi utilizării pot fi:
0 combustibile;
1 materia primă la fabricarea plăcilor şi hidrolizei lemnului.
Peletele prin forma, dimensiunile şi fabricaţia specifică aparţin categoriei
produselor combustibile. Caracteristicile fizico-chimice sunt prezentate in Tabelul
5.20.
Tabelul 5.20:Produse compozite din lemn – caracteristici specifice[5.9]
PRODUSE COMPACTE DIN BIOMASĂ

TIPODIMENSIUNI
CARACTERISTICI SPECIFICE
(mm)
TIP FORMA densitate Puterea Umidit Conţinut
diametru latură lungime 3 calorifică cenuşă
3
(kg / m ) (kcal / m ) atea % %
cilindru 10 ÷
30÷ 80 - 50÷100 600÷1000 4000÷4500 1÷2
scurt 12
Brichete cilindru 10 ÷
50÷ 80 - 50÷300 800÷1300 4000÷5000 1÷2
lung 12
Paraleli 50 ÷ 10 ÷
- 50÷300 800÷1300 4000÷5000 1÷2
piped 80 12
Pelete cilindru 6÷10 - 10÷50 500÷1100 4000÷4800 6÷8 0,5÷1
Caracteristicile specifice produselor compozite de ardere, brichete, pelete din

lemn sunt comparabile în raport cu performanţele termice (puterea calorifică),
diferenţele volumice, de densitate şi umiditate finală fiind influenţate de factorii
dimensionali umiditatea la presare şi de cerinţele la compactare a acestor produse
combustibile (Tabelul 5.21.).
Tabelul 5.21:Performanţa calorifică a brichetelor, peletelor comparativ cu lemnul[5.9]
Ponderea calorifică
Nr. Puterea calorifică kcal
Produse comparabile %
crt. / kg
raportat la lemn
1. Lemn masiv 4500 ÷ 5000 100
2. Brichete din lemn 4000 ÷ 5000 100
3. Pelete din lemn 4000 ÷ 4800 96
4. Coaja din răşinoase 4500 ÷ 5250 105
5. Brichete din paie 4500 ÷ 4750 95
6. Brichete din stuf 4300 ÷ 4500 90
Umiditatea particulelor brichetate sau peletizate influenţează calitatea
produsului final. Experimental s-a determinat pragul optim al umidităţii la care s-a
înregistrat stabilitatea crescută a aglomerării, compactării biomasei:
0 umiditatea critică uc = 25 % reprezintă pragul de instabilitate a
produselor compozite aglomerate;
1 umiditatea optimă ubo = 10 ÷ 12 % constituie pragul optim de
stabilitate al brichetelor;
2 umiditatea optimă upo = 6 ÷ 8 % este pragul optim de stabilitate al
peletelor;
Avantajele prelucrării superioare a biomasei forestiere
Prelucrarea mecanică, termică şi de aglomerare a biomasei, aducerea acesteia
la granulometria şi umiditatea optimă densificării, în produse compozite de ardere
– brichete, pelete - prezintă multiple avantaje:
0 produsele obținute au proprietăți energetice superioare, comparativ cu
biomasa forestieră;
1 brichetele şi peletele produc prin la ardere emisii poluante reduse și
cenuşă în cantități mai mici, cu o pondere de 1 ÷ 2 % din cantitatea
materialului compozit supus arderii;
2 lărgeşte câmpul de utilizare, la gospodăriile particulare, centralele
termice comunale, orăşeneşti şi administrative;
3 solicită spaţii de depozitare sub cerinţele de stocare ale biomasei,
produsul natural (lemnul de foc, rămăşiţelor şi rumeguşului din
fabricaţie);
0 reduce parcul de transport, manipulare din procesul energetic cu

minimum 50 %;
1 optimizează procesul arderii;
2 creste puterea calorifică a biomaseicu 60 ÷ 70 %;
Prelucrarea biomasei lemnoase, apărut ă ca necesară la cerinţele energetice,
economice, ecologice şi sociale, transformă produse cu valoare şi utilizare redusă
în produse noi cu valoare energetică ridicată [5.11].
5.6.2 Combustia
Procesul de ardere al biomasei reprezintă cel mai vechi proces de producere de
energie. La nivel industrial combustia reprezintă soluția tehnologică cu cel mai
avansat grad de maturitate fiind disponibilă și aplicată pe scară largă.
Totuși prin varietatea largă a produselor de tip biomasă, arderea ei necesită
instalații și parametrii diferiți de cei utilizați la arderea combustibililor fosili. Pentru
stabilirea fluxurilor specifice de proces este necesară cunoașterea fenomenelor şi
ecuaţiilor fizico-chimice atât în condiţii teoretice de desfăşurare a procesului cât şi
în condiţii reale. Astfel, se pot estima consumuri specifice de combustibili, emisii
poluante, eficienţe de ardere, eficienţe energetice, toate aceste elemente fiind
necesare în compararea diferitelor tehnologii din punct de vedere energetic şi al
impactului asupra mediului [5.11].
Arderea completă a combustibililor solizi şi lichizi
Pentru realizarea calculelor aferente procesului de ardere combustibilii solizi şi
lichizi sunt daţi prin compoziţia chimică gravimetrică în procente [5.18]
Calculul procesului de ardere se face pornind de la ecuaţiile stoichiometrice de
reacţie ale elementelor combustibile componente ale combustibilului dat, de obicei
prin starea lui inițială de ecuaţia:
C i + H i + O i + N i + Sci + Ai + Wt i = 100% (5-19)

i i i i i
unde C , H , O , N , S – reprezintă procentul acestor elemente chimice în
compoziția combustibilului; Ai – cantitatea de cenușă; Wti – umiditatea totală.
Fiind arhicunoscute si disponibile in literatura de specialitate nu vom insista pe
metodologia de calcul, mai jos fiind date principalele formule de calcul:
Cantitatea de oxigen (O2O) necesar arderii rezultă din arderea teoretică
completă (deci fără obţinere de CO) a fiecărui element:
0 Ci Hi Sci Oi
O2 = 2,667 100 + 8 100 + 100 − 100 (kg / kgcomb ) (5-20)
Sau volumetric:
0 Ci Hi Sci Oi
O2 = 1,867 100 + 5,6 100 + 0,7 100 − 0,7 100 (kg / kgcomb ) (5-21)
Considerând compoziţia volumetrică a aerului ca (21% O2 şi 79%N2) sau
gravimetric (23,2% O2 şi 76,8% N2) atunci rezultă volumul şi respectiv masa de aer
uscat teoretic (VaO sau GaO) necesar arderii unității de volum sau de masă a
combustibilului [5.18, 5.19]:
100 Ci Hi Sci − Oi
Va 0 = (1,867 + 5,6 + 0,7 (Nm3 /kgcomb ) (5-22)
21 100 100 100
Sau gravimetric:
i i i i
G a
0 = 100 (2,667 C + 8 H + Sc − O (Nm3 /kg comb ) (5-23)
23,2 100 100 100 100
Notând constanta combustibilului Ki = Ci + 0,375 Sc i care se mai
numeşte - carbonul redus - rezultă relaţia generală:
V = 100 ⋅ 1,867 (C i + 0,7 S i + 100 ⋅ 5,6 H i − 100 ⋅ 0,7 Oi =
a 21 100 1,867 c 21 100 21 100
(5-24)
= 0,0889(C i + 0,375Sci ) + 0,265H i − 0,0333Oi =
0 0,0889K i + 0,265H i − 0,0333Oi (m3aer / kgcomb )
Gravimetric rezultă:
100 2,667  1  100 8 100 1
Ga0 = ⋅ C i + S ci  + ⋅ Hi − ⋅ Oi =
23,2 100  2,667  23,2 100 32 100
(5-25)
= 0,115(C i + 0,375Sci ) + 0,345H i − 0,0431⋅ Oi (kg / kgcomb ) =

0 0,115K i + 0,345H i − 0,0431⋅ Oi
Având în vedere umiditatea absolută a aerului de ardere x(g/kg aer uscat)
rezultă masa de aer umed teoretic necesară arderii [5.18, 5.19]:
Gaum0 = Ga0 + x Ga0 = Ga0 (1+ x )(kg / kgcomb ) (5-26)

100 100
≈
Pentru t x 10 gr/kgaer uscat
 Gaumo = 1.01Gao (Kg / Kgcomb) (5-27)
Volumetric pentru ρ aer = 1,293kg / Nm3 şi volumul specific al vaporilor de

apă 1,244 Nm 3 /kg rezultă
Volumul de aer umed teoretic V 0 :

aum
x
Vaumo  Va0  1,244 ⋅ ⋅1,293Va0  (1  0,00161x)Va0
1000
(Nm3 / kg.comb) (5-28)
Pt.x  10g / Kg  Vaumo  1,0161Va0
Considerând excesul de aer α ca raport între volumul de aer real necesar arderii şi
acel teoretic:
V G
α  Va  aum
 Ga  aum
V0 V0 G0 G0 (5-29)
a a a aum
rezulta :Va  αVa0 ;Vaum  αVaum0  (1 0,00161x)α

Valorile excesului de aer la arzător depind de natura combustibilului:
0 α=1,05…1,15-combustibili gazoşi;
1 α=1,01÷1,1-combustibili lichizi;
2 α=1,1…1,3-combustibili solizi fosili şi biomasa;
3 α=1,3…1,8 – deşeuri greu divizabile, eterogene sau cu umiditate ridicată
(peste 30%).
0
Volumul de gaze biatomice teoretic (V RO2 ):
V 0RO2 V 0CO2 V 0SO2 (5-30)

deci:
0 Ci i
 Ci i


V RO2  1,867  0,7Sc  1,867  0,375Sc  
100 100  (5-31)


C
i
 0,375Sc
i 

K i K  Nm 
i 3
 
  1,867   
kg
 1,867
 100  100 53,6  comb 

Sau gravimetric:
Ci i  Nm 3 
0
G  3,666 2
Sc  
RO2   (5-32)
kg
100 100  comb 
Volumul de oxid de carbon teoretic în cazul arderii incomplete:
Ci
V 0 CO  1,867 (Nm3 / kg ) (5-33)
100 comb
sau:
Ci
G 0 CO = 2,333 (kg / kg comb ) (5-34)
100
Volumul de gaze biatomice (azot) V 0N2 teoretic :
V0N2 = 79 V 0 + 22,4 N i = 0,79V 0 Ni

a a + 0.8
(5-35)
100 28 100 100
(Nm 3 / kgcomb )
sau:
76,8 0 N i Ni
G0N2 = Ga + = 0,768Ga0 +
100 100 100 (5-36)
3
0 Nm / kgcomb )
Masa si volumul teoretic al vaporilor de apă :
 
i i  100 W
0 0  9H  Wt injectie  x 0
V  1,2449 ⋅G  1,244  1,244 G 

H 2O H 2O a
 100 100
 
x
 0,111 H i  0,01244Wt i  1,244 Winjectie  1,244 100 ⋅1,293Va0 (5-37)
144444424444443
0
0,00161xVa
0 Nm 3 / kg comb)
 V 0 H 2O  0,111 H i  0,244 W i  1,244 W  0,00161xV 0

t injectie a
3 (5-38)
(Nm / kgcomb )
Volumul teoretic al gazelor de ardere (Vºga):
Vga0 = Vgu0 + VH0 o = VRO0 + VN0 + VH0 o (5-39)

2 2 2 2
Volumul real al gazelor de ardere uscate V gu:
Vgu = Vgu0 + (α − 1)Va0 = VRO0 + VNO0 + (α − 1)Va0

2 2
(5-40)
(Nm3 / kg comb )
Volumul real al gazelor de ardere V ga:
Vga = Vga0 + (α − 1)Vao (Nm3 / kgcomb ) (5-41)
um
Masa de gaze de ardere Gga:

i i
G = 1 − A + W + (1 + x)G 0 = 1 − A + W + 1,306α V 0
inj a inj a
ga
100 100 (5-42)
(kg / kgcomb )
Tipuri de sisteme de ardere

Condiţiile deosebite pe care le impun caracteristicile termo-fizico-chimice
proceselor de oxidare au generat o întreagă serie de procese şi tehnologii de ardere.
Există patru mari tipuri de instala ţii care sunt utilizate în momentul de faţă pe
plan mondial pentru procese de ardere [5.19]:
0 Ardere pulverizată (combustibili fosili);
1 Ardere pe grătar (combustibili fosili şi regenerabili)
2 Ardere în strat fluidizat (combustibili fosili şi regenerabili)
3 Ardere în cuptoare rotative (combustibili regenerabili);
Tehnologii de ardere pe grătar

Procesul de combustie al produselor introduse în acest tip de instalaţii
cuprinde:
0 faza de uscare - a produselor în urma căreia acestea pierd umiditatea prin
contactul cu gazele calde şi aerul preîncălzit insuflat pe la partea de jos a
grătarului.
1 faza de ardere. Aceasta este descrisă la rândul său de parcurgerea a două
momente importante: aprinderea şi arderea propriu-zisă.
Aprinderea este precedată de începutul degajării materiilor volatile din
combustibili ca efect al ridicării temperaturii prin radiaţia bolţii. Pentru a se asigura
o ardere completă este important ca această fază să se propage rapid şi constant în
toată masa produsului din această zonă. Aceasta implică ca şi uscarea să fie făcută
în prealabil în mod uniform şi complet.
Temperatura de aprindere este de ordinul a 650 ºC la nivelul focarului.
Arderea propriu-zisă constă în arderea volatilelor care se vor descompune în
molecule mai simple şi respectiv în arderea cocsului fix, în urma arderii căruia se
obţine cenuşa. Pentru ca aceste lucruri să fie posibile, este necesar ă realizarea unei
temperaturi în centrul focarului de minimum 750 ºC, temperatură necesară pentru
disocierea compuşilor de ardere volatili. Depăşirea acestui ultim prag atrage după
sineatâtfuziunea zgurii rezultate din arderea deşeurilor menajere cât şi topirea
cenuşii aflată în suspensie în gaz. Astfel are loc o topire a cenuşii pe suprafaţa de
recuperare a instalaţiei de ardere, formând un strat izolant care împiedică transferul
de energie termică de la gaze la agentul de lucru provocând scăderea randamentului
şi deteriorarea rapidă a instalaţiei [5.19].
Pentru a asigura o ardere completă este necesar ca aerul de combustie să fie
cât mai bine difuzat în masa combustibilului, evitându-se astfel formarea de zgură
topită care înglobează şi materii putrescibile nearse, ceea ce conduce la scăderea
randamentului arderii [5.11]
Pentru a nu micşora randamentul de ardere, în multe cazuri, aerul secundar

este încălzit înainte de introducerea lui în faza de ardere, prin recircularea gazelor
arse.
În principiu, schema generală a focarului de ardere cu grătar este prezentată în
Figura 5.7 şi are următoarele caracteristici de bază [5.4]:
0 alimentarea se face printr-o pâlnie (buncăr) de încărcare;
1 din buncăr combustibilul este introdus în focar cu ajutorul unui
dispozitiv de alimentare;
2 arderea are loc pe un dispozitiv de ardere ce asigură atât avansarea
produsului cat şi combustia lui (amestecul cu aerul primar de ardere);
3 cenuşa şi zgura rezultată din ardere sunt evacuate de către un transportor.
Biomasa Gaze de ardere
1
5
Aer de combustie
Figura 5.7: Schema generală a focarului de ardere pe grătar

1-buncar de alimentare; 2-dispozitiv alimentare; 3-sistem evacuare cenușă; 4-sistem
închidere/evacuare; 5-sarjă biomasă; 6-sistem grilăinjecție aer.
Tehnologii de ardere în strat fluidizat
Tehnica realizării unui pat fluidizat constă în a menţine în suspensie particulele
solide introduse în reactor într-un curent gazos (practic un curent de aer) a cărui
viteză de pătrundere poate varia între două valori limită corespunzând, respectiv
situaţiei de strat fix, adică particulele solide nu sunt antrenate de nici o mişcare ci
sunt numai ţinute în suspensie (v= 0) şi situaţiei când aerul are viteză suficientă
(vmax) pentru ca să producă o fluidizare a particulelor solide, acestea fiind
antrenate într-o mişcare continuă, în acelaşi sens cu curentul gazos.
Tipurile principale de instalaţii de ardere in pat fluidizat sunt:
0 cu pat fluidizat dens (Figura 5.8a.);
1 cu pat fluidizat rotativ (Figura 5.8b.);
2 cu pat fluidizat circulant (Figura 5.8c.).
Viteza maximă trebuie să fie viteza până la care particulele în amestec cu

fluidul constituie o masă omogenă formând un strat continuu care sub influenţa
aerului insuflat rămâne în echilibru deasupra plăcii grătarului. Stratul fluidizat
astfel format are următoarele proprietăţi:
0 stratul fluidizat se comportă ca un lichid în fierbere în sensul că este în
permanenţă străbătut de jos în sus de bule gazoase;
1 valorile coeficienţilor de transfer între gaze şi particulele solide sunt
foarte mari astfel că se poate realiza o temperatură constantă în toată
masa stratului.
Pentru a aprinde şi arde complet particulele solide din strat, este suficient să se
insufle aer şi să se intervină cu o flacără deasupra stratului.
Dacă părţile solide combustibile au o putere calorifică redusă insuficientă
pentru a asigura o ardere independentă (mai mică de circa 3600 kJ/kg), se
injectează în strat odată cu aerul un combustibil auxiliar fluid de preferinţă gazos,
sau un combustibil lichid pulverizat sau chiar cărbuni sub formă de pulbere.
Viteza fluidelor injectate trebuie să fie cuprinsă între limitele: minim sub care
viteza scade stratul prăbuşindu-se pe grătar şi maxim care atunci când este depăşit
particulele pot să fie antrenate în afara stratului. Viteza optimă depinde de următorii
factori:
0 mărimea particulelor ;
1 masa lor specifică ;
2 forma particulelor ;
3 masa specifică a combustibilului auxiliar ;
4 viscozitatea particulelor injectate.
Viteza jetului de aer pentru fluidizare este adeseori limitată de granula ţia
cenuşilor uşoare, rezultate din ardere. La o granula ţie de circa 50 microni, viteza
nu poate trece de 0,10 m/s fără riscul ca particulele să fie antrenate afară din strat.
Din cauza acestor viteze mici, precum şi din cauza aburului ce se formează
prin evaporarea apei conţinută în combustibil, capacitatea de tratare pe unitatea de
secţiune activă a fluidificatorului este mică. Pentru a mări totuşi viteza fără a
distruge stratul, se realizează la pornire un strat fluidizat auxiliar format dintr-un
material pulverizat mai greu dar cu granulozitate omogenă ca de exemplu nisip de
râu de 1-5 mm [5.19].
Figura 5.8: Principalele tehnologii de ardere în pat fluidizat

În aceste condiţii se poate ajunge la viteze de fluidificare sensibil mai mari
pentru că materialul incinerabil introdus cade în stratul auxiliar mai rezistent şi este
astfel împiedicat să treacă prea repede mai departe. Aceste întârzieri fac ca în
timpul de trecere, suficient de lung, materialul să se usuce şi chiar să se amorseze
arderea. Prin acest sistem, capacitatea de tratare creşte la aceeaşi suprafaţă a
fluidificatorului [5.18].
De exemplu la 2 m/s, pentru a atinge o capacitate egală cu cea obţinută pentru
v = 0,1 m/s suprafaţa secţiunii va fi de 20 ori mai mică [5.19].
5.6.3 Piroliza
Piroliza reprezintă procedeul de descompunere termică a materiei organice în
absenţa sau prezenţa în concentraţie redusă a oxigenului (<2%).
Este primul stadiu de transformare termică după uscare a produsului tratat ce
permite obţinerea în proporţii diferite a următoarelor componente:
0 gaze de piroliză (CO2, CO, H2, hidrocarburi uşoare, vapori de apă);
1 uleiuri (hidrocarburi grele);
2 solide (cocs, format din carbon fix şi anorganice).
Astfel sub acţiunea c ăldurii şi în absenţa oxigenului, compuşii organici de
masă moleculară ridicată, se fragmentează în molecule mai uşoare ce vor da naştere
componentelor precizate mai sus, care sunt entităţi chimice mai simple. Trebuie
precizat că:
0 gazul de piroliză este combustibil având în general o putere calorifică
inferioară cuprinsă între (7000 – 13000 kJ/Nm3), sărac în oxizi de azot;
0 fracţia uleioasă este combustibilă (20000 – 32000 kJ/kg); ea poate fi

încărcată cu produse ce au în componenţa lor sulf şi clor, fapt ce necesită
o epurare înaintea combustiei;
1 cocsul poate fi ars, devenind o sursă de energie (15000 – 32000 kJ/kg)
dar în acelaşi timp partea minerală a sa se regăseşte sub formă de zgură
ce va fi eliminată şi stocată într-un depozit controlat.
Valoarea energetică a produselor obţinute şi gradul de extracţie depind atât de
condiţiile de presiune şi temperatură create în reactor cât şi de compoziţia materiei
prime utilizate (deşeurile).
Dacă primele condiţii pot fi respectate, cele ce privesc calitatea deşeurilor sunt
extrem de greu, dacă nu imposibil de păstrat. Din acest motiv apar la procesare
subproduse ce ridică probleme deosebit de mari: de neutralizare, utilizare, poluare,
etc. Se pot cita în acest sens: apele fenolice, gudroanele, zgura şi semicocsul ce se
constituie ca “reziduurile” reziduurilor primare prelucrate (deşeuri urbane şi
industriale).
Pentru a se evita o parte din inconveniente, produsele gazoase ale pirolizei
deşeurilor se ard imediat după ieşirea din reactor, iar căldura obţinută se utilizează
în proces (endoterm), excedentul fiind utilizat pentru la producerea de energie
termica si/sau electrica în cicluri Rankine-Hirn (instalaţii de turbine cu abur).
În acest caz, piroliza devine de fapt o piro-combustie a produselor iar dacă
ţinem seama de consumul propriu de energie al reactorului şi de pierderile mari de
carbon în semicocsul şi zgura produsă, energia recuperată din deşeuri printr-un
astfel de procedeu, poate fi mai redusă decât cea posibil de obţinut printr-o ardere
directă, prin incinerarea deşeurilor. În acelaşi timp intervin o serie de factori
pozitivi precum: creşterea cotei de recuperare a materialelor reciclabile, plus
omogenizarea deşeului brut într-un combustibil cu proprietăţi similare cărbunelui:
cocsul de piroliza. Cercetările în acest domeniu continuă [5.12, 5.20].
Următoarele deşeuri fac obiectul procedeelor de piroliză: deşeuri plastice,
cauciucuri, uleiuri uzate, deşeuri organice din industria chimică, deşeuri menajere
(fracţii organice), etc.
Dintre principalele procedeele de piroliză sunt de reţinut [5.20]:
0 piroliza de joasă temperatură (400-600 ºC) şi de medie temperatură (600-
1000 ºC);
1 piroliza de foarte înaltă temperatură - flash (peste 2000 ºC);
2 piroliza în baie de săruri sau metale topite;
3 piroliza sub vid;
Procedeul Thermolysis
Societatea cu acelaşi nume a experimentat un procedeu care constă în
termoliza deşeurilor la o temperatură de 420 °C:
0 deşeurile sunt măcinate şi supuse procedeelor de îndepărtare a fierului
din conţinutul lor;
1 are loc procesul de uscare a deşeurilor în circuit închis cu distrugerea
mirosurilor şi condensarea vaporilor de apă extraşi din deşeuri. Apa
recuperată este tratată şi reutilizată în cadrul procesului. Uscarea permite
economisirea de energie întrucât evaporarea apei în aparatul de termoliză

ar face să se consume energie şi să scadă puterea calorifică a gazelor;
0 deşeurile sunt introduse comprimate în reactor unde electric este
asigurată o temperatură de 420 °C.;
1 gazele extrase sunt răcite, spălate neutralizate si stocate înainte de a fi
utilizate într-un motor cu gaz pentru producerea de electricitate;
2 emisiile în atmosferă conţin numai CO2 şi vapori de apă.
Acest procedeu a fost dezvoltat în Spania în localitatea Vittoria ce dispune de
o instalaţie pilot de termoliză de 8000 t/an [5.4].
Procedeul ROTORPYR (Germania)
Obiectivul procedeului îl constituie recuperarea fracţiilor uleioase şi a
metalelor aflate în deşeurile industriale: plasticuri, pneuri auto. Piroliza are loc la o
temperatură de 700 °C într-un cuptor rotativ şi generează un produs gazos care este
răcit în două etape. Prima răcire se realizează la 150 °C şi conduce la obţinerea unei
fracţii uleioase grele. La temperatura aerului ambiant este condensată o fracţie
uleioasă mai uşoară, pentru care 30-40 % din masa sa este reprezentată de benzen
şi xilen. Gazul rezidual este mai întâi spălat cu apă şi sodă, după care este ars. În
general, producţia de ulei este de 18 %, cu un maxim înregistrat în cazul deşeurilor
plastice. Fracţia solidă reprezintă 15-50 %, cu o medie de 34 % [5.12].
Procedeul PyRos
În cadrul procedeului PyRos, piroliza se realizează într-un reactor sub formă
de ciclon, care are înglobat un filtru pentru gazele arse (Figura 5.9). Filtrarea
acestora se bazează pe principiul separatorului rotativ de particule.
Deşeul (in special celulozic – biomasa, deşeuri, hârtie) este introdus în ciclon.
Forţa centrifugă conduce particulele la periferia ciclonului, unde are loc procesul de
piroliză. Volatilele formate sunt transportaţi rapid în centrul ciclonului, după care
ies trecând mai întâi prin filtrul rotativ.
Caracteristicile reactorului PyRos sunt:
0 coeficient de transfer termic mare,
1 timp de staţionare a gazului redus,
2 timp de staţionare a particulelor controlabil,
3 conversia particulelor de dimensiuni mari,
4 integrarea reactorului şi a filtrului de particule,
5 cost scăzut al reactorului.
Figura 5.9: Schema procedeului PyRos

Temperatura medie a procesului variază între 450-550 °C. iar timpul de
staţionare a gazului purtător în reactor este de circa 0,5 – 1 secunde. Într-un reactor
la scară redusă (1 kg/h), ţinându-se cont de configurarea reactorului şi de parametrii
procesului, a fost realizat un studiu experimental pentru optimizarea randamentului
fracţiei lichide şi a conţinutului de ulei. Scopul este de a realiza procesul PyRos la
scară industrială pentru o sarcină de 30 kg/h [5.12].
Procedeul BTG
Tehnologia BTG a pirolizei rapide are loc într-un reactor cu con rotativ. Este
vorba despre un conjunctor gaz-solid care a fost descoperit la Universitatea din
Twente, Olanda [5.22]. Particulele de deşeu celulozic (biomasă) aflate la
temperatura mediului ambiant şi particulele de nisip fierbinte se introduc pe la baza
conului, unde sunt amestecate şi transportate datorită forţei centrifuge spre partea
superioară a conului. În cazul acestui tip de reactor poate fi obţinută o încălzire
rapidă a biomasei şi un timp redus de staţionare a gazului.
Încălzirea rapidă a biomasei va împiedica formarea cenuşii în timpul reacţiilor.
Astfel se obţin ca produşi primari: bio-ulei 75 % şi cenuşă şi gaz 15 %. Deplasarea
rapidă a vaporilor de piroliză (volatilelor) în reactorul cald conduce la pierderea a
mai puţin de 10 % din masa de bio-ulei. Acest lucru se datorează reacţiilor de
cracare. Nu este necesară utilizarea unui gaz “inert”, produsele de piroliză nefiind
diluate. Această nediluare şi cantitatea mică de vapori conduc la construirea unui
echipament de dimensiuni reduse.
Din punct de vedere mecanic, tehnologia reactorului este deosebit de simplă şi
robustă. Viteza de rotaţie a conului este de doar 300 rot/min şi, după mai mult de
1000 de ore de operare a unei instalaţii pilot cu o sarcină de 250 kg/h, fenomenele
de abraziune şi de uzură nu apăruseră.
Fig.5.10. Schema procedeului BTG
Realizarea reactorului cu con rotativ la scară mai mare este posibilă prin
creşterea diametrului său. Pentru capacităţi care necesită un diametru al conului
mai mare de 2 m, etajarea mai multor conuri pe o axă conduce la plasarea
(introducerea) sarcinii în zona cea mai de jos a reactorului. Apelând la această
posibilitate, instalaţia pilot poate face faţă unei încărcături de 2-10 t/h.
Particulele de biomasă sunt introduse pe la baza reactorului de piroliză, unde
sunt pirolizate. Vaporii produşi execută mai multe mişcări de rotaţie (fără a urca),
înainte de a intra în condensator. Reactorul de piroliză este integrat într-un sistem
de circulaţie a nisipului, compus din: conductă verticală, cameră de combustie în
pat fluidizat şi reactor de piroliză. Cărbunele este ars în prezenţa aerului pentru a
produce căldura necesară procesului de piroliză. Principalul produs îl constituie
uleiul. De asemenea sunt evacuate şi gaze necondensabile. Surplusul de căldură
poate fi utilizat în procesul de uscare a materiei de bază.
BTG a fost aplicat într-un reactor de piroliză cu con rotativ pentru o sarcină de
lemn de 250 de kilograme/oră [5.22].
Avantajele şi dezavantajele pirolizei
Principalele avantaje oferite de tehnologiile de piroliză sunt [5.12, 5.20]:
0 nivelul de temperatură poate fi strict controlat şi deplasat în limite largi;
1 diminuarea volumului de efluenţi gazoşi: aproximativ 1/3 comparativ cu
incinerarea;
0 prin nivelul de temperaturi, prin controlul echilibrelor chimice şi prin

regimul gazodinamic se poate reduce substanţial emisia de noxe (praf,
produse sulfurice, produse clorice, metale grele, etc.);
1 obţinerea de produse valorificabile energetic şi tehnic: ulei, gaz şi cocs
de piroliza.
2 neutralizarea a 99,99% din deşeuri;
3 nevolatilizarea metalelor grele şi fixarea acestora în cocs;
4 inexistenta emisiilor de NOx;
5 timp redus de reacţie pentru piroliza de înaltă temperatură: 15-20 minute;
6 omogenizarea deşeurilor multicomponente de tipul celor urbane. Se
obţine astfel un produs cu caracteristici termo-fizico-chimice quasi-
constante[5.23, 5.24];
7 neutralizarea produselor cu impact olfactiv major şi facilitarea
depozitarii pe termen lung şi a transportului la distanta. De exemplu
deşeurile din industria zootehnica (resturi din prelucrarea cărnii, cu
descompunere rapida) pot fi pirolizate, obţinându-se un cocs (carbon +
inerte) ce poate fi stocat şi transportat la distantă pentru a fi ars într-o
centrală clasică pe combustibil convenţional;
8 răspuns bun la variaţii de sarcină: 25 – 125%;
9 unităţi modulare în gama 10000 – 50000 t/an [5.20, 5.21].
Inconvenientele procesului de piroliza
Principala limitare a acestui procedeu este dată de caracterul de interfaţă între
deşeul brut şi tehnologia de eliminare final ă. Piroliza nu este un procedeu de
eliminare a deşeurilor ci doar de prepare în vederea unei valorificări energetice
superioare.
Principalele dezavantaje sunt generate de:
0 caracterul de deşeu al cocsului produs. Deşi este un combustibil omogen
asimilabil cărbunilor de putere calorifică medie, din punct de vedere
juridic este un deşeu ce se supune legislaţiei respective;
1 conţinutul de metale grele. Datorită temperaturilor joase (<650 °C) ale
procesului, metalele grele nu sunt volatilizate şi rămân fixate în cocs.
Pentru o combustie ulterioară a acestui produs este necesară o „spălare-
separare” intermediară pentru reţinerea metalelor grele [5.25]. Aceasta
reduce eficienţa globală a procesului de conversie energetică a deşeului
[5.23, 5.24, 5.25, 5.26].
5.6.4 Gazeificarea
Procedeul de gazeificare transformă combustibilul solid sau lichid într-un gaz
de sinteză combustibil care este utilizat în scopul producerii de energie electrică sau
la fabricarea de produşi chimici, hidrogen sau carburanţi. Gazeificarea deţine o
multitudine de atribute pozitive în comparaţie cu alte tehnologii, care sunt menite
să stimuleze piaţa actuală [5.26]. Toate produsele pe bază de carbon care conţin
părţi periculoase, deşeurile solide, nămolurile rezultate în urma tratării apelor

menajere, biomasa, etc., pot fi gazeificate în scopul producerii gazului de sinteză,
după ce în prealabil au fost tratate corespunzător [5.11].
Chimia gazeificării deşeurilor este complexă. Gazeificarea produsului constă
în principal într-un proces desfăşurat în două etape, piroliza urmată de gazeificare.
Etapa de piroliză, cunoscuta şi sub denumirea de devolatilizare, este endotermica şi
produce între 75 şi 90 % materii volatile sub formă de hidrocarburi gazoase şi
lichide. Temperatura acestei etape nu depăşeşte 600 °C. Produsul solid al pirolizei,
cocsul, este constituit în principal din carbon fix şi cenuşă (inerte) [5.11, 5.26].
În cea de-a doua etapă, gazeificarea, carbonul reacţionează cu vaporii de apă,
oxigen sau aer, în funcţie de tehnologia utilizată. Gazeificarea cu vapori de apă este
cunoscută sub numele de „reformare” iar produşii rezultaţi sunt în principal
hidrogenul şi dioxidul de carbon. Principalele reacții chimice oxido-reducătoare ale
carbonului liber sau legătura in matricea solida a combustibilului sunt:
C+H2O⇔CO+H2+Q (5-43)
C +CO2 ⇔ 2CO+Q (5-44)
1 O2 ⇔CO−Q
C+ (5-45)
2
C +O2 ⇔ CO2 −Q (5-46)
mH ⇔ Cn H m − Q
nC + 2 (5-47)
2
 m
nCO +  n + H 2 ⇔ Cn H m + nH 2O − Q (5-48)
 2
CO+H2O⇔CO2 +H2 −Q (5-49)

În cea mai mare parte a aplicaţiilor, reacţiile exoterme dintre carbon şi oxigen
furnizează energia (căldura) necesară derulării procesului de piroliză şi a celui de
gazeificare a cocsului rezultat. Această metodă este denumită piro-gazeificare
integrată şi posedă un randament energetic mai bun în comparaţie cu soluţia de
separare a pirolizei şi a gazeificării cocsului în echipamente şi locaţii diferite.
Această alternativă este viabilă atunci când amplasarea surselor de deşeuri se află
în locuri care nu oferă posibilitatea amplasării unei centrale de gazeificare integrate
de mare capacitate.
În acest caz, piroliza se face în proximitatea sursei de deşeuri, iar sub-produsul
(cocsul) este astfel transportat la unitatea de gazeificare minimizându-se astfel
costurile de transport pe unitatea de masă de deşeu. În plus, dacă deşeul conţine
materiale reciclabile (aluminiu, fier etc.) această alternativă oferă posibilitatea

recuperării materialelor după etapa de piroliză. Cota de recuperare creşte sensibil
(în cazul aluminiului de la 30% la 90%) [5.11].
Gazeificarea directă a combustibilului sau piro-gazeificarea integrată se
realizează într-un singur reactor care posedă mai multe zone. Fiecărei zone îi
corespunde o reacţie dominantă. Materialul este introdus pe la partea superioară şi
cade într-o mişcare contracurent în raport cu fluxul de gaz. Deşeul este imediat
uscat iar pe măsura creşterii temperaturii este pirolizat. Ulterior cocsul este
gazeificat cu ajutorul aerului, O 2, sau H2O. Inertele rămase în urma consumării
complete a carbonului fix sunt evacuate. Gazul de sinteza este colectat şi evacuat
spre secţiunea de epurare în vederea valorificării [5.11].
Există tehnologii ce folosesc combustia parţială. În acest caz, un aport calorific
este obţinut prin intermediul unor gaze oxidante fierbinţi provenite fie dintr-o post-
combustie, sau o încălzire cu plasmă sau de asemenea prin introducerea unui
amestec metal-oxigen.
Această tehnologie permite o transformare a cenuşii în lichid ce ulterior se
solidifică, permiţând vitrificarea continuă a reziduurilor finale.
Diferite tipuri de reactoare de gazeificare ce utilizează combustibili fosili sau
regenerabili au fost dezvoltate pornind de la modelele de bază deja existente.
Reactoarele pot fi clasate în patru grupuri principale: cu pat fix în contra curent, cu
pat fix în co-curent, cu pat fluidizat dens şi circulant şi cu pat antrenant. Diferenţa
este dată de sensul curgerii combustibilului şi a oxidantului şi de sursa ce
furnizează căldura procesului.
Din analiza datelor bibliografice precum si preluând date direct de la societăţi
comerciale, institute de cercetare, companii producătoare de echipamente, s-a reuşit
sintetizarea a unei serii de tehnologii de gazeificare disponibile în stadiu pilot [5.11,
5.12, 5.19].
a) Reactoare de gazeificare cu pat fix:
În contra-curent
Combustibil utilizat: cărbune, şisturi bituminoase, cocs din petrol, deşeuri
solide sau lichide. Particule de 6 – 50 mm. Temperatura: 400 C – 600 °C. Este un
reactor cu sursă internă de căldură. Agent de gazeificare: amestec aer/abur sau
oxigen/abur. Gaz de sinteză: PCI redus – mediu (8000 kJ/Nm3).
În co-curent
Combustibil: deşeuri municipale, industriale sau medicale. Temperatura : 700
C – 1300 C. Agent de gazeificare: aer/oxigen. Este un reactor cu sursă internă de
căldură. Gaz de sinteză: PCI redusă. Compoziţie indisponibilă.
b) Reactor de piro-gazeificare în două etaje integrate
Thermoselect
Combustibil utilizat : deşeuri solide. Temperatura: 1000 C – 1200 C. Agent
de gazeificare : oxigen. Gaz de sinteză: PCI medie.
c) Reactor cu pat fluidizat dens
Combustibil utilizat: deşeuri urbane, plastic, biomasă. Particule până la 50
mm. Temperatura: 700 C – 900 C. Agent de gazeificare: aer/oxigen sub presiune.
Gaz de sinteză: PCI redusă spre mediu (6500 kJ/Nm 3 – 13000 kJ/Nm3). Compoziţie
indisponibilă.
d) Reactor cu pat fluidizat circulant
Combustibil : cărbune, biomasă. Temperatura: 1600 C – 1800 C. Agent de
gazeificare: oxigen. Gaz de sinteză: PCI medie (9300 kJ/Nm 3).
Schema funcțională de principiu a unui reactor de gazeificare este prezentată
în Figura 5.10.
Figura 5.10: Schema funcţională de principiu a unui reactor de gazeificare

Avantajele gazeificării
În general avantajele introduse de procesul de piroliza in procesele de
conversie biomasa - energie se regăsesc şi la gazeificare. În ceea ce priveşte
produsele ce pot fi transformate prin acest procedeu, se poate spune că toate
produsele organice sunt tratabile prin gazeificare.
Tipurile de produse procesabile la scară comercială sunt: cărbuni, biomasă,
deşeuri urbane şi asimilate, deşeuri medicale, deşeuri industriale.
Posibilitatea atingerii unor temperaturi ridicate permite o bună eliminare a
fracţiei organice. În plus, spre deosebire de piroliză, fracţia de solide este
minimizată.
Procedeele de piro-gazeificare au loc, în general, în cuptoare verticale.
Împreună cu tipul reactorului, cinetica procesului de gazeificare prezintă avantajul
minimizării reziduurilor solide, cu posibilitatea de fuziune completă sub formă de
zgură. Această zgură nu reprezintă mai mult de 5 % din cantitatea de deşeuri
tratate, dacă nu se ţine cont de fracţia de inerte [5.27].
Tratamentul efluenţilor este în general convenţional exceptând necesitatea de
tratare a unor volume superioare de gaze de ardere în raport cu piroliza.
De exemplu, volumele uzuale de gaze de ardere sunt de aproximativ 5000
Nm3/t, în comparaţie cu 2000 – 3000 Nm3/tprodus din piroliză [5.22, 5.23,
5.24].Aceste volume rămân totuşi inferioare volumelor degajate din incinerarea

clasică – 6000 Nm3/tprodus.
Cantităţile de efluenţi lichizi (răcire, epurare) variază între 0,4 şi 2 m3 pe tonă.
Ţinând cont de temperaturile atinse în procesele de pirofuziune este posibil ca
cenuşa să se topească şi de a conduce la formarea de granule vitrifiate puţin
lixiviabile, foarte dense (densitate între 2,8 - 3).
Dezavantaje ale gazeificării
Ţinând cont de temperaturile atinse şi de prezenţa aerului (în unele tehnologii),
concentraţiile oxizilor de azot în gazele de ardere sunt comparabile cu cele de la
combustie [5.26].
Cheltuielile de exploatare cresc datorită necesităţii echipamentelor rezistente
la temperatură înaltă. Investiţiile corespunzătoare sunt în general egale sau chiar
mai mari decât în cazul incinerării clasice.
În sfârşit, complexitatea procesului de operare implică personal înalt calificat.
Aportul de combustibil suplimentar s-a dovedit a fi necesar pentru a menţine
temperatura procesului. Acest aport este în general furnizat prin arderea de gaz
natural.
Pulberile (în medie 5g/Nm3) împreună cu temperatura înaltă a gazului la
intrarea în cazanul recuperator, poate provoca colmataje importante la nivelul
supraîncălzitorilor [5.11, 5.25].
5.7 Aplicații energetice

În cadrul aplicaţiilor generatoare de energie sau pentru efectuarea de lucru
mecanic utilizând drept combustibil biomasa, pentru capacități instalate mari, uzual
se utilizează trei cicluri termodinamice: cicluri cu abur de tip Rankine-Hirn, cicluri
cu gaze de tip Brayton şi cicluri de tip Diesel-Otto.
Dacă centralele termoelectrice ce utilizează turbine cu abur nu constituie
proiecte inovative din punct de vedere tehnologic, ele integrând tehnologii mature
ce acoperăîntreaga plajă de puteri instalate, în ceea ce privește îns ă centralele de
gazeificare sau piro-gazeificare cu turbine cu gaze sau motoare cu piston, acestea
constituie proiecte de pionierat și transfer tehnologic la nivel internațional. De
menționat că sunt excluse din această analiză ciclurile combinate cu
gazeificareaintegrată a cărbunelui. Exemplele prezentate în continuare utilizează
drept combustibil biomasa sau produșiasimilați acesteia, deșeuri de tip celulozic
nepericuloase.
5.7.1 Soluții de conversie în energie electrică prin

procese termo-chimice
Interesul crescând asupra tehnologiei gazeificării pentru producerea de energie
se datorează în principal politicii de reducere a emisiilor de CO 2 și efectul acestora
asupra încălzirii globale precum și datorită efectului de scară mai redus în cazul
utilizării motoarelor cu piston sau a turbinelor cu abur. Datoritădisponibilului
surselor de biomasă caracterizate de debite reduse comparativ cu combustibilii

fosili, și capacitățile instalate ale centralelor sunt de asemenea mici. Dac ă în cazul
utilizării biomasei forestiere puterea electrică instalată poate atinge 40 MW
(Americentrale Fuel Gas Plant, Olanda), în cazul biomasei agricole
aplicațiileacoperă zona de puteri între 2 – 10 MWel.
Sintetic soluțiile de conversie în energie a biomasei prin intermediul gazului
de sinteză sunt prezentate în Figura 5.11.
Fig.5.11. Schema tehnologică generală a conversiei gazului de sinteză în energie
Practic varianta cu arderea gazului într-un boiler se utilizează în cazul în care

procesul de gazeificare, datorită tipului de combustibil și a parametrilor de operare,
se constituie într-un proces de piroliză avansată cu producerea unui gaz cu putere
calorifica redusă (sub 2500 kJ/Nm3) sau conținut de impurități sau alcali ridicat. În
aceastăsituație costurile stației de epurare (investiție, operare, mentenanță) nu se
justifică, gazul fiind ars pentru producere de energie termică.
Următoarele două variante constituie cazurile clasice de conversie în energie
electrică sau cogenerare. Atunci când sursa și tipul combustibilului, prin
caracteristicile sale fizico-chimice permit, se poate obține un gaz de sinteză
superior cu o putere calorifică ridicată (aproximativ 5000 kJ/Nm3 la gazeificarea
cu aer, 10000 kJ/Nm3 la vapo-gazeificare). Pentru acest nivel de densitate
energetică și în lipsa unui conținut ridicat de gudron sau alcali se poate utiliza gazul
de sintezăînmotore sau turbine cu gaze.
Pentru aplicațiile din sectorul energetic se utilizeazăinstalații de turbine cu
gaze (ITG)[5.28]:
0 ITG staţionare, heavy-duty, realizate folosind tehnologii derivate din
construcţia TA;
1 ITG energetice aeroderivative, clasificate la rândul lor în:
1aeroderivative provenite din maşini turbopropulsoare (toată puterea la
elice);
2aeroderivative provenite din turboreactoare (toată puterea în jet
supersonic de gaze de ardere);
0aeroderivative provenite din maşini mixte, turbopropulsoare şi

turboreactoare (o parte din putere în elice şi o parte din putere în jet subsonic de
gaze de ardere);
1aeroderivative provenite din motoare turbofan (toată puterea în jet sonic
de aer şi gaze de ardere).
0 micro ITG, realizate folosind tehnologii derivate din construcţia
turbosuflantelor de la motoarele cu ardere interna supraalimentate.
Domeniile uzuale de puteri unitare şi rapoartele de compresie ale ITG sunt
prezentate în Tabelul 5.22 iar domeniile uzuale de utilizare în Tabelul 5.23[5.28].
Tabelul 5.22:Domeniile uzuale de puteri unitare şi rapoarte de compresie
ITG heavy-duty P∈(25÷250) MW; ε de lnet max; o linie de arbori

ITG aeroderivative
P∈(2÷12) MW; ε de lnet max; o linie de arbori de turaţie mare
turbopropulsoare
ITG aeroderivative
P∈(20÷40) MW; ε de ηtermic max; două linii de arbori
turboreactoare
ITG aeroderivative
P∈(25÷50) MW; ε de ηtermic max; trei linii de arbori
turbofan
Micro ITG P∈(0,25÷2) MW; ε de ηtermic max; o linie de arbori de turaţie
Tabelul 5.23:Domeniile uzuale de utilizare
ITG heavy-duty CTE de vârf şi CTE cu cicluri combinate gaze-abur
ITG aeroderivative
turbopropulsoare
CTE de siguranţă şi vârf, CTE şi CET de medie putere cu
ITG aeroderivative
cicluri combinate gaze-abur, CET de medie şi mică putere, cu
turboreactoare
cazane recuperatoare, fără sau cu post-combustie.
ITG aeroderivative
turbofan
micro ITG aplicaţii speciale (CET de mică putere)
În cazul motoarelor cu ardere internă trecerea în sectorul energetic, la fel ca în

cazul turbinelor cu gaze s-a realizat în momentul creşterii capacităţii acestor
echipamente, utilizându-se fie pentru producerea descentralizată de energie, fie
pentru aplatizarea curbei de sarcină zilnică. De asemenea, motoarele cu ardere
internă se utilizează pentru valorificarea anumitor combustibili gazoşi (biogaz –
captat din depozitele de deşeuri urbane sau a digestoarelor pentru dejecții de
animale) a căror compoziţie nu permite arderea în turbinele cu gaz (în special
conţinutul de alcali) [5.12].
Alegerea tipului de MP energetice dintre cele lente, semirapide şi rapide se face
corelat cu alţi parametri extensivi şi intensivi [5.28]. Astfel:
0 Motoarele energetice “lente”şi “semirapide” sunt derivate din motoarele
navale. Ca sistem de aprindere ele sunt MD (pot arde inclusiv păcurină), iar ca
tip de ciclu în 2 timpi (fapt ce creşte frecvenţa ciclurilor fără a mări turaţia).
Gradul de supraalimentare este redus sau cel mult mediu. Creşterea puterii se
face prin mărirea diametrului cilindrului, a lungimii cursei şi a numărului de

cilindri;
0 Motoarele energetice “rapide” sunt derivate din motoarele industriale. Ca
sistem de aprindere ele pot fi atât MD (când ard CLU sau motorină), cât şi
MAS (când ard gaz natural). Ca tip de ciclu pot fi în 2 timpi (cu
supraalimentare slabă sau medie), cât şi în 4 timpi (variantele în 4 timpi permit
supraalimentarea puternică). Mărirea puterii (în condiţiile diametrului
cilindrului şi lungimii cursei mai mici), se face prin creşterea numărului de
cilindri;
1 MP energetice nu depăşesc în general 1500 (1800) rot/min.
Prin supraalimentare se măresc simultan atât producţia de lucru mecanic cât şi

consumul de combustibil. Ca urmare se poate considera că randamentul indicat al
unui motor supraalimentat este comparabil cu cel al motorului atmosferic din care
provine [5.28, 5.29]. Chiar şi în acest caz supraalimentarea ridică performanţele
motorului atât tehnic (prin creşterea randamentului mecanic, deoarece aceleaşi
pierderi în valoare absolută se vor raporta la o putere internă mai mare) cât şi
economic (prin reducerea investiţiei specifice).
5.7.2 Aplicații la nivel pilot sau industrial de

conversie în energie electrică
În Europa la nivel industrial, la ora actuală, func ționează nouă centrale pe
gazeificarea biomasei ce pot fi adaptate și la alte tipuri de deșeuri, RDF ( Tabelul
5.24).
Tabelul 5.24: Exemple de centrale de gazeificare operaționale[5.30]

Anul
Capacitate Capacitate
Nr. Țara de punerii
Nume centrala Tehnologie Syngas Syngas
crt origine în
(Nm3) (MWth)
funcțiune
Foster
Pietarsaari
1 Findlanda Wheeler 1983 204819 28
ACFBG Unit
ACFBG
Foster
Norrsundet
2 Suedia Wheeler 1984 146299 20
ACFBG Unit
ACFBG
Foster
Rodao
3 Portugalia Wheeler 1985 87800 15
ACFBG Unit
ACFBG
Värnamo
Foster
IGCC
4 Suedia Wheeler 1993 105000 14
Demonstration
PCFBG
Plant
Sasol Lurgi
5 Fuel Gas Plant Germania 1996 732000 100
CFB
Foster
Kymijärvi
6 Finlanda Wheeler 1998 351118 48
ACFBG Plant
ACFBG
Americentrale Sasol Lurgi
7 Olanda 2000 614300 84
Fuel Gas Plant CFB
Foster
Varkaus
8 Finlanda Wheeler 2001 234133 32
ACFBG Plant
ACFBG
9 Skive CHP Danemarca Carbona/GTI 2008 232000 32
În continuare sunt prezentate câteva din cele mai importante proiecte la nivel
mondial de gazeificare a biomasei la scară comercială și demonstrativă.
Proiectul Zeltweg BioCoComb (Austria)
Într-un proiect demonstrativ susținut de Programul EC Thermie, un reactor de
gazeificare a reziduurilor forestiere a fost instalat la centrala convențională pe bază
de cărbune Verbund – Austrian Hydro Power AG din Zeltweg, Austria cu o putere
de 137 MWe. Titlul proiectului „BioCoComb” este o prescurtate a „Preparării de
Biocombustibil pentru Co-Combustie” unde co-combustia se realizează cu un
cărbune din centralele convenționale existente. Gazul produs înlocuiește
aproximativ 3% (~10 MWt) din totalul de cărbune alimentat în boiler. Biomasa este
utilizată în cadrul centralei sub forma sa brută, fără alte stagii de tratare. Doar
partea grosieră a biomasei trece printr-un concasor înainte de a fi amestecată cu
partea fină și apoi introdusă în gazeificator. Gazeificarea parțială a biomasei are loc
la o temperatură de 820 °C, într-un reactor cu pat fluidizat. Temperaturile sunt
scăzute pentru a prevenii depunerea zgurii. Gazul rezultat cu o anumită putere
calorifică este condus prin intermediul conductelor de gaz rezistente la temperatură
ridicată într-un cazan alimentat cu cărbune pulverizat. Produsul rezultat din
gazeificarea parțială trece printr-un ciclon separator și este complet ars în cazanul
cu cărbune. Centrala și-a început activitatea în noiembrie 1997 și a intrat pe deplin
în funcțiune pe scara comercială în ianuarie 1998 [5.30].
Principalele avantaje ale conceptului BioCoComb sunt:
0 Uscarea biomasei nu este necesară deoarece puterea calorifică inferioară a
gazului de sinteză este satisfăcătoare pentru co-combustie;
1 Nu s-au făcutmodificări majore la cazanul de cărbune existent;
2 Flexibilitate ridicată în aranjarea și integrarea componentelor principale în
centralele existente.
Proiectul Güssing (Austria)

În prezent există două centrale FICFB la scară mare. O centrală de gazeificare
a biomasei de 8 MWt situată in Güssing, Burgenland și una de 2 MWt în Wiener
Neustadt, Niederösterreich. Centrala de 8 MWt este cuplată la o turbină de gaze iar
cea de 2 MWt la un motor cu ardere internă pentru a genera electricitate din gazul
de sinteză. Centralele sunt în funcțiune din anul 2000.
Fig.5.12. Schema termica de principiu a centralei de gazeificare Gussing
Instalaţia demonstrativă livrează 2 MW electrici şi 4,5 MW termici.

Rumeguşul cu umiditate 20-30% este folosit drept combustibil, şi este transportat
cu ajutorul benzilor transportoare în reactorul cu pat fluidizat. Gazul produs este
răcit şi curățat într-un sistem din două trepte. Un schimbător de căldura cu apă
reduce temperatura de la 850 – 900°C la aproximativ 160 - 180°C. Prima treaptă a
sistemului de epurare a gazului este reprezentat printr-un filtru textil ce separă
cenuşa zburătoare și o parte din gudronul conținut în gazul rezultat. Aceste
particule sunt redirecționate c ătre zona de combustie a gazeificatorului. În partea a
doua a sistemului, gazul este separat de gudron cu ajutorul unui scruber. Lichidul
saturat cu gudron și fracţii condensate este vaporizat și recirculat către zona de
combustie a reactorului de gazeificare. În plus, scruberul este folosit pentru a
reduce temperatura gazului curat obţinut până la aproximativ 40°C, temperatură
necesară pentru valorificarea gazului într-un motor cu gaz [5.31].
Gazeificarea BIOSYN (Canada)

Procesul de gazeificare BIOSYN a fost dezvoltat în anul 1980 de către
BIOSYN Inc, o filială a Nouveler Inc și de către Hydro-Quebec. Procesul are la
bază un reactor de gazeificare în pat fluidizat antrenant conținând un pat de siliciu

sau aluminiu capabil săfuncționeze la o presiune de până la 1.6 MPa. Experimente
de gazeificare a biomasei cu oxigen au fost realizate între anii 1984-1988, într-o
centrală demonstrativă cu capacitate de 10 t/h situată în St-Juste de Bretennieres,
Quebec, cu producere de syngaz. Procedeul BIOSYN s-a dovedit fezabil din punct
de vedere tehnic utilizând drept combustibil biomasă lemnoasă și agricolă. Ulterior,
s-a dezvoltat o unitate cu capacitate de 50 kg/h, care a demonstrat ca procedeul
BIOSYN este de altfel fezabil și pentru gazeificarea nămolului primar,
combustibilului derivat din deșeu (RDF), cauciuc (conținând 5-15% kevlar) și
polietilenă și propilenă sub formă granulară. Dimensiunea particulei de combustibil
trebuie să fie de până la 5 cm, densitatea mai mare de 0.2 kg/l și o umiditate de
20%. Randamentul termic al gazeificării biomasei variază între 70-80%.
Compoziția gazului de sinteza variază de la 30-55% N 2, 16-30% CO2, 12-30% CO
și 2-10% H2. Gazeificarea prin injectarea de aer produce 2 Nm3 de gaz combustibil
pe kg de biomasă uscată. Din polietilenă se obține 4 Nm3 de gaz/kg de polietilenă.
Cu aer ca si agent de gazeificare, valoarea puterii calorifice superioare (PCS) a
gazului este de aproximativ 6 MJ/Nm3. Aerul, îmbogățit cu 40% oxigen, poate
produce un gaz de sintezăavând o PCS de aproximativ 12 MJ/Nm 3. Cicloanele
primare înlătură din gaze 85-95% din particulele antrenate.
Proiectul Skive (Danemarca)
Ultima centrală de gazeificare a biomasei/deșeurilor s-a deschis în anul 2008 și
se află în Skive, Danemarca. Aceasta produce 232000 Nm 3gaz de sintezălucrând în
cogenerare [5.32].
O schemă generală a centralei din Skive este prezentată în Figura 5.13
Fig. 5.13.Schema instalației centrala Skive
Procesul de gazeificare a centralei constă în utilizarea tehnologiei Carbona cu

injecție de aer și abur pentru gazeificare în strat fluidizat circulant. Presiunea de
lucru a reactorului este de 0,5-2 bar. Pentru creșterea eficienței procesului de
conversie se utilizează reformarea catalitică a gudronului. Gazul de sinteză astfel
produs este ars în 3 motoare cu ardere internă și recuperarea căldurii reziduale
precum și în 2 boilere. Compoziția gazului uscat este: CO-20%; CO 2- 12%; H2-6%;
CH4-4%. Puterea calorifică inferioară a gazului este cuprinsă între 4800 –
5200kJ/Nm3. Puterea instalată termică a centralei este de 28 MW t, la nominal 20
MWt. Puterea electrică net livrabilă de către cele 3 motoare tip GEJ620 este de 6
MWe [5.32]. Puterea termică în cogenerare: 11,5 MW vârfulde 20 MWt fiind dat
de cele două boilere.
Proiectul Lahti (Finlanda)
În anul 1998, Lahden LAMPOVOIMA Oy, a pus în funcțiune un reactor
atmosferic de gazeificare în pat fluidizat circulant a biomasei, tip Foster Wheeler de
60 MWt ce a costat 15 milioane de dolari. Acest reactor a fost montat în centrala
energetică pe combustibil fosil de 200 MW e. Centrala a fost construită în anul 1976
folosind drept combustibil de alimentare păcura. În anul 1986, arzătoarele au fost
modificate pentru a funcționa pe gaz natural. Centrala de gazeificare a biomasei a
fost construită pentru a utiliza drept combustibil deșeurile de materiale și plastic.
Gazul de proces este răcit de la 830-850 °C la 700 °C înainte de a fi transportat
către boiler. Emisiile sunt reduse iar pereții boilerului sunt relativ curați.
Compoziția gazului în fracțievolumică este: 12,9% CO 2; 4,6% CO; 5,9% H2;
40,2% N2; 33,0% H2O; 3,4% CnHm. Puterea calorifică inferioar ă a gazului este de
aproximativ 2,0-2,5 MJ/Nm3. Emisiile de NOx au fost reduse cu 5% iar cele de
praf la jumătate. Emisiile de HCl au crescut foarte puțin cu 5 mg/Nm 3. Centrala
utilizează 11% gaz de sinteză, 69% cărbune, 15% gaz natural. Randamentul global
anual a centralei este de 80% iar randamentul turbinei cu gaz este de 35%. Centrala
furnizeazăcătrerețea 200 MWe și 250 MWt pentru încălzireaorașului (100000 de
locuitori) [5.32, 5.33].
Proiectul Thermie (Italia)
Proiectul Thermie Energy Farm deținut de Bioelettrica SpA constă într-un
reactor atmosferic de gazeificare a biomasei cu pat fluidizat circulant. Este
construit în Cascina în apropiere de Pisa, Italia cu o capacitate de 43 MW t ce va
produce aproximativ 14 MWe. Combustibilul constă în biomasă lemnoasă,
reziduuri din industria viti-vinicolă și de producere a uleiului cu o umiditate de 5%
la o temperatură de 800 °C și presiune 1,5 bari. Gazul de sinteză este epurat și
trimis către o turbină de gaz și abur pentru a produce energie electrică [5.32].
Proiect ARBRE (Anglia)
Reactorul de gazeificare are o capacitate de 8MW e și este construit în
Yorkshire, Anglia. Proiectul se referă la creșterea unor culturi de plante unde
nămolul de la stațiile de epurare joacă rolul de fertilizator [5.32]. Culturile se întind
pe o suprafață de 2000 de hectare. Gazul combustibil este comprimat și consumat
într-o turbină cu gaz ce produce 8 MW e, randamentul electric al instalației este de
31% [5.33].
Proiectul Vermont (SUA)
În S.U.A se găsesc cele mai multe proiecte de gazeificare a biomasei. Unul
dintre cele mai importante este reprezentat de proiectul Vermont Battelle/FERCO.
Proiectul constă în utilizarea unui proces de gazeificare Battelle cu două
reactoare:
0 Un reactor de gazeificare cu o temperatură de lucru de 850 °C, unde biomasa
este transformată într-un gaz de putere calorifică medie;
1 Reactor de combustie a cocsului pentru a furniza căldura necesară de procesul
de gazeificare.
Compoziția gazului combustibil este: 21,22% H 2; 43,17% CO; 13,46% CO2;
15,83% CH4. Puterea calorifică inferioară a gazului este de 17,75 MJ/Nm 3.
Capacitatea centralei este de 200 t/zi de biomasă lemnoasă. În primă fază gazul este
transformat în energie termică într-un boiler McNeil iar în celelalte faze este răcit,
epurat și transformat în energie electrică cu ajutorul unei turbine cu gaz. Se produc
aproximativ 15 MWe.
Indiferent de ciclul termodinamic utilizat pentru conversia directă în energie a
biomasei sau a combustibililor derivați obținuți prin procese termice, fizice sau bio-
chimice, soluțiile tehnologice trebuie adaptate particularităților combustibililor și
condițiilor specifice de amplasament. Factorul de scară prezintă o influență majoră
în alegerea soluțiilor energetice datorită fluxurilor de biomasă, de obicei reduse

(exceptând importurile) și disponibilității sezoniere (în cazul biomasei agricole). În
general, unitățile energetice utilizează combinații de combustibili verzi pentru
creșterea puterilor unitare și a disponibilității anuale a centralelor [5.32].
BIBLIOGRAFIE
[5.1] Biomass Technology Group, Availability, supply and sustainability

of biomass, progress report for European Commission, 2005.
[5.2] US Department of agriculture, forest service – Forest Products
Laboratory, Wood Hand book – Wood as an engineering
material, Gen. Tech. Rep. FPL- GTR113, Madison, 1999.
[5.3] Darie, G., et. al., Reconstrucția haldelor de steril prin utilizarea de
specii cu potențial energetic, Editura Silvică, 2011.
[5.4] Apostol, T., Marculescu, C., Managementul Deşeurilor Solide,
Editura AGIR, 2006.
[5.5] Leroy, J., Les déchets et leur traitement. Press universitaire de France,
1994, 120 p.
[5.6] Tchobanoglus, G., Integrated solid waste management. Mc Grow Hill,
1993, 954 p.
[5.7] Badea, A., Valorificarea energetică a biomasei în contextul
dezvoltării durabile a resurselor regenerabile de energie, Raport
de cercetare CEEX 151/3/2008.
[5.8] Kollmann, F.F.P., Côte, W.A., Principles of wood science and
technology. Vol. I – Solid wood. Berlin ; Heidelberg ; New York ;
Tokio; Springer, 1984, p.591
[5.9] Bulmău, C., Contribuţii privind valorificarea biomasei în procese
de piroliză, Teza Doctorat, Univ. Politehnica Bucuresti, 2009.
[5.10] Haluk, J.P. Et Jodin, P., Composition chimique du bois. Le bois –
materiau d’ingenieur, Arbolor, ENGREF/Nancy 1994, p. 53 – 89.
[5.11] Mărculescu, C., Procese antropice și impact generat asupra
mediului, Editura AOSR, 2011, ISBN-976-606-8371-11-5.
[5.12] Mărculescu, C., Contributions à l’étude des processus pour le
traitement thermique des déchets ménagères et assimilés,
Universitatea POLITEHNICA Bucuresti, Université de Technologie
de Compiègne, Franta, 2006.
[5.13] Tilmann, D., The combustion of solid fuels and wastes. Academic
Press, Boston, 1991, 378 p.
[5.14] Ramage J, Scurlock J. Biomass. Renewable energy-power for a

sustainable future, Editor Oxford: Oxford University Press, 1996,
chapter 3.
[5.15] Demirbas, A. Fuel properties and calculation of higher heating values
of vegetable oils, Fuel, 1998, pp. 117-1120, chapter 3
[5.16] Michiel J.A. Tijmensen, Andre P.C. Faaij, Carlo N. Hamelinck,
Martijn R.M. van Hardeveld Exploration of the possibilities for
production of Fischer Tropsch liquids and power via biomass
gasification, Biomass and Bioenergy 23, 2002, pp. 129 – 152
[5.17] ***http://bioproducts-bioenergy.gov;www.environment-
agency.gov.uk; http://www.bioenergyupdate.com; http://www.bios-
bioenergy.at; http://www.woodycrops.org
[5.18] W. Niessen - Combustion and Incineration Processes, Third Edition,
Revised and Expanded, Marcel Dekker, Inc., 2002.
[5.19] Marinescu, M., Stefanescu, D., Chisacof, Al., Adler, O., Instalații de
ardere, Editura tehnică, București, 1985.
[5.20] Antonini, G. & Gislais, P., Traitement thermique des d’chets
industriels. Technique & Documentation, Lavoisier, 1995, 143 p.
[5.21] Mărculescu, C., Antonini, G., Badea, A., Analysis on the MSW
thermal degradation processes, Global NEST Journal, Vol. 9, No. 1,
p. 57÷62, Greece, 2007.
[5.22] Bridgwater A. V., Progress in Thermochemical Biomass Conversion,
Blackwell Science Ltd, 2001.
[5.23] Mărculescu, C., Antonini, G., Badea, A., Apostol, T., Pilot
installation for the solid waste thermo-chemical characterisation,
International Journal for Integrated Waste and Management Science
and Technology, Volume 27, Issue 3, 2007, pp. 367÷374. ISSN 0956-
053X.
[5.24] Mărculescu, C., Badea, A., Necula, H., Pyrolysis process applied to
MSW, Buletinul Institutului Politehnic din Iaşi, Tomul LIV, Fasc.2,
2008 pp. 291-296.
[5.25] Garcia, A.N., Font, R. & Marcilla, A., Kinetic Studies of the Primary
Pyrolysis of Municipal Solid Waste in a Pyroprobe 1000, Journal of
Analytical and Applied Pyrolysis 23,1992, p. 99-119.
[5.26] Ragazzi, M., Del duro, R., Mărculescu, C., Introduzione alla
termovalorizzazione dei rifiuti, Editura Franco Angeli Milano, Italia
2006. 208 p. (ISBN – 88-464-7638-7).
[5.27] Mărculescu, C., Badea A., Apostol T., Two-stage gasification

process of solid organic compounds, Revista "Buletin ştiinţific" -
Seria C: Inginerie Electrică, Ed. POLITEHNICA PRESS 2010, Vol.
72, Nr. 1/2010, p. 21-28, ISSN 1454-234x.
[5.28] Alexe, F., Angheluţă, V., Athanasovici V., Manualul inginerului
termotehnician, Editura tehnică, București, 1986.
[5.29] Moţoiu, C., Centrale termo și hidroelectrice, Editura didactică și
pedagogică, București, 1974.
[5.30] U.S. Department of Energy, National Energy Technology Laboratory,
Gasification Worldwide Database, 2010
[5.31] Pfeifer C., Hofbauer H., Development of catalytic tar decomposition
downstream from a dual fluidized bed biomass steam gasifier,
Powder Technology, vol. 180, no. 1–2, 2008, pp. 9–16.
[5.32] T. Leader, P. Babu, Thermal Gasification of Biomass - overview, 2010
[5.33] Stan, C., Valorificarea potențialului energetic al deșeurilor din
industria avicolă, Teza Doctorat, Universitatea Politehnica Bucuresti,
2012.
Capitolul 6
Valorificarea energiei geotermale
6.1. Consideraţii generale privind energia

geotermală
Etimologic, cuvântul geotermal provine din combinarea cuvintelor greceşti
„geo” (pământ) şi "therme" (căldură). Energia geotermală provine din: căldura
generată de dezintegrarea radioactivă, în principal, a izotopilor de uraniu (U 238, U235),
toriu (Th232) şi potasiu (K40), precum şi din căldura provenită de la formarea
pământului, din reacţiile chimice exoterme, frecări, energia solară, etc..
În Tabelul 6.1 se prezintă structura pământului şi caracteristicile termo-fizice
ale straturilor acestuia.
Tabelul 6.1
Straturile pământului şi caracteristicile termo-fizice ale acestora
Straturile pământului Proprietăţi fizice Temperatura, °C Adâncimea, km
scoarţa conti./ocean.* 25 ÷ 900 10÷70/8÷10
rigidă (litosfera)
1100 200 / 100
mantaua superioară plastică (astenosfera) > 1200 400 ÷ 900 / 150
inferioară semi-rigidă 3700 3000 / 2900
extern lichidă 4000÷5000 5150
nucleul intern solidă ≈ 6000 6378
*conti. – continentală; ocean. – oceanică.
Litosfera este formată din mai multe plăci (Figura 6.1 [6.1]) (în figură,
săgeţile subţiri indică direcţia de mişcare a plăcilor spre zonele de subducţie), aflate
într-o mişcare permanentă, cu o viteză de deplasare foarte mică (de circa 1÷13
cm/an). În urma mişcări relative a plăcilor tectonice una faţă de cealaltă, acestea
intră în interacţiune unele cu altele, generând forţe de compresie sau întindere. De
asemenea, plăcile pot glisa unele peste altele. Prin fisurile apărute, ca urmare a
interacţiunilor dintre plăci, magma pătrunde în zonele superioare ale scoarţei
terestre, putând apărea erupţiile vulcanice. Aceste zone se află, de altfel, la originea
resurselor geotermale de înaltă temperatură. În figură s-au indicat cele mai
importante capacităţile instalate (exprimate în MW el.), existente la începutul anului
2005, ce utilizează energia geotermală [6.2]. Se observă că acestea sunt amplasate
în apropierea zonelor de subducţie. Dacă ţinem cont şi de cele mai mici capacităţi
instalate, în ţări precum Austria (1,2 MW e), Thailanda (0,3 MWe), Germania (0,2
MWe) şi Australia (0,2 MWe), obţinem 8933,2 MWe instalaţi la începutul lui 2005.
Astenosfera, din punct de vedere fizic, are o comportare plastică, ce permite
mişcarea (curgerea) acesteia. Curenţii convectivi generaţi de această curgere aduc
căldura către suprafaţa pământului şi generează mişcarea plăcilor tectonice.
Japonia Rusia (Kamchatka) S.U.A. Mexic Islanda Portugalia

535 MWe 79 MWe 2564 MWe 953 MWe 202 MWe (Azores): 16 MWe
Italia
791 MWe
Turcia
Filipine
20 MWe
China (Tibet) 1930 MWe
28 MWe
Etiopia
7,3 MWe
Indonezia
797 MWe
Kenya
129 MWe
Franţa (Guadeloupe)
Guatemala: 33 MWe 15 MWe
El Salvador: 151 MWe
Papua Noua Guinee Noua Zeelandă Nicaragua: 77 MWe
6 MWe 435 MWe Costa Rica: 163 MWe
Figura 6.1: Plăcile tectonice. (1) zone de extragere a energiei geotermale; (2) fracturi pe
direcţie transversală; (3) zone de subducţie, în care placa de subducţie se îndoaie în
jos şi se topeşte în astenosferă. Capacităţi instalate (exprimate în
MWelectrici), existente la începutul anului 2005, ce utilizează energia
geotermală
Temperatura, °C
0 50 100 150 200 250 300 350 400
0
A ( 8 °C/km)
0.5
B (27 °C/km)
1 C (70 °C/km)
1.5
Adancimea, km
2.5
3.5
4.5
5
Figura 6.2: Profilul de temperaturi la transferul de căldură conductiv, prin scoarţa
pământului: A) conductivitate termică mare ( t = 8 °C/km), B) conductivitate
termică normală ( t = 27 °C/km) şi C) conductivitate termică mică ( t = 70 °C/km).
Transferul de căldură în interiorul pământului se face preponderent conductiv.
Valorificarea energiei geotermale 389
Gradientul mediu de temperatură este de circa t = 25÷30 °C/km. Totuşi, creşterea

de temperatură cu adâncimea variază mult în funcţie de structura geologică locală.
Sunt zone în care conductivitatea termică este foarte mare, micşorând gradientul de
temperatură la doar câteva grade pe km. De asemenea, există zone în care
conductivitatea termică este redusă faţă de medie, iar diferenţa medie de
temperatură poate ajunge şi chiar depăşi valori de circa t = 70 °C/km (Figura 6.2).
De la aceste valori devin interesante sistemele geotermale de valorificare a
potenţialului termic al scoarţei terestre.
Evident, conductivitatea termică variază cu adâncimea, fiind funcţie, în
principal, de natura straturilor geologice. Astfel, panta de variaţie a profilului de
temperaturi se poate schimba brusc la trecerea de la un strat geologic la altul,
profilul de temperaturi (la transferul preponderent conductiv) având mai multe zone
(de pantă diferită), funcţie de compoziţia stratului geologic (de exemplu, Figura
6.3 [6.3], d-e-i-g-h).
Temperatura, grd C
0 50 100 150 200 250 Secţiune A
0
h c
g
f b
0,5
A
km
B
Adancimea,
Ainiţial i
1
125
1,5 125
180 180
d
a
2
Figura 6.3: Profilul de temperaturi la transferul de căldură prin scoarţa pământului:
0 transfer de căldură convectiv la trecerea unui flux de apă din lateral, între straturi,
0 vaporizarea apei la scăderea presiunii (flux de apă către suprafaţă)
Transferul de căldură preponderent convectiv (Figura 6.3, curba B, zona a-b)

se poate întâlni în zone ce conţin apă. Dacă săpăm un puţ până în stratul acvifer
(sau până la un rezervor cu apă fierbinte), sau dacă avem o fisură între rezervorul
de apă fierbinte subteran şi exterior (Figura 6.4, a-b-c), atunci apa circulă natural
de la presiunea din rezervor către exterior, unde atinge presiunea mediului ambiant
(în acest caz am considerat că avem un izvor fierbinte şi fluxul de apă-abur ţâşneşte
din pământ spre atmosferă). Pe traseu presiunea apei scade, datorită pierderilor de
presiune la curgere. În momentul în care apa atinge temperatura de saturaţie
(procesul termodinamic se poate considera ca fiind de laminare, adică la entalpie
constantă; de asemenea s-a presupus că fluidul geotermal este apă pură),
temperatura (de saturaţie) va scădea şi ea odată cu presiunea corespunzătoare
(Figura 6.3, curba B, zona b-c). Zona b-c (curba B din Figura 6.3) reprezintă zona
de vaporizarea a apei. Începând cu punctul b (zona b-c, Figura 6.3), titlul
amestecului bifazic apă-abur va creşte continuu.
Dacă între straturile scoarţei, într-o secţiune în care transferul de căldură este
iniţial conductiv (Figura 6.3, d-e-i-g-h), pătrunde (din lateral sau oblic) un flux de
apă ce vine dintr-o zonă cu temperatură ridicată (Figura 6.3, dreapta – prelucrată
după [6.3]), acesta aduce anomalii profilului de temperaturi (Figura 6.3, curba A,
zona e-f-g). Astfel, avem un aport de căldură provenită dintr-o zonă de temperatură
ridicată către un strat cu o temperatură, iniţial, mai mică. În zona de pătrundere a
apei temperatura va creşte local.
Pot exista anomalii similare cu cele prezentate în Figura 6.3, curba A, zona e-
f-g, dar care să aibă alte cauze, spre exemplu:
0 în acea zonă există minereu cu coeficient de conducţie foarte mare în
care are loc un proces de oxidare (exoterm); astfel, acel minereu se
comportă ca o sursă internă de căldură;
1 frecarea între plăci generează un aport de căldură ce duce la creşterea
locală de temperatură;
2 radioactivitatea locală mare a rocilor.
Pentru a extrage căldura din scoarţa terestră trebuie să existe, cel puţin,
următoarele elemente:
0 un rezervor permeabil sau care să conţină roci fracturate;
1 un fluid (apa) în rezervor;
2 canal(e) (puţ de extracţie) între suprafaţa pământului şi rezervor;
3 strat impermeabil situat deasupra rezervorului (şi sub acesta).
Fluidul din rezervor înmagazinează căldura provenită din pământ. Puţul
transportă fluidul din rezervor către suprafaţa pământului, pentru a putea valorifica
căldura geotermală. Stratul impermeabil de rocă de deasupra rezervorului are rolul
de a împiedica apa (şi căldura) să se disipeze. Rezervorul se poate alimenta natural
cu apă prin straturi permeabile adiacente acestuia şi prin fisuri, în scoarţă, către
rezervor (Figura 6.4). Alimentarea naturală a rezervorului se realizează cu ajutorul
apelor pluviale şi/sau din acumulări mari de apă adiacente rezervorului (lacuri,
mări, oceane, etc.).
Una din condiţiile necesare pentru asigurarea viabilităţii valorificării resurselor
geotermale este aceea că alimentarea naturală cu apă a rezervorului să facă faţă
exploatării acestuia pentru o perioadă suficient de îndelungată. Dacă această
condiţie nu este îndeplinită, iniţial sau la un moment dat, sau dacă rezervorul nu
conţine apă, trebuie ca alimentarea acestuia să se facă în mod
artificial. Alimentarea artificială a rezervorului se realizează cu ajutorul unor puţuri

de injecţie a apei, forate către rezervor. Locul de injecţie a apei în rezervor
trebuie să fie la o distanţă suficientă de locul de extracţie a apei pentru a putea
asigura încălzirea acesteia. Apa de injecţie provine, uzual, din apa extrasă, după ce
s-a aceasta a cedat căldură sistemului de valorificare a energiei geotermale. De
asemenea, se pot folosi şi alte surse de apă pentru alimentarea rezervorului.
centrală
geotermală
ocean, mare, … c
infiltraţii
puţ de
infiltraţii b producere zonă
permeabilă
zonă
puţ de
permeabilă zonă cu injecţie
permeabilitate
redusă
fisuri,
fisuri, strat acvifer
a fracturi
fracturi sau roci
fracturate
zonă cu permeabilitate redusă
sursa de căldură
Figura 6.4: Schemă simplificată de extracţie a căldurii dintr-un sistem geotermal
hidrotermal
Permeabilitatea rezervorului, sau gradul de fracturare a rocilor (canale sau

fisuri în rocă) din alcătuirea acestuia este o condiţie esenţială pentru circulaţia apei
geotermale fierbinţi spre puţul de extracţie sau între puţurile de injecţie şi extracţie.
Potenţialul termic al rezervorului trebuie să fie suficient de mare pentru a
asigura viabilitatea comercială a exploatării geotermale, iar adâncimea la care
acesta este situat, să fie, de asemenea, profitabilă din punct de vedere economic.
Tehnologiile actuale permit uzual foraje de circa 5 km, ajungându-se şi la adâncimi
de 10 km sau chiar 12 km. Prin urmare, adâncimea posibilă de forare a puţurilor nu
mai este în momentul de faţă o restricţie tehnică, ci una economică, fiind strâns
legată de potenţialul termic al zonei.
Astfel, la elemente minime necesare extragerii căldurii din scoarţa terestră, se
pot adăuga condiţii ce ţin de viabilitatea economică a sistemului geotermal:
0 potenţialul termic ridicat al rezervorului;

1 sursă(e) de apă pentru alimentarea rezervorului;
2 puţuri de injecţie a apei în rezervor.
Dintre elementele necesare extragerii economice a căldurii din scoarţa terestră,
doar următoarele două sunt naturale şi nu pot fi influenţate de om:
0 potenţialul termic al rezervorului şi
1 stratul impermeabil situat deasupra rezervorului,
celelalte elemente putând fi realizate în mod artificial. Astfel, crearea rezervorului
şi permeabilitatea acestuia poate fi realizată de către om. Procedeul de realizare
artificială a rezervorului şi a permeabilităţii se aplică la noile metode de extragere a
căldurii din rocile uscate fierbinţi [6.4]. Acesta constă în injecţia de apă sub
presiune pentru a fractura rocile. Pentru ca acest procedeu să fie cât mai eficient,
atât din punct de vedere tehnic, cât şi economic, se încearcă găsirea unor fracturi
naturale în roci şi stimularea hidraulică a acestora. Astfel, prin mărirea fracturilor
existente şi crearea altora, se asigură traseele de circulaţie a apei între locul de
injecţie şi cel de extracţie al apei din rezervor (Figura 6.5). Este evident faptul, că
pentru acest procedeu, avem nevoie în zonă de o cantitate foarte mare de apă.
pompă de
centrală reinjecţie
geotermală
apă rece
apă
sub
fierbinte presiune
puţ de
puţuri de
injecţie
producere
zonă cu
permeabilitate
naturală redusă
roci fracturate
artificial
roci uscate
fierbinţi
(granit)
fracturi
sursa de căldură
Figura 6.5: Schemă simplificată de extracţie a căldurii dintr-un sistem de roci uscate
fierbinţi
Profilul de temperaturi din Figura 6.3, curba B, este trasat pentru puţul (sau
fisura în scoarţă) din Figura 6.4 (traseul a-b-c) şi este similar cu cel al puţului de
producere pentru centrala geotermală, din aceiaşi Figură 6.4. În cazul centralei
geotermale, debitul de apă-abur produs pe puţul de producere depinde de presiunea
de producere şi se stabileşte în mod natural. Punctul de începere a vaporizării poate
fi oriunde între rezervor şi ieşirea din puţul de producere. De asemenea, putem avea
cazul în care să avem amestec bifazic apă-abur încă din rezervor, sau din contra, să
nu apară punctul de vaporizare pe traseu, dacă apa fierbinte din rezervor are
presiunea suficient de mare.
Dacă se doreşte obţinerea de apă fierbinte în locul amestecului bifazic apă-
abur, în cazul în care vaporizarea apei s-ar produce pe traseu străbătut de fluidul
geotermal, atunci se va introduce în puţul de extracţie o pompă submersibilă sub
punctul de începere a vaporizării, adică sub punctul b din Figura 6.3 (curba B,
zona a-b). Această pompă va acoperi pierderile de presiune pe traseu, astfel încât să
nu apară vaporizarea apei. De asemenea, odată cu introducerea pompei, debitul de
apă extras se poate mări.
Dacă se doreşte obţinerea amestecului bifazic apă-abur, la capătul de ieşire al
puţului de producere, debitul şi presiunea se pot controla cu ajutorul unui ventil
(vană). Există o relaţie de dependenţă între presiunea şi debitul fluidului geotermal.
Graficul de variaţie a debitului cu presiunea de producere poartă denumirea de:
curbă de productivitate (Figura 6.6).
100
90
.
Debitul total produs de pu ,ţ kg/s
80
70
debitul obstrucţionat al puţului A
60
debitul neobstrucţionat al puţului B
50
40
30
20
10
0
0 2 4 6 8 10 12 14 16 18
Presinea la ieşirea din puţ, bara
Figura 6.6: Curbe de productivitate pentru puţuri geotermale tipice:

A) debit de puţ obstrucţionat, B) debit de puţ neobstrucţionat.
Valorile din Figura 6.6 corespund unor puţuri de producţie existente [6.3]. La
deschiderea venei, presiunea scade şi debitul de fluid geotermal produs de puţ
creşte. În mod normal, debitul produs de puţ se aplatizează la valoarea maximă pe o
plajă destul de largă de presiuni (curba A, din Figura 6.6). Acest tip de curbă de
productivitate o putem caracteriza ca fiind cu debit de puţ obstrucţionat. Există însă

şi situaţii în care debitul produs de puţ nu se aplatizează la valoarea maximă,
exceptând presiunile foarte mici, ce nu permit funcţionarea uzuală (curba B,
Figura 6.6). Acest tip de curbă o putem caracteriza ca fiind cu debit de puţ
neobstrucţionat. Forma curbei poate fi datorată diametrului prea mic al puţului sau
permeabilităţii reduse a rezervorului [6.3]. Ea nu este forte productivă.
Este de menţionat faptul că ponderea investiţiei în puţuri (explorare şi foraj),
deşi este mai mică decât cea în centrală este apropiată de aceasta.
Injecţia fluidului geotermal în rezervor nu este obligatorie. Câteva situaţii
posibile în care se poate renunţa la injecţie, pe termen mediu sau lung, sunt:
0 Puţul de injecţie nu se realizează de la începutul exploatării celui de
extracţie, ci doar când rezervorul dă semne de epuizare. Pentru
refacerea mai rapidă a rezervorului, la realizarea ulterioară a puţului de
injecţie se poate introduce în acesta apă din surse naturale sau de la
activităţi umane, care e în prealabil tratată.
1 Dacă solul permite alimentarea naturală a rezervorului cu apă din
precipitaţii şi / sau surse de suprafaţă / subterane (Figura 6.4).
Datorită particularităţilor surselor geotermale, potenţialul lor se poate defini în
diferite feluri, în funcţie de modul de utilizare a căldurii şi de tipul de circuit.
Deoarece sursa geotermală este definită momentan printr-un debit şi o entalpie,
care se pot modifica în timp, funcţie de condiţiile de exploatare (vezi şi Figura
6.6), devine recomandabil să se exprime potenţialele acesteia sub formă de fluxuri
de energii (puteri [kW]) utile şi nu sub formă de cantităţi de căldură sau lucru
mecanic (energii [kJ]).
Pentru folosirea energiei geotermale fără pompă de căldură la alimentarea unor
consumatori termici, se defineşte „potenţialul termic teoretic al sursei” (exergie
+anergie) ca fiind egal cu puterea termică maximă (Pt max [kW]) ce poate fi cedată prin
răcirea fluidului geotermal până la o temperatură de referinţă (Tref [K]):
&
P =m (h −h ),
t max fluid geotermal put ref (6-1)
unde: m& fluid geotermal - debitul masic de fluid geotermal [kg/s];
hput – entalpia masică a fluidului geotermal la ieşirea din puţ [kJ/kg];
href – entalpia masică, de referinţă [kJ/kg], a fluidului geotermal, la Tref
0 şi presiunea de referinţă pref[bar], uzual cea atmosferică. Temperatura
de referinţă (Tref) se poate defini în diverse moduri, de exemplu:
0 Când agentul geotermal e folosit ca atare, în circuit deschis, se
recomandă ca referinţă mediul ambiant (aerul atmosferic).
1 Când agentul geotermal cedează căldură într-un schimbător de
suprafaţă, referinţa devine temperatura la intrare a agentului ce trebuie
încălzit. Aceasta poate diferi de cea a mediului ambiant, spre exemplu:
0 Pentru consum „urban” de apă menajeră, apa ce trebuie încălzită
poate fi mai rece ca mediul ambiant (vara) sau mai caldă ca acesta
(iarna, la temperaturi exterioare sub 0 C).
1 La consumatori termici tehnologici cu recirculare, temperatura de
referinţă e mai mare decât a mediului ambiant, căldura de joasă

temperatură nu mai poate fi utilizată, iar „potenţialul termic utilizabil
al sursei” devine mai mic decât cel de la cazul a). Raportând puterile
termice, din cazurile b) şi a) rezultă gradul, subunitar de recuperare a
căldurii în vederea utilizării directe (βrec):
β h −h
rec = put iesire ag . geotermal
, (6-2)
h −h
put ref
unde: hiesire ag. geotermal- entalpia masică a fluidului geotermal la ieşirea din
schimbătorul de căldură de suprafaţă, după ce a cedat căldură [kJ/kg].
La folosirea energiei geotermale în C.G.T.E. (Centrale GeoTermale Electrice),
trebuie să ţinem seama de faptul că acestea pot valorifica doar exergia fluidului
geotermal, în raport cu o referinţă ce depinde de sursa rece a ciclului:
0 La răcirea cu apă în circuit deschis referinţa este temperatura apei.
1 La răcirea cu turn „umed”, referinţa este temperatura aerului –
termometru umed.
2 La răcirea „uscată”, directă sau indirectă, cu aer, referinţa devine
temperatura aerului – termometru uscat.
„Potenţialul exergetic teoretic al sursei” (Pexergetic teoretic [kW]) este egal cu
puterea „internă” netă maximă ce poate fi dezvoltată într-un un ciclu motor cu
procese ideale, fără distrugeri de exergie, folosind drept sursă caldă fluidul
geotermal şi sursa rece de referinţă:
&
P =m [(h −h )−T (s −s )],
exergetic teoretic fluid geotermal put ref ref put ref (6-3)
unde: sput – entropia masică [kJ/(kgK)] a fluidului geotermal la ieşirea din puţul
de producere;
sref – entropia masică de referinţă [kJ/(kgK)], a fluidului geotermal, la
Tref [K] şi pref[bar];
Se observă că potenţialul exergetic teoretic al sursei geotermale este mult mai
mic decât cel termic. În realitate, puterea electrică a C.G.T.E. este mai mică decât
potenţialul exergetic teoretic al sursei, datorită ireversibilităţilor din sistem, precum
şi pierderilor de energie prin radiaţie şi convecţie, mecanice, la generator, etc..
C.G.T.E. pot fi: cu abur uscat sau umed, cu fluide organice, cicluri combinate
abur – fluide organice, cu cogenerare, etc.. Cele mai mari puteri instalate sunt în
C.G.T.E.: cu abur umed (63 %) şi cu abur uscat (28 %). C.G.T.E. cu abur umed cu
un singur expandor deţin circa 60 % din puterea instalată în C.G.T.E. cu abur umed,
restul de 40 % aparţinând C.G.T.E. cu două expandoare. Chiar dacă C.G.T.E. ce
utilizează fluide organice (împreună cu ciclurile combinate şi integrate abur –
fluide organice) au o pondere de doar 8 % din totalul puterii instalate, totuşi,
acestea au cele mai multe unităţi construite (42 % din total). Explicaţia este dată de
faptul că aceste grupuri au o putere instalată medie mult mai mică decât cea
întâlnită la C.G.T.E. cu abur. Procentele sunt la nivelul anului 2005 [6.2].
6.2. Valorificarea energiei geotermale de potenţial

termic mediu - ridicat cu cicluri motoare
6.2.1. Centrale geotermale – electrice cu abur
Cele mai simple C.G.T.E. cu abur sunt cele în care, după destinderea în
turbină, fluidul de lucru geotermal este evacuat în direct atmosferă. C.G.T.E. cu
abur şi T.A. cu evacuarea aburului în atmosferă pot fi, în funcţie de starea de
agregare a fluidului geotermal, cu: abur uscat (Figura 6.7) sau cu abur umed
(Figura 6.8).
separator
de picături 2 VIR
VR
3 generator
separator de turbină electric
particule cu abur
4
1
ventil 5
de puţ
evacuare abur
în atmosferă
0
puţ de
producere
Figura 6.7: C.G.T.E. cu abur uscat şi T.A. cu evacuarea aburului în atmosferă
În primul caz (Figura 6.7) aburul rezultat din puţul de producere poate fi
aproape de saturaţie sau chiar supraîncălzit. Înainte de a se destinde în turbină el
trece printr-un separator de particule, pentru a nu permite impurităţilor de natură
mecanică să intre în turbină. Astfel se protejează paletele turbinei împotriva
eroziunii. La intrarea în turbină există două tipuri de ventile: VIR – ventil(e) de
închidere rapidă şi VR – ventile de reglare (uzual mai multe, în paralel). VIR este
un sistem „binar”, tip „totul sau nimic”. În funcţionare normală e complet deschis,
iar la avarii pentru izolarea/ocolirea turbinei se închide complet. Ansamblul VR
reglează debitul de abur la intrarea în turbină, în funcţie de gradul de încărcare
dorit. La evacuarea aburului direct în atmosferă se montează un amortizor, care are
rolul de a reduce nivelul de zgomot. Punctul 4 reprezintă ieşirea din camera treptei
de reglare a turbinei, în zona dintre punctele 3 şi 4 fiind treapta de reglare, iar între
punctele 4 şi 5 treptele de presiune (Figurile: 6.7 ÷ 6.10, etc.).
În al doilea caz (Figura 6.8) fluidul iese din puţul geotermal ca abur umed, cu
un „titlu”, x<1 şi o umiditatea u>0 (u+x=1). Pentru a limita eroziunea paletelor
turbinei prin impactul picăturilor de apă, aburul trebuie să intre în turbină foarte
aproape de saturaţie (x>0,99). De altfel, pe tot parcursul destinderii în turbină,
aburul trebuie să aibă un titlu de peste 0,84 ÷ 0,86 (umiditate maximă 14 ÷ 16 %).
Astfel, va fi necesară separarea aburului din amestecul bifazic apă-abur. În cadrul
procesului termodinamic de laminare, la entalpie constantă, titlul aburului creşte
(umiditatea scade), iar laminarea fluidului geotermal are loc amonte de separarea
aburului. Procesul de laminare şi prima etapă de separare a fazelor, apă-abur se
realizează în expandor.
separator
de picături 2 VIR
VR
expandor
3 generator
turbină electric
cu abur
1
4
ventil 5
de puţ
evacuare abur
amortizor în atmosferă
0
puţ de
producere
Figura 6.8: C.G.T.E. cu abur umed, cu un singur expandor şi T.A. cu evacuarea

aburului în atmosferă
Aburul produs de expandor are teoretic x=1, dar acest lucru nu se poate realiza
în practică. La creşterea titlului aburului produs de expandor, se majorează şi preţul
aparatului, ţinând seama şi de debitele mari vehiculate de el. Pentru ca titlul la
intrarea în turbină să fie cât mai apropiat de unitate, se amplasează după expandor
un aparat care realizează a doua etapă de separare a fazelor, eliminând picăturile
antrenate de aburul produs de expandor, dar cu o pierdere neglijabilă de presiune în
raport cu cea din expandor. Pentru simplificare, în cele ce urmează, vom considera
ansamblul expandor + separator de picături ca fiind un tot unitar (intrare: punctul 1;
ieşire abur: punctul 2 – Figurile: 6.9, 6.10), apa rezultată din separatorul de
umiditate adunându-se cu apa rezultată din expandor (ieşire apă: punctul 6 –
Figurile: 6.9, 6.10).
Creşterea titlului aburului duce la majorarea debitului de abur, dar laminarea
scade presiunea fluidului. Având în vedere că la intrarea in turbină aburul este
saturat, scăderea presiunii acestuia reduce destinderea în turbină. Cum puterea
produsă de turbină este direct proporţională atât cu debitul de abur cât şi cu căderea
de entalpie în turbină, rezultă că avem două efecte ce acţionează în mod contrar
asupra valorii puterii produse de turbina cu abur. Dacă considerăm cazul extrem, în
care, la ieşirea din puţul de producere avem apă sub presiune, iar după laminarea
dinaintea separării fazelor avem apă la saturaţie, atunci debitul de abur produs este
nul. Dacă, pe de altă parte, laminăm fluidul astfel încât la intrarea în turbină să aibă
presiunea de ieşire din turbină (presiunea atmosferică pentru schemele din Figurile
6.7 şi 6.8, respectiv presiunea la condensator pentru schemele din Figurile 6.9 şi
6.10), debitul de abur produs va fi mare, dar de data aceasta căderea de presiune în
turbină va fi nulă. Prin urmare, rezultă existenţa unei presiuni de separare a
aburului în expandor optimă, pentru care puterea produsă de turbină va fi maximă.
separator
de picături 2 VIR
VR turn de
3 generator răcire umed
separator de turbină electric
particule cu abur
7
4
1
ventil 5
de puţ ejector 9
cu abur
spre puţul
0 de injecţie
pompe puţ de
puţ de
producere 6 condensator de răcire injecţie
de amestec
8
Figura 6.9: C.G.T.E. cu abur uscat şi T.A. cu condensare(prelucrare după [6.3, 6.5]).
separator
de picături 2 VIR
VR turn de
expandor
turbină electric
cu abur
1
7 4
ventil 5
de puţ ejector
9
cu abur
amortizor 6
0
spre puţul pompe puţ de
puţ de
producere de injecţie condensator de răcire injecţie
de amestec 8
Figura 6.10: C.G.T.E. cu abur umed, cu un singur expandor şi T.A. cu condensare

(prelucrare după [6.2, 6.3, 6.5, 6.6]).
Pentru a creşte puterea electrică produsă se poate mări destinderea în turbină

prin coborârea presiunii de ieşire din aceasta. Scăderea presiunii de evacuare sub
cea atmosferică se realizează prin adăugarea unui condensator la ieşirea din turbină
(Figurile 6.9 şi 6.10).
Pentru realizarea unei presiuni cât mai mici la condensator şi menţinerea
vidului în acesta este necesară eliminarea aerului pătruns în condensator din mediul
ambiant (prin neetanşeităţi) şi a gazelor necondensabile din fluidul geotermal.
Acest lucru se realizează uzual cu un ejector (compresor cu jet) care foloseşte ca
agent motor abur de la intrarea în turbină (Figurile 6.9 şi 6.10). Pentru
îmbunătăţirea sistemului de ejecţie se pot folosi două trepte, fiecare fiind urmată de
câte un condensator de abur din amestecul abur + gaze necondensabile, care
recuperează condensul aburului motor şi reduce debitul comprimat în treapta aval.
La C.G.T.E. cu abur condensatoarele ejectorului sunt legate în paralel pe parte

de apă rece [6.7], agentul de la intrarea în ele provine direct din circuitul de răcire a
condensatorului principal (al turbinei cu abur), iar condensul rezultat este trimis
spre circuitul de răcire a centralei. La CTE şi CNE, condensatoarele ejectoarelor
sunt înseriate, iar răcirea lor se face cu condensat principal, de la condensatorul
turbinei, amonte de linia de preîncălzire regenerativă. În acest caz, condensatoarele
ejectoarelor au, în plus, rolul de recuperare a căldurii aburului motor.
În cazul concentraţilor mari de gaze necondensabile în fluidul geotermal,
pentru menţinerea vidului la condensator se pot folosi şi compresoare mecanice de
gaz (ce pot fi antrenate direct de la turbina cu abur) [6.3], sau combinaţii de
ejectoare cu abur şi compresoare de gaz.
Chiar dacă debitele masice nu sunt foarte mari la C.G.T.E. cu abur, totuşi,
presiunile mici de lucru duc la debite volumetrice mari prin turbină. Astfel, în
anumite cazuri apare necesară utilizarea turbinei de abur în dublu flux, pentru a
menţine lungimea paletelor finale ale turbinei în limite rezonabile, ţinând cont că
acestea sunt cele mai solicitate la forţa centrifugă.
Tipurile de circuite de răcire utilizabile în cadrul C.G.T.E. cu abur sunt
prezentate în Figura 6.11. Condensatoarele pot fi:
a) de amestec, de exemplu:
a1) cu răcire în circuit închis şi condensator „barometric”;
a2) cu răcire în circuit deschis şi condensator „barometric” [6.8];
a3) cu răcire în circuit închis
b) de suprafaţă, de exemplu:
b1) cu răcire prin pulverizarea apei [6.3]
b2) cu răcire în circuit deschis
b3) cu răcire în circuit închis [6.3]
Condensatoarele „barometrice” sunt amplasate la o anumită distanţă faţă de
sol, pentru ca, prin diferenţa de presiune creată de coloana barometrică, să poată
evacua condensul într-un bazin deschis, la presiunea atmosferică. Astfel, se obţin
condiţii mai bune de funcţionare pentru pompa de condensat, care nu va mai trebui
să preia apa (condensul) la saturaţie, eliminându-se pericolul de cavitaţie al
pompei. De asemenea pompa de condens va consuma mai puţină energie de
pompare datorită faptului că preia apa de la presiunea atmosferică şi nu de la
presiune subatmosferică. În plus, în bazinul de amestec se poate strânge apă sau
condens din centrală. Condensatorul barometric este aşezat pe un suport de
susţinere sub formă de grilaj metalic, la înălţimea corespunzătoare faţă de sol.
Apa de răcire de la condensator se foloseşte şi pentru alte tipuri de răciri decât
cea termodinamică a condensatorului (pentru simplificarea schemelor s-a omis
figurarea acestor răciri; totuşi, apar amintite în schemele din Figurile 6.11.b.1
şi6.11.b.2). Răcirile tehnologice sunt în principal cele ce utilizează apă de răcire
pentru răcirea uleiului din lagărele turbinei şi a aerului sau hidrogenului folosit
pentru răcirea generatorului electric. De asemenea, apa de răcire se foloseşte (cum
s-a specificat anterior) şi la răcitoarele ejectoarelor.
Apa reziduală provenită de la expandorul principal, sau de la cel(e) de joasă
presiune, în cazul în care avem două sau trei echipamente, poate fi trimisă către:
0 un iaz de evaporare;
1 puţul de injecţie (Figura 6.10);
2 un amortizor de destindere şi apoi către sursa de apă de răcire (Figura
6.11.a2).
condensator barometric
turn de
răcire umed
de la
turbina
cu abur
pompă de apă răcită
coloană
motor pompe
barometrică
electric de răcire puţ de
injecţie
pompă de răcire turn-tur
bazin de amestec
a1) condensator de amestec, „barometric”, răcire circuit închis

condensator barometric
turn de
de la răcire umed
turbina
cu abur
de la
turbina
pompă cu abur
apă de la de răcire
expandor JP
amortizor
de
de la coloană
ocoliri destindere barometrică pompe puţ de
mare condensator de răcire injecţie
de amestec
bazin de amestec
a2) condensator de amestec, a3) condensator de amestec, răcire circuit
„barometric”, răcire circuit deschis închis
Figura 6.11.a: Circuite de răcire a condensatorului C.G.T.E. de amestec
Când concentraţia de minerale (de exemplu: SiO 2) în apa evacuată este
ridicată şi poate duce la înfundarea puţului de injecţie, evacuarea apei de la
expandor se poate realiza într-un iaz de evaporare. Această soluţie se poate adopta
şi la începutul exploatării, când nu avem suficiente informaţii despre structura
solului, sau în cazul schemei din Figura 6.8.
Cea mai întâlnită soluţie este evacuarea apei de la expandor în puţul de
injecţie. Astfel, se asigură mărirea perioadei de exploatare a rezervorului geotermal

prin aportul substanţial la reumplerea acestuia. De asemenea, se elimină
inconvenientul major al evacuării într-un iaz de evaporare şi anume utilizarea unei
suprafeţe mari de teren.
pompă
de la condensator pompă pentru de răcire
turbină de suprafaţă pulverizare apă
alţi
răcitori
iaz iaz
pompă de
condensat
b1) condensator de suprafaţă, răcire prin pulverizarea apei

turn de
răcire umed
de la condensator
turbină de suprafaţă de la
turbina
alţi cu abur
răcitori
pompă pompă
pompă de de răcire
condensat râu de răcire
puţ de
condensator injecţie
de suprafaţă
pompă de condensat
b2) condensator de suprafaţă, răcire b3) condensator de suprafaţă, răcire circuit
circuit deschis închis
Figura 6.11.b: Circuite de răcire a condensatorului C.G.T.E. de suprafaţă
Trimiterea apei de la expandor către un amortizor de destindere (Figura

6.11.a2) se realizează, în cazul răcirii în circuit deschis, pentru a reduce presiunea
apei de la cea din expandorul de joasă presiune la presiunea atmosferică. Astfel, în
cazul când nu se face injecţia agentului geotermal în rezervor, apa poate fi evacuată
în mediul ambiant, împreună cu condensul provenit de la condensator, către sursa
de apă de răcire a condensatorului (exemplu: râu, mare, ocean).
În cazul utilizării turnului de răcire, asigurarea adaosului de apă de răcire,
pentru a suplini pierderile prin evaporarea şi antrenarea acesteia în procesul de
răcire a apei la turn, se realizează, atât în cazul condensatoarelor de suprafaţă
(Figura 6.11.b3), cât şi la cele de amestec (Figurile 6.11.a1 şi 6.11.a3), prin
preluarea condensului principal în circuitul de răcire. Turnurile de răcire sunt uzual
cu tiraj forţat (utilizează un ventilator de aer antrenat cu un motor electric), dar pot
fi şi cu tiraj natural. În al doilea caz, turnurile de răcire vor fi, evident, mai mari.
Pentru scăderea umidităţii relative în zona centralei şi pentru a reduce efectul
vizual la panaşul turnului de răcire, se pot adopta „artificii” constructive la
turnurile de răcire umede, obţinându-se turnuri uscat-umede [6.9]. Spre exemplu,

deasupra zonei de pulverizare a apei se încorporează, pe marginile turnului,
schimbătoare de căldură, formate din tuburi subţiri cu aripioare pe partea
exterioară, prin care circulă apa provenită direct de la condensator. Aceste
schimbătoare de căldură sunt răcite cu aer, care intrând în turnul de răcire printre
ţevile acestora, se încălzeşte şi „usucă” agentul din zona finală a turnului de răcire.
După cedarea unei părţi de căldură către aerul ce intră pe la zona superioară a
turnului apa de răcire a condensatorului revine în zona „clasică” a turnului şi se
pulverizează, răcindu-se în continuare cu ajutorul aerului ce intră pe la partea
inferioară a turnului (trecând peste un material de umplutură ce măreşte timpul de
staţionare a particulelor de apă).
La condensatoarele de amestec cu răcire în circuit închis (Figurile: 6.11.a1, şi
6.11.a3), pompele de preluare a apei sunt simultan pompe de condensat şi pompe
de răcire de turn-tur. Pe returul spre condensator se montează pompe de apă răcită,
antrenate cu acelaşi motor electric. În cazul condensatorului „barometric” cu răcire
în circuit închis (Figura 6.11.a1) ele au chiar înălţimi de pompare comparabile:
ambele preiau apa de la presiunea atmosferică şi suportă pierderi de presiune liniare
şi locale comparabile. Mai mult, ambele trebuie să asigure diferenţe de nivel
comparabile: pompa de răcire de turn-tur trebuie să injecteze apa în turnul de răcire
la o înălţime comparabilă cu cea la care pompa de apă răcită trebuie să injecteze
apa în condensatorul „barometric”. În cazul utilizării condensatorului de amestec
cu răcire în circuit închis (Figura 6.11.a3), pompele de apă răcită nu mai trebuie
să asigure şi diferenţă de nivel, deoarece condensatorul este la sol.
Pe de altă parte, în cazul utilizării condensatorului de suprafaţă cu răcire în
circuit închis (Figura 6.11.b3), pompele de răcire şi cele de condensat au debite
diferite (pompa de condensat are debit mic şi cea de răcire are debit mare) şi
înălţimi de pompare comparabile. Ambele pot fi antrenate cu acelaşi motor electric.
Marea majoritate a C.G.T.E. cu abur sunt cu abur umed. Creşterea puterii
produse de turbina cu abur impune valorificarea cât mai bună a resurselor
geotermale. O primă modalitate este creşterea debitului de abur destins în zona de
joasă presiune a turbinei prin valorificarea potenţialului termic al apei de la ieşirea
din expandor, ţinând seama de faptul că, în acel punct, apa se află la saturaţie şi are
o presiune comparabilă cu cea de la intrarea in turbină. Astfel, în loc ca apa
rezultată de la expandor să iasă din circuitul de forţă al centralei (Figura 6.10),
aceasta poate fi introdusă într-un alt expandor pentru a produce abur suplimentar
(Figura 6.12 - prelucrare după [6.3, 6.5, 6.6, 6.10]).
Urmărind Figura 6.12, observăm că apa la saturaţie de la ieşirea din primul
expandor, de înaltă presiune (punctul 8), este laminată, pentru a o transforma în
abur umed, în ventilul de reducere a presiunii (procesul: 8 - 9), ceea ce măreşte
entropia şi titlul. Din expandorul 2, rezultă abur (punctul 10) şi apă (punctul 12),
ambele la joasă presiune. Apa rezultată din expandorul 2 poate fi trimisă către puţul
de injecţie, iar aburul este trimis în turbină, în zona de aceeaşi presiune, producând
suplimentar putere (zona 6-7).
De la ieşirea din expandorul 2 (punctul 10), Figura 6.12, până la intrarea în
turbină (punctul 11) apar pierderi locale de presiune în clapeta de reţinere (CR), aşa
cum apar şi pe tronsonul 2-3 în VIR şi în VR. Aburul are în punctul 11, ca şi în
punctul 3, un titlu foarte apropiat de 1. La injecţia în turbină aburul provenit de la
expandorul de joasă presiune (punctul 11) se amestecă cu aburul destins în turbină
(zona 3-5) până la acel punct (punctul 5), rezultând un debit de abur (punctul 6),
care va avea titlul între cel din punctul 11 şi cel din punctul 5.
separator
de picături 2 VIR turbină
VR cu abur
expandor 1
3 generator
(b) turn de
(a) electric
4 răcire umed
1 5 6
ventil 10 CR 11
de puţ 7
(a) 9
(b)
amortizor 8 14
0 ventil
puţ de de reducere
producere presiune pompe puţ de
condensator de răcire injecţie
expandor 2 de amestec 13
12
spre puţul
de injecţie
Figura 6.12: C.G.T.E. cu abur umed, cu două expandoare şi T.A. cu condensare.
La creşterea pierderii de presiune în ventilul de laminare asociat expandorului

2, se majorează titlul şi debitul aburului produs, dar acesta se va destinde pe o zonă
mai mică. Rezultă existenţa unei presiuni optime la expandorul 2 (joasă presiune)
pentru care puterea produsă de turbină se maximizează. Optimizarea se poate
realiza atât pentru o presiune fixată la expandorul 1 (înaltă presiune), în cazul când
acesta a fost optimizat în prealabil şi expandorul 2 s-a introdus în schemă ulterior,
cât şi pentru ansamblul celor două presiuni de producerea a aburului, în cazul în
care de la începutul funcţionării centralei se optează pentru două expandoare.
Bilanţul masic pentru schema din Figura 6.12 se poate observa în Figura
6.13, iar diagramele h-s (entalpie-entropie) şi t-s (temperatură-entropie) în Figurile
6.14, respectiv 6.15.
Analizând Figurile 6.12÷6.15 se pot scrie ecuaţiile de bilanţ masic şi
energetic. Fluidul geotermal îl considerăm apă [6.11]. În ecuaţiile din acest capitol
parametri termodinamici în punctele caracteristice ale ciclului se vor nota astfel:
0 pi,ti, xi, hi, si – presiunea [bar], temperatura [K], titlul [-], entalpia
[kJ/kg] şi entropia [kJ/kg/K] fluidului în punctul „i” din schemă;
Debitul masic de fluid se va nota:
- m&i – debitul masic [kg/s] al fluidului în punctul „i” din schemă; dacă
„i” reprezintă o notaţie, atunci debitul se va referi la respectiva notaţie.
Puterea termică şi puterea internă în turbină sau pompă se va nota:
0 Pi-j – puterea [kW] pe zona cuprinsă între punctul „i” şi punctul „j” din
schema termodinamică.
Pentru randamente şi viteze reziduale se vor folosi notaţiile:
ηi – randamentul [-], unde „i” reprezintă o notaţie, iar randamentul se va
referi la respectiva notaţie.
ηtc – randamentul de transfer al căldurii [-]
c2 a– viteza axială la ieşirea dintr-un corp de turbină [m/s].
De asemenea, în scheme şi sub formă de indici, se vor folosi prescurtările:
IP, JP – înaltă presiune, respectiv joasă presiune;
CIP / CJP - corpul de înaltă / joasă presiune al turbinei;
m
&
abur IP
m
CIP
& &
m
CJP
m &
& 0 & m
m
apa IP abur JP
m&&
aburapaJP
m&
apa JP
Figura 6.13: Diagrama fluxurilor masice (diagrama Sankey pentru debite ) pentru
C.G.T.E. cu abur umed, cu două expandoare şi T.A. cu condensare
În ventile presiunea scade datorită pierderilor locale de presiune, dar procesul
termodinamic îl considerăm ca fiind de laminare, astfel entalpia rămâne constantă:
h1  h0 , h2  h3 , h8  h9 şi h11  h10 (unde h - reprezintă entalpia în punctul „i”).
i
Cu ajutorul curbei de productivitate se determină debitul masic şi presiunea la

ieşirea din ventilul de puţ ( p1 şi m&1  m&0 ). Toate procesele termodinamice
corespunzătoare schemei din Figura 6.12 se desfăşoară sub curba de saturaţie
(Figurile 6.14 şi 6.15). Astfel, ştiindu-se presiunea într-un punct se poate determina
temperatura, aceasta fiind temperatura la saturaţie corespunzătoare: t  tsat ( p) .
0 1 curba de 3 10
saturaţie 2 4
apă - abur 11
CIP 6
5 CJP
punctul
critic 7
izohigra:
x = 0,85
8
9 condensator
ventil
1
0 separator
apă - abur
(expandor 1)
ventil
Entalpia [kJ/kg]
9
8
12
separator
apă - abur
13 (expandor 2)
Entropia [kJ/kg/K]
Figura 6.14: Diagrama h-s (entalpie-entropie) pentru C.G.T.E. cu abur umed, cu două
expandoare şi T.A. cu condensare, corespunzătoare schemei din Figura 6.12
punctul
critic
curba de
saturaţie
apă - abur
izohigra:
0 x = 0,85
Temperatura [K]
ventil
apă - abur CIP

8 1 2 3
separator 4
ventil
9 (expandor 1) 6 10
12 11
5
separator
apă - abur
(expandor 2) CJP
13 7
condensator Entropia [kJ/kg/K]
Figura 6.15: Diagrama T-s (temperatură-entropie) pentru C.G.T.E. cu abur umed, cu

două expandoare şi T.A. cu condensare, corespunzătoare schemei din Figura 6.12
Din ecuaţiile de bilanţ masic (6-4) şi termic (6-5)pe expandorul 1 putem afla
=m
debitul de abur produs de expandorul 1 m2 abur IP (6-6), prin înlocuirea lui
& &
m8 = mapa IP din (6-4) în (6-5). Apoi, din (6-4) se determină şi mapa IP = m8 (6-7).
& & & &
=m +m ,
m1 = m2 + m8 , sau: m0 = m1 abur IP apa IP (6-4)
& & & & & & &
η =m h η =m h +m h ,
m1 h1 exp 2 2 + m8h8 , sau m1 h1 exp abur IP 2 apa IP 8 (6-5)
& & & & & &
η h −h
exp 1 8
& &
m =m
abur IP 1
h2 − h8 , (6-6)
unde: ηexp - randamentul expandorului (ηexp = 0,98÷0,99).

& & &
m
= m1 − mabur IP , apa IP (6-7)
Presiunile la ieşirea din expandor (p2 şi p8) sunt uşor mai mici decât presiunea
la intrarea în acesta (p1) datorită pierderilor de presiune din aparat.
Entalpia apei în punctul 8 (h 8) se determină în funcţie de p8 la saturaţie, iar
entalpia aburului în punctul 2 (h2) se află în funcţie de presiunea p2 şi titlul aburului
în punctul 2 (x2): h2 = f(p2, x2), unde x2 are valoare foarte apropiată de 1; astfel, h2
este aproximativ egal cu entalpia aburului la saturaţie la presiunea p2.
Dacă neglijăm ηexp şi pierderile de presiune în expandor (şi în separatorul de
umiditate), iar punctul 2 îl considerăm ca fiind pe curba de titlu x=1, atunci debitul
de abur produs de expandorul 1 (6-6) se poate scrie:
& &
m =m x ,
abur IP 1 1 (6-8)
iar debitul de apă la ieşirea din expandorul 1 va fi:
mapa IP = m1 (1− x1 ), (6-9)
& &
Astfel, se poate intui uşor că, cu cât titlul aburului în expandor este mai mare cu
atât debitul de abur produs de acesta va creşte. Pentru p0 fixat, creşterea m&abur IP
se poate face prin scăderea presiunii din expandor (Figura 6.15).
m
În mod analog se face calculul pentru expandorul 2, determinându-se
=m
abur JP 10 (6-10) şi mapa JP = m12 (6-11).
& & & &
ηexp h9 − h12
m&abur JP = m&apa IP ,
(6-10)
h −h
10 12
& & &
m =m −m ,
apa JP apa IP abur JP (6-11)
De asemenea, dacă neglijăm ηexp şi pierderile de presiune în expandor (şi în
separatorul de umiditate), iar punctul 10 îl considerăm ca fiind pe curba de titlu
x=1, atunci debitul de abur produs de expandorul 2 (6-12) se poate scrie:
m =m x
abur JP apa IP 9 = m1 (1− x1 )x9 , (6-12)
& & &
iar debitul de apă la ieşirea din expandorul 2 va fi:

mapa JP = mapa IP (1 − x9 ) = m1 (1 − x1) (1 − x9 ). (6-13)
& & &
Debitul de abur prin CIP este: m&CIP = m&abur IP ,

& & &
m =m
= m 1 x 1, CIP abur IP (6-14)
iar debitul mde =abur
m
prin
+m
CJP, pentru schema din Figura 6.12, este:
CJP abur IP abur JP = m1 x1 + m1 (1 − x1 )x9 = m1[x1 + (1 − x1 )x9 ]. (6-15)
& & & & & &
Aburul se destinde în turbină mai întâi în treapta de reglare a CIP (zona 3-4),
apoi în treptele de presiune ale CIP (zona 4-5), şi în final, după amestecul debitului
destins în CIP (produs de expandorul 1) cu cel produs de expandorul 2, în treptele
de presiune ale CJP (zona 6-7).
Randamentul intern pe zonele turbinei (ηi ) se calculează cu relaţia:
h −h
int rare iesire
ηi = h −h , (6-16)
int rare iesire teoretic
unde: hint rare - entalpia reală a fluidului la intrarea în zona de turbină, kJ/kg;
hiesire - entalpia reală a fluidului la ieşirea din zona de turbină, kJ/kg;
hiesire teoretic - entalpia teoretică la ieşirea din zona de turbină, kJ/kg;
Ţinând cont că entalpia teoretică la ieşirea din zona de turbină se determină în
funcţie de presiunea la ieşirea din zona de turbină şi entropia (kJ/(kgK)) la intrarea
în zona de turbină hiesire teoretic = f ( piesire , sint rare ) , entalpia reală la ieşirea din zona de
turbină (6-17) se poate determina din (6-16) dacă se cunoaşte şi ηi :
h =h − η (h −h ).
iesire int rare i int rare iesire teoretic (6-17)
În lipsa datelor asupra performanţelor turbinei cu abur, în calcule simplificate
se pot folosi formule semiempirice de predeterminare a ηi , pe zone [6.12]. Într-o
primă etapă, ηi sunt determinate ca şi cum întreaga destindere s-ar realiza în zona
de abur supraîncălzit, obţinându-se randamente interne „uscate” (ηi, uscat ). Având în
vedere întreg procesul de destindere din turbină are loc sub curba de saturaţie a
aburului, randamentul intern „uscat” trebuie corectat cu un factor ce ţine cont de
efectul umidităţii (6-18), rezultând randamentul intern „umed” ( ηi, umed ) (6-16).
 x +x 
k
umiditate
=1
− k p 1 −
int rare iesire
, (6-18)
 2 
unde: xintrare, xiesire - titlul la intrarea, respectiv la ieşirea din zona de turbină;
kp = 0,8...0,9 - coeficient ce ţine seama de faptul că efectul umidităţii
asupra randamentului depinde de gradul de antrenare a picăturilor de apă în abur.
η =η k .
i, umed i, uscat umiditate (6-19)
Modul de calcul al entalpiei reale la ieşirea din zona de turbină este iterativ,
având în vedere că xiesire se determină din hiesire real, calculat cu ηi, umed .
Din ecuaţia de bilanţ termic pe punctul de amestec din turbină (6-20), se poate
determina, pentru schema din Figura 6.12, entalpia h6 la intrarea în CJP.
& & &
m h +m h
CIP 5 abur JP 11 = mCJP h6 . (6-20)
În final, ţinându-se seama de pierderile reziduale de entalpie hCJP , se va
rez
calcula entalpia frânată (hfranata) la ieşirea din turbină (folosită în calculul puterii).
CJP c22a
(6-21)
h =h + h =h +
franata umed rez umed
2000
x iesire (0,65xiesire + 0,35).
La optimizarea după ambele presiuni, se obţine o pereche optimă de presiuni

de producere a aburului, pentru care puterea produsă de turbină atinge maximul.
Totuşi, optimizarea are restricţii. Cea mai importantă este aceea că titlul aburului în
turbină nu trebuie să scadă sub o valoare minimă, impusă de constructorul de
turbină, în general situată între 0,84 şi 0,86. Sub această valoare, eroziunea
paletelor din turbină, datorată picăturilor de apă din amestecul bifazic apă-abur,
creşte peste limita maximă impusă de fabricant.
Pentru presiuni mici ale aburului produs de expandorul 1 (de înaltă presiune),
de circa 6 bar, schema din Figura 6.12 se poate folosi cu condiţia de a nu depăşirii
umiditatea maximă admisă în turbină (în special la ieşirea din turbină). La valori
mai ale presiunii aburului produs de expandorul 1, procesul de destindere în turbină
se deplasează spre stânga şi titlul aburului poate să scadă sub valoarea maximă
admisibilă. Pentru a putea funcţiona şi la presiuni mari ale aburului este necesară
utilizarea unui „artificiu” la schema din Figura 6.12 şi anume introducerea unui
separator de umiditate în punctul de amestec din turbină, între CIP (corpul de înaltă
presiune) şi CJP (corpul de joasă presiune), schema rezultată fiind prezentată în
Figura 6.16. Astfel, punctul 6 se deplasează spre dreapta, suprapunându-se peste
punctul 11, iar destinderea în CJP va începe de la un titlu foarte aproape de 1 (abur
saturat). De asemenea, procesul din CJP se deplasează spre dreapta, putând creşte
presiunile până când ne vom apropia de izohigra (curba de titlu constant) limită.
În expandorul de joasă presiune temperatura apei evacuate (la saturaţie) este
mai mică decât temperatura apei la ieşirea din expandorul de înaltă temperatură,
ceea ce duce la micşorarea gradului de dizolvare a substanţelor minerale de tipul
SiO2 în apă şi la precipitarea acestora (depuneri). Acest tip de substanţe minerale
sunt aduse odată cu fluidul de lucru din rezervorul geotermal. Mai mult, prin
separarea aburului în expandoare scade cantitatea de fluid în care sunt dizolvate
substanţele minerale, creşte concentraţia lor în apă şi se amplifică riscul de
depunere a lor, prin atingerea pragului de solubilitate.
În cazul substanţelor ce au curbă de solubilitate normală (solubilitatea creşte
cu temperatura), ca SiO2 în stare amorfă, cu cât gradientul de temperatură între
sursa geotermală şi ieşirea fluidului din centrală este mai mare, cu atât creşte
pericolul atingerii pragului de solubilitate [6.13]. Apare astfel o limitare
suplimentară a numărului de expandoare utilizabile şi a temperaturii de saturaţie
(implicit a presiunii) din ultimul expandor (de joasă presiune). O concentraţie mare
de minerale poate chiar impune restricţii cu privire la utilizarea celui de-al doilea
expandor, sau chiar şi asupra primului şi, implicit, a tipului de schemă de conversie
energiei geotermale. În această situaţie, în absenţa utilizării inhibitorilor, fluidul
geotermal trebuie să rămână în stare lichidă, iar energia acestuia va fi transferată
unui alt fluid prin intermediul unui schimbător de căldură de suprafaţă. Acest lucru
se poate realiza prin utilizarea unui alt tip de ciclu termodinamic de conversie a
energiei geotermale în energie electrică şi anume ciclul cu fluide organice,
rezultând astfel: C.G.T.E. cu fluide organice.
Pentru substanţe ce au curbă de solubilitate retrogradă (solubilitatea scade cu
temperatura), precum CaCO3, şi Ca(HCO3)2, la creşterea gradientului de
temperatură intrare / ieşire solubilitatea creşte, scăzând pericolul depunerilor în
centrală.
separator
de picături 2
VIR
VR
expandor 1
3 turbină generator
(c) turn de
(a) cu abur electric răcire umed
CIP
1 4 CJP
separator
de umiditate
10 5
ventil
de puţ 6 7
(a) CR 11 15
9 (b)
amortizor 8 (c) 14
0
ventil
puţ de de reducere
producere presiune pompe puţ de
expandor 2 de amestec
12 (b) spre puţul 13
de injecţie
Figura 6.16: C.G.T.E. cu abur umed, cu două expandoare, separator

intermediar de umiditate şi T.A. cu condensare
Ecuaţiile de bilanţ masic şi termic pe expandoare (6-4) ÷ (6-13), pentru

schemele prezentate în Figurile 6.16 ÷ 6.18, şi cele referitoare la destinderea în
turbină (6-14), (6-16) ÷ (6-19) şi (6-21), precum şi comentariile aferente, sunt
identice cu cele rezultate din analiza Figurilor 6.12÷6.15. Deosebirea constă în
faptul că, în acest caz, h6 (entalpia la ieşirea din separatorul de umiditate şi intrarea
în CJP) se determină în funcţie de presiunea (p6) şi titlul aburului (x6) (apropiat de
saturaţie: 1): h6  f ( p6 , x6 ) . Necunoscutele sunt m&CJP şi m&
SU
apa
. Acestea se
x6≅
determină cu ajutorul sistemului de ecuaţii format din bilanţul masic (6-22) şi
termic (6-23) pe separatorul de umiditate dintre corpurile turbinei (Figura 6.16).
curba de 3
0 1 saturaţie 2 4 10 11
apă - abur 6
CIP CJP
punctul 5
critic 7
8 9
izohigra:
x = 0,85
12
condensator
ventil
1 separator
Entalpia 0 apă - abur
[kJ/kg]
ventil (expandor 1)
89
12
separator
13
apă - abur
(expandor 2) Entropia [kJ/kg/K]
Figura 6.17: Diagrama h-s (entalpie-entropie) pentru C.G.T.E. cu abur umed,

cu două expandoare, separator intermediar de umiditate şi T.A. cu
condensare, corespunzătoare schemei din Figura 6.16
punctul
critic
curba de
saturaţie
apă - abur
izohigra:
0 x = 0,85
Tem peratura [K] ventil
1
8 2 3
separator 4
apă - abur
13 ventil CIP
(expandor 1)
9 5 10 11
12
6
separator
apă - abur CJP
(expandor 2)
condensator Entropia [kJ/kg/K]
Figura 6.18: Diagrama T-s (temperatură-entropie) pentru C.G.T.E. cu abur

umed, cu două expandoare, separator intermediar de umiditate şi T.A. cu
condensare, corespunzătoare schemei din Figura 6.16
& & & &

m +m =m +m ,
CIP abur JP CJP apa SU (6-22)
&
unde: mapa SU - debitul masic de apă la ieşirea din separatorul de umiditate;
& & & &
m h +m h =m h +m h
CIP 5 abur JP 11 CJP 6 apa SU 15 (6-23)
& &
Astfel, prin înlocuirea lui mapa SU din (6-22) în (6-23), rezultă mCJP (6-24). În
&
final, din (6-22) se determină şi mapa SU .
& &
& m
CIP 5
(h − h
15
)+m
abur JP 11
(h −h
15
)
m =
CJP
h6 − h15 , (6-24)
unde: h15 - entalpia apei la ieşirea din separatorul de umiditate; h15 se determină
la saturaţie funcţie de presiunea fluidului (p15): h15=f(p15, x15=0), kJ/kg.
Pentru ambele scheme (Figurile 6.12 şi 6.16) puterea internă dezvoltată de
turbina cu abur (Pi,TA) (6-27) reprezintă suma puterilor dezvoltate de CIP (PCIP) (6-
25) şi de CJP (PCJP) (6-26):
P =P +P =m
CIP 3−4 4−5 CIP
(h
3 − h4 ) + mCIP (h4 − h5 ) = mCIP (h3 − h5 ); (6-25)
& & &
P =P
CJP 6 −7 = mCJP (h6 − h7 ); (6-26)
&
Pi,TA = PCIP + PCJP = mCIP (h3 − h5 ) + mCJP (h6 − h7 ). (6-27)
& &
Puterea electrică la bornele generatorului turbinei cu abur (Pbg,TA) este:


P P ηTAηTA, (6-28)
bg ,TA i ,TA m g
unde: ηmTA - randamentul mecanic al turbinei cu abur

TA
- randamentul generatorului electric.
g
Dacă considerăm că răcirea este realizată cu ajutorul condensatorului de
amestec (Figurile 6.12 şi 6.16), debitul masic de apă de răcire al condensatorului (
m&ar ) rezultă din bilanţul pe condensator (6-29):
& & & &
m h +m h
CJP 7 ar 14 = (mCJP + mar )h13. (6-29)
O altă cale de valorificare mai bună a potenţialului geotermal în ciclul cu abur
cu o treaptă (sau două [6.6]) de expandare, dar destindere fracţionată a aburului în
turbină, este utilizarea căldurii apei de la ieşirea din expandor într-un schimbător de
căldură de suprafaţă apă – abur ce „usucă”, sau chiar supraîncălzeşte, aburul dintre
treptele de destindere. Scăderea umidităţii la intrarea în zona de JP şi a umidităţii
medii în cursul destinderii din această zonă are următoarele efecte pozitive:
creşte, ca urmare a divergenţei izobarelor la mărirea entropiei, destinderea
teoretică în zona de joasă presiune;
majorează randamentul intern al acestei zone şi destinderea reală;
reduce eroziunea paletelor turbinei.
6.2.2. Centrale geotermale – electrice cu fluide organice

C.G.T.E. cu fluide organice funcţionează după ciclul Rankine. Agentul de
lucru primeşte căldura de la fluidul geotermal, aflat în stare lichidă, prin
intermediul unor schimbătoare de căldură. Schema se foloseşte în special când
fluidul geotermal, în stare lichidă, preluat cu o pompă submersibilă (subcapitolul
6.1.), are temperaturi de circa 100 ÷ 160 °C, ceea ce limitează valorificarea lui într-
o C.G.T.E. cu abur. Faptul că fluidul geotermal evoluează doar în stare lichidă,
menţine constantă concentraţia de minerale în apă şi reduce pericolul de depuneri a
substanţelor minerale ce au curbă de solubilitate normală (SiO 2 în stare amorfă).
Utilizarea ca agent motor a fluidelor organice (propan (C 3H8 sau R-290), butan (n-
C4H10 sau R-600), izobutan (i-C4H10 sau R-600a), pentan (n-C5H12 sau R-601),
izopentan (i-C5H12 sau R-601a) sau a amoniacului (NH3 sau R-717)) [6.14] este
recomandată datorită temperaturii reduse de vaporizare a acestora (Figura 6.19). În
plus, aceşti agenţi au presiunea la condensator mai mare decât cea atmosferică.
Reglementările recente de mediu elimină anumite substanţele (agenţii frigorifici
fluoruraţi: CCl2F2 (R-12), C2Cl2F4 (R-114), etc.), acceptabile din punct de vedere al
proprietăţilor termodinamice, dar care nu sunt „prietenoase” cu mediul.
În Figura 6.20, se poate observa că anumite substanţe organice (pentan,
izopentan, butan şi izobutan) au curba de titlu x=1 (vapori la saturaţie) înclinată
spre stânga (retrogradă), de la o anumită valoare a presiunii sau a temperaturii de
saturaţie (Figurile 6.19 şi 6.20). Această alură deplasează destinderea din turbină
spre zona vaporilor supraîncălziţi, eliminând efectul negativ al umidităţii în turbină.
Chiar dacă pe o porţiune din destindere se poate intra în zona umedă, atunci când
destinderea începe de la valori ale presiunii apropiate de cea critică, nu se atinge
zona în care umiditatea devine inacceptabilă pentru turbină.
Căldură specifică masică izobară medie a unui gaz (cp [kJ/(kgK)]) e invers
proporţională cu masa molară, iar viteza sunetului în acesta (c [m/s]), este invers
proporţională cu radicalul masei molare. Masele molare mari ale agenţilor organici,
implică faptul că aceştia au cp şi c mici. Rezultă posibilitatea de a prelucra pe o
treaptă de turbină diferenţe de temperatură ( Ttreapta [K]) mari, pentru căderi mici de
entalpie ( htreapta [kJ/kg]) (6-30), şi a realiza un raport ridicat de destindere
(pintrare/piesire). La limită, turbinele ce destind agenţi organici pot fi mono treaptă.
h =c T .
treapta p treapta (6-30)
La C.G.T.E. cu fluide organice e obligatorie utilizarea condensatoarelor de
suprafaţă, cu agent de răcire aer sau apă. Răcirea cu aer (Figurile 6.35 şi 6.36)
dezavantajoasă termodinamic când temperatura mediului e ridicată, e necesară în
amplasamente uscate, sau acceptabilă termodinamic în zone cu temperaturi
exterioare scăzute. La răcirea cu apă schemele pot fi: 1) în circuit deschis (Figura
6.11.b2), sau 2) închis cu 2.a) pulverizare (Figura 6.11.b1), respectiv 2.b) turn
„umed” (Figurile 6.21, 6.24, 6.27, 6.31 şi 6.32). Spre deosebire de C.G.T.E. cu
abur, la care condensul principal din ciclu suplinea pierderea de apă la turnul de
răcire, la C.G.T.E. cu fluide organice ce utilizează turnuri de răcire umede e
obligatorie asigurarea unui adaos de apă.
Temperatura [K]
660
640
620 apă-abur
600
580
560
540
520
500 pentan
480 izopentan
butan
460
440 izobutan
420 propan
400 amoniac
380
360
340
320
300 Entropia [kJ/kg/K]
280
0 0,5 1 1,5 2 2,5 3 3,5 4 4,5 5 5,5 6 6,5 7 7,5 8 8,5
Figura 6.19: Diagrama T-s (Temperatură-entropie) pentru apă şi diverşi agenţi
organici utilizabili la C.G.T.E.
2900
Entalpia [kJ/kg]
2700 apă-abur
2500
2300
2100
1900
1700
amoniac
1500
1300
1100
900 pentan
izopentan butan
700
500 propan
300 izobutan Entropia [kJ/kg/K]
100
0,5 1 1,5 2 2,5 3 3,5 4 4,5 5 5,5 6 6,5 7 7,5 8 8,5
Figura 6.20: Diagrama h-s (entalpie-entropie) pentru apă şi diverşi agenţi organici
utilizabili la C.G.T.E. (cu linie groasă: x=1; cu linie subţire: x=0)
În zonele uscate sau cu îngheţ permanent se pot folosi sisteme de răcire care să
nu implice adaos de apă, ca răcirea cu aer, directă sau cea indirectă (cu turn Heller
şi condensator de suprafaţă).
De la ieşirea din puţul de producere şi până la intrarea în puţul de injecţie
fluidul geotermal nu are contact cu aerul, deci este inofensiv asupra mediului.
Astfel, nu contează ce substanţe periculoase pentru mediu conţine rezervorul
geotermal, ci trebuie doar să preîntâmpinăm apariţia depunerilor pe traseu.
În Figura 6.21 se prezintă schema simplificată a unei C.G.T.E. cu un singur
nivel de producere a vaporilor de fluid organic (ciclu de bază), iar în Figura 6.22
este trasat procesul în diagrama T-s (Temperatură - entropie specifică masică). În
Figura 6.23 este reprezentată diagrama T-Pt (Temperatură – putere termică) la
transferul de căldură între fluidul geotermal şi cel organic.
2
pompă VIR
de nivel turn de
1
9 3 generator răcire umed
pompă de
producţie vaporizator turbină electric apă
cu agent
adaos
organic
10 8
puţ de
producere economizor 5
13
pompă de 11
7 condensator
injecţie de suprafaţă
14
puţ de 12 pompă
injecţie pompă de alimentare de răcire
6
Figura 6.21: C.G.T.E. cu agent organic având un singur nivel de producere a

vaporilor de fluid organic, la saturaţie, ciclu de bază (prelucrare după [6.3, 6.5])
9
10
[K]
8 VAP 11
K
Temperatura,
Temperatura
1 8 1
ECO
5
7
7 Putere termică, kW
Figura 6.22: Diagrama T-s pentru o Figura 6.23: Diagrama T-Pt, într-o
C.G.T.E. cu fluid organic, ciclu de bază C.G.T.E. cu fluid organic, ciclu de bază
Înainte de a intra în turbină, fluidul organic este preîncălzit în economizor
(ECO) până se obţine lichid la saturaţie (x=0) (procesul 7-8), iar apoi este vaporizat
în vaporizator (VAP) până se obţin vapori la saturaţie (x=1) (procesul 8-1)
(Figurile: 6.21 ÷ 6.23) (6-31). De la ieşirea din vaporizator (punctul 1) până la
intrarea în turbină (punctul 3) apar pierderi de presiune şi de entalpie pe tronsonul
1-2 şi pierderi locale de presiune în VIR. Pentru simplificare, în diagramele T-s şi

h-s, din acest subcapitol, s-au neglijat pierderile pe zona 1-3.
& &
P =m (h − h )η = m (h
ECO VAP fluid geotermal 9 11 tc fluid organic 1 − h7 ); (6-31)
P &
η =
int erna turbina agent organic m (h − h5 ) h−h
= = , (6-32)
flu id organic 3
P
3 5
t ciclu organic &

m (h
ECO VAP fluid organic 1 − h7 ) h1 − h7
unde: PECO+VAP- puterea termică primită de fluidul geotermal la ECO şi VAP.
C.G.T.E. cu fluide organice au randamente termice (6-32) mici, de circa 9 ÷
10 %, prin urmare, la sursa rece este evacuată o cantitate mare de căldură. Acest
fapt duce la folosirea unor suprafeţe mari de schimb de căldură la sursa rece (mai
ales în cazul răcirii directe cu aer) şi a multor turnuri de răcire. Pentru a reduce din
acest efect negativ, în cazul fluidelor organice ce au curbe de titlu x=1 retrograde,
deci la care ieşirea din turbină se află în zona vaporilor supraîncălziţi, se poate
introduce un recuperator de căldură (REC) între ieşirea din turbină şi intrarea în
condensator (Figura 6.24). Acesta are rolul de a recupera o parte din căldura care
altfel ar fi fost aruncată în mediul ambiant prin intermediul condensatorului. Astfel,
recuperatorul, prin desupraîncălzirea parţială a vaporilor de la ieşirea din turbină
(zona 5-15), preîncălzeşte fluidul organic (zona 16-7) între ieşirea din pompa de
alimentare (PA) (punctul 16) şi intrarea în economizor (punctul 7) (Figura 6.24).
Un efect secundar este dat de faptul că agentul organic intră mai cald în ECO şi
astfel fluidul geotermal se va răci mai puţin şi va intra mai cald în puţul de injecţie.
pompă 2 VIR
de nivel
1
9 3 generator
pompă de
producţie vaporizator turbină electric
cu agent
organic
10 8
puţ de
producere economizor
turn de
răcire umed
pompă de 11 7 5
injecţie apă
adaos
puţ de recuperator
injecţie
15
16
13
condensator
de suprafaţă
12 pompă 14
de răcire
6
pompă de alimentare
Figura 6.24: C.G.T.E. cu un singur nivel de producere a vaporilor de fluid

organic la saturaţie şi recuperator de căldură la ieşirea din turbină [6.15, 6.16]
În Figurile 6.25 şi 6.26 sunt reprezentate diagramele T-s şi h-s ce corespund

schemei din Figura 6.24. În REC sunt pierderi atât de presiune cât şi de căldură.
punctul critic
VAP
8 1,2,3
Temperatura [K]
ECO
5
REC
7
15
REC
16 condensator
PA
Figura 6.25: Diagrama T-s pentru o C.G.T.E. cu un nivel de producere a

vaporilor de fluid organic la saturaţie şi recuperator de căldură la ieşirea
din turbină
punctul 1,2,3
critic turbină
VAP 5
REC
15
Entalpia [kJ/kg]
ECO condensator
x=1
7
REC
16
PA 6 Entropia [kJ/kg/K]
Figura 6.26: Diagrama h-s pentru o C.G.T.E. cu un nivel de producere a vaporilor

de fluid organic la saturaţie şi recuperator de căldură la ieşirea din turbină
Pentru a micşora distrugerea exergiei la schimbul de căldură fluid geotermal -

agent organic, presiunea pe parte de fluid organic se poate alege supracritică. De
asemenea, agentul organic, fie el la parametrii subcritici sau supracritici, trebuie ales
astfel încât să permită utilizarea cât mai bună a potenţialului geotermal. O altă metodă
constă în realizarea unui amestec de fluide organice astfel încât diferenţele de
temperatură între fluidul geotermal şi amestecul de agenţi organici să fie cât mai mici
[6.17]. În fine, tot pentru a micşora degradarea energiei la schimbul de căldură între
fluidul geotermal şi cel organic, se poate modifica schema de bază, prin realizarea unui
ciclu ce produce vapori de fluid organic pe două nivele de presiune (Figura 6.27).
Diagrama de transfer de căldură T-P t (Temperatură – putere termică) între fluidul
geotermal şi cel organic, corespunzătoare schemei din Figura 6.27, este prezentată în
Figura 6.28, iar diagramele T-s şi h-s pentru fluidul organic ce evoluează în acest tip
de ciclu sunt trasate în Figurile 6.29, respectiv 6.30.
Urmărind figurile menţionate anterior se poate observa că, în schema aleasă
spre prezentare: preîncălzirea fluidului organic de joasă presiune (JP) se realizează
între aceleaşi temperaturi, atât pe parte de fluid organic cât şi pe parte de fluid
geotermal, cu cel corespunzător pentru prima treaptă de preîncălzire a fluidului
organic de înaltă presiune. Acest lucru poate fi realizat în două moduri:
ECO JP + ECO IP 1 reprezintă un singur schimbător de căldură, prin care
trece întregul debit de fluid organic din refularea pompei de alimentare
(PA) la o presiune suficientă pentru a produce ulterior vapori de JP
(Figura 6.27, prelucrare după [6.18]).
JP) O parte din debitul total de fluid organic se supraîncălzeşte în
continuare în vaporizatorul de joasă presiune (VAP JP).
IP) Celeilalte părţi din debitul total de fluid organic i se creşte
presiunea, cu ajutorul unei pompe de transvazare, până la o
presiune suficientă pentru a asigura producerea de vapori la
înaltă presiune (IP). Pompa de transvazare trimite fluidul
organic, către a doua treaptă de preîncălzire (ECO IP 2) aflată
în serie cu VAP JP. La ieşirea din ECO IP 2 fluidul organic de
IP este trimis în vaporizatorul de IP (VAP IP).
ECO JP + ECO IP 1 este format din două schimbătoare de căldură
amplasate în paralel: ECO JP şi ECO IP 1. Prin ECO JP trece o parte din
debitul preluat de la o priza a PA. Acesta este extras la o presiune
suficientă pentru producerea ulterioară de vapori de JP. Prin ECO IP 1
trece restul de fluid organic preluat de la ieşirea din PA. Acesta are o
presiune corespunzătoare producerii ulterioare de vapori de IP.
JP) la ieşirea din ECO JP, fluidul organic de JP se supraîncălzeşte
în continuare în VAP JP, situat în serie cu ECO JP + ECO IP 1,
producând vapori de fluid organic de joasă presiune (JP).
IP) la ieşirea din ECO IP 1, fluidul organic de IP ocoleşte VAP JP şi
intră în ECO IP 2 unde se preîncălzeşte în continuare până la
saturaţie şi apoi se supraîncălzeşte în VAP IP, producând vapori
de fluid organic de IP.
2 VIR
pompă turbină cu
de nivel agent organic
1
18 3 generator
pompă de electric turn de
producţie VAP IP răcire umed
5 6
apă
puţ de 19 8 adaos
producere 16 CR 17
ECO IP 2
7
20
condensator
24
15 12 de suprafaţă
VAP JP
pompă de
14 transvazare
21 23 pompă 25
11 de răcire
10
ECO JP +
ECO IP 1
8
pompă de 22
9
injecţie pompă de alimentare
puţ de
injecţie
Figura 6.27: C.G.T.E. cu două nivele de producere a vaporilor de fluid organic la

saturaţie
18
19
1
20 13
Temperatura, K
21
12
10 15
22 11
14
ECO JP +
9 ECO IP 1 VAP JP ECO IP 2 VAP IP
Putere termica, kW
Figura 6.28: Diagrama de schimb de căldură între fluidul geotermal şi agentul

organic, într-o C.G.T.E. cu două nivele de producere a vaporilor de fluid
organic la saturaţie
punctul critic
13 VAP IP 1,2,3
ECO IP 2
CIP
Temperatura [K]
5
12 VAP JP 15, 16, 17
6
10
ECO JP + 11
ECO IP 1 14 CJP
7
9 PA condensator
8
Entropia [kJ/kg/K]
Figura 6.29: Diagrama T-s (Temperatură-entropie specifică masică) pentru o

C.G.T.E. cu două nivele de producere a vaporilor de fluid organic la saturaţie
1,2,3
5
6
punctul critic
7
Entalpia [kJ/kg]
13
12
10
11
14
9
Figura 6.30: Diagrama h-s (entalpie specifică-entropie specifică masică) pentru o

C.G.T.E. cu două nivele de producere a vaporilor de fluid organic la saturaţie
În diagrama de schimb de căldură de tip T-P t (Figura 6.23) diferenţa minimă

de temperatură între fluidul geotermal şi cel organic apare în zona dintre
preîncălzitor (ECO) şi vaporizator (VAP): T 10-T8. Această diferenţă minimă de
temperatură este numită pinch-point. Cu cât pinch-point are o valoare mai mică cu
atât temperatura fluidului geotermal trimis spre puţul de injecţie are o valoare mai
mică şi astfel se recuperează o cantitate de căldură mai mare din fluidul geotermal.
Efectul negativ al acestei tendinţe este dat de necesitatea creşterii suprafeţei de
schimb de căldură. Când pinch-point tinde către valoarea zero suprafaţa de schimb
de căldură tinde către infinit. Astfel valoarea pinch-point rezultă dintr-un optim
tehnico-economic. Analog pentru diagrama de schimb de căldură de tip T-P t din
Figura 6.28, avem câte un pinch-point pentru fiecare nivel de producere de vapori:
la joasă presiune pinch-pointJP = δTpp JP = T21-T14, iar la înaltă presiune pinch-
pointIP = δTpp IP = T19-T13. Valorile uzuale ale pinch-point pentru astfel de scheme
se regăsesc în jurul valorii de 5÷6 K. Rezultă temperaturile fluidului geotermal
între vaporizator şi economizor:
T =T
19 13 + δTpp IP ; (6-33)
T =T
21 14 + δTpp JP . (6-34)
Din bilanţul pe VAP IP rezultă debitul de fluid organic la înaltă presiune:
h −h
& & 18 19
m
fluid organic IP
=m
fluid geotermal
(h − h )η . (6-35)
1 13 tc
Prin raportarea ecuaţiilor de bilanţ termic pe VAP IP şi ECO IP 2, obţinem h20
fără să folosim debite (6-36):
h −h
h =h − 18 19
(h − h ).
2019 1312 (6-36)
h1 − h13
Debitul de fluid organic la joasă presiune rezultă din bilanţul pe VAP JP:
h −h
& & 20 21
m
fluid organic JP
=m
fluid geotermal
(h − h )η . (6-37)
15 14 tc
Entalpia fluidului geotermal la ieşirea din schimbătoarele de căldură (h22) se
obţine din ecuaţia de bilanţ termic pe ECO JP + ECO IP 1 (6-38):
& & &
m
fluid geotermal
(h
21
− h )η = (m
22 tc fluid organic IP
+m
fluid organic JP
)(h
10 − h9 ). (6-38)
C.G.T.E. cu agent organic se pot folosi şi pentru parametri ridicaţi ai sursei
calde, în locul C.G.T.E. cu ciclu cu abur, în situaţii de tipul:
concentraţia de minerale în fluidul geotermal este ridicată, iar dacă s-ar
folosi ciclul cu abur concentraţia în apa de la expandor ar fi prea mare;
gazele necondensabile au participaţie molară mare în fluidul geotermal,
iar dacă s-ar folosi ciclul cu abur menţinerea vidului la condensator ar
fi dificilă, presiunea la condensator ar creşte şi destinderea în turbina
cu abur ar fi mică;
agentul geotermal este trimis într-un expandor, căldura aburului produs de

el e folosită pentru a vaporiza agentul motor organic, iar condensul
aburului de la vaporizator, împreună cu apa de la expandor
preîncălzeşte agentului organic [6.19].
6.2.3. Centrale geotermale – electrice cu ciclu combinat,

apă - agent organic
Din Figurile 6.19 şi 6.20 se observă că ciclurile cu fluide organice pot
funcţiona la temperaturi reduse ale fluidului de lucru, astfel, se poate creşte puterea
C.G.T.E. cu abur menţinând aceleaşi caracteristici la sursa geotermală, prin
realizarea de C.G.T.E. cu ciclu combinat apă - agent organic.
C.G.T.E. cu ciclu combinat pot fi realizate în două variante:
cu cascadă termodinamică şi utilizarea în trepte a căldurii (Figura 6.31).
cu recuperarea căldurii apei de la expandor în ciclul organic (Figura 6.32).
C.G.T.E. cu ciclu combinat cu cascadă termodinamică (Figura 6.31) utilizează
în prima treaptă o turbină cu abur cu contrapresiune, în care destinderea este
întreruptă uzual la o presiune superioară celei atmosferice pentru:
a asigura o temperatură adecvată funcţionării ciclului organic din aval;
eliminarea instalaţiilor de menţinere a vidului din ciclul cu abur; gazele
nedizolvate pot fi evacuate în mod natural în atmosferă; iar dacă se
doreşte reţinerea acestor gaze, din considerente ecologice, sau pentru
valorificare economică, se poate folosi un compresor pentru trimiterea
la puţul de injecţie, respectiv la cumpărătorul gazelor.
separator de
picături VIR
separator 2 VR
particule 3 generator
turbină electric
cu abur
1 4
ventil spre puţul
de puţ de injecţie 9
5 VIR
8
10 generator
0 VAP turbină electric
puţ de cu agent apă
adaos
producere organic
6 14
ECO 11
16
pompă de 7 13 condensator
injecţie de suprafaţă
17
puţ de pompă de 15 pompă
injecţie alimentare de răcire
12
Figura 6.31: C.G.T.E. cu ciclu combinat abur - agent organic, cu cascadă

termodinamică (prelucrare după [6.20])
Acest tip de ciclu (Figura 6.31) se foloseşte în special la scheme fără

expandoare, cu turbine ce funcţionează cu abur uscat, în care nu există posibilităţi
de recuperare a căldurii. Puterea produsă în turbina cu abur cu contrapresiune este
comparabilă cu cea din cazul prezentat în Figura 6.7 (T.A. cu evacuarea aburului
în atmosferă), dar mai mică decât cea din schema prezentată în Figura 6.9 (T.A. cu
condensare). Dezavantajul este suplinit prin producţia suplimentară de putere în
turbina din ciclul cu fluid organic, astfel încât ciclul combinat se justifică dacă
produce o putere electrică totală mai mare decât cea dată de ciclul simplu cu abur.
Diagrama T-s pentru ciclul organic din cadrul acestui tip de ciclu combinat
este prezentată în Figura 6.22, iar alura diagramei T-P t (Temperatură - Putere
termică) este similară cu cea din Figura 6.38 (prezentată ulterior). Diagrama T-s se
poate deduce din cea realizată în Figura 6.37 pentru schema din Figura 6.36.
Aburul de la ieşirea din turbina cu abur (Figura 6.31) cedează atât căldura
latentă de condensare cât şi o parte din căldura condensului (procesul 5-7) ciclului
cu fluid organic prin intermediul unor schimbătoare de căldură de suprafaţă, ce au
rolul de a preîncălzi fluidul organic până la saturaţie (în ECO, procesul 13-14) şi
apoi de al vaporiza (în VAP, procesul 14-8). Astfel, ECO + VAP reprezintă interfaţa
dintre cele două cicluri, fiind atât sursă rece pentru ciclul cu abur, cât şi sursă caldă
pentru ciclul cu fluid organic. Condensul de la ciclul cu abur (punctul 7) este trimis
spre puţul de injecţie cu ajutorul unei pompe de injecţie.
Unul din avantajele principale ale ciclului combinat din Figura 6.31 faţă de
cel simplu cu abur prezentat în Figurile 6.7 şi 6.9 este dat de utilizarea ca sursă
rece, pentru ciclul cu abur, a ciclului cu fluid organic. Astfel, se reduce cantitatea de
căldură evacuată în mediul ambiant la cea evacuată din condensatorul ciclului cu
fluid organic şi implicit se reduce atât investiţia în turnurile de răcire cât şi impactul
termic asupra mediului. În plus, dacă răcirea este „uscată”, cu aer, dispar efectele
negative date de umiditatea crescută în zona centralei şi de efectul vizual al
panaşului turnului de răcire. Pentru micşorarea investiţiei se recomandă folosirea
unei singure linii de arbori, cele două turbine antrenând un generator electric
comun (a se vedea şi Figura 6.36).
Schema C.G.T.E. cu abur umed, cu un singur expandor şi T.A. cu condensare
(Figura 6.10) se poate îmbunătăţi substanţial, fără a afecta performanţele ciclului de
bază, prin recuperarea căldurii apei evacuate din expandor pentru a produce putere
electrică suplimentară într-un ciclu cu fluid organic. Se obţine astfel C.G.T.E. cu ciclu
combinat abur – agent organic, în care ciclul organic este recuperativ în raport cu cel cu
fluid geotermal (Figura 6.32). Ciclul recuperativ din Figura 6.32 s-a ales conform
schemei din Figura 6.24, cu o presiune de producere
vaporilor de fluid organic şi recuperator de căldură la ieşirea din turbină.
Diagramele T-s şi h-s (partea stângă a diagramei), corespunzătoare ciclului din
Figura 6.32, sunt prezentate în Figurile 6.33 şi 6.34.
Apa la saturaţie rezultată de la separatorul de apă-abur (expandor) (punctul 9)
este trimisă cu ajutorul unei pompe de nivel într-un schimbător de căldură
(ECO+VAP) pentru a preîncălzi (zona 11-12, respectiv 20-21) şi vaporiza (zona 10-
11, respectiv 21-13) un fluid organic. Acest schimbător de căldură (zona 20-21-
reprezintă, astfel, sursa caldă pentru ciclul cu fluid organic, ce va produce

suplimentar putere (zona 15-16), faţă de turbina cu abur (zona 3-5). La ieşirea din
ECO (punctul 12) fluidul geotermal este trimis cu ajutorul unei pompe de injecţie
în puţul de injecţie pentru a realimenta rezervorul geotermal. Când curba de titlu
x=1 este retrogradă, ciclul cu fluid organic poate avea recuperator intern de căldură
(zona 16-17, respectiv 19-20) la ieşirea din turbină (punctul 16).
separator
de picături 2 VIR
VR turn de
expandor
turbină electric
cu abur
1
8 4
ventil 5
de puţ ejector
7
cu abur
9
amortizor
0
pompe puţ de
puţ de
producere condensator de răcire injecţie
pompă
de nivel de amestec 6
VIR
13
10 15 generator
VAP turbină electric
cu agent
organic
11 21
ECO
turn de
răcire umed
pompă de 12 20 16
injecţie apă
adaos
puţ de recuperator
injecţie
19 17
23
condensator
de suprafaţă
22 pompă 24
de răcire
18
Figura 6.32: C.G.T.E. cu ciclu combinat recuperativ abur – agent organic, în care
ciclul organic are recuperator intern de căldură (prelucrare după: [6.5, 6.6, 6.10, 6.21])
Datorită costului ridicat al agenţilor organici, circuitele trebuie să fie complet

etanşe, iar maşinile energetice trebuie realizate în construcţie capsulată.
curba de
saturaţie
apă - abur
Tem peratura [K]
ventil separator
apă - abur
2,3,8
9, 10
VAP 1 curba de saturaţie
11 fluid organic 4
13, 14, 15 (exemplu: izobutan)
21 turbina cu
condensator
12 fluid organic
ECO 16 turbina
6 19 20 17
condensator (ciclu cu abur) cu abur
23
PA
(aprcire)ă
18 5
Entropia [kJ/kg/K]
ă
7, 22 condensator recuperator
(fluid organic)
Figura 6.33: Diagrama T-s (Temperatură-entropie specifică masică) pentru

C.G.T.E. cu ciclu combinat recuperativ abur – agent organic, în care ciclul
organic are recuperator intern de căldură (schema din Figura 6.32)
separator
apă - abur
curba de 0
saturaţie 1
apă (x = 0) ventil
condensator (ciclu cu abur)

13, 14, 15
turbină
9, 10
ntalpia [kJ /kg ]
17
16
VAP
21
11
ECO
E condensator
(fluid organic)
20
12 19
condensator PA 18 recuperator
(apă răcire)
6 curba de saturaţie
23 fluid organic
7, 22 Entropia [kJ/kg/K] (exemplu: izobutan)
Figura 6.34: Diagrama h-s (entalpie-entropie specifică masică) pentru C.G.T.E. cu

ciclu combinat recuperativ abur – agent organic, în care ciclul organic are
recuperator intern de căldură (schema din Figura 6.32) - partea din stânga a
diagramei h-s; fără zona de destindere din turbina cu abur
Urmărind Figurile 6.32 ÷ 6.34, se poate observa că, pentru parametrii fixaţi ai:
puţului de producere (depind de caracteristicile rezervorului geotermal - sursa caldă
a ciclului), b) presiunii la condensatoare (depind de sursa de răcire) şi c) presiunii
de producere a vaporilor de fluid geotermal, mărirea presiunii de separare a
fazelor la expandor (p1≅ p2≅ p9) are efectele de mai jos
0 asupra ciclului cu abur:
0.0micşorează titlul aburului la ieşirea din expandor, ceea ce duce
la scăderea cotei din debitul total de fluid geotermal ce se
destinde în turbina cu abur;
0.1creşte căderea de entalpie pe turbina cu abur;
0.2scade titlul aburului la ieşirea din turbină;
1 asupra ciclului cu fluid organic:
1.0micşorează titlul aburului la ieşirea din expandor, ceea ce duce
la creşterea cotei din debitul total de fluid geotermal ce va ceda
căldură (prin intermediul ECO+VAP) ciclului cu fluid organic;
1.1creşte căderea de entalpie pe ECO şi VAP pe parte de apă prin
creşterea temperaturii la intrarea apei în VAP (punctul 10) şi
scăderea temperaturii apei la ieşirea din ECO (punctul 12)
(conform diagramei de transfer de căldură la ECO+VAP);
În concluzie, urmărind efectele de mai sus se poate deduce că (în limita
ipotezelor prezentate anterior), mărirea presiunii de separare a fazelor:
are tendinţe contrarii asupra puterii turbinei cu abur, mărind creşterea de
entalpie, dar micşorând debitul de abur destins în turbină;
creşte puterea dezvoltată de turbina cu fluid organic;
este limitată de scăderea titlului la ieşirea din turbina cu abur.
Din diagrama h-s (Figura 6.34) se poate observa că diferenţele de entalpie pe
parte de apă (zona 10-12), respectiv pe parte de fluid organic (zona 20-13), în
ECO+VAP, au valori comparabile, ceea ce înseamnă că şi debitele masice, de apă
de la ieşirea din expandor şi de fluid organic, sunt comparabile.
6.2.4. Centrale geotermale cu ciclu combinat integrat

Combinând avantajele celor două tipuri de cicluri combinate geotermal-
organic, prezentate anterior, se pot realiza scheme de C.G.T.E. ce recuperează, pe
lângă căldura apei de la ieşirea din expandor, şi pe cea de la contrapresiunea
turbinei cu abur. Putem obţine, astfel, scheme de C.G.T.E. cu ciclu combinat
„integrat” abur – agent organic [6.20, 6.21]:
cu un singur ciclu de fluid organic, Figura 6.35 [6.21];
cu două cicluri cu fluid organic, Figura 6.36 [6.3, 6.22].
Analizând schema din Figura 6.35 se observă următoarele:
- există două cicluri: unul de bază cu abur (ciclul 1) şi altul cu fluid organic
(ciclul 2);
- ciclul cu fluid organic este atât integrat (cascadă termodinamică) cât şi
recuperativ, în raport cu ciclul cu fluid geotermal;
separator
VIR de picături
VR 2 expandor
generator 3
electric
turbină 1
cu abur
4 ventil amortizor
de puţ
puţ de
Ciclul 1 0 producere
7
5 pompă
de nivel
aer aer
11 VIR
10
8 12 generator
pompă de cu agent
injecţie organic
9
condensator
Ciclul 2 de suprafaţă
18 răcit direct
17 cu aer
puţ de ECO 13
injecţie
recuperator
6 14
5
16
pompă de alimentare 15
puţ de
injecţie
Figura 6.35: C.G.T.E. cu ciclu integrat geotermal-organic, cu un ciclu de fluid organic
integrarea ciclului 2 în ciclul 1 se face prin utilizarea unei părţi din căldura
de la contrapresiunea turbinei cu abur (zona 5-6) pentru preîncălzirea
agentului organic în ECO (zona 17-18);
recuperarea de căldură din ciclul 1, de către ciclul 2, se face prin preluarea
unei părţi din căldura apei de la ieşirea din expandor (zona 8-9) pentru a
vaporiza agentul organic în VAP (zona 18-10);
temperatura aburului de la ieşirea din turbină (punctul 5) este mai mică
decât temperatura apei de la ieşirea din expandor (punctul 7), prin
urmare, recuperarea de joasă temperatură (pentru preîncălzirea
agentului organic) se va face din contrapresiunea turbinei cu abur, iar
vaporizarea fluidului organic se va realiza folosind nivelul de
temperatură superior (ieşirea din expandor);
răcirea ciclului 2 se poate face atât cu apă, cât şi prin răcirea directă a
condensatorului cu aer (ca în Figura 6.35);
ciclul cu fluid organic poate avea recuperator de căldură (zona 13-14,
respectiv 16-17) la ieşirea din turbină (punctul 13), daca curba de titlu
x=1 este retrogradă;
atât condensul provenit de la contrapresiunea turbinei cu abur (punctul 6),
cât şi apa provenită de la expandor, după ce a cedat căldură la VAP
(punctul 9), sunt trimise, cu ajutorul unei pompe de injecţie, către puţul
de injecţie.
Schema C.G.T.E. cu ciclu integrat geotermal-organic cu două cicluri cu fluid
organic este prezentată în Figura 6.36, iar diagramele T-s şi T-P t corespunzătoare
acestui ciclu sunt trasate în Figurile 6.37 şi 6.38.
separator
de picături 2 VIR
11
VR aer aer
expandor
3 generator
turbină electric turbină
1 cu abur cu agent
4 organic
10
5
8 VIR condensator
9 de suprafaţă
ventil
de puţ 9 Ciclul 1 VAP răcit direct
cu aer
6 14 Ciclul 3
ECO
amortizor pompă
0 de nivel pompă de 7 13 pompă de alimentare 12
puţ de injecţie
producere
puţ de
injecţie
aer aer
19 VIR
18 20 generator
15
cu agent
organic
16 26
condensator
ECO de suprafaţă
Ciclul 2 răcit direct
cu aer
pompă de 17 25 21
injecţie
puţ de recuperator
injecţie 22
24
pompă de alimentare 23
Figura 6.36: C.G.T.E. cu ciclu integrat geotermal-organic, cu două cicluri cu fluid

organic
Analizând schema din Figura 6.36 se observă următoarele:

există trei cicluri: unul de bază cu abur (ciclul 1) şi încă două cicluri (ciclul
2 şi ciclul 3) cu fluide organice;
în ciclurile 2 şi 3 poate evolua acelaşi tip de agent organic, sau câte un tip
de agent organic pentru fiecare din cele două cicluri (Figura 6.37);
ciclul 3, cu fluid organic, este integrat în raport cu ciclul 1;
ciclul 2, cu fluid organic, este recuperativ, în raport cu ciclul 1;
integrarea în cilului 3 în ciclul 1 se face prin utilizarea unei părţi din
căldura de la contrapresiunea turbinei cu abur (zona 5-6-7) pentru
preîncălzirea şi vaporizarea agentului organic (zona 13-14-8);
recuperarea de căldură din ciclul 1 pentru ciclul 2 se face prin preluarea
căldurii apei de la ieşirea din expandor (zona 15-16-17) pentru
preîncălzirea şi vaporizarea agentului organic (zona 25-26-18);
răcirea ciclurilor 2 şi 3 se poate face atât cu apă, cât şi prin răcirea directă a
condensatoarelor cu aer (ca în Figura 6.36);
ciclul cu fluid organic poate avea recuperator intern de căldură;
atât condensul (punctul 7) provenit de la contrapresiunea turbinei cu abur,
cât şi apa provenită de la expandor, după ce a cedat căldură ciclului 2
(punctul 17), sunt trimise, cu ajutorul unei pompe de injecţie, către puţul
de injecţie.
se poate funcţiona, spre exemplu, pe două linii de arbori, turbinele din
ciclurile 1 şi 3 pe o linie, iar turbina ciclului 2 pe altă linie.
0 curba de
curba de saturaţie saturaţie
fluid organic apă - abur
(exemplu: pentan) ventil
separator
apă - abur
9, 15 2, 3
VAP 1
Temperatura [K]
26 18, 19, 16 4
20 curba de saturaţie
17 fluid organic turbina
ECO (exemplu: butan) Ciclul 1 cu abur
Ciclul 2
21 29 6
25 22 8, 9, 10 5
24 14
PA 11 VAP
23
turbina cu
Ciclul 3
fluid organic
7 ECO
30 11
13
PA Entropia [kJ/kg/K]
12
Figura 6.37: Diagrama T-s (Temperatură-entropie specifică masică) pentru

C.G.T.E. cu ciclu integrat geotermal-organic, cu două cicluri cu fluid organic
(schema din Figura 6.36); exemplu: fluide organice diferite (pentan şi butan)
Analizând Figurile 6.37 şi 6.38, corespunzătoare schemei din Figura 6.36,

se observă, referitor la transferul de căldură între ciclul 1 şi ciclul 3, că:
vaporizarea fluidului organic (în VAP, zona 14-8) se face cu ajutorul doar a
unei părţi din căldura latentă de condensare a aburului (zona 5-6)
preîncălzirea fluidului organic se face (în ECO, zona 13-14) atât prin
preluarea celeilalte părţi din căldura latentă de condensare a aburului ce
a rămas de la VAP (zona 6-27, respectiv 28-14), cât şi prin subrăcirea
condensului (zona 27-7, respectiv 13-28).
27 6 5
14 8
Temperatura [K]
apa-abur
contrapresiune turbina
fluid organic
7
28
ECO
13 ECO Putere termică [kW] sau [% ] VAP
Figura 6.38: Diagrama T-Pt (Temperatură - Putere termică) pentru contrapresiunea

turbinei cu abur din cadrul C.G.T.E. cu ciclu integrat geotermal-organic, cu două cicluri
cu fluid organic [6.21] (schema din Figura 6.36)
Debitele de abur ( m&abur exp andor ) şi de apă ( m&apa exp andor ) produse de expandor
se calculează folosind relaţii similare cu (6-10) şi (6-11). Debitele de fluid organic
şi 3 ( m ) se pot
ce evoluează în ciclurile 2 ( m fluid organic ciclul 2 ) flu id organicciclul3
& &
determina din ecuaţiile de bilanţ termic pe vaporizatorul (VAP) ciclului 2 (6-

39), respectiv pe ansamblul VAP + ECO al ciclului 3 (6-40) [6.21], dacă fixăm
temperatura (şi entalpia) punctului 7 din considerente legate de depunerea SiO 2.
Temperatura punctului 16 rezultă din alegerea pinch-point.
& &
m (h − h )η = m
apa exp andor 15 16 tc fluid organic ciclul 2 (h18 − h26 ) (6-39)
& &
m
abur exp andor
(h − h )η = m
5 7 tc fluid organic ciclul 3 (h8 − h13 ) (6-40)
Entalpia în punctul 6 se determină din ecuaţia de bilanţ termic pe vaporizatorul
ciclului 3 (6-41), iar entalpia în punctul 28 din bilanţul termic pe zona 28-14,
respectiv 6-27 a economizorului (ECO) ciclului 3 (6-42).
m&abur exp andor (h5 − h6 )ηtc = m&fluid organic ciclul 3 (h8 − h14 ) (6-41)
& &
m
abur exp andor
(h
6
− h )η = m
27 tc fluid organic ciclul 3 (h14 − h28 ) (6-42)
Entalpiile în punctele 5, 8, 18 şi 14, 26, 27 se determină la x=1, respectiv x=0.
6.2.5. Centrale geotermale de cogenerare

C.G.T.E. pot fi construite sau adaptate pentru a produce şi căldură, pe lângă
energie electrică. De asemenea, căldura poate fi utilizată ca atare, sau pentru a produce
frig. Astfel, C.G.T.E. pot deveni centrale de bi-generare, dacă instalaţia de conversie a
energiei geotermale în energie electrică generează simultan electricitate şi căldură utilă
sau electricitate şi frig, sau centrale de tri-generare, dacă produc simultan toate cele trei
forme de energie: electricitate, căldură şi frig. C.G.T.E. de bi-generare şi/sau tri-
generare vor fi numite generic, în acest subcapitol, C.G.T.E. de cogenerare (Figurile
6.39÷6.42). Căldura mai poate fi produsă: 1) separat [6.23] sau 2) parţial în
cogenerare şi parţial separat (Figura 6.42), în funcţie de importanţa unei anume forme
de energie la un moment dat (dată în special de preţul energiei şi de cerinţele
consumatorilor termici [6.24]) şi implicit de tipul de reglaj folosit.
Producţia de căldură la C.G.T.E. poate fi: a) integrată în ciclul motor, în
cascadă termodinamică (Figura 6.39), b) recuperativă (Figurile 6.40 şi 6.42), sau
atât recuperativă cât şi integrată în ciclul termodinamic [6.23] (Figura 6.41).
C.G.T.E. de producţie combinată recuperativă (Figurile 6.40 şi 6.42)
utilizează căldura fluidului geotermal înainte ca acesta să fie evacuat în mediul
ambiant sau să fie trimis către puţul de evacuare, fără a influenţa performanţele
termodinamice ale turbinei. Căldura pentru consumatorul termic, poate fi preluată:
la C.G.T.E. cu abur umed:
0 de la apa evacuată din expandor, în cazul C.G.T.E. cu abur umed,
cu un singur expandor (Figura 6.10 devine Figura 6.40);
1 de la apa evacuată din expandorul de joasă presiune, în cazul
C.G.T.E. cu abur umed, cu un două expandoare (Figurile 6.12
şi 6.16 – punctul 12);
la C.G.T.E. cu agent organic:
0 de la fluidul geotermal evacuat din preîncălzitor (economizor),
în cazul C.G.T.E. cu fluid organic, cu un singur nivel de
producere a vaporilor de fluid organic (Figurile 6.21 şi 6.24 –
punctul 11; Figura 6.24 devine Figura 6.42);
1 de la fluidul geotermal evacuat din preîncălzitorul de joasă
presiune (ECO JP + ECO IP 1), în cazul C.G.T.E. cu fluid
organic, cu două nivele de producere a vaporilor de fluid
organic (Figura 6.27 – punctul 22).
C.G.T.E. de cogenerare integrate în ciclul termodinamic influenţează
performanţele energetice ale turbinei. Acestea pot utiliza căldura fluidului geotermal:
de la ieşirea din turbina cu abur (contrapresiune) (Figurile 6.7 şi 6.9 devin Figura
6.39.a; Figurile 6.8 şi 6.10 devin Figura 6.39.b), de la contrapresiune şi expandor
[6.25, 6.26], de la o priză de abur din turbină [6.25] - C.G.T.E. cu abur umed (parţial
Figura 6.41), de la contrapresiunea turbinei cu fluide organice, etc..
separator
separator de de picături 2 VIR
picături VIR VR
expandor
separator 2 VR 3
particule 3 turbină
turbină 1 cu abur
cu abur 4
1 4 ventil
ventil spre puţul
de puţ
de puţ de injecţie 5
5 consumator
consumator 6 termic
0 termic
puţ de amortizor
producere puţ de
0 producere
a) abur uscat b) abur umed, cu un singur expandor
Figura 6.39: C.G.T.E. de cogenerare integrată în ciclul cu abur, cu turbină cu abur cu

contrapresiune, funcţionând cu: a) abur uscat şi b) cu abur umed, cu un expandor
separator
de picături 2 VIR
VR turn de
expandor
turbină electric
cu abur
1
7 4
ventil 5
de puţ ejector
9
cu abur
amortizor
0
pompe puţ de
puţ de
producere
de amestec 8
6
17
SC 2
12
încălzire;
11 reţea de transport căldură 16 producere frig;
SC 1 în circuit închis 13
industrie.
19
15
pompă 14 SC 3 apă caldă,
10 sanitară şi
puţ de de reţea 18 menajeră
injecţie apă rece
Figura 6.40: C.G.T.E. cu abur umed de cogenerare recuperativă, cu turbină cu abur

umed şi un singur expandor; reţea de transport căldură în circuit închis
SC – schimbător de căldură de suprafaţă
separator
de picături
2 VIR
VR
expandor 1
3
(a) (c) turbină cu abur
CIP
1 CJP
4
separator
de umiditate
12 5
ventil
de puţ 6 7
CR 13
(a) 11 (b) 14 17 18
8
amortizor 10 SC4 19
0
ventil SC3
puţ de de reducere
producere presiune 27 26 25
consumator
expandor 2 21
termic
20
24 tur retur
9
SC1
22
23
(b) SC2
15
16
Figura 6.41: C.G.T.E. cu abur umed de cogenerare recuperativă şi integrată în

ciclul cu abur, cu două expandoare, separator intermediar de umiditate; reţea
de transport căldură în circuit închis (prelucrare după [6.23])
SC – schimbător de căldură de suprafaţă
C.G.T.E. de cogenerare, pot avea o multitudine de scheme de conversie a

energiei [6.23 ÷ 6.26]. În alegerea fluidului/fluidelor de lucru şi a ciclului de
conversie a energiei, în cadrul C.G.T.E. de cogenerare, trebuie să se ţină seama de:
potenţialul termic, curba de productivitate a puţurilor şi compoziţia chimică
a fluidului geotermal - acestea depind atât de adâncimea de forare şi de
gradientul de temperaturi din acea zonă, cât şi de caracteristicile
geologice ale amplasamentului;
modul de valorificare a energiei termice utile şi distanţa până la
consumatorul termic – în funcţie de aceste elemente se aleg:
0 tipul de circuit al reţelei de transport a căldurii [6.16]: circuit
închis (Figurile 6.40 şi 6.41) sau deschis;
1 fluidul/fluidele ce transportă căldura la consumator:
1.0 fluidul geotermal;
1.1 apa din reţeaua de termoficare;
1.2 apa rece, de câteva °C, provenită dintr-un puţ săpat
în apropierea centralei;
2 modul de reglaj (de exemplu Figura 6.42) şi de acoperire a
sarcinii termice depind de: preţul energiei, schema centralei,
tipul consumatorului şi restricţiile impuse de acesta în
aprovizionare;
nivelul termic cerut de consumator şi curbele de sarcină electrică şi termică
ale acestuia;
potenţialul de apă din zonă pentru răcire şi eventual pentru cogenerare şi

modul de răcire a centralei: în circuit deschis, cu turnuri de răcire umede
sau cu condensator răcit cu aer;
randamentele de conversie a energiei;
ponderea consumatorilor de energie electrică din centrală (servicii proprii
electrice): pompa de alimentare, pompa/pompele din circuitul de răcire,
pompa de condensat, ventilatoarele turnurilor de răcire umede sau ale
condensatoarelor răcite cu aer, pompele din circuitul fluidului
geotermal, în cazul C.G.T.E. cu fluide organice (pompă de producţie,
pompă de nivel, pompă de injecţie – Figurile 6.21, 6.24, 6.27), pompă
de transvazare (Figurile 6.27), pompe din circuitul de termoficare;
alţi consumatori din centrală: compresoare de gaz pentru menţinerea
vidului la condensator (antrenate eventual de turbină), ejectoare;
costurile de investiţii;
spaţiul aferent centralei - dacă spaţiul este suficient se pot amenaja iazuri
de răcire sau de depozitare a apei reziduale provenite de la expandor, în
cazul în care aceste terenuri nu au potenţial agricol;
elemente de legislaţie (în special ecologică):
0 se interzic prin lege utilizarea anumitor fluide de lucru;
1 favorizarea realizării acestor tipuri de centrale prin sistemul de
certificate şi eventuale scheme de sprijin;
2 eventuala limitare a utilizării turnurilor de răcire umede din
cauza umidităţii excesive ce ar apărea în zona centralei şi
impactului vizual la panaşul turnului; etc..
Ciclul termodinamic de conversie a energiei se poate modifica pe durata de
funcţionare a centralei şi pot apărea chiar fluide de lucru noi (de exemplu, prin
ataşarea la o C.G.T.E. cu abur a unui ciclu cu fluid organic) în funcţie de: durata de
viaţă a rezervorului, numărul nou de puţuri forate şi curbele de productivitate ale
acestora, modul de „reumplere” a rezervorului, apariţia de consumatori termici sau
modificarea cererii celor existenţi, preţul diferitelor forme de energie utilă,
posibilitatea de a perfecţiona schema de bază pentru ai creşte performanţele, etc..
Reţeaua de transport a căldurii poate fi în circuit: deschis sau închis. Cea în
circuit închis [6.16] (Figurile 6.40 şi 6.41) este similară cu aceea întâlnită la
centralele clasice de termoficare. În cazul reţelei de transport a căldurii în circuit
deschis [6.16] există un singur tip de conductă între centrală şi consumatorul termic
– cea de tur. Agentul de transport al căldurii poate fi: fluidul geotermal sau apa
rece, de câteva °C, provenită dintr-un puţ săpat în apropierea centralei. Acesta este
evacuat la consumatorul termic după ce a cedat căldura acestuia prin intermediul
unor schimbătoare de căldură. De exemplu, în cazul C.G.T.E. de cogenerare cu
fluide organice, fluidul de transport al căldurii în circuit deschis poate fi agentul
geotermal evacuat din ultimul preîncălzitor (economizor) (Figura 6.21 – punctul
11; Figura 6.24 care devine Figura 6.42 – punctul 11; Figura 6.27 – punctul 22).
Tipul de reţea de transport a căldurii în circuit deschis se poate folosi atunci când
distanţa de la centrală la consumatorul termic este foarte mare. Avantajul
suplimentar este dat de faptul că pierderile totale de exergie, prin transferul căldurii
la diferenţe finite de temperatură, sunt mai mici în acest caz (circuit deschis), faţă
de cazul transportului căldurii în circuit închis, deoarece se folosesc mai puţine
puncte de transfer de căldură, deci mai puţine schimbătoare de căldură [6.16].
pompă 2 VIR
VR1 VR2 de nivel
1
9 3 generator
17 ventile de
reglare vaporizator turbină electric
cu agent
18 organic
puţ de 10 8
producere
economizor
turn de
19 VR3 11 7 răcire umed
5
22 20 apă
consumatori adaos
CT1 termici CT 2 recuperator
16 15
13
către: puţul de condensator
23 injecţie sau 21 de suprafaţă
ape uzate
12 pompă 14
de răcire
6
Figura 6.42: C.G.T.E. cu fluid organic de cogenerare recuperativă, combinată cu

producerea separată de căldură, în care ciclul cu fluid organic are recuperator de
căldură; reţea de transport căldură în circuit deschis
CT – consumator termic
În schema din Figura 6.40, de cogenerare recuperativă, apa provenită de la

expandor (punctul 6) este introdusă într-un schimbător de căldură de suprafaţă
pentru a i se extrage o parte din căldură, înainte de a fi evacuată la puţul de injecţie.
Căldura este preluată de un fluid (apă), ce va trimite căldura, prin intermediul unei
reţele de transport în circuit închis, către beneficiar. Căldura este cedată
consumatorilor de căldură, de către fluidul de transport, tot prin intermediul unor
schimbătoare de căldură de suprafaţă. În funcţie de scopul utilizării căldurii
schimbătoarele de căldură de la consumatori pot fi aşezate: în serie, în paralel sau
în combinaţii de tip serie/paralel (Figura 6.40). În cazul înserierii schimbătoarelor
de căldură se va ţine seama de nivelul termic cerut de utilizator; astfel fluidul de
transport va ceda prima dată căldură consumatorului de nivel termic mai ridicat şi
apoi celui de nivel termic coborât. La consumatorii de nivel termic comparabil,
schimbătoarele de căldură vor fi legate în paralel. În cazul unor scheme de tip
serie/paralel, de exemplu (Figura 6.40), primii consumatori (dispuşi în paralel pe
nivelul termic ridicat) vor fi cei ce utilizează căldura pentru: încălzire, producere de
frig, industrie, etc., iar apoi, înseriaţi cu aceştia vor fi cei care utilizează căldura (de
nivel termic coborât) pentru a produce apă caldă, sanitară şi menajeră.
Modul de dispunere a schimbătoarelor de căldură în combinaţii de tip

serie/paralel se poate întâlni chiar şi la centrală, după cum se poate observa în
schema din Figura 6.41, la C.G.T.E. cu abur umed în care cogenerarea este atât
recuperativă cât şi integrată în ciclul cu abur. În acest caz, apa rece, provenită de la
returul reţelei de transport (punctul 20), este trimisă în două direcţii (utilizând
schimbătoare de căldură în paralel) pentru a se încălzi.
Pe una din ramuri, apa rece preia căldura prin intermediul unor schimbătoare
de căldură înseriate, astfel:
mai întâi preia căldură de nivel termic coborât de la contrapresiunea T.A.
(schimbătorul de căldură SC1: zona 21-22, respectiv 8-9), – cogenerare
integrată în ciclu termodinamic,
apoi se încălzeşte pe baza căldurii provenite de la apa ieşită din expandorul
de joasă presiune (SC2: zona 22-23, respectiv 15-16) - cogenerare de tip
recuperativ, până la temperatura cu care va fi trimisă către consumatorul
termic (punctul 23).
Pe cealaltă ramură, apa se încălzeşte în schimbătoarele de căldură de suprafaţă
SC4 (zona 25-26) şi SC 3 (zona 26-27) până la temperatura cu care va fi trimisă către
consumatorul termic (punctul 27). Încălzirea, pe această ramură, se realizează cu
ajutorul aburului preluat de la o priză a turbinei; în cazul de faţă cu o parte din aburul
care altfel s-ar fi destins în corpul de joasă presiune (CJP) (punctul 17). Acest abur
condensează în SC3 (zona 17-18) şi apoi se subrăceşte în SC 4 (zona 18-19), cedând
căldura apei de reţea. Cele două debite de apă (punctele 23 şi 27), încălzite pe cele două
ramuri în paralel, se amestecă (punctul 24), având în vedere că au temperaturi
comparabile: t23≅ t27, pentru că t15≅ t17 (a se vedea şi diagrama T-
din Figura 6.18, ce corespunde schemei din Figura 6.16, în care t12≅ t6). După
amestecul celor două debite, apa caldă este trimisă către consumatorul termic.
Pentru acoperirea vârfurilor curbei de sarcină termică la consumator, dar şi
pentru a asigura nivelul de temperatură cerut de consumatorii industriali, există
posibilitatea de a livra căldură direct de la puţul de producere, pe lângă cea produsă
în cogenerare. Spre exemplu, în cazul C.G.T.E. cu fluid organic de cogenerare, cu
schema prezentată în Figura 6.42 (prelucrare după [6.24]), se poate considera că:
0 CT1 este un consumator industrial de nivel termic comparabil cu cel al
sursei geotermale şi se alimentează direct din aceasta;
1 consumatorii de căldură CT2, necesită nivele termice mai coborâte decât
CT1; aceştia pot fi atât consumatori urbani (încălzire şi apă caldă), cât şi
industriali de nivel termic coborât;
Modul de funcţionare al centralei poate fi următorul [6.24]:
pentru acoperirea cererii consumatorului industrial CT 1, până la forarea
unor puţuri suplimentare, se poate reduce producerea de electricitate,
prin închiderea parţială a VR2;
pentru asigurarea cererii CT2 se poate deschide parţial VR3, în special în
perioadele friguroase;
când nu funcţionează încălzirea la consumatorul „urban” CT 2 căldura se
poate livra spre consumatorul industrial CT2, închizând VR3.
6.3. Valorificarea directă a energiei geotermale

sub formă de căldură
Utilizarea directă a căldurii este cea mai veche, versatilă şi comună formă de
utilizare a energiei geotermale. Din cele mai vechi timpuri, oamenii au utilizat
izvoarele termale pentru scăldat, gătirea alimentelor sau relaxare. În zilele noastre,
sursele de ape geotermale mai sunt încă folosite pentru baie şi relaxare, însă au fost
dezvoltate şi multe alte forme de exploatare.
În sistemele moderne de utilizare directă, se forează un puţ până la rezervorul
geotermal, prin care se va asigura un flux continuu de apă/abur fierbinte. Fluidul
este adus către suprafaţă, unde un sistem mecanic – conducte, schimbător de
căldură şi dispozitive de control – livrează energie termică în mod direct pentru
utilizare. După extragerea căldurii, apa este fie reinjectată în sol, fie dispersată la
suprafaţă (dacă reglementările ecologice permit această operaţie).
La nivel mondial [6.38], capacitatea instalată pentru utilizare directă a energiei
geotermale era în 2005 de 28 268 MWt iar energia utilizată era de 273 372 TJ/an
(75 943 GWh/an), distribuită între 72 de ţări. Valorile menţionate reprezintă o
economie de 25,4 milioane tone echivalent petrol (tep) pe an. Ţările cu cea mai
mare contribuţie sunt prezentate în Tabelul 6.2.
Tabelul 6.2
Ţările cu aportul cel mai mare la utilizarea directă a energiei geotermale (2005)
Capacitate Factor de
Utilizare
Ţara instalată utilizare Utilizare principală
TJ/an GWh/an [MWt] [%]
China 45 373 12 605 3 687 39 Băi termale
Suedia 36 000 10 000 3 840 30 Pompe de căldură
S.U.A. 31 239 8 678 7 817 13 Pompe de căldură
Turcia 24 840 6 900 1 495 53 Băi termale / Încălzire
Islanda 24 500 6 806 1 844 42 Termoficare
Japonia 10 301 2 862 822 40 Băi termale
Italia 7 554 2 098 607 39 Băi termale / Balneoterapie
Ungaria 7 940 2 206 694 36 Băi termale / Balneoterapie
Noua Zeelandă 7 086 1 968 308 73 Industrial
Brazilia 6 622 1 840 360 58 Băi termale / Balneoterapie
În ceea ce priveşte contribuţia utilizării directe a energiei geotermale la

consumul energetic naţional, Islanda şi Turcia sunt de departe ţările cu ponderea
cea mai importantă. În Islanda, energia geotermală acoperă 89% din necesităţile
ţării privind încălzirea spaţiilor, ceea ce este important, având în vedere că în
această ţară încălzirea este necesară aproape tot timpul anului. În ultimul deceniu,
Turcia aproape şi-a dublat capacitatea instalată, în special pentru termoficare,
preconizându-se că în anul 2000, 30 % din ţară va fi încălzită cu energie
geotermală.
Valorificarea directă (sau non-electrică) a energiei geotermale presupune
utilizarea imediată a acesteia, în locul conversiei în altă formă de energie - cum ar
fi de exemplu cea electrică. În general, temperaturile fluidului geotermal utilizat

direct sunt mai mici decât cele ale fluidului utilizat pentru producerea energiei
electrice. Figura 6.43 ilustrează o adaptare a diagramei Lindal[6.35, 6.36, 6.37],
care prezintă intervalele de temperaturi corespunzătoare diferitelor utilizări directe
ale energiei geotermale.
apăfierbinte
abursaturat
200 ºC
100 ºC
150 ºC
50 ºC
0 ºC
uscare ciment
celuloză şi hârtie
uscarea cărbunelui
uscare ţesături
spălare lână
reciclare uleiuri Industrie

întărire grinzi de beton
fermentare nămol
procesare minereu aurifer
prod. sulfat de aluminiu
prelucrare cupru
piscicultură
încălzire sol
pasteurizare Agro-
prelucrare prod. alimentare
industrie
uscare fructe / legume
alcool etilic din leşii sulfitice
alcool etilic din de lemn
încălzire sere
culturi de ciuperci
răsadniţe
uscare nutreţ
pompe de căldură
apă caldă menajeră
aer condiţionat
calorifere Încălzire /
panouri radiante Condiţionare aer
deszăpezire, dezgheţare
piscine
balneoterapie Sănătate
Figura 6.43: Aplicaţii ale utilizării directe a energiei

geotermale(adaptare diagrama Lindal)
Energia geotermală poate fi utilizată în multe aplicaţii care necesită o
sursă de căldură. Uti lizările sale actuale includ încălzirea şi răcir ea spaţiilor,
balneoterapie, agricult ură (încălzirea serelor, uscarea legumelor şi fructelor),
piscicultură, precum şi diverse procese industriale.În Figura 6.44 este prezentată
distribuţia c apacităţii instalate şi a utilizării anuale a energiei geotermale pe
principalele aplicaţii ,la nivel mondial [6.49].
(a) (b)
Figura 6.44: Distrib uţia capacităţii instalate (a) şi a utilizării anuale a energiei
geotermale (b) pe principalele aplicaţii, la nivel mondial (2010)
După cum se poate observa în Figura 6.44, aplicaţia cu cea mai mare pondere
o constituie valorifica rea directă a energiei geotermale cu ajutorul pompelor de
căldură. Din acest mot iv, în cadrul acestei lucrări, pompelor de căldură geotermale
li se va dedica un paragraf aparte (6.4). Celelalte aplicaţii mai importante vor fi
tratate pe larg în continuare.
6.3.1. Încălzi rea spaţiilor

Încălzirea spaţiilo r, excluzând pompele de căldură geotermale, est e una dintre
principalele aplicaţii a le utilizării directe ale energiei geotermale. Din această
categorie, peste 80 % este reprezentată de termoficare, restul fiind ocupat de
încălzirea locuinţelor i ndividuale. Diferenţa dintre sistemele de termofi care şi cele
de încălzire a locuinţelor individuale constă în aceea că ultimele impli că de obicei
utilizarea unui singur puţ geotermal per structură. Un aspect i mportant în
proiectarea sistemelor de termoficare îl reprezintă densitatea de sarcină termică, sau
raportul dintre cere rea de energie termică şi suprafaţa deservită. Se recomandă o
valoare a densităţii sa rcinii termice de cel puţin 120 kJ/oră/m 2 [6.39].
Nivelul de tempe ratură a apei pe tur se situează în intervalul 60-90 ºC, în
timp ce temperatura de retur are valori cuprinse între 25 şi 40 ºC. Dacă temperatura
apei geotermale este prea mică pentru a fi utilizată direct, se recurge la utilizarea
pompelor de căldură, a spect ce va fi prezentat în paragraful 6.4. Pentru perioadele
reci, când cererea de căldură este mai mare decât cea care poate fi f urnizată de
sursa geotermală, în sistemele de încălzire geotermală se inserează o sursă de

căldură suplimentară. În general, pentru preluarea vârfurilor de sarcină, în locul
forării unor puţuri suplimentare sau a pompării unui debit mai mare de apă, se
utilizează boilere convenţionale pe gaz, pompe de căldură sau rezistenţe electrice
(la consumatorii individuali). Pentru creşterea eficienţei şi economicităţii unui
sistem geotermal de termoficare, acesta se proiectează în vederea asigurării a
jumătate din sarcina termică pentru 80-90 % din timpul de utilizare [6.39].
Sistemul de termoficare geotermală este asemănător cu sistemul de
termoficare clasică, cu principala deosebire că agentul termic provine de la o sursă
geotermală. Apa fierbinte sau aburul extrase din puţurile geotermale sunt circulate
prin reţeaua de conducte către locuinţele individuale sau grupuri de clădiri. Pentru
încălzirea spaţiilor se folosesc calorifere convenţionale sau sisteme de încălzire prin
pardoseală şi uneori ventilo-convectoare.
În termoficarea geotermală se folosesc două configuraţii de bază: circuit
deschis şi circuit închis.
Sistemul de distribuţie a căldurii în circuit deschis (Figura 6.45.a) este
folosit atât pentru utilizatori individuali cât şi pentru termoficare. În acest caz, apa
geotermală este utilizată direct pentru încălzire sau pentru prepararea apei calde
menajere, după care este evacuată în sistemele de drenare sau la canalizare. După
ce este extrasă din puţul geotermal cu ajutorul unei pompe de extracţie (PEx), apa
trece printr-un separator de gaze (SG), care are totodată şi rol de rezervor de
stocare. De aici, apa curge gravitaţional sau este preluată de către o pompă de
circulaţie (PC) şi distribuită consumatorilor. Pentru preluarea vârfurilor de sarcină,
în circuit se inserează un boiler (B) care în cele mai multe cazuri funcţionează pe
gaz. Conexiunea dintre boiler şi circuitul apei geotermale se face prin intermediul
unui schimbător de căldură, care la rândul lui este conectat la circuitul primar prin
intermediul vanelor cu trei căi. După extragerea căldurii, uneori, apa uzată este
folosită în continuare în diverse scopuri (în Islanda pentru topirea zăpezii, în
Japonia pentru încălzirea şoselelor, în S.U.A. pentru extragerea litiului). În cazul în
care temperatura apei la ieşirea din puţ este prea mare (peste 80 ºC), apa de ieşire
poate fi reintrodusă în separatorul de gaze.
B B
SG SG
40 ºC 80 ºC
PC SC PC
40 ºC
80 ºC Evacuare 85 ºC
Evacuare
PEx PEx
(a) (b)
Figura 6.45: Sisteme de încălzire geotermală
a) deschis; b) închis
Acest sistem se poate implementa doar în zonele în care apa extrasă din
puţurile geotermale nu are depuneri sau potenţial corosiv, sau acolo unde aceste
probleme pot fi rezolvate cu un cost redus. Sistemul se aplică în special în zonele
unde compoziţia chimică a apei geotermale este asemănătoare cu cea a apei
potabile.
Mult mai întâlnite sunt sistemele în circuit închis (Figura 4.45.b).
Principala deosebire faţă de schema precedentă o constituie existenţa unui
schimbător de căldură (SC), care are rolul de a transfera căldura de la fluidul
geotermal la apa care circulă într-un circuit închis prin sistemul de încălzire şi cel
de preparare a apei calde menajere. Prezenţa acestui schimbător de căldură este
dictată de compoziţia chimică a apei. După cedarea căldurii conţinute, apa
geotermală este reintrodusă în sol prin intermediul unui puţ de injecţie. Atunci
când puţul de extracţie şi cel de injecţie se află pe aceeaşi platformă, ele se foreză
pe traiectorii deviate în direcţii opuse pentru a mări distanţa dintre punctele de
extracţie respectiv de injecţie. Reinjectarea apei este necesară pentru menţinerea
presiunii rezervorului geotermal sau din motive de protecţie a mediului. Sistemele
în circuit închis au o flexibilitate mai mare decât cele în sistem deschis, ele
permiţând înlocuirea energiei geotermale cu o altă sursă de energie.
Cel mai renumit sistem de termoficare geotermală este cel al capitalei Islandei,
Reykjavik, care asigură alimentarea cu căldură pentru o populaţie de aproximativ
190 000 persoane. Sistemul are o capacitate instalată de 830 MWt şi este proiectată
să asigure cererea de căldură a oraşului până la temperaturi de -10 ºC. În perioadele
mai reci, necesarul suplimentar de căldură este asigurat din rezervoare de stocare şi
o centrală auxiliară ce operează pe combustibil lichid uşor [6.38].
Sistemele de termoficare geotermale necesită investiţii foarte mari. Costurile
principale sunt reprezentate de investiţiile iniţiale pentru forarea puţurilor de
extracţie şi injecţie, pompele de extracţie şi cele de circulaţie, schimbătoarele de
căldură, conductele şi reţeaua de distribuţie, debitmetre, vane şi echipamente de
control. Cea mai mare investiţie este cea în reţeaua de distribuţie, care reprezintă
între 35 şi 75 % din costul total al proiectului [6.39]. În schimb, costurile de
operare sunt mult mai mici şi sunt reprezentate de consumul de energie al
pompelor, mentenanţă, controlul şi managementul sistemului. Pentru beneficiari,
economia este de aproximativ 30-50 % pe an din costul gazului natural [6.36].
6.3.2. Încălzirea serelor

Existenţa resurselor geotermale în zonele reci poate crea un avantaj deosebit
prin utilizarea lor la încălzirea serelor. Această utilizare se poate aplica de
asemenea şi în zonele multi-sezoniere, în perioada anotimpurilor reci. Culturile
vizate sunt cele de legume, zarzavaturi, flori, plante ornamentale şi puieţi de pomi
fructiferi sau arbori. Încălzirea serelor se poate realiza prin mai multe metode:
convecţie liberă de la calorifere de tipul ţevi cu aripioare sau ţevi simple, grupuri de
ventilatoare ce suflă aerul cald prin ţevi de plastic orientate în diverse direcţii, ţevi
dispuse pe sau în podea, sau o combinaţie a acestora. Utilizarea energiei geotermale
pentru încălzirea serelor poate reduce considerabil costurile de
exploatare ale acestora, care reprezintă aproximativ 35 % din costul total de

producţie. De asemenea, energia geotermală permite funcţionarea serelor în zonele
cu climă rece, unde în mod normal operarea lor nu ar fi economică.
Economia oferită de utilizarea energiei geotermale pentru încălzirea serelor
depinde de multe variabile, cum ar fi: tipul culturii, zona climatică, temperatura
sursei, piaţa de desfacere etc. În zonele cu climat temperat, necesarul maxim de
energie termică se situează în jurul valorii de 1 MJ/m 2, iar pentru deservirea a 2 ha
de sere ar fi necesară o capacitate instalată de aproximativ 10 GJ/an (2,8 MWt). Cu
un coeficient de utilizare de 0,5, consumul anual de energie se poate situa în jurul a
88 TJ/an (24,4 GWh/an) [6.39].
6.3.3. Balneoterapie
Oamenii utilizează apele geotermale pentru igienă sau tratarea diferitelor
afecţiuni de mii de ani. Staţiunile balneare au luat fiinţă acolo unde apa geotermală
provine de la un izvor sau de la un puţ geotermal. Apa geotermală conţine de cele
mai multe ori şi anumite minerale, care dau staţiunii respective o caracteristică
unică ce atrage utilizatorii. Asociată cu majoritatea staţiunilor balneare este
utilizarea nămolurilor terapeutice (peloide), care se găsesc la locaţia izvorului sau
uneori sunt aduse de la alte surse. Temperatura apei din piscină se situează în jurul
valorii de 27 ºC, însă aceasta poate varia cu 5 ºC de la o cultură la alta. Dacă
temperatura apei geotermale este mai mare, răcirea se poate face prin amestecarea
acesteia cu apă rece sau aerare. În unele cazuri, apa ce provine de la izvorul
geotermal este utilizată mai întâi pentru încălzirea spaţiilor după care este utilizată
în piscină. Dacă apa este utilizată direct în piscină, atunci este necesară stabilirea
unui debit de apă proaspătă care să înlocuiască în mod regulat apa „uzată”. De cele
mai multe ori, apa din piscină trebuie tratată cu clor, ca atare este mult mai
economic ca aceasta să circule într-un circuit închis, fiind încălzită de apa
geotermală prin intermediul unui schimbător de căldură.
6.3.4. Acvacultură
Acvacultura implică creşterea organismelor vii de apă dulce sau sărată într-un
mediu controlat în vederea creşterii productivităţii. Principalele specii vizate sunt
animalele acvatice precum somnul, bibanul, ştiuca, ţiparul, tilapia, păstrăvul,
somonul, nisetrul, creveţii şi peştii tropicali. Mai puţin obişnuite, însă cu o
dezvoltare importantă în ultimii ani sunt fermele de scoici, reptile (aligatori) şi
amfibieni. De asemenea, unele plante acvatice (în special alge; ex. spirulina) sunt
cultivate în iazuri speciale la scară industrială.
Temperaturile uzuale ale apei în piscicultură variază între 13 şi 30 ºC, funcţie
de specia implicată, iar apa geotermală poate fi folosită în bazine de creştere, iazuri
sau rezervoare. Pentru a creşte rata de maturizare a culturilor, este foarte important
să se menţină o temperatură constantă a apei tot timpul anului. Pierderile de căldură
prin evaporare, convecţie, conducţie şi radiaţie trebuie sa fie suplinite prin
alimentarea cu un debit constant de apă caldă. Controlul strict al temperaturii în
acvacultură poate conduce la o creştere a ratei de maturizare de 50 până la 100 %,

ceea ce însemnă obţinerea unui număr mai mare de culturi pe an. În zonele cu
climat temperat, un iaz exterior obişnuit necesită aproximativ 2,5 MJ/h/m 2, iar
pentru o suprafaţă de 2 hectare a acestuia este nevoie de o capacitate instalată de 50
GJ/an (14 MWt). Pentru un coeficient de utilizare de 0,60, necesarul anual de
căldură este de 260 TJ/an (72,2 GWh/an) [6.39]. Controlul calităţii apei şi a bolilor
este foarte important în piscicultură, de aceea trebuie luat în considerare la
utilizarea directă a apei în bazine.
6.3.5. Agricultură
Apa geotermală poate fi utilizată în agricultura în câmp deschis pentru irigaţii
sau/şi pentru încălzirea solului. Cel mai mare dezavantaj al irigării cu apă caldă este
acela că, în zonele cu temperaturi scăzute, pentru menţinerea unei anumite
temperaturi la nivelul solului este nevoie de o mare cantitate de apă, ce ar putea
avea ca rezultat inundarea culturilor. Pe de altă parte, încălzirea solului prin
conducte îngropate, fără irigarea acestuia, conduce la reducerea conductivităţii
termice a solului ca urmare a scăderii umidităţii, deci la formarea unui strat izolant
în jurul conductelor. O soluţie posibilă la aceste probleme o reprezintă combinarea
încălzirii solului cu irigarea acestuia (subteran sau suprateran). Compoziţia chimică
a apei geotermale folosită în irigaţii, trebuie monitorizată cu atenţie pentru a
preveni efectele negative asupra plantelor.
În agricultură, apa geotermală mai poată fi folosită şi la deshidratarea
legumelor, fructelor, cerealelor sau nutreţului pentru animale. Schimbătoarele de
căldură apă-aer din instalaţiile de uscare pot fi alimentate cu apă geotermală, când
aceasta nu are depuneri sau potenţial coroziv ce nu pot fi evitate cu uşurinţă, sau cu
apă tratată încălzită cu apă geotermală. Produsele vegetale sunt deshidratate în
instalaţii cu alimentare continuă sau discontinuă în care temperatura aerului are
valori cuprinse între 40 şi 100 ºC.
6.3.6. Industrie
Pentru aplicaţii industriale se poate utiliza întreaga gamă de temperaturi la care
se găseşte fluidul geotermal, sub formă de apă sau abur. Deşi diagrama Lindal
prezintă un număr mare de potenţiale aplicaţii ale energiei geotermale în sectorul
industrial, utilizările la scară mare ale acesteia sunt relativ puţineîn lume. Cea mai
veche utilizare industrială este la Larderello (Italia), unde acidul boric şi diverşi
compuşi ai borului sunt extraşi din apele geotermale încă din 1790. Astăzi, cele mai
importante aplicaţii sunt reprezentate de o uzină de uscare a diatomitului în nordul
Islandei şi de o fabrică de procesare a celulozei, hârtiei şi lemnului în Kawerau
(Noua Zeelandă) [6.38].
Energia termică geotermală este utilizată în China şi Islanda pentru spălarea şi
vopsirea lânii care este folosită pe scară largă la fabricarea covoarelor. Au fost puse
la punct instalaţii care utilizează energia termică a pământului pentru uscarea ierbii
şi carrageen-ului (algă marină) în vederea extragerii iodului. În plus, există
numeroase aplicaţii industriale ale energiei geotermale în multe ţări ale lumii, cum
ar fi: uscarea materialelor de construcţie, rafinarea zahărului brut, pasteurizarea
laptelui, extragerea sării sau a altor compuşi chimici, producerea apei grele şi a
altor gaze cum ar fi CO2 - necesar pentru fabricarea băuturilor gazoase etc.
O aplicaţie relativ nouă a utilizării energiei geotermale este intensificarea
procesului de tratare cu leşie a metalelor preţioase în Nevada (U.S.A.), prin
încălzirea în cursul operaţiei de cianurare. În urma acestui tratament creşte eficienţa
procedeului şi prelucrarea minereului se poate extinde şi în lunile de iarnă. De
asemenea, odată cu creşterea preţurilor la combustibilii fosili, o variantă economică
s-a dovedit a fi utilizarea etanolului şi biodiesel-ului, produse cu ajutorul energiei
geotermale.
6.3.7. Situaţia utilizării directe a energiei geotermale în

România
România, ca multe ţări ale Europei Centrale şi de Est, dispune de importante
resurse geotermale de joasă temperatură (50-120 ºC) potrivite exploatării directe.
Ţara noastră dispune de un potenţial de circa 167 mii tep/an resurse geotermale de
joasă entalpie, din care în prezent se valorifică circa 30 mii tep/an [6.41].
Principalele utilizări directe ale energiei geotermale sunt: încălzirea spaţiilor
(39,7 %), băi şi balneoterapie (32,2 %), încălzirea serelor (17,1 %), căldură pentru
procese industriale (8,7 %), piscicultură şi creşterea animalelor (2,3 %), factorul de
utilizare (măsură a perioadei de timp în care este folosită o instalaţie) fiind 62 %.
La nivelul sfârşitului anului 2004, situaţia utilizării directe a energiei geotermale în
România este cea prezentată în Tabelul 6.3 [6.40].
Tabelul 6.3
Situaţia utilizării directe a energiei geotermale în România ( 31 decembrie 2004)
Capacitate Utilizare Factor de
Utilizare instalată anuală utilizare
[MWt] [TJ/an] [%]
Încălzire spaţii 57,2 1129 62
Încălzire sere 28,3 486 54
Piscicultură şi creştere animale 3,1 65 66
Căldură pentru procese industriale 14,1 246 55
Băi şi balneoterapie 42,2 915 68
TOTAL 144,9 2841 62
Primul puţ geotermal din România, aflat încă în funcţiune, a fost forat în 1885
la Băile Felix, având o adâncime de 51 m, un debit de 195 l/s şi o temperatură a
apei de 49 ºC. A fost urmat în 1893 de puţul de la Căciulata (37 ºC), apoi 1897 la
Oradea (29 ºC) şi în 1902 la Timişoara (31 ºC). Majoritatea operaţiunilor în
domeniul geotermal au fost realizate între anii 1975 şi 1990, în special pentru băi şi
balneoterapie, încălzirea serelor, încălzirea spaţiilor şi a apei menajere şi pentru
unele aplicaţii industriale. In prezent, gradul de valorificare a surselor de energie de
origine geotermală este redus, cauza principală fiind determinată de lipsa unui
suport financiar corespunzător, care nu favorizează dezvoltarea acestui sector

energetic cu efecte economico-financiare superioare.
6.4. Valorificarea energiei geotermale de potenţial

termic mediu – coborât, cu ajutorul ciclurilor
termodinamice inversate (pompe de căldură)
6.4.1. Aspecte generale
Pompele de căldură (PC) reprezintă una dintre soluţiile cele mai eficiente din
punct de vedere energetic pentru alimentarea consumatorilor cu energie termică sub
forma de căldură şi/sau frig în multe aplicaţii, deoarece utilizează recuperarea
căldurii surselor de potenţial coborât reziduale sau regenerabile din împrejurimi.
Chiar şi la temperaturi joase, aerul, solul sau apa conţin o cantitate suficient de
mare de căldură, ce este regenerată permanent de Soare. De asemenea, pompele de
căldură pot folosi surse de căldură reziduale, din procesele industriale,
echipamentele de răcire sau aerul de ventilare. Pompele de căldură ridică
potenţialul termic al acestei energii la nivelul de temperatură dorit.
Conform principiului zero al termodinamicii, căldura se transmite în mod
natural de la o sursă cu temperatură ridicată către alta cu o temperatură mai
coborâtă. Totuşi, pompele de căldură pot forţa fluxul termic în direcţie opusă,
consumând o cantitate relativ redusă de energie, de calitate superioară, din exterior
(energie electrică, lucru mecanic, combustibil fosil, căldură reziduală de înaltă
temperatură etc.).
Tehnologia nu este nouă, acest concept fiind dezvoltat încă din 1852, de către
Lord Kelvin având la bază ciclul Carnot inversat, însă pompele de căldură au
câştigat popularitate în perioada 1960–1970, odată cu declanşarea crizei petrolului.
6.4.1.1. Principiul de funcţionare a pompelor de căldură

Principiul de funcţionare a unei PC este reprezentat în Figura 6.46. Agentul
de lucru este pus în contact periodic cu cele două medii (surse de căldură) cu
temperaturi diferite; el preia căldura Qa de la mediul cu temperatură mai coborâtă
Ta şi apoi îşi ridică potenţialul termic printr-un proces termodinamic, în care se
consumă energia motrice din exterior W, la valoarea Q pe care o cedează la
temperatura T mai ridicată [6.27].
Q
W
PC
Ta < T
Q
a
T
a
Figura 6.46: Principiul de funcţionare a unei pompe de căldură
Astfel, bilanţul de energie al instalaţiei este dat de relaţia:
Q  Qa  W (6-43)
Majoritatea pompelor de căldură aflate în prezent în funcţiune se bazează fie
pe ciclul cu compresie mecanică de vapori (energia motrice W este energia
mecanică necesară antrenării compresorului), sau pe un ciclu cu absorbţie (energia
motrice W este energia termică necesară procesului de fierbere a soluţiei bogate).
Deoarece în cazul pompelor de căldură geotermale (PCG) se folosesc numai
ciclurile cu compresie mecanică de vapori, în cele ce urmează se va prezenta doar
principiul de funcţionare a acestora.
ÎnFigura 6.47 este prezentată schema de principiu a unei pompe de căldură cu
compresie mecanică de vapori, având următoarele componente: vaporizatorul (V),
condensatorul (C), compresorul (K) şi ventilul de laminare (VL). Componentele
sunt conectate între ele şi formează un circuit închis prin care circulă fluidul de
lucru sau agentul frigorific.
joasăpresiune înaltăpresiune
K
~M
Sursa de Sistem de
V C
căldură încălzire
VL
Figura 6.47: Schema de principiu a unei pompe de căldură cu compresie
mecanică de vapori
În vaporizator, temperatura fluidului de lucru lichid este păstrată la o valoare

mai mică decât temperatura sursei de căldură, determinând transferul căldurii de la
sursă către lichid, iar fluidul de lucru se evaporă. Vaporii produşi în vaporizator
sunt comprimaţi în compresor, la nivele de presiune şi temperatură mai ridicate.
Vaporii supraîncălziţi intră apoi în condensator, unde condensează şi degajă căldura

utilă. În final, fluidul de lucru de presiune înaltă se destinde în ventilul de laminare
până la presiunea şi temperatura vaporizatorului. Fluidul de lucru este readus astfel
la stadiul iniţial şi se reia ciclul de la nivelul vaporizatorului.
Uzual, compresorul este antrenat de un motor electric. În cazul pompelor de
căldură de puteri foarte mari se pot utiliza motoare cu ardere internă.
Pompele de căldură pot fi utilizate şi pentru răcire. Înacest caz, căldura este
transferată în direcţie opusă, de la aplicaţia care trebuie răcită către medii cu
temperaturi mai ridicate, uneori căldura rezultată în exces din procesul de răcire
fiind utilizată pentru satisfacerea unor nevoi de căldură simultane (pompe de
căldură combinate cu instalaţiile frigorifice).
6.4.1.2. Fluidele de lucru ale pompelor de căldură

Pompele de căldură cu compresie mecanică de vapori în circuit închis necesită
un fluid de lucru din categoria agenţilor frigorifici. Cele mai utilizate fluide de
lucru pentru pompele de căldură sunt agenții frigorifici de tip „freon”.
Freonii sunt derivați halogenați ai hidrocarburilor aromatice saturate (cu
formula chimică CnH2n+2), obținuți prin înlocuirea parțială sau totală a atomilor de
hidrogen, cu atomi de clor, fluor sau brom. În afara denumirii corespunzătoare
formulei chimice, în frigotehnie mai sunt cunoscuți și prin simbolul R, urmat de un
grup de cifre care reflectă numărul de atomi de carbon, hidrogen și fluor conținut.
După acțiunea asupra stratului de ozon, freonii se clasifică în trei categorii:
CFC-urile (clorofluorocarburi) – care au efectul cel mai distructiv asupra
stratului de ozon datorită prezenței atomilor de Cl și F, fiind interziși la
nivel mondial;
HCFC-urile (hidroclorofluorocarburi) – care au o acțiune distructivă mai
redusă datorită prezenței hidrogenului în molecule, fiind considerați agenți
frigorifici de tranziție ;
HFC-urile (hidrofluorocarburi) – care sunt inofensivi față de ozon neavând
în compoziție atomi de Cl sau Br, fiind considerați agenți frigorifici de
medie și lungă durată.
Principalele criterii de apreciere a agenților frigorifici din punctul de vedere al
impactului asupra mediului sunt:
ODP (Ozone Depletion Potential) – reprezintă potențialul distructiv asupra
stratului de ozon și se definește ca: „potențialul de diminuare a ozonului,
calculat în regim stabil pentru 1 kg de gaz emis anual în atmosferă,
comparativ cu efectul realizat de 1 kg de R11”;
GWP (Global Warming Potential) – reprezintă efectul direct asupra încălzirii
planetei, definit: „contribuția pe care o are agentul frigorific respectiv, la
efectul de seră, însumată pentru un timp dat a unui kg de gaz, relativ la cea
a unui kg de CO2”;
TEWI (Total Equivalent Warming Impact) – reprezintă măsura asupra
efectului de încălzire cauzat atât prin efectul de seră produs de scăpările de
agent (efect direct) dar și prin dioxidul de carbon rezultat în instalațiile de
producere a energiei electrice necesare acționării instalației frigorifice

(efect indirect).
Alternativa ideală trebuie să echilibreze solicitările provocatoare – trebuie să
asigure o eficienţă excelentă şi să nu prezinte nici un risc asupra mediului
înconjurător local sau global. Aceasta înseamnă că nu trebuie să fie inflamabil,
toxic şi să aibă ODP şiGWP nul. În plus, fluidul ideal trebuie să fie eficient din
punct de vedere al costului. Aceasta constituie o cerere complexă influenţată de
diverşi factori ca preţul fluidului, eficienţa sa, echipamentul şi lubrifianţii necesari.
Este puţin probabil ca “fluidul ideal” să existe, iar cercetările realizate în
diverse ţări în acest sens au condus la rezultate diferite. De exemplu, în America de
Nord şi Japonia, este subliniată puternic siguranţa imediată a noilor agenţi
frigorifici în industria pompelor de căldură utilizate pentru condiţionarea aerului.
Prin urmare, sunt mai greu acceptate fluidele “naturale” cum ar fi amoniacul toxic
sau hidrocarburile inflamabile. În schimb, cercetările se concentrează asupra HFC-
urilor neinflamabile a căror utilizare este sigură şi au un impact redus asupra
mediului.
Pe de altă parte, în Europa, unde piaţa condiţionării aerului este mai mică,
există o presiune în accelerarea utilizării fluidelor naturale, deoarece nu prezintă
inconveniente privind mediul. Aici se consideră că folosirea sigură a agenţilor
frigorifici periculoşi poate fi controlată printr-o proiectare corespunzătoare. În
anumite ţări în curs de dezvoltare, preocupările se concentrează asupra preţului şi
disponibilităţii alternativelor sugerate, cum ar fi HFC-134a, mai ales că acestea
trebuie combinate cu lubrifianţi scumpi.
HCFC-urilor li se acordă încă suficientă atenţie ca alternative ale CFC-urilor.
Ele conţin clor, dar au un ODP mult mai scăzut decât CFC-urile, aproximativ 2-5%
din cel al CFC 12, datorită stabilităţii chimice atmosferice scăzute. GWP-ul este de
aproximativ 20% din cel al CFC-12. Totuşi, la ultima revizuire a Protocolului de la
Montreal, HCFC-urile au fost incluse pe lista substanţelor controlate şi s-a decis
eliminarea lor treptată până în anul 2020, şi eliminarea completă până în anul 2030.
Un număr de ţări, incluzând şi Germania, au accelerat procesul şi au decis să
elimine HCFC-22 (foarte utilizat) mai devreme.
HFC-urile sunt alternative pe termen lung. Nu conţin clor şi indicele ODP este
nul. Totuşi, unele HFC-uri prezintă un indice GWP mare şi este posibil ca din acest
motiv să fie supuse unor reglementări ulterioare. Cele mai interesante fluide de
lucru pentru aplicaţiile cu pompe de căldură sunt HFC-134a, HFC-152a, HFC-32,
HFC-125 şi HFC-143a.
Amestecurile de HFC-uri reprezintă o posibilitate importantă pentru înlocuirea
(H)CFC-urilor, atât pentru aplicaţiile existente, cât şi pentru cele noi. Avantajul
amestecurilor este că pot fi adaptate astfel încât să satisfacă cerinţe specifice. O
posibilă problemă poate apărea din pricina scurgerilor, fiind dificilă cunoaşterea
cantităţii şi compoziţiei fracţiunilor scurse şi rămase în instalaţii.
Fluidele de lucru naturale sunt substanţe ce există în mod natural în atmosferă.
Ele nu prezintă dezavantaje din punct de vedere al mediului înconjurător (indici
ODP şi GWP nuli sau aproape nuli). Ele reprezintă astfel alternative pe termen
lung ale CFC-urilor. Exemple de fluide de lucru naturale sunt amoniacul (NH 3),
hidrocarburile (ex. propan şi butan), dioxid de carbon (CO 2), aer şi apă. Unele
dintre fluidele de lucru naturale sunt inflamabile sau toxice. Implicaţiile privind
siguranţa în utilizarea acestor fluide pot necesita condiţii specifice de proiectare şi
reguli corespunzătoare de exploatare şi mentenanţă.
De exemplu, propanul (R290), cu toate că asigură o eficienţă frigorifică foarte
bună, prezintă un grad foarte ridicat de inflamabilitate. Din acest motiv în
numeroase ţări din UE, dar nu şi în SUA, este interzisă amplasarea în interiorul
clădirilor a echipamentelor care conţin cantităţi semnificative de propan. Aceste
restricţii diminuează popularitatea acestui agent frigorific, care tinde totuşi să
devină tot mai utilizat în ultimii ani.
6.4.1.3. Tipuri de pompe de căldură

Pompele de căldură sunt clasificate în general după natura „izvorului de
căldură”, respectiv „sursei reci”. Astfel, pentru încălzirea/răcirea clădirilor
rezidenţiale şi comerciale există trei tipuri principale: pompe de căldură cu sursă
termică aerul, pompe de căldură cu sursă termică solul şi pompe de căldură cu
sursă termică apa.
Pompele de căldură cu sursă termică aerul
Acest tip de instalaţii folosesc ca sursă termică aerul ambiant. Cu alte cuvinte,
în perioada de încălzire ele preiau căldura aerului din exteriorul clădirii şi o
transferă spaţiilor de încălzit. În perioada de răcire, aceste instalaţii extrag căldura
din spaţiile supuse climatizării şi o transferă în exterior. Mai pot fi întâlnite sub
denumirea de pompe de căldură aer-aer sau aer-apă (atunci când sunt utilizate
pentru încălzirea apei). O problemă majoră a acestui tip de pompă îl constituie
faptul că de obicei temperatura mediului ambiant este mai mică atunci când
necesarul de căldură este mai mare, cum se întâmplă în zilele friguroase de iarnă.
Când temperatura exterioară scade sub aproximativ -18 ºC, pompa de căldură
devine ineficientă. Din acest motiv, clădirile care utilizează încălzirea cu acest tip
de pompă de căldură , trebuie să fie prevăzute cu un sistem de încălzire suplimentar
(centrală termică pe gaz, radiatoare electrice etc.) ce va funcţiona până când
temperatura aerului va ajunge la o valoare adecvată funcţionării eficiente a pompei
de căldură. Pompele de căldură având ca sursă termică aerul sunt utilizate în special
în zonele în care temperatura mediului ambiant nu scade sub valoarea de îngheţ.
Există aplicaţii în care aerul folosit ca sursă de căldură este preîncălzit cu ajutorul
unui puţ canadian.
Avantaje şi dezavantaje
Majoritatea pompelor de căldură cu sursă termică aerul, sunt de tip split,
având vaporizatorul şi compresorul montate în unitatea exterioară iar condensatorul
în unitatea interioară. Datorită utilizării lor pe scară foarte mare, firmele de
comercializare, montare şi instruire sunt foarte numeroase, iar piesele de schimb
sunt uşor de achiziţionat. Aceste echipamente au costul de instalare cel mai mic în
comparaţie cu celelalte tipuri de pompe de căldură. Pe de altă parte, ele sunt mai
zgomotoase, modifică estetica clădirilor şi au costuri de întreţinere mai ridicate.
Pompele de căldură cu sursă termică solul
Acest tip de instalaţii folosesc ca sursă de extragere a căldurii pământul. Spre
deosebire de aer, solul are variaţii de temperatură mult mai mici în decursul unui
an. În timpul iernii, căldura este preluată din pământ cu ajutorul colectorilor
geotermali şi transferată spaţiului de încălzit. În perioadele calde, când se doreşte
răcirea spaţiilor, procesul este inversat, căldura fiind „stocată” în sol. Aceste
instalaţii se mai numesc pompe de căldură geotermale. Un element foarte
important al acestui tip de pompă de căldură îl constituie colectorul geotermal.
Principalele tipuri de colectoare şi modul lor de dispunere în sol vor fi prezentate
detaliat în paragraful 6.4.2.2.
Agenţia pentru Protecţia Mediului din Statele Unite ale Americii (EPA)
consideră că pompele de căldură geotermale au cea mai mare eficienţă energetică şi
cel mai mic impact asupra mediului dintre toate sistemele de încălzire/răcire a
imobilelor [6.34]. Acestea sunt mai silenţioase şi au un cost de operare mai mic
decât pompele de căldură aer-aer. Au de asemenea costuri de mentenanţă mai
scăzute datorită faptului ca elementele exterioare (colectorii geotermali) sunt
îngropate în pământ, nefiind expuse intemperiilor. Pompele de căldură geotermale
nu necesită cicluri sau radiatoare de degivrare deoarece schimbătorul de căldură
exterior nu este supus pericolului de îngheţare aşa cum este cazul pompelor de
căldură aer-aer.
În procesul de încălzire, pompele de căldură geotermale preiau căldura din sol.
Deoarece temperatura acestuia rămâne aproximativ constantă în decursul unui an,
pompele de căldură geotermale sunt eficiente tot timpul anului.
În ceea ce priveşte dezavantajele acestui tip de pompă de căldură amintim
costul ridicat de instalare şi necesitatea unor suprafeţe mari de teren pentru
îngroparea colectorilor geotermali.
Pompele de căldură cu sursă termică apa
Acest tip de pompe utilizează apele subterane sau apele de suprafaţă pentru
extragerea sau disiparea căldurii, funcţie de procesul dorit: încălzire sau răcire.
Temperatura aproximativ constantă a apei contrabalansează variaţiile sezoniere de
temperatură, având rolul unui „rezervor” de căldură pe timpul iernii şi a unui
„receptor” în anotimpul cald. Colectorii exteriori ai acestor instalaţii pot fi dispuşi
în circuit închis sau deschis, aspect ce va fi tratat pe larg în paragraful 6.4.2.2.
Principalul avantaj al acestui tip de pompe de căldură îl reprezintă temperatura
aproximativ constantă şi mai mare decât a aerului în anotimpul rece, conferindu-i
astfel o eficienţă mai mare decât pompele de căldură aer-aer. Ca dezavantaje
amintim costul ridicat de instalare şi necesitatea respectării legilor şi reglementările
referitoare la protecţia mediului care uneori pot duce la creşterea investiţiei. De
asemenea, sursa de apă trebuie să asigure un debit şi o temperatură care să satisfacă

cerinţele pentru care a fost dimensionată pompa de căldură.
Alte tipuri de pompe de căldură
Pompele de căldură şi sistemele de pompe de căldură pot fi de asemenea
diferenţiate în funcţie de modul de antrenare a compresorului, dacă au dublă
alimentare şi alţi factori.
Pompe de căldură cu motor pe gaz
Acest tip de instalaţie utilizează un motor pe gaz care antrenează compresorul.
Un avantaj al acestor pompe de căldură îl constituie utilizarea căldurii reziduale a
motorului pentru a suplimenta producţia de căldură a instalaţiei şi/sau încălzirea
apei menajere. Pompele de căldură cu motor pe gaz sunt disponibile atât pentru
aplicaţii rezidenţiale cât şi pentru aplicaţii comerciale. Valorile eficienţei sunt
asemănătoare cu cele ale pompelor de căldură aer-aer. Aceste pompe de căldură au
răspândire limitată iar utilizarea lor este rentabilă doar în zonele în care gazul
utilizat la alimentarea motorului este mai ieftin decât energia electrică.
Sisteme de pompe de căldură cu dublă alimentare
Aceste sisteme combină utilizarea unei pompe de căldură aer-aer cu o centrală
pe gaz în acelaşi sistem de încălzire/răcire. Sistemul cu dublă alimentare
beneficiază de eficienţa ambelor unităţi. Pompele de căldură sunt mai eficiente în
condiţiile funcţionării la temperaturi peste limita de îngheţ. Centralele pe gaz ajung
la o eficienţă optimă la temperaturi scăzute. Lucrând în tandem, unităţile pornesc
numai la temperaturile la care este atinsă eficienţa maximă. Majoritatea sistemelor
cu dublă alimentare permit utilizatorului să selecteze temperatura la care are loc
comutarea între unităţi. Utilizând ca sursă de căldură suplimentară o centrală pe gaz
în locul încălzirii cu radiatoare electrice, sistemele de pompe de căldură cu dublă
alimentare asigură confort tot timpul anului cu un consum energetic redus.
Pompe de căldură cu două surse de căldură
Aceste instalaţii combină o pompă de căldură geotermală şi una aer-aer în
aceeaşi unitate. Rezultatul este o pompă de căldură cu o eficienţă aproximativ egală
cu cea a unei pompe de căldură geotermale, dar cu avantajul că are un cost mult
mai redus. În locul utilizării unei singure surse/receptor de căldură (aer sau
pământ), acest tip de pompă de căldură utilizează atât aerul cât şi solul pentru
procesul de vaporizare în modul de încălzire şi pentru procesul de condensare în
modul de răcire. Lungimea colectorului geotermal este mult mai mică decât cea
pentru o pompă de căldură geotermală clasică, ceea ce conduce la o investiţie
iniţială mai mică.
6.4.1.4. Performanţa energetică a pompelor de căldură

Eficienţă energetică sau termodinamică a sistemelor energetice este definită în
general ca raportul dintre suma fluxurilor utile de energie generate (ΣEG) şi suma
fluxurilor de energie furnizate sistemului (ΣES), care sunt necesare pentru
producerea efectului dorit (util). Eficienţa energetică evaluată determină valoarea
cantitativă a fluxurilor energetice utile generate din sistemul energetic pe unitatea
de energie motrice furnizată. Eficienţa energetică (EF) pentru orice sistem energetic poate
fi exprimată în general sub forma:
E
 G
EF 
 ES (6-44)
Evaluarea eficienţei energetice prin COP
Pe baza ecuaţiei (6-44), eficienţa energetică a sistemelor de răcire/condiţionare
aerului ce funcţionează pe principiul ciclului termodinamic de răcire este evaluată
prin coeficientul de performanţă (COP), care reprezintă raportul dintre
capacitatea de încălzire şi puterea consumată din exterior. Valoarea COP pentru
ciclurile pompelor de căldură cu compresie mecanică de vapori este definită prin:
&
COP  Q
(6-45)
P
&
unde P este puterea consumată de compresor, şi Q este capacitatea de încălzire a
condensatorului sistemului.
Pompele de căldură moderne, dimensionate şi proiectate conform cerinţelor,
au valori ale COP cuprinse între 2,5 şi 5. Bineînţeles, randamentul de producere a
energiei electrice necesare antrenării compresorului pompei de căldură are o
influenţă importantă în eficienţa globală a sistemului. Dacă energia electrică este
produsă într-o centrală electrică convenţională cu un randament de 35 % iar pompa
de căldură are un COP de 3,5, atunci pompa de căldură va fi de 1,4 ori mai eficientă
decât o centrală murală pe gaz. Dacă energia electrică provine dintr-o centrală cu
ciclu combinat cu un randament de 45 % iar pompa de căldură are un COP de 4,
atunci sistemul va fi de mai mult de două ori mai eficient decât centrala pe gaz.
Mai mult, dacă energia electrică este produsă din surse regenerabile (solar, eolian
etc.), atunci utilizarea pompelor de căldură pentru încălzirea spaţiilor reprezintă o
soluţie excelentă atât din punct de vedere al eficienţei energetice cât şi a emisiilor
de carbon asociate.
Evaluarea eficienţei energetice prin factori sezonieri
Eficienţa energetică pe o perioadă mai lungă de timp este caracterizată prin
factorul de performanţă sezonieră la încălzire (SPF sau HSPF) în cazul încălzirii şi
prin factorul de eficienţă energetică sezonieră (SEER) în cazul răcirii.
Pentru calculul HSPF se măsoară atât consumul de energie electrică, cât şi
producţia de căldură, pe durata unui an. Pe lângă consumul de energie electrică al
compresorului, se iau în calcul şi consumurile tuturor dispozitivelor periferice
(pompe de circulaţie, aparate de măsură şi control etc.). În timp ce COP se
determină pentru valori instantanee sau medii pe o anumită perioadă ale mărimilor
de calcul, SPF urmăreşte evoluţia acestora pe întreaga perioadă de studiu. Aşadar,
SPF este un instrument mai eficace în evaluarea performanţelor unui sistem de
pompe de căldură, în timp ce COP permite comparaţia între diferite tipuri şi mărci.
În modul de răcire, funcţionarea unei pompe de căldură este identică cu cea a
unei instalaţii de condiţionare a aerului, SEER fiind o mărime analoagă HSPF.
SEER reprezintă raportul dintre producţia de frig şi consumul de energie electrică a

sistemului, integrate pe întreaga perioadă de funcţionare. Mai putem spune că
SEER reprezintă integrarea în timp a factorului de eficienţă energetică (SER),
care măsoară eficienţa de răcire a pompei de căldură. Cu cât valoarea SEER este
mai mare, cu atât sistemul este mai eficient energetic.
Standardele în vigoare impun valori minime de 6,8 pentru HSPF şi de 10
pentru SEER. Pompele de căldură avansate au HSPF de minimum 9 şi SEER de cel
puţin 15.
6.4.2. Pompe de căldură geotermale

Pompele de căldură geotermale transferă căldura din pământ în imobile, pentru
încălzire şi în unele cazuri pentru preîncălzirea apei calde menajere. Ele pot fi
utilizate şi pentru condiţionarea aerului, caz în care solul este utilizat pentru
disiparea căldurii extrase din spaţiul supus climatizării. Acest tip de instalaţii
reprezintă una dintre aplicaţiile energiei regenerabile cu cea mai accelerată
dezvoltare în lume, cu o creştere anuală de 10 % în aproximativ 30 de ţări în ultimii
ani [6.28]. Principalul său avantaj constă în utilizarea energiei solului sau a apelor
freatice, ce se află la temperaturi cuprinse între aproximativ 5 şi 30 ºC, disponibilă
pe întreg globul pământesc. Această creştere importantă a fost înregistrată în
S.U.A. şi Europa, însă există un interes din ce în ce mai mare în Japonia şi Turcia.
6.4.2.1. Elemente componente ale sistemelor de pompe de căldură

geotermale
Sistemele de pompe de căldură geotermale se compun din trei elemente
importante (Figura 6.48):
colectorul geotermal, format în cele mai multe cazuri din conducte de
polietilenă aşezate într-un circuit închis sau deschis, îngropate în
pământ. Prin colector circulă apă sau un amestec de apă cu antigel, care
preia căldura stocată în sol;
pompa de căldură, a cărei funcţionare este prezentată în paragraful
anterior;
sistemul de distribuţie a căldurii, format din serpentine pentru
încălzirea prin podea sau radiatoare pentru încălzirea spaţiilor şi în
unele cazuri echipamente pentru stocarea apei calde.
Figura 6.48: Sistem de pompă de căldură geotermală

Cele trei circuite sunt conectate între ele prin intermediul vaporizatorului
respectiv condensatorului pompei de căldură.
6.4.2.2. Clasificarea colectorilor geotermali
Există patru tipuri principale de colectori geotermali [6.29]. Trei dintre acestea
– orizontale, verticale, imersate – sunt în buclă închisă. Al patrulea tip îl reprezintă
colectorul în buclă deschisă.
În sistemele închise, colectorii sunt montaţi în sol (dispunere orizontală,
verticală sau oblică) iar prin interiorul lor circulă un fluid colector care transportă
căldura din pământ către pompa de căldură, sau invers. Acest fluid este separat de
sol şi apa freatică prin peretele colectorului, obţinându-se astfel un sistem „închis”.
Sistemele deschise utilizează apa freatică pe post de fluid colector fiind adusă
direct către pompa de căldură. Deoarece între sol, apa freatică şi vaporizatorul
pompei de căldură nu există o barieră, acest sistem se numeşte „deschis”.
Nu întotdeauna sistemele pot fi clasificate într-una din categoriile prezentate
mai sus, de exemplu atunci când se poate face distincţia între apa freatică şi fluidul
colector, dar fără a exista o barieră fizică clară.
Colectorii sunt realizaţi din materiale care trebuie să asigure o durabilitate
mare dar în acelaşi timp şi o eficienţă bună a transferului termic. Cel mai utilizat
material este polietilena de înaltă densitate care asigură o rezistenţă mecanică şi
chimică foarte bună în timp (garantată cel puţin 50 de ani), având o conductivitate
termică ridicată. Un alt tip de colector, utilizat direct pentru încălzire sau răcire,
utilizează o buclă din ţevi de cupru îngropate în pământ. În acest caz, colectorul
reprezintă chiar vaporizatorul pompei de căldură.
Lungimea colectorului depinde de foarte mulţi factori, dintre care cei mai
importanţi sunt: tipul configuraţiei alese pentru buclă, sarcina termică deservită,
tipul solului, condiţiile climatice locale. Tipurile de colectori prezentate anterior vor
fi detaliate în cele ce urmează.
Sistem închis – colector orizontal

Din categoria sistemelor închise, configuraţia cu instalarea cea mai simplă este
cea în buclă orizontală. În plus, această aşezare asigură cea mai mare eficienţă
raportată la investiţia efectuată, acolo unde spaţiul este suficient iar şanţurile sunt
uşor de săpat.
Colectorul în buclă orizontală este format dintr-o serie de ţevi paralele aşezate
în şanţuri de 1-2 metri adâncime. Uzual, ţevile sunt realizate din polietilenă de
înaltă densitate, cu diametre cuprinse între ¾" (19 mm) şi 1½" (38 mm) şi o
lungime a buclei de 35-60 m per kW.
Ca urmare a suprafeţelor de pământ disponibile limitate, în vestul şi centrul
Europei ţevile sunt dispuse la distanţă mică între ele, în configuraţie serie sau
paralel (Figura 6.49.a şi b). La montarea colectoarelor cu ţevi dese, stratul
superior de pământ este scos complet, se aşează colectorul pe fundul gropii, după
care se acoperă cu pământ.
În ţările din nordul Europei şi în America de Nord, unde preţul pământului este
mic, se preferă utilizarea unei bucle formate dintr-o singură ţeavă, îngropată într-un
şanţ (Figura 6.49.c).
Pentru a reduce suprafaţa ocupată de colectoare, au fost puse la punct
schimbătoare de căldură geotermale de construcţie specială. Utilizând o suprafaţă
mai mică pentru acelaşi volum, aceste tipuri de colectoare sunt fezabile în cazul
pompelor de căldură utilizate în zonele unde refacerea temperaturii naturale a
pământului nu este vitală. Aceste colectoare sunt utilizate pe scară largă în America
de Nord. Un tip particular – colector multiplu îngropat într-un şanţ (Figura 6.49.d)
a început să aibă o răspândire tot mai mare în Europa, în special în Austria şi sudul
Germaniei.
(a) (b)
(c) (d)
Figura 6.49: Configuraţii de bucle pentru colectorii geotermali orizontali
a) serie; b) paralel; c) şanţ pentru o ţeavă; d) şanţ pentru colector multiplu
Sistemul cel mai răspândit pentru condiţii climatice ca cele din România este
cel cu conducte de polietilenă aşezate într-un circuit închis în bucle orizontale
îngropate la o adâncime de 1,5-2 metri în pământ. Prin aceste conducte circulă un
amestec de apă cu antigel. Dimensionarea acestora se face după suprafaţa de
încălzit: suprafaţa ocupată de conductele îngropate în pământ este de 1,5-2 ori mai
mare decât suprafaţa încălzită, prin urmare pentru o locuinţă de 150 m 2 este
necesară o suprafaţă de 225-300 m2 de teren în care să fie îngropată conducta.
În cazul colectoarelor orizontale, principala sursă de energie pentru refacerea
potenţialului termic al solului o constituie radiaţia solară captată de pământ. De
aceea, este important ca suprafaţa de pământ sub care sunt îngropate colectoarele sa
nu fie acoperită.
variantă a pompelor de căldură geotermale cu colectori orizontali o constituie
detenta directă. În acest caz, agentul frigorific al pompei de căldură circulă direct
prin colectorul îngropat în pământ, colectorul devenind astfel vaporizatorul pompei
de căldură. Avantajul acestei tehnologii îl constituie
renunţarea la un schimbător de căldură, deci obţinerea unei eficienţe mai bune a

sistemului. De asemenea, detenta directă poate fi utilizată şi pe partea
condensatorului în sistemul de încălzire prin podea. Detenta directă necesită o bună
cunoaştere a ciclului frigorific şi este limitată la unităţi de putere mică.
Avantaje:
cost scăzut pentru realizarea şanţurilor/gropilor, comparativ cu cel pentru
săparea puţurilor verticale;
opţiuni variate de instalare.
Dezavantaje:
necesitatea unor suprafeţe mari de pământ;
temperatură variabilă a solului la adâncimi mici (funcţie de sezon);
proprietăţile termice ale solului variabile cu sezonul, precipitaţiile şi
adâncimea de instalare a colectorului;
uscăciune solului trebuie luată în considerare în dimensionarea lungimii
buclei, în special în cazul solurilor nisipoase şi dealurilor care pot deveni
foarte uscate în timpul verii;
colectorul poate fi deteriorat în timpul umplerii cu pământ a gropilor;
necesită lungimi mai mari ale buclelor decât în cazul puţurilor verticale;
viscozitatea antigelului creşte consumul energiei de pompare, scade
transferul de căldură şi deci reduce eficienţa globală;
eficienţe scăzute ale sistemului.
Sistem închis – colector spiralat

O variantă particulară de colector orizontal îl constituie colectorul în buclă
spiralată. Acest tip de buclă se obţine prin dispunerea în plan orizontal sub formă
de inele suprapuse a furtunului colector (Figura 6.50.a). O altă variantă a
colectorului în buclă spiralată presupune plasarea buclelor în plan vertical în şanţuri
de lăţime mică (Figura 6.50.b). Configuraţia în buclă spiralată necesită mai mult
furtun colector, dar şanţuri mai mici decât oricare din buclele orizontale prezentate
anterior. Spiralele orizontale se plasează în şanţuri cu lăţimea cuprinsă între 0,9 şi
1,8 m. În cazul mai multor şanţuri, acestea se sapă la o distanţă de aproximativ 4 m
între ele. Şanţurile în care se plasează spiralele verticale au lăţimi de circa 15 cm.
(a) (b)
Figura 6.50: Colector geotermal dispus în buclă spiralată

a) orizontal; b) vertical
În cazurile în care costul pentru săparea şanţurilor reprezintă o componentă

importantă a investiţiei totale în instalaţie, utilizarea colectorilor în buclă spiralată
conduce la scăderea semnificativă a costurilor.
Avantaje:
necesită o suprafaţă excavată mai mică decât celelalte configuraţii
orizontale;
costuri de instalare mai mici decât celelalte configuraţii orizontale.
Dezavantaje:
necesită lungimi ale colectorilor mai mari decât celelalte configuraţii;
temperatură variabilă a solului la adâncimi mici (funcţie de sezon);
necesită energie de pompare mai mare decât celelalte configuraţii
orizontale;
umplerea cu pământ a şanţurilor poate fi dificilă în cazul unor tipuri de sol
şi sistemul colector poate fi deteriorat în timpul acestui proces.
Sistem închis – colector vertical

Deoarece temperatura solului de sub „zona neutră” (cca. 10-20 m adâncime)
rămâne constantă în decursul anului [6.30] şi datorită nevoii instalării unui colector
de capacitate mare într-o zonă cu suprafaţă disponibilă mică, sistemele în buclă
verticală reprezintă soluţia potrivită.
Colectorii verticali sunt plasaţi în puţuri cu adâncimi cuprinse între 25 şi 150
m. Necesarul de lungime a colectorului variază între 17 şi 52 m/kW, funcţie de tipul
solului şi condiţiile climatice. Spaţiul liber dintre colector şi peretele puţului este
umplut cu un material special care asigură un contact termic bun cu solul
înconjurător şi îmbunătăţeşte transferul de căldură. Foarte mult utilizată este pasta
de bentonită.
Dacă sunt necesare mai multe puţuri, conductele colectoarelor trebuie
conectate în aşa fel încât să se asigure o distribuţie uniformă a debitului de fluid
colector prin toate canalele. Conexiunea poate fi făcută în interiorul (Figura
6.51.a) sau exteriorul (Figura 6.51.b) clădirii deservite. Distanţele dintre puţuri se
recomandă a fi de minimum 4,5 metri în ţările cu climă rece şi de minimum 6 metri
în ţările cu climă caldă, pentru satisfacerea cerinţelor de transfer termic [6.29].
Figura 6.51: Colector geotermal dispus în buclă verticală

a) conectare în interior; b) conectare în exterior
Există diferite moduri de aşezare a conductele colectoarelor în puţurile

verticale, cele mai uzuale configuraţii fiind:
buclă în formă de U, formată din două ţevi drepte, conectate la partea
inferioară printr-un cot la 180º. În interiorul aceluiaşi puţ pot fi montate
una (Figura 6.52.a), două (Figura 6.52.b) sau chiar trei astfel de bucle.
Datorită raportului preţ-performanţă foarte bun, această configuraţie are
răspândirea cea mai mare în cazul colectorilor verticali. În Europa
Centrală se utilizează cu precădere puţurile cu buclă dublă, în timp ce în
nordul Europei şi America de Nord se preferă puţurile cu buclă simplă.
Studiile au arătat buclele duble oferă o eficienţă termică cu 15-25 % mai
mare decât în cazul celor simple [6.30];
ţevi coaxiale (concentrice), formate fie din două ţevi cu diametre diferite
dispuse una în interiorul alteia – ţeavă în ţeavă (Figura 6.52.c), fie din
mai multe ţevi dispuse ca în Figura 6.52.d.
25-32 mm
25-32 mm
50-70 mm
70-80 mm
(a) (b)
40-60 mm 70-90 mm
(a) (b)
Figura 6.52: Configuraţii de colectoare geotermale verticale
a) buclă simplă în U; b) buclă dublă în U; c) coaxial simplu; d) coaxial complex
Avantaje:
necesită lungimi ale colectorilor mai mici decât celelalte configuraţii de
sisteme închise;
necesită cea mai puţină energie de pompare comparabil cu celelalte
configuraţii de sisteme închise;
necesită suprafeţe reduse de pământ;
temperatura solului nu este influenţată de variaţiile sezoniere.
Dezavantaje:
cost ridicat pentru forarea puţurilor, adesea mai ridicat decât cel de săpare a
şanţurilor pentru sistemele orizontale;
potenţial termic scăzut la utilizarea pe termen lung a instalaţiilor cu puţuri
forate la distanţe necorespunzătoare.
Un caz particular al colectorilor verticali în sistem închis îl constituie pilonii

de energie („energy piles”). Aceştia sunt de fapt stâlpi de beton din fundaţia
clădirii, în interiorul cărora sunt încastrate conductele în formă de „U” prin care
circulă fluidul colector. Pilonii pot fi prefabricaţi sau construiţi in-situ şi au
diametre cuprinse între 40 cm şi peste un metru.
Sistem închis – colector imersat

Colectorul geotermal în buclă imersată poate fi utilizat când în apropierea
imobilului deservit de pompa de căldură există ape de suprafaţă (lac, iaz etc.)
disponibile. Există cazuri în care companiile au amenajat lacuri artificiale în
vederea utilizării lor ca sursă termică pentru pompele de căldură, lacurile servind
de asemenea pentru îmbunătăţirea esteticii. Proiectarea şi montarea acestui tip de
colectori cere o pregătire specială, de aceea se recomandă consultarea specialiştilor
în domeniu.
Ţevile din polietilenă care formează colectorul pot fi dispuse în buclă spiralată
sau sub formă de bobine grupate, aşa cum este prezentat în Figura 6.53.
(a) (b)
Figura 6.53: Colector geotermal dispus în buclă imersată
a) spirală; b) bobine grupate
Instalaţiile obişnuite necesită colectoare cu lungimi ale ţevii de circa 26 m/kW
şi întinderi de apă cu suprafeţe de circa 80 m 2/kW, cu o suprafaţă totală minimă
recomandată de 2000 m2.
Pentru a rămâne fixat sub suprafaţa liberă a apei, colectorul trebuie ancorat, de
cele mai multe ori folosindu-se stâlpi de beton. Aceşti stâlpi asigură pe lângă
imobilizarea colectorului şi o poziţionare a sa la circa 20-45 cm deasupra fundului
apei, asigurându-se astfel un bun transfer termic convectiv în jurul tubulaturii. Se
recomandă de asemenea ca buclele colectorului să fie poziţionate la o distanţă de
1,8-2,4 metri sub suprafaţa apei. Această distanţă permite menţinerea unui volum
suficient de apă în jurul colectorului, chiar şi în perioadele secetoase sau alte
condiţii care pot conduce la scăderea nivelului apei. Nu se recomandă imersarea
acestor tipuri de colectoare în râuri sau alte ape curgătoare, deoarece acestea sunt
subiectul fluctuaţiilor de nivel ceea ce poate conduce la deteriorarea sistemului.
Avantaje:
necesită cele mai mici lungimi ale colectorilor decât celelalte configuraţii
de sisteme închise;
sunt cele mai ieftine colectoare raportat la celelalte configuraţii de sisteme
închise, dacă lacul/iazul este deja existent.
Dezavantaje:
necesită un volum mare de apă;
poate restricţiona utilizarea lacului/iazului în alte scopuri.
Sistem deschis
Acest sistem a dominat piaţa pompelor de căldură geotermale între anii 1946
şi 1980, când colectoarele orizontale şi cele verticale au devenit accesibile [6.31].
Sistemele deschise utilizează apa freatică sau apele de suprafaţă (lacuri, iazuri
etc.) ca mediu de transfer direct a căldurii, în locul fluidului intermediar utilizat în
sistemele închise. După ce este circulată prin vaporizatorul pompei de căldură, apa
se întoarce în pământ prin puţuri de re-injectare sau este deversată la suprafaţă.
În cazul utilizării sistemului cu două puţuri (Figura 6.54.a), acestea vor fi
dimensionate şi executate după un calcul prealabil de către un specialist. Cel de
absorbţie trebuie să asigure debitul de apă necesar pompei de căldură, iar cel de
deversare trebuie sa poată prelua aceeaşi cantitate. Zonele de alimentare şi refulare
trebuie să fie dispuse la o distanţă suficient de mare pentru a asigura o regenerare
termică a sursei.
O variantă a sistemului cu puţ de extracţie este utilizarea aceluiaşi puţ atât
pentru extracţie cât şi pentru deversare (Figura 6.54.b). Acest sistem se aplică în
special în zonele cu sol stâncos, evitându-se solurile argiloase sau nisipoase. Apa
este extrasă de la partea inferioară a puţului forat în stâncă, circulată prin pompa de
căldură şi apoi deversată la partea superioară a puţului. De aici, apa curge către
zona de extracţie (fundul puţului) încălzindu-se de la stratul de rocă.
Există de asemenea posibilitatea utilizării apelor de suprafaţă în sistem deschis
(Figura 6.54.c). În această configuraţie, punctele de extracţie şi refulare ale apei
trebuie să fie poziţionate la o distanţă corespunzătoare, pentru a nu se influenţa din
punct de vedere termic. Utilizarea unui astfel de sistem trebuie să se supună
normelor ecologice în vigoare.
pu de deversareţ
nivelulstratuluia
pu de extrac ieţţ
cviferfreatic
pompă pompă
(a) (b) (c)
Figura 6.54: Colector geotermal în sistem deschis

a) cu două puţuri; b) cu un singur puţ; c) cu extracţie/deversare în ape de suprafaţă
În sistemele deschise există o sumă de factori care trebuie luaţi în seamă. Cel
mai important este calitatea apei. Astfel, utilizarea unei surse de apă cu conţinut
mare de impurităţi şi/sau având un conţinut chimic necorespunzător (ex. conţinut
ridicat de fier, calcar etc), poate conduce la apariţia depunerilor, înfundarea sau
coroziunea schimbătorului de căldură dintre agentul frigorific şi apă. Un alt factor
important îl constituie debitul de apă disponibil. Debit de apă ce trece prin
schimbătorul de căldură menţionat anterior se recomandă a fi între 0,03 şi 0,05
litri/s pentru fiecare kW termic furnizat. Prin urmare, permeabilitatea solului
trebuie să asigure acumularea în puţ a debitului de apă necesar. Un alt factor care
trebuie amintit este legislaţia locală care poate limita sau interzice utilizarea unui
astfel de sistem, din punct de vedere al efectului ecologic pe care îl poate avea apa
re-injectată în sol sau deversată la suprafaţă.
În funcţie de configuraţia puţului, sistemul deschis poate avea cel mai mare
consum de energie de pompare dintre toate colectoarele geotermale. Totuşi, în
condiţii ideale, un sistem deschis poate fi cel mai economic dintre toate
configuraţiile prezentate.
Avantaje:
design simplu ceea ce asigură cele mai mici costuri;
performanţe termodinamice mai bune decât sistemele închise, deoarece
puţurile de extracţie furnizează apă la temperatura solului spre deosebire
de un schimbător de căldură care furnizează fluid colector la o
temperatură diferită de cea a solului;
poate fi combinat cu un puţ de alimentare cu apă potabilă;
cost de operare scăzut în cazul în care apa este deja pompată în alte scopuri
(ex. irigaţii).
Dezavantaje:
necesitatea unor debite mari de apă;
disponibilitatea apei poate fi limitată;
necesar mare de energie de pompare;
necesarul de energie de pompare poate fi excesiv dacă pompa este
supradimensionată sau exploatată defectuos;
costuri ridicate dacă sunt necesare puţuri de re-injectare;
deversarea apei poate limita sau exclude utilizarea unor instalaţii;
schimbătorul de căldură al pompei de căldură este afectat de impurităţile,
agenţii corosivi şi conţinut bacteriologic al apei;
trebuie să se supună legilor şi reglementărilor referitoare la apele subterane
şi cele de suprafaţă, în vigoare în ţara/statul în care se construieşte.
Sistemele deschise care utilizează apa freatică sunt mai eficiente decât
sistemele închise deoarece sunt mai bine cuplate la temperatura solului; sistemele
închise trebuie să transfere căldura prin pereţii ţevilor colectorului. Sistemele
deschise se utilizează în general pentru instalaţii de capacităţi mari. Cea mai mare
instalaţie de pompă de căldură în sistem deschis existentă în lume, utilizează puţuri
ce asigură 10 MW de căldură şi frig pentru un hotel şi o clădire de birouri

(Louisville, Kentuky, USA).
Din păcate, în ţara noastră în majoritatea regiunilor calitatea apei freatice
(duritate mare) nu permite folosirea acestui sistem.
6.4.3. Comportamentul termic al pământului

Utilizarea pământului ca sursă caldă sau rece pentru pompele de căldură
geotermale, presupune cunoaşterea profilului temperaturii acestuia atât în stratul de
suprafaţă cât şi la diverse adâncimi. Condiţiile climatice (temperatura aerului,
viteza vântului, radiaţia solară, umiditatea aerului, precipitaţiile) afectează puternic
profilul de temperatură al solului (Figura 6.55), de aceea trebuie luate în
considerare la proiectarea colectorului geotermal. Aşadar, temperatura solului se
modifică funcţie de variaţia parametrilor climatici, însă pe măsură ce adâncimea
creşte, această influenţă este din ce în ce mai neînsemnată.
radiaţies precipitaţii
olară
radiaţieter evaporare
mică
apăfreatică
convecţieterm
ică
conducţietermicăînst
raturilegeologice
colectorigeot
ermali fluxtermicg
eotermal
Figura 6.55: Fluxurile de energie în sol
În straturile adânci, distribuţia temperaturii rămâne practic neschimbată în

decursul unui an, crescând însă odată cu adâncimea cu un gradient de aproximativ
30 ºC/km. Deviaţiile de la valoarea medie a gradientului geotermal sunt în mare
măsură influenţate de tipul de sol din fiecare strat.
După cum se poate vedea în Figura 6.56, sub adâncimi de 5-10 metri
temperatura solului este relativ constantă, ceea ce dă o continuitate a temperaturii,
făcând avantajoasă utilizarea colectorilor verticali în sistem închis. De asemenea, se
poate ca în cazul colectorilor orizontali să devină importantă dispunerea şi
instalarea acestora pentru a obţine rezultate maxime pe termen mediu şi lung.
1 – februarie
2 – mai
3 – noiembrie
4 – august
Figura 6.56: Variaţia temperaturii în sol (Europa) [6.32]

La adâncimi cuprinse între 1,2 şi 1,5 m, pentru a recupera o cantitate cât mai
mare din căldura solară stocată în sol în jurul colectoarelor, este necesară o bună
dimensionare a sistemului de colectare.
Fluxul termic, sau cantitatea de energie termică extrasă din sol, reprezintă
produsul dintre gradientul de temperatură şi conductivitatea termică. Fiecare tip de
sol este caracterizat de o conductivitate termică, ce reprezintă capacitatea
materialului de a conduce căldura. În Tabelul 6.4 sunt prezentate valorile
conductivităţilor termice pentru diferite tipuri de sol neîngheţat [6.33].
Tabelul 6.4
Conductivitatea termică a solului
Densitate Conţinut Grad de Conductivitate
Tipul de sol (sol uscat) umiditate saturaţie termică
[kg/m3] [kg/kg] [%] [W/(m.K)]
Aluviuni 1 400 - 1800 0,10 – 0,30 70 - 100 1,0 – 2,0
Argilă 1 200 - 1600 0,20 – 0,40 80 - 100 0,9 – 1,4
Nisip uscat 1 700 - 2000 0,04 – 0,12 20-60 1,1 – 2,2
Nisip umed 1 700 - 2100 0,10 – 0,18 85 - 100 1,5 – 2,7
Pietriş 1 500 - 1800 0,01 – 0,04 10-30 0,7 – 1,5
Argilă expandată 300 - 450 uscat - 0,11
Rocă 2 000 - 3000 < 0,03 - 2,5 – 4,5
Rocile, în special cele bogate în cuarţ, cum ar fi gresia, au o conductivitate

termică ridicată, indicând faptul că opun o rezistenţă mică la trecerea căldurii.
Straturile de sol care sunt bogate în argilă sau materiale organice, cum ar fi şisturile
şi cărbunii, au o conductivitate termică scăzută, ceea ce înseamnă că opun o
rezistenţă mai mare la trecerea căldurii. Prin urmare, dacăîn cazul unui puţ
geotermal fluxul termic este constant pe toată lungimea lui (de exemplu, nu există
circulaţie a apei în plan vertical), atunci straturile cu o conductivitate termică mică
au un gradient de temperatură mai mare decât straturile cu o conductivitate mai
mare.
Din punctul de vedere al distribuţiei temperaturii, straturile de pământ se

împart în trei zone [6.32]:
zona de suprafaţă, până la aproximativ 1 metru adâncime, în care
temperatura este puternic influenţată de schimbările rapide ale condiţiilor
atmosferice;
zona de mică adâncime, ce se întinde circa 1-8 metri (pentru sol uscat)
sau 20 metri (pentru sol nisipos umed) sub zona de suprafaţă, în care
temperatura solului este aproximativ constantă şi cu valori apropiate de
temperatura medie anuală a aerului; în această zonă distribuţia
temperaturii depinde în principal de variaţiile sezoniere al condiţiilor
atmosferice;
zona de mare adâncime, sub 8-20 metri, în care temperatura solului este
practic constantă, având o foarte uşoară creştere cu adâncimea datorită
gradientului geotermal.
6.4.4. Utilizări ale pompelor de căldură geotermale

Pompele de căldură în general şi cele geotermale în particular, sunt utilizate pe
scară largă pentru încălzirea, încălzirea/răcirea şi pentru prepararea apei calde în
numeroase domenii, de la aplicaţii rezidenţiale la spaţii comerciale, birouri etc. În
continuare sunt prezentate trei aplicaţii sugestive, din domeniile amintite.
6.4.4.1. Încălzirea spaţiilor rezidenţiale
Exemplul prezentat în continuare este cel al unei locuinţe familiale de două
etaje, cu spaţii generoase şi suprafeţe vitrate mari, situată în Raymond, Maine
(USA) [6.43], unde diferenţele de temperatură în decursul unui an sunt importante.
Încălzirea şi răcirea locuinţei este asigurată, la un preţ scăzut, cu ajutorul a două
pompe de căldură apă-apă, ce utilizează apa extrasă dintr-un puţ.
În Figura 6.57 este prezentată schema de principiu a acestei instalaţii. Puţul
de extragere a apei are o adâncime de 237 m, nivelul apei fiind la 9 m sub suprafaţa
pământului. Extragerea apei se face cu o pompă plasată la 31 m adâncime iar re-
injectarea acesteia în puţ se face printr-o conductă al cărei capăt se află la 210 m
adâncime. Din motive economice, pompa de extragere a apei a fost montată
aproape de suprafaţă, re-injectarea făcându-se la partea inferioară a puţului. S-a
economisit astfel o cantitate importantă de cablu de cupru pentru alimentarea
pompei, iar întreţinerea acesteia este mult simplificată. Debitul de apă furnizat de
pompă este de 80 l/min.
În această instalaţie, cele două pompe de căldură sunt montate în paralel,
pentru a putea prelua vârfurile de sarcină de iarnă şi vară. Pompele de căldură au
sarcini termice de încălzire diferite, una de 14,1 kW şi cealaltă de 10,6 kW, iar
COP-urile sunt de 4,6 respectiv 4. Ambele pompe de căldură utilizează ca agent
frigorific freonul R22.
Temperatura apei din rezervorul comun de stocare este reglată cu ajutorul unui
acvastat cu două trepte. Când temperatura apei din rezervor scade sub 41 ºC se dă
comanda pornirii primei pompe de căldură. A doua pompă de căldură porneşte

atunci când temperatura apei scade sub 38 ºC.
Căldura produsă de cele două pompe de căldură este distribuită printr-un
sistem hidraulic de încălzire prin pardoseală şi prin ventiloconvectoare. Suprafaţa
pardoselii încălzite este de 400 m 2.Răcirea aerului în timpul verii se face numai cu
ajutorul ventiloconvectoarelor. Pompele de căldură asigură 100 % din necesarul de
încălzire al locuinţei. Pentru prepararea apei calde menajere se utilizează
desupraîncălzitorul pompei de căldură cu sarcina mai mare, iar ca sistem
suplimentar există un boiler pe propan.
Performanţa sistemului de pompe de căldură utilizat a fost monitorizat
continuu încă de la punerea în funcţiune a acestuia, în 1998. Utilizarea sistemului
de încălzire prin pardoseală permite un reglaj flexibil al temperaturii apei funcţie de
temperatura exterioară, ceea ce a condus la un COP global (include şi consumul
pompei de extracţie şi pe cel al pompelor de circulaţie) măsurat de 4. Betonul în
care sunt îngropate ţevile sub pardoseală, permite acumularea căldurii în perioadele
de gol de sarcină, preîntâmpinând astfel încălzirea de la o temperatură scăzută în
celelalte perioade. Nu s-a înregistrat nicio problemă în funcţionarea sistemului,
singura cerinţă de mentenanţă fiind aceea de curăţare periodică a filtrului de pe
circuitul de alimentare cu apă.
Ventiloconvectoare
Pompă de
căldură
Pompă de Rezervor- 5 sisteme de

încălzireprinpa
căldură tampon
rdoseală
Puţ de
extragere/deversarea
pă
Figura 6.57: Schema de principiu a unei instalaţii ce utilizează pompe de

căldură geotermale pentru încălzirea unei locuinţe (Maine, USA)
Comparativ cu încălzirea utilizând un boiler pe propan, în acest caz timpul de

amortizare a investiţiei făcută în sistemul de pompe de căldură este de aproximativ
doi ani. De asemenea, în această zonă a Statelor Unite, costurile de încălzire cu
pompe de căldură sunt de trei ori mai mici decât cele ale încălzirii cu boilere ce
utilizează combustibil lichid.
6.4.4.2. Încălzirea/răcirea arenelor sportive
Oliver Curling Club este o arenă sportivă unde se desfăşoară meciuri de
curling, situată în oraşul Oliver din provincia British Columbia, Canada. Clădirea
este dispusă pe două nivele, cu o suprafaţă a terenului de gheaţă de 836 m 2,
holurile, tribunele şi celelalte spaţii ocupând 334 m2. De la construcţia ei în 1974,
clădirea a fost deservită de un sistem frigorific cu amoniac pentru producerea gheţii
şi de radiatoare electrice pentru încălzirea spaţiilor (tribune, vestiare, holuri etc.). În
anul 1994, sistemul de răcire/încălzire al arenei a fost înlocuit cu un sistem de
pompe de căldură [6.45]. Astfel, vechea instalaţie de răcire utilizată pentru
producerea gheţii a fost înlocuită cu cinci pompe de căldură apă-apă, fiecare având
o sarcină de răcire de 17,5 kW (Figura 6.58). Sursa de energie termică a pompelor
de căldură o constituie un sistem închis de colectori geotermali verticali. Colectorii

sunt plasaţi în 28 de puţuri cu adâncimea de 65,5 m, prin ei circulând un amestec de
apă cu metanol (27 % concentraţie volumetrică). Alte trei pompe de căldură apă-
aer, fiecare cu o sarcină termică de 15 kW, asigură încălzirea/răcirea holurilor,
sălilor de aşteptare şi vestiarelor. O pompă de căldură apă-apă cu sarcina termică de
17,5 kW alimentează cu apă caldă ventilo-convectoarele ce asigură încălzirea
tribunelor.
Încălzire/răcireholuri, sală PC
Încălzire de aşteptareşivestiare
tribune PC
PC
PC
PC
Pompe de căldură PC
pentru producerea
gheţii PC
PC
PC
Colectorigeotermali
(4x7 puţuri)
Serpentinaterenului
de gheaţă
Figura 6.58: Schema sistemului de pompe de căldură utilizate pentru

încălzire şi producerea gheţii la Oliver Curling Club (Oliver, Canada)
Pompele de căldură destinate producerii gheţii evacuează căldura în circuitul

închis al colectorilor geotermali, permiţând unităţilor de încălzire să funcţioneze
mai eficient, în vreme ce unităţile de încălzire răcesc acest circuit, crescând astfel
eficienţa unităţilor de răcire. Colectorul geotermal are rolul unui burete, absorbind
excesul de căldură rezultat în urma producerii gheţii şi stocându-l până când
unităţile de încălzire au nevoie de el.
În luna octombrie, când începe producerea gheţii pentru suprafaţa de joc,
temperatura fluidului din colectorul geotermal ajunge la temperaturi cuprinse între
şi 27 ºC. Odată cu răcirea vremii, unităţile de încălzire încep sa „consume” din ce
în ce mai multă căldură din colectorul geotermal pentru încălzirea clădirii. În
mijlocul iernii, temperatura fluidului din colector se stabilizează la valori cuprinse

între 13 şi 18 ºC, după care creşte uşor în lunile de primăvară, revenind la
temperatura normală a solului (11 ºC) în timpul verii când sistemul nu este utilizat.
Temperatura ridicată a fluidului din circuit, permite funcţionarea pompelor de
căldură utilizate pentru încălzire la un COP de 4,6 aproape toată iarna.
Odată cu introducerea sistemului de pompe de căldură, consumul de energie al
clădirii a scăzut cu aproximativ 50 %. În British Columbia aproximativ întreaga
energie electrică este produsă cu ajutorul centralelor hidroelectrice, care nu
contribuie la efectul de seră. O reducere a consumului de energie electrică are ca
urmare şi o reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră. Comparativ cu vechiul
sistem de încălzire electric, prin montarea noului sistem de pompe de căldură s-a
realizat o reducere anuală a emisiilor de CO 2 de 27,1 tone (estimat pentru condiţiile
din Canada).
În plus, în urma implementării noului sistem de încălzire a crescut foarte mult
confortul, ceea ce a condus la creşterea numărului de cereri pentru închirierea
spaţiilor în vederea desfăşurării diverselor evenimente, asigurându-se astfel venituri
suplimentare clubului.
6.4.4.3. Încălzirea clădirilor de birouri
Trustcan Reality Office este o clădire de birouri cu trei nivele şi o suprafaţă de
2 600 m2 situată în centrul oraşului Toronto (Canada). Plasarea ei într-o zonă a
oraşului cu densitate mare, a făcut dificilă instalarea unui sistem de dimensiuni
mari pentru încălzirea, ventilarea şi condiţionarea aerului (HVAC). Ca urmare, s-a
recurs la instalarea unui sistem de pompe de căldură deservite de colectori
geotermali plasaţi sub clădire şi o mică parte sub spaţiile de parcare [6.44].
Colectorii sunt dispuşi în 43 puţuri geotermale cu adâncimea de 91 m fiecare.
Puţurile sunt plasate la minimum 3 m între ele şi la cel puţin 4,6 m faţă de fundaţia
clădirii, în spaţiul delimitat de aceasta. Intrările în colectorii geotermali sunt
conectate la un dispozitiv care asigură o distribuţie uniformă a debitului de fluid în
toate puţurile.
Sistemul este proiectat în buclă închisă, colectorul geotermal fiind conectat
direct la sistemul de pompe de căldură dispersate în toată clădirea (Figura 6.59).
Este vorba aşadar de un sistem cu detentă directă, care nu presupune existenţa unui
schimbător de căldură care să asigure transferul de căldură dintre circuitul
geotermal şi cel intern al clădirii. Pentru încălzirea/răcirea clădirii sunt folosite 17
pompe de căldură cu puteri cuprinse între 12,3 kW şi 17,6 kW, având o putere
totală de 211 kW. Primele două nivele sunt deservite de 15 pompe de căldură
conectate la colectorul geotermal şi montate deasupra tavanului fals. Cel de-al
treilea nivel utilizează două pompe de căldură tip rooftop.
15 pompe de căldură
PC PC PC PC Spaţiu supus
climatizării
Vas de
expansiune
Boiler pe
gaz
Pompe de
circulaţie
Colector geotermal
(43 sonde)
Figura 6.59: Schema sistemului de pompe de căldură geotermale

utilizate la Trustscan Realty Office (Toronto, Canada)
Deoarece scăderea temperaturii fluidului din colectorul geotermal sub
temperatura de îngheţ ar putea afecta fundaţia clădirii, circuitul agentului frigorific
este conectat la un boiler de apă caldă, ce funcţionează pe gaz natural. Pompele de
căldură au un sistem inversor care permite funcţionarea conductelor de agent
frigorific din interiorul clădirii pe post de sursă de căldură sau puţ termic, funcţie
de cererea zonei vizate. O pompă de căldură poate răci zona deservită, refulând
căldura în conductă, în vreme ce o altă pompă recuperează căldura din circuit
pentru a-şi încălzi propria zonă.
Utilizarea sistemului cu pompe de căldură a condus la o reducere a
consumului de gaz natural cu aproape 96 %, utilizând doar 1574 m 3 comparativ cu
41 910 m3 pentru un sistem convenţional. Consumul de energie electrică este uşor
mai ridicat, de 552 MWh comparativ cu 528 MWh (comparaţia s-a făcut cu o
clădire de aceleaşi dimensiuni situată în apropierea Trustcan Office). Ca urmare a
reducerii masive a consumului de gaz natural, emisiile de CO 2 au avut o scădere
importantă. Deşi costurile totale ale instalării acestui sistem au fost mai mari decât
cele pentru un sistem de încălzire pe gaz şi răcire prin detentă directă, reducerea
consumului de gaz a condus economii anuale de aproximativ 11,5 %. Astfel, timpul
de recuperare a investiţiei este de 12 ani, însă datorită unei subvenţii oferite de
Ontario Hydro această perioadă a scăzut la 6,5 ani.
6.5. Impactul asupra mediului al tehnologiilor de

utilizare a energiei geotermale
Până în prezent nu s-a descoperit nicio cale de producere sau transformare a
energiei într-o formă care poate fi utilizată de către om, fără a avea un impact direct
sau indirect asupra mediului. Chiar şi cea mai veche şi mai simplă formă de
obţinere a energiei termice, cum ar fi de exemplu arderea lemnelor, are un efect

negativ; defrişarea pădurilor, una din marile probleme ale zilelor noastre, a început
când strămoşii noştri au început să taie copacii pentru a-şi prepara hrana şi încălzi
locuinţele. Deşi sunt considerate regenerabile şi „verzi”, resursele geotermale au de
asemenea un impact asupra mediului, însă fără îndoială reprezintă forma de energie
cu gradul de poluare cel mai mic. Impactul asupra mediului este dat în principal de
emisiile de gaze nocive, poluarea fonică, influenţarea calităţii apei şi a solului,
precum şi de impactul asupra fenomenelor naturale, faunei şi vegetaţiei [6.46].
În majoritatea cazurilor, gradul în care exploatarea geotermală afectează
mediul înconjurător este proporţional cu scara de exploatare a resursei respective.
Tabelul 6.5 rezumă probabilitatea şi gravitatea relativă a efectelor asupra
mediului a dezvoltării proiectelor de utilizare directă a energiei geotermale [6.47].
Producerea energiei electrice în centralele cu cicluri binare afectează mediul în
aceeaşi măsură ca şi utilizarea directă. Efectele sunt potenţial mai mari în cazul
centralelor cu contrapresiune sau în condensaţie, în special în ceea ce priveşte
calitatea aerului, dar pot fi menţinute în limite acceptabile.
Orice acţiune efectuată asupra mediuluiînconjurător trebuie să fie evaluată cu
atenţie, pentru a respecta legile şi reglementările în vigoare (care în unele ţări sunt
foarte severe), dar şi pentru că o modificare aparent nesemnificativă ar putea
declanşa un lanţ de evenimente al căror impact este dificil de evaluat complet în
prealabil. De exemplu, o simplă creştere a temperaturii unei acumulări de apă cu 2-
3 °C, ca urmare a deversării apelor reziduale de la o instalaţie de utilizare a apelor
geotermale, ar putea dăuna ecosistemului său. Plantele şi organismele animale care
sunt cele mai sensibile la variaţiile de temperatură ar putea să dispară treptat, lăsând
o specie de peşte fără sursa de hrană. O creştere a temperaturii apei ar putea afecta
dezvoltarea de icrelor altei specii de peşti. În cazul în care aceşti peşti constituie
sursa de hrană a unei comunităţi umane, dispariţia lor ar putea fi critică pentru
comunitate respectivă.
Tabelul 6.5
Probabilitatea şi gravitatea efectelor asupra mediului a
utilizării directe a energiei geotermale [6.1]
Probabilitate Gravitatea
Impact
de apariţie efectelor
Poluarea aerului S M
Poluarea apelor de suprafaţă M M
Poluarea solului S M
Cufundarea (tasarea) solului S S→M
Nivel crescut de zgomot R S→M
Refularea puţurilor S S→M
Conflicte culturale şi arheologice S→M M→R
Probleme socio-economice S S
Poluare termică şi chimică S M→R
Eliminarea deşeurilor solide M M→R
– scăzută; M – moderată; R – ridicată
Utilizarea solului
Primul efect perceptibil asupra mediului este cel dat de forarea puţurilor, fie că
acestea sunt de mică adâncime – pentru măsurarea gradientului geotermal în faza
de studiu, fie că sunt de exploatare. Instalarea unui dispozitiv de foraj, precum şi
toate echipamentele anexe presupun construcţia de drumuri de acces şi a unei
platforme de foraj. Aceasta din urmă va acoperi o suprafaţă cuprinsă între 300 şi
500 m2 pentru o autoutilitară cu troliu de foraj de dimensiuni mici (pentru adâncimi
maxime de 300-700 m) sau 1200-1500 m2 pentru pentru o autoutilitară mică spre
medie (pentru adâncimi maxime de 2000 m). Aceste operaţiuni vor modifica
morfologia zonei şi ar putea dăuna plantelor şi faunei locale. Deversările pot polua
apele de suprafaţă, de aceea, atunci când se forează în zone în care se anticipează
temperaturi şi presiuni mari ale rezervorului geotermal, se recomandă utilizarea
dispozitivelor de prevenire a deversărilor [6.46].
În etapa următoare de instalare a conductelor de transport şi construcţia
centralelor de utilizare a fluidelor geotermale, vor fi afectate din nou viaţa plantelor
şi animalelor precum şi morfologia suprafeţei. Centralele electrice geotermale sunt
proiectate în aşa fel încât să se integreze în peisaj, putând fi astfel plasate în
apropierea zonelor de agrement cu un impact vizual minim. Un exemplu elocvent îl
constituie Larderello (Italia) unde reţeaua de conducte ce traversează regiunea şi
turnurile de răcire ale centralei geotermale au devenit parte integrantă a peisajului,
constituind o importantă atracţie turistică.
Centralele geotermale se compun din module mici cu puteri sub 100 MWe în
comparaţie cu centralele pe cărbune sau cele nucleare care au în jur de 1000 MWe.
În mod obişnuit, o centrală geotermală ocupă o suprafaţă de circa 400 m 2 pe GWh
în comparaţie cu o centrală pe cărbune care utilizează circa 3 600 m 2 pe GWh sau
un câmp eolian care ocupă 1 300 m2 pe GWh [6.46].
Extragerea unor cantităţi mari de fluid din rezervoarele geotermale poate
conduce la surparea solului şi inducerea seismicităţii. Acestea constituie două
probleme majore care trebuie luate în considerare la extragerea fluidelor din sol.
Ele pot fi atenuate prin reintroducerea fluidului utilizat, în acelaşi rezervor. Nici
una din aceste probleme nu este asociată cu utilizarea directă a energiei geotermale,
datorită debitelor mici de fluid necesare, în comparaţie cu cererea pentru centralele
electrice. Utilizarea energiei geotermale elimină extragerea, procesarea şi
transportul, necesare producerii energiei electrice din combustibili fosili sau
nucleari.
Utilizarea apei
Centralele geotermale utilizează aproximativ 20 litri de apă pentru fiecare
MWh produs, iar centralele cu cicluri binare răcite cu aer nu utilizează deloc apă, în
comparaţie cu centralele pe cărbune care folosesc 1 370 l/MWh. O centrală pe
combustibil lichid foloseşte cu 15 % mai puţin, iar una nucleară cu 25 % mai mult
decât o centrală pe cărbune [6.48]. Singura modificare făcută în timpul utilizării
asupra fluidului este răcirea sa şi în majoritatea cazurilor fluidul este reintrodus în
acelaşi acvifer, ne-amestecându-se cu apa din pânza freatică.
În ceea ce priveşte utilizarea directă, deversarea fluidelor geotermale după

utilizare poate constitui o sursă de poluare chimică. Fluidele cu concentraţii mari de
substanţe chimice cum ar fi borul, fluorul sau arsenicul trebuie tratate, re-injectate
în rezervorul geotermal sau ambele. Oricum, fluidele geotermale cu nivel termic
scăzut-mediu utilizate în majoritatea aplicaţiilor directe au un conţinut redus de
substanţe chimice iar deversarea lor nu constituie o problemă majoră [6.1]. Unele
dintre aceste lichide pot fi adesea evacuate, după răcire, în apele de suprafaţă
[6.47]. Apele poate fi răcite în bazine speciale de depozitare sau rezervoare pentru a
evita modificarea ecosistemului din acumulările naturale de apă (râuri, lacuri şi
chiar mare).
Emisii
Acestea sunt asociate de obicei cu turnurile de răcire ale termocentralelor
careproduc emisii de vapori de apă (abur), şi nu fum. Potenţialele gaze care pot fi
eliberate în atmosferă, sunt: dioxidul de carbon (CO 2), dioxidul de sulf (SO2), oxizi
de azot (NOx), hidrogen sulfurat (H2S), împreună cu particule solide. O centrală
termică pe cărbune produce următoarele kilograme de emisii pe MWh, în
comparaţie cu o centrală electrică ce utilizează energia geotermală: 994 faţă de
până la 40 pentru CO2, 4,71 faţă de până la 0,16 pentru SO2, 1,95 faţă de 0 pentru
NOx, 0 faţă de 0,08 pentru H 2S şi 1,01 faţă de 0 pentru particule solide [6.46].
Hidrogenul sulfurat este prelucrat în mod curent la centralele geotermale şi
transformat în sulf. În comparaţie, termocentralele ce funcţionează pe combustibil
lichid produc 814 kg, iar cele pe gaz natural – 550 kg de H 2S pentru fiecare MWh.
De asemenea, fluidele geotermale pot conţine compuşi chimici dizolvaţi, a
căror concentraţie creşte cu temperatura. De exemplu clorura de sodiu, borul,
arsenicul şi mercurul pot constitui o sursă de poluare dacă sunt eliberate în
atmosferă. De obicei, centralele geotermale binare şi instalaţiile de utilizare directă
nu au emisii dacă apa este re-injectată în sol după utilizare, ne-expunând-o la
atmosferă.Unele fluide geotermale, cum sunt cele utilizate pentru termoficare în
Islanda, pot fi apă dulce, însă aceste cazuri se întâlnesc foarte rar. Apele reziduale
din centralele geotermale pot avea un nivel termic mai ridicat decât cel al mediului
şi deci pot constitui un poluant termic.
Zgomot
Cele mai importante surse de poluare fonică provenite de la o centrală
geotermală sau de la utilizarea directă a energiei, în perioada de execuţie a
instalaţiei, o constituie utilajele de forare ale puţurilor şi zgomotul făcut de abur
prin conducte. În timpul funcţionării centralelor electrice, zgomotul este produs în
special de ventilatoarele turnurilor de răcire, de ejectoarele de abur şi de turbine.
Oricum, zgomotul produs de o centrală geotermală nu prezintă un motiv de
îngrijorare, fiind foarte scăzut. Zgomotul produs la utilizarea directă a energiei
geotermale este neînsemnat.
Energia geotermală are un factor de utilizare mai mare comparativ cu multe

alte surse de energie. Spre deosebire de vânt şi de resursele solare, care sunt
dependente de fluctuaţiile meteorologice, resursele geotermale sunt disponibile 24

ore pe zi, 7 zile pe săptămână.Atâta timp cât mediul de transport al energiei
geotermale (apa) este gestionat în mod corect, sursa de energie geotermală, căldura
Pământului, va fi disponibilă, pentru cele mai multe aplicaţii, pe termen nelimitat.
Analiza ciclului de viaţă (ACV) pentru o centrală electrică geotermală trebuie

să pună în evidenţă fluxurile de materiale, energetice şi de noxe în cele trei etape
principale: construcţie, exploatare şi sfârşitul duratei de viaţă. Etapa de construcţie
se realizează atât în subteran cât şi la suprafaţa pământului (construcţia centralei
propriuzise). Partea de construcţie ce se realizează în subteran are cea mai mare
pondere în ACV, din punct de vedere al energiei consumate. Aceasta cuprinde,
printre altele:
realizarea de foraje şi prospecţiuni (geologice, geochimice, hidrogeologice şi
geotehnice);
construcţia puţurilor de injecţie şi de producere şi a rezervorului, acolo unde
este cazul (prin stimulare hidraulică şi/sau chimică) ;
verificarea circulaţiei fluidului geotermal între puţul de injecţie şi cel de
producere, in special în cazul absenţei rezervorului prealabil (exemplu:
geotermie de tip „roci uscate fierbinţi”).
Tipul de schemă şi ciclu termic al C.G.T.E. (de exemplu: monocircuit, cu
turbină cu abur sau ciclu cu fluid organic cu transfer de căldură de la fluidul
geotermal la fluidul motor) are de asemenea o importanţă deosebită, în ACV, în
faza de exploatare.
În cazul utilizării ciclului cu fluid organic beneficiem de cel mai mic impact
asupra mediului datorită circulaţiei fluidului geotermal în circuit închis (pământ →
schimbător de căldură de suprafaţă → pământ). În cazul utilizării turbinelor cu
abur, gazele nedizolvabile în fluidul geotermal (CO 2, CH4, H2S, NH3, H2) sunt în
general extrase la condensator şi evacuate în atmosferă. Pentru minimizarea
impactului ecologic aceste gaze se pot comprima şi pot fi reinjectate în pământ.
BIBLIOGRAFIE
[6.1] Dickson, M.H., Fanelli, M., What is Geothermal Energy?, Instituto

di Geoscienze e Georisorse, CNR, Pisa, Italy, Prepared on February
2004. http://www.geothermal-
energy.org/314,what_is_geothermal_energy.html
[6.2] Bertani, R., World Geothermal Power Generation 2001-2005,
GRC Bulletin, May / June 2006, pag. 89-111.
[6.3] DiPippo, R., Geothermal Power Plants: Principles, Applications
and Case Studies, ISBN-10: 1856174743, 444 p, 2005, Publisher:
Elsevier.
[6.4] Tester, J.W., ş.a. (MIT), The Future of Geothermal Energy. Impact
of Enhanced Geothermal Systems (EGS) on the United States
in the 21st Century, Contract DE-AC07-05ID14517, ISBN: 0-615-
13438-6, 2006.
[6.5] Anderson Jr., J.H., Dambly, B.W.,Low temperature heat source
utilization- Current and advanced technology, for Joint
UNESCO/USAID Geothermal Power Plant Seminar, Nairobi, Kenya -
June 1982.
[6.6] Karlsdottir, M.R., Palsson H. and Palsson, O.P., Comparison of
Methods for Utilization of Geothermal Brine for Power
Production, Proceedings World Geothermal Congress 2010 Bali,
Indonesia, 25-29 April 2010.
[6.7] http://www.emt-
india.net/process/power_plants/Geothermal_Power_Plant.htm
[6.8] http://www.sneftechnologies.fr/fic/bouillante.pdf
[6.9] Hiroyuki Ohira, Hiroshi Hamano, Nobuo Okita, Toshiba’s
experiences of geothermal power plant and their features,
Proceedings World Geothermal Congress 2000, Kyushu - Tohoku,
Japan, May 28 - June 10, 2000, pag. 3271-3275.
[6.10] Swandaru, R. B.,Pàlsson, H.,Modelling and optimization of
possible bottoming units for general single flash geothermal
power plants, Proceedings World Geothermal Congress 2010, Bali,
Indonesia, 25-29 April 2010.
[6.11] Spang, B., Equation of IAPWS-IF97,http://www.cheresources.com
[6.12] Kostiuc, A.G., Frolov, V.V.,Parovîieigazovieturbin,
EdituraGosEnergoIzdat, Moskva, 1986.

[6.13] Thorhallsson, S., Common problems faced in geothermal
generation and how to deal with them, Presented at Workshop for
Decision Makers on Geothermal Projects in Central America,
organized by UNU-GTP and LaGeo in San Salvador, El Salvador, 26
November to 2 December 2006.
[6.14] Lemmon, E.W., Huber, M.L., and McLinden, M.O., REFPROP –
Reference Fluid Thermodynamic and Transport Properties,
NIST Standard Reference 23, Version 8.0.
[6.15] Sun, C.,Feasibility Study of Geothermal Utilization in Yangbajain
Field of Tibet, China, Proceedings World Geothermal Congress 2010,
Bali, Indonesia, 25-29 April 2010.
[6.16] Bianchetti G., Crestin G., Kohl T., Graf O., Géothermie du cristallin
profond de la vallée du Rhône. Rapport final de phase A (étude
préliminaire), Projet OFEN, Programme Géothermie, N°101’445, No
de contrat : 151’698, Juin 2006.
[6.17] Iqbal K.Z., Fish L.W., and Starling K.E., Advantages of using
mixtures as working fluids in geothermal binary cycles, Proc.
Okla. Acad. Sci., 56, 1976, pag. 110-113.
[6.18] Whitbeck, J.F.; Piscitella, R.R., Raft River 5MW Geothermal Pilot
Plant, Technical Report, Research Org: Idaho National Engineering
Lab., Idaho Falls (USA), OSTI 6700660, Report Number: CONF-
780641-1, DOE Contract Number: EY-76-C-07-1570, 1978 Jan 01.
[6.19] Kaplan, U. and Serpen, U., Developing Geothermal Power Plants
for Geothermal Fields in Western Turkey, Proceedings World
Geothermal Congress 2010, Bali, Indonesia, 25-29 April 2010.
[6.20] http://www.ormat.com/geothermal-power
[6.21] Uhorakeye, T., Feasibility design of an integrated single-flash
binary pilot power plant in NW-Rwanda, UNU-GTP, Iceland,
Report 27, 2008, pag. 519-538.
[6.22] Legmann, H., Sullivan, P., The 30 MW Rotokawa I geothermal
project five years of operation, International Geothermal Conference,
Reykjavík, Session #1, Paper 068, Sept. 2003, pag. 26-31.
[6.23] Lund, J.W.,HitaveitaReykjavikur and the Nesjavellir geothermal
co-generation power plant, GHC Bulletin, Vol. 26, No.2, 2005, pag.
19-24.
[6.24] H. Hjartarson, R. Maack, S. Jóhannesson, Húsavik Energy - Multiple
use of geothermal energy, GHC Bulletin, Vol. 26, No.2, June 2005,
pag. 7-13
[6.25] Thorolfsson, G., Sudurnes regional heating corporation, Svartsengi,

Iceland, GHC Bulletin, Vol. 26, No.2, June 2005, pag. 14-18.
[6.26] Mulugeta, A.A.,Evaluation of maintenance management through
benchmarking in geothermal power plants, UNU-GTP, Iceland,
Report 3, 2009.
[6.27] Radcenko, V., ş.a., Instalaţii de pompe de căldură. Editura Tehnică,
Bucureşti, 1985.
[6.28] Lund, J.W., Sanner, B., Rybach, L., Curtis, R., Hellstrom, G.,
Geothermal (Ground-Source) Heat Pumps. A World Overview.
GHC Bulletin, September 2004
[6.29] Omer, A.M., Ground-source heat pumps systems and
applications. Renewable & Sustainable Energy Reviews, nr. 12, 2008
[6.30] Sanner, B., Shallow geothermal systems, Ground-source heat pumps.
International Geothermal Days Slovakia 2009.
Conference&SummerSchool, Častá - Papiernička (Slovakia), 26-29
May 2009
[6.31] Bloomquist, R.G, Geothermal heat pump. Four plus decades of
experience. GHC Bulletin, december 1999
[6.32] Florides, G.A., Kalogirou, S.A., Annual ground temperature
measurements at various depths. Proceedings of CLIMA 2005,
Lausanne, Switzerland
[6.33] Skogstad, H.B., Thermal conductivity of ground, brock synthetic
bases and synthetic turf. Assignment Report. Norwegian Building
Research Institute, 2006
[6.34] Brumbaugh, J.E., HVAC Fundamentals. Volume 3: Air Conditioning,
Heat Pumps and Distribution Systems, Wiley Publishing Inc., 2004
[6.35] Gudmundsson, J.S., Freeston, D.H., Lienau, P.J., The Lindal
diagram, Geothermal Resources Council, Transactions, vol. 9,
part I, august 1985
[6.36] Lienau, P.J., Lund, J.W., Reference book on geothermal direct use.
U.S. Department of Energy Geothermal Division, august 1994
[6.37] Payne, J.B.P, Ward, M., King, R.L., Position Paper: Direct Use
Geothermal Applications. Draft. Australian Geothermal Energy
Association Inc., 2008
[6.38] Lund, J.W., Direct Heat Utilization of Geothermal Resources
Worldwide 2005. ASEG Extended Abstracts, 2006
[6.39] Lund, J.W., Development of direct-use projects. International

Geothermal Days „Slovakia 2009”. Conference&SummerSchool,
Častá - Papiernička (Slovakia), 26-29 May 2009
[6.40] Roşca, M., Antics, M., Curent status of geothermal energy
utilization in Romania. International Geothermal Days „Poland
2004”. International Summer School on Direct Application of
Geothermal Energy, Zakopane (Poland), 13-17September 2004
[6.41] *** Guvernul României, EU-RO Newsletter, nr. 7, 2006
[6.42] *** http://www.icsheatpumps.co.uk
[6.43] *** http://www.heatpumpcentre.org
[6.44] *** CADDET Energy Efficiency, Unique ground-source heat
pump system at real-estate office. Brochure, 2001
[6.45] *** Canada Centre for Mineral and Energy Technology, Geothermal
Ice Plant Efficiently Replaces Aging Ammonia System Energy:
Case Study, 2000
[6.46] Lund, J.W., Characteristics, Development and Utilization of
Geothermal Resources. GHC Bulletin, June 2007
[6.47] Lunis, B., Breckenridge, R.,Geothermal Direct Use, Engineering
and Design Guidebook; Environmental considerations, Geo-Heat
Center, Klamath Falls, Oregon, 1991, pp. 437-445
[6.48] *** http://www.cleanenergy.org
[6.49] Lund, J.W., Freeston, D.H., Boyd, T.L.,Direct Utilization of
Geothermal Energy 2010 Worldwide Review, Proceedings World
Geothermal Congress 2010,Bali, Indonesia, 25-29 April, pp. 1-23
Capitolul 7
Valorificarea energiei hidraulice
7.1. Valorificarea energiei râurilor

7.1.1. Energia râurilor [7.1]
Energia hidraulică reprezintă cantitatea de energie corespunzătoare unui
volum de apă.Principalele forme ale energiei hidraulice sunt: mecanică, chimică,
termică.
În continuare, prin energie hidraulică se face referire la energia hidraulică
sub formă mecanică, iar din aceasta doar la energia cursurilor de apă, ce
reprezintă energia corespunzătoare volumului de apă care se scurge într-o anumită
perioadă (de exemplu 1 an) pe cursurile de apă.
Energia hidraulică se poate exprima prin produsul a doi factori:
– un factorextensiv (de volum) care exprimă mărimea purtătorilor de
energie; acest factor are proprietatea de aditivitate, putând rezulta din însumarea
unor unităţi componente;
– un factor de intensitate care exprimă diferenţa de nivel (potenţial) al
purtătorului de energie.
Astfel se poate scrie pentru energia hidraulică:
(7-1)
- energia specifică, [m];iar:
E  GH , în [J] (1 J = 1 Nm),
în care: G este greutatea apei, G = ρVg [N] ;H
3 2
ρ = 1000 kg/m - densitatea apei; g = 9,81 m/s - acceleraţia gravitaţională;V -
3
volumul, [m ] .
Înlocuind expresia greutăţii, relaţia (7-1) devine:
E = ρgVH , în [J], (7-2)
sau, înlocuind valorile densităţii apei şi acceleraţiei gravitaţionale:
E = 9,81⋅VH , în [kJ]. (7-3)
Energia specifică a apei în curgere cu suprafaţă liberă, este dată de relaţia lui
Bernoulli:
2
αv
H =Z+ p + , în [m], (7-4)
ρ
g 2g
în care: Z reprezintă cota faţă de un plan de referinţă; p = pat - presiunea
curentului, egală cu cea atmosferică;v - viteza medie a apei; α - coeficient care
apare datorită neuniformităţii vitezei în secţiunea transversală (coeficientul lui
Coriolis).
Cei trei termeni corespund respectiv, celor trei forme ale energiei cursurilor
de apă: energia potenţială de poziţie, energia potenţială de presiune şi energia
cinetică.
Se consideră un curs de apă şi două secţiuni transversale, 1 şi 2, care
delimitează un sector 1-2 (fig. 7.1).
Figura7.1: Schiţe pentru ilustrarea şi definirea căderii unui sector de râu.
Se scrie relaţia 7-4 pentru cele două secţiuni:

2
p αv p α v2
H = Z + at + 11 ,H =Z + at + 2 2 . (7-5)
1 1 ρg 2g 2 2 ρg 2g
Se defineşte căderea brută (sau căderea hidroenergetică brută) a unui sector
de râu, Hb, diferenţa energiilor specifice în secţiunile care îl delimitează. Astfel, se poate
scrie:
2
αv α 2v 2
H =H −H =Z −Z + 11
− 2
, (7-6)
b 1 2 1 2 2g 2g
sau, ţinând cont că se poate considera cu aproximaţie destul de bună că α 1 ≅ α2 = α
(coeficientul lui Coriolis nu variază mult), relaţia (7-6) devine:
α 2 2
Hb = Z1 − Z2 + 2g v1 − v2 .  (7-7)
Căderea brută este formată dintr-un termen potenţial şi un termen cinetic.
Termenul potenţial, Z1 − Z2 , reprezintă diferenţa dintre cota apei în amonte şi cota
apei în aval, sau dintre cotele secţiunilor care delimitează sectorul pentru care se
defineşte căderea. Termenul cinetic este 2

α
2 2
g v1 − v2 . 
Pentru utilizarea căderii şi transformarea energiei hidraulice în energie
electrică se realizează un ansamblu de lucrări şi construcţii numitamenajare
hidroenergetică (AHE). La căderi mai mari de 50 m, termenii cinetici sunt mult
Valorificarea energiei hidraulice 479
mai mici decât cei potenţiali şi pot fi neglijaţi în calcule. La căderi mai mici de 10
m, AHE fluviale, termenul cinetic poate reprezenta o valoare semnificativă care
trebuie luată în calcul.
În general, ca unitate de măsură pentru energie se preferă utilizarea
kilowatt-orei, [kWh]. În acest caz, ţinând cont că:
3 6
1 J = 1 Ws ; 1 kWh  10 ⋅ 3 600 Ws  3,6 ⋅10 J ,
rezultă că, pentru a obţine energia în [kWh], relaţiei (7-2) i se aplică un
coeficient derivat din faptul că:
1
1 J= kWh .
3,6 ⋅106
Relaţia utilizată pentru calculul energiei hidraulice brute teoretice, pe scurt
energia hidraulică, devine:
3
9,81⋅10 1 ⋅VH = 0,00272 ⋅VH , [kWh].
Eh = 6 ⋅VHb = b b (7-8)
3,6 ⋅10 367
Puterea hidraulică brută teoretică, pe scurt puterea hidraulică, reprezintă
energia pe unitatea de timp; ţinând cont de relaţia (7-2) se poate deci calcula cu relaţia:
P = dEh = ρg dV H , în [W], (7-9)
h dt dt b
iar dacă se ţine cont că variaţia volumului în timp reprezintă debitul mediu, Q,
pe intervalul de timp şi se înlocuiesc numeric densitatea apei şi acceleraţia gravitaţională,
se obţine:
Ph = 9,81⋅ QH b , în [kW]. (7-10)
Pentru putere se mai utilizează ca unitate de măsură „cal-putere”, [CP].
Pentru transformarea în waţi se ţine cont că: 1 CP = 736 W.
La curgerea naturală pe un curs de apă, între două secţiuni, 1 şi 2, diferenţa
de energie dintre cele două secţiuni este consumată pentru: învingerea forţelor
rezistente de viscozitate şi turbulenţă,frecarea cu patul albiei, transportul
aluviunilor din cursul de apă,eroziunea albiei.
7.1.2. Potenţialul şi repartiţia resursei [1]

Pentru România resursele de apă dulce sunt evaluate astfel:
râuri interioare: 40 mld.m3/an, din care 25 mld.m3/an tehnic utilizabile;
Dunărea, al doilea fluviu ca mărime din Europa (cu lungime de 2850 km, din
care 1075 km pe teritoriul României) are un stoc mediu la intrarea în ţara
noastră de circa 174 mld.m3/an, jumătate revenind României, dar doar circa
30 mld.m3/an tehnic utilizabile;
ape subterane: 10,3 mld.m3/an, din care 6 mld.m3/an tehnic utilizabile.
Prin tehnic utilizabil se înţelege acea parte a potenţialului teoretic (disponibilul
energetic al cursului de apă) care poate fi utilizat ţinând cont de posibilităţile
tehnice de amenajare la un moment dat. Depinzând de stadiul de dezvoltare a

tehnicii, potențialul tehnic utilizabil este o mărime crescătoare.
Caracteristica de bază a resurselor de apă ale României dinrâurile
interioareestevariabilitatea foarte mare înspaţiu şi timp:
Neuniformitatea repartiţiei resurselor de apă pe teritoriu este ilustrată de
faptul că 66% din volumul total de apă se găseşte în zona de munte care constituie
21% din teritoriu, iar în zona de câmpie care constituie 48% din teritoriu, se găseşte
doar 10% din volumul total de apă. Repartiţia inegală a resurselor de apă pe
teritoriul României este ilustrată şi de faptul că multe zone sunt foarte sărace în
resurse de apă: Dobrogea, Câmpia Română, sudul Moldovei.
Neuniformitatea în timp este accentuată, variaţiile se produc atât de la un an
la altul, cât şi în interiorul unui an. S-au înregistrat ani în care volumul de apă scurs
în cele 3 luni de primăvară reprezintă mai mult decât jumătate din volumul anual.
În tabelul 7.1 se prezintă repartizarea volumelor de apă disponibile în anul
mediu, în ţara noastră, pe bazinele hidrografice importante.
În tabelul 7.2 este ilustrată evoluţia cerinţei de apă cu punerea în evidenţă a
consumului (partea nerecuperabilă).
În tabelul 7.3 se prezintăresursele de apă potenţiale şi tehnic utilizabile
evaluate în anul 2004.
Ca urmare a celei de-a "Treia Conferinţe a părţilor la Convenţia Cadru a ONU
privind schimbările climatice", ce a avut loc la Kyoto, în decembrie 1997, Uniunea
Europeană a recunoscut nevoia urgentă de a aborda problema schimbărilor
climatice. A fost adoptat, ca obiectiv, reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră.
Pentru a facilita ca statele membre să realizeze acest obiectiv, Comisia a
identificat o serie de acţiuni, concentrându-se pe reducerea consumului de energie
şi a emisiilor de bioxid de carbon.
Producerea energiei din resurse regenerabile reprezintă un pas foarte important
în reducerea emisiilor de CO 2. Prin urmare, Consiliul şi Parlamentul UE au
prezentat Directiva 2001/77/CE de promovare a energiei electrice produsă din
resurse regenerabile de energie.
Energia hidraulică a fost şi este şi astăzi cea mai importantă sursă regenerabilă
de energie utilizată pentru a genera electricitate. În zilele noastre energia electrică
din resursă hidraulică în Uniunea Europeană – atât la scară mare cât şi la scară
redusă – reprezintă, în conformitate cu Cartea Albă, 13% din totalul de energie
electrică generată, reducând astfel emisiile de CO 2 cu mai mult de 67 milioane tone
pe an. Dar, în timp ce amenajările hidroenergetice convenţionale necesită inundarea
unor suprafeţe mari de teren, cu problemele sociale şi de mediu rezultate, schemele
de microhidrocentrale (MHC) corect proiectate sunt uşor de integrat în
ecosistemele locale.
Tabelul 7.1
Repartizarea volumelor de apă disponibile în anul mediu în România
pe bazine hidrografice
Panta medie
Stoc mediuanual
Altitudinepunct
Altitudinemediebazin
Suprafaţăbazin
Sec iuneaţ
Distan aţizvor
Nr.crt.
Râul
[km] [mdM]* [km2] [mdM]* [‰] [106m3]

1 Tisa sup. Front. Ungaria - - 4640 - - 1802
2 Someş Front. Ungaria 345,0 112 15352 536 170 3800
3 Crişul N. Front. Ungaria 144,1 75 4476 277 68 2584
4 Mureş Front. Ungaria 719,0 86 27919 613 179 4932
5 Timiş Front. Serbia 241,2 72 5248 415 151 1618
6 Nera Conf. Dunăre 131,2 65 1361 559 217 1166
7 Jiu Conf. Dunăre 346,2 22 10594 438 93 2769
8 Olt Conf. Dunăre 698,8 21 24300 624 135 5040
9 Vedea Conf. Dunăre 242,7 20 5364 169 25 363
10 Argeş Conf. Dunăre 339,6 10 12521 376 90 1957
11 Ialomiţa Conf. Dunăre 414,0 8 8873 374 59 1319
12 Siret Conf. Dunăre 725,8 2 44014 515 110 5860
13 Prut Conf. Dunăre 952,9 - 28396 - - 2580
14 Dunărea - - - 7039 - - 259
15 Litoral - - - 5330 - - 35
mdM - metri deasupra mării
Tabelul 7.2
Evoluţia cerinţelor de apă în ţara noastră
Cerinţa de apă Din care nerecuperabil

Anul [109 m3/an] [109 m3/an]
1975 14,4 9,7
1980 22,4 15,3
1990 35 25,6
2000 – 2010 46 36
Tabelul 7.3
Resursele de apă potenţiale şi tehnic utilizabile pentru anul 2004
Capacitate
Resursa de apă [109 m3/an]
Râuri interioare
1. Resursa teoretică 40,0
2. Resursa existentă potrivit gradului de amenajare a
bazinelor hidrografice 14,1
3. Cerinţa de apă a folosinţelor, potrivit capacităţilor de
captare aflate în funcţiune 3,4
Dunăre
1 Resursa teoretică (în secţiunea de intrare în ţară) 85,0
Resursa utilizabilă în regim actual de amenajare 20,0
2. Cerinţa de apă a folosinţelor potrivit capacităţilor de
Ape subterane
1. Resursa teoretică din care: 10,3
- ape freatice 4,5
- ape de adâncime 5,8
2. Resursa utilizabilă 6,0
3. Cerinţa de apă a folosinţelor potrivit capacităţilor de
captare în funcţiune 0,9
Total resurse
1. Resursa teoretică 134,0
2. Resursa existentă conform gradului de amenajare a
bazinelor hidrografice 40,1
3. Cerinţa de apă a folosinţelor, potrivit capacităţilor de
4. Cerinţa de apă pentru protecţia ecologică 4,3
7.1.3. Definirea microhidroenergiei

În anul 2001, aproximativ 365 TWh au fost produse în Uniunea Europeană din
energie hidraulică, utilizând o putere instalată de 118 GW. Microhidrocentraleleau
reprezentat 8,4% din puterea instalată (9,9 GW) şi au produs 39 TWh (aproximativ
11%). Obiectivul Comisiei Europene fiind de 14 GW până în 2010 şi ca
microhidrocentralele să fie al doilea mare producător de energie electrică, după
energia eoliană, a fost creat un mediu mai favorabil de reglementare.
În Uniunea Europeană, se recomandă ca limită superioară de 10 MW pentru
puterea instalată a unei centrale hidroelectrice, pentru ca aceasta să fie considerată
microhidrocentrală (MHC). Această valoare este adoptată de ESHA – Asociaţia
Europeană pentru Microhidroenergie, Comisia Europeană şi UNIPEDE (Uniunea

Internaţională a Producătorilor şi Distribuitorilor de Energie Electrică). Cea mai
mare parte a ţărilor membre au aplicat recomandarea, unele ţări au recurs însă şi
alte criterii alternative sau suplimentare, legate de exemplu devolumul sau de aria
suprafeței libere ale apei din acumularea creată.
Astfel, ţări ca Portugalia, Spania, Irlanda, Grecia, Belgia, România, acceptă 10
MW ca limită superioară pentru puterea instalată. În Italia, limita este stabilită la 3
MW, în Suedia la 1,5 MW, în Marea Britanie la 20 MW, iar în Franţa limita a fost
recent stabilită la 12 MW, nu ca o limită explicită pentru microhidrocentrale, ci ca
valoarea maximă a puterii instalate pentru care reţeaua are obligaţia de a cumpăra
energie electrică produsă din surse regenerabile de energie.
Marea majoritate a microhidrocentralelor reprezintă scheme pe firul apei,
ceea ce înseamnă că nu au sau au o capacitate redusă de reținere a apei și că produc
energie electrică doar când apa este disponibilă şi asigurată de râu.
În cazul în care debitul râului scade sub o anumită valoare, producerea de
energie electrică încetează. Unele centrale sunt sisteme de sine stătătoare utilizate
în amplasamente izolate, dar, în cele mai multe cazuri, energia electrică produsă
este livrată în reţea. Schemele independente, mici, nu pot fi întotdeauna capabile să
furnizeze energie, cu excepţia cazului în care mărimea lor este de aşa natură încât
ele să poată funcţiona indiferent de debitul din râu. În unele cazuri, această
problemă poate fi depăşită prin utilizarea unor lacuri de acumulare existente în
amonte de centrală.
În ultimii ani, datorită Directiveipentru promovarea producerii de energie din
surse regenerabile de energie şi transpunerii acesteia în legislaţia naţională,
producătorii de energie din surse regenerabile beneficiază de scheme suport. Acest
lucru a avut ca rezultat faptul că tot mai multe amenajări micise justifică din punct
de vedere al recuperării investiţiei ceea ce a condus la creşterea interesului privind
amenajarea de asemenea scheme hidroenergetice.
7.2. Elemente de hidrologie inginerească

7.2.1. Factorii naturali ai scurgerii apelor
Apa provenită din precipitaţii se poate repartiza astfel: o parte se evaporă şi se
reîntoarce în atmosferă, o parte se infiltrează în sol, altă parte se adună în spaţiile
concave ale reliefului dând naştere apelor stătătoare (bălţi, mlaştini, lacuri) iarcea
mai mare cantitate, sub influenţa gravitaţiei, se deplasează din regiunile mai înalte
ale reliefului spre cele mai joase, dând naştere apelor curgătoare.
Din punct de vedere hidrologic, scurgerea apelor la suprafaţa pământului este
determinată de circuitul apei în natură, dar este influenţată de o serie de factori
naturali, care pot fi repartizaţi în două grupe principale:
factori geomorfologici: caracteristicile reţelei hidrografice, ale bazinului
hidrografic şi ale albiei râurilor;
factori climatici: precipitaţiile, temperatura, presiunea atmosferică, vântul,

evaporaţia, transpiraţia vegetaţiei etc.
De asemenea, scurgerea pe cursurile de apă este influenţată de infiltraţia
precipitaţiilor în sol şi de atenuarea scurgerii în albie.
În funcţie de caracterul curgerii, apele curgătoare se pot clasifica în:ape de
şiroire;ape torenţiale;ape curgătoare cu caracter permanent. Acestea din urmă sunt
cele care se amenajează în vederea captării energiei lor şi transformării acesteia în
energie electrică.
Văile râurilor sunt forme negative de relief determinate, în principal, de apa
provenită din precipitaţii şi care curge sub acţiunea gravitaţiei.Văile colectează cea
mai mare parte din apele precipitaţiilor şi a acviferelor, pe care le transportă către
cursul principal. Dispoziţia ramificaţiei depinde de relief şi de structura geologică.
Albia râului reprezintă partea inferioară a unei văi, ocupată permanent sau
temporar de curentul de apă. Pe terenuri tari, albia modelează forma curentului şi îi
imprimă direcţiile de curgere, în vreme ce pe terenuri aluvionare, curentul de apă,
prin erodări şi depuneri, îşi modelează singur albia.Albia unui curs de apă este
determinată hidrografic prin profiluri transversale şi forme în plan orizontalşi
prin profil longitudinal.Pe figura 7.2 se definesc perimetrul udat şi aria secţiunii vii
(de curgere).
Profilul transversal al albieireprezintă intersecţia râului la nivel maxim cu un
plan vertical, perpendicular pe direcţia de curgere a apei, în punctul dat. Forma
profilului transversal al albiei, numai în anumite cazuri particulare, poate fi
asimilată cu un dreptunghi, trapez, parabolă sau combinaţii ale acestora.De regulă,
profilul transversal al cursurilor de apă este destul de neregulat. Se disting: albia
minoră şi albia majoră.
Figura7.2: Elementele caracteristice ale secţiunii transversale ale unui râu.
Albia minoră (principală) reprezintă partea mai adâncă a văii, acoperită

permanent cu apă, şi părţile sale laterale care pot avea apă numai o anumită parte
din an. Este săpată, de obicei, în aluviuni şi mai rar în roca dură. Pe fundul său se
află punctul de talveg, punctul de cea mai mare adâncime în profilul transversal.
Albia majoră (lunca) reprezintă părţile laterale ale văii, mai dezvoltate în
suprafaţă şi care sunt acoperite cu apă doar în timpul apelor mari, viiturilor.
Linia adâncimilor maxime pe firul albiei minore, în profil transversal şi
longitudinal, poartă denumirea de talveg. Reprezentarea talvegului în lungul râului
determină profilul longitudinal al râului, acesta fiind strâns legat de relieful
terenului.
Curba profilului longitudinal al suprafeţei apeieste în raport direct cu
variaţiile de nivel ale acesteia. Pentru nivelurile foarte scăzute, profilul
longitudinal al apei are aspectul unor trepte care coboară spre gura de vărsare, iar
odată cu creşterea debitului, apa trece peste praguri, cu viteze mici, acoperind
întreaga albie, pantele albiei se nivelează.
Panta unui râu poate fi studiată sub două aspecte: panta albiei şi panta
oglinzii apei. Panta râului, I, reprezintă raportul dintre diferenţa altitudinilor
izvorului, Z1, şi a secţiunii de vărsare, Z2, şi lungimea râului, L (fig. 7.1.b):
I = Z1−Z2 . (7-11)
L
Cu cât diferenţa de nivel dintre cele două extreme ale râului este mai mare, cu
atât panta este mai accentuată. Valoarea pantei se exprimă în grade, metru pe suta
de metri sau metru pe kilometru, [%] sau [‰].
Pantele râurilor din ţara noastră variază, la munte, între 20 şi 300 m/km,
scăzând la câmpie până la 0,3  0,1 m/km.
Altitudinile sau cotele se citesc pe hărţi sau se obţin prin nivelment. În ţara
noastră, nivelul de referinţă este nivelul Mării Negre, considerat cota „0”, iar cotele
faţă de acest nivel se exprimă în metri deasupra mării [mdM] şi se numesc cote
absolute. Se pot utiliza şi cote relative, exprimate ca distanţa pe verticală faţă de
un reper local considerat „0” şi a cărui cotă faţă de Marea Neagră, „0” absolut, este
cunoscută.
În anumite zone se mai utilizează exprimarea cotelor faţă de nivelul Mării
Baltice, [mdMB], sau faţă de nivelul Mării Adriatice, [mdMA]. Simplificat se poate
considera că Marea Neagră este mai sus cu 16...20 cm decât Marea Baltică şi cu
40...44 cm mai sus decât Marea Adriatică.
Bazinul hidrografic sau bazinul de recepţie al unui curs de apă este
suprafaţa de pe care acesta îşi adună apele. Linia care delimitează bazinul
hidrografic se numeşte cumpăna apeloriar totalitatea ”nervurilor” care străbat
suprafaţa bazinului alcătuiesc reţeaua hidrografică. În fig.7.3 sunt prezentate
schematic elementele unui bazin hidrografic.
Învelişul vegetal al bazinului hidrografic, atât cel natural cât şi cel realizat
de om (plantaţii, culturi agricole), are o influenţă foarte mare în formarea scurgerii.
Este apreciat cantitativ prin coeficientul de acoperire a suprafeţei cu diverse
învelişuri vegetale.
Structura geologică a bazinului hidrografic în zona superficială a solului
(1-1,50 m adâncime), în care are loc scurgerea de subsuprafaţă (hipodermică) spre
albiile reţelei hidrografice, are de asemenea o influenţă determinantă în cadrul
proceselor hidrologice din bazin.
a) b)
Figura7.3: a) Elemente ale unui bazin hidrografic;

b) bazinul hidrografic al râului Argeş aferent lacului Vidraru.
Precipitaţiile atmosferice reprezintă sursa scurgerii hidrologice. Cantitatea

de precipitaţii este măsurată punctual, la staţiile meteorologice, amplasate pe
teritoriu. Cantitatea de apă din ploi este determinată cu ajutorul unor aparate
standardizate, numite pluviometre, măsurarea făcându-se discontinuu, de două ori
pe zi (la orele 07.00 şi 19.00). Valoarea precipitaţiei se exprimă în înălţime de strat
uniform de apă, în milimetri [mm] sau, echivalent, în litri pe metru pătrat [l/m 2]. Se
poate obţine şi o înregistrare continuă a ploii cu ajutorul unor aparate
înregistratoare numite pluviografe.
Pentru precipitaţiile sub formă de zăpadă este important să se determine
echivalentul lor în apă, atât pe perioada ninsorii (cu aparate denumite nivometre)
cât şi pentru stratul de zăpadă acumulat la un anumit moment.
Măsurătorile de precipitaţii sunt prelucrate şi prezentate sub formă de valori
caracteristice:
precipitaţii lunare şi anuale, reprezentând cantitatea totală de apă provenită din
ploi şi ninsori pe perioada unei luni, respectiv a unui an, în punctul de
măsurare;
precipitaţii maxime anuale în 24 h, reprezentând cantitatea maximă de
precipitaţii căzute într-o zi, în decursul unui an.
Ploile torenţiale (aversele) sunt ploi foarte puternice, cu o durată mai mică de
o zi. Acestea constituie un element de bază în studierea viiturilor (apelor mari) pe
râuri şi se caracterizează prin variaţia în timp a cantităţii cumulate de ploaie, h=h(t)
şi prin intensitatea ploii definită pe un interval de timp t prin relaţia:
i = h , în [mm/min], (7-12)
t
în care h este înălțimeaapei căzută din precipitații în intervalul de timp

t.Reprezentarea grafică în timp a intensităţii ploii se numeşte hietograma ploii.
Prin reţea hidrografică se înţelege totalitatea apei dintr-un bazin hidrografic:
cursuri permanente, temporare, lacuri naturale şi antropice, mlaştini etc.
Structura reţelei hidrografice este descrisă de câţiva factori mai importanţi:
panta terenului, rezistenţa rocilor la eroziune, controlul structurii, diastrofismul
recent (totalitatea deformărilor şi dislocărilor pe care le suferă straturile din scoarţa
terestră sub acţiunea mişcărilor tectonice), istoria geomorfologică a reţelei etc.
Nivelul de bază (baza de eroziune) reprezintă locul de confluenţă sau de
vărsare a unui râu într-un alt râu, mare sau ocean. Nivelurile de bază pot fi:
generale (date de oceane);
legate de mările continentale (Marea Neagră, Marea Caspică);
locale (date de confluenţa a două râuri).
Pentru stabilirea râului principal şi respectiv a afluenţilor lui trebuie
considerat un complex de criterii: lungimea, debitul, lăţimea, adâncimea, direcţia.
Afluenţii direcţi ai râului principal se numesc afluenţi de ordinul I, afluenţii direcţi
în afluenţii de ordinul I se numesc afluenţi de ordinul II pentru cursul de apă
principal ş.a.m.d. Un exemplu de reţea hidrografică, cu clasificarea afluenţilor este
prezentată în figurile 7.3.a şi7.4.
Figura7.4. Reţeaua hidrografică a râului Milcovul Mic.
Principalele elemente caracteristice ale unei reţele hidrografice sunt:

lungimea râurilor din reţea; măsurarea lungimii se face pe teren sau pe hartă,
de la vărsare (kilometrul 0) către izvor;la măsurarea pe hartă trebuie să se
ţină seama şi de curburile râului, prin amplificarea lungimii măsurate
pe hartă cu un coeficient de sinuozitate, KS, ale cărui valori variază între 1

şi 1,25;
densitateareţeleihidrografice ,datăderelaţia:
D  Lt , (7-13)
rh S
rh
în care: Lt este lungimea totală a tuturor râurilor din reţea; iar Srh – aria
teritoriului pe care se desfăşoară reţeaua (bazinul hidrografic al râului respectiv).
Lungimea totală a cursurilor de apă din ţara noastră este de circa 118.000
km.Având în vedere că suprafaţa României este 237.500 km 2, rezultă o densitate
medie a reţelei hidrografice de 0,5 km/km 2. Aceasta are valori maxime în zona de
munte, cu altitudini de 1200 – 1400 mdM: 1,2 km/km 2; valorile cele mai mici fiind
în Câmpia Română, unde sunt zone cu valori sub 0,3 km/km 2.
În cadrul reţelei hidrografice sunt cuprinse, pe lângă apele curgătoare cu
caracter permanent şi văile seci ale torenţilor, ravenele (văi strâmte cu versanţi
abrupţi, formate prin eroziune de şuvoaie) şi ogaşele (terenuri cu eroziune în
adâncime), diferite canale etc.
Regimul scurgerii hidrologice este influenţat, direct sau indirect, şi de o serie
de alţi factori climatici:presiunea atmosferică, temperatura,umiditatea, vântul.
Presiunea se defineşte ca forţa F ce apasă normal pe unitatea de suprafaţă:
F
p  S , [N/m2], (1 N/m2 = 1 Pa; Pascal)], (7-14)
unde F este forţa uniform distribuită pe suprafaţa de arie S.
Presiunea atmosferică este forţa cu care aerul apasă pe unitatea de suprafaţă
a Pământului. Ca unitate de măsură pentru presiunea atmosferică se utilizează în
practică milimetrul coloană de mercur (mmHg), care este prin definiție presiunea
exercitată de o coloană de mercur cu înălţimea de 1 mm, adică 133,28 N/m 2.În
domeniul ştiinţific se preferă milibarul(mb),care reprezintă un hectopascal, adică:1
mb = 100 Pa = 1 hPa.
Presiunea standard la nivelul mării este: 760 mm Hg = 101.325 N/m 2 = 1013
hPa = 1013 mb.Valorile obişnuite de presiune la nivelul mării variază de la 960 mb,
în condiţii de furtună, până la 1050 mb, când presiunea este foarte ridicată.
Presiunea atmosferică variază cu altitudinea. Cu cât altitudinea este mai mare
cu atât presiunea va fi mai mică. O bună aproximaţie, valabilă până la circa3000
mdM, este următoarea: la fiecare 100 m creştere de altitudine presiunea scade cu 10
mb.
Presiunea atmosferică se măsoară cu aparate numite barometre, respectiv se
poate înregistra continuu cu ajutorul barografelor, exprimându-se în înălţime
coloană de mercur (mmHg) sau în milibari.
Pe baza măsurătorilor de la staţiile meteorologice se trasează la scară
continentală liniile de egală presiune (izobare). Formaţiile barice cele mai
importante sunt cele concentrice cu presiuni descrescătoare spre centru, denumite
cicloane, respectiv cu presiuni crescătoare spre centru, denumite anticicloane. În
mod obişnuit, aerul din regiunile cu anticicloane se deplasează către regiunile cu
cicloane, cu viteze proporţionale cu gradientul de presiune dintre aceste regiuni. De

obicei, vremea este frumoasă în regiunile cu presiune ridicată, având tendinţă la
averse în zone cu cicloane.
Temperatura aerului interesează, din perspectiva analizelor hidrologice, prin
valorile din imediata vecinătate a solului şi a maselor de apă. Acestea absorbind
radiaţia solară, transmit prin radiaţie o parte din căldură aerului atmosferic cu care
sunt în contact. Fenomenul de schimb energetic dintre sol şi aerul atmosferic este
deosebit de complex, determinând variaţia în timp şi spaţiu a temperaturii aerului şi
solului.
Măsurarea corectă a temperaturii aerului (cu termometre, termografe,
termometre de minim şi maxim) se face la umbră, în adăpost amplasat la o înălţime
de 2 m deasupra solului, în care se asigură o circulaţie naturală a aerului.
Temperatura solului se măsoară cu termometre speciale îngropate în sol la diferite
adâncimi, până la 1 m.Datele obţinute din măsurători se prelucrează şi se determină
valori medii zilnice, lunare, anuale şi multianuale.
Umiditatea aerului este unul dintre cele mai variabile elemente meteorologice
şi reprezintă o măsură a conţinutului în vapori de apă a atmosferei. Concentraţiile
de vapori de apă în atmosferă variază cu temperatura şi presiunea. Aceştia provin în
majoritate din evaporarea mărilor şi oceanelor şi, în mai mică parte, din evaporarea
gheţarilor.
Variaţiile anuale ale umidităţii aerului sunt strâns legate de variaţiile
temperaturii, respectiv minimă iarna şi maximă vara.
Vaporii de apă condensează pe particulele suspendate în atmosferă, deoarece
acestea, prin radiaţie, se răcesc mai repede decât aerul. Ele devin nuclee de
condensare chiar când temperatura aerului nu atinge punctul de rouă.
În cazul existenţei unui număr mare de nuclee de condensare, se produce ceaţă
chiar dacă nu este atins nivelul de umiditate de 100% (ceaţa putând apărea şi la o
umiditate de 70%). Ocupând straturile inferioare ale atmosferei, ceaţa determină
creşterea concentraţiei poluanţilor, devenind un factor activ în dinamica reacţiilor
chimice din atmosferă. Din punctul de vedere al chimiei apelor este util de
cunoscut derularea reacţiilor chimice şi formarea compuşilor chimici existenţi în
ploaie, ceaţă, zăpadă precum şi a aerosolilor.
Picăturile de ceaţă (cu diametrul de 10 – 50 µm) se formează într-o atmosferă
saturată în apă (umiditate relativă 100%) prin condensarea pe aerosoli.
Concentraţia în apă lichidă în ceaţă este de ordinul 4...10 l apă / m 3 aer, în timp ce
concentraţiile de ioni şi de acizi în ceaţă sunt de 10...50 de ori mai mari decât cele
din ploi. Norii deplasează volume importante de aer şi transportă gazele şi aerosolii
pe distanţe mari, iar picăturile de ceaţă sunt colectori importanţi de substanţe
poluante de origine locală şi din apropierea solului.
În general, proporţia crescută de vapori de apă în atmosferă constituie un
factor agravant al poluării. Precipitaţiile favorizează însă dizolvarea şi spălarea
impurităţilor din atmosferă şi aducerea acestora pe sol. Ploaia realizează „spălarea”
atmosferei în special de impurităţi gazoase, iar zăpada de impurităţi solide.
Principalii indicatori ai umidităţii aerului sunt:

umiditatea absolută (Ua) reprezintă masa de vapori conţinută de volumul unitar
de aer (g/m3), la temperatura locală;
umiditatea de saturaţie (US) este valoarea maximă a umidităţii aerului la o
anumită temperatură;
umiditatearelativăUrestedefinităprinraportareaumidităţii
absolutelaumiditateadesaturaţie:
U
U r  a ⋅100 [%]. (7-15)
U
s
Umiditatea poate fi exprimată şi în unităţi de presiune (mmHg, mb), întrucât
vaporii de apă acţionează ca un gaz într-un amestec de gaze, determinând o
presiune parțială a vaporilor de apă în aer. Relaţia de legătură între cele două
moduri de exprimare a umidităţii este: 1 mb ~ 1,3 g/m 3.
Umiditatea aerului se măsoară cu un aparat numit „psihrometru”, iar cea
relativă cu „higrometrul”.
Vântul reprezintă deplasarea orizontală a maselor de aer, generată şi
influenţată de următorii factori:
potenţialul baric, care determină viteza şi direcţia iniţială;
forţa Coriolis, determinată de rotaţia globului pământesc;
componenta orizontală a forţei centrifuge din mişcarea masei de aer pe
traiectorii curbe;
frecarea maselor de aer cu relieful şi învelişul solului;
diferenţa de temperatură a zonelor de deasupra mărilor şi uscatului (brizele
marine).
Viteza şi direcţia vântului (dinspre care bate vântul) se determină cu girueta
sau cu anemometrul, dotate cu un ampenaj special şi montate la înălţimea
standard de 10 m, sau la sol pentru studiul evaporaţiei. Pentru aplicațiile eoliene
viteza aerului se măsoară de obicei la înălțimea de 50 m.
Variaţia pe verticală a vitezei vântului este descrisă de o formulă empirică, de tip
parabolic:
 1 7
 H 
vv
0  , (7-16)
H0 
unde H0 este înălţimea la care s-a măsurat viteza v0.
După viteză, vânturile se pot clasifica în 12 clase, conform scării Beaufort, de
la vânturi calme (viteza< 0,5 m/s), la vânturi tari (viteza= 12,5 ... 15,2 m/s) şi
uragan (viteza> 25,2 m/s).
Prelucrarea înregistrărilor privind viteza şi direcţia vântului se poate face
grafic prin roza vântului (fig. 7.4).
Figura7.5: Exemplu de roză a vântului.
În ţara noastră, vânturile cele mai importante sunt: crivăţul care suflă iarna din
direcţia nord şi nord-est în Moldova, Dobrogea şi Câmpia Dunării; „Austrul” suflă
din direcţia vest în Câmpia Dunării; „Coşova” suflă din direcţia sud în Banat;
„vântul negru” în Dobrogea, tot din sud, acestea două sunt vânturi calde şi uscate.
„Brizele” care suflă pe litoral sunt vânturi locale.
7.2.2. Debitele cursurilor de apă

Debitul unui râu (Q) reprezintă volumul de apă care se scurge printr-o
secţiune transversală în unitatea de timp și se exprimă în metri cubi pe secundă
[m3/s] sau litri pe secundă [l/s].
Debitul mediu specificde scurgere pe suprafaţa unui bazin hidrografic (debitul
pe unitate de suprafaţă) (q) este raportul dintre debit (Q) şi suprafaţa bazinului
hidrografic (S) şi se exprimă în metri cubi pe secundă şi kilometru pătrat,
[m3/s/km2] sau litri pe secundă şi kilometru pătrat, [l/s/km 2]:
q=Q . (7-17)
S
Debitul unui râu depinde de: suprafaţa bazinului hidrografic; precipitaţiile
căzute într-un interval de timp (oră, zi, lună, an) şi se determină într-o anumită
secţiune transversală, la un moment dat, prin metoda directă, prin măsurători pe
teren sau prin metoda indirectă cu ajutorul relaţiei de calcul:
Q=σS h , (7-18)
t
în care: σ este coeficientul de scurgere;S– suprafaţa bazinului de recepţie
corespunzător secţiunii pentru care se estimează debitul, [km 2]; h – înălţimea
medie a precipitaţiilor, [mm]; t– intervalul de timp pentru care s-a înregistrat
precipitaţia, [s].
Coeficientul de scurgere, σ indică fracţiunea din apa căzută sub formă de

precipitaţii care se scurge efectiv pe râu, restul, 1– σ se evaporă sau se infiltrează în
sol. Acesta depinde de mulţi factori, cum ar fi: precipitaţii, temperatură, vânt,
umiditate, coeficient de împădurire, coeficient de permeabilitate a solului, panta
medie a talvegului scurgerii, altitudinea medie a bazinului.
Prin raportarea debitului scurs (Q) [m3/s; m3/zi; m3/an] într-un interval de timp dat
(T) [s; zile;ani] la suprafaţa bazinului (S) în [m2], se obţine înălţimea stratului
de apă scurs ( h [mm] ) de pe un areal (referitor la arie, la suprafaţă) dat:
h  QT
[mm]S ⋅1000 . (7-19)
Cele mai importante valori ale debitului unui curs de apă sunt:
Debitul maxim maximorum (Qmax.max) reprezintă cea mai mare valoare a
debitului înregistrată până în prezent. Poate avea şi caracter catastrofal (Qcat).
Debitul extraordinar (Qmax.ex) reprezintă cea mai mare valoare a debitului
înregistrată într-o perioadă de 30 ani consecutivi.
Debitul maxim anual (Qmax.an) reprezintă cea mai mare valoare a debitului
înregistrată într-o zi a unui an.
Debitul mediu multianualsau debitul modul (Qm) reprezintă media
aritmetică a debitelor medii anuale pe un şir îndelungat de ani (30…40 ani).
Debitul mediu (Qmed.anual; Qmed.lunar; Qmed.decadă; Qmed.varăetc.) reprezintă valoarea
medie a debitului pentru o anumită perioadă de timp (an, lună, decadă, anotimp).
Debitul de etiaj (Qetj) este considerat ca fiind debitul minim într-o perioadă de
355 zile dintr-un an, astfel că numai 10 zile din an debitul râului este mai mic decât
această valoare. Debitele specifice mai mici ca 1 l/s/km 2 sunt considerate debite de
etiaj.
Debitul minim minimorum (Qmin.min) este debitul cu cea mai mică valoare
măsurat până în prezent.
Constanta debitului unui râu (coeficientul de torenţialitate) reprezintă
raportul dintre debitul maxim şi cel minim înregistrat (de exemplu: 1/933 pentru
Bârlad, 1/130 pentru Someşul Mic, 1/16 pentru Dunăre etc.).
Pentru a se asigura un echilibru între perioadele cu excedent de umiditate şi
cele cu deficit, este necesar să se realizeze o regularizare a debitelor, adică o
redistribuire în timp a acestora. Cea mai rapidă şi eficientă măsură o reprezintă
construcţia de lacuri de acumulare (lacurile de pe râul Olt, lacul Vidraru pe râul
Argeş, lacul Strâmtori pe râul Firiza, lacurile Tarniţa şi Fântânele pe râul Someş,
lacul Izvorul Muntelui pe râul Bistriţa, lacul Vidra pe râul Lotru).
Debitul solid (aluvionar) reprezintă cantitatea (masa) de aluviuni, transportată
de apele unui râu prin secţiunea transversală, într-o unitate de timp; se exprimă în
grame sau kilograme pe secundă, [g/s] sau [kg/s].
Aluviunile sunt materiale de natură anorganică şi organică, cu greutate
specifică mai mare decât a apei şi care sunt transportate de apele curgătoare.
Transportul aluviunilor prin albia râurilor se face prin: rostogolire, târâre,
suspensie şi soluţie. Rostogolirea se produce pe râurile de munte sau torenţi.
Transportul prin târâre este specific cursurilor mijlocii, mai cu seamă la aluviunile
care au o greutate specifică egală sau mai mică decât a apei. În momentul în care
mişcarea turbulentă se intensifică, aluviunile fine sunt transportate în suspensie.
Transportul în soluţie îl realizează apele încărcate cu clorură de sodiu sau alte
săruri.
Aluviunile în suspensie au cea mai mare frecvenţă în transportul exercitat de
râuri şi pot reprezenta 90 – 98% din totalul aluvionar. Excepţie fac cursurile
superioare ale râurilor montane, unde ponderea cea mai mare o au aluviunile de
fund. În cadrul secţiunii de curgere a râului, repartiţia aluviunilor în suspensie
depinde de intensitatea mişcării turbulente, de mărimea, forma şi greutatea
particulelor.De obicei, cantitatea de aluviuni, în secţiunea vie a unui râu, creşte de
la suprafaţă spre adâncime şi de la maluri spre mijlocul albiei.
Pentru calculul debitului solid se folosesc datele obţinute pentru debitul lichid,
precum şi rezultatele probelor analizate în laborator. Turbiditatea se poate defini ca
opacitatea sau lipsa de transparenţă a apei provocată de particule foarte fine, care nu pot
fi individualizate cu ochiul liber, aflate în stare de suspensie în apă. Aceasta caracterizează
conţinutul în suspensii solide a apei şi se determină cu relaţia:
P
ρ = V , [g/m3], (7-20)
în care:ρ este turbiditatea unei probe de apă (într-un punct);P– greutatea
aluviunilor din punctul de colectare, în [g];V– volumul probei, în [m3].
Viiturilereprezintă creşterile bruşte şi de scurtă durată a debitelor şi implicit a
nivelurilor râurilor, în general deasupra valorilor obişnuite, ca urmare a curgerii
superficiale rezultate din ploi, din topirea zăpezilor sau ca urmare a unor accidente
(ruperea unor baraje naturale sau antropice, supraalimentarea etc.). Cea mai
importantă caracteristică a unei viituri este înălţimea apei în albie(care se poate
atinge valori foarte mari pentru unele fluvii): Parana 40 m la Guaira, Garonne 12 m
la Agen, Târnava Mare 4 m la Mediaş, Dunărea 5 m la Pătlăgeanca etc.
Curbele caracteristice ale debitelor unui curs de apă sunt:

cheia limnimetrică;
curba de regim (hidrograful);
curba de durată (clasată);
curba de frecvenţă;
curba integrală a debitelor;
curba integrală a diferenţelor de debit.
≈
Cheia limnimetrică sau cheia debitelor printr-o secţiune a unui râu reprezintă
legătura dintre adâncimea apei în secţiune şi debitul care o străbate. Aceasta este
exprimată de relaţia lui Chézy:
R
QAC i , în [m3/s], (7-21)
în care: A este aria secţiunii vii (curgerii); C– coeficientul lui Chézy;R– raza
hidraulică; i– panta hidraulică (panta suprafeţei libere; în mişcarea uniformă este
egală cu panta talvegului).
Raza hidraulică se calculează cu relaţia:

RA , (7-22)
P
în care P este perimetrul udat. Pentru calculul luiCse poate utiliza relaţia lui
Pavlovski:
y
C 1R , (7-23)
n
în care n este coeficientul de rugozitate, iar y este un coeficient care se poate
considera conform lui Manning ca fiind:
y1 . (7-24)
6
Pentru exemplificare, în tabelul 7.4 sunt prezentate debitele râului Tazlău
înregistrate la staţia hidrometrică Telegiu, iar în figura 7.6. este reprezentată cheia
limnimetrică.
Tabelul 7.4
Debitele râului Tazlău, Q în [l/s], pentru diferite adâncimi, H în
[mm], înregistrate la staţia hidrometrică Telegiu
H 210 220 230 240 250 260 270 280 290 300 310 320
Q 7,7 12,7 18,2 24,4 31,3 39,1 47,8 57,6 71 87,5 105 125
H 330 340 350 360 370 380 390 400 410 420 430 440
Q 146 171 197 224 252 281 311 343 378 415 458 499
H 450 460 470 480 490 500 510 520 530 540 550 560
Q 544 590 636 682 728 774 820 866 912 958 1004 1050
H 570 580 590 600 610 620 630 640 650 660 670
Q 1096 1142 1188 1234 1280 1326 1372 1418 1464 1510 1556
h [mm]
700
600
500
400
300
200
100
Q [l/s]
0
0 100 200 300 400 500 600 700 800 900 1000 1100 1200 1300 1400 1500 1600
Figura7.6: Cheie limnimetrică pe râul Tazlău, staţia hidrometrică Telegiu.
Curba de regim sau hidrograful reprezintă variaţia în timp a debitului. Pentru a

reprezenta curba de regim, este important de stabilit perioada şi pasul de timp pentru
care se construieşte. Pentru a construi o curbă de regim, este necesar să se calculeze
debitele medii pe intervale de timp. Debitul mediu pe un interval de timp
se obţine cu relaţia:
1 T W
Qt  dt  T
QT   , (7-25)
T 0 T
unde WT reprezintă volumul scurs prin secţiunea de referinţă în perioada T.
Dacă se mediază un şir de debite pe intervale de timp t, se obţine un şir de
debite medii, Q t . În funcţie de pasul de timp t pentru care se determină valorile
medii, rezultatul medierii poate fi:
Q t = Q z , Q l , Q an ; pentru t = 1 zi, 1 lună, 1 an.
Altfel spus, rezultatul poate fi: debit mediu zilnic, prin medierea debitelor
instantanee; debit mediu lunar, prin medierea debitelor medii zilnice sau
instantanee pe perioada unei luni; debit mediu anual, prin medierea debitelor medii
lunare, zilnice sau instantanee pe perioada unui an. Prin medierea debitelor
instantanee, medii zilnice, medii lunare sau medii anuale pe perioada mai multor
ani se obţine debitul mediu multianual.
Întotdeauna, debitul maxim al şirului de debite medii rezultate este mai mic
decât debitul maxim al şirului de debite înregistrate, iar debitul minim al şirului de
debite medii rezultate este mai mare decât debitul minim al şirului de debite
înregistrate:
Q max  Q ,Q min  Q . (7-26)
t max t min
Dacă se mediază pe toată perioada T şirul iniţial de debite şi se mediază şi

şirul de debite medii pe intervale t, se observă că cele două valori ale mediilor sunt
egale:
n
(Q ) 1  Q Q . (7-27)
t T n t, j T
j =1
În tabelul 7.5 se prezintă, pentru exemplificare, debitele afluente medii zilnice
pe râul Brădişor, pe parcursul unui an, în metri cubi pe secundă, iar pe figura 7.6 se
reprezintă curba de regim asociată valorilor din tabel.
Tabelul 7.5
Debitele afluente medii zilnice pe râul Brădişor,
pe parcursul unui an, în [m3/s]
Lună VII
I II III IV V VI VII IX X XI XII
Zi I
1 14,9 31,0 3,7 5,6 12,8 17,3 10,6 30,8 32,1 7,0 45,2 12,3
2 12,2 23,9 8,5 1,6 26,0 15,2 8,5 39,0 41,7 12,2 45,0 13,5
3 42,1 20,2 16,4 2,3 24,1 23,7 14,4 40,8 8,2 27,2 49,9 26,1
4 47,9 8,7 14,4 10,0 17,0 15,7 12,7 40,0 20,0 22,2 33,9 19,2
5 51,0 14,3 4,0 8,1 9,3 13,8 2,1 32,5 15,4 19,6 36,1 35,6
6 43,7 24,4 6,8 9,4 7,6 10,1 11,8 24,4 16,8 11,2 38,1 43,9
7 25,9 11,8 6,5 6,5 12,2 21,1 19,3 22,5 13,4 14,6 53,0 54,3
8 18,0 17,9 11,0 9,6 14,0 17,7 4,2 39,9 13,8 8,2 53,1 41,5
9 26,3 15,7 7,0 7,9 12,0 18,0 9,2 43,5 12,9 25,1 48,1 40,8
10 47,8 14,8 7,7 36,3 11,4 11,7 13,3 36,5 5,8 21,5 59,3 31,4
11 46,8 11,2 7,4 23,1 15,0 13,6 11,2 41,6 7,5 17,9 56,0 51,9
12 51,2 6,6 11,1 26,5 15,5 15,5 3,6 2,1 11,5 25,9 37,6 41,0
13 48,5 4,9 19,5 31,5 10,4 12,0 20,5 8,5 13,1 38,4 32,9 55,7
14 21,1 14,7 21,9 34,9 30,8 20,8 10,8 15,7 14,9 33,5 35,7 56,9
15 20,7 20,3 20,5 20,5 20,2 16,3 7,6 21,1 22,1 24,2 28,7 63,2
16 31,2 14,9 18,9 9,9 13,4 29,6 2,5 25,9 7,3 45,1 16,6 43,9
17 54,6 9,9 16,9 33,1 9,0 11,2 9,8 31,4 12,5 30,8 9,7 23,5
18 46,8 12,5 2,3 23,8 11,5 15,7 10,8 25,8 23,0 48,5 9,5 40,1
19 56,1 3,0 8,6 25,2 11,7 23,5 12,4 28,4 22,4 42,6 3,5 53,4
20 49,6 7,5 10,9 27,7 9,4 18,9 13,6 21,5 17,1 40,7 18,9 45,9
21 49,2 6,8 15,6 5,2 8,5 12,8 20,2 38,5 11,5 38,5 4,9 46,1
22 27,3 14,5 34,1 12,9 21,5 15,2 19,1 47,9 12,9 31,1 18,0 45,9
23 44,2 9,8 26,1 5,9 58,2 14,2 15,4 35,9 6,5 40,0 24,9 39,3
24 44,6 5,5 21,9 5,6 56,8 12,2 11,8 40,4 4,2 46,9 36,8 23,2
25 42,9 2,4 15,4 10,1 47,0 12,6 23,3 34,0 11,9 43,1 33,6 2,2
26 42,3 4,0 7,9 26,0 37,3 19,0 35,9 33,5 17,1 49,1 2,6 11,7
27 41,8 14,6 18,7 32,3 33,6 8,8 29,5 7,1 15,1 52,8 22,2 48,2
28 20,2 2,2 8,1 28,7 16,7 13,4 27,1 16,5 13,2 43,7 30,8 39,1
29 3,1 - 25,9 17,0 22,5 12,3 10,2 36,5 16,1 21,2 27,1 22,8
30 3,9 - 10,2 11,0 16,4 19,4 10,5 36,0 21,7 32,6 34,1 28,0
31 24,7 - 7,9 - 24,3 - 41,5 40,2 - 52,9 - 26,0
Medii 35,5 12,4 13,4 16,9 20,5 16,0 14,6 30,3 15,4 31,2 31,5 36,3
Pe ultima linie din tabelul 7.5 sunt debitele medii lunare, calculate ca medii
aritmetice ale debitelor medii zilnice din fiecare lună. Pe figura7.6,se reprezintă
curba de regim debitelor medii zilnice şi curba de regim a debitelor medii lunare
pentru 1 an. Se observă efectul medierii şi anume imposibilitatea de a ţine cont de
variaţiile zilnice ale debitului.
În calculele hidroenergetice (putere, energie) se utilizează, în general debite
medii lunare în secţiuni de interes, debite care sunt corectate cu coeficienţi care le
aduc mai aproape pe debitele medii zilnice, pentru a nu se pierde „moaţele” zilnice
ale debitelor.
Q [mc/s]
70
60
50
40
30
20
10
0
ian feb mar apr mai iun iul aug sep oct nov dec
t [zile/luni]
Figura7.6: Curba de regim a debitelor medii zilnice (linie) şi a debitelor medii

lunare (coloane), pe râul Brădişor, pe o perioadă de 1 an.
Tot pentru exemplificare, în tabelul 7.6 se prezintă debitele afluente medii

lunare pe râul Brădişor, pentru 49 ani, în metri cubi pe secundă, iar pe figura 7.7 se
reprezintă curba de regim a debitelor medii lunare. În coloana din dreapta a

tabelului se trec debitele medii anuale, ultima linie conţine debitele medii lunare
multianuale, calculate ca medii aritmetice a debitelor medii lunare înregistrate pe
numărul de ani ai perioadei de studiu, pentru fiecare lună în parte. În celula din
dreapta jos a tabelului se trece debitul mediu multianual a cărui valoare este
foarte importantă pentru calcule hidroenergetice reprezentând o caracteristică a
cursului de apă.
Tabelul 7.6
Debite afluente medii lunare pe râul Brădişor, pentru 49 ani, în [m3/s]
Luna
I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII Media
An
1 8,6 7,7 7,1 36,7 48,0 47,3 49,6 16,3 33,7 16,8 10,8 10,0 22,8
2 8,4 7,5 6,6 8,8 43,2 171, 8,2 6,9 5,5 5,3 4,6 6,0 25,3
3 4,4 4,1 3,8 7,9 23,4 19,4 12,2 5,4 6,2 4,5 4,5 5,5 8,6
4 5,0 11,8 9,7 39,7 50,0 25,0 15,0 10,1 8,9 48,7 24,1 9,3 15,8
5 8,5 8,9 7,9 17,7 81,0 14,2 6,2 6,0 8,5 9,6 13,0 16,5 20,1
6 16,4 11,2 13,1 25,0 27,8 13,0 4,9 3,3 4,3 3,1 17,3 33,6 13,2
7 16,3 26,9 29,1 14,4 9,5 13,0 10,9 7,4 8,0 5,2 11,1 48,9 15,8
8 36,5 15,3 8,7 34,4 51,4 79,4 21,9 9,2 5,8 5,1 10,4 14,1 27,3
9 13,5 11,5 5,0 7,5 19,5 41,3 28,5 12,9 8,8 5,0 22,0 14,2 14,9
10 10,0 8,7 7,9 34,9 21,2 6,5 4,2 3,8 3,3 5,0 29,4 26,2 11,8
11 10,6 7,4 13,4 30,5 42,7 20,1 16,7 15,7 5,3 6,4 4,7 15,3 18,6
12 4,8 7,0 8,4 37,9 27,7 15,9 8,4 5,4 4,5 9,8 12,0 17,4 12,2
13 15,8 9,7 11,2 39,4 49,4 61,1 16,0 9,8 7,9 5,2 2,6 3,4 21,6
14 3,8 3,9 7,5 11,5 51,4 37,0 11,6 8,4 5,3 7,9 9,9 12,3 12,6
15 9,9 9,9 20,1 24,2 71,9 22,0 23,0 14,0 12,5 0,0 0,1 0,0 19,8
16 8,2 9,8 6,7 29,2 59,5 31,4 17,0 9,6 6,1 5,2 5,3 7,0 14,8
17 5,5 10,1 18,9 46,4 27,5 22,9 18,2 11,5 7,8 5,8 15,4 15,4 15,5
18 9,3 8,2 7,7 18,0 59,7 19,2 16,6 7,2 4,5 3,7 6,9 8,2 15,6
19 5,0 4,4 6,6 12,8 25,9 21,7 15,5 17,9 9,3 5,8 8,0 7,5 11,5
20 6,2 8,4 10,7 20,5 45,7 33,2 26,4 16,4 6,7 5,8 15,6 39,4 16,3
21 10,3 2,0 5,8 15,2 34,1 44,4 14,1 9,0 4,9 6,6 23,6 8,6 16,7
22 6,6 6,2 17,6 40,7 50,8 23,0 12,3 8,4 5,9 4,6 10,2 6,8 17,5
23 5,6 6,7 7,7 24,7 41,8 21,1 10,4 8,1 7,6 5,7 4,6 4,3 12,9
24 3,3 3,4 4,9 12,0 17,4 10,7 10,3 10,2 5,8 33,2 18,0 16,9 7,7
25 10,4 7,7 12,4 16,9 78,7 35,6 9,5 5,6 5,2 4,8 3,6 4,7 20,8
26 3,1 10,3 5,8 24,3 31,8 17,5 19,3 17,2 10,7 5,8 18,3 8,7 12,8
27 6,3 4,9 8,1 27,5 62,1 39,2 20,5 8,6 8,1 5,7 5,7 5,7 18,2
28 6,5 6,5 7,8 31,8 31,1 11,3 8,9 19,7 17,4 9,4 14,3 9,3 13,2
29 6,9 10,8 11,8 25,7 53,9 41,9 43,7 13,3 9,8 5,7 7,8 20,5 20,9
30 13,7 8,9 15,5 56,9 69,1 48,8 31,8 11,7 5,8 5,4 5,2 4,0 24,7
31 11,5 6,5 9,8 33,4 42,5 21,4 9,0 7,1 11,0 6,8 5,0 4,8 13,9
32 4,2 6,2 6,7 37,5 24,2 16,7 14,8 17,1 26,2 70,2 14,4 5,5 14,2
33 7,9 4,2 4,7 15,4 43,0 26,8 6,7 3,0 5,1 2,7 1,6 1,6 17,3
34 1,6 2,7 2,6 6,1 30,7 48,0 20,4 9,0 5,6 40,7 22,5 13,6 11,1
35 8,6 0,5 6,4 21,0 45,0 43,1 48,8 11,8 12,0 5,6 3,2 1,2 22,8
36 2,8 6,8 7,1 29,0 40,6 21,4 13,5 16,8 13,7 13,6 30,4 11,3 13,5
37 7,4 9,8 16,6 35,8 43,2 15,8 15,9 9,5 7,7 10,7 9,6 7,7 18,1
38 4,9 6,3 10,4 13,2 45,5 22,7 16,6 5,3 12,2 10,4 4,4 4,6 13,8
39 5,2 4,3 5,3 18,8 71,7 43,9 22,6 23,5 12,5 8,2 8,8 7,4 18,9
40 4,8 3,7 4,1 8,3 49,3 43,2 24,6 14,9 10,6 19,0 14,1 10,4 15,7
41 7,2 4,4 11,2 22,7 46,2 50,8 18,3 15,7 19,8 27,6 19,9 10,0 20,0
42 4,9 4,6 4,5 13,9 63,0 43,5 18,7 19,4 11,4 7,4 5,8 5,1 20,1
43 7,6 7,0 16,0 50,1 29,2 29,0 29,6 13,3 13,8 8,4 4,8 6,7 17,8
44 4,9 4,9 6,4 21,4 90,5 33,8 13,1 10,2 14,5 10,9 10,6 6,8 18,3
45 5,3 4,5 9,4 43,5 75,2 32,6 18,8 13,3 9,5 6,1 6,5 8,9 20,0
46 5,2 5,2 12,8 59,3 42,5 30,6 20,2 26,3 8,1 5,7 5,0 3,5 19,3
47 3,8 4,2 5,7 24,6 87,1 35,7 15,7 8,4 5,2 5,8 7,0 18,4 17,0
48 5,5 5,9 10,0 27,6 82,0 43,2 19,9 10,0 15,2 9,3 8,5 6,9 20,9
49 5,2 5,9 14,1 40,3 33,3 31,7 15,1 12,4 13,6 20,9 23,6 13,3 16,4
Media 7,9 7,3 9,6 26,4 46,8 33,5 17,8 11,3 9,6 11,0 11,1 11,2 16,9
Q [m3/s ]
180
160
140
120
100
80
60
40
20
0
0 50 100 150 200 250 300 350 400 450 500 550 600
t [luni]
Figura7.7: Curba de regim a debitelor medii lunare, pe râul Brădişor, pe o perioadă

de 49 ani. Cu linie groasă este reprezentat debitul mediu multianual, 16,9 m 3/s.
În multe dintre cazurile practice nu interesează succesiunea cronologică a

valorilor debitului ci durata lor. Durata unei valori a debitului reprezintă fracţiunea
din orizontul de timp considerat, cât valoarea respectivă a fost realizată, depăşită,
deci debitul a fost disponibil.
Reprezentarea grafică a valorilor debitului în ordine descrescătoare păstrând în
abscisă timpul se numeşte curbă de durată sau curbă clasată a debitelor. Această
curbă arată că pe un anumit râu şi într-o anumită secţiune, o anumită valoare a

debitului, Q*, a fost depăşită o anumită durată, d*, într-o perioadă considerată T(un
an, 50 ani, 100 ani).
Durata d*, a unei valori a debitului, Q*, pentru un interval de timp T, se poate
determina de pe curba de regim ducând o paralelă la axa timpului în dreptul valorii
Q* şi însumând intervalele de timp delimitate pe această paralelă de curba de regim
când Q ≥ Q*.
Dacă se consideră durata d* în procente din perioada T, se obţine asigurarea
debitului, care arată cât la sută din perioada T o valoare a debitului a fost depăşită.
Reprezentarea grafică a curbei de durată cu abscisa în procente se mai numeşte
curbă de asigurare.
Asigurarea sau probabilitatea de depăşire p* a unei valori a debitului, Q*,
pentru un interval de timp foarte mare T, se calculează cu relaţia:
d*
*
p  T ⋅100 [%], (7-28)
iar curba de durată tinde la o curbă de probabilitate de depăşire.
De exemplu, o valoare a debitului are o asigurare de 10% pe o perioadă de 50
de ani, înseamnă că acel debit a fost depăşit 5 ani, cumulat pe perioadă de 50 ani.
Pentru exemplificare se realizează reprezentarea grafică din figura 7.8 a
valorilor debitelor medii lunare din ultima linie a tabelului 7.5 în ordine
descrescătoare, cu coloane. Pentru sugerarea formei curbei de durată, când numărul
valorilor de debite este foarte mare, se unesc cu linie continuă punctele de mijloc
ale fiecărei coloane. În figura 7.9 se reprezintă curba de regim şi curba de durată a
debitelor medii zilnice, râul Brădişor, pe o perioadă de 1 an, cu valorile din tabelul
7.5.
Q [mc/s]
40
35
30
25
Q*
20
15
10
d*
0
I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII
t [luni]
Figura7.8: Curba de durată a debitelor medii lunare,
pe râul Brădişor, pe o perioadă de 1 an.
3
Q [m /s]
70
60
50
40
30
20
10
0
0 30 60 90 120 150 180 210 240 270 300 330 360
t [zile]
Figura7.9: Curba de regim şi curba de durată a debitelor medii zilnice,
pe râul Brădişor, pe o perioadă de 1 an.
Tot pentru exemplificare, în figura 7.10 se reprezintă curba de regim şi curba

de durată a debitelor medii lunare, râul Brădişor, pe o perioadă de 49 ani, utilizând
valorile din tabelul7-6. Pentru reprezentare s-au utilizat două scări pentru abscise:
timpul în luni şi asigurarea în procente.
p [%]
0,2 6,3 12,4 18,5 24,7 30,8 36,9 43,0 49,1 55,3 61,4 67,5 73,6 79,8 85,9 92,0 98,1
180
Q [m 3/s]
160
140
120
100
80
60
40
20
0
1 37 73 109 145 181 217 253 289 325 361 397 433 469 505 541 577
t [luni]
Figura7.10: Curba de regim şi curba de durată a debitelor medii lunare,

pe râul Brădişor, pe o perioadă de 49 ani.
Trecând la valorile discretizate pentru timp, curba de durată se transformăîntr-

curbă în trepte. Diagrama în trepte este o aşezare descrescătoare a valorilor
debitelor din şirul Q1,Q2,...,Q n  - curbă clasată a debitelor.
Debitele cu asigurare mare sunt debitele mici şi foarte mici, specifice
perioadelor secetoase. Debitele cu asigurare mică sunt debitele mari şi foarte mari,
specifice perioadelor ploioase şi foarte ploioase.
Curba de frecvenţă. Frecvenţa este o mărime care arată de câte ori se produce un
fenomen într-o unitate de timp.Frecvenţa unui debit, dintr-un şir de debite dat, pe o
perioadă dată de timp, arată numărul de apariţii ale acelui debit din numărul total de
apariţii.Pentru a construi o curbă de frecvenţă este necesar să se dispună de un şir de
debite, de exemplu medii lunare pentru o perioadă de timp cât mai mare.
Curbade frecvenţă este reprezentarea grafică a frecvenţelor relative ale
debitelor. Se consideră că perioada caracteristică este formată dintr-un şir de N
valori de debite. Se împarte ecartul dintre debitul minim Qmin şi cel maxim
Qmax în m intervale egale, de lăţime Q , unde:
Q −Q
Q= max min . (7-29)
m
Se recomandă alegerea unui număr de intervale m, conform relaţiei:
m = 1 + 1,33ln N . (7-30)
Valoarea rezultată se aproximează prin adaos şi reprezintă un minim pentru
numărul de intervale.
Pentru fiecare interval l, l = 1, m , frecvenţa relativă corespunzătoare se
calculează cu relaţia:
n
fl = l , l = 1, m , (7-31)
N
în care nl este numărul de valori de debite cuprinse în intervalul
(Ql ,Ql − Q) , cu Ql = Qmax − l − 1⋅ Q , l = 1, m .
Reprezentarea grafică a curbei de frecvenţă a debitelor medii lunare se face
având în ordonată debitele iar în abscisă frecvenţele.
Pentru exemplificare se consideră debitele medii zilnice pe râul Brădişor
pentru 1 an, tabelul 7.5. Aplicarea relaţiei (7-31), în care N = 365 zile, numărul de
zile pentru orizontul de timp de studiu, conduce la valoarea m = 9 pentru numărul
de intervale de debite. Se calculează lăţimea unui interval, Q , cu relaţia (7-29),
Qmax =63,2 m3/s, Qmin =1,6 m3/s, Q =6,84 m3/s; se numără valorile pentru
debit corespunzător fiecărui interval, nl , l = 1,9 . Cu relaţia (7-32) se calculează
frecvenţa relativă corespunzătoare fiecărui interval de debite, fl . Valorile obţinute
se trec în tabelul 7.7, iar curba de frecvenţă se reprezintă în figura 7.11.
Curba de frecvenţă arată cât la sută din intervalul de timp dat se regăsesc
debitele cuprinse într-un interval de debite dat.
Această curbă ajută, în hidroenergetică, la stabilirea debitului instalat al unei
hidrocentrale sau la alegerea numărului de grupuri (turbină-generator).
Tabelul 7.7
Frecvenţe relative ale debitelor medii zilnice pentru râul Brădişor.
m Ql Ql − Q nl fl
3 3
- [m /s] [m /s] - [%]
1 63,20 56,36 5 1,37
2 56,36 49,52 15 4,11
3 49,52 42,68 28 7,67
4 42,68 35,84 35 9,59
5 35,84 29,00 29 7,95
6 29,00 22,16 45 12,33
7 22,16 15,32 63 17,26
8 15,32 8,48 94 25,75
9 8,48 1,64 51 13,97
Sumă - - 365 100,00
3
70 Q [m /s]
60
50
40
30
20
10
f [%]
0
0 5 10 15 20 25 30
Figura7.11: Curba de frecvenţă a debitelor medii zilnice, pentru râul
Brădişor, pe o perioadă de 1 an.
Curba integrală a debitelor este reprezentarea grafică a volumelor de apă

cumulate scurse printr-o secţiune transversală a râului.Calculul volumelor se face cu
relaţia:
W t  = 
t
Qt  dt , t ∈[0,T ] , (7-32)
0
în care cu T se notează orizontul de timp de studiu, în zile, luni etc.
Fiecare volum determinat cu relaţia (7-32) reprezintă volumul cumulat care a

traversat o secţiune transversală în intervalul de timp scurs între momentul iniţial
„0” şi momentul curent t.
Dacă se consideră debitul cunoscut ca mărime discretă pe paşi de timp t, se
calculează integrala din relaţia (7-33) ca o sumă:
k
Wk = tQi , W0 = 0 , k = 1, n ; (7-33)
i =1
unde numărul de paşi de timp n este: n = T / t.
Fiecare valoare a volumului se poate calcula ca volumul cumulat din
momentul „0” până la sfârşitul intervalului de timp anterior celui curent, la care se
adună volumul afluent în intervalul de timp curent:
Wk = Wk −1 + Qk t , W0 = 0 , k = 1, n . (7-34)
Pentru exemplificare se consideră ca orizont de studiu primii 10 ani din şirul
de debite medii lunare pe râul Brădişor, pentru 49 ani (tabelul 7.6), şi pasul de timp
= 1 lună, rezultă 120 intervale.
La sfârşitul primei luni volumul afluent este: W1=Q1 t ; unde,
3 6 3
Q = 8,6 m /s , t = 1 lună = 2,63 ⋅10 s , adică: W = 22,6 mil.m ;
1 1
la sfârşitul celei de-a doua luni, volumul afluent total este: W2 = W1 + Q2 t ;
.........
la sfârşitul ultimei luni de analiză, a 120-a, volumul afluent total este:
W =W +Q t.
120 119 120
Diferenţa Wk = Wk − Wk −1 = Qk t reprezintă volumul afluent pe pasul de

timp t.
Valorile obţinute din calcule se reprezintă grafic în figura 7.12. Valoarea
introdusă în calcule pentru t s-a calculat considerând o lună medie: 30,5 zile. Se
poate ţine însă cont de valoarea reală a numărului de zile din fiecare lună.
W [mil.m3]
6000
5000
4000
3000
2000
1000
t [luni]
0
0 12 24 36 48 60 72 84 96 108 120
Figura7.12: Curba integrală a debitelor medii lunare, pe râul Brădişor,

pe o perioadă de 10 ani cu pas de timp de o lună.
Curba integrală a debitelor are câteva proprietăţi remarcabile. Pentru

evidenţierea acestora se prezintă în tabelul 7.8 valorile volumelor cumulate pentru
primul an din cei 10 ai orizontului de studiu, iar în figura 7.13 se reprezintă grafic
curba integrală a debitelor corespunzătoare.
Tabelul 7.8
Stocurile medii afluente pe râul Brădişor, pe parcursul unui an, la
sfârşitul fiecărui interval de timp t = 1 lună
Luna W (mil.m3) Luna W (mil.m3)

I 23,1 VII 539,9
II 41,7 VIII 583,6
III 60,8 IX 670,9
IV 155,9 X 715,9
V 284,5 XI 743,9
VI 407,1 XII 770,7
Se consideră două puncte pe curbă M1t1,W1 şi M 2 t2 ,W2  . Volumul

corespunzător punctului M1 este proporţional cu aria de sub curbă, A1 , în
1 cm
6 3
20 ⋅10 m

centimetri pătraţi, factorul de proporţionalitate fiind produsul dintre scara debitului
SQ , în centimetri pe metru cub pe secundă, [cm/(m 3/s)] şi scara timpului, St , în
centimetri pe secundă:
A
W = .1 (7-35)
1
SQ St
În triunghiul M1N M2 (v. fig. 7.13), se scrie tangenta unghiului pe care
M1 M 2 îl face cu axa t, notat α12 :
NM W −W S
tgα = 2 = 2 1 W , (7-36)
12
M1N t2 − t 1 St
unde SW [cm/m3] reprezintă scara de reprezentare a volumului.
3
W [mil.m ]
800
700
600
M2
500
α12
M1 N
400
300
200
αT
100
t [luni]
0
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12
Figura7.13: Curba integrală a debitelor medii lunare, Brădişor,

pe o perioadă de un an.
De exemplu, dacă scările de reprezentare pentru volum şi timp sunt:

S W =1 cm : 20 mil.m3 sau SW = şi respectiv,
1 cm
S =1 cm : 1 lună sau S = ,
t t 2,63⋅106 s
3 3
se obţine: SW = 2,63 s m = 0,1315 s m .
St 20
Se notează Q12 debitul mediu corespunzător intervalului [t1,t2 ] , a cărui
relaţie de calcul este:
Q = W2 −W1 . (7-37)
12
t 2 − t1
Înlocuind relaţia (7-38) în relaţia (7-37) se obţine:
tgα =Q ⋅ SW , (7-38)
12 12 S
t
adică: panta secantei M1, M2 la curba integrală a debitelor este proporţională cu
debitul mediu corespunzător intervalului [t1,t2 ] .
Dacă se consideră intervalul ਀0,T ਀ şi secanta care uneşte originea cu punctul
final al curbei integrale a debitelor şi se notează α T unghiul pe care aceasta îl face cu
axa timpului, se poate scrie:
S
tgαT =QT⋅ W , (7-39)
St
unde QT reprezintă debitul mediu corespunzător orizontului de timp de
studiu T.
La limită, dacă se consideră că punctul M 2 se mişcă pe curbă spre M1, adică
t2 → t1 , se poate scrie:
W −W  dW 
lim 2 1
=  =Q,
1
(7-40)
t2 →t1 t2 − t 1  dt t =t
1
unde Q1 reprezintă debitul instantaneu corespunzător momentului t1 . Intuitiv,
secanta devine tangentă la curbă în punctul M1, ਀M1, M 2 ਀ → ਀M1, τ਀, iar unghiul
devine unghiul pe care îl face aceasta cu axa timpului, notat β 1: α12 → β1. Relaţia (7-40)
devine:
tgβ = Q ⋅ SW . (7-41)
1 1 St
Panta unei tangente la curba integrală a debitelor este proporţională cu
mărimea debitului corespunzător punctului de tangenţă.
Punctele de inflexiune ale curbei integrale a debitelor corespund debitelor
extreme, maxime sau minime.
Dezavantajul evident al curbei integrale a debitelor este faptul că valorile
volumelor cumulate care trec prin secţiunea transversală fiind crescătoare, dacă
orizontul de timp de studiu este mare, se ajunge la valori foarte mari. Astfel,
intervalul de variaţie al volumului este foarte larg şi în cazul reprezentării grafice

este nevoie de o scară foarte mică.
În asemenea cazuri se utilizează o variantă a curbei integrale a debitelor şi
anume curba integrală a diferenţelor de debit.
Curba integrală a diferenţelor de debit se utilizează, în general la analiza
debitelor afluente într-un lac de acumulare. Prin definiţie, relaţia de calcul a
diferenţelor de debit este:
t
δW t  = 0 Qt  − Q0 dt , (7-42)
în care Q0 este o valoare constantă considerată semnificativă pentru valorile
debitului.
1 T
Dacă se alege Q0 = QT , unde QT = T 0 Qt  dt reprezintă valoarea
medie a debitului pe perioada T, rezultă pentru valoarea finală a curbei integrale a
diferenţelor de debit:
T
δW T  = 0 Qt  − QT dt = 0T Qt  dt − QT T = 0 , (7-43)
altfel spus curba se închide în valoarea 0.
Calculul integralei din relaţia (7-42) ca o sumă conduce la relaţia:
k 
δW
k =

t

Qi − kQ0 
 , δW0 = 0 , k = 1, n ; (7-44)
i =1 
sau, fiecare valoare se poate calcula în funcţie de valoarea anterioară:
δWk = δWk −1 + Qk − Q0  t , δW0 = 0 , k = 1, n . (7-45)
Proprietăţile sunt similare curbei integrale a debitelor, astfel că, în aceleaşi ipoteze şi
utilizând aceleaşi notaţii, se poate scrie:
tgα = Q
12
 12
−Q
1
 SW
, tgβ =Q −Q  SW .
0 1 0
(7-46)
St St
Practic, curba integrală a diferenţelor de debit se obţine prin rotirea curbei
integrale a debitelor în sensul acelor de ceasornic cu unghiul αT , sau, altfel spus,
până când ultima valoare a volumului ajunge pe axa timpului. Pentru
exemplificare, în figura 7.14 se prezintă curba integrală a diferenţelor de debite
medii lunare, pentru râul Brădişor, pe o perioadă de un an. Singurele diferenţe faţă
de figura 7.13 le constituie rotirea în sensul acelor de ceasornic cu unghiul αT şi
scara de reprezentare.
Pentru a pune în evidenţă alura curbei integrale a diferenţelor de debit se
reprezintă în figura 7.15 o asemenea curbă, ale cărei valori au fost calculate
pornind de la şirul debitelor afluente medii lunare ale râului Brădişor, pe primii 30
ani din perioada de 49 ani pentru care se dispune de date, tabelul 7.6.
δ W [mil.m3]
100
50
0
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12
t [luni]
-50
-100
-150
Figura7.14: Curba integrală a diferenţelor de debite medii lunare,

râul Brădişor, pe o perioadă de un an.
Curba integrală a diferenţelor de debit se utilizează, în general, la analiza

debitelor afluente într-un lac de acumulare. Această curbă este utilizată la una
dintre metodele de regularizare a debitelor și anume firul întins.
δ W [mil.m3]
700
600
500
400
300
200
100
0
t [luni]
0 12 24 36 48 60 72 84 96 108 120 132 144 156 168 180 192 204 216 228 240 252 264 276 288 300 312 324 336 348 360
-100
-200
-300
-400
Figura7.15: Curba integrală a diferenţelor de debit, Brădişor,

pentru o perioadă de 30 ani cu pas de timp de o lună.
7.2.3. Noţiuni de hidrometrie

Hidrometria este ramura hidrologiei care se ocupă cu tehnicile şi metodele de
măsurare şi analiză a caracteristicilor fizice şi chimice ale apei şi cu prelucrarea
datelor obţinute cu aparatele şi instalaţiile de măsurare a mărimilor hidrologice.
Pentru obţinerea datelor cu privire la fenomenele hidrologice din cadrul unui bazin
hidrografic este nevoie, ca în anumite amplasamente, să se realizeze măsurarea
nivelurilor, debitelor, vitezelor. În funcţie de importanţa lor acestea se numesc staţii
hidrometrice, posturi hidrometrice. Totalitatea staţiilor şi posturilor hidrometrice
constituie o reţea hidrometrică. Aceasta, la rândul ei, înglobează două reţele
componente: una cu funcţionalitate de lungă durată (reţeaua hidrometrică de bază); alta
cu durată de funcţionare relativ scurtă (reţeaua hidrometrică auxiliară).
Hidrometria asigură informaţiile culese în timp şi spaţiu referitor la regimul de
variaţie a resurselor de apă. Astfel, aceasta poate să ofere o imagine asupra
ecartului de variaţie a fenomenelor hidrologice studiate, să determine o serie de
parametri din formule empirice şi modele hidrologice, să formeze şiruri statistice şi
să realizeze operaţii de prognoză hidrologică.
Reţeaua hidrometrică de bază trebuie să furnizeze date continue pe cel
puţin 20 – 25 ani. Staţiile sau posturile hidrometrice trebuie amplasate în locurile
care să asigure caracterul natural al variabilei măsurate. În aceste condiţii trebuie să
se evite influenţele provenite din:
vecinătatea imediată a construcţiilor hidrotehnice de tipul lacurilor de
acumulare şi prizelor de apă, dar şi a podurilor ale căror picioare se găsesc
în albie;
instabilitatea în plan orizontal şi vertical a albiei;
lipsa de sensibilitate hidrologică (variaţiile mari ale nivelurilor în profil
transversal care conduc la variaţii mici de debite);
accesul dificil de la cea mai apropiată arteră de circulaţie.
Repartizarea staţiilor hidrometrice şi inclusiv a posturilor, în cadrul reţelei,
trebuie să aibă în vedere următoarele criterii:
pe sectoare lungi, fără afluenţi importanţi, distanţele între două puncte
hidrometrice să se aleagă astfel încât debitul mediu al cursului de apă,
respectiv între două asemenea puncte învecinate, să difere cu circa 20%;
la confluenţe importante, fiecare curs de apă să dispună de câte un punct
hidrometric imediat în amonte, iar pe cursul principal de apă, de un punct
în aval la o distanţă care să satisfacă diferenţa de 20%, anterior menţionată,
în raport cu însumarea debitelor de la confluenţă.
Reţeaua hidrometrică de bază din România se compune din 760 puncte
hidrometrice, revenind un punct la 320 km 2. Punctele hidrometrice din reţeaua
auxiliară completează, temporar, reţeaua de bază cu scopul obţinerii informaţiilor
suplimentare. Fiecare punct de măsurare este identificat prin numele râului şi
localitatea cea mai apropiată sau locul amplasării postului.
7.3. Tipuri de amenajări pentru

microhidrocentrale
7.3.1. Generalităţi, clasificări
Există două tipuri principale de amenajări pentru MHC:
gravitaţionale, care utilizează energia potenţială a apei, numite şi
convenţionale;
cinetice, care utilizează energia cinetică a apei, numite şi neconvenţionale.
Generarea convenţională a energiei electrice din sursele hidro implica stocarea
unor mari volume de apa cu ajutorul unor baraje. Hidrocentralele pe firul apei
reprezintă centralele hidroelectrice care stochează volume foarte mici de apă sau nu
rețin deloc apa.
O primă clasificare a MHC este:

cu acumulare, realizată cu ajutorul unui baraj sau stăvilar;
fără acumulare, cu realizarea unei mici supraînălţări a nivelului apei pentru
înecarea prizei de apă.
Dacă nu se poate utiliza pentru MHC un lac natural, realizarea unei acumulări
implică construirea unui baraj sau a mai multor baraje. Pentru microhidrocentrale
nu este, în general, fezabilă din punct de vedere economic crearea de lacuri de
acumulare, investiţia fiind mare, poate doar cu excepţia amplasamentelor izolate
unde valoarea energiei este foarte mare. Stocarea, pentru o microhidrocentrală este
în general limitată la mici volume de apă dintr-un lac de acumulare nou sau într-
unul existent. Termenul folosit pentru a descrie acumulări cu volume mici de apă
estepolder sau, pentru volume foarte mici,bazin compensator. Acestea pot aduce
beneficii microhidrocentralelor prin creşterea producţiei de energie, permițând
funcționarea și în perioade cu debite ale râului mai mici decât debitul instalat.
0 altă clasificare a MHC poate fi după cădere. Astfel, schemele

microhidrocentralelor pot fi:
de cădere mică, figura 7-16.a), sau
de cădere mare, figura 7-16.b),
depinzând de caracteristicile geografice ale zonei în care se realizează
microhidrocentrala.
Convenţional, limitele pentru diferenţierea MHC după "cădere" sunt:
cădere mare (înaltă): peste 100 m şi mai mult,
cădere medie: 30 – 100 m,
cădere mică: 2 – 30 m.
a) MHC de cădere mică, cu bararea secţiunii de curgere;
Bazin hidrografic
Prizăde apă
Bazin compensator
Prag de captare (stăvilar)
Conductă forţată
îngropată
Linii de joasă
sau medie tensiune
Clădire
centrală
Canal de fugă
b) MHC de cădere mare, cu prelevare laterală a debitului turbinat;
Figura7.16: Scheme tipice de MHC pe firul apei.
În scheme de cădere mică, există două configuraţii posibile. Una utilizează

stăvilare cu o schemă foarte asemănătoare cu cea de mai sus, deşi canalul este, de
regulă, scurt şi conducta forţată mică sau inexistentă (figura 7.17.a). Cealaltă
configuraţie presupune un baraj cu o priză de apă integrală şi clădirea centralei
(figura7.17.b).
Pentru un râu care parcurge un relief abrupt, diferenţa de nivel poate fi

utilizată prin devierea totală sau parţială a debitului şi prin returnarea acestuia în
albia naturală după ce a trecut prin turbină (schema de înaltăcădere, vezi figura
7.16.b)). Apa poate fi adusă de la captare direct în turbină printr-o conductă sub
presiune numită conductă forţată.
Clădirea centralei
Priza de apă
Conducta forţată Evacuarea apei

Generatorul
a) Schemă cu baraj de derivaţie şi conductă forţată scurtă.
Clădirea Generator
centralei
Bieful amonte
Turbină (Kaplan)
Grătar Bieful aval
Schemă cu un baraj cu priză de apă integrală şi clădirea centralei.
Figura7.17: Scheme tipice de MHC de cădere mică.
7.3.2. Scheme de MHC convenţionale, gravitaţionale

Schemele de microhidrocentrale pot fi de asemenea definite ca:
scheme pe firul apei,
scheme cu centrala amplasată la piciorul barajului,
scheme integrate pe un canal sau într-o conductă de alimentare cu apă.
Amenajările pe firul apei se referă la modul de operare în care hidrocentrala

foloseşte doar apa disponibilă din curgerea naturală a râului. Amenajările pe firul
apei sugerează că nu există acumulări de apă sau inundări, iar puterea fluctuează
odată cu debitul râului. Amenajări tipice pe firul apei sunt prezentate pe figura 7-16
sau b). Ca diferenţe dintre cele două scheme se pot enumera:
0 schema a) creează o discontinuitate longitudinală a cursului de apă; pentru
asemenea scheme este necesar să se prevadă sisteme care să realizeze
trecerea peştilor către amonteşi aval numite scări de peşti, dezavantaj care
nu apare la schema b);
1 schema a) este tipică pentru MHC de joasă cădere iar schema b) pentru
cele de mare cădere.
Puterea produsă de microhidrocentralele pe firul apei fluctuează odată cu
ciclurile hidrologice, astfel încât ele sunt mai potrivite pentru a da energie într-un
sistem electroenergetic mai mare. Individual, ele nu asigură, în general, multă
putere sigură. De aceea, comunităţile izolate care folosesc microhidrocentrale au
nevoie deseori de o sursă de producere a energiei electrice suplimentară. O centrală
pe firul apei poate acoperi toate nevoile de electricitate ale unei comunităţi izolate
sau ale unui utilizator industrial doar dacă debitul minim al râului este suficient
pentru a întâmpina cerinţele vârfului necesar de energie electrică.
Microhidrocentralele pe firul apei pot implica necesitatea devierii traseului
râului. Devierea este deseori necesară pentru a se putea exploata avantajele unei
mai bune căderi. În general, proiectele de deviere conduc la o reducere a debitului
râului dintre priza de apă şi centrala propriu-zisă. De regulă, pentru a devia debitul
către priza de apă este necesar un stăvilar.
Un caz particular îl reprezintă amenajările hidroenergetice complexe,care

au producerea de energie electrică subordonată altor folosinţe ca: irigaţii,
alimentarea cu apă a proceselor industriale, alimentarea cu apă a populaţiei sau
evacuarea apelor uzate. Astfel, deşi utilă, producţia de energie nu reprezintă
principalul obiectiv al amenajării.
În general, puterea instalată a acestor microhidrocentrale este de până la 100
kW. O schemă posibilă de asemenea amenajare este prezentată în figura 7.18.
Un alt caz particular îl reprezintă cel în care există o acumulare realizată

pentru alte scopuri, cum ar fi: controlul viiturilor, irigaţii, captarea apei pentru un
oraş mare, zonă de recreere etc., şi poate fi utilizat debitul determinat de utilizarea
sa fundamentală sau a debitului ecologic al lacului pentru producerea de energie
electrică. Principala problemă este cum să se conecteze bieful amonte cu bieful
aval printr-o conductă şi modul în care să se amplaseze turbina pe această
conductă. Dacă barajul are deja o golire de fund, se poate amplasa turbina pe
aceasta, figura 7.19.
Figura7.18: Schemă de amenajare hidroenergetică complexă cu MHC, [7.2].
Figura7.19: Schemă de joasă cădere folosind un baraj existent, [7.2].
În cazul în care un baraj existent nu este prea înalt, se poate instala o priză
sifon, fig. 7.20. Prizele sifon integrale asigură o soluţie elegantă în cadrul
schemelor cu căderi de până la 10 m şi pentru grupuri de până la aproximativ 1
MW, în general, deşi există exemple de prize sifon cu o putere instalată de până la
MW (Suedia) şi căderi de până la 30,5 m (SUA). Turbina poate fi amplasată fie la
partea superioară a barajului fie în zona aval. Grupul poate fi livrat ambalat de către
producător şi instalat fără modificări importante la baraj.
Figura7.20: Schemă de joasă cădere – priză sifon, [7.2].
Alte tipuri de amenajări convenţionale îl reprezintă schemele integrate pe

canale de irigaţii. Astfel, pentru a exploata acest potenţial se pot proiecta două
tipuri de scheme:
canalul este lărgit pentru a putea amplasa priza, centrala, canalul de fugă şi
conductele de ocolire laterale, figura7.21.a. La schema din figură centrala imersată
este echipată cu o turbină Kaplan cu acţionare în unghi drept. Pentru a garanta
aprovizionarea cu apă pentru irigaţii, schema trebuie să includă o conductă de
ocolire laterală, pentru cazurile în care turbina nu funcţionează. Acest tip de schemă
trebuie să fie proiectată în acelaşi timp ca şi canalul, deoarece ca lucrare
suplimentară în timp ce canalul este în funcţiune poate fi o alternativă foarte
scumpă.
în cazul în care canalul există deja, o opţiune adecvată o poate reprezenta o
schemă precum cea prezentată în figura 7.21.b. Canalul ar trebui să fie uşor lărgit
pentru a include priza şi deversorul. Pentru a reduce cât mai mult lăţimea prizei, ar
trebui să fie instalat un deversor alungit. De la priză, o conductă forţată amplasată
de-a lungul canalului conduce apa sub presiune la turbină, după care aceasta este
restituită prin intermediul unui scurt canal de fugă.
În general, pentru asemenea tipuri de scheme nu sunt necesare scări de peşti
deoarece peştii care migrează nu sunt prezenţi în canale de irigaţii.
Un potenţial extraordinar îl reprezintă schemele integrate în sisteme de
alimentare cu apă a localităţilor şi obiectivelor industriale. Apa potabilă este
furnizată prin transportul de la un lac de acumulare prin intermediul unei conducte
de presiune. De obicei, în acest tip de instalare, disiparea energiei la capătul inferior
al conductei la intrarea în staţia de tratare a apei se realizează prin utilizarea de
vane speciale. Montarea unei turbine la capătul conductei, pentru a converti această
energie, altfel pierdută, în energie electrică, este o opţiune
atractivă, cu condiţia să fie evitat fenomenul de şoc hidraulic. Suprapresiunile de

tip lovitură de berbec sunt deosebit de periculoase mai ales în cazul în care turbina
este montată pe o ţeavă de presiune veche.
a)schemă integrată într-un canal de irigaţii;
Deversor alungit
Direcţia curgerii
Evacuarea apei din MHC
Priză de apă MHC MHC

Canal aducţiune MHC
schemă cu deversor alungit folosind un canal de irigaţii existent;
Figura7.21: Scheme integrate pe canale de irigaţii, [7.2].
Pentru a asigura alimentarea cu apă în orice moment, trebuie să se prevadă a fi

instalat un sistem de vane de deviere. În unele sisteme de alimentare cu apă, turbina
poate avea evacuarea într-un bazin în aer liber. Un sistem de control menţine
nivelul aproximativ constant în bazin. În cazul unei opriri mecanice sau de cedare a
turbinei, sistemul de vane de deviere poate menţine, de asemenea, nivelul în bazin.
Ocazional, în cazul în care vana de deviere principală nu funcţionează şi apare
suprapresiunea, o vană de deviere auxiliară este deschisă rapid de o contragreutate.
Deschiderea şi închiderea acestor supape trebuie să fie suficient de lente pentru a

menţine variaţiile de presiune în limite acceptabile.
Sistemul de control trebuie să fie mai complex la aceste sisteme în cazul în
care golirea turbinei este condiţionată de contra-presiunea din reţea, aşa cum se
arată în figura 7.22.
Rezervor de apă
Rezervor de
Obiectiv compensare
MHC industrial
Localitate
Figura7.22:Schemă integrată într-un sistem de alimentare cu apă, [7.2].
7.3.3. Scheme de MHC neconvenţionale, cinetice

Energia cinetică a apei a fost folosită încă din antichitate, la roţile hidraulice
ale morilor de apă (figura 7.23). Apa era utilizată ca atare, prin energia cinetică a
râurilor sau transformată în aburi pentru acţionarea unor maşini. În România,
valorificarea energiei cinetice a cursurilor de apă se remarcă, pentru început, în
procesul finisării şi spălării ţesuturilor din lână, la cea mai simplă instalaţie
hidraulică, în cadrul căreia, agentul mecanic este apa, proiectată cu forţă la baza
dispozitivului, pentru crearea curentului de apă circular.
Energia cinetică a apei se exploatează în principal la debite mari. În acest scop
se folosesc roţi pe care sunt montate pale, iar aducţiunea apei se face în partea de
jos a roţii, apa împingând palele. Pentru a avea momente cât mai mari, raza roţii
trebuie să fie mare. Adesea, pentru a accelera curgerea apei în dreptul roţii, înaintea
ei se plasează un stăvilar deversor, care ridică nivelul apei şi transformă energia
potenţială a acestei căderi în energie cinetică suplimentară, viteza rezultată prin
deversare adăugându-se la viteza de curgere normală a râului.
În zilele noastre utilizarea curentă a energiei hidraulice se face pentru
producerea curentului electric. Pentru captarea şi transformarea energiei cinetice a
râurilor în energie electrică, s-au dezvoltat o serie de dispozitive numite cinetice,
prin adaptarea şi transformarea corespunzătoare a dispozitivelor utilizate pentru
captarea energiei eoliene. Primele dispozitive de acest gen au fost realizate pentru
captarea energiei curenţilor marini, unde debitele şi adâncimile sunt importante.
Etapa următoare a constat în adaptarea dispozitivelor pentru utilizarea lor în râuri
importante şi fluvii.
a) cu aducţiune superioară b) cu aducţiune inferioară
Figura7.23: Roţi hidraulice.
Pentru amenajările cu dispozitive cinetice, râurile trebuie sa aibă următoarele

caracteristici: debit cat mai puţin variabil în cursul unui an, adâncime convenabilă,
patul albiei stabil şi solid, apă fără sedimente, viteză mai mare de 1 m/s. Instalaţiile
sunt în general amplasate în puncte strategice, unde relieful determină restricţii
naturale ale debitului, ceea ce se traduce în viteze locale mai mari. Cei mai
puternici curenţi într-un râu sunt localizaţi în centru şi aproape de suprafaţă, unde
nu există frecare cu patul albiei sau alte straturi de apă. Când râul are un meandru,
curgerea se accelerează către exteriorul acesteia şi se încetineşte către interior.
Schemele centralelor hidraulice cinetice presupun mai puţine lucrări
inginereşti deoarece turbina este plasata direct în curentul de apă. Neavând asociate
lacuri sau deversoare, centralele care utilizează turbine cinetice au costuri mai
scăzute decât cele convenţionale. Construcţia poate utiliza structuri existente cum
ar fi: poduri, canale de fugă sau canale pentru alte scopuri (aducţiuni, irigaţii).
Turbina propriu-zisă poate fi fixată pe patul albiei, ancorata cu ajutorul unor cabluri
subacvatice sau ataşată unor dispozitive plutitoare.
Schemele de centrale hidroelectrice cu turbine cinetice sunt în special
vulnerabile la astfel de distrugeri, iar in anumite cazuri (de exemplu în timpul
viiturilor) ar putea fi necesar ca turbina sa fie scoasă din apă. Pentru centralele cu
turbine cinetice alte aspecte majore la montajul lor pe anumite râuri îl pot constitui:
viiturile, formarea unui pod de gheaţă, zaiul (apă amestecată cu zăpadă), plutitorii,
riscul coliziunii cu vase de navigaţie.
Tehnologiile pentru exploatarea curenţilor de apă sunt concepute pentru a
valorifica energia cinetică a apei. Dispozitivele cinetice sunt amplasate în curent de
apă pentru a capta energia cinetică a acesteia şi a o transforma în energie electrică.
Dintre variantele posibile se pot enumera: turbine hidraulice amplasate în apa
râului, dispozitive cu pale oscilante şi dispozitive Venturi.
Turbina cinetică cu ax orizontal (figura 7.24, a)) este plasată direct într-un
curent de apă, care determină rotaţia acesteia, şi deci producerea de energie.
Turbina cinetică cu ax vertical (figura 7.24, b)) se bazează pe acelaşi
principiu ca o turbină clasică cu ax vertical, doar că are o altă direcţie de rotaţie şi
poate fi plasată direct într-un curent de apă.
a) cu ax orizontal b) cu ax vertical
Figura7.24: Amplasarea turbinelor cinetice în curent de apă, [7.3].
Dispozitivele cu pale oscilante (figura 7.25) au pale care nu se rotesc, ci se

mişcă înainte şi înapoi într-un plan perpendicular pe curentul de apă; mişcarea
oscilatorie este utilizată pentru producerea energiei electrice. Anumite echipamente
folosesc pistoane pentru a alimenta un circuit hidraulic, care acţionează un motor
hidraulic şi un generator pentru a produce energie.
Echipamente ce folosesc efectul Venturi (figura 7.26). Curgerea curenţilor
de apă este direcţionată printr-o conductă, care realizează o concentrare a curgerii şi
produce o diferenţă de presiune. Aceasta are ca efect o curgere secundară a
fluidului printr-o turbină.
Figura7.25:Dispozitiv cu pale oscilante.Figura7.26:Dispozitiv Venturi.
Noua generaţie de turbine, numite turbine hidraulice pentru curent sau în

engleză WaterCurrent Turbines (WCT), extrage o parte din energia cinetică a
curentului de apă şi o transformă în energie mecanică. Cantitatea maximă de
energie cinetică care poate fi transformată în energie mecanică nu depăşeşte 59 % .

WCT sunt dezvoltate pentru două scopuri: conversia energiei cinetice a
râurilor sau pentru conversia energiei cinetice a curenţilor maritimi. Pentru
conversia energiei cinetice a râurilor sunt în stadiu de elaborare agregate de mică
putere (de până la 100 kW). Este evident, că puterea turbinei depinde de doi factori
principali: suprafaţa baleiată de rotor (diametrul turbinei) şi viteza curentului de
apă.
În figura 7.27 sunt prezentate diverse tipuri de dispozitive cinetice.
În tabelul 7.9 şi figura 7.28 sunt prezentate valorile estimative ale puterii
turbinelor cinetice şi a vitezei de rotaţie în dependenţă de viteza curentului de apă şi
diametrul turbinei. Raportul P/n semnifică puterea, în kW raportată la viteza de
rotaţie, în rot/min; U0 este viteza curentului de apă, în m/s; D este diametrul
turbinei, în m.
c) dispozitive cu
a) turbine axial-orizontale b) turbine axial-orizontale
pale oscilante
f) turbine axial-
d) turbine axial-orizontale e) turbine axial-orizontale
orizontale
h) dispozitiv cu pale i) turbină axial-

g) turbină axial-verticală
oscilante orizontală
j) turbină axial-orizontală k) dispozitiv cu pale oscilante
Figura7.2: Diverse tipuri de dispozitive cinetice.
Tabelul 7.9
Valorile estimative ale puteriiP şi turaţiein turbinelor cinetice, în
funcţie de viteza curentului de apă U0şi diametrul turbineiD
D 1,0 1,5 2,0 2,5

U0 P/n
1,00 0,16/95 0,35/63 0,63/48 0,98/38
1,25 0,31/119 0,69/79 1,23/59 1,92/48
1,50 0,53/143 1,20/95 2,12/71 3,31/57
1,75 0,84/166 1,89/111 3,36/83 5,26/67
2,00 1,26/190 2,83/127 5,02/95 7,85/76
2,25 1,79/214 4,02/143 7,15/107 11,18/86
2,50 2,45/238 5,52/158 9,81/119 15,33/95
Din cele prezentate rezultă că pentru turbinele cinetice care funcţionează în

curenţi de apă cu viteza de 1...2,5 m/s, puterea este cuprinsă între 0,5...15 kW,
viteza sincronă a generatorului trebuie să fie 60...250 rot/min, respectiv numărul de
poli: 100...24.
Figura7.28: Valorile estimative ale puterii şi turaţiei turbinelor cineticeîn

funcţie de viteza curentului de apă şi diametrul turbinei.
7.3.4. Planificarea unei scheme de amenajare

Schema definitivă pentru o amenajare hidroenergeticăeste rezultatul unui
proces complex şi iterativ, unde se ia în considerare impactul asupra mediului şi
diferitele opţiuni tehnologice. Acestora li se determină apoi costul şi se realizează o
evaluare economică.
Deşi nu este uşor să se furnizeze un îndrumar detaliat privind evaluarea unei
scheme, este posibil să se descrie paşii esenţiali care trebuie urmaţi înainte de a
decide dacă trebuie continuat cu un studiu de fezabilitate detaliat sau nu. O listă a
studiilor ce trebuie întreprinse este:
analiza topografiei şi geomorfologiei amplasamentului;
evaluarea resurselor de apă şi a potenţialului hidroenergetic al acestora (energia
disponibilă);
alegerea amplasamentului şi a schemei de bază;
alegerea turbinelor hidraulice, generatoarelor şi controlul lor;
evaluarea impactului asupra mediului şi a măsurilor de reducere al acestuia;
evaluarea economică a proiectului şi stabilirea unei scheme de finanţare cadru;
cunoaşterea cadrului instituţional şi a procedurilor administrative necesare
pentru a obţine aprobările.
Apa ce curge de-a lungul canalelor naturale şi artificiale, transportată de
conducte de înaltă si joasă presiune, deversând peste crestele pragurilor şi punând
în mişcare turbinele presupune aplicarea unor principii fundamentale de inginerie a
mecanicii fluidelor.
Pentru a decide dacă o schemă va fi viabilă este necesar să se înceapă prin
evaluarea resurselor de apă existente în amplasament. Potenţialului energetic al
schemei este proporţional cu produsul dintre debit şi cădere. Cu excepţia căderilor

foarte joase, căderea brută poate fi de obicei considerată ca fiind constantă, dar
debitul variază pe parcursul anului. Pentru a selecta cele mai potrivite echipamente
hidraulice şi a estima potenţialul amplasamentului cu calcularea producţiei anuale
de energie este necesară o curbă clasată a debitelor. O singură măsurare a debitului
unui râu, sau chiar un şir de măsurători, nu este relevantă.
Măsurarea căderii brute necesită o investigaţie topografică. Rezultatele
obţinute, prin utilizarea unui reper de nivel şi un indicator de nivel este suficient de
precisă, dar progresele recente ale echipamentelor electronice face munca de
investigare topografică mult mai simplă şi mai rapidă.
Alte consideraţii importante de care să ţină cont investitorul sunt procedurile
administrative pentru conectarea la reţea şi tarifele de tranzacţionare pentru energia
verde, din care face parte şi energia produsă în microhidrocentrale. Acestea depind
de politica energetică şi de cadrul instituţional al fiecărei ţări.
7.3.5. Utilizarea potenţialului unui sector de râu în

vederea amenajării acestuia
Pentru a putea utiliza potenţialul unui râu pe un sector 1-2 este nevoie să se
realizeze o concentrare a energiei în secţiunea 2 (figura 7-29). Concentrarea se
referă la factorul intensiv al energiei hidraulice,căderea, definită prin relaţia 7-6.
Figura7.29:Schiţă a unei amenajări hidroenergetice.

Potenţialul teoretic (brut) liniar al unui sector de râu (1-2), reprezintă energia
(sau puterea) maximă care se poate obţine pe sectorul respectiv, fără a se ţine cont de
pierderile care apar prin amenajarea acestuia: hidraulice, mecanice şi electrice.
Potenţialul teoretic este calculat pe baza debitului mediu și poate fi exprimat
ca putere sau ca energiehidraulică:
(Q1 + Q2 )
P = 9,81⋅ ⋅ (Z1 − Z2 ) [kW];
2
(Q1 + Q2 ) (7-47)
E = 9,81⋅ ⋅ (Z1 − Z2 ) ⋅ 8760
[kWh/an], 2
unde:
Q1 este debitul mediu multianual în secțiunea amonte a sectorului amenajat;
Q2 este debitul mediu multianual în secțiunea aval a sectorului amenajat;
Z1 este cota amonte a sectorului de râu şi Z2 este cota aval a sectorului de râu;
8760 reprezintă numărul de ore dintr-un an (timpul).
Potenţialul teoretic liniar este o mărime invariabilă în timp şi independentă de
condiţiile tehnice sau economice. De aceea, deşi prezintă dezavantajul de a nu fi o
mărime fizică reală, potenţialul hidroenergetic teoretic este folosit pentru studii
comparative.
Potenţialul teoretic liniar se calculează, în general utilizându-se debitul mediu
multianual al cursului de apă analizat. În acest caz, relaţiile de mai sus devin:
P = 9,81⋅ Qm ⋅ (Z1 − Z2 ),[kW]
(7-48)
E = 9,81⋅ Qm ⋅ (Z1 − Z2 ) ⋅ 8760, [kWh/an].

Potenţialul tehnic amenajabil reprezintă acea parte a potenţialului teoretic care
poate fi valorificat prin transformarea energiei hidraulice a cursurilor de apă în energie
electrică prin amenajarea hidroenergetică a sectorului de râu analizat. Dacă se calculează
potenţialul tehnic al aceluiaşi sector de râu, se obţine:
E = 9,81⋅ ηtotal ⋅ Qm ⋅ (Z1 − Z2 ) ⋅ T , (7-49)
adică valoarea energiei care ar putea fi produsă utilizându-se un sector de râu,
unde:
Qm– debitul mediu multianual pe sectorul respectiv;
T– timpul de calcul (pentru energia anuală se utilizează 8760 ore).
ηtotal – randamentul total al amenajării şi este format din:
ηtotal = ηh ⋅ ηt ⋅ ηg , (7-50)
unde:
ηh – randamentul hidraulic, care reprezintă randamentul circuitului
hidraulic, ηt – randamentul turbinei şi
ηg – randamentul generatorului.
Dispozitivele cinetice produc energie electrică utilizând energia cinetică a apei în
curgere. Puterea electrică produsă de o turbină cinetică se calculează cu relaţia:
3
P  η⋅0,5⋅ρ⋅ A⋅V , (7-51)
etotal
unde:
Pe reprezintă puterea electrică produsă, în (W);
ηtotal – randamentul total al ansamblului turbină – generator;
– densitatea apei, în (kg/m3); A
– aria udată, în (m2);
V – viteza medie a apei, în (m/s).
7.4. Echipamente ale microhidrocentralelor

7.4.1. Componentele principale ale unei MHC
Componentele principale ale unei microhidrocentrale se împart în două
categorii: lucrări civile şi echipamente mecanice şi electrice.
Principalele lucrări civile la o amenajare a unei microhidrocentrale sunt:
barajul de derivaţie sau stăvilarul, conductele de transport al apei şi centrala. În
principiu, pentru ca proiectul unei microhidrocentrale să aibă costuri minime, cele
mai importante preocupări se îndreaptă către simplitatea acestuia, punându-se
accent pe construcţii civile practice şi uşor de efectuat.
Prin bararea râului se realizează o acumulare de apă care este apoi direcţionată
într-un canal de aducţiune sau la intrarea în turbină. Costul unui baraj pentru
realizarea unei acumulări mari de apă nu poate fi în mod normal justificat pentru
proiecte de microhidrocentrale (deseori, acest cost poate face un proiect nerentabil),
în consecinţă se foloseşte o construcţie mai simplă, un baraj mic de derivaţie sau
un stăvilar.
Traseul apei într-o amenajare tip microhidrocentralăcuprinde:
priza de apă care include un grătar cu rolul de a opri pătrunderea pe circuitul
hidraulic al turbinei a unor corpuri ce ar putea afecta funcţionarea acesteia, o vană
şi o intrare într-un canal, într-o conductă forţată sau direct în turbină, în funcţie de
tipul amenajării. Priza de apă este în general, construită din beton armat, grătarul
din oţel, iar vana din lemn sau oţel;
canalul şi/sau galeria de aducţiune şi/sau conducta forţată care conduc
apa la centrală, la amenajările la care aceasta este situată la o distanţă oarecare în
aval de priza de apă. Canalele sunt în general excavate şi urmăresc conturul
terenului. Galeriile sunt subterane şi sunt excavate prin forare sau prin explozii.
Conductele forţate transportă apă sub presiune şi pot fi din oţel, fier, fibră de sticlă,
polimer, beton sau lemn;
intrarea şi ieşirea apei din turbină care includ vane şi batardouri necesare
opririi accesului apei către turbină în vederea reviziilor şi/sau reparaţiilor tehnice.
Aceste componente sunt în general fabricate din oţel sau fier. Batardourile din aval
de turbină, dacă sunt necesare, pot fi fabricate şi din lemn;
canalul de fugă care transportă apa evacuată din turbină înapoi în râu. Acesta
este realizat prin excavare, asemenea canalului/galeriei de aducţiune.
În figura 7.30 sunt prezentate schematic principalele componente ale unei
microhidrocentrale.
Figura7.30: Schema unei microhidrocentrale.
7.4.2. Clădirea microhidrocentralei

Într-o schemă hidroenergetică rolul centralei este acela de a proteja
echipamentul electromecanic care transformă potenţialul energetic al apei în
electricitate. Forma şi dimensiunea clădirii sunt determinate de numărul, tipul şi
puterea grupurilor, de căderea schemei şi geomorfologia amplasamentului,
încercând să se realizeze clădiri cu dimensiuni cât mai mici posibile, având totuşi o
fundaţie puternică. Deoarece microhidrocentralele se încadrează între producătorii
de energie curată, ”verde”, se recomandă pentru clădirea centralei utilizarea cu
precădere a materialelor de construcţie locale: lemn, piatră sau placare cu piatră
etc., astfel ca acestea să fie cât mai bine încadrate în mediu. Cu atât mai mult cu
cât, în general, microhidrocentralele se realizează în mijlocul naturii.
Puterea pe care o microhidrocentrală o poate produce depinde de căderea

hidroenergetică, pe scurt căderea, definită ca în figura 7.31 şi de debitul de
apă turbinat.
Într-o microhidrocentrală se găsesc echipamente precum:
stavile sau vane de admisie;
turbină;
multiplicator de viteză (dacă este necesar);
generator;
sistem de comandă;
sisteme de protecţie, etc.
Figura7.31: Definirea căderii unei MHC.
În figura 7.32 sunt reprezentate: o centrală corespunzătoare unei scheme de

joasă cădere şi o schemă corespunzătoare căderilor medii şi înalte. Infrastructura
face parte din structura de retenţie şi include priza energetică cu grătarul aferent,
turbina cuplată cu generatorul, aspiratorul şi canalul de fugă.
În unele cazuri, turbina şi generatorul pot fi integrate într-un singur grup etanş,
turbină-generator, care poate fi montat direct pe circuitul apei; aceasta înseamnă că
nu este necesară realizarea unei centrale convenţionale. În figura 7-33 se poate
observa o vedere de ansamblu a unei centrale tipice.
a) Schiţă a unei centrale de joasă cădere

b) Schiţă a unei centrale de înaltă şi medie cădere

Figura7.32: Secţiuni transversale prin scheme de amenajare pentru
ilustrarea elementelor componente.
Centrala poate fi amplasată şi la baza unui baraj existent, unde apa ajunge
printr-o golire de fund existentă sau prin galeria prizei. O astfel de configuraţie este
ilustrată în figura 7.18 sau în figura 7.19.
Figura7.33: Vedere de ansamblu a unei microhidrocentrale tipice pe firul apei.
7.4.3. Turbina hidraulică

Scopul unei turbine hidraulice este de a transforma energia apei (hidraulică) în
energie mecanică de rotaţie la axul turbinei. O turbină este definită prin cădere şi
debit; cu cât este mai mare căderea, cu atât mai mic este debitul.
În continuare se vor prezenta câteva tipuri de turbine şi criterii utilizate la

selectarea acestora.
1. Tipuri de turbine
Energia apei este transformată de către turbină prin unul dintre cele două
mecanisme fundamentale şi diferite în principiu:
0 presiunea apei poate aplica o forţă pe faţa palelor rotorului, forţă care se
reduce pe măsură ce trece prin turbină. Turbinele care funcţionează în acest mod
sunt denumite turbine cu reacţiune. Din această categorie fac parte turbinele
Francis şi Kaplan.
presiunea apei este transformată în energie cinetică înainte de a lovi palele
rotorului. Energia cinetică este sub formă unui jet care loveşte cupele rotorului,
montate pe periferia acestuia. Turbinele care funcţionează în acest mod sunt numite
turbine cu acţiune sau cu impuls. Cele mai des întâlnite turbine cu impuls sunt
turbinele Pelton.
A. Turbine cu impuls
Turbina Pelton
Turbinele Pelton sunt turbine în care unul sau mai multe jeturi lovesc o roată
care are un număr de cupe; fiecare jet emite apă printr-un injector. În figura 7-34 se
poate vedea o secţiune transversală a unui injector. Cupele sunt proiectate astfel
încât să menţină vitezele de ieşire la o valoare minimă pentru ca energia cinetică
prelucrată de turbină să fie maximă.
Figura7.34: Secţiune transversală printr-un injector cu deflector.
Turbinele Pelton cu un jet sau două pot avea ax vertical sau orizontal, aşa cum
este ilustrat în figura 7.35. a), b) şi c). Turbinele cu trei sau mai multe injectoare au
ax vertical (figura 7.35. d)). Numărul maxim de injectoare este 6, utilizatpentru
amenajările hidroenergetice de mare putere.
a) ax orizontal, cu 2 injectoare b) ax vertical, cu 2 injectoare
c) ax orizontal, cu un injector d) ax vertical,

cu 4 injectoare
(vedere de sus)
Figura7.35:Turbina Pelton.
Rotorul turbinei (figura 7.36) este în general cuplat direct la arborele

generatorului şi situat deasupra nivelului aval.
Figura7.36: Rotorul turbinei Pelton (cu două injectoare).

Turbina Turgo
Turbina Turgo poate funcţiona la căderi din domeniul 50-250 m. Asemenea
turbinei Pelton, aceasta este o turbină cu impuls, dar palele sale au formă diferită,
iar jetul de apă loveşte planul rotorului la un unghi de 20°. Apa intră în rotor printr-
o parte a discului şi iese pe cealaltă parte (figura 7.37). Faţă de turbina Pelton,
turbina Turgo are o viteză de rotaţie mai mare la acelaşi debit şi aceeaşi cădere.
Turbina Turgo poate reprezenta o alternativă la turbina Francis (prezentată în
paragraful următor) atunci când debitul variază foarte mult sau în cazul conductelor
forţate lungi, deoarece deflectorul permite evitarea turaţiei de ambalare în cazul
aruncării de sarcină şi a loviturii de berbec care poate avea loc la turbina Francis.
Figura7.37:Transferul energiei hidraulice către palele turbinelor Turgo.
Turbina Banki
Această turbină are o curgere transversală şi este folosită pentru un domeniu
larg de căderi care se suprapun celor ale turbinelor Kaplan, Francis şi Pelton.
Principiul de funcţionare al acestei turbine este schiţat în figura 7.38. Apa
pătrunde în turbină direcţionată de una sau mai multe vane de ghidare amplasate în
amonte de rotor şi loveşte palele acestuia de două ori înainte să iasă din turbină.
Turbinele Banki (figura 7.39) reprezintă o alternativă atunci când există apă
suficientă, cerinţele energetice sunt definite, iar posibilităţile de investiţie sunt
reduse. Avantajul acestei turbine îl constituie posibilitatea de a utiliza o treime,
două treimi sau întreaga suprafaţă a rotorului în funcție de debitul disponibil al
râului, randamentul rămânând la valori bune.
Figura7.38: Principiul turbinei cu curgere transversală.
1) Turbina Banki; 2) secţiune transversală a turbinei; 3) lamele turbinei
Figura7.39: Turbina Banki.

B. Turbine cu reacţiune
Turbina Francis
Turbina Francis este o turbină cu reacţiune cu rotor cu pale fixe şi aparat
director cu pale reglabile (figura 7.40), folosită pentru căderi medii. La acest tip de
turbină admisia este întotdeauna radială, în timp ce evacuarea este axială.
Asemenea turbinelor Pelton, turbinele Francis pot avea ax orizontal (figura 7.41)
sau vertical (figura 7.42).
Figura7.41: Turbina Francis cu ax orizontal.
a) vedere, b) schiţă,
Figura7.42: Turbina Francis cu ax vertical.
Turbinele Francis se pot amplasa într-un canal deschis sau pe o conductă

forţată. Apa intră în turbină prin camera spirală care este concepută astfel încât să îi
menţină viteza tangenţială constantă de-a lungul secţiunilor succesive şi să o
distribuie uniform pe periferia aparatului director, a cărui rol este de a controla
debitul care intră în rotor şi de a adapta unghiul de intrare al apei la unghiurile
optime de atac al palelor rotorului. Paletele aparatului director se rotesc în jurul
axelor lor prin intermediul tijelor de legătură ataşate la un inel de dimensiuni mari
care sincronizează mişcarea tuturor paletelor (figura 7.43). Acestea pot fi folosite
pentru oprirea debitului către turbină în situaţii de urgenţă, deşi utilizarea lor nu
exclude instalarea unei vane la intrarea în turbină. Rotorul (figura 7.44) transformă
energia hidraulică în energie mecanică şi o restituie axial către aspirator.
Aspiratorul unei turbine cu reacţiune are scopul de a recupera energia cinetică

care mai rămâne în apa care iese din rotor. Deoarece această energie este
proporţională cu pătratul vitezei, una dintre sarcinile aspiratorului este aceea de a
reduce viteza de refulare a turbinei. Un aspirator eficient trebuie să aibă o secţiune
conică, dar unghiul trebuie să nu fie prea mare, altfel se separă curgerea prin
amplasarea unei pile intermediare la ieşirea din aspirator.
Cu cât căderea este mai mică, cu atât este mai important aspiratorul, deoarece
cădere mică implică în general un debit mare şi este important de controlat viteza
apei la ieşirea din rotor. Pentru un diametru fix al rotorului, viteza va creşte atunci
când creşte debitul.
Figura 7.43: Dispozitiv de acţionare al

aparatului director al unei turbine Figura 7.44: Rotorul turbinei Francis.
Francis orizontale.
Turbine Kaplan şi elicoidale

Turbinele Kaplan şi turbinele de tip elicoidal sunt turbine cu reacţiune având o
curgere axială. Aceste turbine sunt utilizate cu eficienţă în zona căderilor mici şi a
debitelor mari și foarte mari.
Turbina Kaplan are rotorul cu pale reglabile (figura 7.45) şi poate avea sau nu,
aparatul director reglabil. Dacă atât palele rotorului cât şi cele ale aparatului
director sunt reglabile, turbinele sunt cu dublu reglaj. În cazul în care aparatul
director este fix, turbinele sunt cu reglaj simplu.
Turbinele Kaplan cu pale rotorice fixe sunt denumite turbine elicoidale.
Acestea se utilizează atunci când atât debitul cât şi căderea rămân practic constante,
o caracteristică care le face să nu fie potrivite pentru amenajările hidroenergetice de
mică putere.
Reglajul dublu permite adaptarea cuplării rotorului şi a aparatului director la
toate variaţiile de cădere şi debit. Turbinele Kaplan cu o reglaj simplu permit o
adaptare corespunzătoare la debitul disponibil variabil, dar este mai puţin flexibilă
în cazul unor variaţii semnificative ale căderii.
Turbinele Kaplan cu dublu reglaj, ilustrate în figura 7-46 sunt maşini

concepute cu ax vertical, cu cameră spirală şi aparat director. Apa pătrunde radial în
turbină apoi este direcţionată către dreapta, înainte de a intra axial în rotor. Sistemul
de comandă este conceput astfel încât variaţia unghiului palei să fie legată de
poziţia de reglaj a aparatului director pentru obţinerea celei mai bune eficienţe într-
un domeniu larg de debite şi căderi. Din aceleaşi motive ca pentru turbinele
Francis, turbinele Kaplan trebuie să aibă aspirator. Energia cinetică este foarte
importantă, din cauza căderilor joase, şi nu trebuie neglijată calitatea acestei părţi a
turbinei.
Figura 7.45: Rotorul turbinei Figura 7.46: Secţiune transversală printr-o turbină
Kaplan. Kaplan cu dublu reglaj.
Turbinele bulb (figura 7.47) sunt un tip derivat al turbinelor Kaplan şi au

generatorul încastrat într-o carcasă bulb complet imersată în curentul de apă. Din
bulb ies doar cablurile electrice, protejate corespunzător.
Figura7.47: Secţiune transversală printr-o turbină bulb.
Există mai multe tipuri de turbine Kaplan care diferă prin modul în care apa
trece prin turbină, prin sistemul de închidere al acesteia şi prin tipul
multiplicatorului de turaţie. În figura 7.48 sunt prezentate câteva dintre aceste
tipuri.
Figura7.48: Tipuri de turbine Kaplan.
2. Criterii pentru alegerea turbinei
Primul criteriu de care trebuie să se ţină cont la selectarea unei turbine este
căderea (figura 7.29). Tabelul 7.10 cuprinde domeniul de căderi de funcţionare, Hn
– căderea netă, pentru fiecare tip de turbină. Se observă unele suprapuneri deoarece
pentru o anumită cădere se pot folosi mai multe tipuri de turbine.
Tabelul 7.10
Domeniul de căderi de funcţionare al turbinelor
Tip turbină Domeniu cădere,Hn, în m
Kaplan şi elicoidală 2<Hn< 40
Francis 25<Hn< 350
Pelton 50 <Hn< 1300
Banki 5 <Hn< 200
Turgo 50 <Hn< 250
Debitul reprezintă un alt criteriu de alegere al turbinei. O singură valoare a

debitului nu are semnificaţie, fiind necesară cunoaşterea regimului de curgere,
reprezentată în general de curba de durată a debitelor.
Ţinând cont de aceste două criterii, în figura 7-49 este prezentat domeniul de
utilizare al turbinelor.
Figura 7.49: Domenii de utilizare ale turbinelor.
Debitul nominal şi căderea netă stabilesc setul de tipuri de turbine aplicabile în

amplasament şi mediul de curgere. Turbinele corespunzătoare sunt acelea pentru
care debitul şi căderea sunt înscrise în domeniile de funcţionare. Un punct definit
conform celor de mai sus este în general reprezentat în câteva astfel de domenii.
Toate acele turbine sunt potrivite, deci va fi necesar calculul puterii instalate şi a
producţiei de energie în raport cu costurile, înainte de luarea unei decizii.
Datorită faptului că o turbină poate funcționa doar într-o anumită plajă de
debite (între valoarea maximă şi practic cea minimă aplicabilă), poate fi
avantajoasă instalarea mai multor turbine cu debit instalat mai mic în locul uneia de
mare capacitate.
Alegerea finală între unul sau mai multe grupuri sau între un tip sau altul de
turbină reprezintă rezultatul unui calcul iterativ care ia în considerare costurile de
investiţie şi producţia anuală de energie electrică.
O altă modalitate de prezentare a domeniilor acoperite de turbine este
prezentată în figura 7.50.
Figura7.50: Nomogramă de selecţionare a turbinelor hidraulice în

funcţie de căderea netă şi de debit.
De asemenea, o turbină hidraulică trebuie să fie aleasă şi proiectată astfel

încât, funcţie de condiţiile impuse de regimul de exploatare, să atingă un
randament ridicat pe întreg domeniul de funcţionare. În figura 7.51 sunt ilustrate
randamente medii pentru diferite tipuri de turbine.
Când curgerea deviază de la debitul nominal, la fel se manifestă şi
randamentul turbinei. În tabelul 7.11 se prezintă randamentele maxime pentru
diferite tipuri de turbine, dar care nu corespund neapărat debitului de calcul sau
celui maxim.
Figura7.51: Randamente medii pentru diferite tipuri de turbine.
Tabelul 7-11
Randamente tipice ale turbinelor de mică putere
Tip turbină Randament maxim
Kaplan cu dublă reglare 0,91
Kaplan cu o singură reglare 0,93
Francis 0,94
Pelton cu n injectoare 0,90
Pelton cu 1 injector 0,89
Turgo 0,85
Turaţia de ambalare reprezintă un alt criteriu de alegere a tipului de turbină.

Fiecare tip de rotor este caracterizat de o turaţie maximă de ambalare. Aceasta este
turaţia pe care o atinge teoretic grupul în caz de aruncare de sarcină, atunci când
puterea hidraulică este maximă. Atât pentru generator, cât şi pentru un posibil
multiplicator de turaţie, costurile pot creşte cu cât turaţia de ambalare este mai
mare, deoarece acestea trebuie concepute astfel încât să suporte această turaţie. În
tabelul 7.12 sunt prezentate turaţiile de ambalare ale unor tipuri de turbine.
Tabelul 7-12
Turaţiile de ambalare ale turbinelor
Tip turbină Turaţia de ambalare
Kaplan cu o singură reglare 2,0 – 2,6
Kaplan cu reglare dublă 2,8 – 3,2
Francis 1,6 – 2,2
Pelton 1,8 – 1,9
Turgo 1,8 – 1,9
7.4.4. Multiplicatorul de turaţie

Când turbina şi generatorul funcţionează la aceeaşi turaţie şi pot fi amplasate
astfel încât arborii să fie aliniaţi, cuplajul direct reprezintă soluţia potrivită; practic,
nu apar pierderi de energie, iar întreţinerea necesară este minimă. În multe cazuri,
în special la schemele de joasă cădere, turbinele funcţionează la mai puţin de 400
rot/min, necesitând un multiplicator de turaţie pentru a respecta cele 750-1000
rot/min ale generatoarelor standard.
Pentru domeniul de puteri luat în considerare la schemele hidroenergetice de
mică putere, această soluţie este de multe ori mai economică decât folosirea unui
generator făcut la comandă.
Tipuri de multiplicatoare de turaţie
Multiplicatoarele de turaţie, conform angrenajelor folosite la construcţia
acestora, sunt clasificate după cum urmează:
arborii paraleli care folosesc angrenaj elicoidal aşezaţi pe axă paralelă. Sunt
potriviţi în special pentru puteri medii. Figura 7.52.a ilustrează o configuraţie
verticală, cuplată la o turbină Kaplan verticală;
angrenajele conice limitate de obicei la aplicaţii de mică putere, folosesc
angrenaje spirale pentru o acţionare la 90°. Figura 7.52.b ilustrează un astfel de
multiplicator de turaţie;
multiplicatorul de turaţie cu curea este folosit în general tot pentru aplicaţiile
de mică putere (figura 7.52.c).
a) cu arbore paralel b) cu angrenaj conic c) cu curea
Figura7.52: Multiplicatoare de turaţie.

Proiectarea multiplicatorului de turaţie

Multiplicatorul de turaţie trebuie conceput astfel încât să asigure, în cele mai
nefavorabile condiţii, aliniamentul corect al componentelor sale. Acestea sunt
fabricate în general din oţel sudat cu elemente de rigidizare grele care să reziste la
torsiunea turbinei şi la presiunea axială hidraulică fără deformaţii evidente.
Lipsa sincronizării, aruncarea de sarcină, sau orice alt accident din sistem
poate produce solicitări foarte mari (critice) asupra angrenajelor. Pentru a proteja
angrenajele împotriva acestor eforturi excepţionale, multiplicatorul de turaţie
trebuie să includă un limitator de torsiune, astfel încât conectorul să se întrerupă
când apare o forţă anormal de mare.
O lubrifiere corespunzătoare este esenţială pentru a asigura nivelul cerut de
fiabilitate. Este foarte important ca volumul, calitatea, vâscozitatea şi temperatura
uleiului să respecte întotdeauna specificaţiile.
Multiplicatoarele de turaţie sunt proiectate folosindu-se criterii de proiectare
foarte conservatoare care intră în conflict cu necesitatea de reducere a costurilor,
dar nu sunt posibile sau recomandate aceste reduceri ale costurilor fără o analiză
profundă a eforturilor la oboseală şi o finisare atentă a angrenajelor tratate la cald,
reducere satisfăcătoare a efortului la cutiile sudate, toate acestea fiind esenţiale
pentru asigurarea durabilităţii multiplicatorului de turaţie. Factorii metalurgici,
inclusiv cunoaşterea avantajelor şi dezavantajelor respective cu privire la carcasa
grea sau nitrurarea angrenajelor sunt de asemenea esenţiale pentru optimizarea
multiplicatorul de turaţie.
Selectarea lagărelor este de asemenea un element foarte important. Pentru
puteri sub 1 MW, se utilizează în general lagărele cu role. Astfel de tehnologii se
utilizează în prezent pentru turbinele de până în 5 MW. Altă posibilitate este aceea
de a se utiliza lagăre lubrifiate hidrodinamic.
Întreţinerea multiplicatorului de turaţie
Cel puţin 70% din defectările multiplicatorului de turaţie se datorează calităţii
slabe sau lipsei uleiului de lubrifiere. Filtrele de ulei se înfundă în mod frecvent sau
apa pătrunde în circuitul de lubrifiere. Activitatea de întreţinere trebuie programată
la intervale de timp prestabilite sau prin analiza periodică a lubrifiantului pentru a
se verifica dacă acesta respectă specificaţiile.
7.4.5. Generatorul
Generatoarele transformă energia mecanică în energie electrică.Deşi
majoritatea sistemelor hidroenergetice erau de tip curent continuu pentru a
corespunde sistemelor electrice din vremea respectivă, acum sunt folosite în mod
normal doar generatoare trifazate de curent alternativ. În funcţie de caracteristicile
reţelei de alimentate se poate alege între:
generatoare sincrone: sunt dotate cu un sistem de excitaţie cu magneți
permanenți sau electric de curent continuu (rotativ sau static) însoţit de un regulator
de tensiune pentru comanda tensiunii de ieşire înainte de conectarea generatorului
la reţeaua electrică. Generatoarele sincrone pot funcţiona separat de reţeaua
electrică şi pot produce energie, deoarece excitaţia nu depinde de reţeaua electrică;
generatoarele asincrone: sunt motoare simple de inducţie cu înfăşurare în

scurtcircuit, fără posibilitate de reglare a tensiunii şi de funcţionare la o turaţie
legată direct de frecvenţa sistemului. Acestea îşi iau curentul de excitaţie din
reţeaua electrică, absorbind energia reactivă prin propriul magnetism. Aceste
generatoare nu pot produce energie atunci când nu sunt conectate la reţea, deoarece
nu au capacitatea de a-şi asigura propriul curent de excitaţie.
Pentru puteri sub 1 MW generatoarele sincrone sunt mai scumpe decât cele
asincrone. Generatoarele sincrone sunt folosite în sisteme energetice unde puterea
generatorului reprezintă o parte substanţială din sarcina sistemului energetic.
Generatoarele asincrone sunt mai ieftine şi sunt folosite în reţele stabile unde
puterea generată de acestea reprezintă o parte nesemnificativă din sarcina
sistemului energetic.
Tensiunea de funcţionare a generatorului creşte odată cu puterea. Tensiunile
standard de 400 V sau 690 V permit folosirea unor transformatoare standard de
distribuţie ca transformatoare de evacuare şi folosirea curentului generat pentru
alimentarea sistemului energetic al centralei.
Randamentele generatoarelor asincrone au valori de 95% pentru puteri de100
kW şi pot creşte la 97%, pentru puteri de 1 MW. Randamentele generatoarelor
sincrone sunt puţin mai mari. În tabelul 7.13 sunt prezentate randamentele tipice ale
generatoarelor de mică putere.
Tabelul 7.13
Randamentele tipice ale generatoarelor de mică putere
Putere nominală [kW] Randamentul maxim

10 0,910
50 0,940
100 0,950
250 0,955
500 0,960
1000 0,970
Tipuri de generatoare
Generatoarele pot fi cu ax vertical sau orizontal, fără să depindă de
configuraţia turbinei. Figura 7.53 ilustrează o turbină Kaplan verticală cuplată
direct cu generatorul.
Un alt criteriu pentru caracterizarea generatoarelor este modul în care sunt
poziţionate lagărele acestora. De exemplu, se obişnuieşte montarea generatorului
cu lagăre consolidate suplimentar care susţin în consolă rotorul turbinei Francis. În
acest fel, axul turbinei nu necesită traversarea aspiratorului, îmbunătăţindu-se astfel
eficienţa globală. Aceeaşi soluţie se foloseşte frecvent şi pentru turbinele Pelton.
Când aceste generatoare sunt de mică putere, au un sistem de răcire deschis,
dar la grupurile mai mari se recomandă folosirea unui circuit de răcire închis cu
schimbătoare de căldură aer-apă.
Figura7.53: Generator cu ax vertical cuplat direct la o turbină Kaplan.
Excitaţia
Curentul de excitaţie pentru generatorul sincron poate fi produs de un
generator mic de curent continuu, cunoscut ca excitatrice. În ultimul timp,
generatorul de curent continuu este din ce în ce mai mult înlocuit cu un generator
static.
Excitaţia rotativă. Bobinele de excitaţie sunt de obicei montate pe arborele
principal. La generatoarele mai mari, este folosit şi un excitator pilot cu excitaţie
magnetică permanentă. Acesta asigură curentul de excitaţie pentru excitatorul
principal, care furnizează curentul de excitaţie pentru rotorul generatorului.
Excitaţia fără perii. Un generator mic are bobinele de excitaţie pe stator şi
generează curent alternativ în înfăşurările rotorului. Un redresor semiconductor
roteşte arborele, transformând curentul alternativ generat de generatorul mic în
curent continuu, care este furnizat bobinelor de excitaţie rotative ale generatorului
principal fără să fie necesare periile. Reglarea tensiunii se realizează prin
controlarea curentului din bobinele de excitaţie ale generatorului mic.
Excitaţia statică. Excitatorul static este un redresor conectat la reţea care
furnizează curent continuu bobinelor de excitaţie în locul excitatorului rotativ.
Controlul tensiunii şi al factorului de putere funcţionează în acelaşi fel cu
dispozitivul de rotaţie. Excitatorii statici sunt robuşti uşor de întreţinut şi au
eficienţă mărită.
Reglarea tensiunii şi sincronizarea

Generatoare asincrone. Un generator asincron trebuie să absoarbă energie
reactivă din alimentarea reţelei trifazate pentru a păstra uniform magnetismul
acesteia. Alimentarea reţelei defineşte frecvenţa fluxului de rotaţie al statorului şi
de aici turaţia sincronă peste care trebuie acţionat rotorul. La pornire, turbina este
accelerată la o turaţie uşor peste turaţia sincronă a generatorului, atunci când un
releu de viteză închide comutatorul principal de linie. De la această stare hiper-
sincronizată, turaţia generatorului va fi redusă la turaţia sincronă prin alimentarea
reţelei cu curent.
Generatoare sincrone. Generatorul sincron se porneşte înainte de conectarea

lui la reţea prin rotirea turbinei. Prin accelerarea treptată a turbinei, generatorul
trebuie să se sincronizeze cu reţeaua, reglându-se tensiunea, frecvenţa, unghiul de
fază şi sensul de rotaţie. Atunci când toate aceste valori sunt controlate corect,
generatorul poate fi comutat pe reţea. În cazul unei funcţionări izolate sau în afara
reţelei, controlerul de tensiune menţine o tensiune constantă predefinită, indiferent
de sarcină. În cazul alimentării reţelei, controlerul menţine factorul de putere
predefinit sau energia reactivă.
7.4.6. Comanda turbinei

Turbinele sunt proiectate pentru o anumită cădere netă şi un anumit debit.
Orice abatere de la aceşti parametri trebuie compensată prin deschiderea sau
închiderea dispozitivelor de comandă, cum ar fi aparatele directoare, injectoarele
sau vanele, pentru a menţine puterea generată, nivelul oglinzii de apă în priză sau
debitul turbinei constant.
În schemele conectate la o reţea izolată, parametrul care trebuie controlat este
turaţia turbinei, care controlează frecvenţa. Într-un sistem izolat, dacă generatorul
devine supraîncărcat, turbina încetineşte, astfel este necesar un debit mărit pentru
ca turbina să nu se oprească. Dacă nu există apă suficientă pentru aceasta, atunci fie
trebuie redusă sarcina, fie trebuie oprită turbina.
La prima abordare, reglarea turaţiei (frecvenţei) este realizată normal prin
controlul debitului; odată calculată deschiderea aparatului director, dispozitivul de
acţionare furnizează instrucţiunile necesare servomotorului, rezultând o extensie
sau o retragere a tijei acestuia. Pentru ca tija să atingă într-adevăr poziţia dorită,
dispozitivul electronic de acţionare primeşte un feedback. Aceste dispozitive se
numesc regulatoare de turaţie.
La a doua abordare, se presupune că, la sarcină totală, la cădere sau debit
constant, turbina va funcţiona la turaţia de calcul, suportând astfel sarcina totală de
la generator. În cazul în care sarcina se reduce, turbina va avea tendinţa să îşi
crească turaţia. Un senzor electronic, care măsoară frecvenţa, detectează abaterea şi
un regulator de sarcină electronic fiabil şi ieftin va comuta sistemul pe rezistenţa
presetată, menţinând astfel corectă frecvenţa sistemului.
Controlerele care respectă prima abordare nu au limită de putere.
Regulatoarele de sarcină care funcţionează conform celei de-a doua abordare, rar
depăşesc o putere de 100 kW.
Regulatoarele de turaţie reprezintă o combinaţie de dispozitive şi mecanisme
care detectează abaterea turaţiei provocată de o perturbaţie a sarcinii, reglează admisia
în turbină pentru a readuce puterea turbinei la valoarea noii sarcini şi aduc turaţia după
perturbaţie, fie la cea nominală, fie la o turaţie mai mare sau mai mică decât cea
nominală. Există câteva tipuri de regulatoare care variază de la cele de modă veche
complet mecanice până la cele mecano-hidraulice, electro-hidraulice şi electro-
mecanice. Regulatorul mecanic (figura 7.54) este folosit la turbinele de mică putere,
deoarece vana de comandă a acestora este mai uşor de acţionat şi nu necesită un efort
mare. Aceste regulatoare folosesc un mecanism centrifugal
acţionat de arborele turbinei. Puterea debitată de acest dispozitiv acţionează direct

vana amplasată la intrarea turbinei.
La un regulator electro-hidraulic modern, senzorul amplasat pe arborele
generatorului detectează în permanenţă turaţia turbinei care este comparată cu o
valoare de referinţă. Dacă semnalul de la senzorul de turaţie este diferit de semnalul
de referinţă, se emite un semnal de eroare care, amplificat, este trimis către
servomotor, astfel încât acesta să poată acţiona în direcţia necesară. În general,
dispozitivul de acţionare se alimentează de la un grup hidraulic care cuprinde un
rezervor pentru colectarea uleiului, o pompă acţionată de un electromotor pentru
furnizarea uleiului către sistem, un acumulator, vane de comandă ulei şi cilindrul
hidraulic.
Sistemele de reglare funcţionează prin reglarea continuă a poziţiei aparatului
director. Pentru asigurarea unei reglări rapide şi constante a aparatului director
şi/sau a palelor rotorului, cu abateri minime de sub-turaţie sau supra-turaţie pe
durata modificărilor din sistem este necesară prezenţa unui dispozitiv suplimentar.
La regulatoarele de presiune a uleiului această reglare este obţinută prin
intercalarea unui amortizor.
Figura7.54: Regulator mecanic de turaţie.
Generatorul asincron conectat la o reţea electrică stabilă nu necesită control,

deoarece frecvenţa sa este controlată de reţea. În pofida acestui lucru, când
generatorul este decuplat de la reţea, turbina se accelerează până la turaţia de
ambalare. Generatorul şi multiplicatorul de turaţie trebuie concepute astfel încât să
suporte această turaţie până când debitul de apă este întrerupt de către sistemul de
comandă (aparatul director).
Comanda automată.
Schemele hidroenergetice de mică putere nu sunt în general prevăzute cu
personal şi sunt acţionate de un sistem de comandă automat. Deoarece nu toate
centralele sunt la fel, este aproape imposibil de stabilit automatizarea care trebuie
inclusă într-un sistem dat. Există însă unele cerinţe care sunt general valabile:
sistemul trebuie să includă releele şi dispozitivele necesare pentru detectarea
unei funcţionări defectuoase şi apoi să acţioneze pentru a scoate de sub tensiune
grupul sau întreaga centrală;
datele relevante de funcţionare ale centralei trebuie colectate şi puse la
dispoziţie cu rapiditate pentru luarea deciziilor de funcţionare şi pentru stocarea
într-o bază de date pentru o evaluare ulterioară a performanţelor centralei;
trebuie inclus un sistem de comandă inteligent pentru a fi permisă funcţionarea
totală a centralei într-un mediu nesupravegheat;
trebuie să fie posibilă accesarea sistemului de comandă dintr-o locaţie
îndepărtată;
sistemul ar trebui să poată comunica cu unităţi similare, amonte şi aval, în
scopul optimizării exploatării;
prognoza defecţiunilor reprezintă o îmbunătăţire a sistemului de comandă.
Prin folosirea unui sistem avansat, alimentat cu date de funcţionare de referinţă,
este posibilă anticiparea defecţiunilor înainte de apariţia acestora şi luarea de
măsuri de remediere astfel încât să nu mai aibă loc.
Sistemele de comandă automată pot reduce semnificativ costurile de
producere de energie prin faptul că necesită o întreţinere redusă, în timp ce
turbinele funcţionează eficient şi produc energie.
7.4.7. Echipamentele electrice auxiliare

Transformatorul de servicii proprii. Consumul electric, inclusiv iluminatul şi
auxiliarele mecanice ale centralei pot necesita 1...3% din puterea acesteia; la
microhidrocentrale acest consum reprezintă 1%. Transformatoarele de servicii
proprii trebuie proiectate ţinându-se cont de aceste sarcini intermitente. Dacă este
posibil, într-o centrală nesupravegheată ar trebui folosite două alimentări
alternative, cu anclanşare automată.
Alimentarea cu curent continuu de comandă. În general este recomandabil
ca centralele comandate de la distanţă să fie dotate cu o alimentare de rezervă de
curent continuu de 24 V de la o baterie pentru a permite comanda centralei pentru
închidere după o avarie a reţelei şi comunicare cu sistemul în orice moment.
Puterea trebuie să fie suficientă astfel încât să se asigure în întregime controlul
atâta timp cât este necesar pentru remediere.
Dispozitive de înregistrat nivelul în bieful amonte şi bieful aval. Într-o
hidrocentrală trebuie să se ia măsuri pentru înregistrarea atât a nivelului aval cât şi
a celui amonte. Cea mai simplă metodă este aceea de a fixa bine în cursul de apă o
miră marcată cu metri şi centimetri, de tipul mirei de nivelment. În acest caz este
necesară o persoană care să observe şi să înregistreze măsurătorile. În
hidrocentralele dotate cu comandă automată, cea mai bună soluţie este folosirea
traductorilor conectaţi la computer prin sistemul de achiziţie de date.
În prezent, sistemele de măsură (un senzor) înregistrează măsurătorile şi le
transformă în semnale care sunt transmise unităţii de procesare. Senzorul de măsură
trebuie să fie instalat în locul cel mai reprezentativ pentru întregul bief. Acesta este
amplasat, de obicei, în condiţii de mediu și de acces dificile, în timp ce unitatea de
procesare este de obicei separată şi amplasată într-un mediu bine protejat, cu acces
uşor pentru acţionare.
Există o gamă largă de senzori, folosind o varietate de principii de măsurare.
Senzorul de nivel poate transmite semnalul folosind metoda hidrostatică (figura
7.55. a)) sau metoda pneumatică (cu bule - figura 7.55. b)). În cazul primei metode,
tubulaturile prin care se transmite presiunea apei la senzor sunt proiectate şi
dimensionate astfel încât să nu se înfunde şi să nu permită acumularea de aer în
interiorul lor. La cea de-a doua metodă, orificiul senzorului este localizat mai jos
faţă de nivelul corespunzător de la începutul măsurătorii şi astfel apa nu poate
pătrunde. Cea mai bună soluţie este reprezentată de montajul sistemului de măsură
înglobat în construcția hidrotehnică, aşa cum este ilustrat în figura 7.55. b) şi c).
Figura7.55: Măsurarea nivelului.
Staţia de transformare. Staţia de transformare trebuie instalată pentru

controlarea generatoarele şi pentru a acţiona ca interfaţă a acestora cu reţeaua sau
cu o sarcină izolată. Aceasta trebuie să protejeze generatoarele, transformatorul
principal şi transformatorul de servicii proprii. Întrerupătorul generatorului,
acţionat cu aer, magnetic sau cu vid, este folosit pentru cuplarea sau decuplarea
generatorului de la reţeaua de energie. Transformatoarele de măsură, atât
transformatoarele de mare putere cât şi cele de curent sunt folosite pentru reducerea
curenţilor şi tensiunilor înalte la nivele mai uşor de măsurat. Echipamentele de
control ale generatorului sunt folosite pentru controlul tensiunii generatorului,
factorului de putere şi a întrerupătoarelor de circuit.
Protecţia generatorului asincron trebuie să includă, printre alte dispozitive,

următoarele: un releu la curent de întoarcere care oferă protecţie la ambalare; relee
de curent diferenţial pentru protecţie împotriva defecţiunilor interne ale
înfăşurărilor statorului generatorului; un releu de protecţie la punerea la pământ
accidentală care asigură un sistem de rezervă, etc. Protecţia transformatorului de
mare putere include un releu de curent maximal instantaneu şi un releu de curent
maximal cu program pentru protejarea transformatorului principal atunci când este
detectată o defecţiune la sistemul de bare capsulate sau când are loc o defecţiune
internă la transformatorul principal de mare putere.
În mod normal, staţia de transformare este exterioară. În zonele cu sensibilitate
foarte mare la mediu, staţia de transformare este amplasată în centrală, iar cablurile
de transmisie se vor lăsa de-a lungul conductei forţate. Paratrăsnetele pentru
protecţia la supratensiune a liniei sau la loviturile de trăsnet la reţeaua din apropiere
sunt montate de obicei în incinta staţiei de transformare. Un întrerupător de linie
trebuie să deconecteze instalaţia, inclusiv transformatorul ridicător de putere în
cazul unei defecţiuni.
7.4.8. Echipamentele hidromecanice auxiliare

Grătarul prevăzut la prizele de apă şi camerele de încărcare are rolul de a opri
pătrunderea pe circuitul hidraulic al turbinei a unor corpuri care se pot bloca în
secţiunea vanelor împiedicând închiderea acestora. Caracteristicile tehnice ale
grătarului corespund amplasamentului, debitului instalat şi diametrului caracteristic
al rotorului turbinei din centrala pe care o deserveşte.
Grătarul funcţionează în cea mai mare parte a timpului scufundat în apă de
râu; temporar, poate fi acoperit parţial de corpuri solide imersate în apă (frunze,
buşteni, materiale de origine vegetală sau animală). În cazul microhidrocentralelor
grătarul va funcţiona fără curăţire. Eventualele corpuri reţinute vor fi îndepărtate,
cu mijloace mecanice mânuite de om, cu ocazia golirii lacului sau, în mod
excepţional, prin utilizarea unui scafandru (numai în perioada în care prin galeria
de deviere şi golirea de fund a barajului nu circulă apă).
Lumina grătarelor (distanța dintre două bare vecine) se alege în funcţie de
tipul turbinelor şi diametrul nominal al rotorului (D), ca în tabelul 7.14.
Tabelul 7.14
Determinarea luminii grătarului
Tipul turbinei Lumina
Kaplan şi elicoidal D/30
Francis lent D/40
Francis normal D/30
Francis rapid D/25
Podul rulant. Pentru manevrarea echipamentelor mecanice şi electrice,

fiecare centrală este echipată cu pod rulant (figura 7.56), cu capacitatea de ridicare
corespunzătoare piesei cu greutatea cea mai mare (de regulă, rotorul generatorului)
care se manevrează la montaj sau în timpul exploatării. Se prevede, de regulă, un

singur pod rulant. Caracteristicile podurilor vor fi stabilite astfel încât să poată fi
satisfăcute, în minimum de spaţiu, toate necesităţile de ridicare şi transport în
centrală.
Figura7.56: Poduri rulante.
Vane şi stavile. Vanele şi stavilele sunt echipamente hidromecanice care

servesc închiderii apei sau reglării nivelelor şi debitelor. Aceste organe se utilizează
atât la intrarea în turbină, cât şi la diferite construcţii hidrotehnice: baraje, prize de
apă, captări secundare, aducţiuni, case de vane, castele de echilibru şi conducte
forţate.
După scopul urmărit şi după felul amplasării se împart în:
vane, care se intercalează în interiorul conductelor, la prize sub presiune şi
goliri de fund, când sunt precedate de conducte;
stavile, care se instalează la baraje fixe sau mobile, la prize, deversoare,
camera de echilibru cu nivel liber şi la intrarea în camera turbinelor de căderi joase.
În figura 7.57 sunt prezentate câteva tipuri de vane.
Instalaţiile mecanice auxiliare
În centrală se prevăd instalaţii mecanice auxiliare precum: instalaţia de apă de
răcire, instalaţia de aer comprimat, gospodăria de ulei, instalaţia de epuisment,
instalaţia de golire a circuitului hidraulic.
Instalaţia de apă de răcire asigură apa de răcire necesară pentru alimentarea
consumatorilor din centrală: răcitoarele de aer ale generatoarelor, răcitoarele de ulei
ale lagărelor, etanşarea arborilor turbinelor, instalaţia de stins incendiu la
generatoare. Instalaţia asigură, de asemenea, apa necesară pentru acţionarea de
rezervă a vanelor din amonte de turbină.
Instalaţia de apă de răcire poate avea dublă alimentare: prin pompaj din
bazinul de liniştire aval şi gravitaţional, cu reductoare de presiune, din conducta
forţată.
Instalaţia de aer comprimat poate cuprinde instalaţie de joasă presiune şi
instalaţie de înaltă presiune. Instalaţia de joasă presiune asigură aerul comprimat
necesar pentru frânare rotor generator, necesităţi tehnologice etc. Instalaţia de
înaltă presiune asigură aerul comprimat pentru crearea şi menţinerea pernei de aer
în acumulatoarele grupurilor de ulei sub presiune.
Gospodăria de ulei asigură depozitarea uleiului curat (de rezervă) necesar

ungerii şi reglajului agregatelor din centrală şi depozitarea uleiului uzat golit din
agregate, la revizii sau în caz de avarii.
Instalaţia de epuisment asigură evacuarea în aval de centrală a apei
provenită din infiltraţii, scăpări etc., colectată într-un bazin special creat.
Instalaţia de golire a circuitului hidraulic asigură evacuarea în aval de
centrală a apei de pe circuitul hidraulic al turbinelor în cazul reviziilor sau
reparaţiilor acestora.
a) vana plană b) vana segment c) vana fluture
d) vana de perete e) vana sferică f) vana cuţit
Figura7.57: Tipuri de vane.
7.5. Evaluarea impactului asupra mediului

7.5.1. Impactul în faza de construcţie
Scheme diferite de amenajări hidroenergetice pentru MHC: de tip derivaţie,
lacuri de acumulare cu folosinţe multiple, inserate într-un canal de irigaţie sau
construite într-un sistem de alimentare cu apă produc impacturi diferite, atât din
punct de vedere cantitativ cât şi calitativ. O schemă ce foloseşte o acumulare cu
folosinţe multiple nu are practic nici un fel de impact nefavorabil, deoarece este de
la sine înţeles că atunci când se construieşte barajul toate măsurile de reducere a
impactului advers asupra mediului sunt deja incluse. Chiar şi amplasarea centralei
va fi la bază şi nu va altera sistemul ecologic.
Schemele integrate într-un sistem de conducte ale unui canal de irigaţie sau
într-un sistem de alimentare cu apă nu vor produce un nou impact faţă de cel
generat când s-a construit canalul şi sistemul de conducte. Pe de altă parte,
schemele de derivaţie prezintă aspecte specifice care necesită a fi analizate.
Lacurile de acumulare. Impactul generat de construcţia barajului şi crearea
lacului de acumulare învecinat include, pe lângă pierderea de teren, construirea şi
deschiderea drumurilor de şantier, a platformelor de lucru, a lucrărilor de excavaţii,
a lucrărilor de puşcare şi chiar – depinzând de dimensiunea barajului – a
instalaţiilor pentru producerea betonului. Alt impact ce nu poate fi neglijat este
reprezentat de efectul de barieră şi modificarea debitului ca urmare a regularizării
râului ce nu exista anterior. Trebuie evidenţiat că lacurile de acumulare nu sunt
caracteristice microhidrocentralelor. Majoritatea microhidrocentralelor aparţin
tipului pe firul apei fără lucrări de construcţie mari de tip baraj. Totuşi, impactul
generat de construirea barajului nu diferă de cel indus de realizarea oricărei
infrastructuri la scară mare, ale cărei efecte şi măsuri de reducere a impactului
advers asupra mediului sunt bine cunoscute.
Prize de apă, canale deschise, conducte forţate, galerii de fugă.
Impactul generat de construirea acestor structuri este bine cunoscut şi se
concretizează prin: zgomotul ce afectează viaţa animalelor, pericolul de eroziune
datorat pierderii vegetaţiei prin lucrările de excavare, turbiditatea apei şi depunerea
de sedimente în aval etc. Pentru reducerea impactului advers asupra mediului este
recomandat ca lucrările de excavaţii să fie realizate în timpul sezonului de ape mici
iar terenul perturbat să fie refăcut de îndată ce este posibil. În orice caz acest impact
este întotdeauna tranzitoriu şi nu constituie un obstacol serios al procedurii de
autorizare administrativă.
Considerând rolul său protector contra eroziunii râului este bine să se refacă şi
să se consolideze vegetaţia de pe malul râului care poate fi deteriorată în timpul
construcţiei structurilor hidrotehnice. Trebuie remarcat că terenul trebuie repopulat
cu speciile indigene care sunt cel mai bine adaptate condiţiilor locale.
Studiul de impact asupra mediului trebuie să ia în considerare efectele
dispersării materialului excavat în râu şi consecinţele nefavorabile ale lucrătorilor
din construcţii ce vor trăi într-o zonă de obicei nelocuită în timpul perioadei de
construcţie. Acest impact, care poate fi negativ dacă amenajarea este amplasată
într-un parc natural, ar fi pozitiv într-o zonă ne-sensibilă sporind nivelul de
activitate al acesteia. Emisiile de la mijloacele de transport, praful datorat
excavaţiilor, nivelul ridicat de zgomot şi alte aspecte negative minore contribuie la
deteriorarea mediului când amenajarea este amplasată într-o zonă sensibilă. Pentru
reducerea impactului advers mai sus menţionat asupra mediului traficul trebuie
planificat cu atenţie pentru a elimina deplasările ce nu sunt necesare şi pentru a

păstra nivelul de trafic la minim.
În ceea ce priveşte partea pozitivă, trebuie remarcat că sporirea nivelului de
activitate în zonă, prin folosirea forţei de muncă locale şi a subantreprenorilor mici
locali în timpul perioadei de construcţie este bine venită.
Pe scurt, impactul din faza de construcţie a unei MHC poate fi schematizat
ca în tabelul 7.15.
Tabelul 7.15
Impactul în timpul construcţiei
Evenimente în timpul Persoane sau Impact Prioritate
construcţiei lucruri afectate
Prospecţiuni geologice Faună Zgomot Scăzută
Tăierea vegetaţiei existente Silvicultură Alterarea Medie
habitatului
Lărgirea drumurilor existente Public general Crearea de Medie
oportunităţi,
alterarea
habitatului
Mişcare de terasamente Geologia Stabilitatea Scăzută
amplasamentului pantelor
Excavarea de tuneluri Hidro-geologia Alterarea Scăzută
amplasamentului circulaţiei apei
subterane
Material de umplutură Geologia Stabilitatea Scăzută
permanent pe pante amplasamentului pantelor
Realizarea terasamentului Viaţa acvatică, Alterarea Medie
hidro-morfologia hidraulicii râului
amplasamentului
Crearea de acumulări de Geologia Stabilitatea Scăzută
pământ temporare amplasamentului pantelor
Strămutarea temporară a Public general Neglijabilă
persoanelor, drumurilor, liniilor
electrice
Realizarea de drumuri şi Fauna, public Deranj vizual, Scăzută
hangare pentru depozite general tulburarea faunei
Dragarea cursurilor de apă Ecosistemul Alterarea Medie
acvatic habitatului
Devierea temporară a râurilor Ecosistemul Alterarea Mare
acvatic habitatului
Folosirea excavatoarelor, Fauna, public Zgomot Mare
camioanelor, elicopterelor, general
maşinilor pentru personal,
macarale funiculare
Prezenţa umană în timpul Fauna, public Zgomot Scăzută
lucrărilor în amplasament general
7.5.2. Impactul în faza de exploatare

Impactul sonic. Nivelul admisibil de zgomot depinde de populaţia locală sau
de casele izolate aflate lângă centrală. Zgomotul vine în principal de la turbine şi,
când este cazul, de la multiplicatoarele de viteză. În prezent zgomotul în centrală
poate fi redus, dacă este necesar, la niveluri de ordinul a 70 dBA, aproape
imperceptibil afară.
Pentru a atinge niveluri de zgomot acceptabile s-a decis ca toate componentele
– turbine, multiplicatoare de viteză şi generatoare asincrone – să fie procurate la
pachet de la un furnizor bine cunoscut. Contractul de achiziţie specifica nivelul de
zgomot maxim admisibil la funcţionare în plin, măsurile necesare pentru
satisfacerea acestei cerinţe fiind lăsate la latitudinea producătorului. Măsurile care
pot fi adoptate sunt următoarele: toleranţe foarte mici la fabricarea angrenajului;
straturi izolatoare contra zgomotului peste carcasa turbinei; răcirea cu apă în loc de
răcire cu aer a generatorului şi o proiectare atentă a componentelor auxiliare.
Clădirea poate fi prevăzută şi cu izolaţie fonică în plus de izolaţia termică.
Reducerea nivelului extern de zgomot a fost obţinută folosind izolarea la
vibraţii a pereţilor şi acoperişului centralei. Părţi ale clădirii centralei, cum ar fi
grinzile de sprijin din beton ale acoperişului şi elementele prefabricate din beton
din pereţi,potfi sprijinite pe elemente din cauciuc concepute special astfel încât să
conducă la reducerea zgomotului.
Printre măsurile care se pot adopta pentru satisfacerea cerinţelor de menţinere
a zgomotului între limite acceptabile se enumeră:
0 izolarea sălii maşinilor, încăperea cea mai zgomotoasă, faţă de încăperile
adiacente prin intermediul unor pereţi dublii de mase diferite, cu un strat de vată de
sticlă între ei;
1 uşi protejate fonic;
2 planşee amplasate pe covoare din vată de sticlă groase de 15 mm;
3 planşee false cu caracteristici de amortizare a zgomotului;
4 trape de vizitare grele la parter, prevăzute cu trape protejate fonic şi garnituri
de etanşare din neopren;
5 rosturi de amortizare a vibraţiilor între ventilatoare şi canalele de ventilaţie.
6 trasee ale aerului de viteză scăzută (4 m/s);
7 două surdine la partea superioară şi în spatele instalaţiei de ventilare;
8 structuri tubulare de intrare şi ieşire prevăzute cu captatoare de zgomot;
9 canale de aerare construite cu material tip sandwich (beton, vată de sticlă,
cărămizi perforate şi tencuială) ;
10 componentele rotative ale turbinei echilibrate dinamic;
11 generator sincron fără perii răcit cu apă;
12 angrenaje fabricate cu precizie la multiplicatorul de viteză;
13 carcasele turbinei şi ale multiplicatorului de viteză rigidizate
puternic pentru a evita rezonanţa şi vibraţiile;
ancorarea turbinei cu beton anti-contracţie pentru a asigura starea monolitică

între grupul hidro şi blocul de fundaţie;
stabilizarea turbinei cu mase mari de beton pentru a reduce la minimum
amplitudinea vibraţiilor.
Ventilaţia subterană are trei scopuri principale: dezumidificarea încăperilor
pentru a asigura funcţionarea şi întreţinerea corectă a echipamentului, alimentarea
cu aer proaspăt pentru muncitori şi îndepărtarea căldurii generate de diferitele
componente ale instalaţiei.
Este adevărat că unele dintre aspectele enumerate sunt speciale, important de
reţinut este să se vadă că orice este posibil dacă e considerat necesar deşi proiectul
poate necesita o sporire semnificativă a investiţiei. Este de asemenea adevărat că
exemplele se referă la scheme de amenajare de joasă cădere, care implică folosirea
multiplicatoarelor de viteză; o schemă de deviere într-o zonă montană înaltă ar
permite cuplarea directă a turbinei şi generatorului, eliminând astfel componenta
responsabilă pentru majoritatea vibraţiilor.
Impactul asupra peisajului. Calitatea aspectului vizual este importantă
pentru public, care este din ce în ce mai reticent în acceptarea modificărilor ce au
loc în mediul său vizual. De exemplu, un nou complex în vecinătate cu o plajă
artificială construită cu nisip provenind dintr-un strat submarin a fost respins de o
parte a populaţiei, chiar dacă, în multe privinţe ar îmbunătăţi mediul înconjurător
inclusiv peisajul. Problema este deosebit de serioasă la schemele hidroenergetice în
zone muntoase înalte sau la schemele de amenajare amplasate în zone urbane.
Această preocupare este deseori manifestată sub forma unor comentarii publice şi
chiar a unor contestări legale ale acelor dezvoltatori care încearcă să modifice un
peisaj îndrăgit prin amenajarea de facilităţi hidroenergetice.
Fiecare din componentele ce formează o schemă hidroenergetică – centrala,
pragul deversor, descărcătorul de ape mari, conducta forţată, priza, canalul de fugă,
staţia electrică şi liniile de transport a energiei – are potenţialul de a crea o
modificare a impactului vizual al amplasamentului introducând forme, linii, culori
sau texturi contrastante. Concepţia, amplasarea precum şi aspectul oricărei
componente poate determina nivelul de acceptare de către public pentru întreaga
schemă.
Majoritatea acestor componente, chiar cele mai mari, pot fi ascunse vederii
folosind amenajarea peisagistică şi vegetaţia. Vopsită în culori şi cu texturi
necontrastante pentru a obţine suprafeţe ne-reflectante o componentă se va
amesteca în sau va complementa peisajul caracteristic. Efortul creativ, de obicei cu
mic efect asupra bugetului total, poate deseori avea ca rezultat un proiect acceptabil
de către toate părţile implicate: comunităţile locale, agenţiile naţionale şi regionale,
ecologiştii etc.
Galeria forţată este de obicei cauza principală a neplăcerilor legate de peisaj.
Amplasarea sa trebuie studiată cu grijă folosind fiecare caracteristică naturală –
rocile, terenul, vegetaţia – pentru a o ascunde vederii, iar dacă nu există nici o altă
soluţie, vopsirea ei astfel încât să se reducă la minim contrastul cu fundalul. Dacă
conducta forţată poate fi îngropată aceasta este de obicei cea mai bună soluţie, deşi
operatorul are unele dezavantaje privind întreţinerea şi controlul. Rosturile de

expansiune şi blocurile de ancoraj din beton pot fi în acest caz reduse sau eliminate;
terenul este readus la starea sa originală iar conducta nu constituie o barieră în calea
faunei.
Centrala, cu priza, conducta forţată, galeria de fugă şi liniile de transport a
energiei electrice trebuie inserată cu pricepere în peisaj. Orice strategii de reducere
a impactului advers asupra mediului trebuie încorporate în proiect de obicei fără
costuri suplimentare foarte mari pentru a facilita aprobarea permisului.
Pe scurt, impactul din faza de exploatare a unei MHC poate fi schematizat ca
în tabelul 7.16.
Tabelul 7.16
Impactul în timpul funcţionării
Evenimente în timpul Persoane sau Impact Prioritate
funcţionării lucruri afectate
Producerea de energie Public general Zgomot Mare
regenerabilă
Bararea cursurilor de apă Ecosistemul acvatic Modificarea habitatului Mare
Lucrări permanente în albia Ecosistemul acvatic Modificarea habitatului Mare
râului
Devierea cursurilor de apă Ecosistemul acvatic Modificarea habitatului Mare
Conducte forţate Fauna Deranj vizual Medie
Linii electrice noi Public general, fauna Deranj vizual Scăzută
Protecţii din anrocamente cu Ecosistemul acvatic, Modificarea habitatului, Scăzută
pietriş public general deranj vizual
Diguri de protecţie Ecosistemul acvatic, Modificarea habitatului, Scăzută
public general deranj vizual
Modificarea debitului Peşti Modificarea habitatului Mare
Plante Modificarea habitatului Medie
Public general Modificarea activităţilor
recreaţionale
Zgomot datorat echipamentului Public general Alterarea calităţii vieţii Scăzută
electromecanic
Îndepărtarea de material din Viaţa acvatică, Îmbunătăţirea calităţii Mare
albia râului public general apei
7.6. Valorificarea energiei valurilor

7.6.1. Valuri generate de vânt. Tipuri şi mărimi
caracteristice
Valurile generate de vânt se formează prin transferul direct al energiei maselor
de aer în mişcare suprafeţei de apă. Acest transfer se produce ca urmare a influenţei
a două mecanisme: diferenţa de presiune deoarece deasupra profilului valului
vântul este deviat şi datorită fluctuaţiilor de presiune care se deplasează şi ar putea
intra în rezonanţă cu apa, formând valuri în timpul condiţiilor turbulente de vânt.
Mişcarea valurilor este caracterizată de următoarele mărimi, figura 7.58:
lungimea valului sau lungimea de undă, L (m) este definită ca distanţa
orizontală dintre două creste (sau două depresiuni succesive de pe profilul valului)
măsurată paralel cu direcţia de deplasare a valului;
perioada valului, T (s) este intervalul de timp în care cele două creste
succesive de val trec prin dreptul unui punct fix;
înălţimea valului, H (m) este distanţa dintre creasta şi depresiunea valului
măsurată pe verticală;
adâncimea apei, h (m) este distanţa dintre fundul apei şi depresiunea valului
măsurată pe verticală;
viteza valului, v (m/s) este distanţa parcursă de creasta valului în timpul unei
perioade,
vL . (7-52)
T
Figura7.58: Mărimile caracteristice valurilor generate de vânt.
Când valurile se formează în apă adâncă particulele de apă de la suprafaţă

execută o mişcare circulară. Diametrul cercului vertical descreşte cu adâncimea
apei. În tabelul 7.17 sunt menţionate vitezele particulelor de apă la adâncimi
variabile, pentru valurile de suprafaţă având diferite perioade, [7.4].
Tabelul 7.17
Vitezele particulelor de apă la adâncimi variabile, pentru valurile de suprafaţă
CARACTERISTICILE VALURILOR VITEZA PARTICULEI (m/s)
Perioada Viteza Lungimea Înălţimea la adâncimea de:
(s) (m/s) (m) (m) 0m 20 m 1000 m
2 3,12 6 0,25 0,39 0 0
4 6,24 25 1,0 0,79 0,005 0
6 9,37 56 2,0 1,05 0,113 0
8 12,49 100 5,0 1,96 0,556 0,004
10 15,61 156 7,0 2,20 0,99 0,042
12 18,73 225 10,0 2,11 1,14 0,129
14 21,85 306 12,0 2,73 1,80 0,35
16 24,98 396 10,0 1,97 1,43 0,406
18 28,10 506 8,0 1,40 1,09 0,405
20 31,22 624 5,0 0,78 0,63 0,284
Înălţimea şi perioada valurilor generate de vânt depind de viteza vântului,

durata sau timpul de acţiune al vântului şi priza (featch, [7.4]) sau întinderea zonei
marine asupra căreia acţionează masele de aer în mişcare.
Valurile formate de vânt sunt clasificate în trei tipuri: mare de vânt (sea),
valuri de hulă şi valuri de resacă sau brizante. Valurile de mare sunt neregulate, cu
perioade şi înălţimi diferite. Valurile de hulă sunt valuri regulate, uniforme, cu
tendinţa de a se deplasa paralel. Odată cu depărtarea lor de regiunea generatoare,
valurile de hulă cresc ca lungime şi perioadă, dar pierd în înălţime. Valurile brizante
apar în apropierea ţărmului când viteza valului se reduce iar crestele care se apropie
între ele cad înainte prin deferlare.
Considerând un val ideal (cu caracteristici uniforme în timp), puterea liniară (kW/m)
este:
2 2
P= ρg H T , (7-53)
64π
unde ρ (kg/m3) este densitatea apei şi g (m/s2) este acceleraţia gravitaţională.
Dacă adâncimea apei, h, este mai mare decât jumătate din lungimea de undă a
valului, viteza unui val este:
v = gT . (7-54)
2π
De aici se poate folosi aproximaţia potrivit căreia viteza (m/s) este de 1,5 ori perioada
valului. O consecinţă a acestui rezultat, pentru adâncimi mari de apă, este faptul că valurile
lungi călătoresc mai repede decât cele scurte. Din cele două relaţii ale vitezei rezultă o
expresie a lungimii valului care depinde doar de perioadă, [7.5]:
2
gT
L= . (7-55)
2π
7.6.2. Energia valurilor. Potenţial

Potenţialul energetic specific al valurilor este de 10 ori mai mare decât cel al
vânturilor şi de 100 de ori mai mare decât al radiaţiei solare, ceea ce demonstrează
potenţialul energetic de necontestat ale valurilor oceanice.
Primul şi cel mai evident factor pentru valorificarea în practică a energiei
valurilor este disponibilitatea în stare naturală a resursei. Acest factor este strâns
legat de orientarea zonei de coastă către deschiderea mării dar şi de latitudinea
zonei. Energia se poate exploata pe o bază economică viabilă, când potenţialul său
liniar depăşeşte 15÷20 kW/m (puterea medie anuală pe metru de lăţime a crestei
valului, paralelă cu linia ţărmului). Energia valurilor corespunzătoare stării reale a
unei mări se măsoară prin proprietăţile statistice ale valurilor, corespunzătoare
înălţimii şi perioadei acestora. Parametrul uzual prin care se exprimă înălţimea
reprezentativă a valului corespunzător stării reale, neregulate a unei mări este
înălţimea semnificativă a valului, Hs. Această valoare se determină ca înălţimea
medie a celui de-al treilea cel mai înalt val, pe parcursul unei anumite perioade, de
obicei 30 minute. Energia medie a stării unei mări caracterizată de Hs se estimează
cu formula:
ρgH s 2
E , (7-56)
16
unde:E este energia mediată pe un interval specific de timp; ρ - densitatea apei
mării; g - acceleraţia gravitaţionala; Hs - înălţimea semnificativă a valului.
O imagine aproximativă asupra valorilor medii anuale ale resursei valurilor
la nivel european este redată în figura 7.59.
Există doi factori funcţie de care energia valului iniţial este cea mai mare.
În funcţie de orientarea coastei faţă de deschiderea oceanului şi de latitudine. Astfel
anumite ţări sunt foarte potrivite pentru conversia energiei valurilor, în timp ce
altele aproape că nu au potenţial în faza iniţială. Ţările care se pretează cel mai bine
la conversia energiei valurilor sunt Marea Britanie, Irlanda, Norvegia, Noua
Zeelandă, Australia de Sud şi Chile, urmate de nordul Spaniei, Franţa, Portugalia şi
coastele de nord, respectiv de sud ale Americii de Nord și Americii de Sud şi Africa
de Sud.
Un factor decisiv pentru a stabili cât de adecvată este o linie de coasta este cel
al proprietăţilor sale batimetrice (adică înclinaţia şi forma patului său). Spre
deosebire de vanturile din larg, tehnologiile pentru energia valurilor, în general nu
au un impact vizual asupra coastei, ceea ce permite instalarea de preferinţă a
centralelor electrice cât mai aproape de ţărm. Aceasta înseamnă posibilitatea unei
reduceri semnificative a costurilor de cablare şi instalare, dar şi la o eficientizare a
supravegherii şi întreţinerii echipamentelor. Cea mai adecvata adâncime pentru
echipamentele specifice utilizate în conversia energiei valurilor este de 50 m, dacă
se ia în considerare compromisul dintre disponibilul de energie şi cheltuielile
pentru ancorare.
Regiunile cu batimetrie abruptă (adică cu ţărmuri continentale abrupte şi ape
adânci aproape de coasta), spre exemplu Portugalia, sunt avantajoase pentru
amplasarea dispozitivelor de exploatare a energiei valurilor. Condiţiile patului mării

nu reprezintă cel mai critic aspect deoarece majoritatea tehnologiilor au dispozitive
plutitoare. Pentru traseul cablurilor către uscat se preferă în general mările cu paturi
nisipoase. În ceea ce priveşte condiţiile de pe uscat, este important ca staţia de pe
uscat şi /sau substaţia care realizează interfaţa cu reţeaua electrică de pe uscat, să
fie apropiată de unitatea de generare a energiei, dacă condiţiile specifice de sol şi
topografice ce apar la montaj odată cu înaintarea către interiorul uscatului, permit
amplasarea cablurilor la costuri practicabile.
Figura7.59: Prezentare de ansamblu a resurselor de energie a valurilor la nivel

european. Cifrele reprezintă puterea medie anuala pe metrul de lungime a crestei
valului (paralel cu linia de coasta). Uzual, valorile se dau pentru ape adânci
(h~100m sau mai mult). (Sursa: European Wave Energy Atlas).
7.6.3. Tehnologii şi echipamente

Tehnologiile pentru conversia energiei valurilor sunt împărţite frecvent în cele
localizate pe linia ţărmului (sau coastei), lângă coastă şi în larg. Condiţiile fizice
(cum sunt: adâncimea apei, nivelul de putere, orientare şi hidrodinamică) relevante
pentru conversia energiei valurilor sunt diferite în funcţie de adâncimea apei şi
distanţa faţă de ţărm. Valurile se deplasează în apele adânci aproape fără pierderi de
energie de-a lungul oceanului, motiv pentru care se considera că tehnologiile
plutitoare instalate in ape adânci vor avea cel mai mare potenţial de implementare
la scară mare. Adâncimile uzuale pentru tehnologiile în larg sunt de cca. 50 m. În
ape mai puţin adânci, valurile sunt supuse frecării cu patul mării, ceea ce face ca
aceste amplasamente sa fie mai puţin interesante din punct de vedere energetic.
Totuşi, deoarece acestea sunt mai apropiate de ţărm (lângă ţărm), costurile de fixare
şi conectare la reţea scad.
Deoarece echipamentele pentru conversia energiei valurilor în energie
electrică funcţionează în mod uzual pe baza rezonanţei cu perioada valului, valurile
de hulă furnizează o mai bună conversie a energiei valurilor, decât cele neregulate,
de mare sau brizante.
Echipamentele pentru conversia energiei valurilor se pot clasifica fie în funcţie
de locul de amplasare şi adâncimea la care sunt proiectate să funcţioneze, adică de-
a lungul ţărmului, lângă ţărm şi în larg, fie în funcţie de metoda utilizată pentru
captarea energiei valurilor. În raport cu cel de-al doilea criteriu de clasificare,
echipamentele de conversie se împart în: atenuatori, puncte de absorbţie axial
simetrice, convertoare ale oscilaţiei de nivel al valului (CONV), coloane de apă
oscilante (CAO), dispozitive plasate în vârf, dispozitive de presiune diferenţială
submerse.
De multe ori se consideră numai trei categorii de echipamente fundamental
diferite şi anume: coloane de apă oscilante, dispozitive plasate în vârf şi corpuri cu
mişcare relativă indusă de valuri. În mod uzual, toate echipamentele cu excepţia
dispozitivelor plasate în vârf au puncte de absorbţie. Punctul de absorbţie reprezintă
capacitatea de a absorbi (capta) energia dintr-o zonă mai largă decât dimensiunea
fizica a echipamentului – fenomen cunoscut şi sub denumirea de efect de antenă.
Datorită obiectivelor diferite, nu există o clasificare comună larg acceptată de către
comunitatea internaţională. Enumerarea de mai sus a fost întocmită în scopul de a
se diferenţia conceptele care sunt în prezent cele mai cunoscute, în baza
principiului lor de funcţionare.
Atenuatorul, prezentat în figura 7.60, este un echipament de conversie
flotant lung, aliniat perpendicular pe frontul valului. Echipamentul „călăreşte” valul
şi captează energia când valul trece, restricţionând selectiv mişcările de-a lungul
lungimii acestuia. Un exemplu actual pentru un atenuator este echipamentul
Pelamis. Dispozitivul Pelamis reprezintă tehnologia off-shore cea mai răspândită şi
întâlnită la scară de parcuri. A fost realizată şi comercializată de Pelamis Wave
Power Ltd (cu sediul in Scoţia, cunoscută anterior ca Ocean Power Delivery Ltd),
şi a fost proiectată punând accent pe fiabilitate şi utilizând tehnologia disponibilă.
În Orkney, Marea Britanie, a fost testat un prototip în perioada 2004-2005, iar din
2006 s-a dezvoltat un parc de 3 dispozitive în nordul Portugaliei.
a) b)
Figura7.60: Soluţie constructivă de atenuator specific convertorului de energie a
valurilor Pelamis Wave Power.
a) schema constructivă; b) prototipul Pelamis Wave Power.
Punctele de absorbţie axial simetrice (figura 7.61) sunt o structura

flotantă care absoarbe energia valurilor din toate direcţiile indiferent de mişcarea
apei. Are dimensiuni mici comparativ cu lungimea tipica a valului, de ordinul a
câtorva metri. Proprietatea punctelor de absorbţie axial simetrice este aceea de a
absorbi energia din zone ale mării mai mari decât dimensiunile echipamentului. Ca
exemple se pot da Wavebob, OPT PowerBuoy şi Aquabuoy.
a) b)
Figura 7.61: Schema constructivă pentru puncte de absorbţie axial simetrice
a) soluţie constructivă OPT PowerBuoy; b) soluţie constructivă Aquabuoy.
Convertoarele oscilaţiei de nivel al valului (figura 7.62) sunt

colectori plasaţi lângă suprafaţă, fixaţi pe un braţ pivotant amplasat lângă patul
mării. Braţul oscilează ca un pendul invers, datorită mişcării particulelor de apa din
valuri. Ca exemple constructive se pot da Waveroller, complet imersat şi Oyster
amplasat la suprafaţă.
a)
b) c)
Figura7.62: Schema constructivă pentru convertoarele oscilaţiei de nivel
principii de funcţionare; b) soluţie constructivă Waveroller;
0 soluţie constructivă Oyster.
Coloanele oscilante de apă -COA (figura 7.63) sunt structuri perforate,

parţial imersate, amplasate sub suprafaţa apei, astfel încât să aibă deasupra o
coloană de apă. Valurile determina ridicarea şi coborârea coloanei, acţionând ca un
piston, ce comprimă şi destinde aerul. Acest aer este canalizat către o turbină cu aer
pentru a produce energie. Când sunt proiectate să răspundă stării dominante a
mării, COA pot fi reglate pentru perioada valului incident, în scopul de a intra în
rezonanţă. Astfel, COA pot fi eficiente şi pot prezenta caracteristici de puncte de
absorbţie. Un caz particular din această categorie este COA portant. Ca exemple de
soluţii constructive funcţionale se pot da: Superboy, MRC şi Backward Bent Duct
type OE Buoy. Prototipul la scara naturală pentru COA cu capacitaţi instalate de la
câteva zeci până la sute de kW au fost construite şi testate în condiţii maritime reale
în Norvegia (Toftestallen, 1985), Japonia (Sanze, Niigata, Kujukuri, Sakata, 1985-
1990), India (Vizhinjam, 1990), Portugalia (Pico/Azores, 1999), şi în Marea
Britanie (Islay, 1986; LIMPET, 2000, insula Islay, Scoția).
Figura7.63: Principiul de funcţionare pentru coloanele oscilante de apă
Dispozitive plasate în vârf (figura 7.64) sunt echipamente de conversie

alcătuite dintr-un perete pe care îl spală valurile pentru a colecta apa intr-un
rezervor de stocare. Valurile incidente creează o sarcină de apă, care este eliberată
în mare prin intermediul unor turbine convenţionale de sarcină mică, instalate în
partea de jos a rezervorului. Un dispozitiv plasat în vârf poate utiliza colectori
pentru a concentra energia valurilor. Dispozitivele plasate în vârf sunt in mod uzual
structuri mari, datorită necesarului de spaţiu solicitat de rezervor, care trebuie să
aibă o capacitate minimă de stocare. Dispozitivele pot fi plutitoare ca Wave
Dragon, cel mai mare convertor de energie a valurilor construit până în prezent, sau
structuri fixate în teren ca SSG (Sea Wave Slot Cone Generator, integrată într-un
dig de spargere a valurilor).
Figura7.64: Principiul de funcţionare pentru dispozitivele plasate în vârf,

soluţie constructivă Wave Dragon
Dispozitive de presiune diferenţială submerse (figura 7.65) sunt

dispozitive de conversie imersate amplasate uzual lângă ţărm şi fixate în patul
mării. Mişcarea valurilor determină creşterea şi coborârea nivelului apei mării peste
dispozitiv, inducând o presiune diferenţială, care determină ridicarea şi coborârea
dispozitivului odată cu valurile. Când sunt proiectate corespunzător cu starea mării
şi această categorie de dispozitive are caracteristici semnificative punctelor de
absorbţie. Un exemplu pentru acest concept este AWS (Archimedes Wave Swing).
Un alt prototip care se poate încadra în această categorie este Waverotor.
Figura7.65: Principiul de funcţionare pentru dispozitivele de presiune diferenţiale

submerse, soluţie constructivă Archimedes Wave Swing, [7.4].
7.6.4. Estimarea costurilor pentru centralele de conversie

a energiei valurilor
Pe lângă lipsa de credibilitate, datorată defecţiunilor survenite în
implementarea tehnologiei de conversie a energiei valurilor, principalul motiv al
lipsei de investiţii în energia valurilor este cel al costurilor capitale foarte mari,
necesare în special în etapele iniţiale ale dezvoltării tehnologiei. Deşi domeniul
energiei eoliene constituie un exemplu prin care s-a demonstrat că subvenţionarea
iniţială a tehnologiei poate conduce la dezvoltarea rapida a unei industrii durabile,

domeniul energiei valurilor se caracterizează printr-o dezvoltare lentă.
Carbon Trust (2006) a publicat un set de valori referitor la estimarea costurilor
energiei; cuantumul investiţiilor capitale; termenele preconizate pentru realizarea
nivelurilor de putere instalată şi reducerile corespunzătoare ale costurilor capitale,
având în vedere dezvoltarea tehnologiei. Pentru aceasta s-a considerat un scenariu
optimist şi unul pesimist folosind date de plecare diferite.
a) b)
c)
Figura 7.66:Estimarea costurilor energiei valurilor în funcţie de puterea instalată:
estimare în scenariul optimist, bazat pe 33 c€/kWh din costurile inițiale şi 15 % din
taxa de învăţare (stânga); b) estimare în scenariul pesimist, bazat pe 38 c€/kWh din
costurile iniţiale şi 10% din taxa de învăţare (dreapta); în ambele scenarii s-a
admis o taxa de recuperare între 15% (iniţial) şi 8% (final); c) Scenariul
alternativ. Sursa: Carbon Trust (2006).
Scenariul optimist (figura 7.66.a) arată că valoarea de 12,75 c€/kWh (8,5

p/kWh) ar putea fi atinsă după instalarea primilor 250 MW, în timp ce în scenariul
pesimist această valoare s-ar realiza in jurul valorii de 5 MW instalaţi. Cel mai
atractiv domeniu de costuri este cel de la 7,5 la 9 c€/kWh (adică valori comparabile
cu costurile energiei eoliene în etapa în care aceasta reprezintă un sector industrial
durabil în Europa). Acest domeniu de costuri ar putea fi atins după instalarea a
3MW, corespunzător scenariului optimist, respectiv cu 12 MW pentru scenariul
pesimist. În al treilea scenariu alternativ, după instalarea primilor 50 MW s-ar putea

realiza o scădere substanţială a costurilor iniţiale, de la 33÷38 c€/kWh la 15
c€/kWh . În aceste condiţii, după instalarea a 400 MW s-ar putea atinge valori de 9
c€/kWh, iar , după instalarea a 10 MW s-ar putea atinge valori de 3,75 c€/kWh.
Aceste niveluri ale costurilor, exprimate în [c€/kWh], reprezintă fezabilitatea
economică a tehnologiei destinate producerii de energie, prin compararea costurilor
totale de investiţie, funcţionare şi întreţinere cu energia totală produsă în perioada
de depreciere a instalaţiei.
Astfel de scenarii trebuie interpretate cu atenţie, deoarece între estimarea
valorilor costurilor iniţiale există o strânsă interdependenţă, în particular în ceea ce
priveşte rata de învăţare admisă (rata la care tehnologia devine mai ieftină datorită
efectelor produse prin aprofundarea cunoştinţelor pe parcursul proceselor de
producţie in serie). Separat de această observaţie, energia produsă din valuri va fi
mai scumpa pană la realizarea instalării a câtorva sute de MW.
7.6.5. Impactul conversiei energiei valurilor asupra

mediului
Interacţiunile tehnologiilor pentru energia valurilor cu mediul sunt limitate, cu
condiţia ca alegerea amplasamentului să se facă cu prudenţă şi controlat mai ales în
amplasamentele cu risc. Zgomotul poate fi o interacţiune negativa în zonele
populate de cetacee, dar nu există încă dovezi în acest sens şi ca urmare necesită
studii suplimentare. Alte efecte care se manifesta sunt cele rezultate din
desfăşurarea şi instalarea cablurilor şi a sistemelor de ancorare, dar acestea sunt
gestionabile.
Cea mai problematică interacţiune poate fi cea a utilizării spaţiului oceanului,
care poate intra în competiţie cu industria pescuitului şi a transportului naval.
Interacţiunile vizuale pot fi importante pentru dispozitivele instalate pe coastă sau
lângă coastă, dar se preconizează că aceste tipuri de echipamente vor avea doar o
contribuţie marginală la exploatarea resursei valurilor.
Un argument puternic al sinergiei dintre energia valurilor şi zonele de creştere
peştilor este acela că adăposturile pentru creşterea peştilor vor fi afectate colateral
de marile ferme care exploatează energia valurilor, care în mod obişnuit vor fi
închise traficului maritim pe suprafeţe de ordinul a câtorva km 2 .
Ponderea energiei furnizate de valurile oceanului, în perspectiva dezvoltării de
energii alternative, este semnificativă, în particular în ţări ca Irlanda, Marea
Britanie, Portugalia şi Norvegia, unde o pondere de 20÷50% din consumul de
energie electrică ar putea fi satisfăcut din producţia de energie electrica rezultată
din exploatarea energiei valurilor.
Impactul industriei energiei valurilor asupra pieţei forţei de muncă ar putea
prezenta un interes particular în ţări lipsite de activitate industriala, dar şi în ţări cu
tradiţie în construcţia de nave, acolo unde aceasta se află în declin.
Cele mai critice interacţiuni cu mediul sunt:
zgomotul produs de turbinele şi generatoarele dispozitivelor instalate pe
ţărm;
prezenţa unui echipament pe ţărm modifică peisajul;

zgomotul subacvatic transmis apei de la turbină şi generator prin vibraţia
moleculelor de apă, care poate afecta fauna marină (lângă ţărm / în larg);
peisajul marin nu este afectat de un dispozitiv amplasat în ocean deoarece va fi
aproape invizibil de pe ţărm (larg);
câmpurile electromagnetice generate de cablurile submarine care conduc
energia electrica la reţea (în larg);
modificările caracteristicilor geomorfologice ale liniei de coastă sunt
influenţate de prezenţa fizică a echipamentelor deoarece acestea pot produce
modificări ale comportamentului curenţilor de suprafaţă şi al drenajului apei;
efecte asupra comportamentului organismelor care trăiesc pe fundul apei
(benthos) şi asupra turbidităţii apei, efecte cauzate de construcţia fundaţiilor şi
instalarea echipamentelor care determină modificarea habitatelor (în particular
lângă fermele din vecinătatea coastei, dar şi dispozitivele din larg ca şi cele de pe
țărm);
poluarea cu substanţe chimice provenite din degradarea vopselelor sau cauzate
de accidente, determinând spre exemplu scurgerea fluidelor hidraulice în apă;
activităţile desfăşurate în largul mării sau oceanului ca navigaţia şi piscicultura
sunt perturbate de amplasarea centralelor electrice de valorificare a energiei
valurilor amplasate lângă ţărm dar şi din larg.
7.7. Valorificarea energiei mareelor

7.7.1. Cauzele mareelor
Mareele sunt ridicări şi coborâri periodice ale nivelului oceanelor care se
produc zilnic sau de două ori pe zi. Mareele sunt valuri cu o perioadă de
aproximativ 12 ore şi 25 de minute şi lungimea de undă egală cu aproape jumătate
din circumferinţa Pământului (aproximativ 23.300km). Domeniul de variaţie al
mareelor exprimat prin căderea mareei are valori medii între 1 şi 3 m, dar poate
atinge şi 20 m în unele regiuni, de exemplu Golful Fundy, [7.4].
Căderea mareei este influenţată de poziţia geografică şi configuraţia
ţărmurilor. Căderea mareei reprezintă diferenţa dintre înălţimea maximă a mareei
înalte şi înălţimea minimă a mareei joase.
Mareele sunt provocate de atracţia gravitaţională exercitată de Soare şi Lună
asupra Pământului. Această atracţie afectează apa, pământul şi atmosfera. Atracţia
gravitaţională dintre Pământ şi Lună este cea mai puternică pe partea dinspre Lună
Pământului, ceea ce face ca apa de pe această parte a Pământului, notată N în figura
7.67.a, să fie atrasă de Lună. Atracţia gravitaţională a Lunii este minimă în punctul
cel mai îndepărtat, notat F, de pe partea opusă a Pământului.
Acest fenomen, care acţionează împreună cu forţa centrifugă, face ca apa să
formeze două „protuberanţe” care rămân aliniate pe direcţia Lunii când Pământul
se roteşte. Când Luna se află în planul ecuatorial al Pământului, mareea în punctele
X şi X’ are aceeaşi intensitate, fig. 7.67.a. Când Luna se află într-un plan înclinat
faţă de planul ecuatorial terestru, în punctele X şi X’ se produc maree diferite ca

intensitate, fig. 7.67.b.
a)
b)
Figura7.67: Atracţia gravitaţională dintre Pământ şi Lună: a) Luna se află în planul
ecuatorial al Pământului; X şi X’ indică schimbarea poziţiei unui punct de pe
suprafaţa terestră într-o jumătate de zi lunară (12 ore şi 25 minute); b) Luna se
află într-un plan înclinat, faţă de planul ecuatorial terestru, ceea ce produce
maree diferite în punctele X şi X’, [7.4].
Soarele modifică sensibil amplitudinea mareelor, dar protuberanţa mareică

produsă de Soare este de 46% din cea determinată de Lună. Când Soarele şi Luna
se află pe aceeaşi linie cu Pământul, efectul Soarelui devine important. Atracţia
gravitaţională combinată a celor doi aştri care acţionează din acelaşi sens produce
maree neobişnuit de mari numite maree de sizigii (de primăvară). Aceste maree se
produc la un interval de aproximativ 14 zile, la Lună nouă şi Lună plină. Mareele
de amplitudine foarte mică, numite maree de cvadratură, se produc când Soarele şi
Luna sunt dispuse astfel încât razele trasate spre Pământ de fiecare dintre ele cad în
unghi drept. Fenomenul are loc la un interval de aproximativ 14 zile când Luna este
la primul şi al treilea pătrar.
Mareele generează variaţii ale Oceanului Planetar şi dau naştere curenţilor de

maree, care în largul oceanului sunt slabi, dar în apropierea uscatului pot atinge
viteze de câţiva kilometri pe oră.
7.7.2. Harta potenţialului energiei mareice

În Europa, cele mai importante amplitudini ale mareei sunt în jurul coastelor
vestice, influenţând în particular coastele vestice ale Angliei şi Ţării Galilor, în
Marea Britanie şi Franţa. De asemeni, topografia locală este avantajoasă, mărind
amplitudinea mareelor, în acele amplasamente cu rol de concentratori de energie.
Pentru captarea energiei mareice au fost dezvoltate două tipuri de tehnologii:
tehnologii bazate pe îndiguire şi tehnologii bazate pe curenţii mareici. Tehnologiile
bazate pe îndiguire folosesc centrale maree-motrice cu baraj amplasamente în
estuare largi; cum ar fi estuarul Severn între Anglia şi Ţara Galilor. Aici, mareea are
a doua amplitudine ca mărime din lume, 13 m. Un alt exemplu de amplasament
este estuarul Rance în Franţa, în care mareea are o amplitudine medie de 8 m.
Coastele iberice, baltice şi norvegiene ca şi coastele din Marea Mediterană au
potenţial redus datorită modificărilor mici între nivelurile joase şi cele ridicate ale
mareei, fig. 7.68. Tehnologiile bazate pe îndiguire folosesc ridicarea şi coborârea
nivelului mărilor astfel încât energia potenţială a apei să fie reţinută într-un bazin.
În tehnologiile bazate pe curenţii mareici este utilizată energia cinetică a curenţilor
care se deplasează către şi în afara zonelor influenţate de maree. Curenţii mareici
urmăresc o curbă sinusoidală. Cei mai puternici curenţi sunt generaţi de mareele
medii. Deseori, în perioadele de reflux se generează curenţi puţin mai mari decât în
cele de flux.
Prima centrală maree-motrice a fost construită în 1967 în estuarul Rance
(Franţa), cu o putere instalata de 240 MW (centrala La Rance). Centrala utilizează
24 de grupuri turbine-generator tip bulb de 10 MW. Centrala produce energie atât la
flux cât şi la reflux. Centrala maree-motrice Annapolis Royal din golful Fundy, în
provincia Noua Scoţie, are o putere instalată de 18 MW şi este echipată cu turbine
hidraulice tip Straflo. Un număr de alte centrale maree-motrice au fost proiectate în
lume după realizarea centralei La Rance, unele dintre ele cu putere instalată de
câţiva GW, printre care o centrală de 15 GW în Brittany, Franţa, şi o centrală de
8,64 GW în estuarul Severn, în Marea Britanie.
Figura7.68: Harta distribuţiei amplasamentelor din zonele costiere ale Europei cu

potenţial energetic dat de maree.
Amplasamentele sunt situate la distanţe de 50-100 km de ţărm, iar distanţa de
la un amplasament la altul este de aproximativ 100 km. Harta este rezultatul
unui studiu întocmit de agenţia Europeană de Mediu
(http://www.eea.europa.eu/).
7.7.3. Tehnologii şi echipamente

Conversia energiei mareice foloseşte tehnologia centralelor hidroelectrice cu
baraj, dar şi tehnologia bazată pe energia cinetică a unui curent de fluid, tehnologie
cunoscută în conversia energiei vântului sau a energiei curentului de apă.
Centralele maree-motrice cu baraj pot funcţiona la flux, la reflux dar şi în
ambele sensuri, figura 7.69. La aceste moduri de operare se adaugă şi schemele cu
un singur bazin sau cu mai multe bazine. Schemele cu un singur bazin utilizează un
baraj de retenţie pentru a crea acest bazin.
În figura 7.70 se prezintă modul de funcţionare al centralei maree-motrice din
estuarul Severn (Marea Britanie). Funcţionarea centralei combină turbinarea la
reflux cu pomparea la flux şiare în vedere umplerea bazinului în perioada de creştere a
mareei, cu pomparea volumului suplimentar de apă în bazin, apoi reţinerea apei în bazin până
când descreşterea mareei creează suficientă cădere pentru turbinare. Urmează golirea bazinului
prin turbinare (fază de producere de energie) până se atinge căderea minimă de turbinare; şi
menţinerea nivelului în bazin până când mareea creşte suficient pentru a repeta prima etapă.
Figura7.69: Secţiune prin centrală maree-motrice.
În schemele cu două sau mai multe bazine, zona de acumulare este împărţită în
segmente, fiecare segment fiind umplut şi golit în funcţie de necesarul de energie.
Aceste sisteme au un bazin principal care se comportă ca un sistem de operare cu
un singur bazin la reflux. Bazinele suplimentare preiau apa pompată în şi din ele
utilizând o parte din energia produsă in perioada refluxului. Bazinele suplimentare
permit şi stocarea apei. Se asigură astfel o funcţionare continuă.
Figura7.70: Modul de operare al centralei Severn (www.aquaret.com).
Pomparea la flux sau la reflux poate fi de asemenea utilizată pentru a ridica

sau coborî nivelul apei în bazine astfel încât să crească potenţialul energetic din
următoarea fază de operare. Centralele maree-motrice cu baraj au ca elemente

componente digurile, stavilele, grupurile turbină/generator şi ecluzele. Stavilele,
turbinele şi ecluzele sunt montate în chesoane, care la centralele moderne sunt
prefabricate înainte să fie poziţionate în amplasament. Grupurile turbină/generator
sunt montate ermetic astfel ca întreg echipamentul electromecanic să poată fi
complet imersat în conducta de apă.
Tehnologiile ce folosesc curenţi mareici sunt concepute pentru a valorifica
energia cinetică a curgerii apei cu viteze mari în zonele în care se produc maree.
Tipurile de echipamente folosite sunt turbinele cu ax vertical sau orizontal, folosite
şi în cazul centralelor electrice cinetice construite pe firul apei. Dispozitivele cu
pale oscilante şi echipamentele ce folosesc efectul Venturi sunt alte tipuri de
echipamente utilizate în conversia curenţilor mareici în energie electrică. În figura
7.71 sunt prezentate câteva din tipurile de echipamente specificate.
turbine cu ax orizontal, turbine cu ax vertica, tip Gorlov,

www.marineturbines.com; www.gcktechnologz.com/GCK;
c) dispozitive cu pale oscilante, d) dispozitiv cu tub Venturi,

www.engb.com; www.hydroventuri.com;
Figura7.71: Echipamente pentru conversia energiei curenţilor mareici.
Cantitatea maximă de energie care poate fi extrasă din curenţii mareici este de
16/27 (59%) din energia teoretic disponibilă(adică limita dată de Betz), ca şi în
cazul unei turbine eoliene.
În cazul centralelor maree-motrice cu baraj, pe parcursul exploatării, ca pentru
orice baraj care obturează curgerea mareei, este foarte probabil să apară acumulări
de sedimente care depind de amplasament şi pentru care se vor asigura periodic
operaţiuni de întreţinere, respectiv dragare.
7.7.4. Costuri pentru valorificarea energiei mareelor

Proiectele amenajărilor maree-motrice se caracterizează prin investiţii foarte
mari, perioade lungi de construire şi perioade mari de recuperare a investiţiei.
Schemele de amenajare pentru producerea de energie pe baza curenţilor
mareici au costuri de realizare mari şi venituri realizate din exploatare foarte mici,
ceea ce înseamnă că rata de recuperare a investiţiei este mare şi neatractivă pentru
investitori. Odată ce construcţia este realizată, costurile de exploatare şi mentenanţă
sunt foarte mici iar structura principală are un ciclu de viaţă mai mare de 100 ani.
Costurile de amenajare a unei centrale maree-motrice cuprind: proiectarea,
instalarea, echipamentele mecanice şi electrice, echipamentele electrice de
conectare şi ridicarea structurii. În figura 7.72 se prezintă structura acestor
componente.
Figura7.72: Structura costurilor pentru instalarea unei centrale maree-

motrice, www.aquaret.com.
Studiile de fezabilitate referitoare la instalarea centralelor maree-motrice au

estimat o reducere considerabilă a costurilor viitoare de producere a energiei,
datorită soluţiilor tehnologice noi de conversie a energiei mareelor. Presupunând că
va fi posibilă exploatarea curenţilor mareici cu viteze de peste 3,5 m/s şi că
dezvoltarea acestei tehnologii continuă, se estimează posibilitatea realizării în
viitor, în practică, a unor costuri pentru obținerea energiei electrice din energia
mareelor, de 5...7 ¢/kWh.
7.7.5. Impactul centralelor maree-motrice asupra mediului

Principalul avantaj al echipamentelor maree-motrice instalate în curenţii
mareici este acela că, pe parcursul duratei lor de viaţă, nu emit gaze cu efect de seră
şi nu prezintă pericolul de poluare. În prezent, deşi se pot face multe prognoze, se
cunosc de fapt foarte puţine lucruri despre efectele generate asupra mediului de
funcţionarea echipamentelor din centralele maree-motrice deoarece nu sunt
disponibile studii de evaluare a impactului asupra mediului a acestora. Ca urmare,
este dificilă prognozarea efectelor cumulate asupra mediului, rezultate din
desfăşurarea echipamentelor centralelor maree-motrice şi a fermelor în zonele care
beneficiază de curenţi mareici. Nivelul impactului ar fi stabilit printre altele de
numărul de unităţi instalate şi de densitatea acestora.
7.8. Generatoare electrice pentru conversia

energiei valurilor în energie electrică
7.8.1. Generalităţi
Energia valurilor poate fi valorificată prin foarte multe procedee, descrise în
literatura tehnică de specialitate [7.8…7.12]. Transformarea acestei energii în
energie electrică poate fi făcută cu ajutorul unor generatoare electrice speciale, care
funcţionează antrenate de valurile în mişcarea lor, din păcate, la o frecvenţă foarte
mică. În majoritatea cazurilor generatoarele electrice sunt liniare şi au magneţi
permanenţi. Aceste generatoare au câteva caracteristici specifice, care le
diferenţiază de celelalte tipuri de generatoare. Printre aceste caracteristici specifice
se pot aminti: funcţionează pe baza surselor regenerabile de energie, nu produc
poluare a mediului în care se află, frecvenţa la care funcţionează este foarte redusă
fiind egală cu aceea a valurilor marine (aceasta constituie un dezavantaj care se
remediază, în parte, prin mărirea numărului de poli magnetici ai generatorului),
trebuie protejat împotriva pătrunderii apei în părţile electromagnetice, are
posibilitatea de a se construi la puteri mari sau foarte mari, nefiind limitat ca
dimensiuni geometrice, se realizează după o tehnologie relativ simplă, cu materiale
obişnuite.
Formele constructive ale generatoarelor liniare antrenate de valurile marine
sunt dintre cele mai diverse. Secţiunile transversale ale rotoarelor acestor
generatoare pot fi circulare (generatoarele tubulare), poligonale sau chiar plane.
Cele mai multe soluţii constructive folosesc magneţii permanenţi drept sursă a
câmpului magnetic inductor, ceea ce elimină dezavantajele legate de realizarea unei
surse separate de alimentare cu tensiune a înfăşurării de excitaţie.
Costul la producător al unui kWh produs în sistemele electrice bazate pe
energia valurilor este în medie de 10 c€. Comparând acest preţ cu preţul mediu de
4c€/kWh al energiei electrice obţinută în Uniunea Europeană prin procedee clasice,
se deduce că acesta este încă ridicat, pentru sistemele electrice bazate pe energia
valurilor.
7.8.2. Structura generatoarelor electrice de valuri

Principiul de funcţionare al unor astfel de generatoare este foarte simplu. Se va
arăta în continuare o schiţă a unui generator electric de valuri împreună cu sistemul
său de antrenare. În Fig. 7.73 se prezintă una dintre multiplele forme constructive
ale unor astfel de sisteme de producere a energiei electrice folosind energia
valurilor marine. Generatorul propriu-zis este format din două părţi: o parte
centrală mobilă ”1” de formă prismatică hexagonală, având pe fiecare faţă o
mulţime de magneţi permanenţi de polaritate alternată aşezaţi succesiv pe verticală
şi o parte fixă ”2” care conţine înfăşurări trifazate confecţionate din conductoare de
cupru, bobine şi aşezate în crestături feromagnetice. Partea mobilă este antrenată de
plutitorul ”5”, prin intermediul axului rigid ”3”, iar partea fixă este susţinută de
pilonii ”4” de cadrul de consolidare al generatorului rigid cu placa de bază a
sistemului, placă fixată în nisipul marin cu piloni speciali, care nu apar în figură.
Plutitorul este şi el prins de placa de bază prin intermediul cablului ”6” şi al
resortului antagonist ”7”.
Figura7.73: Schiţa generatorului de valuri împreună cu sistemul de consolidare.
Generatorul este poziţionat deasupra nivelului mării şi este protejat împotriva

pătrunderii apei în interior. În Fig. 7.74 este reprezentat generatorul electric.
Înălţimea AB a părţii mobile este de câteva ori mai mare decât înălţimea CD a
părţii fixe, astfel încât în timpul mişcării oscilatorii a valului partea mobilă să nu
depăşească partea fixă, altfel spus ca tensiunea electromotoare să se inducă în
permanenţă în înfăşurarea trifazată a generatorului.
În Fig. 7.74. este reprezentată o secţiune transversală prin armăturile fixă şi
mobilă ale generatorului, aşezate faţă în faţă. Cu săgeata dublă se indică direcţia şi
sensul de mişcare al armăturii mobile prin faţa armăturii fixe. Între cele două
armături se realizează constructiv un întrefier constant δ, cu ajutorul unui sistem cu
rulmenţi format din 12 bare verticale de ghidare profilate (câte două pe fiecare faţă
hexagonală), rigidizate de partea fixă a generatorului, bare pe care alunecă câte 2
rulmenţi, fixaţi de partea mobilă a generatorului (în total 24 de rulmenţi). Acest
sistem nu apare în Fig. 7.73, pentru a nu o complica. În timpul funcţionării
generatorului întrefierul acestuia se menţine constant graţie sistemului de bare
profilate şi de rulmenţi, de pe fiecare faţă a prismei hexagonale. La puteri mai mari
ale generatorului se poate adopta şi o formă octogonală a prismei.
Figura7.73: Vedere a generatorului hexagonal: a) o faţă cu magneţi permanenţi

cu armătura feromagnetică nevizibilă; b) o faţă cu magneţi permanenţi cu armătura
feromagnetică vizibilă.
Figura7.74: Secţiune transversală prin două feţe faţă în faţă ale generatorului:
– armătura feromagnetică mobilă; 2 – magnet permanent; 3
– armătură feromagnetică fixă; 4 – înfăşurare trifazată.
În Fig. 7.75 se prezintă o vedere din perspectivă a armăturii feromagnetice de

pe o faţă a hexagonului, având 6 crestături, iar în Fig. 7.76. se prezintă cele trei
bobine al înfăşurării trifazate de pe o faţă a hexagonului. Este evident că figurile
7.75 şi 7.76 pot conţine un număr mai mare de crestături sau de bobine, toate însă
trebuie să fie multiplu de trei.
Figura7.75: Armătura feromagnetică fixă de pe o faţă

hexagonală a generatorului.
Figura7.76: Înfăşurarea trifazată plasată în crestăturile plăcii fixe.
7.8.3. Elemente teoretice privind generatoarele de valuri

Teoria generatoarelor electrice liniare pentru valurile marine este simplă.
Tensiunea indusă în înfăşurarea trifazată este alternativă şi are o formă de variaţie
în timp specială, aşa cum se arată în Fig. 7.77. Frecvenţa acestei tensiuni este de k
ori mai mare decât frecvenţa de oscilaţie a valului, unde k reprezintă numărul de
perechi de poli ai generatorului, adică numărul de perechi de magneţi permanenţi
aşezaţi succesiv pe o faţă a hexagonului armăturii mobile.
u[V] 5040
30
20
10
0
-10
-20
-30
-40
-50
0 0.2 0.4 0.6 0.8 1 1.2 1.4 1.6 1.8 t [s]
Figura7.77: Tensiunea indusă într-o bobină a părţii fixe a generatorului.

Se constată că tensiunea electromotoare indusă (t.e.m.) într-o bobină a

înfăşurării trifazate este modulată de o înfăşurătoare de frecvenţă egală cu frecvenţa
de oscilaţie a valului marin. Pentru a se obţine o formă de undă sinusoidală a
tensiunilor induse se redresează tensiunile alternative din Fig. 7.8.6 şi se ataşează
un invertor trifazat cu comutaţie de la reţea. În acest fel tensiunea generatorului
devine sinusoidală şi poate fi utilizată fără probleme.
Întrefierul δ al generatorului are influenţă mare asupra t.e.m. induse şi anume
cu cât întrefierul este mai mare cu atât valoarea acestei tensiuni scade. Nu se
menţine o proporţionalitate între variaţia întrefierului şi variaţia t.e.m. induse. De
exemplu, dacă întrefierul creşte de patru ori tensiunea indusă scade de aproximativ
1,7 ori [7.8].
O problemă importantă care apare în cazul acestor generatoare o reprezintă
valorile mari ale forţelor electromagnetice care apar. Cele mai mari valori ale
acestor forţe acţionează asupra celor două feţe plane ale prismei şi acţionează în
sensul micşorării întrefierului. După celelalte direcţii forţele electromagnetice sunt
de câteva zeci de ori mai mici [7.8]. Avantajul construcţiei este acela că datorită
simetriei construcţiei generatorului forţele importante care acţionează
perpendicular pe feţele hexagonului se anulează reciproc. Totuşi construcţia
mecanică a prismei trebuie să fie destul de robustă pentru a rezista la aceste forţe
interne. Forţele electromagnetice scad odată cu creşterea întrefierului. Scăderea
este aproximativ proporţională, adică dacă întrefierul creşte de patru ori şi forţele se
reduc de aproximativ patru ori.
7.9. Convertoare electronice pentru

condiţionarea surselor de energie a valurilor
Energia potenţială a valurilor poate fi convertită în electricitate cu ajutorul
mijloacelor mecanice. Utilizarea energiei valurilor oceanice a fost începută în urmă
cu trei decenii prin utilizarea tehnologiilor maşinilor liniare şi a convertoarelor
statice. Câteva dintre sistemele de obţinere a energiei, cunoscute sub denumirea de
convertoare de energie marină, sunt propuse în [7.13]. Sistemele bazate pe cuplajul
direct mecano-pneumatic (de exemplu sistemul cu coloană oscilatorie de apă
[7.15]), sau sistemele mecano-hidraulice (de exemplu Pelamis [7.14]), prezintă o
construcţie complicată.
Sistemele de acţionare directe, prezentate în continuare, sunt foarte simple. În
construcţia acestor sisteme generatorul electric şi dispozitivul lui de antrenare
formează un bloc comun, fără intermedierea diverselor sisteme mecanice. Cel mai
simplu sistem conţine o geamandură solidară cu generatorul linear şi se bazează pe
diferenţa de înălţime dintre vârful valului şi baza acestuia. Geamandura, care
pluteşte la suprafaţă urmăreşte mişcarea valului [7.16]. Geamandura este conectată
la generatorul linear fixat printr-o fundaţie de fundul oceanului (fig. 7.78.a).
(a) (b)
Figura7.78: Sistemul de putere al generatorului care preia energia valurilor:

a)sistemul de flotare; b) sistemul de putere cu convertoare statice.
Din punct de vedere mecanic, sistemul este simplu, având câteva părţi mobile.
Între generator şi reţeaua c.a./c.c., respectiv c.c./c.a. se cuplează convertoare statice
(redresor PWM – invertor PWM), aşa cum se observă din figura7.78.b. Prin
optimizarea formelor şi funcţiilor geamandurii, se poate atinge un randament de
90% al recuperării energiei valurilor [7.17].
Diverse ţări ale lumii au folosit energia marină prin programe de cercetare şi
dezvoltare, sau alte programe. Comisia Europeană a jucat un rol important în
coordonarea şi dezvoltarea tehnologiilor. După cum se recomandă în [7.18] pentru
cazul României, în perspectiva unei dezvoltări susţinute, există şi alte opţiuni decât
energia nucleară pentru acoperirea nevoilor de energie. Opţiunile alternative de
obţinere ale energiei (printre acestea şi energia valurilor), oferă oportunităţi noi
pentru populaţia ţarii noastre: descreşterea risipei de energie, crearea de noi locuri
de muncă şi protecţia mediului înconjurător.
Specialiştii ţării noastre au o vastă experienţă în exploatarea platformelor
marine, experienţă care poate fi valorificată în asemenea proiecte naţionale. Este de
menţionat faptul că încă din anul 2002 funcţionează în Portugalia componente ale
centralelor marine AWS de 2 MW fabricate în ţară.
Schemele prezentate conţin structuri mecanice plasate de obicei la suprafaţa
apei. Studiul particularităţilor coastelor Mării Negre conduc la concluzia că sunt
mai eficiente structurile de conversie a energiei valurilor constând din aranjamente
multiple de unităţi (de puteri de ordinal zecilor de kW) echipate cu generatore
lineare antrenate de geamandurile de captare a energiei.
Parametrul cel mai important al dispozitivelor de conversie a energiei marine
este reprezentat de randamentul de conversie a energiei cinetice în energie electrică.
Astfel problema de bază a dezvoltării sistemelor de conversie constă în proiectarea
optimală a generatoarelor lineare care se utilizează. În literatura de
specialitate dedicată generatoarelor lineare pentru instalaţii de conversie de energii

se prezintă următoarele soluţii:
Maşini sincrone liniare cu magneţi permanenţi [7.20] cu magneţii la suprafaţa
rotorului [7.21] sau cu magneţii în interiorul rotorului [7.22], fig. 7.79.
Figura7.79: Maşină sincronă liniară cu magneţi permanenţi.
• Maşini liniare hibride cu flux transversal, fig. 7.80, [7.13], [7.23], [7.24].
Figura7.80: Maşină liniară cu excitaţie hibridă cu flux transversal.
Maşini cu întrefier tubular şi cu magneţi permanenţi, fig. 7.81, [7.13], [7.25],

respective varianta cu miez de fier [7.26].
Figura7.81: Maşină tubulară cu magneţi permanenţi cu întrefier.
Construcţia şi performanţele maşinilor menţionate anterior au fost studiate din

punct de vedere al aplicaţiilor lor pentru platformele care se vor plasa pe Marea
Neagră. Aceste maşini sunt de putere mică (de ordinul kW), lucrează la regimuri de
viteze mici (sub 1m/s), şi au curse scurte (sub 1m). Desigur maşinile sunt plasate
sub apă în locaţii care face dificilă montarea şi întreţinerea lor şi prezintă o
densitate mare a forţei pentru a avea greutatea şi volumul cât mai mic.
BIBLIOGRAFIE
[7.1] B. Popa, A. V. Paraschivescu. Introducere în utilizarea energiei

apelor. Editura Politehnica Press, 226 p., Bucureşti, 2007.
[7.2] CelsoPenche.Layman's Guidebook, 1998 / Guide on How to
develop a Small Hydropower Plant, www.esha.be, 2004.
[7.3] *** www.verdantpower.com, www.wikipedia.org.
[7.4] David A. Rose, Introducere în oceanografie, Ed. Didactică şi
Pedagogică Bucureşti, 1976.
[7.5] D. Taylor, Renewable Energy, Ed. Oxford University Press, 2004.
[7.6] Antonio F. de Falcão, Wave Energy Utilization.A review of the
technologies, J. of Renewable and Sustainable Energy Reviews, vol.
14, 2010, pp. 899-918.
[7.7] *** AQUA-RET, Leonardo da Vinci Project, IRL/06/B/F/PP-153111,
2006.
[7.8] Ghiţă, C., Chirilă, A. I., Deaconu, I. D., Năvrăpescu, V., Ilina, D., Numerical
modelling of the electric linear generators basedon the sea
waves energy, The 14th IEEE Mediterranean Electrotechnical

Conference MELECON 08, Ajaccio (France), May 5-7, 2008.
[7.9] C. Ghiţă, Chirilă, A. I., Deaconu, I. D., Ilina, D., A. The magnetizing
field of a linear generator used to obtain electrical energy from
waves energy, International Conference on Renewable Energy and
Power Quality - ICREPQ’07, Sevilla, Spain: www.icrepq.com.
[7.10] European Commission, Centre for Renewable Energy Sources, Ocean
Energy Conversion in Europe - Recent advancements and
prospects, Published in the framework of the Co-ordinated Action on
Ocean Energy, EU project under FP6 Priority: 6.1.3.2.3, 2006.
[7.11] Zabo, L., Oprea, C., Viorel, I. A., Biro, K. A., Novel Permanent
Magnet Tubular Linear Generator for Wave Energy Converters,
IEEE International Electric Machines & Drives Conference, IEMDC
'07, 3-5 May 2007, Vol. 2, pp. 983-987, Antalya, Turkey, 2007.
[7.12] Leijon, M., Bernhoff, H., Agreen, O., Isberg, J., Multiphysics
Simulation of Wave Energy to Electric Energy Conversion by
Permanent Magnet Linear Generator, IEEE Trans. on Energy
Conversion, vol. 20, pp. 219-224, March, 2005.
[7.13] Baker, N.J., Linear Generators for Direct-Drive Marine
Renewable Energy Convertors, Ph.D.thesis, School of
Engineering, University of Durham (UK), 2003.
[7.14] ***, ”2004 Survey of Energy", World Energy Council, London, 2004.
[7.15] Leijon, M. et al., Multiphysics Simulation of Wave Energy to
Electric energy Conversion by Permanent Magnet Linear
Generator, Transaction on Energy Conversion, vol. 20, no. 1 (March
2005), pag. 219-222.
[7.16] Mueller, M.A. et al., Low Speed Linear Electrical Generators for
Renewable Energy Applications, Proceedings of the Conference on
Linear Drives in Industrial Applications (LDIA `2003), Birmingham
(UK), pag.121-124.
[7.17] Thorburn, Karin, Bernho, H., Leijon, M., Wave energy
transmission system concepts for linear generator arrays, Ocean
Engineering, vol. 31 (2004), pag. 1339-1349.
[7.18] Wenisch, A., Pladerer, C., Energy Situation and Alternatives in
Romania, Austrian Institute for Applied Ecology, Wien (Austria),
2003 (www.protectia-
mediului.ro/en/nuclea/crnavoda2npp/energy.html).
[7.19] Yokobori, K., Survey of Energy Resources, 19th edition, Word
Energy Council, Tokyo (Japan), 2002.
[7.20] Bíró, K.Á., Viorel I.A., Szabó, L., Henneberger, G., Special
Electrical Machines, Mediamira, Cluj, 2005.
[7.21] Leijon, M. et al., Multiphysics Simulation of Wave Energy to
Electric energy Conversion by Permanent Magnet Linear
Generator, Transaction on Energy Conversion, vol. 20, no. 1 (March
2005), pag. 219-224.
[7.22] Danielsson, O., Thorburn, K., Eriksson, M., Leijon, M., Permanent
magnet fixation concepts for linear generator, Proceedings of the
5thEuropean Wave Energy Conference, Cork (Ireland), pag. 117-124,
2003.
[7.23] Mueller, M.A. et al., Dynamic Modelling of a Linear Vernier
Hybrid Permanent Magnet Machine Coupled to a Wave Energy
Emulator Test Rig,Conference Record of the International
Conference on Electrical Machines ICEM 2004, Cracow (Poland), on
CD:495.pdf, 2004.
[7.24] Brooking, P.R.M., Power Conversion in a low speed reciprocating
electrical generator, Conference Record of the International
Conference on Electrical Machines ICEM 2002, Brugge (Belgium), on
CD: 452.pdf.
[7.25] Baker N.J., Mueller M.A., Spooner, E., Permanent Magnet Air-
Cored Tubular Linear Generator for Marine Energy Convertors,
Proceedings of the 2th IEE International Conference on Power
Electronics, Machines and Drives, vol.2, pag.862-888, 2004.
[7.26] Wang, J., Howe, D., Jewell, G.W., Analysis and Design
Optimisation of an Improved Axially Magnetized Tubular
Permanent-Magnet Machine, IEEE Transaction on Energy
Conversion, vol. 19, no. 2 (June 2004), pag. 289-295.
Capitolul 8
Impactul generării distribuite
asupra reţelelor electrice
Generarea distribuită poate fi definită ca fiind modelul de producere a energiei
electrice cu ajutorul unor instalaţii reduse ca dimensiune faţă de marile centrale
electrice, astfel încât să se poată conecta aproape oriunde în sistemul
electroenergetic.
8.1. Prezentarea conceptului de generare

distribuită
Timp de mai multe decenii producerea, transportul şi distribuţia energiei
electrice au fost componentele unor sisteme energetice de tip monopolist, integrate
vertical şi conduse centralizat. Unităţi de producţie de mare putere, de tip termic,
hidraulic sau nuclear, asigurau producţia de energie electrică prin criteriului bazat
pe ordinea de merit. Într-un asemenea sistem controlul şi comanda erau realizate
centralizat şi ierarhizat.
În prezent sistemele energetice trec prin profunde transformări datorate
deregularizării şi privatizărilor din sectorul energetic, precum şi liberalizării pieţei
de energie electrică. În decursul mai multor etape s-a trecut succesiv de la o
structură monopolistă caracterizată prin existenţa unui singur proprietar (statul) la
situaţia de concurenţă, caracterizată prin existenţa mai multor actori de mărime mai
mult sau mai puţin importantă.
Perspectiva epuizării resurselor energetice primare neregenerabile
(combustibilii fosili), ameninţările privind schimbările climatice şi degradarea
mediului înconjurător, au condus la mobilizarea comunităţii internaţionale în scopul
diminuării consecinţelor negative ale acestor efecte. Problema stopării creşterii
concentraţiei de gaze cu efect de seră din atmosferă, generată de activităţile umane,
a fost punctul cheie al mai multor întâlniri internaţionale. Astfel, prin protocolul de
la Kyoto, din 1997, ţările industrializate se angajează să reducă emisiile de gaze cu
efect de seră cu 5% faţă de anul 1990. Pe de altă parte, directivele europene au fixat
ca obiectiv creşterea ponderii surselor regenerabile de energie de la 14% la 22% din
consumul brut de energie electrică până în anul 2010. Angajamentul României a
avut în vedere creşterea producţiei de energie electrică prin utilizarea de resurse
regenerabile de la 26% (marile hidrocentrale) la 30% (prin utilizarea şi a altor
resurse regenerabile de energie primară). Directiva 28/2009 a Uniunii Europene,
stabileşte ca până în anul 2020 toate ţările membre să îşi asigure 20% din producţia
internă de energie din surse regenerabile.
Politica energetică a unor state europene, cum ar fi Germania, Elveţia, Italia
etc., a avut în vedere reducerea sau chiar renunţarea la planul nuclear pe termen
lung. Aceasta impune utilizarea altor forme de energie primară în scopul asigurării
necesarului de energie pentru funcţionarea normală a societăţii.
Aspectele prezentate anterior au creat un cadru favorabil apariţiei şi dezvoltării
producţiei (generării) distribuite a energiei electrice.
Producţia distribuită de energie electrică constă în generarea locală, în apropierea
zonelor de consum, a unor cantităţi relativ reduse de energie electrică în raport cu
unităţile clasice de producţie (de tip termic, hidraulic şi nuclear). Principalele diferenţe
ale producţiei distribuite faţă de marile centrale electrice constau în localizare şi în
mărime. Sursele de producţie distribuită sunt racordate, în general, la reţelele electrice
de joasă, medie sau înaltă tensiune (fig. 8.1). Ele sunt conectate descentralizat /
dispersat / distribuit la reţelele electrice. Noţiunile de producţie / generare
distribuită, dispersată şi descentralizată sunt echivalente.
~ ~ Generarea energiei electrice
în unităţi clasice de producţie
CTE, CHE, CNE
Transportul energiei electrice

Foarte Inaltă Tensiune (FIT): 220-400 kV
~
Generarea distribuită
la IT
~
Repartiţia energiei electrice
Înaltă Tensiune (IT): 110 kV
Generarea distribuită ~
la MT
Distribuţia energiei electrice

Medie Tensiune (MT): 6, 10 , 20 kV
Joasă Tensiune (JT): 0,4 kV
Generarea distribuită ~
la JT
Consum
Figura 8.1: Încadrarea generării distribuite în reţelele electrice.
Generarea distribuită nu constituie numai o rezervă pentru alimentarea cu
energie electrică din marile reţele de transport şi repartiţie, putând fi privită şi ca o
alternativă pentru aceasta.
Impactul generării distribuite asupra reţelelor electrice 587
În vederea definirii noţiunii de producţie distribuită a energiei electrice, în

literatura de specialitate, se pot găsi mai multe enunţuri, dar pentru toate există
câteva atribute comune [8.1]:
– planificarea şi dispecerizarea lor se realizează descentralizat;
– puterea instalată este mai mică de 50-100 MW;
– conectarea se face de obicei la reţelele electrice de distribuţie.
Conform IEEE, generarea distribuită poate fi definită ca fiind modelul de
generare a energiei electrice cu ajutorul unor instalaţii reduse ca dimensiune faţă de
marile centrale electrice, astfel încât să se poată conecta aproape oriunde în
sistemul electroenergetic.
Producţia distribuită de energie electrică prezintă o serie de avantaje, dintre
care cele mai importante sunt:
scăderea costurilor de transport şi distribuţie a energiei electrice, prin faptul
că energia electrică este generată mai aproape de zonele de consum, iar
pierderile aferente sunt mai reduse (vezi fig. 8.1);
îmbunătăţirea unor indicatori de calitate ai energiei electrice furnizate
consumatorilor:
– creşterea siguranţei în alimentare, prin reducerea duratelor de
întrerupere a alimentării;
– ameliorarea nivelului de tensiune.
diversificarea şi utilizarea raţională a surselor de energie primară;
posibilitatea utilizării unor forme regenerabile de energie primară (eoliană,
solară, hidraulică, biomasă etc.), având ca efecte:
– reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră;
– protecţia mediului înconjurător.
În plus faţă de aceste argumente, rapoartele CIGRE consideră şi alte avantaje,
cum ar fi [8.2], [8.3]:
posibilitatea construirii unor unităţi de producţie modulare;
uşurinţa găsirii unor locuri de conectare pentru micii producători;
timp de construcţie scurt şi cheltuieli de investiţii reduse pentru unităţile de
mică putere.
Principalele dezavantaje ale producţiei distribuite sunt:
de natură tehnică, generate de unele dificultăţi privind reglajul şi controlul
sistemului:
– modificarea sensului circulaţiei de puteri;
– variaţia lentă a nivelului de tensiune;
– fluctuaţii rapide de tensiune (fenomenul de flicker);
– generarea de armonice;
– influenţa asupra protecţiilor.
de natură economică, în prezent unele filiere de producţie nu sunt
competitive comercial din punct de vedere al costului de instalare şi de
producere a energiei electrice.
În funcţie de tipul de energie primară folosită, sursele de producţie distribuită

de energie electrică pot fi clasificate în:
– instalaţii care utilizează energie regenerabilă: eoliană, solară, hidraulică,
biomasă etc.;
– instalaţii care funcţionează cu energie neregenerabilă (combustibili
fosili): petrol, gaz natural etc.
Se face menţiunea că există tendinţa de a asocia generarea distribuită a
energiei electrice cu valorificarea surselor regenerabile de energie. În general,
sistemele de conversie a energiei regenerabile sunt de mică putere şi pot fi
încadrate în categoria generării distribuite, dar există şi alte filiere de producţie care
nu utilizează energie regenerabilă.
Într-o altă clasificare a surselor de producţie distribuită, se ţine seama de
condiţionarea conversiei în energie electrică în funcţie de disponibilitatea resursei
primare de energie. În acest sens, sursele distribuite pot fi grupate în două categorii:
– instalaţii care pot funcţiona numai dacă anumite condiţii externe sunt
îndeplinite. Este cazul instalaţiilor care utilizează energia solară (celule
fotovoltaice şi panouri termo-solare) şi energia vântului. O condiţie
suplimentară poate fi pusă asupra densităţii de energie, cum ar fi cazul
centralelor eoliene, la care viteza vântului trebuie să se înscrie între
anumite limite. Pentru a putea utiliza acest tip de instalaţii pentru
alimentarea continuă a consumatorilor, trebuie să existe posibilitatea
alimentării de la sistemul electroenergetic sau a stocării energiei pentru
cazul funcţionării izolate de sistem (fig. 8.2);
– instalaţii care nu sunt condiţionate de factori externi şi care pot funcţiona
în mod continuu pe perioade lungi de timp.
Reţeaua
electrică
publică
~
Consumator
Sistem
Sursă de stocare
distribuită a energiei
Figura 8.2: Instalaţie de producţie distribuită cu sistem de stocare a energiei.

Stocarea energiei electrice este o problemă complexă, care depinde de mai
mulţi factori, dintre care cei mai importanţi sunt capacitatea de stocare şi timpul de
acces. Există mai multe soluţii pentru stocarea energiei electrice:
– baterii cu acumulatoare, care oferă un timp de acces foarte scurt (practic
instantaneu), dar capacitatea este relativ redusă. Este o variantă simplă,
dar destul de scumpă;
– centralele hidraulice cu acumulare prin pompare, care sunt caracterizate
de o mare capacitate de stocare a energiei, dar ridică unele probleme
privind timpul de acces (câteva minute). Randamentul procesului de

stocare este satisfăcător (în jur de 80%);
– materiale supraconductoare, care reprezintă o soluţie foarte bună, atât din
punctul de vedere al capacităţii de stocare cât şi a timpului de acces.
Inconvenientul principal este legat de preţul de cost foarte ridicat.
Cercetările ştiinţifice pe plan internaţional se orientează spre obţinerea
unor materiale supraconductoare la temperaturi înalte, cu un preţ de cost
mai scăzut;
– utilizarea altor vectori energetici (aer comprimat, hidrogen etc.).
Aşa cum s-a văzut anterior, generarea distribuită a energiei electrice prezintă o
serie de avantaje. În plus, instalarea unor sisteme de producţie de mică putere poate
reprezenta şi o oportunitate de investiţii. Ţinând seama de aceste aspecte,
promotorii surselor distribuite pot fi:
– operatorii de reţea (de distribuţie sau de transport şi sistem), care, de
obicei, sunt şi proprietarii reţelelor electrice. Prin introducerea surselor
distribuite, aceştia pot obţine pe lângă avantajele directe, de natură
economică, şi avantaje indirecte, de natură tehnică, la nivel local sau al
întregii reţele electrice (reducerea pierderilor de putere şi energie,
reglajul mai uşor al nivelului de tensiune, reducerea cantităţii de energie
nelivrate consumatorilor etc.);
– producătorii independenţi, care au ca obiective principale recuperarea
într-un timp cât mai scurt a investiţiei şi maximizarea profitului. Aceştia
pot urmări şi alte aspecte cum ar fi: reducerea duratelor de întrerupere în
alimentarea cu energie electrică, valorificarea unor forme de energie
regenerabile, producerea combinată a energiei electrice şi termice (co-
generare).
În funcţie de puterea instalată şi puterea generată, sursele distribuite pot
influenţa semnificativ funcţionarea reţelelor electrice la care sunt conectate. În
vederea racordării surselor distribuite la reţelele electrice se impune studierea
impactului asupra funcţionării acestora, prin considerarea următoarelor aspecte:
influenţa asupra regimurilor normale de funcţionare:
– calculul regimului permanent;
– modificarea circulaţiei de puteri şi a pierderilor de putere şi energie;
– variaţia nivelului de tensiune şi reglajul tensiunii;
– verificarea stabilităţii sistemului;
– optimizarea regimului de funcţionare;
influenţa asupra curenţilor de scurtcircuit:
– calculul curenţilor de scurtcircuit;
– verificarea limitei termice şi electrodinamice a echipamentelor;
– verificarea, adaptarea şi reglajul protecţiilor;
stabilirea amplasamentului şi a puterii instalate:
– optimizarea amplasamentului şi a puterii instalate;
– stabilirea capacităţii de producţie pe baza unor restricţii tehnice;
influenţa asupra calităţii energiei electrice furnizate consumatorilor:

– modificarea parametrilor primari de calitate a energiei electrice;
– variaţia siguranţei în alimentarea consumatorilor.
8.2. Integrarea surselor distribuite în reţelele

electrice
Sursele distribuite de energie electrică reprezintă o posibilitate de generare a
energiei electrice aproape oriunde este necesară. Sursele distribuite pot fi utilizate
pentru alimentarea unor consumatori izolaţi sau pentru injectarea puterii şi energiei
în reţelele electrice. În acest paragraf va fi tratată doar posibilitatea funcţionării
surselor distribuite racordate la reţelele electrice de interes public. Pentru stabilirea
soluţiei de racordare a surselor distribuite la reţelele electrice trebuie consideraţi
mai mulţi factori, dintre care cei mai importanţi sunt: puterea instalată, amplasarea
faţă de reţelele electrice, modul de conversie a energiei primare în energie electrică
etc.
8.2.1. Tehnologii de generare distribuită a energiei electrice

8.2.1.1. Sisteme de conversie a energiei
Generarea distribuită a energiei electrice poate utiliza diferite sisteme de
conversie a energiei primare în energie electrică. Unele dintre acestea sunt utilizate
pe scară largă în prezent, iar altele, din motive economice, sunt utilizate mai puţin
sau chiar de loc. În continuare, sunt prezentate succint principalele caracteristici ale
tehnologiilor care se pretează a fi utilizate pentru generarea distribuită a energiei
electrice.
Centrale hidroelectrice de mică putere. O centrală hidroelectrică de
mică putere poate fi definită ca fiind centrala care, din raţiuni tehnice şi economice,
nu poate fi copia la scară redusă a unei centrale de mare putere [8.4].
Criteriul cel mai important folosit pentru definirea unei centrale hidroelectrice
de mică putere este reprezentat de puterea instalată. Astfel, în Elveţia, în definiţia
oficială a centralelor hidroelectrice de mică putere sunt incluse şapte grupe de
putere cuprinse între 1 kW şi 10 MW. În Rusia se consideră că orice amenajare
hidroelectrică cu puterea mai mică de 30 MW este considerată ca fiind de mică
putere [8.4].
În alte definiţii, centralele hidroelectrice de mică putere sunt grupate în trei
categorii [8.5]:
– centrale hidroelectrice de mică putere, având capacitatea mai mică de 10
MW;
– mini hidrocentrale, având capacitatea între 100 kW şi 1 MW;
– micro hidrocentrale, având capacitatea sub 100 kW.
Pentru detalii privind centralele hidroelectrice vezi capitolul 7.
Centrale electrice eoliene. Sunt instalaţii care convertesc energie cinetică

a vântului în energie mecanică şi apoi în energie electrică.
Clasificarea centralelor electrice se poate face, în general, după puterea
electrică care poate fi produsă, existând următoarele categorii [8.6]:
– centrale mici, a căror putere este inferioară valorii de 100 kW;
– centrale mijlocii, a căror putere este cuprinsă între 100 kW şi 1 MW;
– centrale mari, a căror putere este mai mare de 1 MW.
Celule fotovoltaice (fotoelectrice).Sunt sisteme de conversie a energiei
radiaţiei solare în energie electrică. Funcţionarea lor se bazează pe efectul
fotovoltaic, care constă în generarea unei tensiuni electrice la bornele unei joncţiuni
semiconductoare sub incidenţa luminii. Randamentul de funcţionare se situează, la
ora actuală, între 5 şi 16%, în funcţie de tehnologia semiconductoare utilizată
(siliciu monocristalin, multicristalin şi amorf).
Instalaţiile fotovoltaice racordate la reţeaua electrică sunt de două tipuri:
– panouri instalate pe acoperişurile clădirilor, care produc energie electrică
destinată în principal pentru consumul local al clădirilor, surplusul fiind injectat în
reţeaua electrică;
– centrale solare, care sunt instalaţii cu puteri de ordinul MW, energia produsă
fiind destinată injectării în reţeaua electrică. Aceste instalaţii există în mai multe
ţări (SUA, Germania, Elveţia, Spania etc.) după 1990.
Centrale cu co-generare. Reprezintă, în prezent, unul dintre cele mai
semnificative tipuri de sisteme de producţie distribuită. Aceste centrale produc
energie electrică şi termică simultan. În general energia electrică este produsă
pentru consumul local, surplusul sau deficitul fiind schimbate cu sistemul
electroenergetic. Căldura produsă este utilizată în procesele industriale sau pentru
încălzirea unor clădiri locale sau rezidenţiale din apropiere. Utilizarea producerii
combinate de energie electrică şi căldură conduce la o reducere de până la 35% a
consumului de energie primară în comparaţie cu producerea în centrale separate a
celor doi agenţi energetici. Se constată o reducere a emisiilor de CO 2, care poate
ajunge până la 30% în comparaţie cu marile centrale pe cărbune şi 10% pentru
centralele cu gaz natural.
Pile cu combustibil. Sunt dispozitive electrochimice care convertesc energia
chimică a unei reacţii în energie electrică, printr-un proces direct. Structura de bază se
compune dintr-un strat electrolitic, în contact cu un anod anod poros şi un catod.
Principalele caracteristici ale pilelor cu combustibil sunt [8.7]:
– randament şi fiabilitate ridicate;
– emisii scăzute;
– modularitate;
– funcţionare cu mai multe tipuri de combustibil;
– flexibilitate în utilizare
– densitate de energie ridicată.
Centrale cu motoare cu ardere internă. Pot fi utilizate pentru perioade de
vârf a consumului sau pentru alimentarea de urgenţă sau în regim de rezervă. Cele mai
utilizate sunt centralele cu motoare Diesel, pentru care domeniul de puteri este
cuprins între 100 kW şi 5000 kW. Randamentul se situează în jurul valorii de 33%.
Prin recuperarea căldurii (în instalaţii cu ciclu combinat) randamentul poate creşte
până la 45% [8.6].
Turbine cu gaz. Sistemele de generare distribuită echipate cu turbine cu gaz
pot furniza puteri electrice cuprinse între câţiva kW şi câteva sute de kW.
Randamentul producerii energiei electrice este de ordinul 25-30%. Prin recuperarea
căldurii în instalaţii cu ciclul combinat, randamentul poate creşte până la 70-85%
[8.6].
Centralele geotermale. Utilizează energia termică (sub formă de vapori de
apă) provenită din subsolul terestru pentru producerea de energie electrică. Această
energie depinde de gradientul termic al subsolului şi de adâncimea de forare
(profundă sau de suprafaţă). Energia electrică este produsă prin intermediul
turbinelor cu abur, care antrenează generatoare sincrone, având puteri de ordinul
sutelor de kW, până la sute de MW.
8.2.1.2. Generatoare folosite de sursele distribuite

Sistemele de generare distribuită a energiei electrice se bazează pe utilizarea
unor unităţi de producţie de puteri relativ reduse, numite generatoare. Un generator
reprezintă un ansamblu de echipamente destinat producerii energiei electrice, prin
transformarea dintr-o altă formă de energie.
Deşi sursele distribuite pot utiliza o mare varietate de sisteme de conversie a
energiei, pentru generarea energiei electrice se utilizează următoarele tipuri de
echipamente:
generatoare asincrone – funcţionează pe acelaşi principiu ca motorul
asincron, cu deosebirea că în funcţionare normală au o viteză de rotaţie
mai mare decât viteza de sincronism a sistemului electroenergetic. Sunt
utilizate, de obicei, în instalaţii de producere a energiei electrice care
funcţionează în paralel cu o altă sursă de energie, precum ar fi o reţea
electrică de distribuţie publică. În vederea amorsării procesului de
autoexcitaţie, generatoarele asincrone au nevoie de o putere reactivă
capacitivă pe care o pot lua fie din reţeaua electrică, fie de la o sursă de
putere reactivă (baterii de condensatoare) amplasată la borne. Consumul
de putere reactivă din reţeaua electrică conduce la creşterea căderilor de
tensiune şi a pierderilor de putere şi energie;
generatoare sincrone – sunt maşini electrice rotative capabile să
funcţioneze ca surse de energie autonome, independent de orice altă
sursă. Dacă sunt sincronizate corespunzător şi sunt echipate cu sisteme
de reglare şi de protecţie adecvate, generatoarele sincrone pot funcţiona
în paralel cu alte surse, precum şi cu reţeaua electrică. Spre deosebire de
generatoarele asincrone, generatoarele sincrone trebuie sincronizate cu
reţeaua electrică atât în momentul cuplării cât şi pe toată durata
funcţionării. În acest sens, frecvenţa, defazajul şi tensiunea, trebuie
reglate şi menţinute între anumite limite în punctul de cuplare, fiind
necesar un întreruptor în scopul de a preveni deteriorarea sau orice
probleme care privesc generatorul sau echipamentele reţelelor electrice.

Viteza generatorului care funcţionează în paralel cu o reţea electrică
trebuie controlată, astfel încât să nu iasă din sincronism. Dacă se
întâmplă sa alunece în afara sincronismului, generatorul trebuie separat
imediat de echipamentele sistemului, pentru a nu afecta calitatea
energiei electrice;
convertoare statice de putere – asigură interfaţa între sursele de
tensiune continuă sau sursele de energie cu frecvenţă variabilă şi
reţelele electrice. Printre sistemele sisteme de generare distribuită care
utilizează astfel de echipamente sunt: celulele fotoelectrice, celulele cu
combustibil, sistemele de stocare a energiei cu baterii, unele
microturbine şi unele generatoare eoliene. Spre deosebire de
generatoarele sincrone sau asincrone, care convertesc energia mecanică
în energie electrică, convertoarele statice transformă o formă de energie
electrică într-o altă formă de energie de aceeaşi natură. Sistemul intern
de control detectează regimurile de funcţionare caracterizate prin valori
anormale ale tensiunii, curentului sau frecvenţei şi opresc conversia
energiei electrică într-un timp mult mai scurt decât cel necesar pentru
oprirea unei maşini electrice rotative. Principalele tipuri de convertoare
statice de putere sunt:
– convertoarele tensiune alternativă-tensiune continuă;
– redresoarele;
– invertoarele;
– cicloconvertoarele.
În prezent, nu se utilizează maşini electrice de tensiune continuă pentru
conversia energiei în sistemele de generare distribuită, deoarece au un cost ridicat şi
necesită un efort mai mare pentru întreţinere.
Tipul de generator folosit şi caracteristicile acestuia pot influenţa în diferite
moduri reţelele electrice la care sunt conectate. În tabelul 8.1 sunt prezentate
caracteristicile tipurilor de generatoare folosite pentru generarea distribuită a
energiei electrice.
Tabelul 8.1.
Caracteristicile tipurilor de generatoarelor distribuite [8.8]
Maşini electrice rotative Convertoare statice de putere
Caracteristica
Sincrone Asincrone Cu tiristoare Invertoare
Puţin mai mare
Viteza de Egală cu viteza decât viteza
rotaţie sincronă sincronă (în regim
generator)
Poate genera
Consum de putere
sau consuma. Poate genera
reactivă.
De obicei sau
există regulator consuma.
Se pot folosi
automat de
Puterea baterii cu Consum de
tensiune, care Proiectate
reactivă condensatoare putere reactivă
are consemn adesea să
pentru
tensiune funcţioneze
îmbunătăţirea
constantă sau la factor de
factorului de
factor de putere putere unitar
putere
constant
Important, în afara
Curentul de Poate fi
cazului când se Nu există Nu există
pornire nesemnificativ
folosesc startere.
Influenţa
asupra Nesemnificati- Nesemnifica
Important Nesemnificati-vă
curenţilor de vă ti-vă
scurtcircuit
Necesitatea
Da Nu Nu Nu
sincronizării
Scăzut (poate
creşte uşor atunci
când sunt utilizate
Riscul Ridicat (dacă baterii cu
funcţionării nu există condensatoare Nu există Scăzut
insularizate protecţie) pentru
îmbunătăţirea
factorului de
putere)
Producerea energiei electrice în centralele clasice (de tip termic, hidraulic sau
nuclear) se bazează pe utilizarea generatoarelor sincrone. În unele sisteme de
generare distribuită, se preferă utilizarea generatoarelor asincrone. În tabelul 8.2
este prezentată o comparaţie între avantajele şi dezavantajele folosirii celor două
tipuri de generatoare.
Tabelul 8.2.
Avantajele şi dezavantajele generatoarelor sincrone şi asincrone [8.9]
Generatoarele sincrone Generatoarele asincrone
Avantaje Avantaje
≈ Eficienţă mai bună; ≈ Preţ de cost mai scăzut;
≈ Poate fi controlată circulaţia de putere ≈ Mai robuste;
reactivă; ≈ Răspunsul la variaţii de sarcină fără
≈ Recomandate pentru reţelele electrice regim tranzitoriu;
”slabe”. ≈ Variaţii mici ale vitezei la modificarea
cuplului motor;
≈ Pot fii sincronizate uşor la reţeaua
electrică.
Dezavantaje Dezavantaje
≈ Mai scumpe; ≈ Consumă putere reactivă;
≈ Răspunsul la variaţii de sarcină prin ≈ Necesită echipamente de îmbunătăţire
regim tranzitoriu; a factorului de putere;
≈ Sincronizare precisă pentru conectarea ≈ Nu sunt recomandate pentru reţelele
la reţeaua electrică; electrice ”slabe”.
≈ Se poate pierde sincronismul la
regimuri tranzitorii severe.
Un caz aparte al sistemelor de generare distribuită este reprezentat de
centralele eoliene, datorită condiţiilor particulare de funcţionare. Astfel, în funcţie
de regimul de funcţionare, se disting:
a) Sisteme eoliene cu funcţionare la viteză fixă, sunt echipate cu
generatoare asincrone cu rotorul în scurtcircuit. Rotorul generatorului asincron este
antrenat de către palele turbinei, prin intermediul unei cutii de viteze, iar statorul
este conectat direct la reţea (fig. 8.3).
Cutie de Soft
viteze starter
Figura 8.3: Sistem eolian cu viteză fixă, cu generator asincron cu rotor în scurtcircuit.
Indiferent de faptul că reţeaua electrică la care sunt conectate funcţionează

izolat sau interconectat, generatoarele electrice trebuie să producă energie electrică
la frecvenţă constantă. Astfel, funcţionarea la viteză fixă permite conectarea
generatorului direct la reţeaua electrică. Acest sistem prezintă dezavantajul că
perturbaţiile determinate de funcţionarea instalaţiei de conversie sunt transmise
direct în reţeaua electrică.
Viteza de rotaţie a generatorului asincron poate să varieze uşor (între 1% şi

2%) fiind aproape de o viteză ”fixă“ comparativ cu celelalte concepte de instalaţii
eoliene. Acest sistem există în variante cu o singură viteză sau două viteze. Varianta
cu două viteze prezintă o performanţă îmbunătăţită care produce un nivel redus de
zgomot la viteze mici ale vântului. Eficienţa este relativ redusă, având în vedere
faptul că viteza de antrenare a maşinii asincrone, este dependentă de viteza de
rotaţie a palelor şi nu poate fi menţinută constantă, astfel încât abaterile mici de la
viteza normată, generează pierderi care se disipă în rotorul maşinii sau sunt
preluate de sistemul de frânare al instalaţiei. Această sistem este echipat în general
cu soft startere şi cu instalaţii pentru compensarea puterii reactive, cum ar fi
bateriile de condensatoare [8.10].
b) Sisteme eoliene cu funcţionare la viteză variabilă, au fost create în scopul
creşterii eficienţei captării energiei cinetice a vântului. Deoarece performanţele
turbinelor eoliene sunt puternic influenţate de încărcare, deci de viteza vântului, este
necesară funcţionarea la viteză variabilă. Acest fapt nu mai permite conectarea directă
la reţeaua electrică a generatoarelor, fiind necesară conectare indirectă prin intermediul
convertoarelor statice de putere, prin care valorile tensiunii şi frecvenţei de la bornele
generatorului sunt adaptate la valorile impuse ale reţelei.
Un avantaj important al sistemelor cu viteză variabilă faţă de cele cu viteză
fixă constă în faptul că, în anumite situaţii, pot extrage mai multă energie din
rafalele de vânt. În timpul rafalei rotorul turbinei se accelerează stocând astfel
energia rafalei în energie cinetică. După trecerea rafalei, rotorul se frânează
transferând gradual reţelei electrice energia cinetică stocată. În acest mod variaţia
puterii generate în este mai puţin fluctuantă, iar perturbaţiile transmise reţelei
electrice sunt mai reduse. În revanşă, prezenţa convertorului electronic de putere
conduce la creşterea preţului de cost al centralei şi la reducerea fiabilităţii. În plus,
prezenţa dispozitivelor electronice conduce la creşterea pierderilor de putere şi a
nivelului armonicelor injectate în reţeaua electrică.
Soluţiile actuale de realizare a sistemelor eoliene cu funcţionare la viteză
variabilă se bazează pe utilizarea generatoarelor sincrone sau asincrone conectate
indirect la reţea, existând următoarele posibilităţi:
b1) Sisteme eoliene cu viteză variabilă limitată, echipate cu generatoare
asincrone cu rotorul bobinat (fig. 8.4). Pentru reglajul rezistenţei electrice a
rotorului sunt utilizate echipamente electronice de putere, care permit atât rotorului
cât şi generatorului să aibă viteză variabilă în interiorul intervalului ±10% pe durata
rafalelor de vânt, îmbunătăţind calitatea energiei electrice generate şi reducând
încărcarea mecanică a componentelor instalaţiei. Sistemele din această categorie
sunt prevăzute cu posibilitatea de reglare a palelor (“pitch control”). Acest sistem
permite controlul tensiunii [8.10].
Cutie de Soft
viteze starter
Figura 8.4: Sistem eolian cu viteză variabilă limitată, cu generator asincron cu

rotorul bobinat.
b2) Sisteme eoliene cu viteză variabilă cu generatoare asincrone cu dublă
alimentare, reprezintă cel mai utilizat sistem, în prezent, combinând avantajele
sistemelor prezentate anterior cu cele ale electronicii de putere. Sunt echipate cu
generatoare asincrone cu rotorul bobinat, având statorul conectat direct la reţeaua
electrică, iar rotorul conectat la reţea printr-un convertor de tip „back-to-back”, care
permite controlul excitaţiei sistemului pentru decuplarea mecanică şi electrică
frecvenţei rotorului de reţeaua electrică (fig. 8.5). Aplicaţiile electronicii de putere
asigură controlul puterii active şi reactive. Instalaţia are capacitatea de a tolera
unele defecte [8.10]. Termenul de “dublă alimentare” se referă la faptul că
tensiunea din stator provine din reţea, iar tensiunea rotorică este furnizată prin
intermediul convertorului.
Cutie de Soft
viteze starter
–
–
– ~
–
Convertor electronic de putere
Figura 8.5: Sistem eolian cu viteză variabilă, echipat cu generator asincron cu dublă
alimentare.
b3) Sisteme eoliene cu viteză variabilă cu generatoare
sincrone/asincrone, sunt conectate indirect la reţeaua electrică prin convertoare
statice de putere, generatoarele putând fi de diferite tipuri: generator sincron cu
rotor bobinat, generator sincron cu magneţi permanenţi şi generator asincron cu
rotor în scurtcircuit. (fig. 8.6). Fiind complet decuplat de reţeaua electrică, acest
sistem permite funcţionarea într-un domeniu de viteze mai larg decât cel al
sistemului anterior. Are posibilitatea de a asigura controlul puterii reactive şi al
tensiunii şi este capabil să tolereze unele defecte [8.10].
–
Cutie de
viteze
~– –
– ~
Figura 8.6: Sistem eolian cu viteză variabilă cu generator sincron/asincron.

Există o mare varietate de tipuri de surse distribuite conectate deja la reţelele
electrice sau având un potenţial ridicat de a fi conectate. În tabelul 8.3 este
prezentată o sinteză asupra surselor de generare distribuită, în funcţie de forma de
energie primară utilizată, siguranţa în alimentarea cu energie electrică a
consumatorilor şi tipul de generator care poate fi folosit pentru conversia energiei
primare în energie electrică.
Tabelul 8.3.
Surse de generare distribuită
Siguranţa în
Tehnologia de
Forma de energie primară alimentarea Tipul de generator
producţie
consumatorilor
Centrale Maşini electrice
Energie regenerabilă (energie
hidroelectrice Ridicată sincrone şi
hidraulică)
de mică putere asincrone
Maşini electrice
Centrale Energie regenerabilă (energie
Scăzută asincrone şi
eoliene eoliană)
sincrone
Convertoare
Celule Energie regenerabilă (energie
Scăzută electronice de
fotovoltaice solară)
putere
Combustibili fosili (cărbune, Maşini electrice
Co-generare petrol, gaz natural) Ridicată sincrone şi
Energie regenerabilă (biomasă) asincrone
Convertoare
Pile cu Combustibili fosili (gaz natural)
Ridicată electronice de
combustibil Energie regenerabilă (biogaz)
putere
Maşini electrice
Centrale
Combustibili fosili (petrol) Ridicată sincrone şi
Diesel
asincrone
Maşini electrice
Turbine cu gaz Combustibili fosili (gaz natural) Ridicată sincrone şi
asincrone
8.2.2. Racordarea surselor distribuite la reţelele electrice

sursă distribuită poate fi constituită dintr-unul sau mai multe generatoare
racordate în acelaşi punct la o reţea electrică de interes public, numit punct comun
de conectare – PCC (fig. 8.7). Astfel, PCC reprezintă punctul aparţinând unei
reţele electrice, situat în apropierea unei surse distribuite, la care pot fi racordaţi şi
alţi utilizatori. Importanţa PCC constă în faptul că în acest punct, sursa distribuită
va genera cea mai mare perturbare asupra reţelei electrice. PCC se poate suprapune
peste punctul de delimitare dintre sursa distribuită şi instalaţiile operatorului de
reţea.
IT
Staţie de
transformare
MT
Post de PCC
transformare
JT
Sursă ~
distribuită
Figura 8.7: Definirea punctului comun de conectare.
În funcţie de sistemul de conversie a energiei utilizat, sursele distribuite pot fi
racordate la reţelele electrice în următoarele moduri:
– direct, conexiune care se pretează pentru generatoarele sincrone şi
asincrone;
– indirect, prin intermediul convertoarelor statice de putere, conexiune care
se pretează pentru sistemele care generează tensiune continuă sau
tensiune alternativă cu frecvenţă variabilă.
8.2.2.1. Niveluri de tensiune utilizate pentru racordarea surselor

distribuite În vederea stabilirii punctului de racord a unei surse distribuite la o reţea
electrică de interes public (PCC) trebuie avute în vedere mai multe aspecte, dintre
care cele mai importante sunt: capacitatea de producţie (puterea instalată), distanţa
faţă de PCC şi caracteristicile reţelei electrice. În acest sens, pentru România se pot
considera treptele de tensiune recomandate a fi utilizate pentru racordarea
utilizatorilor la reţelele electrice de interes public, prezentate în tabelul 8.4.
Sursele distribuite de puteri mici (clasa F) se pot racorda direct la reţelele
electrice de joasă tensiune, prin branşament monofazat (pentru puteri mai mici de
11 kVA) sau prin branşament trifazat (pentru puteri de până la 30 kVA).
Tabelul 8.4.
Trepte de tensiune recomandate pentru conectarea surselor distribuite [8.11]
Posibilităţi de racordare a
Treapta de
Sarcina utilizatorului
Momentul tensiune la
Clasă maximă de Direct la
sarcinii punctul de
utilizator durată tensiunea Prin
(MVAkm) racord
(MVA) reţelei zonale transformare
(kV)
(kV)
400 – 400/110 kV
220 220 220/110 kV
A > 50 > 1500
220/MT
110 110 110/MT
B 7.5 – 50 max. 1500 110 110 110/MT
110 110/MT
C 2.5 – 7.5 30–80 20 110 (20) 20/6 (10) kV
20/0.4 kV
max. 8** 20 20/0.4 kV
D 0.1 – 2.5 max. 3** 10* 6*-20 10/0.4 kV
6* 6/0.4 kV
0.4
E 0.03 – 0.1 max. 0.05** 0.4 MT/0.4 kV
MT
F < 0.03 0.4 0.4
Tensiune existentă, dar care de regulă nu se mai dezvoltă.
Momentul sarcinii echivalente a circuitului de medie, respectiv de joasă tensiune (inclusiv
cu sarcina noului consumator).
8.2.2.2. Scheme de conexiuni ale surselor distribuite

Tensiunea nominală a generatoarelor este stabilită de către fabricant, pe bază
de considerente tehnice şi economice, putând avea valori aparţinând domeniului de
joasă sau medie tensiune. În funcţie de raportul dintre tensiunea nominală a
generatoarelor şi tensiunea nominală a PCC, conectarea la reţelele electrice se
poate realiza în două moduri:
– prin legătură directă (fig. 8.8, a), dacă tensiunea nominală a
generatorului coincide cu cea a PCC;
– prin transformator (fig. 8.8, b), dacă tensiunea nominală a generatorului
este inferioară tensiunii nominale aPCC.
PCC PCC
~
a. b. ~
Figura 8.8: Conectarea generatoarelor distribuite la reţelele
electrice: a – prin legătură directă; b – prin transformator.
În cazul surselor distribuite constituite din mai multe generatoare conectate

prin transformator, există două posibilităţi:
– conectare individuală (fig. 8.9, a), în care fiecare generator dispune de
transformator propriu;
– conectare comună (fig. 8.9, b), în care mai multe generatoare sunt
conectate la acelaşi transformator. Această soluţie este mai avantajoasă
din punct de vedere economic în comparaţie cu soluţia anterioară (mai
puţine transformatoare şi aparate de comutaţie), dar este condiţionată de
existenţa unor distanţe relativ reduse între generatoare şi transformator.
~ ~ ~ ~ ~ ~
a. b.
Figura 8.9: Conectarea unui ansamblu de generatoare distribuite: a –
conectare individuală; b – conectare comună.
Există situaţii, condiţionate de sistemul de conversie a energiei primare, în
care generatoarele sunt repartizate pe o anumită suprafaţă. Este cazul centralelor
eoliene, centralelor fotovoltaice etc.
Centralele eoliene pot fi constituite din unul sau mai multe generatoare
racordate în acelaşi punct la reţeaua electrică. Din motive de cost, generatoarele
eoliene sunt concepute pentru a funcţiona la nivelul de joasă tensiune (până la 1000
V), cel mai utilizat nivel de tensiune fiind de 690 V.
Atunci când puterea instalată a unei centrale eoliene este mai mică de 100 kW,
conectarea se realizează individual, direct în reţelele electrice de joasă tensiune. În
cazul unor puteri cuprinse între 100 kW şi 10 MW, centralele eoliene sunt conectate
la reţelele electrice de medie tensiune. Centralele eoliene mari, de exemplu pentru
puteri de 50 MW, sunt conectate la reţelele electrice de înaltă tensiune.
Centralele eoliene de puteri mari (numite şi parcuri sau ferme eoliene) au în
componenţă un număr ridicat de generatoare. Pentru conectarea acestora, se pot
utiliza următoarele scheme de conexiuni:
– conexiune serie (fig. 8.10, a);
– conexiune paralel (fig. 8.10, b):
– conexiune mixtă (serie-paralel), (fig. 8.10, c).
~ ~ ~ ~
a.
~ ~ ~ ~
b.
~ ~ ~ ~
c.
Figura 8.10: Posibilităţi pentru conectarea generatoarelor eoliene într-un
parc: a – conexiune serie; b – conexiune paralel; c – conexiune mixtă.
În general, soluţia de conectare în serie este utilizată pentru a face economie
de cabluri în reţeaua electrică, dacă există un număr mare de centrale eoliene.
8.2.2.3. Condiţii tehnice de racordare a surselor distribuite

la reţelele electrice
Racordarea surselor distribuite la reţelele electrice de interes public impune
parcurgerea mai multor etape. În acest sens, una dintre etapele importante este
reprezentată de obţinerea avizului tehnic de racordare. În funcţie de puterea
instalată, acesta este emis de operatorul de transport (pentru puteri mai mari de 50
MVA) sau de distribuţie (pentru puteri de până la 50 MVA). Pe baza unui studiu de
soluţie, operatorul de reţea stabileşte soluţia de racordare, care conţine condiţiile
tehnico-economice de racordare la reţeaua electrică [8.12].
În funcţie de mărimea şi complexitatea instalaţiei de generare, studiile de
soluţie pot conţine următoarele elemente [8.11]:
– analiza unor situaţii energetice existente şi de perspectivă ale reţelei
electrice şi ale sursei distribuite;
– elaborarea şi analiza unor variante de racordare;
– calcule de regimuri permanente şi perturbate (regimuri tranzitorii şi
scurtcircuite);
– calculul nivelului de siguranţă;
– analiza posibilităţii de participare a sursei distribuite la serviciile de
sistem (pentru grupurile dispecerizabile);
– monitorizarea şi reglajul sursei distribuite;
– îndeplinirea cerinţelor tehnice de racordare impuse de operatorul de
reţea;
– analiza nivelului perturbaţiilor emise de sursa distribuită;

– lucrările necesare a fi realizate asupra reţelei electrice.
Elementele de reţea (linii şi transformatoare electrice) folosite pentru
racordarea unui sistem de generare distribuită la PCC, se dimensionează prin
considerarea de criterii tehnice şi economice. În cadrul criteriilor tehnice trebuie
considerate următoarele aspecte:
– încălzirea în regim permanent de lungă durată;
– căderea admisibilă de tensiune;
– stabilitatea termică la scurtcircuit;
– rezistenţa mecanică etc.
Criteriul economic consideră o serie de cheltuieli a căror valori sunt
actualizate la acelaşi reper (de obicei anul de punere în funcţiune): investiţiile,
costul pierderilor de putere şi energie, cheltuielile de întreţinere.
Generarea distribuită induce transformări în reţelele electrice la care sunt
conectate, mai ales pentru cele de distribuţie. Deşi sursele distribuite utilizează
principial aceleaşi tehnologii de generare a energiei electrice ca şi centralele clasice
de producere, apar unele probleme specifice. Reţelele electrice existente nu
prezintă totdeauna condiţiile cele mai favorabile conectării surselor distribuite.
Conectarea centralelor electrice eoliene la reţea generează o serie de probleme
dintre care se menţionează:
– dispecerizarea şi prognozarea energiei generate;
– regimul normal de funcţionare;
– calitatea energiei electrice;
– variaţii ale nivelului de tensiune si frecvenţei;
– fenomenul de flicker.
Soluţiile tehnice recomandate pentru a minimiza problemele generate de
conectarea generatoarelor eoliene la reţea sunt:
– instalarea unor sisteme avansate de control precum şi a unor sisteme de
achiziţii de date de tip SCADA;
– modernizarea liniilor actuale existente pentru minimizarea variaţiilor de
tensiune si a flickerului;
– utilizarea dispozitivelor bazate pe electronica de putere pentru conectarea
grupurilor eoliene la reţea;
Toate instalaţiile de producere a energiei, trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii de conectare [8.13], [8.14]:
– puterea totală instalată trebuie să fie compatibilă cu criteriul de
funcţionare adoptat de către operatorul de distribuţie;
– conectarea grupurilor generatoare nu trebuie să conducă la apariţia unor
curenţi de scurtcircuit care să depăşească capacitatea de rupere şi
puterea de conectare a întreruptoarelor [8.15];
– selectivitatea sistemului de protecţie trebuie verificată, considerând
conectarea instalaţiilor de producere a energiei şi, de asemenea, trebuie
luate măsuri împotriva declanşării necorespunzătoare, în timp ce

eliminarea defectului ar trebui garantată;
– capacitatea de încărcare a liniilor şi transformatoarelor nu trebuie
depăşită;
– trebuie verificată forma curbei de tensiune, în particular variaţiile de
tensiune, armonice şi fluctuaţii de tensiune; împreună cu nivelurile de
planificare ale operatorului de distribuţie, trebuie utilizate standardele
europene corespunzătoare, atât pentru instalaţia de producere a energiei
cât şi pentru consumatorii de energie electrică;
– factorul de putere în punctul de furnizare a energiei trebuie să aibă valori
care să permită funcţionarea normală a reţelei; valoarea factorului de
putere trebuie notificată operatorului de distribuţie.
– operatorul de distribuţie poate agrea un plan de schimburi de putere
reactivă, compatibil cu caracteristicile generatoarelor existente în
instalaţie.
Generatoarele care depăşesc o putere de 10 MVA şi sunt conectate la o reţea de
medie tensiune trebuie să contribuie la reglajul de frecvenţă prin intermediul
regulatorului de viteză. Regulatoarele de viteză trebuie să îndeplinească, cel puţin,
următoarele condiţii de funcţionare [8.13]:
– acurateţea de reglare a vitezei de rotaţie mai bună de 0.02% în toate
condiţiile de funcţionare;
– abatere proporţională, reglabilă între 1% şi 6%;
– domeniul de insensibilitate: +/- 10 mHz sau mai puţin;
– capacitate de funcţionare corectă la frecvenţe mai mici de 46 Hz, pentru
câteva secunde.
Sistemele cu generatoare eoliene trebuie să realizeze reglajul de frecvenţă
numai în cazul frecvenţelor prea mari.
Pentru reţeaua de distribuţie, condiţiile normale de funcţionare sunt cele care
permit realizarea acoperirii sarcinii, a generării, a manevrelor în reţea şi eliminarea
defectelor de către sistemul automat de protecţie, în absenţa unor condiţii
excepţionale, determinate de influenţe exterioare sau de evenimente majore [8.14].
Schema de conexiuni pentru instalaţia de producere a energiei trebuie să asigure
următoarele funcţiuni:
pornirea, funcţionarea şi oprirea instalaţiei de producere a energiei, în
condiţii normale, adică în absenţa defectelor sau a funcţionării
anormale;
oprirea procesului de conversie a energiei primare în energie electrică,
atunci când apare un defect sau o funcţionare anormală a instalaţiei de
producere a energiei electrice;
funcţionarea coordonată a echipamentului de la generator şi a
echipamentului reţelei producătorului, în cazul apariţiei unui defect sau
a unei funcţionari anormale în timpul funcţionării insularizate a
sarcinilor privilegiate;
funcţionarea coordonată a echipamentului de interfaţă cu echipamentul

de la generator, echipamentul de comutaţie general şi echipamentul
reţelei de distribuţie publică, pentru defecte sau funcţionare anormală în
timpul funcţionării în paralel cu o reţea electrică de distribuţie publică;
deconectarea instalaţiei de producere a energiei de la reţeaua electrică de
distribuţie publică prin declanşarea echipamentului de interfaţă, în
următoarele cazuri:
– deconectarea în mod intenţionat a echipamentului reţelei electrice de
distribuţie publică;
– defecte sau funcţionări anormale la reţeaua electrică de distribuţie
publică.
8.3. Influenţa generatoarelor distribuite asupra

regimului permanent
Regimul permanent al unei reţele electrice reprezintă un regim de funcţionare
staţionar în care mărimile de stare se consideră constante în timp. În funcţie de
puterea generată şi de locul de amplasare, sursele distribuite pot avea o influenţă
semnificativă asupra regimului permanent al reţelelor electrice la care sunt
conectate. În aceste condiţii, se pune problema determinării mărimilor
caracteristice ale regimului permanent, verificării condiţiilor funcţionale, precum şi
aplicării unor acţiuni de control pentru îmbunătăţirea şi optimizarea regimului de
funcţionare.
8.3.1. Calculul regimului permanent pentru reţelele

electrice care includ surse distribuite
Calculul regimului permanent al unei reţele electrice urmăreşte determinarea
completă a mărimilor electrice de stare asociate nodurilor şi laturilor (linii sau
transformatoare electrice).
Starea electrică a unui nod este caracterizată de patru mărimi de stare reale:
puterea activă P, puterea reactivă Q, modulul tensiunii U şi argumentul tensiunii θ
(calculat faţă de o axă de referinţă aleasă arbitrar). Cele patru mărimi de stare reale
pot fi grupate în două mărimi complexe S  P  jQ şi U = Ue jθ . Pe baza ecuaţiilor
de bilanţ ale puterilor nodale, două dintre mărimile de stare ale fiecărui nod pot fi
impuse şi considerate independente, celelalte două rezultând din calcule. Puterea
nodală reprezintă suma algebrică dintre puterea generată în nod, considerată cu
semnul plus şi puterea consumată în nod, considerată cu semnul minus:
S S −S (8-1)
= g c =  Pg − Pc  + j Qg − Qc  = P + jQ ,
în care: Pg , Qg reprezintă puterile activă, respectiv reactivă generate, iar Pc , Qc

sunt puterile activă, respectiv reactivă consumate.
În funcţie de mărimile impuse, nodurile unei reţele electrice se împart în

următoarele tipuri:
– noduri consumatoare (tip PQ), la care mărimile impuse sunt puterile
activă şi reactivă;
– noduri generatoare (tip PU), la care mărimile impuse sunt puterea
activă şi modulul tensiunii;
– nodul de echilibru (nod tip Uθ), sau nodul de bilanţ al puterilor activă şi
reactivă, la care mărimile impuse sunt tensiunea în modul şi argument.
Mărimile de stare asociate laturilor sunt: curentul complex I = Ia − jIr
(sau puterea complexă S = P + jQ ) şi căderea de tensiune la borne
= U + jδU . Cunoscând una dintre cele două mărimi, cealaltă se determină pe baza
legii lui Ohm: U = 3 Z ⋅ I , unde Z este impedanţa longitudinală a laturii.
8.3.1.1. Calculul regimului permanent prin metoda ascendent-descendent
Sistemele de generare distribuită a energiei electrice sunt caracterizate de

capacităţi de producţie relativ reduse în raport cu centralele clasice. În funcţie de
puterea instalată, sursele distribuite se racordează, în general, la reţelele electrice de
distribuţie de joasă, medie sau înaltă tensiune. Aceste reţele, în special cele urbane,
pot avea structură (arhitectură) complex buclată, dar din considerente tehnice, în
regim normal, se exploatează în configuraţii radiale.
În cazul în care asupra unei reţele electrice de distribuţie cu structură buclată
se impune restricţia de funcţionare radială, debuclarea reţelei se realizează într-un
număr bine determinat de puncte, obţinând-se una sau mai multe subreţele radiale
(arborescente) distincte. Fiecare subreţea este formată dintr-un nod sursă şi unul
sau mai multe noduri consumatoare (fig. 8.11).
Noduri
consumatoare
Nod Nod de Subre ţ ea 1 Subreţea 2 Nod
sursă derivaţie sursă
Nod
terminal
Latură Latură
“în funcţiune” “în rezervă”
Figura 8.11: Noţiuni utilizate pentru reţelele electrice de distribuţie cu exploatare
radială.
Reţelele electrice radiale prezintă unele particularităţi, care permit utilizarea
unor metode specifice de analiză a funcţionării lor, printre care şi cele destinate
calculului regimului permanent. Particularitatea principală este legată de circulaţia

de curenţi (puteri) prin laturi. În ipoteza că într-o reţea electrică radială nu există
generatoare electrice locale (generare distribuită), alimentarea se face printr-un
singur punct de injecţie a puterii, numit nod sursă (nodul de echilibru). În aceste
condiţii, circulaţia de curenţi (puteri) prin laturile reţelei are un caracter bine
determinat, sensul curenţilor (puterilor) fiind unilateral, pentru orice regim normal
de funcţionare. În consecinţă, într-o reţea electrică radială, orice nod k, cu excepţia
nodului sursă, primeşte energie electrică de la un singur nod, numit nod
precedent, printr-o singură latură numită latură precedentă şi poate transmite
energie electrică unuia sau mai multor noduri succesoare, nodul k numindu-se
nod de derivaţie, sau nici unui nod, nodul k numindu-se nod terminal (fig. 8.11).
În vederea calculului regimului permanent, se impune modelarea elementelor
reţelelor electrice. În acest sens, se utilizează următoarele ipoteze [8.16]:
– sistemul trifazat al tensiunilor este simetric şi de succesiune pozitivă;
– curenţii formează un sistem trifazat echilibrat;
– parametrii reţelei electrice sunt omogeni, constanţi în timp şi
independenţi de tensiunile de la borne sau de curenţi;
– funcţionarea se face în regim permanent de lungă durată.
În aceste ipoteze, pentru calculul regimului permanent se foloseşte schema
monofilară de succesiune pozitivă (directă). Liniile electrice (aeriene şi subterane)
pot fi reprezentate prin modelul complet sub forma schemei echivalente în ”π” cu
parametri concentraţi. Ţinând seama de caracterul unilateral al circulaţiei de puteri,
transformatoarele electrice se reprezintă prin schema echivalentă în ” ” cu operator
de transformare.
În ipoteza absenţei surselor distribuite, dintre cele trei tipuri de noduri
existente în general în reţelele electrice, pentru calculul regimului permanent al
reţelelor electrice radiale se consideră doar două:
– nodurile consumatoare, modelate printr-o putere aparentă complexă,
obţinută prin combinarea a trei componente [8.17]:
S =  Pc + jQc  + 3  I ac − jI rc  U * + Gc + jBc U 2 , (8-2)
în care: Pc şi Qc sunt componentele unei puteri aparente constante, Iac şi

Irc sunt componentele unui curent complex constant, Gc şi Bc sunt
componentele unei admitanţe constante, iar U este tensiunea nodului;
– nodul de echilibru, care reprezintă punctul de injecţie a puterii în
reţeaua radială (nodul sursă), la care mărimile impuse sunt tensiunea în
modul şi argument.
În cazul unei reţele electrice radiale (arborescente), având n noduri (dintre care
un nod sursă) şi l laturi, numărul buclelor închise (ciclurilor independente) este egal
cu zero, toate laturile fiind de tip arbore. În aceste condiţii, din teoria circuitelor
electrice, rezultă l − n + 1 = 0 , adică l = n − 1 . Mărimile de stare necunoscute ale
acestei reţele sunt: tensiunile celor n noduri consumatoare şi
curenţii (puterile) prin cele l = n − 1 laturi. În total există 2  n − 1 necunoscute

complexe, pentru determinarea cărora este necesară scrierea unui număr egal de
ecuaţii. Prin aplicarea teoremei întâi a lui Kirchhoff în cele n − 1 noduri
consumatoare, considerate ca fiind nodurile independente, se obţin curenţii prin
laturi. Teorema a doua a lui Kirchhoff nu se poate aplica deoarece l − n + 1 = 0 . În
schimb, prin aplicarea legii lui Ohm pe cele l = n − 1 laturi arbore, se obţin căderile
de tensiune la bornele acestora. Considerând drept referinţă tensiunea nodului
sursă, pe baza căderilor de tensiune la bornele laturilor, se pot calcula tensiunile
nodurilor consumatoare.
Pe baza observaţiilor anterioare, calculul regimului permanent în reţelele
electrice radiale se poate efectua printr-o metodă specifică, numită în literatura de
specialitate ”metoda ascendent-descendent” [8.18], [8.19]. În principiu,
metoda ascendent-descendent se compune din două etape:
etapa ascendent, în care plecând de la nodurile terminale şi ajungând la
nodul sursă S, prin aplicarea teoremei întâi a lui Kirchhoff se calculează
curentul la fiecare nod consumator şi curentul prin latura precedentă a
acestui nod (fig. 8.12, a);
etapa descendent, în care pornind invers, de la nodul sursă S (a cărui
tensiune constantă se consideră drept referinţă) şi ajungând la nodurile
terminale, prin aplicarea legii lui Ohm, se calculează căderea de
tensiune la bornele fiecărei laturi şi tensiunea fiecărui nod consumator
(fig.8.12, b).
1 14
2 13
S S
7 5 8 10
9
6 11
4
a. 3 b. 12
Figura 8.12: Etapele de calcul a regimului permanent prin metoda ascendent-

descendent: a – calculul curenţilor prin laturi; b – calculul tensiunilor la noduri.
Pentru înţelegerea utilizării metodei ascendent-descendent sunt necesare
următoarele precizări:
În cazul în care o reţea electrică este compusă din mai multe subreţele
arborescente (cum este cea din figura 8.11), metoda ascendent-descendent se aplică
în mod independent pentru fiecare subreţea, considerând drept referinţă nodul său
sursă;
Rezultatele de regim permanent prin metoda ascendent-descendent pentru
modelul liniar al reţelei (consumatorii reprezentaţi prin curenţi de sarcină constanţi,
iar liniile şi transformatoarele electrice modelate doar prin impedanţele
longitudinale) se obţin prin parcurgerea o singură dată a celor două etape. În cazul
modelului neliniar al reţelei (consumatorii reprezentaţi printr-o relaţie de forma
(8.2), iar liniile şi transformatoarele electrice modelate prin schema impedanţele

longitudinale şi admitanţele transversale), rezultatele de regim permanent se obţin
în urma unui calcul iterativ. La începutul procesului iterativ, se iniţializează
tensiunea nodurilor consumatoare cu tensiunea nodului sursă. Testul de
convergenţă constă în compararea modulului puterii aparente la nodul sursă între
două iteraţii succesive.
8.3.1.2. Adaptarea metodei ascendent-descendent pentru reţelele

electrice cu generatoare distribuite
Sursele distribuite injectează în PCC al reţelelor electrice la care sunt
conectate putere activă, însoţită de injecţie sau consum de putere reactivă. În
funcţie de principiul de funcţionare şi complexitate, sursele distribuite pot fi
echipate cu echipamente de automatizare (regulatoare automate de tensiune şi
frecvenţă) care permit reglarea puterilor activă şi/sau reactivă generate. Sursele
distribuite care nu dispun de asemenea echipamente, generează putere activă
constantă şi generează/consumă putere reactivă constată. Ţinând seama de
posibilitatea de reglare a puterilor activă şi/sau reactivă, nodurile la care sunt
conectate sursele distribuite pot fi modelate prin:
– noduri de tip PQ, la care mărimile impuse sunt puterile activă Pgimp şi
reactivă (capacitivă sau inductivă) Qgimp generate, iar mărimile
necunoscute sunt tensiunea complexă U a nodului (modulul U şi
argumentul θ);
– noduri de tip PU, la care mărimile impuse sunt puterea activă generată
Pgimp şi modului tensiunii nodului U imp , iar mărimile necunoscute sunt
puterea reactivă generată Qg şi argumentul tensiunii θ;
– noduri de tip Uθ, la care mărimile impuse sunt componentele tensiunii
(modulul U imp şi argumentul θimp ), iar mărimile necunoscute sunt
puterile activă Pg şi reactivă Qg generate.
Sursele distribuite pot altera caracterul unidirec ţional al circulaţiei de
curenţi/puteri în reţelele electrice radiale. În plus, existen ţa posibilităţii de reglare a
puterilor generate impune modelarea nodurilor de racord prin modele diferite de cel
de tip PQ. În aceste condiţii, metoda ascendent-descendent nu mai poate fi aplicat ă,
în forma prezentată anterior, pentru reţelele electrice care includ surse modelate
prin noduri de tip PU şi Uθ. Imposibilitatea aplicării metodei intervine din faptul că
cele două tipuri de noduri consideră o componentă (pentru nodurile de tip PU),
respectiv ambele componente (pentru nodurile de tip Uθ) ale tensiunii ca fiind
impuse (cunoscute). În etapa descendent a metodei, singurele componente impuse
ale tensiunii sunt cele ale nodului surs ă. Plecând de la tensiunea acestui nod,
considerat drept nod de referinţă, se calculează tensiunile celorlalte noduri în
funcţie de căderile de tensiune la bornele laturilor re ţelei. Pentru a putea utiliza
totuşi metoda ascendent-descendent în cazul prezen ţei nodurilor de tip PU şi Uθ, se
folosesc unele adaptări, care se bazează existenţa decuplajului între cele patru m ări
electrice de stare ale unui nod, adică a interdependenţei dintre mărimile P − θ şi
respectiv Q − U . În principiu, nodurile de tip PU şi Uθ sunt considerate ca fiind
noduri de tip consumator (PQ), pentru care, în funcţie de situaţie, puterile activă
şi/sau reactivă generate se adaptează convenabil pentru obţinerea valorilor de
consemn ale mărimilor impuse (U şi θ). În continuare este prezentat ă aplicarea
metodei pentru cele trei modele de reprezentare a surselor distribuite.
Modelarea surselor distribuite prin noduri de tip PQ
În cazul modelării surselor distribuite prin noduri de tip PQ, puterile activă
Pgimp şi reactivă Qgimp generate se consideră ca fiind componentele unei puteri
aparente constante cu semn negativ:
 
S = − Pgimp + jQgimp . (8-3)
Dacă la nodul respectiv, pe lână puterile generate, se consumă puterile activă

Pc şi reactivă Qc , puterea aparentă constantă a nodului va fi:
 
S = Pc + jQc − Pgimp + jQgimp . (8-4)
Modelarea surselor distribuite prin noduri de tip PU

Nodurile de tip PU sunt noduri caracterizate prin impunerea puterii active
generate Pgimp şi a modulul tensiunii nodului U imp . În cadrul procesului de calcul a
regimului permanent prin metoda ascendent-descendent, aceste noduri sunt
asimilate cu noduri de tip consumator, având puterea activă generată impusă Pimp
g
şi puterea reactivă generată Qg considerate cu semn negativ.
S =−  Pgimp + jQg . (8-5)
Pentru menţinerea tensiunii nodului la valoarea de consemn impusă U imp , se

utilizează relaţia interdependenţă care există între nivelul tensiunii U şi puterea
reactivă Q ale nodului. Prin modificarea convenabilă a puterii reactive generate Qg
, între limitele impuse Qgmin şi Qgmax , se urmăreşte obţinerea unui nivel de tensiune
egal cu cel impus. În funcţie modelul de sarcină utilizat pentru reprezentarea
nodurilor consumatoare, se disting două situaţii:
cazul modelului liniar, în care sarcinile nodale sunt reprezentate prin curenţi
constanţi. Pe baza condiţiei de egalitate a modulul tensiunii nodului cu tensiunea
impusă U imp , se determină componenta reactivă Iq a curentului complex generat la
nodul respectiv [8.20]. În cadrul metodei ascendent-descendent, curentul nodal se
consideră de forma:
I = −  I pimp + jIq , (8-6)
în care I imp reprezintă valoarea impusă a componentei active a curentului generat;

p
b) cazul modelului neliniar, în care sarcinile nodale sunt reprezentate prin
puteri constante. Pe baza condiţiei ca modulul tensiunii nodului să fie egal cu cel
impusU imp se determină componenta reactivă Qg a puterii complexe generate. În
cadrul metodei ascendent-descendent, puterea nodală se consideră de forma relaţiei
(8.5), puterea reactivă generată obţinându-se în urma unui calcul iterativ:
Qg( p 1) = Q g( p ) + (8-7)
Qg( p ) ,
Qg( p ) la pasul curent (p),
în care pentru calculul corecţiei puterii reactive generate
există următoarele posibilităţi:
puterii reactive ≈U ≈Q,
– utilizarea sensibilităţii tensiunii la variaţia
obţinută cu ajutorul matricelor de sensibilitate. Pe baza acestei mărimi,
valoarea puterii generate la iteraţia curentă rezultă:
Q p  =  U 
p
− U imp ; (8-8)
g
 ∂U  p 
 
 ∂Q 
– utilizarea metodei secantei [8.21]:
Q p −1 − Q p − 2
p g g p imp

Qg = U  p −1 − U  p − 2 U −U ; (8-9) 
– utilizarea unei expresii de calcul bazată pe componenta reactivă Iq a
curentului complex generat , determinată în cazul precedent:
Q = 3U  p  I . (8-10)
g k q
În cazul existenţei mai multor generatoare ng conectate în aceeaşi reţea

arborescentă, corecţia puterii reactive generate de fiecare nod trebuie determinat ă
printr-un calcul global pentru nodurile generatoare:
∂
 U 1
∂U 1  p  p imp 
 L ∂Q  Q
g ,1  U 1 − U 1 
 ∂ Q1 
ng
M = M . (8-11)
  
 M  Qp  U  p  − U imp 
∂U  g ,n   n n 
∂Ung n g g   g 
g
 L  
∂Q
 ∂ Q1 n 
  g
Modelarea surselor distribuite prin noduri de tip Uθ

Nodurile de tip Uθ sunt noduri de bilanţ ale puterilor activă şi reactivă,
caracterizate prin impunerea tensiunii complexe U imp = U imp e jθimp = U aimp + jU rimp . În
cadrul procesului de calcul a regimului permanent prin metoda ascendent-
descendent aceste noduri sunt asimilate cu noduri de tip consumator, pentru care
puterile generate activă Pg şi reactivă Qg generate sunt considerate cu semn
negativ. Pentru menţinerea tensiunii complexe la valoarea de consemn impus ă U
imp
, se utilizează relaţia interdependenţă care există între nivelul tensiunii U şi
puterea reactivă Q ale nodului, respectiv între defazajul tensiunii θ şi puterea activă
P ale nodului. Prin modificarea convenabilă, a puterilor generate Pg şi Qg se
urmăreşte obţinerea tensiunii impuse. În funcţie modelul de sarcină utilizat pentru
reprezentarea nodurilor consumatoare, se disting dou ă situaţii:
cazul modelului liniar, în care sarcinile nodale sunt reprezentate prin curen ţi
constanţi. Pe baza condiţiei de egalitate a tensiunii nodului cu tensiunea impus ă U imp ,
se determină componentele activă I p şi reactivă Iq ale curentului complex
generat la nodul respectiv [8.22]. În cadrul metodei ascendent-descendent, curentul
nodal se consideră de forma:
I = −  I p + jIq ; (8-12)
b) cazul modelului neliniar, în care sarcinile nodale sunt reprezentate prin

puteri constante. Pe baza condiţiei de egalitate a tensiunii nodului cu tensiunea
impusă U imp , se determină componentele activă P şi reactivă Q ale puterii
g g
complexe generate. În cadrul metodei ascendent-descendent, puterea nodală se
consideră de forma S = − ਀ Pg + jQg ਀ , puterile activă şi reactivă generate
obţinându-se în urma unui calcul iterativ:
P ( p +1) = P ( p ) + P( p) ;
g g g
; (8-13)
Q ( p +1) =Q(p) + Q( p )
g g g
în care pentru calculul corecţiei puterilor activă P( p ) şi reactivă Q( p ) la pasul

g g
curent (p), există următoarele posibilităţi:
– utilizarea matricelor de sensibilitate ale tensiunii la varia ţia puterilor
activă şi reactivă pentru determinarea corecţiilor componentelor puterii
[8.23]:
∂U ∂U 
 P p   p imp 
 ∂P  
U −U
∂Q   g
 = ; (8-14)
∂θ ∂θ  Q p   p imp 
 g  θ −θ 
 ∂P 
∂Q 
– utilizarea unor expresii de calcul bazate pe componentele I p şi Iq ale

curentului complex, determinate în cazul precedent:
 P ( p ) = 3U  p  I p ;
(8-15)
 g

U  p
 Q(p) = 3 I .
 g q
În cazul existenţei mai multor generatoare conectate în aceea şi reţea

arborescentă, corecţiile puterilor active şi reactive generate de fiecare nod trebuie
determinate printr-un calcul global pentru nodurile generatoare.
8.3.1.3. Avantajele utilizării metodei ascendent-descendent
Metoda ascendent-descendentutilizată pentru calcul regimului permanent

prezintă unele avantaje în compara ţie cu metodele globale de calcul, bazate pe
utilizarea metodei tensiunilor nodale:
– pentru modelul neliniar al reţelei electrice, numărul de iteraţii necesar
obţinerii soluţiei finale este mai mic decât cel corespunz ător metodelor
Seidel-Gauss şi Newton-Raphson, iar volumul de calcul aferent fiec ărei
iteraţie este, de asemenea, mai redus;
– nu este necesară calcularea matricei admitanţelor nodale;
– prezenţa unor elemente de impedanţă redusă (cuple, şunturi etc.) nu ridică
probleme asupra convergenţei metodei.
8.3.2. Modificarea circulaţiei de puteri

Prin conectarea surselor distribuite la reţelele electrice se modifică circulaţia
de curenţi/puteri prin tronsoanele acestora. În plus, în reţelele electrice radiale se
poate schimba sensul circulaţiei de curenţi/puteri prin unele tronsoane, alterându-se
astfel caracterul unilateral al acesteia.
În vederea studierii influenţei surselor distribuite asupra circulaţiei de puteri,
se consideră reţeaua electrică de distribuţie arborescentă din figura 8.13, a, în care,
la nodul k este conectată o sursă de producţie distribuită de putere S k , g . Sensul
circulaţiei de puteri prin tronsoanele reţelei este asociat cu cel al puterii active.
Prima constatare este aceea că puterea generată va acoperi total sau parţial
consumul nodului k. Astfel, puterea complexă tranzitată prin latura precedentă
nodului k se reduce cu cantitatea S k , g . Această reducere este înregistrată pe toate
tronsoanele dintre nodul sursă A şi nodul k, dacă se neglijează influenţa puterii
generate S k , g asupra variaţiei pierderilor de putere din reţea. În această ipoteză se
constată că puterea complexă generată local reduce cererea de putere de la nodul
sursă al reţelei electrice (fig. 8.13, b).
Surplusul puterii generate S k , g faţă de necesarul de consum sk al nodului k va
servi la alimentarea consumatorilor situaţi în zona aval a acestui nod (între nodul k
şi nodul n). Dacă acest surplus acoperă în totalitate necesarul tuturor nodurilor
situate în zona aval, excedentul va fi transmis spre consumatorii situaţi în zona amonte
a nodului k (între nodul k şi nodul sursă A). În această situaţie, sensul circulaţiei de
puteri prin latura precedentă a nodului k se va schimba (fig. 8.13, c). Dacă S k , g  S1
sensul circulaţiei de puteri prin primul tronson se va schimba, astfel
încât reţeaua electrică va injecta putere în reţeaua din care este alimentată.
A
S 1
1 Sk k S k+1 n
s1 sk sn
a.
A
S -S S -S
~ S
1 k,g 1 k k,g S k,g k+1 n
s1 sk sn
b.
S =S -s -S
A k k,g k k+1
~
S
S -S S
1 k,g 1 k S k,g k+1 n
s
s s
k
1 n
c.
Figura 8.13: Circulaţia de puteri înainte (a) şi după (b, c) introducerea
sursei distribuite în nodul k.
8.3.3. Modificarea pierderilor de putere

Aşa cum s-a văzut anterior, sursele distribuite modifică circulaţia de
curenţi/puteri prin tronsoanele reţelelor electrice la care sunt conectate. Efectul este
pozitiv atunci când prezenţa surselor distribuite conduce la scăderea încărcării
laturilor, care are ca efect şi reducerea pierderilor de putere. Se pune problema
studierii variaţiei pierderilor de putere şi a puterii optime pentru minimizarea
acestora.
În vederea studierii influenţei surselor distribuite asupra pierderilor de putere,

se consideră reţeaua electrică radială din figura 8.14, care alimentează n
consumatori modelaţi prin curenţi constanţi.
I I
A I1 1 I2 2 k-1 k k n-1 n n
z1 z2 zk zn
VA
i i i i i i
1 2 k-1 k n-1 n
Figura 8.14: Reţea electrică radială cu n consumatori.

Pentru această reţea se poate demonstra că, la o modificare a curentului în
nodul consumator k de forma i k = ika + j ikr , variaţia pierderilor de putere activă din
întreaga reţea este dată de [8.24]:
Not k k k
 
ikr2   ri + 2
i rI +2
 P=δP=3  ika2 + ka  i ia ikr ri Iir  , (8-16)
 i 1 i 1 i 1 
în care ri este rezistenţa tronsonului i, situat între nodurile i − 1 şi i ;
ia , Iir – componentele curentului prin tronsonul i.
Prin conectarea sursei de producţie distribuită în nodul k al reţelei din figura
6.5 puterea complexă cerută de la reţeaua electrică de către nodul k scade, ceea ce
poate fi asimilat cu o variaţie a curentului acestui nod cu cantitatea
k = ika + j ikr . Această variaţie se calculează din variaţia puterii prin
considerarea tensiunii de funcţionare corespunzătoare regimului permanent de
funcţionare. În aceste condiţii, relaţia (8-16) se poate aplica pentru estimarea
variaţiei pierderilor de putere în întreaga reţea. Deoarece modelul de calcul este
neliniar, calculul variaţiei pierderilor de putere se realizează iterativ, la fiecare
iteraţie calculându-se puterea complexă generată S k , g , regimul permanent de
funcţionare şi variaţia curentului ik (determinată de puterea S k , g ) la valoarea
tensiunii nodului k obţinută în urma calculului de regim permanent.
În vederea analizei variaţiei pierderilor de putere în funcţie de puterea generată
de sursele de producţie distribuită, în relaţia (8-16) se fac următoarele notaţii:
Not k Not k
rI ; rI ,
U a = i ia δU a = i ir (8-17)
i 1 i 1
astfel încât relaţia (8-16) devine

 2 2 
i i U i δU
δP = 3R ka + ikr  + 2 ka a +2 kr a  , (8-18)
în care R = ri este rezistenţa cumulată a tronsoanelor dintre nodul sursă şi nodul
1
k.
Componentele curenţilor prin tronsoanele reţelei, din relaţiile anterioare,
corespund situaţiei în care sursa distribuită din nodul k nu este conectată. Aceşti
curenţi sunt constanţi, deci mărimile U a şi δU a au valori constante, singurele
variabile fiind componentele curentului ik .
Relaţia (8-18) reprezintă o conică de variabile δ P , ika şi ikr , a cărei formă
canonică este:
  U a 2 δ U a 2
 U 2 +δU2 
i + i +
δP=3 R  ka 
+ R  kr  −  , a
(8-19)a
  R 
 R  R 
 
care reprezintă ecuaţia unui paraboloid de rotaţie după axa δP (fig. 8.15, a).
δP i
Ua kr
R
δP>0
i
ka
i
ka δUa
δP<0 R
δP
min δP=0
i
kr
a. b.
Figura 8.15: Variaţia δP în funcţie de ik .
8.4. Influenţa surselor distribuite asupra nivelului

de tensiune
Tensiunea reprezintă un parametru de regim local al reţelelor electrice,
caracterizat prin variaţia valorilor:
– în spaţiu datorită căderilor de tensiune în elementele reţelei răspândite
teritorial;
– în timp datorită modificării puterilor cerute de consumatori şi a schemei
de funcţionare a reţelelor electrice determinată de producerea unor
avarii, deconectarea unor elemente sau în scopul de optimizării
regimului.
Nivelul de tensiune este strâns legat de asigurarea stabilităţii statice şi

dinamice a sistemelor electroenergetice. Din acest motiv reglajul primar, secundar
şi terţiar constituie una din problemele importante şi dificile ale activităţii de
exploatare a reţelelor electrice. Reglajul tensiune-putere reactivă (U-Q) într-un
sistem electroenergetic desemnează capacitatea acestuia de a furniza puterea
reactivă necesară pentru a menţine tensiunea la valoarea dorită.
În cadrul reţelelor electrice limitele sau abaterile tensiunii sunt stabilite astfel
încât să fie îndeplinite următoarele exigenţe:
– securitatea echipamentelor având în vedere că izolaţia în instalaţii
impune să nu se depăşească o valoare maximă a tensiunii;
– securitatea în funcţionare a sistemului electroenergetic care are în vedere
evitarea declanşării colapsului de tensiune. Pornind de la această
exigenţă se defineşte o valoare minimă a tensiunii sub care există riscul
prăbuşirii nivelului de tensiune şi ieşirea din funcţionare a sistemului;
– d.p.d.v. economic se va acţiona pentru minimizarea pierderilor de putere
şi energie în reţelele electrice;
– funcţionarea corectă a consumatorilor.
Prezenţa generatoarelor distribuite în cadrul reţelelor electrice generează o
serie de noi probleme care se adaugă la cele existente. În cazul particular al
turbinelor eoliene, al căror grad de penetrare este din ce în ce mai ridicat, trebuie
avute în vedere următoarele aspecte [8.25] si [8.26]:
– aceste echipamente nu sunt capabile să-şi modifice puterea reactivă
generată (acest aspect depinde de tipul de generator folosit şi de
convertorul de putere cu care este echipat generatorul dacă acesta
există);
– costul ridicat pentru echiparea acestor echipamente cu dispozitive pentru
controlul puterii reactive generate;
– echiparea turbinelor eoliene cu dispozitive bazate pe electronică de
putere pentru controlul puterii reactive, pot să crească riscul apariţiei
fenomenului de insularizare în cadrul sistemului;
– influenţa asupra profilului tensiunii, în special în cadrul reţelelor electrice
de distribuţie, la conectarea generatoarelor eoliene asincrone;
– problemele legate de calitatea energiei generate, flicker şi armonice, mai
ales daca sursele distribuite sunt conectate în reţele slabe sau izolate, ca
urmare a variaţiei vitezei vântului, aceste probleme fiind cu atât mai
importante cu cât valoarea curentului de scurtcircuit în punctul comun
de conectare (PCC) este mai mic;
Mai mult generatoarele eoliene pot participa activ la îmbunătăţirea profilului
tensiunii în reţea şi la reducerea pierderilor de putere.
8.4.1. Modificarea nivelului de tensiune

Conectarea surselor distribuite în reţelele electrice conduce la modificarea
nivelului de tensiune. Aceasta se explică pe de o parte prin variaţia
curenţilor/puterilor prin tronsoanele reţelei şi implicit a căderilor de tensiune, iar pe

de altă parte prin posibilitatea de reglare a tensiunii pentru unele tipuri de surse
distribuite, cum ar fi cele echipate cu generatoare sincrone. Influenţa generatoarelor
asincrone şi a surselor bazate pe electronică de putere asupra nivelului de tensiune
este mai puţin importantă, deoarece, în general, aceste sisteme nu sunt prevăzute cu
posibilitatea de a furniza putere reactivă.
În vederea analizei influenţei surselor distribuite asupra nivelului de tensiune
se consideră o reţea electrică radială care alimentează un singur consumator (fig.
8.16).
I
A B
SA SB
Z =R+jX VA
VA VB θ
ϕ V
I B
a. b.
Figura 8.16: Reţea electrică radială cu un singur consumator: a – schema
monofilară; b – diagrama fazorială a căderilor de tensiune.
Căderea de tensiune fazorială de fază pentru această reţea este dată de relaţia:
V =Z I (8-20)
AB ⋅ =  R + jX  ⋅  I a − jI r  =  R ⋅ I a + X ⋅ I r  + j  X ⋅ I a − R ⋅ Ir  ,
în care Ia şi Ir sunt componentă activă, respectiv reactivă a curentului I .
În relaţia anterioară se pun în evidenţă componentele longitudinală ( V ) şi
transversală ( δV ) ale căderi de tensiune:
V
= R ⋅ I a + X ⋅ Ir ;
AB
(8-21)
δVAB = X ⋅ I a − R ⋅ Ir ;
şi se defineşte căderea de tensiune algebrică:
DV =V − V = V + 1⋅ δVAB 2 − 1⋅ δVAB 4 + K. (8-22)

V
2 VB + AB 8 VB + VAB 
3
AB A B AB
Pe baza căderilor de tensiune definite anterior, se determină nivelul de
tensiune la nodul consumator:
UB =UA − 3⋅DVAB. (8-23)

Pentru a calcula căderile de tensiune în funcţie de componentele puterii trifazate, se
exprimă curentul prin linie:
P P
I = I a − jIr =
A − jQ A = B − jQB . (8-24)
3U A 3U B
Considerând componentele puterii de la consumator, căderile de tensiune

devin:
RPB + XQB
UAB = ;
UB (8-25)
XP B − RQB
δUAB = .
UB
Neglijând componenta transversală a căderii de tensiune, nivelul de tensiune la
consumator devine:
≅ RPB + XQB
UB U A
− . (8-26)
UB
Relaţia obţinută anterior poate fi aplicată şi pentru cazul în care în reţeaua
radială se conectează un generator la nodul consumator (fig. 8.17).
GD
I S
GD
SA
A B S B
=R+jX
VA V’B
Figura 8.17: Reţea electrică radială cu generator distribuit la nodul consumator.

Tensiunea nodului consumator, după conectarea sursei distribuite la acest nod,
devine:
'
≅ RPB −PGD+ X QB −QGD
UB U A − , (8-27)
UB
în care PGD şi QGD reprezintă puterile activă şi reactivă generate de această sursă.
În funcţie de raportul dintre puterile consumate şi puterile generate la nodul
consumator, tensiunea acestui nod poate fi mai mică sau mai mare decât a nodului
de alimentare. În cazul în care sensul curentului I se inversează, tensiunea nodului
consumator devine mai mare decât cea a nodului de alimentare.
Pentru a studia influenţa generării distribuite asupra nivelului de tensiune, se
consideră reţeaua electrică de distribuţie radială de medie tensiune (20 kV) din
figura 8.18.
Figura 8.18: Reţea electrică de distribuţie.

Pentru această reţea se consideră conectarea unei surse distribuite în nodul 8.
S-au considerat două cazuri: generator modelat printr-un nod de tip PQ care
acoperă integral consumul din nodul 8 şi generator modelat printr-un nod de tip
Uθ, având aceeaşi tensiune de consemn ca şi nodul de alimentare. În figura 8.19
este prezentată variaţia nivelului de tensiune în funcţie de tipul de generator
utilizat.
1.02
0.98
0.96
0.94
0.92
0.9
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12
Fara PQ UO
Figura 8.19: Variaţia nivelului de tensiune în funcţie de tipul de generator utilizat.

Influenţa introducerii surselor distribuite asupra nivelului de tensiune se
rezumă la următoarele concluzii:
– creşterea tensiunii la nodurile de conexiune a surselor distribuite şi la
nodurile învecinate;
– riscul scăderii tensiunii pe plecările adiacente ale staţiei de transformare
care nu conţin surse distribuite, prin schimbarea automată a plotului de
funcţionare a transformatoarelor cu reglaj sub sarcină;
– scăderea tensiunii după deconectarea unei surse distribuite, pe o durată
egală cu constanta de timp a regulatorului ploturilor transformatorului;
– creşterea tensiunii după deconectarea unui generator asincron, fără
modificarea prizei de reglaj a transformatorului.
Supratensiunile pot fi eliminate prin reglarea puterii reactive generate de către

sursa distribuită. Reglajul tensiunii depinde de capacitatea de producere şi absorbţie
a puterii reactive a sursei distribuite. Variaţia tensiunii într-o reţea electrică de
distribuţie la introducerea unei surse distribuite este cu atât mai mare cu cât puterea
generată de aceasta este mai importantă şi rezistenţa de compundaj este mai mare.
După fiecare conectare şi deconectare a unei surse distribuite trebuie verificat
profilul tensiunii, pentru a se asigura că nivelul tensiunii se încadrează între limitele
admise.
8.4.2. Reglajul tensiunii în reţelele electrice de distribuţie în

Acţiunea de reglare a tensiunii are rolul de a compensa căderile de tensiune

care au loc ca urmare a trecerii curenţilor variabili ai sarcinilor în scopul alimentării
consumatorilor la o tensiune cât mai constantă. Nivelul de tensiune este strâns legat
de gradul de vehiculare al puterii active şi în special al puterii reactive prin
impedanţele liniilor şi transformatoarelor electrice.
Sarcina principală în reglarea tensiunii constă în asigurarea nivelului de
tensiune admisibil atât la receptoarele din nodurile cele mai îndepărtate de sursele
de putere reactivă, cât şi a receptoarelor din apropierea acestor surse în diverse
regimuri de funcţionare.
Dacă se consideră că Umin şi U max sunt valorile minime şi maxime ale tensiunii
U ਀t ਀ într-un interval de timp, atunci abaterea maximă de tensiune este dată de relaţia:
U −U
U = max min
100%. (8-28)
max
U
n
Pentru aprecierea calităţii reglajului tensiunii în SEE se stabilesc aşa zisele

benzi de tensiunecare exprimă abaterile admisibile de tensiune în raport cu
tensiunea nominală:
– tensiunea maximă admisibilă impusă de nivelul de izolaţie al
instalaţiilor precum şi de restricţiile privind perturbaţiile asupra liniilor
de comunicaţii;
– tensiunea minimă admisibilă impusă de criteriile menţinerii stabilităţii
în funcţionarea sistemului.
Metodele de reglare a tensiunii se bazează pe modificarea sau compensarea
căderilor de tensiune într-o reţea electrică, în sensul scăderii sau creşterii acestora,
după cum nivelul de tensiune este mai ridicat sau mai redus faţă de cel impus.
Considerând expresia căderii longitudinale de tensiune, dată de relaţiile (8-21)
şi (8-26), strategiile de reglare a tensiunii pot fi grupate în:
• strategii bazate pe reducerea X ⋅ Ir sau XQ , care urmăresc:
– reducerea Ir sau Q, cu ajutorul bateriilor cu condensatoare şi a

compensatoarelor sincrone sau statice;
– reducerea X prin conectarea de baterii cu condensatoare serie sau prin
conectare de linii sau transformatoare în paralel.
strategii bazate pe compensarea căderii de tensiune:
– cu ajutorul transformatoarelor cu reglajul ploturilor (sub sarcină sau în
absenţa sarcinii);
– prin reglarea tensiunii la bornele generatoarelor.
Metodele de reglare a tensiunii urmăresc:
– introducerea de tensiuni suplimentare pentru compensarea căderilor de
tensiune folosind reglajul ploturilor transformatoarelor şi
autotransformatoarelor sau tehnologii de tip FACTS;
– modificarea parametrilor reţelei (R, X) introducând în serie
condensatoare fixe sau variabile sau modificând structura reţelei;
– modificarea circulaţiei de putere reactivă prin injectarea / consumul de
putere folosind baterii cu condensatoare, compensatoare statice,
sincrone, dispozitive de tip FACTS etc.
Pentru reglajul tensiunii în reţelele electrice se pot utiliza următoarele
echipamente:
– baterii cu condensatoare;
– bobine de compensare transversală;
– grupuri generatoare;
– compensatoare sincrone;
– transformatoare şi autotransformatoare (reglajul ploturilor);
– motoare sincrone;
– echipamente bazate pe electronică de putere (FACTS): SVC-uri de mică
putere în cadrul reţelelor electrice de distribuţie.
În ceea ce priveşte locul unde se realizează reglajul de tensiune, există
următoarele posibilităţi:
– reglajul în reţelele electrice de distribuţie, la bornele consumatorilor sau
în punctele de conectare a surselor distribuite;
– reglajul în staţiile electrice din reţelele electrice de transport;
– reglajul în centralele electrice folosind reglajul primar şi dispozitivul
RAT.
Pentru încadrarea tensiunii în benzile admisibile în cadrul sistemele
electroenergetice moderne se aleg câteva puncte sau noduri pilot unde se reglează
tensiunea la anumite valori astfel încât tensiunea în celelalte noduri să se încadreze
în benzile impuse. În general, punctele pilot se aleg dintre nodurile cu cea mai mare
putere de scurtcircuit. Alegerea punctelor pilot se poate face şi pe considerente
geografice având în vedere structura reţelelor electrice într-o zonă, astfel fiecărui
nod pilot îi este asociată o zonă cuprinzând un număr de noduri consumatoare şi
grupuri reglante.
Problema reglajului de tensiune prezintă o abordare diferită la nivelul reţelelor

electrice de distribuţie şi transport având în vedere particularităţile celor două tipuri
de reţele. În caz reţelelor electrice de transport există posibilitatea de reglare
tensiune-putere reactivă oferită de grupurile generatoare. Reţeaua de înaltă tensiune
specifică sistemelor de transport este puternic interconectată iar consumatorii nu
sunt racordaţi direct la această reţea. În cazul reţelelor electrice de distribuţie
reglajul tensiunii se poate face cu ajutorul transformatoarelor din staţiile de
transformare coborâtoare sau cu ajutorul unor surse distribuite. Obiectivul principal
al reglajului de tensiune pentru reţelele electrice de transport este de a menţine un
nivel de tensiune cât mai constant şi de a limita pierderile de putere. Un alt obiectiv
urmăreşte crearea unei rezerve de putere reactivă care să poată fi folosită în condiţii
de perturbaţii pentru menţinerea stabilitatea sistemului. În reţelele electrice de
distribuţie obiectivul reglajului de tensiune este de a menţine tensiunea, la nodurile
consumatorilor, în limitele admisibile. Având în vedere gradul de penetrare din ce
în ce mai mare al surselor regenerabile şi în special al generatoarelor eoliene, se
impune un nou mod de abordare a reglajului de tensiune în reţelele electrice de
distribuţie, în care să se coordoneze mijloacele de reglaj a tensiunii existente.
Reglajul tensiunii cu ajutorul ploturilor transformatoarelor
Transformatoarele prevăzute cu ploturi pentru reglarea tensiunii constituie un
mijloc eficace de control al tensiunii [8.27]. Introducerea tensiunii suplimentare
longitudinale se face în sensul scăderii sau creşterii tensiunii reţelei, mărind sau
micşorând raportul de transformare prin modificarea numărului de spire al unei
înfăşurări.
Pentru a determina priza de funcţionare a unui transformator, se consideră o
reţea electrică formată dintr-o linie şi un transformator care alimentează un
consumator (fig. 8.20).
U1 U2
P2 +jQ2
Z=R+jX
'
U 1 U 2 U 2
N = U2'
ij
U2
Figura 8.20: Reglajul tensiunii cu ajutorul ploturilor transformatoarelor.
Pentru un regim de funcţionare caracterizat de mărimile U1 , P2 , Q2

precum şi de o valoare a tensiunii dorită la bornele consumatorului
dorit
2 = U2 , se determină numărul plotului de funcţionare [8.28]:

100 U1 + U1 − 4 RP2 + XQ2  U n
2 MT

np = 
u 2U dorit U ÎT
−1.

(8-29)
 2 n 
Valoarea np astfel obţinută trebuie rotunjită la un număr întreg în interiorul

domeniului de reglare. Dacă soluţia np se află în afara domeniului de reglare,
rezultă că prin modificarea prizelor transformatorului nu se poate asigura valoarea
impusă pentru tensiunea U 2 .
Interacţiunea dintre reglajul sub sarcină şi sursele de producţie
distribuită
Prin introducerea unei surse distribuite într-o reţea electrică de distribuţie,
tranzitul de putere prin staţia de transformare coborâtoare care alimentează reţeaua
se reduce, ceea ce poate conduce la schimbarea prizei de funcţionare. Considerând
un transformator cu reglaj sub sarcină, încărcarea reţelei este estimată plecând de la
tensiunea măsurată pe barele de medie tensiune şi curentul tranzitat prin
transformator. Scăderea tranzitului prin transformator ca urmare a conectării sursei
de producţie distribuită conduce la o cădere de tensiune estimată de către regulator
mai redusă. În consecinţă, regulatorul va comanda schimbarea prizei de funcţionare
în scopul reducerii nivelului de tensiune din reţea. Această reducere a tensiunii nu
afectează nodurile plecării din staţia de transformare la care sursa distribuită este
conectată, deoarece funcţionarea acesteia conduce la creşterea nivelului de
tensiune. Pentru nodurile plecărilor din staţia de transformare pe care nu se găsesc
surse distribuite, scăderea tensiunii pe barele staţiei de transformare poate conduce
la tensiuni la noduri sub limita admisă. Fenomenul de reducere a tensiunii este cu
atât mai pronunţat cu cât puterea generată de către sursele distribuite este mai
importantă şi rezistenţa de compundaj este mai mare.
Ţinând cont de constantele de timp ale reglajului sub sarcină, tensiunea în
reţea poate să scadă foarte mult la deconectarea unei surse distribuite. Pentru
aceasta, se consideră exemplul prezentat în lucrarea [8.29]. Figura 8.21 prezintă
evoluţia tensiunii într-un nod al unei reţele în care se află conectată o sursă
distribuită de putere 5 MW. Înainte de deconectarea sursei tensiunea este de 19,01
kV. După deconectarea sursei, înainte de schimbarea prizei, tensiunea scade la 18,8
kV, iar după schimbarea prizei valoarea tensiunii devine 19,25 kV.
Figura 8.21: Evoluţia tensiunii pentru un nod consumator.

estimare greşită a nivelului sarcinii reţelei, de către regulatorul prizelor
transformatorului, poate conduce la tensiuni scăzute sau la supratensiuni în reţea. În
vederea estimării corecte a nivelului sarcinii reţelei, este necesară transmiterea de
informaţii suplimentare către regulatorul prizelor transformatorului. Aceste
informaţii se referă la curentul pe fiecare plecare din staţia de transformare, puterea
generată de către sursa distribuită, precum şi tensiunea nodului la care sursa este
racordată (fig. 8.21).
8.5. Influenţa generatoarelor distribuite asupra

curenţilor de scurtcircuit
Conectarea generatoarelor de producţie distribuită în reţelele electrice de
distribuţie conduce la modificarea curenţilor de scurtcircuit şi a repartiţiei acestora.
Această modificare poate afecta selectivitatea aparatelor de protecţie din reţeaua
electrică, prin variaţia timpului de declanşare a protecţiilor.
Variaţia curenţilor de scurtcircuit conduce la modificarea unei mărimi
importante a reţelei electrice şi anume puterea de scurtcircuit Ssc . Puterea de
scurtcircuit este o mărime care permite determinarea limitelor maxime ale
solicitărilor echipamentelor reţelelor electrice la apariţia unei perturbaţii (cum ar fi
un scurtcircuit). Valoarea puterii de scurtcircuit poate fi calculată plecând de la
tensiunea nominală a reţelei electrice ( U n ) şi curentul de scurtcircuit ( I sc ), prin
relaţia:
S sc  3U n Isc . (8-30)
Puterea de scurtcircuit poate fi calculată şi pe baza admitanţei ”amonte” a
reţelei electrice în raport cu nodul de scurtcircuit, prin relaţia:
S  3U2Y . (8-31)
sc n sc
în care Ysc este admitanţa echivalentă amonte a nodului de scurtcircuit. Calculul

acestei admitanţe se face pe baza matricei admitanţelor reţelei electrice.
Puterea de scurtcircuit se modifică în funcţie de starea topologică (”în
funcţiune”/”în rezervă”) a elementelor reţelei electrice (linii, transformatoare,
generatoare etc.). Puterea de scurtcircuit permite verificarea capacităţii elementelor
reţelei de a suporta curenţi de scurtcircuit. Alegerea valorii puterii de scurtcircuit
este un compromis tehnico-economic. O valoare scăzută a puterii de scurtcircuit
permite:
– reducerea perturbaţiilor (flicker, armonice, goluri de tensiune etc.)
introduse de către consumatori;
– utilizarea de transformatoare de mare putere fără a fi necesară
introducerea unor elemente de limitare a curenţilor de scurtcircuit
(reactanţe).
– încălziri importante ale conductoarelor în regimuri de scurtcircuit;

– eforturi electrodinamice ridicate în conductoarele parcurse de curenţi de
scurtcircuit.
Aceste două fenomene sunt proporţionale cu pătratul curentului de
scurtcircuit. În final, valoarea puterii de scurtcircuit rezultă ca un compromis între
avantajele şi inconvenientele prezentate anterior.
Pentru un punct de scurtcircuit dat, conectarea într-o reţea electrică de
distribuţie a unei surse distribuite, constituită dintr-un generator sincron, conduce la
creşterea curentului de scurtcircuit. Această creştere depinde de numărul de
generatoare sincrone conectate la reţea şi de puterea acestora. Pentru exemplificare,
se consideră rezultatele prezentate în lucrarea [8.29], în care prin racordarea unei
surse distribuite de 1 MW se obţine o creştere a curentului de scurtcircuit cu 5%
într-un punct de calcul considerat. Această creştere poate ajunge până la 18% dacă
puterea generată local este de 5 MW. Se poate constata, de asemenea, o variaţie
lejeră a curentului de scurtcircuit în funcţie de modelul regulatorului folosit pentru
generatoarele sincrone.
Pentru situaţia în care sursele distribuite sunt constituite din generatoare
asincrone, contribuţia la creşterea curentului de scurtcircuit este practic nulă.
Aceasta se datorează faptului că generatoarele asincrone se demagnetizează foarte
repede (între 20 şi 40 ms).
Aşa cum a fost prezentat anterior, ansamblul generatoarelor surselor distribuite
participă la curentul de defect dintr-o reţea electrică de distribuţie. Contribuţia
fiecărui generator depinde de distanţa electrică până la locul de defect. Curentul de
defect este reprezentat de suma algebrică dintre curentul provenit de la sistem prin
intermediul staţiei de alimentare a reţelei de distribuţie şi curentul injectat de către
sursa de producţie distribuită. Valoarea celui de al doilea curent nu reprezintă decât
câteva procente din curentul total atunci când sursa descentralizată este constituită
dintr-un generator sincron având puterea de 1 MW. Totuşi, această
contribuţie poate deveni mult mai importantă în funcţie de numărul generatoarelor

si/sau puterea totală a acestora. Modificarea valorii curenţilor de scurtcircuit şi a
repartiţiei acestora influenţează funcţionarea protecţiilor. În acest sens, în
continuare sunt prezentate două exemple [8.29].
Declanşarea intempestivă
Conectarea unui generator sincron a unei surse distribuite poate produce
declanşarea intempestivă a protecţiei pe plecarea la care este conectat generatorul
respectiv (protecţia 1 din fig. 8.22). Declanşările intempestive pot interveni şi
atunci când scurtcircuitul se produce pe o plecare adiacentă plecării la care este
conectat generatorul. Contribuţia generatorului la scurtcircuit este IscG , iar
protecţia care detectează defectul este cea a plecării pe care se află generatorul
(protecţia 1 din fig. 8.22). Aceasta este cu atât mai evidentă cu cât locul de defect
este mai apropiat de staţia de transformare şi puterea sursei distribuite este mai
mare (curent de scurtcircuit mai ridicat).
Figura 8.22: Scurtcircuit pe o plecare adiacentă.

Mascarea protecţiei
Protecţia de curent a unei plecări pe care se află conectată o sursă distribuită
poate, în anumite situaţii, să nu mai detecteze apariţia unui scurtcircuit, dacă acesta
este îndepărtat electric de locul de amplasare a protecţiei sau dacă curentul de
declanşare al protecţiei are o valoare ridicată. Protecţia plecării nu mai detectează
scurtcircuitul deoarece impedanţa dintre locul de defect şi locul de montare a
protecţiei devine mai mare decât cea dintre locul de defect şi punctul de amplasare
sursei de producţie. Protecţia plecării nu va detecta defectul decât atunci când sursa
de producţie descentralizată va fi deconectată.
Spre exemplificare se consideră reţeaua electrică din figura 8.23, în care
curentul de scurtcircuit fără conectarea generatorului este de 573 A [8.29]. Valoarea
lui devine 400 A atunci când generatorul este conectat ( S n  6 MVA ).
Curentul care trece prin protecţie nu reprezintă decât o parte din curentul total de
defect. Acesta este cu atât mai mic cu cât defectul este mai apropiat de sursa de
producţie distribuită şi cu cât puterea de scurtcircuit a acesteia este mai mare. Dacă
curentul de declanşare al protecţiei este reglat pentru un curent de defect pentru
situaţia în care generatorul nu este conectat, protecţia nu va detecta defectul.
Trebuie ca acest curent să fie reglat pentru cazul cel mai defavorabil, adică la o
valoare inferioară a curentului de scurtcircuit pentru situaţia în care sursa distribuită

este conectată, dar superioară curentului de funcţionare normală a liniei.
Figura 8.23: Scurtcircuit pe o linie pe care se află un generator sincron.
8.6. Optimizarea regimului de funcţionare

Una dintre acţiunile care pot fi întreprinse în reţelele electrice de distribuţie, ce
includ generatoare distribuite, constă în optimizarea regimului permanent de
funcţionare, pentru:
minimizarea pierderilor de putere şi energie;
coordonarea mijloacelor de reglaj pentru optimizarea nivelului tensiunii;
reducerea încărcării liniilor şi transformatoarelor.
Mijloacele care permit optimizarea regimului permanent în reţelele electrice
de distribuţie ce includ surse distribuite sunt:
folosirea prizelor de reglaj ale transformatoarelor;
introducerea dispozitivelor FACTS;
modificarea tensiunii de consemn a generatoarelor care au posibilitatea de
reglare a tensiunii;
utilizarea bateriilor cu condensatoare;
reconfigurarea reţelelor electrice de distribuţie;
amplasarea optimă a surselor distribuite.
8.6.1. Alegerea amplasării pentru minimizarea pierderilor

de putere
În abordarea acestui aspect se pleacă de la observaţia ca prin introducerea unui
generator într-o reţea radială se modifică circulaţia de puteri/curenţi prin
tronsoanele reţelei situate în amonte faţă de locul de conectare. În funcţie de
raportul dintre puterea generată şi puterea consumată în aval faţă de locul de
conectare, se poate modifica sensul circulaţiei de puteri prin aceste tronsoane.
Considerând că, tensiunea nodului de racord a sursei distribuite nu se modifică
semnificativ, circulaţia de puteri/curenţi prin tronsoanele situate în aval faţă de
locul de conectare nu se modifică sensibil. În aceste condiţii, generatorul afectează

pierderile de putere doar prin tronsoanele dintre nodul de conectare şi nodul de
alimentare a reţelei. Se poate concluziona că variaţia pierderilor de putere este cu
atât mai importantă cu cât nodul de racord al generatorului distribuit este mai
departe de nodul de alimentare a reţelei. În continuare se va studia cantitativ
alegerea locului de conectare pentru minimizarea pierderilor de putere.
Valoarea optimă a puterii generate se obţine prin anularea derivatelor parţiale
ale funcţiei de variaţie a pierderilor de putere activă δP în funcţie de componentele
ika şi ikr ale curentului complex ik :
 k
rI

∂  δPk   i ia
Ua i 1 =
 ∂  ika  = 0  i = − =− k
I ka , g
;
 R
ka
r
 i
i 1
 k
(8-32)
∂  δPk  rI
i ir
∂  ikr 
= 0  i = − δUa = − i 1 = I kr , g .
R r
kr k

 i
i1
Expresiile obţinute anterior sunt identice cu cele ale curentului complex

injectat la nodul k, considerând reţeaua simplu buclată, alimentată de la nodurile A
şi k, care corespunde distribuţiei naturale a curenţilor prin tronsoane, calculată
numai în funcţie de rezistenţele acestora.
Variaţia pierderilor de putere activă, pentru situaţia în care la nodul k se
generează o putere complexă egală cu cea optimă, se obţine prin înlocuirea
relaţiilor (8-32) în relaţia (8-23):
 k 2  k 2
  rI
 +  i
rI
ir 
δP = −3  U a  +  δUa 
2 2 i ia
= −3  i 1 
k
 i 1  . (8-33)
R r
k
i
i1
Din relaţia anterioară se observă că, pentru capacitatea optimă a puterii

generate la nodul k, pierderile de putere activă din reţea scad.
8.7. Influenţa surselor distribuite asupra calităţii

serviciului de furnizare a energiei electrice
Prezenţa unităţilor de generare distribuită în reţelele electrice influenţează nu
numai funcţionarea acestora dar şi parametrii de calitate ai energiei electrice
furnizate consumatorilor.
8.7.1. Influenţa generatoarelor distribuite asupra

parametrilor primari ai calităţii energiei electrice
Sistemele electroenergetice tradiţionale nu au fost proiectate (gândite) să aibă
la un loc generarea de putere activă şi stocarea energiei, la nivelul sistemului de
distribuţie. Tehnologiile şi conceptele de operare pentru buna integrare a sistemelor
de producere distribuită în sistemele tradiţionale sunt în continuare studiate pentru
a furniza numerose beneficii şi pentru a evita impacte negative asupra stabilităţii şi
siguranţei întregului sistem.
Standardul din domeniul energetic folosit pentru realizarea interconectării
surselor distribuite de energie cu reţeaua este IEEE 1547-2003 [8.30]. Acest
standard a apărut ca o consecinţă a schimbării mediului de producţie şi transport a
energiei electrice. A apărut EN 50438 pentru JT şi este în lucru un standard pentru
MT (max. 10 MW). Conform EN 50160 (adoptat ca standard român şi implementat
la nivel naţional ca document de referinţă pentru codul tehnic al reţelei electrice de
distribuţie) în condiţii normale de funcţionare a unei reţele electrice nivelul
fluctuaţiilor de tensiune pe termen lung (Plt), trebuie să fie Plt≈ 1 pentru 95% din
timp, în orice interval de timp dintr-o săptămână. Nivelul de flicker pe termen scurt
(Pst) este măsurat pe un interval de timp de 10 minute iar nivelul de flicker pe
termen lung este calculat pe baza a 12 valori consecutive ale mărimii Pst, pe un
interval de două ore.
Contextul actual din România, aliniat în mare parte la rigorile sistemului
Comunităţii Economice Europene, permite considerarea energiei ca o marfă/produs
care face obiectul unor contracte de furnizare între operatorul de furnizare şi
consumatori. Conform practicii economice uzuale orice marfă necesită un
ansamblu de mijloace de evaluare a cantităţii şi calităţii, care fac obiectul unor
reglementări la nivel naţional şi internaţional. Sistemul de indicatori de evaluare a
calităţii mărfii reprezintă parte componentă a contractelor de furnizare a energiei
electrice. În toate ţările lumii acest sistem este acceptat la nivel naţional şi
reglementat prin acte normative. La nivelul României, apanajul emiterii de
documente de reglementare în acest domeniu este deţinut de Autoritatea Naţională
de Reglementare a Energiei (ANRE).
Dintre formele de energie vehiculate în sistemele de transport şi distribuţie,
energia electrică beneficiază de sistemul mai nuanţat de evaluare a calităţii, motiv
pentru care în continuare se prezintă principalele coordonate a acestui sistem.
8.7.1.1. Indicatori de calitate a energiei electrice

Asigurarea calităţii energiei electrice livrate consumatorilor a devenit o
problemă de complexitate deosebită, în condiţiile creşterii numărului şi puterii
absorbite de consumatorii perturbatori (echipamente cu comenzi şi reglare pe bază
de electronică de putere, lămpi cu descărcări, cuptoare cu arc electric, tracţiune
electrică).
Calitatea energiei electrice livrate consumatorilor poate prezenta două aspecte
diferite: calitatea măsurată cu ajutorul unor mijloace specializate, fiind puse în
evidenţă valorile unor indicatori de calitate a energiei electrice, stabiliţi în principal
pe considerente tehnice şi calitatea percepută de consumator (client) care poate fi

definită prin mărimi subiective.
Urmărirea indicatorilor de calitate a energiei electrice şi adoptarea de măsuri
pentru menţinerea acestora în limitele admise, ca obligaţie a furnizorului de energie
electrică, nu poate fi făcută decât în corelaţie cu urmărirea perturbaţiilor introduse
în reţeaua electrică de alimentare de către consumatorii perturbatori.
În acest sens indicatorii de calitate pot fi împărţiţi în două grupe: indicatori
primari, care depind în primul rând de furnizorul de energie, şi indicatori
secundari, care sunt influenţaţi în primul rând de funcţionarea consumatorilor
perturbatori.
În grupa indicatorilor primari de calitate intră:
frecvenţa (controlată în sistemul energetic prin reglajul putere activă-
frecvenţă, P-f);
amplitudinea tensiunii pe barele de alimentare (controlată prin reglajul
putere reactivă-tensiune, Q-U, şi a ploturilor transformatoarelor şi
autotransformatoarelor din reţea);
supratensiunile temporare şi tranzitorii (limitate şi controlate prin
sistemele de protecţie contra supratensiunilor);
goluri de tensiune (limitate prin sistemele de protecţie prin relee).
Tot în categoria indicatorilor primari pot fi cuprinse şi întreruperile de scurtă
şi lungă durată, care definesc, în principal, un indicator de calitate a serviciului
(alimentarea cu energie electrică), fiind stabilit de furnizor împreună cu
consumatorul, în funcţie de exigenţele acestuia.
În grupa indicatorilor secundari pot fi cuprinşi indicatorii care definesc
următoarele perturbaţii determinate de funcţionarea consumatorilor:
armonice şi interarmonice (regimuri electroenergetice nesinusoidale);
fluctuaţii rapide de tensiune;
fluctuaţii lente de tensiune (efect de flicker);
nesimetriile.
8.7.1.2. Efectul de flicker

Flicker-ul reprezintă variaţii de tensiune pe barele de alimentare cu anumită
periodicitate şi care determină perturbaţii ale consumatorilor conectaţi la aceste
bare. Iniţial, flicker-ul a fost pus în evidenţă în cazul iluminatului electric. În
prezent, cele două aspecte nu mai sunt conectate dar, prin tradiţie, a rămas referirea
la iluminat.
Stabilirea nivelului perturbaţiei dată de fluctuaţiile de tensiune şi compararea
cu nivelul de compatibilitate se face pe baza informaţiilor privind variaţia tensiunii
pe barele de alimentare (fig. 8.24).
U
U(t)
Up
U
max
10 ms
t
Figura 8.24: Variaţie de tensiune pe barele de alimentare.
Tensiunea U t  pe barele de alimentare se defineşte prin succesiunea (la

intervale de o semiperioadă a tensiunii aplicate) valorilor efective ale tensiunii fază
- pământ. Variaţia caracteristică de tensiune U t  , utilizată în analiza
efectului de flicker este definită ca fiind succesiunea în timp a variaţiilor de
tensiune faţă de o stare în care amplitudinea tensiunii este constantă mai mult de o
secundă.
Variaţia de tensiune maximă U max corespunde celei mai mari valori a variaţiei
de tensiune, raportată la tensiunea iniţială iar U p este diferenţa
permanentă de tensiune între două stări despărţite de cel puţin o variaţie de
tensiune. În calculele practice se operează cu valorile relative ale mărimilor
caracteristice:
– variaţia relativă de tensiune: d t  = U t  Un ;
– variaţia relativă maximă de tensiune: d max = U max U n ;
– diferenţa relativă permanentă de tensiune: d p = U p Un .
Flickerul este definit ca fiind senzaţia vizuală instabilă determinată de
sistemele de iluminat alimentate cu tensiune fluctuantă (succesiune de variaţii ale
tensiunii).
În analiza efectului de flicker sunt folosiţi doi indicatori:
Pst – indicator de scurtă durată (short time), în mod uzual pe un interval de
monitorizare de 10 minute; convenţional Pst = 1 corespunde curbei de iritabilitate a
ochiului uman la variaţii dreptunghiulare de tensiune, cu o anumită periodicitate
(1/min) (fig. 8.25);
Plt – indicator de lungă durată (long time), în mod uzual pe un interval de
monitorizare de două ore.
5
4
Varia iiţ relative de tensiune d = /UU [%]
u u
3
t
2
1
0.9
0.8
0.7
0.6
0.5
0.4
0.3
0.2
0.1
1000
3000
2000
5000
100
200300
500800
20.30.
10.
50.
80.
10
50
80
2030
1
2
3
5
8
Număr de variaţii pe minut

Num30. ă50.r de varia1 ţii pe secund10ă
2 03 0
0 50 .
0 80 .
0050.
0080.
10.
50
80
0020.0030.
010. 02 0.0 30.
.20
80
3
58
2
.
Figura 8.25: Caracteristica P = 1 (curba de iritabilitate) pentru variaţii

dreptunghiulare şi echidistante de tensiune.
8.7.1.3. Evaluarea indicatorilor de flicker

Evaluarea indicatorului Pst, pentru diferite tipuri de variaţii ale tensiunii, se
face pe baza indicaţiilor din tabelul 8.5. Evaluarea directă a indicatorului Pst se face
cu ajutorul flickermetrului.
Tabelul 8.5. Evaluarea indicatorului Pst
Tipul perturbaţiei Metoda de evaluare
Toate tipurile de variaţii de tensiune (evaluare on-line) Măsurare directă
Toate tipurile de variaţii ale tensiunii dacă valorile Simulare
U t  sunt cunoscute Măsurare directă
Metoda analitică
Variaţii de formă dreptunghiulară cunoscute Simulare
Măsurare directă
Variaţii repetitive de tensiune, de formă Se compară valorile cunoscute
dreptunghiulară, cu periodicitate cunoscută cu curba Pst  1 (fig. 8.25)
În cazurile în care variaţia relativă d t  este cunoscută, evaluarea

indicatorului Pst se face utilizând programe adecvate de simulare la calculator.
Metoda analitică porneşte de la evaluarea duratei t f a senzaţiei de flicker
[8.31]:
t f = 2.3 ⋅  F ⋅ dmax 3.2 , (8-34)
unde căderea maximă de tensiune dmax este dată în procente faţă de tensiunea
nominală iar coeficientul F ia în consideraţie forma reală a variaţiei de tensiune (cu
valori între 0.2 şi 1.45 în funcţie de durata, forma şi amplitudinea variaţiei de
tensiune).
Suma duratelor t f pe intervalul de observare Tp (în secunde) permite evaluarea
analitică a indicatorului Pst . Dacă Tp = 600 s atunci este utilizată relaţia:
Pst = 3.2 t f  Tp . (8-35)

Coeficientul F permite raportarea diferitelor forme de perturbaţii la variaţia de
formă dreptunghiulară a tensiunii, pentru care este cunoscută curba Pst  1 (fig.
8.25). Pentru cazul variaţiilor dreptunghiulare ale tensiunii, F = 1. Dacă variaţiile
de tensiune au o formă dreptunghiulară, de aceeaşi amplitudine d şi au o frecvenţă
de repetiţie constantă şi cunoscută, indicatorul Pst se poate calcula pe baza curbei
din figura 8.25 (care corespunde valorii d  dlim ):
Pst  d dlim . (8-36)

Flickermetrul simulează procesul de percepţie vizuală şi dă o indicaţie a
reacţiei unui observator la fluctuaţiile de tensiune. Aparatul asigură prelucrarea
variaţiilor de tensiune, ale reţelei conectate la bornele sale. În acest sens, prin
demodulare şi filtrare este eliminată componenta de 50 Hz, toate frecvenţele mai
mari de aceasta ca şi componenta continuă a semnalului. Semnalul astfel rezultat,
care corespunde variaţiei U t  a tensiunii de la intrare, cu ajutorul unui filtru de
ponderare este prelucrat pentru a corespunde senzaţiei specifice vizuale a ochiului
uman (cu iritabilitate definită în fig. 8.25). Se obţin, în acest fel, valori ale nivelului
instantaneu P al efectului de flicker.
Pentru a lua în considerare mecanismul real de jenă fiziologică, efectul de
flicker trebuie evaluat pe un interval semnificativ de timp. Indicatorul Pst de scurtă
durată, evaluat pe un interval de 10 minute, rezultă prin prelucrarea statistică a
nivelelor instantanee P:
P = 0.0314 ⋅ P + 0.0525 ⋅ P + 0.0657 ⋅ P + 0.28 ⋅ P + 0.08 ⋅ P .(8-37)
st 0.1 1 3 10 50
În relaţia (8.37), P , P , P , P şi P sunt nivelele de flicker depăşite timp

0.1 1 3 10 50
de 0.1%, 1%, 3%, 10% şi respectiv 50% din perioada de observare (10 minute).
Indicatorul Plt se determină pe baza celor 12 valori succesive determinate ale
indicatorului Pst într-un interval de două ore.
Studiile efectuate au arătat că efectul de flicker se însumează practic după o
lege cubică. Astfel indicatorul Plt poate fi calculat din relaţia:
12
P
=3 1 ⋅ P 3
.
lt st , i (8-38)
12 i1
Indicatorul Plt defineşte mai bine efectul de flicker în cazul mai multor
receptoare cu şocuri aleatorii, funcţionând în aceeaşi reţea electrică sau în cazul
unor echipamente cu şocuri de putere, cu un ciclu mare de funcţionare (de
exemplu, cuptoare cu arc electric).
8.7.1.4. Fluctuaţii de tensiune determinate de sistemele distribuite
Fluctuaţiile de tensiune determinate de instalaţiile eoliene în

timpul funcţionării normale
Perturbaţia emisă de o instalaţie eoliană sub formă de fluctuaţii de tensiune, cu
o probabilitate de 99%, este dată de relaţia
P  P  c (ψ , v ) ⋅ S r , (8-39)
st lt sc a
S
sc
în care c (ψsc , va ) este factorul de flicker, definit pentru un anumit unghi ψsc al
impedanţei reţelei electrice ( ψsc = arctan  X sc Rsc  ) în PCC şi pentru
anumită viteză medie anuală va a vântului la înălţimea axului
turbinei eoliene;
r − puterea aparentă normată a instalaţiei eoliene;
sc − puterea de scurtcircuit în punctul de conectare al instalaţiei eoliene la reţeaua electrică publică (PCC).
Factorul de flicker c (ψsc , va ) pentru o anumită valoare a unghiului ψsc , pentru

o anumită viteză va a vântului şi pentru un anumit tip de instalaţie este dat de către
producătorul instalaţiei, sau poate fi determinat experimental pe baza unei
proceduri standard. În funcţie de nivelul tensiunii la care se conectează instalaţia
eoliană (parcul eolian) unghiul ψsc al impedanţei reţelei electrice poate avea valori
cuprinse între 30º şi 85º (valoarea de 30º este specifică reţelelor de joasă tensiune,
iar valoarea de 85º este specifică reţelelor de foarte înaltă tensiune).
Operaţiile de comutaţie din cadrul instalaţiei eoliene au impact asupra reţelei
electrice la care sunt conectate. Aceste acţiuni sunt legate, în special, de comutaţiile
efectuate la conectarea generatorului instalaţiei şi acţiunea condensatoarelor. În
timpul primei acţiuni se pot produce curenţi electrici de intensitate mare prin
generatorul instalaţiei eoliene, care pot fi cauza unui gol de tensiune. Acesta este
unul dintre factorii importanţi care pot limita conectarea instalaţiei eoliane la o
reţea specifică. Condensatoarele sunt implicate în iniţierea unor curenţi de înaltă
frecvenţă care corespund unor supratensiuni în reţeaua la care instalaţia este
conectă. Aceasta poate fi o problemă numai în cazul când vreun echipament
sensibil este conectat la aceeaşi bară colectoare (joasă tensiune). Cele două acţiuni
de comutaţie menţionate, sunt cauze de producere a efectului de flicker. Nivelul
perturbaţiilor datorate operaţiilor de comutaţie au limite diferite comparativ cu
impactul fluctuaţiilor de tensiune rezultate la funcţionarea continuă a instalaţiei, şi
în consecinţă bateriile de condensatoare nu pot fi utilizate pentru controlul puterii
reactive.
Reducerea vitezei vântului sub valoarea minimă de antrenare a instalaţiei
eoliene sau depăşirea valorii maxim admise a vitezei vântului determină
deconectarea instalaţiei de la reţeaua publică. Reconectarea, la reapariţia condiţiilor
de funcţionare a instalaţiei determină fluctuaţii de tensiune, percepute sub formă de
flicker.
Factorul de flicker la variaţii treaptă k f ψsc  , pentru o anumită valoare a
unghiului ψsc şi pentru o anumită instalaţie, este dat de către producătorul
instalaţiei, sau poate fi determinat experimental pe baza unei proceduri standard.
În cazul mai multor instalaţii eoliene conectate în PCC, prin sumarea
perturbaţiilor sub formă de flicker de scurtă durată rezultă
18  N 0,31
3,2
P
st Σ     , (8-40)
S
⋅ ⋅ ψ ⋅
 N 10, i k f , i  sc  S 
r ,i
sc  i =1 
în care N10,i este numărul de operaţii de comutare ale instalaţiei i, pe durata a 10
minute;
k − factorul de flicker la variaţii în treaptă, pentru instalaţia eoliană
f ,i i;
S
− puterea normată a instalaţiei eoliene i.
r ,i
În cazul parcurilor eoliene dotate cu acelaşi tip de grupuri eoliene, relaţia

(8.40) devine
P  18
st Σ ⋅ N100,31 ⋅ k f  ψsc  ⋅ S r ⋅ N 0,31 . (8-41)
S
sc
Unele instalaţii eoliene sunt prevăzute cu sisteme de protecţie care limitează

numărul de comutaţii. Acest aspect trebuie cunoscut din datele producătorului.
Factorul de flicker k f este definit astfel încât să permită determinarea
tensiunii echivalente treaptă, care conduce la acelaşi nivel al fluctuaţiilor de
tensiune (aceeaşi valoare a indicatorului de flicker) ca şi operaţiile reale de
comutare:
d
max  k f (ψ sc ) ⋅ Sr ⋅100, (8-42)
S
sc
în care dmax este variaţia treaptă echivalentă, în procente faţă de tensiunea normată.
Determinarea mărimilor caracteristice pentru evaluarea nivelului perturbaţiilor
sub formă de fluctuaţii de tensiune se face pe baza valorilor, stabilite experimental,
ale tensiunilor în funcţie de valorile corespunzătoare ale curenţilor electrici. Seriile
de tensiuni şi curenţi electrici sunt ataşate unei scheme fictive (de calcul) pentru
determinarea acestor mărimi. Schema de calcul trebuie să aibă parametrii
corespunzători schemei reale.
8.7.1.5. Monitorizarea calităţii energiei electrice

În contextul mai larg al sferei de acţiune a sistemelor de gestiune automată
industrială monitorizarea calităţii energiei, cu particularizare la energia electrică,
reprezintă unul din obiective. Monitorizarea calităţii energiei electrice poate
îmbrăca două aspecte în funcţie de zona sistemului electroenergetic unde această
acţiune are loc, nuanţare necesară în corelaţie cu ansamblul indicatorilor de calitate
prezentaţi mai sus.
Astfel, furnizorul de energie electrică are interesul de a monitoriza şi analiza
calitatea energiei electrice în punctele de delimitare cu consumatorii, fie ei
pertubatori sau nu, cu scopul de a avea informaţia necesară pentru monitorizarea
condiţiilor contractuale cu beneficiarul. De regulă echipamentul de monitorizare cu
care trebuie să fie dotat furnizorul va acoperi întreaga gamă de indicatori de
calitate, primari şi secundari. Piaţa dispozitivelor inteligente cu funcţiuni complexe
de monitorizare şi control oferă deja în mod implicit şi pachetele software pentru
analiza calităţii energiei electrice.
Pe de altă parte consumatorul de energie electrică, chiar dacă este sau nu este
perturbator, va resimţi necesitatea dotării cu dispozitive capabile să monitorizeze
calitatea energiei electrice, atât la nivelul punctului de delimitare cu furnizorul, cât
şi intern, în cazul existenţei în ansamblul său tehnologic a unor receptoare cu
puternic caracter perturbator, capabil să afecteze funcţionalitate liniilor sale
tehnologice.
Critice atât pentru furnizor cât şi pentru consumator sunt următoarele chestiuni
legate de procesul de monitorizare a calităţii:
– stabilirea tipului de echipament de monitorizare;
– stabilirea condiţiilor şi a programului de monitorizare.
Fundamental pentru determinarea mărimilor electrice şi a unor indicatori de
calitate a energiei electrice este cunoaşterea curbelor de curent şi de tensiune.
Acestea sunt achiziţionate din instalaţiile tehnologice folosind o varietate de
dispozitive, pornind de la convenţionalele transformatoare de măsurare şi
terminând cu senzori specializaţi pentru achiziţia de mărimi complexe, cum ar fi
puterea. În tabelul 8.6 sunt trecute succint în revistă relaţiile de definiţie şi cele de
calcul pentru câteva din cele mai populare mărimi electrice.
Tabelul 8.6. Relaţii de calcul mărimi electrice [8.32]

Mărime Relaţie de definiţie Relaţie de calcul Observaţii
similar
Valoare efectivă pe U k  1 T  T uk2  t  dt U k 1 N  iN=1Ui2 pentru
fază o curent
Pk  1 T   u  t  ⋅ i  t  dt Pk 1 N U i Ii
T N
Putere activă pe fază
0 i 1
P  P
Putere activă trifazată T  3
k 1 k
Putere aparentă S 
T  3
U k ⋅ Ik
trifazată k 1
Factor de putere
λPT ST
trifazat
Coeficient de k U−  100⋅U − U + 
nesimetrie negativă
Coeficient de kU0  100⋅ U  0
U+
nesimetrie zero
8.7.2. Continuitatea alimentării cu energie electrică în

În timpul funcţionării reţelelor electrice elementele componente se pot defecta.
Acestea au drept consecinţe scoaterea din funcţiune a elementelor respective şi
întreruperea alimentării consumatorilor din zona de reţea afectată de defect.
Defectele cele mai frecvente care pot apărea în reţelele electrice de distribuţie sunt
cauzate de scurtcircuite. În afară de întreruperile forţate, produse de defecte, în
reţelele electrice mai pot apărea întreruperi programate, justificate prin lucrări de
întreţinere şi înlocuire a unor echipamente sau datorită modernizării reţelei
electrice. Consecinţele cele mai grave asupra funcţionării reţelei electrice şi a
continuităţii în alimentarea consumatorilor o au întreruperile forţate.
În funcţie de tipul lor, defectele din reţelele electrice pot fi clasificate în:
– defecte temporare, generate de incidente pasagere din reţea. Eliminarea
lor şi restaurarea funcţionării normale reţelei electrice se face prin
manevre manuale sau automate;
– defecte permanente, caracterizate prin incapacitatea de îndeplinire a
funcţiei normale a unuia sau a mai multor elemente din reţeaua
electrică. Repunerea în starea de funcţionare a zonei de reţea afectată de
defect se poate face numai în urma reparării sau înlocuirii acestor
elemente.
Recomandările IEEE pentru monitorizarea calităţii energiei electrice clasifică
întreruperile, în funcţie de durata lor, în următoarele categorii [8.33]:
întreruperi de scurtă durată, considerate ca fiind întreruperile pentru care
tensiunea de alimentare şi curentul de sarcină scad la mai puţin de 0,1 în
unităţi relative, pentru o durată care nu depăşeşte un minut. Măsurarea
duratei întreruperilor începe după ce tensiunea a scăzut la o valoare mai
mică de 10% din valoarea nominală. Duratele
întreruperilorprovocate de defecte depind de dispozitivul de protecţie şi

de tipul defectului. Întreruperile temporare sunt, de obicei, de scurtă
durată. În cea mai mare parte a cazurilor întreruperile de scurtă durată
pot conduce la oprirea instalaţiilor. În categoria întreruperilor de scurtă
durată se disting două tipuri de întreruperi:
– momentane, a căror durată nu depăşeşte trei secunde;
– temporare, a căror durată este cuprinsă între trei secunde şi un minut.
întreruperi de lungă durată, considerate ca fiind întreruperile pentru care

tensiunea scade la zero pentru o perioadă mai mare de un minut. De
obicei, aceste întreruperi au un caracter permanent şi necesită
intervenţia manuală pentru eliminarea şi izolarea defectului şi
restaurarea funcţionării reţelei electrice. Consecinţa unei întreruperi de
lungă durată constă în întreruperea alimentării consumatorilor.
Continuitatea în alimentarea consumatorilor rezultă din comportarea întregului
sistem electroenergetic, care trebuie să satisfacă condiţiile statice şi dinamice
adecvate, prin existenţa în sistem a unor surse de putere şi energie suficiente, să
asigure cererea consumului şi un răspuns corespunzător la procesele dinamice care
apar, atunci când sistemul evoluează de la o stare la alta. Standardul de calitate
elaborat de IEEE consideră următorii indicatori privind continuitatea în alimentarea
cu energie electrică a consumatorilor [8.34]:
Frecvenţa medie a întreruperilor
sistemului – System average
interruption frequency index
(SAIFI):
N
SAIFI 
 int r
. (8-43)
N
cons
Durata medie a unei întreruperi

a sistemului – System average
interruption duration index
(SAIDI):
N D
SAIDI 
 int r int r
. (8-44)
N
cons

consumatorilor – Customer
average interruption frequency
index (CAIFI):
N
CAIFI 
 int r
. (8-45)
N
cons afect

consumatorilor – Customer
average interruption duration
index (CAIDI):
N D
 int r int r SAIDI
N
CAIDI   int r  SAIFI . (8-46)
kVA
cons
N
cons
Frecvenţa medie a întreruperilor de putere ale sistemului – Average

system interruption frequency index (ASIFI):
kVA
ASIFI   int r
. (8-47)

de putere ale sistemului –
Average system interruption
duration index (ASIDI):
kVA D
ASIDI 
 int r int r
. (8-48)
kVA
cons

momentane – Momentary average
interruption frequency index
(MAIFI):
N
MAIFI 
 int r moment
. (8-49)
N
cons
Notaţiile din relaţiile anterioare au următoarele semnificaţii:

reprezintă numărul de consumatori racordaţi la reţeaua considerată;
cons afect
– numărul de consumatori afectaţi de întreruperi pe durata unui
int r
D an;
int r
– numărul de consumatori afectaţi de întreruperi de durată;
kVA
cons – durata medie a unei întreruperi de durată, în minute;
kVA – puterea aparentă totală a consumatorilor racordaţi la reţeaua
int r
N considerată;
int r moment – puterea aparentă totală afectată de o întrerupere de durată;
– numărul de consumatori afectaţi de întreruperi momentane.
Indicatorii de fiabilitate tradiţionali tratau doar întreruperile de lungă durată,
dar MAIFI a fost creat pentru a recunoaşte importanţa întreruperilor de scurtă
durată. Indicatorii SAIFI şi SAIDI caracterizează numărul şi durata medie a
întreruperilor de lungă durată la care consumatorul se poate aştepta. CAIFI şi
CAIDI sunt mărimi similare, dar raportate la numărul consumatorilor care suferă
efectiv o întrerupere în alimentare. MAIFI este cu aproximativ un ordin de mărime
mai mare decât SAIFI.
Curba de încărcare a plecărilor de medie tensiune din staţiile de transformare
coborâtoare se modifică în timp, în funcţie de curbele de sarcină ale
consumatorilor. Pe perioadele vârfurilor de sarcină, în care capacitatea de transport
unor linii din reţea poate fi depăşită, prezenţa surselor de producţie distribuită poate
conduce la reducerea acestor încărcări sub limitele admisibile. În mod normal, dacă
suprasarcina persistă o perioadă mai lungă de timp, protecţiile vor declanşa
deconectarea plecării respective, având drept consecinţă nefuncţionarea unei părţi
din reţea şi implicit nealimentarea unui grup de consumatori. În
consecinţă, prezenţa surselor distribuite poate conduce la îmbunătăţirea siguranţei

în funcţionarea reţelei şi a alimentării consumatorilor prin reducerea numărului
întreruperilor şi a duratei acestora. Reducerea gradului de încărcare a unor
tronsoane din reţeaua de distribuţie poate conduce, de asemenea, la îmbunătăţirea
parametrilor de fiabilitate ai echipamentelor (linii electrice, transformatoare etc.).
De obicei se consideră că intensitatea de defectare λ a unui echipament nu depinde
de gradul său de încărcare. În practică, însă, se constată o uşoară dependenţă a
probabilităţii de defectare în funcţie de încărcare.
Aşa cum s-a văzut în paragraful anterior, în general, sursele distribuite nu pot
funcţiona izolat faţă de sistemul de alimentare centralizat. Această funcţionare nu
este permisă de loc pentru sursele echipate cu generatoare asincrone şi cele
conectate la reţea indirect, prin intermediul dispozitivelor electronice de putere.
Singura posibilitate apare pentru sursele echipate cu generatoare sincrone, dar şi
aceasta depinde de tipul energiei primare folosite. Sursele care funcţionează în co-
generare şi grupurile diesel pot funcţiona şi izolat, alimentând un grup de
consumatori. De obicei acestea aparţin unor auto-producători. Funcţionarea lor
poate fi permanentă sau doar în caz de întrerupere a alimentării (cazul grupurilor de
siguranţă diesel). Existenţa unor asemenea surse conduce la îmbunătăţirea
substanţială a indicatorilor de siguranţă, mai ales SAIFI, SAIDI şi CAIFI.
Întreruperile momentane reprezintă o problemă importantă pentru unii
consumatori. Acestea pot fi reduse, şi deci se poate îmbunătăţi substanţial
indicatorul MAIFI, prin prevederea unor dispozitive de decuplare rapidă a sursei
distribuite apariţia unui asemenea defect în reţeaua electrică. Sursa distribuită
trebuie să fie disponibilă tot timpul (de exemplu grupurile care funcţionează în co-
generare).
Indicatorii de continuitate tradiţionali tratau doar întreruperile de lungă duratǎ,
dar MAIFI a fost creat pentru a recunoaşte importanţa întreruperilor de scurtă
durată, în care Nm este numărul de consumatori afectaţi de o întrerupere de scurtă
durată.
Indicatorii SAIFI şi SAIDI caracterizează numărul şi durata medie a
întreruperilor de lungă duratǎ la care consumatorul se poate aştepta. CAIFI şi
CAIDI sunt mărimi similare dar raportate la numărul consumatorilor care suferă
efectiv o întrerupere în alimentare. MAIFI este aproximativ cu un ordin de mărime
mai mare decât SAIFI.
BIBLIOGRAFIE
[8.1] Jenkins, N., Allan, R., Crossley, P., Kirschen, D., Strbac, G.,
Embedded Generation, Institute of Electrical Engineers, London,
2000.
[8.2] Schweer, A., Special Report Session 3, Proc. of CIGRE

Symposium on Impact of demand side management, integrated
resource planning and distributed generation, Neptun, România, 1997.
[8.3] Petrella, A.J., Issues, impacts and strategies for distributed
generation challenged power systems, Proc. of CIGRE
Symposium on Impact of demand side management, integrated
resource planning and distributed generation, Neptun, România, 1997.
[8.4] Denis, V., Petites centrales hydrauliques, Cycle d’études postgrade
en énergie, Ecole Polytechnique Fédérale de Lausanne, 2001- 2003.
[8.5] IEA, Renewable Energy, Market and Policy Trends in IEA
Countries, International Energy Agency, France, 2004.
[8.6] * * *, IEEE Guide for Interfacing Dispersed Storage and
Generation Facilities with Electric Utility Systems, ANSI/IEEE
Standard 1001-1988, 3 April 1988.
[8.7] Bauen, A., Fuel Cells, Cycle d’études postgrades en énergie, Ecole
Polytechnique Fédérale de Lausanne, 2001-2003.
[8.8] Thomson, M., Integration of renewable Distributed Generation,
Cycle d’études postgrade en énergie, Ecole Polytechnique Fédérale de
Lausanne, 2001-2003.
[8.9] Infield, D., Wind Energy Conversion Systems, Cycle d’études
postgrade en Energie, Ecole Polytechnique Fédérale de Lausanne,
2001-2003.
[8.10] * * *, Large scale integration of wind energy in the European
power supply: analysis, issues and recommendations, European
Wind Energy Association - EWEA, December 2007.
[8.11] * * *, Regulamentul privind stabilirea soluţiilor de racordare a
utilizatorilor la reţelele electrice de interes public, Ordinul
preşedintelui Autorităţii Naţionale de Reglementare in Domeniul
Energiei nr. 129/2008.
[8.12] * * *, Regulamentul privind racordarea utilizatorilor la reţelele
electrice de interes public, Hotărârea de Guvern nr. 90/2008.
[8.13] * * *, European Grid Code Requirements for Wind Power
Generation, EWEA Working Group on Grid Code, Brussels,
February 2008.
[8.14] * * *, Technical guide to the connection of generation to the
distribution network, www.distributed-generation.gov.uk.
[8.15] * * *, Prescripţii pentru conectarea micro-generatoarelor în

paralel cu reţelele electrice publice de distribuţie de joasă
tensiune, SR EN 50438:2008.
[8.16] Eremia, M., Trecat, J., Germond, A., Réseaux électriques. Aspects
actuels, Editura Tehnică, Bucureşti, 2000.
[8.17] Bercovici, M., Arie, A.A., Poeată, A., Reţele electrice. Calculul
electric, Editura Tehnică, Bucureşti, 1974.
[8.18] Chiang, H.D., Baran, M., On the Existence and Uniqueness of
Load Flow Solution for Radial Distribution Power Network, IEEE
Transactions on Circuits and Systems, Vol. 37, No. 3, March 1990.
[8.19] Bart, A., Reconfiguration des réseaux de distribution en régime
critique et défaillant, Thèse 1176, Ecole Polytechnique Fédérale de
Lausanne, 1993.
[8.20] Augugliaro, A., Dusonchet, L., Favuzza, S., Ippolito, M.G., Riva
Sanseverino, E., A new model of PV nodes in distribution
networks backward/forward analysis, 39th International
Universities Power Engineering Conference UPEC 2004, Bristol,
Anglia, 6-8 September 2004.
[8.21] Shirmohammadi, D., Hong, H.W., Semlyen, A., Luo, G.X., A
compensation-based power flow method for weakly meshed
distribution and transmission networks, IEEE Transactions on
Power Systems, Vol.3, No.2, May 1988.
[8.22] Augugliaro, A. Dusonchet, L. Favuzza, S. Ippolito, M.G. Sanseverino,
E.R., An analytical model for PQ sources in Backward/Forward
methods for distribution networks analysis, 39th International
Universities Power Engineering Conference UPEC 2004, Bristol,
Anglia, 6-8 September 2004.
[8.23] Luo, G.X., Semlyen, A., Efficient load for large weaklymeshed
networks, IEEE Transactions on Power Systems, Vol.5, No.4, May
1990.
[8.24] Triştiu, I., Reconfigurarea reţelelor electrice de distribuţie de
medie tensiune, Teză de doctorat, Universitatea POLITEHNICA
Bucureşti, 1998.
[8.25] Ackermann, Th., Wind power in Power Systems, John Wiley &
Sons, reprinted February 2009.
[8.26] Mandiş Al., Pecas L., Eremia M., The impact of wind energy in
isolated systems with a large penetration of wind power
generation, Revista Energetica, nr. 1, ianuarie 2005.
[8.27] Calovic, M.S., Modelling and Analysis of Under-Load Tap-Changing

Transformer Systems, IEEE Trans on PWRS, No. 7, July 1984.
[8.28] Eremia, M. (editor), Electric Power Systems.Vol. I, Electric
Networks, EdituraAcademieiRomâne, Bucureşti, 2006.
[8.29] Canard, J.F., Impact de la génération d’énergie dispersée dans
les réseaux de distribution, Thèse de doctorat, Institut National
Polytechnique de Grenoble, Décembre 2000.
[8.30] * * *, Standard of Interconnecting Distributed Resources with
Electrical Power Systems, Standard IEEE 1547-2003.
[8.31] * * *, Electromagnetic compatibility (EMC), Part 3: Limits, Section 7:
Limitation of voltage fluctuations and flicker for equipment connected
to medium and high voltage power supply systems, IEC 1000-3-7.
[8.32] Porumb, R., Probabilistic characterization of distribution systems
with distributed generation, Teză de doctorat, Politecnico di Torino,
2005.
[8.33] * * *, IEEE recommended practice for monitoring electric power
quality, Standard IEEE 1159-1995.
[8.34] McDermott, T.E., Dugan, R., Distributed Generation Impact on
Reliability and Power Quality Indices, Rural Electric Power
Conference, IEEE 2002.
Capitolul 9
Hidrogenul un nou vector energetic
Problemele de mediu apărute în urma revoluţiei industriale şi globalizarii au
început să preocupe oamenii de stiinţă şi guvernele ţărilor lumii încă de la mijlocul
secolului trecut. Primele măsuri ale ONU în acest domeniu au condus la fondarea
Uniunii Internationale pentru Protectia Naturii (IUPN), în 1948, care mai tirziu a
devenit Uniunea Internationala pentru Conservarea Naturii (IUCN), care are
membri ce reprezintă guvernele, instituţiile şi asociaţiile, precum şi organizaţiile
internaţionale şi neguvernamentale. In anii 60 apar primele studii serioase a unor
tineri cercetători în domeniul ecologiei, alături de o serie de cărţi, cum a fost
Primăvara liniştită » a autorului Rachel Carson (1962), care descrie o catastrofă
ecologică imaginară şi a primului raport al Clubului de la Roma « Limitele
Creşterii » (1971), redactat de Dennis şi Donella Meadows, care a diagnosticat o
acutizare periculoasa a problemelor diminuării resurselor şi a poluării. In această
perioadă apar şi prmele ONG-uri puternice, cum ar fi Prietenii Pamintului (1971)
si Greenpeace (1971) care militează pentru măsuri imediate pentru protecţia
mediului. Toate acestea au condus la convocarea la Stockholm in 1972, a primei
Conferinta ONU asupra Mediului Uman (ECO1), care a recunoscut eşecul
omenirii de a gestiona biosfera şi a chemat la minimizarea decalajului dintre ţările
dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare. De la această conferinţă o mulţime de ţări
au introdus problemele de mediu în agendele lor şi au fost create multe organizaţii
de mediu guvernamentale şi neguvernamentale. A fost începutul unei lungi
activităţi militante către o dezvoltare durabilă, care a cristalizat aşa cum am
prezentatşi în capitolul introductiv principalele acţiuni către realizarea acestui
deziderat.
Printre căile mult cercetate în ultimii ani este şi cea a utilizării unui nou
vector energetic », hidrogenul, care are o serie de avantaje certe :
0 Atomul de hidrogen este abundent pe pământ, din păcate nu sub forma de
moleculă de hidrogen, aşa cum este utilizat în pilele de combustie, ci legat
cu alţi atomi ;
1 Prin ardere cedează o cantitate mare de energie : 120 MJ/kg, de 2,2 ori mai
mult ca gazul natural ;
2 Nu este poluant prin ardere producând vapori de apăşi nici toxic ;
3 Este uşor ceea ce face caîn cazul unor scăpări să difuzeze rapid ;
4 Modurile de producere sunt diverse, din păcate însă, deocamdată cu
randamente coborate.
În acelaşi timp cei doi vectori energetici care ar urma să coexiste în paralel:
electricitatea şi hidrogenul au avantajul că se pot transforma reciproc unul în
celălalt:electricitatea în hidrogen prin electroliza apei şi hidrogenul în electricitate
în pilele de combustibil.
Vom incepe prezentul capitol cu un scurt istoric al hidrogenului, vom analiza

problematica producerii, transportului şi stocării sale,şi modul de transformare în
electricitate în pilele de combustie. Vom încheia cu o analiză critică a utilizării
acestui vector energetic şi unele perspective.
9.1 Istoric
Deşi hidrogenul există de la începuturile creaţiei, omul nu a descoperit această
moleculă decât recent. Prima bănuială privind existenţa unui aer diferit de cel pe
care noi îl respirăm intervine in secolul XVI, prin intermediul experienţelor iniţiate
de filozoful, medicul, alchimistul, fizicianul Paracelsiu. Deabia în secolul următor,
Robert Bayle reuşeşte să izoleze acest aer. În 1766, Cavendish culege cantităţi
importante de „aer inflamabil” care arzând în atmosferă, produce apa. Antoine
Laurent de Lavoisier, împreună cu Laplace şi Meunier, dau o interpretare acestor
rezultate bazându-se pe sinteza apei.Ei şi-au comunicat concluziile la Academia de
Ştiinţe în 1783 : „Suntem înclinaţi sa credem ca apa nu este o substanţă simplă, ci
una compusă, din aer inflamabil şi din aer vital.” Aerul inflamabil a fost redenumit
„hidrogen” (care produce apa), iar aerul vital, „oxigen”. La scurt timp după, un
procedeu industrial de producere a hidrogenului, este pus la punct şi prezentat
Academiei de Ştiinţe.
Cavendish, continuându-şi cercetările, va evidenţia densitatea mică a
hidrogenului. Fizicianul şi chimistul francez Charles, continuând încercările fraţilor
Montgolfiers, realizează primul balon cu hidrogen, zborul acestuia fiind urmărit pe
27 august 1783 de 300000 de spectatori. Această experienţă va permite realizarea
primelor observaţii aeriene cu ajutorul balonului „L’Entreprenant”, şi va facilita
victoria în bătălia de la Fleurs contra armatei austriece în 1794, datorită posibilităţii
de a anticipa mişcările inamicului.
La începutul secolului XIX hidrogenul este principala sursă de energie
utilizată pentru iluminatul urban. De fapt, gazul produs din gazeificarea lemnului -
gazul aerian - (prima demonstraţie a acestui procedeu a fost realizată în 1803 de
Francais Lebon) este utilizat la iluminatul oraşelor, acesta fiind compus din 60%
hidrogen. Cele 40% de procente rămase sunt alcătuite din monoxid de carbon,
metan, etc. În România, Timişoara este primul oraş iluminat cu gaz aerian în 1857,
urmat de Bucureşti în 1871.
Francezul Gay Lussac şi germanul von Humboldt au stabilit cu exactitate
compoziţia apei: un atom de oxigen şi doi atomi de hidrogen. Această punere în
evidenţă, a făcut posibil ca la sfârşitul secolului XIX, independent unul de altul,
elveţianul Pictet şi francezul Francais Cailletet să lichefieze oxigenul. La scurt timp
după, profesorul Wrablewski, de la Universitatea din Cracovia, să facă acelaşi lucru
cu hidrogenul. În 12 mai 1898, James Dewar reuşeşte şi el să realizeze acelaşi
lucru. Experimentele se vor continua la începutul secolului XX, de catre germanii
Haber şi Bosch, şi francezului Francais Claude.
Hidrogenul un nou vector energetic 647
Hidrogenul va deveni materie prima pentru diferite industrii cum ar fii cea
petrochimică, la fabricarea aminoacizilor, a metanolului, apei oxigenate, industria
alimentară. Dar datorită puterii lui calorifice ridicată cercetările continua pentru a i
se găsi noi întrebuinţări. În anii ’60, motorul cu hidrogen este studiat pentru
lansarea rachetelor. În 1968, un prim model apărut în Statele Unite va fii lansat.
Această tehnologie va facilita succesul rachetei Ariane şi este considerată cu un
element precursor al erei energiei din hidrogen.
Pila cu combustibil1poate reprezenta o alternativa în cursa energiei din
hidrogen de care vom discuta mai pe larg.Poate pentru că este vorba de sectorul în
care progresele tehnologice au fost cele mei frecvente şi semnificative in ultimii
ani.Urmând aceste tendinţe, William Grove sau Christian Friedrich Schoenbein au
inventat pila. Istoria stabileste că cel din urmă a observat primul principiul pilei în
1838, atunci când a obţinut hidrogenul şi oxigenul cu ajutorul electrolizei.
Schoenbein i-a făcut cunoscute rezultatele experimentelor sale lui Grove, la o
întâlnire la Birmingham. Cei doi oameni de ştiinţă au început sa corespondeze,
trimiţându-şi unul altuia rezultatele experimentelor sale. În 1839, Grove reuşeşte să
fabrice o celulă de hidrogen – oxigen cu electrozi de platină poroşi şi acid sulfuric
ca electrolit. Experimentul său a reuşit şi el a patentat în 1845 pila de combustie. În
1889, Mond şi Langer au introdus catalizatori de platină şi au perfecţionat
electrolitul, în 1921 Baur a construit o celulă ce putea să funcţioneze la 1000C.
Până în anii 1950, progresele făcute au fost mici, ele fiind realizate mai mult asupra
materialelor decât asupra tehnologiei. În 1953, Francis T. Bacon a construit o pilă
hidrogen – oxigen care are un electrolit alcalin şi electrozi poroşi de nichel şi oxid
de nichel. Programele spaţiale s-au folosit din plin de această pilă care oferă
avantajul că funcţionează între 80 şi 200 C şi o presiune de 40 atm.
Interesul în domeniile aerospaţial şi oceanografic pentru pila lui Bacon, care
produce o tensiune de 0,8 V a crescut atunci când NASA a utilizat-o în premieră
pentru motoarele sale spaţiale în anii ’60.Astfel, General Electric va furniza o pilă
de tipul PEMFC pentru zborurile spaţiale din 1963 şi o pilă AFC ce va echipa
Apollo în 1968. Pilele sunt utilizate mereu în navetele americane. La nivel
oceanografic, istoria consemnează submarinul US Navy care avea la bord o pilă de
20 kW care funcţiona până la 6000 m adâncime.
Transportul şi în special transportul auto a fost întotdeauna domeniul în care s-
au făcut cercetări cu precădere asupra pilei cu combustibil. Prima maşină cu pilă cu
1
Denumită în engleza „fuel cell”, iar în franceză „pile a combustible”, a fost tradusă în
română prin „pile de combustie”, denumire impropie, deoarece în aceste instalaţii nu are loc
nici un proces de combustie, denumire totuşi folosită în majoritatea lucrărilor româneşti. In
prezenta lucrare vom folosi denumirea de „pile cu combustibil” cu speranţa de a generaliza
această denumire.
combustibil în anii ’60 a fost un tractor de la compania Allis – Chalmers. Pila era
de tipul AFC şi producea 15 kW. În scurt timp Austin A40 va beneficia şi ea de o
pilă AFC de 6 kW. Acest prototip cu autonomie de 300 km a parcurs 16000km în
trei ani. Criza petrolieră din 1973 va stimula cercetătorii, care presaţi de politicieni,
vor încerca să găsească soluţii alternative la petrol.
Dacă în 1983, o altă instalaţie de 4,5 MW este pusă în funcţiune la New York
şi anii ’80 au adus câteva reuşite în lume, totuşi costul acestor instalaţii rămâne
ridicat. Acest fapt a făcut ca Franţa să întrerupă cercetările în acest domeniu. Doar
Statele Unite, Japonia şi Germania au continuat. Între America de nord şi Japonia s-
a declanşat o adevărată competiţie. În 1987, crearea firmei canadiene Ballard va
accelera inovarea pilelor de tipul PEMFC. Dar adevărata reînnoire a interesului în
acest domeniu va apărea la începutul anilor 1990.
Agravarea efectelor de seră va relansa într-o manieră considerabilă cercetarea
în domeniul pilelor. Progresele tehnologice realizate, cu precădere asupra pilelor
PEMFC, „preferatele„ politicienilor deoarece ele au un domeniu de aplicare vast a
stimulat spiritul cercetătorilor. Prototipuri ale vehiculelor şi instalaţiilor sunt astăzi
dezvoltate în întreaga lume. Zonele în care se dezvoltă cu precădere aceste
tehnologii sunt America de Nord, Japonia şi Europa.
Pentru a sublinia complexitatea unei economii bazate pe hidrogen, vom
analiza în cele ce urmează principalele probleme legate de producere, stocajul,
transportul, distribuţia şi utilizarea hidrogenului.
In Tabelul 9.1 se prezinta o cronologie a principalelor evenimente legate de
hidrobe si pilele de combustie.
Tabelul 9.1 Cronologia hidrogenului si pilelor de combustie [ 9.2];[9.7];[9.8];[9.9]

SECOLUL XVII
1625 - Jan Baptist van Helmont este primul carea a utilizat cuvantul « gaz », care
este pronuntarea cuvantului haos in olandeza.
1650 - Théodore de Mayerne obtine un « aer inflamabil », prin actiunea '« uleiului de
vitriol» diluat asupra fierului.
1662 - Loi de Boyle stabileste legatura între presiunea şi volumul unui gaz la
temperaturẳ constantẳ.
1670 - Robert Boyle produce hidrogenul prin reacţia între acizi şi metale.
1672 - Robert Boylepublicẳ New Experiments touching the Relation
between Flame and Air .
1679 - Denis Papin inventeaza valva de sécuritate.
SECOLUL XVIII
1700 - Nicolas Lemery demonstreaza cẳ gazul obţinut prin reacţia dintre « uleiul de
vitriol » şi fier este exploziv în aer.
1755 - Joseph Black confirma existenţa mai multor tipuri de gaze şi defineşte
cẳldura latentẳ
1766 - Henry Cavendish publica On Factitious Airs în care descrie un

« aer »rezultat prin reacţia între zinc şi acidul clorhidric, care este este de 7 pẩnẳ la
11 ori mai uşor ca aerul.
1774 - Joseph Priestley izoleaza oxigenul
1780 - Felice Fontana descoperẳ relaţia între apẳ şi oxidul de carbon CO + H2O
→CO2+H2
1783 :
- Antoine Lavoisier numeşte hidrogen « aerul inflamabil » al lui Henry
Cavendish, din cuvintele greceşti hyd ro (apẳ ) şi genes (nẳscut),
deci nẳscut din apẳ.
0 - Jacques Charles face primul zbor cu un balon cu hidrogen La Charlière.
1 - Antoine Lavoisier et Pierre Laplace masoarẳ puterea calorificẳ a
hidrogenuluiutilizẩnd un calorimetru cu ghiaţẳ.
1784 :
0 - Jean-Pierre Blanchard faice prima încercare a unui dirijabil cu hidrogen.
1 – Descoperirea procesului de descompunere a apei Lavoisier-Meusnier, şi
producere de hidrogen prin trecerea vaporilor de apẳ peste un pat de fier
incẳlzit la 600 °C.
1785 - Jean-François Pilâtre de Rozier construeşte primul balon hibrid la Rozière.
1787 – Legea de Gay-Lussac care stabileşte legẳtura dintre volumul unui gaz şi
temperaturẳ la presiune constantẳ.
1789 - Jan Rudolph DeimanetAdrian Paets van Troostwijkrealizeazẳ prima
electrolizẳ a apei.
SECOLUL XIX
1800-1849
1800 - William Nicholson şi Anthony Carlisle descompun apa în oxigen şi

hidrogen cu ajutorulm unei pileVolta.
1806 - François Isaac de Rivaz construeşte primul motor cu ardere internẳ
alimentat cu un amestec de oxigen şi hidrogen.
1809 - Legea Joule şi Gay-Lussac care stabileşte legẳtura dintre temperaturẳ şi
presiune.
1811 - Amedeo Avogadro defineşte legea gazelor perfecte: volume egale de gaze
perfecte diferite la temperaturi şi presiuni identice conţin acelaşi numẳr de
molecule
1819 - Edward Daniel Clarke inventeaza un autobuz cu hidrogen.
1820 - W. Cecil scrie articolul On the application of hydrogen gas to produce a
moving power in machinery.
1823 :
- Goldsworthy Gurney demonstreaza posibilitatea de aa produce luminẳ cu
un cilindru incẳlzit cu o flacẳrẳ rezultate prin arderea unui amestec
oxigen-hidrogen (lumina oxhidricẳ)
- Johann Wolfgang Döbereiner, inventeazẳ bricheta cu hidrogen produs prin
reacţia dintre acidul sulfuric şi zinc.
0 - Goldsworthy Gurney inventeazẳ unautobuz cu oxy-hidrogen.

1824 - Michael Faradayinventeazẳ balonul din latex.
1826 :
0 - Thomas Drummond construieşte o sursẳ de luminẳ utilizẩnd modelul
produs de Goldsworthy Gurney în 1823.
1834 :
0 - Michael Faraday enuntẳ legile electolizei.
1 - Benoît Paul Émile Clapeyron publie Mémoire sur la puissance
motrice de la chaleu.
1839 - Christian Friedrich Schönbein publică principiul pilei cu combustibil în
Philosophical Magazine.
1842 - William Robert Grove realizeazẳ prima pilẳ cu combustibilpe care o
numeşte gas voltaic battery.
1849 - Eugene Bourdonrealizeazẳ , manometrul cu tub Bourdon.
1850-1899
1863 - Etienne Lenoir construieşte un vehicul cu un motor mono cilindric

alimentat cu gaz de huilẳ.
1866 - August Wilhelm von Hofmann realizeaza un aparat de electrolizẳ a apei.
1873 - Thaddeus S. C. Lowe realizeazẳ un dispozitiv de producere a hidrogenului

bazat pe procesul de descompunere a apei descoperit de Lavoisier-Meusnier în
1784.
1874 - Jules Verne scrie in romanul sẳu Insula misterioasẳ: « Da, prietenii mei , cred
cẳ intr-o zi apa va fi utilizatẳ drept combustibil, cẳ oxigenul şi hidrogenul din ea
utilizaţi separat sau simultan, vor furniza o sursẳ de cẳldurẳ şi de luminẳ
inepuizabile cu o intensitate pe care huila nu o va putea avea. »
1885 - Zygmunt Florenty Wróblewski déterminẳ punctul critic al hidrogenului la 33
K et 13,3 atmosfere şi punctul sẳu de fierbere la 23 K.
1889 - Ludwig Mond et Carl Langer utilizeazẳ pentru prima data denumirea de «
fuel cell » (pilẳ cu combustibil).
1893 - Friedrich Wilhelm Ostwald determina experimental rolul fiecarui
component al pilẳ cu combustibil.
1896 :
0 - D.D. Jackson et J. W. Ellms observẳ producerea hidrogenului de o algẳ
minusculẳ anabaena.
1897 - Paul Sabatier amelioreazẳ metoda de hidrogenare a compuşilor organici.
1898 - James Dewar pune la punct procedeul de producţie a hidrogenului lichid
utilizẩnd un vas Dewars.
1899 - James Dewar obţine prima data hidrogen solid.
SECOLUL XX
1900-1924
1900 - Ferdinand von Zeppelin lanseaza primul dirijabil funcţionând cu hidrogen,

Zeppelin LZ1.
1901 - Wilhelm Normann introduce hidrogenerarea grasimilor, producând ceea ce
numim azi, acizi graşi trans.
1903 - Constantin Tsiolkovski publică
Исследованиемировыхпространствреактивнымиприборами (« Explorarea
spatiului cosmic folosind maşinile cu reacţie»).
1907 – Instalarea primei linii civile de producţie a hidrogenului la Saint-Louis
pentru umflarea baloanelor la Cupa Aeronautica Gordon Bennett.
1909 :
- Ferdinand von Zeppelin realizează, în mai, primul zbor de lunga distaţă, cu
Zeppelinul său, LZ5, parcurgând 1 320 km.
0 - Adolph Frank, Carl von Linde şi Heinrich Caro dezvoltă un procedeu de
producere a hidrogenului, cunoscut sub numele de procedeul Linde-
Frank-Caro.
1910 :
0 – Primul pasager imbarcat pe Zeppelin LZ7.
- Fritz Haber brevetează un procedeu chimic destinat sintezei amoniacului (NH 3), din
azot (N2) gazos atmosferic si a hidrogenului (H2) gazos în prezenţa unui
catalizator, procedeul Haber.
1912 – Primele zboruri comerciale regulate, destinate pasagerilor, intre Germania,
Danemarca si Suedia, pe Zeppelin LZ13.
1919 – Prima traversare transatlantică a dirijabilului britanic HMA R34.
1920 – În Leuna, Germania, se construieste o uzină de hidrogenare a lignitului,
folosind procedeul de hidrocracare.
1923 :
0 – Reformăcatalitică ,BASF produce primul metanol de sinteză la Leuna.
1 - John Burdon Sanderson Haldane ia în considerare, in Science and the
Future:« ca marile centrale electrice eoliene, în zilele cu vânt puternic,
sa folosească excesul de energie electrică, pentru descompunerea
electrolitică a apei in oxigen si hidrogen. »
1925-1949
1926 :
- F. E. Vandeveer et S. W. Parr, la l'Universitea din Illinois, utilizează
oxigenul in locul aerului pentru a produce gaz de sinteză, procedeu
denumit oxidare partiala.
- Cyril Norman Hinshelwood studiază reacţia explozivă a hidrogenului-
oxigen si decrie fenomenul reacţiei in lanţ.
- Umberto Nobile realizează primul zbor desupra Polului Nord, în
dirijabilul Norge.
1929 - Paul Harteck et Karl Friedrich Bonhoeffer obţin prima sinteză a

parahidrogenului pur.
1930 - Rudolf Erren cezvoltă un motor (brevet GB364180) care funcţionează dupa un
principiu imbunataţit al combustiei amestecului hidrogen-oxigen.
1935 - Eugene Wigner şi Hillard Bell Huntington prezic hidrogenul metalic.
1937 :
- Zeppelinul LZ 129 Hindenburg ia foc si este distrus in timpul aterizării
la Lakehurst în apropiere de New York.
- Heinkel HeS 1este primul motor experimental cu reacţie, testat de catre
Hirth Motoren GmbH.
0 - La Dayton, în l'Ohio, este pus in fucţiune primul turbo-generator racit
cu hidrogen.
1938 :
0 – În Germania se pune in fucţiune prima conducta de hidrogen, lunga de
240 km.
1 - Igor Sikorsky propune utilizarea hidrogenului lichid, drept combustibil.
1939 - Hans Gaffron descopera ca algele pot produce alternativ atat oxigen cat si
hidrogen.
1943 :
0 – Hidrogenul lichid este testat pe post de combustil pentru rachetă, la
1 - Arne Zetterström descrie un amestec gazos pentru scufundăarile

submarine la adâncimi foarte mari, numit hidrox.
1949 – Procedeul hidrodesulfurării prin reformare catalitică este comercializat.
1950-1974
1952 :
- Profesorul Robert H. Dicke de la Princeton University efectuează
primele experimente asupra maser-ului (Microwave Amplification
by Stimulated Emission of Radiation) de hidrogen.
0 – Firma H. L. Johnston pune la punct un vas Dewar fara refrigerare
pentru transportul hidronelui lichid cu avionul.
1955 - Willard Thomas Grubb modifică pila de combustie utilizând o membrană de
schimb ionic din polistiren sulfonizat, ca electrolit.
1957 :
0 – Motorul cu reacţie Pratt & Whitney model 304 fonctionând cu hidrogen
lichid, este testat pentru prima dată pe avionul de recunoastere Lockheed
1 – Sunt anunţate specificaţiile semi-remorcii U-2 destinată transportului

hidrogenului lichid, pe uscat.
1958 :
0 - Leonard Niedrach concepe o metodă de depunere a platinii pe
membrana unei pile de combustie, numită Grubb-Niedrach.
– Socetatea comercială Allis-Chalmers prezintă primul tractor dotat cu o pilẳ
cu combustibil de o putere de 15 kW, modelul D12.
1959 - Francis Thomas Bacon realizează Bacon Cell, prima pilẳ cu combustibil
hidrogen-aer de 5 kW pentru alimentarea unui post de sudare in arc.
1960 – Societatea comercială Allis-Chalmers construieşte primul carucior elevator

funcţionând cu pilẳ cu combustibil.
1963 – Zborul primului motor rachetă alimentat cu hidrogen lichid, RL-10.
1964 - Societatea comercială Allis-Chalmers realizează o pilă de combustie de 750 kW
in vederea alimentării unui submarin de cautare.
1965 :
- Programul Gemini utilizează pile de combustie.
0 - Societatea comercială Allis-Chalmers realizează primele pilẳ cu
combustibil destinate masinilor de golf.
1966 :
0 – Cercetari privind utilizarea hidrogenului « slush »(bifazic).
1 – Primul zbor a unui motor cu hidrogen lichid J-2.
1967 - Akira Fujishima descoperă efectul Honda- Fujishima (proprietăţi
fotocatalitice de dioxid de titan), care este utilizat pentru hidroliză în celule
fotoelectrochimice.
1970 :
0 Corporaţia Communications Satellite dezvoltă bateria nichel - hidrogen.
1 -John W. Bockris sau Lawrence Jones a folosit pentru prima dată
termenul de "economie bazata pe hidrogen"
1973 - Compania Air liquide pune in fuctiune o conducta de hidrogen de 30 km la
Isbergues în Pas-de-Calais.
1975-1999
1975 - John Bockris publică Energy, The Solar-Hydrogen Alternative (Energie,

alternativa hidrogen-energie solară).
1979 - Snecma pune in funcţiune motorul rachetă HM-7, pe bază de oxigen si
hidrogen lichid, pentru propulsarea celui de-al treilea etaj al rachetei Ariane 1.
1981 – primul zbor al navetei spaţiale americane, graţie motorului său principal,
funcţionand pe baza de oxigen si hidrogen lichid.
1990 – Punerea în funcţiune a Solar-Wasserstoff-Bayern( centrală de producere a
hidrogenului cu ajutorul energiei solare a lui Bavière).
1996 – Primul zbor al motorului Vulcain care echipează lansatorul Ariane 5.
1997 - Anastasios Melis descoperă că o carenta de sulf, face ca algele sa produca mai
degraba hidrogen, decât oxigen. Descoperă ca responsabile de această producţie,
sunt nişte enzime, hidrogenasele..
1998 – Lansarea submarinului Unterseeboot tipul 212 la care sistemul de
propulsare anaerobă utilizează pilẳ cu combustibil cu membrană electrolită
polimeră.
XXIe siècle
2000 - Peter Toennies demonstrează superfluiditatea hidrogenului la temperatura

de 0,15 K.
2002 - Lansarea submarinului Unterseeboot tipul 214 la care sistemul de

propulsare anaerobă utilizează pilẳ cu combustibil cu membrană electr
olită polimeră.
2004 – Proiect german DeepC a unui vehicul submarin autonom propu lsat de un
motor electric alimentat printr-o pilẳ cu combustibil cu hidrogen.
9.2. Prod ucţia hidrogenului

Miza tehnologică determinantă pentru reuşita unei economii bazate pe
hidrogen poate fi pr oducţia. În prezent costul său este foarte ri dicat. Dacă
hidrogenul este omnip rezent în spaţiu el nu există în stare naturală pe planeta
noastră: el se găseşte as ociat în alte molecule, trebuie deci să-l producem .
Producerea hidrogenului se realizează în prezent prin diverse procedee:
≈ Utiliz area combustibili fosili prin reformare cu vap ori, oxidare
parţialẳ sau reformare sau reformare autotermẳ;
Electroliza apei;
Utiliz area biomasa;
Utiliz area algelor verzi sau a bacteriilor;
Utiliz area ensrgiei nucleare.
Figura9.1:Surse de energie pentru producerea hidrogenului
Primul procedeu prezintă dezavantajul utilizării combustibilil or fosili şi

rezultẳ emisii de CO2 la finele producţiei. Existẳ şi soluţii care cuprind şi procedee
de captare a CO2 . Se elimină astfel problemele de poluare, dar aceasta are ca

dezavantaj creşterea preţurilor de cost.
Metodele termochimice de producţie a hidrogenului sunt:
Reformarea cu vapori
Oxidarea parţială
Reformarea autonomă
Gazeificarea cărbunelui
Reformarea biomasei
Reformarea cu vapori utilizează reacţia hidrocarburilor cu vaporii de apă in
prezenţa unui catalizator unui catalizator (nichel, oxid de cupru sau zinc, în funcţie
de combustibilul utilizat. Această tehnologie a fost aleasă de mulţi constructori de
automobile cum ar fi: DaimlerChrysler pentru Necar 5, sau Volkswagen pentru
proiectul CAPRI.
Dacẳ se porneşte de la gazul natural acesta poate conţine alẳturi de CH 4 şi CO2
şi sulf, din aceste motive fiind necesarẳ în prealabil o desulfurare. Procedeul de
reformare cu vapori se realizeazẳ prin doua reacţii:
CH4+H2O=CO+3H2;
CO+H2O=CO2+H2.
Prima reacţie are loc la o presiune de 25 bar şi temperaturi de 800-900 oC,
fiind o reacţie endotermẳ. A doua reacţie se realizeazẳ în douẳ etape, la temperatura
ridicatẳ 400 oC ( High Temperature Shift ) şi apoi la temperaturẳ coborẩta de 200
o
C ( Low Temperature Shift ).
Aceste reactii sunt urmate de o purificare a gazelor obţinute prin diverse
procedee : adsorbţie, procedee criogenice, metanizare.
O schemẳ simplificatẳ a procedeului de reformare cu vapori este prezentatẳ în
figura 9.2
Figura 9.2: Reformarea cu vapori

Cea mai răspândită metodă de reformare cu vaporil utilizează gaz natural

realizẩndu-se deja unităţi de 20 – 100.000 m 3/h . Costul de producţie depinde în
principal de preţul gazului natural şi costul investiţiei. Anumite studii, cum ar fi cel
al EERE (Energy Efficiency and Rernewable Energy), previzionează o reducere a
costurilor cu 25 – 30% in urmẳtorii ani.
Oxidarea parţială este o reacţie obţinută între un carburant (gaz natural,
hidrocarburi uşoare şi chiar carbon sau cocs de petrol care poate fii ales pentru a
reduce costurile) şi oxigen. Vaporii de apă sunt utilizaţi ca moderator de
temperatură.
Spre deosebire de reformarea cu vapori, oxidarea iniţială este puternic
exotermică avẩnd loc la temperaturi înalte de 1200-1500 0 C şi presiuni de 20-90
bar:
CnHm + 0,5 n O2 = n CO + 0,5 m H2
Această reacţie este urmată de o purificare a gazului de sinteză prin metanizare

sau prin absorbţie pentru a elimina monoxidul de carbon, şi apoi de o purificare a
hidrogenului.
Randamentul producerii de hidrogen prin aceasta metodẳ este mai scăzut decât
la reformarea cu vapori, în jur de 55%. O unitate standard de oxidare parţială
(Texaco şi Shell sunt principalii utilizatori ai acestei tehnologii) are o capacitate de
43.000 t/an de H2. Pe lângă oxidarea parţială se mai emit în medie 15 t de CO 2 pe
tona de hidrogen produsă.
Oxidarea parţială şi reformarea cu vapori pot fi combinate rezultând
reformarea autonomă. Prima tehnologie este exotermică şi va ceda căldură către
cea de a doua, care este endotermică. La final nici un aport de căldură din exterior
nu este necesar. Apa, aerul şi carburantul sunt amestecate, preîncălzite şi
reacţionează împreună într-un reactor cu pat fix (catalizator pe bază de nichel,
presiune de 20 – 60 bar şi temperatură între 900 – 1100C). Ca şi în cazul celorlalte
două tehnologii prezentate, reformarea autonomă necesită la final o purificare a
gazului de sinteză şi apoi a hidrogenului.
Puţin utilizată astăzi, după ce a avut un mare succes la începuturile sale,
gazeificarea cărbunelui oferă totuşi avantajul co-producerii de electricitate din şi
hidrogen. Principiul este acela al amestecării cărbunelui cu apa şi aerul la 1000C şi
presiune ridicată. Rezultă un gaz ce conţine majoritate CO şi hidrogen. Posibilitatea
obţinerii unui randament de 60% în viitor face ca această tehnologie să fie atractivă
în ţările cu mari rezerve de cărbune, cum ar fi Canada şi China.
Biomasa permite şi ea producerea hidrogenului fie prin transformarea ei in
etanol sau metanol urmata de reformare, fie prin gazeificarea sa şi reformarea
gazului obţinut
Este mai previzibil însa ca viitorul va fi de a utiliza biomasa ca mijloc de
producere a electricităţii urmatẳ de fabricarea hidrogenului prin electroliză.
O altẳ metodẳ de viitor pentru producerea H2 o constituie utilizarea algelor
verzi, care prin fotosintezẳdisociazẳ apa in oxigen şi hidrogen. Hidrogenul se va
combina cu CO2, formẩnd ţesuturi vegetale, iar oxigenul este eliminat în atmosferẳ.
Hidrogenul un nou vecto r energetic 657
Figura9.3:Schema producţiei de hidrogen prin electroliză
Electroliza apei v a fi probabil soluţi viitorului pentru producerea hi

drogenului, în prezent însẳ numai circa 4% din hidrogenul produs în lume este
produs prin electroliză. Randamentul clasic al electrolizei în industrie este de
ordinul 70 – 85%, cu un consum electric general de 4 – 6 kWh/Nm 3. Alimentarea
teoretică cu apă a unui electrolizor este de 0,8 l/Nm 3 de hidrogen spre deosebire de
1 l/Nm3 în practică. Un lucru delo c neneglijabil la electroliză este puritatea apei.
Impurităţile pot conduce la formarea nămolului anodic şi la acţiuni negative ale
clorurilor asupra electrozilor. La fel conductivitatea ionică a apei, inferioară câtorva
S/cm este şi ea o specificaţie importantă. Funcţionarea unui electroli zor pentru
producerea hidrogenul ui este cea clasică: doi electrozi (anod şi catod) legaţi la un
generator de curent con tinuu şi un electrolit.
Există trei tipuri de electroliţi ionici: o soluţie apoasă acidă sau bazică
(hidroxid de potasiu în electroliza industrială), o membrană polimeră sc himbătoare
de protoni sau o mem brană ceramică conducătoare de ioni O 2-. Pentru electroliza
de mică capacitate, po sibilităţile sunt mai vaste şi numeroşi furnizori au propus
numeroase soluţii de alimentare electrică (regenerabile, biomasă) până la furnizarea
finală directă de hidrogen sub presiune.
Printre tehnologiile actuale, primele electrolize realizate a u electrozi monopolari,
cu fiecar e anod conectat la polul pozitiv şi fiecare catod la polul negativ: celulele de e
lectroliză funcţionează în paralel. Au apărut mai târziu sisteme bipolare. Este vorba de
o placă în care o latură joacă rol de anod şi cealaltă de catod, conducţia re alizându-se
în interiorul plăcii. Avantajul acestei tehnologii se găseşte în compactic itatea
sistemului şi în densitatea de curent mult m ai ridicată.
Pentru modulele d e mică capacitate, constructorii de electrolizoare industriale
propun în general o electroliză alcalină care cuprinde o alimentare electrică,
celulele de electroliză (soluţii de potasiu) asamblaj mono sau bipolar, o unitate de
purificare a apei, o unitate de purificare H2, compresor, sistem de control.
Considerată ca o tehnologie de viitor, electroliza cu membrană polimeră va fi,

conform experţilor, principala alternativă de electroliză alcalină. Din 1989 mai
multe unităţi de electroliză cu membrană alcalină au fost comercializate.
Pentru tehnologia de electroliză a apei, alegerea tipului de producere de
electricitate influenţează direct costul de producere al hidrogenului. Alegerea
procedeului (care variază în funcţie de randament, de materie primă, de
complexitate) va depinde de resursele locale disponibile şi de cantitatea dorită.
Două posibilităţi de producere a electricităţii prin intermediul electrolizei par a
se contura pentru viitor: disocierea apei şi fotoelectroliza.
Hidrogenul poate fi separat de apă printr-un procedeu termic de înaltă
temperatură: pentru ca separarea să fie ireversibilă trebuie să se atingă o
temperatură de 2726C nerealizabilă astăzi într-un procedeu industrial. Acesta este
momentul în care energia nucleară devine interesantă, prin două procedee:
utilizarea temperaturilor înalte sau electroliza la temperatură înaltă. În primul caz
un reactor de înaltă temperatură este în prezent în testări în Japonia (High
temperature engineering test reactor, HTTR). În cel de-al doilea caz reactorul de
înaltă temperatură produce mai multă căldură decât electricitate.
Conversia directă a razelor solare în energie utilizabilă găseşte în prezent
numeroase aplicaţii pentru producerea de căldură (fototermie) şi de electricitate
(fotovoltaică). Mai puţin cunoscută, fotosinteza clorofiliană, care produce biomasa,
fotobiologia, care produce hidrogenul, plecând de la fotosinteza microalgelor sau
bacteriilor este, în final, tehnologia de producere a hidrogenului prin intermediul
energiei solare.
Posibilităţile de producere a hidrogenului sunt numeroase, dar nici una nu s-a
evidenţiat în mod special. Diversele tehnologii sunt prea puţin testate. Ne putem
imagina că problemele de ordin de mediu şi geopolitice vor dicta alegerea. Mulţi se
zbat deja pentru a estima care va fi impactul unei producţii în masă a hidrogenului.
9.3. Stocarea hidrogenului

Hidrogenul poate fi stocat în două forme: gazoasă (CGH2) sau lichidă (LH2).
Stocajul sub formẳ gazoasẳ se face prin comprimare la presiuni între 200 şi
700 bar, fiind în prezent cel mai utilizat (PSA, Nissan, Chrysler). Compresia se face
deobicei în mai multe trepte cu rẳciri intermediare, consumul energetic fiind
important: comprimarea la 700 bar consumẳ circa 10% din puterea calorificẳ
inferioarẳ PCI a hidrogenului. Stocarea sub aceastẳ formẳ se face în rezervoare cu
capacitẳţi intre 10 l şi 10 000 m3.
Stocarea în formẳ lichidẳ presupune lichefierea hidrogenului la temperaturi
foarte joase (mai mici decât 20K). La ora actuală două tehnici sunt utilizate pentru
se obţine hidrogen lichefiat, care, reprezintă o soluţie energetică avantajoasă (la 1 l
de LH2 corespund 2,36 kWh).
Prima metodă se numeşte „Joule Thomson”. În cadrul acesteia, printr-o
succesiune de fenomene de schimb de căldură, hidrogenul suferă fenomene de
compresie urmate de cele de expansiune, fie ireversibile dacă se utilizează o valvă,
fie parţial ireversibile, dacă se utilizează un expandor. Sunt de obicei realizate şase
schimburi de căldură prin intermediul unor schimbătoare răcite cu azot lichid.

Expandările sunt realizate cu ajutorul unei valve „Joule Thomson”, care dau şi
numele procedeului. Cea de a doua metodă de lichefiere este magnetocalorică şi
constă în transformarea ortohidrogenului în parahidrogen; ultimul are o energie mai
mică, lichefierea desfăşurându-se în consecinţă la o temperatură mai rezonabilă, de
exemplu 21 K şi 1 bar.
În prezent, cele două procedee sunt combinate şi unităţile de lichefiere ajung
să producă între 3 – 60 t de LH2/zi. Construcţia unei unităţi costă în jur de
10.000.000 euro. Pentru a produce 1 l de LH2 (2,36 kWh de energie) este nevoie de
0,9 kWh de electricitate, 45l de apă şi puţin azot pentru a răcii schimbătoarele.
Estimări optimiste prevăd o reducere a consumului de electricitate cu 25%.
Mult mai uşor de produs, hidrogenul gazos comprimat (CGH2) are totuşi un
mare dezavantaj: proprietăţile sale energetice devin mediocre la presiuni sub 200 –
350 bar (la temperatura mediului ambiant), cum este ilustrat în tabelul de mai jos.
Tabelul 9.2 Comparaţie energie – densitate între comprimare şi lichefiere

Densitate Energie disponibilă
LH2 (20 K; 1 bar) 71,1 kg/m3 2802,5 kWh/m3
3
1 bar 0,0827 kg/m 3,26 kWh/m3
3
CGH2 (293 K) 200 bar 14,49 kg/m 571 kWh/m3
3
350 bar 23,26 kg/m 932,6 kWh/m3
Compresia hidrogenului se realizează într-o manieră identică cu a gazului

natural: materialul este acelaşi, adaptabil cu uşurinţă, şi energia necesară este
aceeaşi pentru a comprima de la 1 la 10 bar sau de la 10 la 100 bar. Comprimarea
se realizează în două trepte, cu excepţia cazurilor în care prima nu a fost deja
realizată în acelaşi timp cu electroliza.
Din punct de vedere al costului, compresia este mult mai ieftină decât
lichefierea.
Pentru stocarea staţionară a hidrogenului lichid se utilizează aceeaşi tehnică ca
şi la heliu. Stocarea staţionară este foarte indicată pentru hidrogenul lichid.
Materialele izolatoare cresc greutatea rezervoarelor, deci nu se recomandă la
stocările mobile chiar dacă anumiţi fabricanţi de automobile tind să o utilizeze
(BMW în motoarele cu ardere, Daimler – Chrisler sau General Motors în pilele de
combustie).
Este verosimil că staţiile de distribuţie a hidrogenului trebuie să propună
ambele soluţii. Starea hidrogenului la transportare poate varia în funcţie de
necesităţi: gazos (mai puţină autonomie), de exemplu la transportul în comun,
lichid (autonomia este foarte importantă), de exemplu la drumuri foarte lungi. Din
punct de vedere al securităţii rezervoarelor problema a fost pusă deja pentru gazul
natural. Ultimele studii (INERESIS) arată că unui rezervor sub înaltă presiune
trebuie să i se asigure un nivel de siguranţă similar cu cel pentru combustibilii
clasici. Mai puţine accidente vor fi probabile dacă se vor studia mai îndeaproape
proprietăţile şi fenomenele de dispersie ale hidrogenului,.
Estimarea costurilor este încă relativă şi puternic legată de materialul utilizat,

dar este de câteva mii de euro. Trebuie adăugate şi costurile de funcţionare care
sunt în principal legate de fenomenul de evaporare (care variază de la 0,4% la
1%/zi). În mod indirect, costurile de stocare depind de greutatea şi volumul
rezervoarelor, de exemplu 500 kg, pentru autonomie între 500 – 800 km. Volumul
poate fi redus crescând presiunea nu fără a creşte rezistenţa pereţilor, deci greutatea
rezervorului. Cercetările se îndreaptă în special spre reducerea greutăţii
rezervoarelor folosind materiale compozite, rezistente şi uşoare, dar şi înspre
proprietăţile de absorbţie ale materialelor poroase (microcristale de grafit cu pori)
sau ale compuşilor metalici.
Tabelul 9.3 Comparaţie între comprimare şi lichefiere [9.1]

Energie disponibilă Consum
energetic
LH2 (20 K; 1 bar) 2802,5 kWh/m3 900 kWh/m3
3
1 bar 3,26 kWh/m 0 kWh/m3
3
CGH2 (293 K) 200 bar 571 kWh/m 176 kWh/m3
3
350 bar 932,6 kWh/m 340 kWh/m3
Hidrogenul poate fi stocat şi prin alte metode în general mai puţin studiat.
Materialele poroase sunt alcătuite din micro-cristale de grafit poroase, cu pori de
dimensiuni de ordinul nm. Atomii de hidrogen şi carbonul interacţionează:
hidrogenul este adsorbit de grafit. Masa hidrogenului care poate fi fixată, este în jur
de 40 kg/m3. Hidrurile metalice adsorb într-o manieră reversibilă mari cantităţi de
hidrogen la presiunea şi temperatura ambiantă. Astfel densitatea într-o hidrură
poate depăşi pe cea a hidrogenului lichid. Un punct negativ este acela cẳ hidrogenul
stocat nu reprezintă decât maxim 7% din greutatea totală a întregului dispozitiv.
9.4. Transportul şi distribuţia

Indiferent de opţiunile alese transportul hidrogenului trebuie să se facă astfel
încât să se optimizeze randamentul energetic şi să se limiteze pierderile. Modurile
de transport şi distribuţie sunt dependente de alegerea tehnologiei de fabricare a
hidrogenului.
Hidrogenul poate fi transportat prin toate mijloacele clasice deja utilizate
pentru combustibilii fosili (căi maritime, şosele, căi ferate, conducte de gaze
naturale). Modul de transport va depinde de distanţă. În cazul unei producţii
descentralizate transportul va fi mai mic decât în cazul unei producţii centralizate.
distribuţie reuşită se face ţinând cont de cerinţe, moment şi la un preţ
acceptabil. Aspectele tehnologice şi economici sunt de asemenea importante.
Distribuţia hidrogenului stocat în rezervoarele cu gaz comprimat se poate face
prin transfer direct al gazului sub presiune (în trecut 25 MPa, în prezent 35 MPa, în
curând 70 MPa). O problemă care apare este încălzirea, provocată prin creşterea
presiunii gazului şi a densităţii sale, aceasta fiind de mai multe zeci de C. Atunci
când gazul revine la temperatura ambiantă, cantitatea de gaz livrat se diminuează.

Această problemă este mai puţin semnificativă la rezervoarele mici decât la
rezervoarele mari. Există două soluţii: supradimensionarea echipamentelor (scumpă
şi nesigură) şi răcirea hidrogenului înainte de introducerea sa în rezervor (scumpă).
Soluţia de distribuţie cea mai simplă ar fi poate înlocuirea pur şi simplu
rezervorului gol cu un rezervor umplut în prealabil în staţii (rapidă, sigură, adaptată
deja pentru vehiculele uşoare cum ar fi cazul PEUGEOT).
Distribuţia hidrogenului lichid, poate părea o metodă mult mai la îndemână
decât cea a hidrogenului gazos. De asemenea este mai indicat să se utilizeze şi din
raţiuni energetice, cât şi datorită raportului avantajos, cantitate stocată / volum. Dar
temperatura scăzută de vaporizare a hidrogenului lichid, presupune o vaporizare
permanentă a gazului (1% pe zi) pentru a se evita încălzirea rezervorului, şi deci
creşterea astfel a presiunii din el. Inconvenientul acestei situaţii îl reprezintă faptul
că vehiculul nu poate fii depozitat într-un loc închis, vaporii de hidrogen fiind
puternic inflamabili. Pentru evitarea încălzirii rezervoarelor, acestea nu trebuie să
fie niciodată goale la umplere.
Temperatura joasă a hidrogenului lichid (-253C) şi inflamabilitatea vaporilor
săi fac ca manipularea sa să fie foarte periculoasă. numeroase impedimente trebuie
să fie depăşite pentru a putea concepe o staţie de distribuţie a hidrogenului lichid de
mare capacitate (de exemplu menţinerea rezervei la -253C, adică supravegherea
automată a presiunii interne şi a temperaturii). Transferul de staţie către
rezervoarele vehiculelor va fi realizată cu ajutorul unei uşoare presurizări. Este
posibil ca şi pentru hidrogenul gazos să se utiliza rezervoare interschimbabile.
Această soluţie n-a fost niciodată aplicată deşi ar oferi totuşi avantajul de a putea
reumple rezervoarele fără prezenţa clienţilor, dar acest fapt ar face să crească
timpul de reumplere.
Rezervoarele cu hidruri metalice, care au echipat printre altele în 1991
vehiculele prototip Mazda HRX şi HRX-2, sunt mai avantajoase din punct de
vedere al raportului cantitate stocată pe volum, decât stocarea în stare gazoasă,
totuşi, greutatea hidrurilor metalice face ca rezervoarele să fie de 100 kg sau mai
mult, acest lucru fiind un impediment în calea dezvoltării acestei tehnologii.
Transportul feroviar nu se recomandă în cazul hidrogenului. Densitatea mică a
gazului face caintr-un volum dat sẳ se transporte o cantitate de gaz de 80 de ori mai
mici decât pentru benzină. Pentru a parcurge 500 km, se cheltuieşte toată energia
hidrogenului care se transportă. În concluzie, doar transportul hidrogenului lichid
este posibil (rentabil). Gazul trebuie să fie transportat prin gazoducte. Pentru 150
km parcurşi într-o gazoductă, doar 1,4% sunt pierderi energetice. Acestea se
datorează energiei necesare consumată pentru funcţionarea compresoarelor. Modul
de distribuţie va fi totuşi optimizat în funcţie de rezervoarele vehiculelor,
localizare, aprovizionare şi costul energiei. Pentru alte moduri de transport decât
automobilele cum este cazul aviaţiei, navigaţiei şi căilor ferate aprovizionarea va
trebui să se facă cu siguranţă de la unităţi mari de producere. În acest caz,
hidrogenul lichid, mai dens şi mai puţin voluminos, va fi cel mai indicat. Cât
despre celelalte moduri de consumare a hidrogenului, de exemplu în locuinţe, două
căi sunt posibile: fabricarea hidrogenului în unităţi centralizate mari, hidrogenul

produs fiind imediat transportat prin reţeaua de gazoducte existente, dar soluţia cea
mai interesantă, cea mai ieftină şi cu cele mai mici pierderi energetice va fi probabil
soluţia producţiei descentralizată utilizẩnd energia solarẳ (panourisolare care
furnizează prin intermediul unei suprafeţe medii de 100 – 150 m 2 şi a unei însoriri
medii de 1200 – 1800 ore/an, între 8000 – 16000 kWh/an) [9.1].
9.5. Pile cu combustibil

9.5.1. Principiul de funcţionare;clasificare.
Pilele cu combustibil sunt generatoare electrochimice capabile să convertească
continuu energia chimică a unui combustibil în energie electrică şi termică în
absenţa unei reacţii de combustie directă.
Conversia energiei chimice în energie electrică serealizează pe baza unor
reacţii electrochimice de oxidare care au loc în prezenţa unuicombustibil gazos la
anod si de reducere în prezenţa unui oxidant (oxigenul din aer) lacatod. Uzual se
utilizează drept combustibil hidrogenul, dar se mai pot folosii:gaze naturale, oxid
de carbon si metanol.
Spre deosebire de sursele de energie bazate pe cicluri termodinamice (curba
2), randamentul pilei (curba 1) cu combustibil este superior randamenului Carnot
(fig. 10.4).
O pilẳ cu combustibil constă dintr-un anod alimentat cu combustibil (H2) si
uncatod alimentat cu oxigen din aer, separaţi între ei printr-un electrolit care
permite transferul de ioni între cei doi electrozi (fig. 10.5). Electronii formaţi prin
disocierea hidrogenului la anod se deplasează spre catod printr-un circuit extern
pentru a participa la reducerea oxigenului şi prin combinarea cu H + la formare de
apă
Figura 9.3: Comparaţie între randamentul Carnot şi randamentul PC (Tr=300K)

Figura 9 .4:Schema de principiu a unei pile de combustie
Reacţia se de sfăşoară într-o gamă de temperaturi cuprinsă între 70 şi

1000C. Oricare ar fii tipurile de pile studiate, principiul general rămâne acelaşi.
Doar electrolitul, electr ozii şi temperatura se schimbă. În prezent există 5 tipuri de
pile :
Pile cu ele ctrolit alcalin-AFC ( Alkaline Fuel Cells) ;
Pile cu el ectrolit de tip polimeri solizi –PEMFC (PolymerElectrolyte
Membran e Fuel Cells) ;
Pile cu ele ctrolit acid fosforic – PAFC (Phosphorus Acid F uel Cells);
Pile cu electrolit carbonaţi topiţi-MCFC (Molten Carbonate FuelCells) ;
Pile cu ele ctroliţi oxizi solizi –SOFC (Solid Oxides Fuel Cells).
Tabelul 9.4 Caracteristici ale pilelor cu combustibil
Tipul AFC PEMFC PAFC MCFC SOFC
Nume Alkalin Polymer Phosphoric Molten Solid Oxyd

Fuel Cell Exchange Acid Fuel Carbonate Fuel Fuel Cell
Membran Fuel Cell Cell
Cell
Electrolit Soluţie Membrana Acid fosforic Li2CO3 şi ZrO2 şi Y2O3
KOH polimerica KCO3 topite
conductoare intr-o matrice
de protoni LiAlO2
Ionii din OH- H+ H+ CO32- O2 -
electrolit
Nivelul de 60-80°C 60-100°C 180-220°C 600-660°C 700-1000°C
temperatura
Combustibil H2 H2 (pur ou H2 (pur ou H2 (pur ou H2 (pur ou
reformé) reformé) reformé) reformé)
Oxidant O2 (pur) Air Air Air Air
9.5.2. Pila AFC (pila cu combustibil alcalina)

Acest tip de pilă utilizeazẳ un electrolit lichid alcalin sub forma de hidroxid de
potasiu KOH cu o concentraţie masicẳ de 30-45 %, care poate fi circulant sau fix
(membranẳ impregnatẳ cu electrolit. Temperatura uzualẳ de funcţionare este 80-90
O
C.
Reacţiile din pilẳ sunt:
La anod, in prezenta unui catalizator nichel sau platina-paladium: 2 H2
+ 4 OH- → 4 e- + 4 H2O;
La catod , cu un catalizator carbon activ :
2 H2O + 4 e- +O2→ 4 OH-
Cinetica reacţiilor este mai bunẳ decẩt în mediu acid, randamentul fiind mult
mai bun. Principalul dezavantaj al acestei pile este necesitatea unei puritẳţi mari a
hidrogenului, mai ales prezenta CO2 , care în combinaţie cu hidroxidul poate
produce un carbonat, care sẳ reducẳ conductivitatea electrolitului.
Prima pilaAFC construitẳ de Francis Bacon în anii 50 ai secolului trecut a fost
utilizatẳ de NASA în programul spaţial ( Skylab şi Apollo-Saiuz ). Pilele au fost
utilizate şi in domeniul auto de cẳtre firma englezẳ Ze Tek Power Corporation, în
module de 2,5kW; 10 kW şi 70 kW, pentru taxiuri camionete şi mici barci.
9.5.3. Pila P EMFC (PolymerElectrolyte Membrane

Fuel Cells)
Aceste pile sunt în prezent cele mai răspândite şi studiate pile cu co mbustibil, cu
aplicaţii atât în domeniul automobilelor, cât şi in domeniul staţionar ş i portabil.
Principalele eleme nte constituent ale pilei sunt membrana (electolitul),
electozii, placile de dif uzie (backing) şi placile bipolar (figura 10.6)
F igura 9.5: Componentele pilei cu membrană
În pilele de tip P EMFC, electrolitul este un polimer solid, usu al denumit

membrană, asemănăto r foliilor folosite pentru protecţia alimentelor. Grosimea
membranei este cuprin să între 50-175 microni, aproximativ de 2-7 or i mai mare
decât grosimea unei foi de hârtie. Pe durata operării membrana tre buie să fie
hidratată. În prezenţa a pei, membrana adsoarbe ionii negativi care ram ân legaţi în
structura acesteia, în ti mp ce ionii pozitivi se pot deplasa între anod şi c atod.
Pentru membranele pe bază depolimeri, ionii pozitivi sunt ionii de hidrogen sau
protonii, din care cauză pila es tecunoscută si sub denumirea de PEM (Proto n
Exchange Membrane). Deplasarea ionilorH+ prin membrană numai de la anod l a
catod este esenţială pentru închid erea circuituluielectric.
Membrana trebui e să fie un foarte bun separator între combustibil si aer,
evitândamestecarea lor, urmată de combustie şi, de asemenea, trebuie s ă fie un bun
isolator electric, pentru a impiedica deplasarea electronilor prin electrolit.
Electronii formaţi launul din electrozi se deplasează spre celălat electr od printr-un
circuit extern realizândcurentul electric.
Primul model este cel al firmei Du Pont cu denumirea Nafion , care este
constituita din polimer ul acid perfluorosulfonic pe care sunt grefaţi anioni SO3 -sau
COOH.Când mem brana estesaturată cu apă, ionii H+ devin mobili, se leagăde
molecula de apă şi se deplasează de la unanion SO3la altul.
Membrana funcţio nează la temperaturi cuprinse între 60-90 oC şi p resiuni

între 1 şi 5 bar.La temperaturi mai mari de 90 de oC nu mai reţine apa Si nu mai
poate asigura circulaţia prot onilor. In ultimii ani s-au dezvoltat studii de marire a
temperaturii de lucru c ătre 160-180 oC,utilizân alte tipuri de polimeri , ceea ce ar
permite marirea timpului de viaţa a catalizatorului de platină si ar evita otrăvirea
anodului cu CO.
Electrozii care realizează disocierea hidrogenului şi transferul protonilor către
electrolit este format din particule fine de carbon activ, pe care se depune un praf de
platină cu o densitate de 0,1-1 mg/cm2 Figura 9.6.
Figura 9.6: Zona de contact membrană-electrod-backing

Plăcile de difuzie (backing) care invelesc electrozii au o grosime de 100-
300 µm având rolul să pe rmită transferul electronilor de la anod la cato d şi difuzia
gazelor catre electrozi. Ei trebuie să fie poroşi şi buni conductori, jucând un rol
important în gestiunea apei (evacuarea apei sau umidificarea membrane i).
Plăcile bipolarereprezintẳ colectoarele de curent, dar in acelaşi t imp asigurẳ
drenarea şi evacuarea gazelor şi a apei. Materialele din care se executẳ trebuie sẳ
indeplineascẳ numeroase condiţii: bunẳ conductivitate electricẳ şi termicẳ,
rezistenţẳ în mediu acid, etanşeitate, rezistenţẳ mecanicẳ la copresiune. Primele
plẳci au fost executate din grafit cu densitate mare, prevẳzute pe una dintre feţe cu
microcanale longitudinale. Preţul acestor plẳci era foarte ridicat, din ac este motive
în prezent se executẳ din materiale compozite impregnate cu carbon sau sau sunt
ambutisate din metale i noxidabile speciale [ 10. ]Membrana, electrozi, şi plẳcile de
difuzie sunt prinse eta nş între placile bipolare, existẩnd şi doua placi t erminale la
extremitẳţile pilei (figura 9.8).
Figura 9.7: Pila CEA de 300 We rẳcitẳ cu aer

Principalele performanţe ale acestor pile sunt prezentate in figura 9.9.sunt:
curba de polarizare (tensiune-curent), puterea specificẳ şi randamentul. Punctul de
funcţionare nominal al acestui tip de pile este situat in jurul valorilor : VN = 0,7 V
şi IN = 0,45 A/cm².
Principalele avantaje ale acestui tip de pila sunt [9.4 ]:
Nu sunt sensibile la CO2;
Temperatura coborâtă de lucru permite un demaraj rapid, supleţe în
funcţionare şi o mai bună gestiune termică ( caldura evacuată este
mai mică;
Cuprinde o gamă largă de puteri şi posibilitatea de a fi utilizate în diferite
domenii.
Ele au însă o serie de neajunsuri:
Sunt foarte sensibile la CO;
Temperatura scăzută nu permite o valorificare a caldurii degajate, pentru a
realiza la instalaţiile staţionare cogenerare;
Preţurile catalizatorului (platina) cât şi al membranei şi plăcilor bipolare sunt
ridicate.
Figura 9. 8:Caracteristicele electrice ale unei pile PEMFC [9 .4 ]

O realizare industrială de instalaţie cu pile de combustibil este constituită
dintr-un ansamblu de celule legate in serie şi diverse pertiferice c are asigură:
alimentarea cu fluide (oxigen şi hidrogen), eliminarea apei produse, eliminarea
căldurii degajate,gestiu nea electricitătii produse sub formă de curent continuu la
tensiuni de 40-100V, gestiunea ansamblului ( instrumente de măsură ,sistem de
control comandă). Sol uţiile acestor periferice sunt destul de variate în funcţie de
fabricant.
Principalii produ catori de astfel de pile sunt[9.4]: Air Liquide/AXANE
(www.axanefuelcell.com), Areva/Hélion (www.helion-fuelcells.com ),
Paxitech (www.paxitech.com), Ballard Power Systems (Canada)
(www.ballard.com), U TC Power (USA), ( www.utcfuelcells.com),
Pragma Industri es ( www.pragma-industries.com), Siemens (Allemagne)
(www.siemens.com), N uvera Fuel Cells (Italie) ( www.nuvera.com/),
Hydrogenics (C anada), ( www.hydrogenics.com/),- Intellige nt Energy
(Grande Bretagne(intelligent-energy.com).
Numeroşi produc ători de automobile fabrică propriile pile : General
Motors,Honda, Nissan, Toyota, Hyundai , etc.
PEMFC deja aleasă de americani pentru baza spaţială de pe lun ă a atins o
durată de funcţionare de 50000 de ore fără probleme majore şi oferă u n raport de
producţie interesant: 5 00 W/l. Ea este adaptată cu precădere pentru vehiculele
uşoare. Preţul său este în prezent estimat la 50€/kW pentru o dura tă de viaţă
limitată şi de 500 – 100 0 €/kW pentru o durată de viaţă mai mare de 300 0 ore.
PEMFC a fost aleasă de majoritatea constructorilor mondiali de automobile.

Acest interes are două motive: este o pilă de temperatură joasă (ceea ce facilitează
evacuarea căldurii) şi, fiind în întregime solidă, are un cost relativ redus.
9.5.4. Pila PAFC (Phosphoric Acid Fuel Cell)

Pilele cu combustibil PAFC sunt în prezent printe cele mai răspândite pile,
utilizate în special pentru aplicaţii staţionare. Ele au ca electrolit lichid acidul
fosforic, bun conducător de protoni şi drept combustibil hidrogenul. In pilă are loc
o reacţie de oxido-reducere a hidrogenului în prezenţa oxigenului:
H2+½O2→H2O+Q
Reacţiile care au loc la cei doi electrozi sunt:
La anod: H2 → 2H+ + 2 e-,
La catod: ½ O2 + 2 H+ + 2 e- → H2O.
Electrozii sunt alcătuiţi dintr-un film subţire (câţiva zeci de microni)de carbon
activ, acoperit cu platină ( 0,1 mg/cm2 la anod şi 0,5mg/cm2 la catod).
Plăcile de interconexiune sunt din carbon poros prevazut cu canale pentru
eliminarea gazelor formate la electozi.
Aceste pile ating o densitate de putere între 200 şi 300 mW/cm 2, randamentul
electric de 40 % şi randamentul termic de 45-50%. Ele sunt utilizate pentru aplicaţii
în cogenerare, producând alături de puterea electrică apă caldă de 85 oC,
temperatura de retur fiind 40 oC.
Unul dintre principalele avantaje ale acestei pile o constituie faptul ca nu este
sensibilă la CO2, iar sensibilitatea la CO apare numai peste o concentraţie de 1%.
Aceasta permite utilizarea drept combustibil a hidrogenului obţinut prin reformarea
gazului natural.
Principalul producător de astfel de pile este firma UTC Power, care le
comercializează prin firma O.N.S.I, modelul său PureCell TM200 fiind comercializat
în câteva sute de exemplare. Principalele caracteristici ale acestui modul sunt
prezentate în tabelul 9.5., iar o schemă a pilei Pure Cell400 este prezentată în figura
9.9 [9.5].
Tabelul 9.5. Principalele caracteristici ale pilei PureCell TM200

Puterea electrica 200 kW/235 kVA
Tensiune Frecvenţă 200 kW/235 kVA
400/230 V – 50 Hz
Consum combustibil 58 m3/h de gaz natural
Randamentul Total 90% : 40% electric + 50% termic
Energie termică disponibilă 260 kW la 60°C sau
130 kW la 60°C + 130 kW la 121°C
Emisii <2 ppmv CO ; <1 ppmv NOx
Zgomot 60 dBA la 10 m
Dimensiuni/Greutate (modulul de putere) 3 x 3 x 5,4 m / 18 tone
Figura 9.10: Pila PureCell 400 [9.10]
9.5.5 Pila MCFC (Molten Carbonate Fuel Cell)

Pilele cu carbonaţi topiţi fac parte din pilele cu combustibil din „a doua
generaţie”,cu funcţionare la temperaturi înalte de 600-660 oC, fiind utilizate în
aplicaţii staţionare pentru producerea de energie electrică şi termică în cogenerare.
Electrolitul este un amestec eutectic de carbonat de litiu şi de potasiu
(Li2CO3K2CO3, 62% - 38%), într-o matrice de aluminat de litiu, (Li AlO 2), cu o
grosime de circa 400 nm. El are o bună conductivitate ionică pentru ionii de
carbonat CO32- la temperaturiintre 600 et 700°C.
La anod, care este realizat din nichel, aliat cu 10% crom, reacţia de oxidare
este:
2H 2 + 2CO32− → 4e − + 2H 2 O + 2CO2
In cazul în care hidrogenul este produs prin reformarea unei hidrocarburi,
alături de H2 apare şi CO, reacţia la anod fiind:
2 + CO + 2CO32− → 4e − + H 2 O + 3CO2
La catod,realizat din NiO litiat, reacţia este:
O2 + 2CO2 + 4e − → 2CO32−
Reacţia general fiind:

2H2 + O2 + 2CO2 → H2O + 2CO2
Deoarece bioxidul de carbon participă la reacţii, hidrogenul utilizat poate
proveni din reformarea hidrocarburilor, metanolului, biogazului s au gazului
rezultat din gazeificar ea cărbunelui. Dioxidul de carbom format la anod trebuie
recirculat la catod. Aceste pile nu sunt sensibile nici la prezenţa CO, în schimb sunt
sensibile la sulf.
Reformarea prin care se obţine amestecul combustibil H 2 + C O, se poate
realiza atât în exteriorul pilei cât şi în interiorul ei (figura 9.10).
a) reformarea externă
b) reformarea internă
Figura9.10 : Sisteme de reformare
Plăcile de conexiune care sunt în contact cu electrozii au un dublu rol de

conexiune electric şi d e distribuţie a gazelor. Ele sunt executate din oţel inoxidabil
sau din aliaje pe bază de nichel şi sunt prevazute pe partea interioară cu canale
pentru distribuţia gazelor şi se etanşază prin garniture special.
Schema funcţiona lă a unei astfel de pile este prezentată in figura 9. 11.
Figura 9 .11: Schema funcţională a pilei MCFC [ Wikipedia ]
Pilele MCFC au numeroase avantaje faţă de cele prezentate anterior :

randamentul electric ridicat (60%); nivelul termic ridicat al căldurii g enerate care
poate fi utilizată fie pentru cogenerare, fie intr-o turbină cu abur; utiliz area pentru
electrozi a unor materi al mai ieftine. Dezavantajele lor sunt în general tehnologice,
legate de coroziunea pl ăcilor de coroziune şi a catodului de oxid de nichel de catre
electolit şi de probleme le de etanşeitate.
Dintre constructor ii de astfel de pile în Europa avem trei firme importante:
Ansaldo, din Italia, EC N/BCN din Olanda şi MTU Friedrichshafen. In Japonia au
investit în această tehn ologie firmele : Hitachi, IHI, MELCO, iar în SUA firmele
Fuel Cell Energy şi MC Power. [9.2]
9.5.6 Pila S OFC (Solid Oxyd Fuel Cell )

Faţa de celelalte tipuri de pile, SOFC este un tip de pilă foarte puţin
dezvoltată. Având un e lectrolit solid,ea se diferenţiază prin nivelul temperaturii de
funcţionare: între 650 – 1000C. Această particularitate îi conferă o re zistenţă mai
mare la impurităţi şi m ai ales un randament global (electric + termic) de ordinul a
80%, datorită nivelului înalt de temperatură şi evacuărilor de căldură c are permit o
valorizare în cicluri co mbinate.
Se fac eforturi pe ntru a îmbunătăţii funcţionarea acestei pile în ca re s-au pus
mari speranţe încă din anii ’30, dată la care ea a fost concepută în Elve ţia de către
Emil Bauer şi H. Preis . Aceştia au încercat să facă această pilă să fu ncţioneze la
înaltă temperatură cu diverse materiale (zirconiu, ytriu etc.). De abia în 1962,

cercetătorii de la Westinghouse au reuşit să facă să funcţioneze o celulă cu oxid de
zirconiu şi oxid de calciu. Pila de combustie (PAC) SOFC s-a dezvoltat însă abia în
anii ’80.
Două tehnologii se folosesc în prezent: prima, cilindrică dezvoltată de Siemns
– Westinghouse a acumulat deja 70000 ore de funcţionare şi prototipurile de 100 şi
200 kW funcţionează perfect din 1998. Costul său este estimat la 1000 $/kW pentru
o instalaţie de 5 MW. Cealaltă tehnologie, zisă plană, oferă avantajul de a fi mai
compactă şi economică decât prima, dar dezvoltarea sa este înceată.
Principiul de funcţionare este acelaşi ca la celelalte pile, o reacţie de oxido
reducere electochimică controlată a hidrogenului şi oxigenului cu producţie de
electricitate, apa şi caldură la un nivel termic ridicat.
La anodul realizat de obicei din nichel poros sau un amestec de nichel si oxid
de zirconiu imbogaţit cu itrium are loc relaţia:
H2 + O2- =H2O + 2e-
Relaţia de la catod este:
½ O2 + 2e- =O2-
Materialele din care se realizează catodul trebuie să reziste în mediul puternic
oxidant şi la temperature ridicate. In cele mai multe cazuri se utilizează manganitul
de lantan dopat cu strontium.
Pentru plăcile bipolare care pot fi făcute din cromit de lantan aliat cu magneziu
(temperaturi mai mari de 900C), sau din aliaje pe bază de crom şi fier. Pentru
temperaturi sub 750C este utilizat oţelul inoxidabil. De asemeni, pentru SOFC
catalizatorul nu trebuie să fie neapărat un metal preţios. La anod Ni-Zr-O2,iar la
catod un compus de tipul LaxSr1-xMnO3.
Una dintre preocupările majore ale cercetărilor făcute pentru SOFC, este de a
scădea temperatura. În acest scop, au fost abordate două căi:
Utilizarea unui electrolit pe bază de pamânturi rare, de cele mai multe ori
zirconiu stabilizat cu ytriu, care datorită scăderii conductivităţii lor în
timp se înrăutăţesc performanţele pilei;
Utilizarea unor straturi foarte fine de electrolit clasic ( zirconiu cu ytriu)
pentru a diminua rezistenţa internă
Randamentul în punctul de funcţionare este 0,27 W/cm 2 pentru tehnologia
cilindrică şi de cinci ori mai mult pentru tehnologia plană, fiind cuprins între 50 şi
60%. Temperaturile foarte înalte cauzează o pierdere de tensiune de ordinul a 100
mV şi o pierdere de randament de 6%.
Cum s-a precizat anterior, două tehnologii SOFC sunt dezvoltate: tehnologia
tubulară (cilindrică) şi tehnologia plană.
Tehnologia cilindrică (figura10.13) este compusă dintr-un tub de 15 – 20 cm
în diametru şi până la 1,5 m lungime. Exteriorul tubului este format din diferite
straturi care joacă rolul de catod, electrolit, anod şi straturi de interconexiune. Aerul
circulă prin interior şi combustibilul prin exterior. Tuburile sunt plasate în paralel şi
conectate cu plăci din nichel. Această tehnologie a funcţionat deja cu
succes mai mult de 100 000 ore cu o scădere a randamentului de ordinul 0,2%/1000
ore.
Fig ura9.12: Tehnologia tubulară a pilei SOFC [9.3]
Principalul inconvenient îl reprezintă creşterea lentă de temperatură, de

200C/h, fiind neces are deci 5h pentru pornire. Alt inconvenient a r fi puterea
specifică mică şi costul mare de fabricaţie.
Tehnologia plană (figura 9.13 ), cea mai recentă, oferă posibilitatea reducerii
masei, a supraîncărcăr ii şi a pierderilor termice. În plus, creşterea de temperatură
este mai rapidă. Trebu ie doar puse la punct plăcile bipolare care asig ură, printre
altele, o bună conducţie electrică, rezistenţă mecanică, o bună r ezistenţă la
coroziune şi etanşeitate . Celula elementară este constituită din electrozi înconjuraţi
de electrolit, legaţi înt re ei prin plăci bipolare şi separate de celelalte celule prin
garnituri de etanşeitate. Funcţionând la joasă temperatură (700C), ace asta permite
recurgerea la plăcile b ipolare metalice şi nu ceramice. Câştigurile d in punct de
vedere al costului şi rezistenţei mecanice sunt semnificative. Problema esenţiala a
acestei tehnologii este etanşeitatea celulelor.
Figura9.13: Tehnologia plană a pilei SOFC [9.3]

9.6. Aplicaţii ale pilelor cu combustibil [9.1]

Vehiculele rutiere ce funcţionează cu pile de combustie nu vor depăşii probabil
stadiul de prototip timp de minim încă un deceniu, acest lucru deoarece reţeaua de
alimentare cu carburanţi nu este încă suficient de dezvoltată. Totuşi PCC îşi vor
găsi locul ca generatoare auxiliare de energie la bordul avioanelor şi chiar al
automobilelor şi PCC de temperaturi înalte vor putea înlocui turbinele cu gaz şi
diesel pe nave şi locomotive.
De fiecare dată când preţul brut al baril-ului creşte se pune întrebarea de ce
pilele de combustie alimentate cu hidrogen rămân încă în stadiul de proiect. De
fapt, aceste generatoare de electricitate sunt capabile să consume un carburant lipsit
de efecte nocive asupra mediului.
În domeniul transportului, utilizarea hidrogenului drept carburant riscă să se
impună puternic în marină şi tracţiunea feroviară şi mai puţin în domeniul
automobilelor. În prezent, hidrogenul se poate arde mai uşor şi mai economic într-
un motor termic decât să fie consumat de o pilă de combustie într-un vehicul cu
motor electric.
Punerea în practică a acestei soluţii tehnice ce a fost descoperită acum un
secol, se loveşte de probleme datorate unei caracteristici fundamentale a pilei de
combustie: zona activă (miezul, inima pilei) nu acceptă decât hidrogen şi oxigen de
o puritate aproape de 100%. De aceea, s-a ales între două mari căi pentru a furniza
hidrogenul extrem de pur: producerea locală, în amonte de zona activă a pilei, sau
crearea unei infrastructuri de distribuţie capabilă să furnizeze hidrogenul cu gradul
de puritate necesar.
Necesitatea de a alimenta zona activă a pilei cu oxigen pur, impune o o filtrare
a aerului mult mai ridicată decât pentru un motor termic. Cu atât mai mult cu cât,
mult timp de acum înainte, vehiculele cu pile de combustie, vor coexista cu cele cu
motoare termice, care emit în atmosferă diverse gaze extrem de nocive pentru zona
activă a PAC (CO şi hidrocarburi nearse). Această filtrare ne este necesară pentru
un motor termic, care se “mulţumeşte” şi cu hidrogen “industrial” ,cu o puritate
mai mică sau cu un gaz de gazogen. Din această cauză, anumiţi constructori au
realizat maşini echipate cu motoare clasice, care pot consuma atât benzină, cât şi
hidrogen, acest lucru rezolvând practic problema conceperii unei reţele de
distribuţie a hidrogenului (ca şi combustibil), precum şi pe cea a purităţii acestuia.
Cel puţin trei constructori experimentează în prezent modele funcţionând în
această manieră: nemţii de la BMW, americanii de la Ford, şi japonezii de la
Mazda, (parte a grupului Ford).
Cu câteva modificări aduse materialelor, mai ales asupra colectorului de
admisie şi a lăcaşului pentru supape, un motor Otto în 4 timpi are un randament net
superior atunci când foloseşte hidrogenul drept carburant. De fapt, plaja de
combustie a acestui gaz este extrem de mare, fapt ce permite ca acesta să lucreze în
regim foarte sărac, fără a risca să apară ca fenomenul de bătaie a pistonului, care
este un mare dezavantaj al motorului în 4 timpi alimentat cu benzină. În plus,
randamentul cu hidrogen se apropie de valoarea 40%, mult mai mare decât în cazul
benzinei.
BMW a prezentat în 1979 un prim vehicul cu hidrogen, care a avut la bază

modelul său 520, cu un motor în 4 cilindrii, de 2 litrii. După ce a realizat în 1984 un
motor bi-carburant (735 în 6 cilindrii) , BMW şi-a accelerat cercetările în domeniu,
îmbunătăţindu-şi diversele tipuri de rezervoare, pentru a obţine în 1999, modelul
750hL, cu motor V12 de 3,4 litrii, bi-carburant. Vreo 15 modele din acestea cu
rezervor de 140 litrii, ce stochează hidrogen sub formă criogenică, au fost testate. O
parte au fost distruse în teste de impact, altele au fost folosite în scopuri
demonstrative în cadrul proiectului „BMW Clean Energy World Tour”, înainte de a
fii puse la dispoziţie pentru expoziţia de la Hanovra din 2000.
Cu ocazia ceremoniei ce a marcat un secol de la înfiinţarea companiei (în
2003), Ford a dezvoltat un vehicul prototip echipat cu un motor alimentat cu
hidrogen. Cei 4 cilindrii de 2,3 litrii ai prototipului amintit, sunt asemănători cu cei
folosiţi la modelul Mondeo. Chiar şi câteva modele Mazda alimentate cu hidrogen
au aceleaşi performanţe cu cele funcţionând pe benzină, datorită unei
supraalimentări realizate cu ajutorul unui turbocompresor şi a răcirii aerului
comprimat în 2 etape, într-un schimbător termic frontal şi apoi într-un alt
schimbător integrat acelui de climatizare (celui din aparatul de climatizare).
La Mazda s-a dezvoltat un motor rotativ bicarburant, alimentat de un sistem
electronic de injecţie directă cu hidrogen gazos (provenind dintr-un rezervor de 74
litrii unde e stocat la 35MPa).
De altfel, Mazda a prezentat şi o maşină cu un sistem de motorizare hibridă,
utilizând un motor mic cu hidrogen, lucrând în regim cvasi-constant, care reduce
emisiile de NOx la câteva ppm. De remarcat ca şi Ford a dezvoltat o maşină cu o
motorizare hibridă al cărui motor termic consumă hidrogen.
După ce a investit mai bine de un miliard de dolari în filiere tehnologice,
General Motors a demonstrat în prezent ca este capabilă să producă o maşină
electrică cu PAC, ce să ofere acelaşi confort şi performanţe analoge cu cele oferite
de automobilele ce circulă în prezent pe şosele. Plecând de la Hammerfest (din
nordul Norvegiei), Opel Zafira Hidrogen 3 a parcurs aproximativ 10000 km alături
de alte autovehicule, pentru a ajunge la Cabo de Roca, în sudul extrem al
continentului european.
Acest prototip e echipat cu un motor electric trifazat asincron de 60 kW, cu un
moment de 215 Nm, pentru o tensiune de 250-380 V, ce permite modelului Zafira
să accelereze de la 0 la 100 km/h în 16 secunde, şi să atingă viteza maximă de 160
km/h. Acest motor este alimentat de o pilă de combustie de tehnologie PEMFC,
dezvoltată de G.M., care poate debita 94 kW sub o tensiune de 125-200 V. Motorul
cuprinde 200 celule montate în serie, cu o tehnologie unică a plăcilor bipolare din
oţel inoxidabil, ce permite reducerea costului generatorului.
Pila este alimentată cu hidrogen stocat sub o presiune de 70 MPa, într-un
rezervor special dezvoltat de Quantum. În acelaşi timp, G.M. a dezvoltat şi o altă
versiune a Zafira Hidrogen 3, cu un rezervor din oţel inoxidabil de 68 litrii, în care
hidrogenul e stocat în formă lichidă.
Cu o autonomie de ordinul a 400 km, Zafira Hidrogen 3, oferă acelaşi spaţiu
(confort), pentru 5 persoane plus bagaje ca ş Zafira modelul serie cu motor pe
benzină sau diesel, ceea ce constituie deja o mare reuşită. Dar în condiţiile
tehnologiei actuale, vehiculele cu pilă de combustie costă de 10 ori mai mult decât
cele cu variantele clasice de motorizare.
Maratonul european făcut de Hidrogen 3, a vizat evaluare comportamentului
acestei tehnologii, în regim normal, pe drumuri variate, cu temperaturi atingând -
40ºC în nordul Norvegiei, până la +40ºC în partea sudică a Peninsulei Iberice.
Această operaţiune constituie o etapă importantă către producţie în serie a unei
maşini echipate cu pilă de combustie, viabilă, pe care şefii de la G.M. estimează că
se poate fabrica în jur de 2010. Pila de combustie va trebui să aibă o durat viaţă de
5500 de ore, sau 160000 km.
În SUA se pare că s-a optat pentru o reţea de distribuţie a carburanţilor de
sinteză lipsiţi de sulf, capabilă să deservească şi vehicule cu motoare termice, şi
vehicule cu PAC cu reformare proprie. Acesta este unul din punctele centrale
urmărite de programul „FreedomCAR”, iniţiat la începutul anilor 2002.
În Europa, eforturile par a se canaliza mai mult înspre transportul urban, prin
programele CUTE şi ECTOS. Prin primul program, 9 oraşe au primit fiecare 3
autobuze Mercedes Citaro, cu un preţ de 1,25 M€ / buc, şi în fiecare s-a instalat o
staţie de livrare de hidrogen care este cel mai adesea produs cu ajutorul unei energii
regenerabile. De asemeni şi în cadrul programului ECTOS s-au distribuit 3
autobuze Citaro, dar numai în Islanda, unde se vizează o comparaţie între
exploatarea acestor vehicule în raport cu cea a autobuzelor clasice. De remarcat
faptul că în Islanda hidrogenul este produs prin electroliză cu ajutorul unei energii
de origine regenerabilă.
În SUA de asemeni se avansează în domeniul utilizării autobuzelor cu pile de
combustie. După ce au fost testate 3 autobuze la Washington în 1994-95, două
vehicule din a doua generaţie sunt experimentate din 2001 în cadrul unui program
condus de Universitatea din Georgetown. Este vorba de autobuze consumând
metanol, produs plecând de la carbon, şi ale căror performanţe sunt comparabile cu
cele ale autobuzelor cu motoare termice alimentate cu acelaşi carburant. Pentru
moment, aceste autobuze sunt echipate cu o pilă cu acid fosforic, care în curând se
doreşte a fii înlocuită cu una cu membrană schimbătoare (tehnologia PEMFC).
Ulterior, unul din aceste autobuze va trebui să fie echipat cu o pilă cu oxizi solizi
(tehnologia SOFC).
Tehnologia SOFC ce lucrează la un nivel de temperatură de ordinul 1050-
1100ºC, se pare că este cu un pas înaintea celorlalte tehnologii pentru pile în
aplicaţiile industriale legate de mijloacele de transport. Se ştie că un nou model
BMW va începe să fie comercializat la sfârşitul anului 2006, cu o pilă de combustie
de tehnologie SOFC produsă de Delphi. Concernul Renault, care s-a asociat cu
BMW şi Delphi în cadrul acestui program, va trebui să adopte şi el această
tehnologie pe unul din modelele din 2007.
Pilele de înaltă temperatură oferă şi alte avantaje, deja fructificate în
instalaţiile fixe; se pot aminti câteva grupuri generatoare livrate de Rolls-Royce în
special în America de Nord. De altfel, marele producător a creat recent o filiala
specializata Rolls-Royce Fuel Cell Systems Ltd (RRFCS) şi va dezvolta un centru

de cercetări specializat în cadrul Universităţii din Genes, Italia.
Această industrializare va conduce la o puternică reducere a costurilor
elementelor unei pile de combustie de înaltă temperatură. În termen scurt , aceste
aplicaţii se vor concentra asupra grupurilor generatoare auxiliare (APU) pentru
vehiculele terestre, dar şi pentru aeronave. Boeing a adoptat această soluţie pentru
viitorul său model 7X7. APUC cu PAC permite asigurarea generării de electricitate
a unui nivel de securitate care permite eliminarea sistemelor hidraulice aducând,
deci, un câştig din punct de vedere al greutăţii şi o reducere a energiei necesară
sistemelor motoarelor care se traduce printr-o reducere a consumului de ordinul
15%. Pe termen mediu, tehnologia SOFC se estimează a se folosi şi în propulsia
navală, unde performanţele sale, notabile, vor constitui nucleul unui sistem de
cogenerare (deoarece temperatura sa de funcţionare este de acelaşi ordin cu cea a
unei turbine cu gaz) ce va aduce o veritabilă creştere din punct de vedere a
eficacităţii energetice pe tona transportată. Lucrările pentru producerea unei noi
generaţii de submarine în care electricitatea va fii produsă prin intermediul acestei
filiere, sunt în curs de desfăşurare.
În domeniul transportului civil, navele-transportatoare propulsate de motoare
electrice alimentate de o centrală cu pile de combustie de înaltă temperatură, vor
putea fii considerate în curând o concurenţă serioasă pentru transportul rutier. Pe de
altă parte această cale tehnologică interesează din ce în ce mai mult pe armatorii
pescari, presaţi să se reorienteze către aceasta datorită creşterii de preţ a
combustibilului folosit în prezent. Deja în Islanda s-a demarat un program pentru
realizarea unui vapor de pescuit cu PAC, care va folosii drept combustibil
hidrogenul. Se va putea de altfel obţine şi „frigul” necesar congelării peştelui, şi
totodată să se şi reducă aproape la jumătate energia totală pe tona de peşte congelat
adus în port.
În pofida tuturor dezavantajelor, automobilul cu hidrogen ar putea fii
rezolvarea cea mai eficace la problema emisiilor de gaze cu efect de seră. Dar
pentru acesta, conform studiilor efectuate de General Motors, trebuie rezolvată
marea problemă a unei reţele de alimentare cu hidrogen aptă să deservească 70%
din populaţia ţărilor cu un mare grad de motorizare. În mod logic, America de
Nord, Japonia şi Europa, sunt cele trei regiuni cu un grad înalt de motorizare şi cu
emisii de CO2 ridicate şi trebuie să dea o soluţie pentru rezolvarea acestei
probleme. Cu atât mai mult cu cât sunt regiuni ce dispun de tehnologia necesară
pentru a putea efectua pe scară largă construcţia de vehicule cu PAC şi producerea
de hidrogen ca şi carburant.
Pentru Statele Unite, General Motors a estimat că ar fii necesare 11700 de
staţii de servicii pentru a se putea atinge obiectivul de 70% capacitate de deservire.
Pentru Canada şi Mexic este nevoie de o reţea de 14000 de staţii. Puţin mai multe
de atâta vor trebui construite şi î Europa, şi fără îndoială cam 4000 în Japonia.
Cu un cost estimat de 1 milion de dolari pentru fiecare instalaţie, va trebui
deci ca ţările din G8 să aibă fonduri disponibile pentru acest proiect cam de ordinul
a 25-26 miliarde de euro, fără la socoteală şi investiţiile industriale pentru a

produce şi distribui hidrogenul ca şi carburant.
Totuşi, în aplicaţii le navale şi feroviare, cum ar fii reţelele de tran sport urban
şi de pasageri, problema distribuţiei hidrogenului nu se pune peste tot aceeaşi
intensitate ca pentru a utomobile. Deci este firesc să ne întrebăm în care dintre
aceste domenii pila de combustie se va impune întâi. Avionul va trebui să rămână
ultimul dintre toate mijloacele de transport care s carburanţi de origin e petrolieră,
în aşteptarea celor alternativi. Avionul cu hidrogen râne încă un vis ce îi face pe
cercetători să studieze modalităţi de a-l transforma în realitate.
In ultima perioadă însă tot mai numeroşi cercetător critică filiera hi drogen-
pilă de combustie, demonst rând ca filiera electrică este superioară atât in cazul în
care se pleacă de la energia electrică produsă din surse regenerabile (figura 9.14),
fie de la energia solară (fig ura 9.15)
Figura9.14: Filiere de transformare a electricitătii în energie mecanică în vehicule

Se observă că filierea de stocare a energiei electrice produse din surse

regenerabile în perioada golului de sarcină, prin transformarea în hidrogen şi
utilizarea acestuia in vehicule cu pile de combustie are un randament intre 19 şi
23%, in funcţie de modul de transport al hidrogenului ( comprimat sau lichefiat ),
In timp ce filiera electrica prin care electricitatea este acumulată în acumulatoare
electrice şi folosită de vehicule cu motoare electrice, poate ajunge la un randament
de 69%. Cercetătorii concluzionează că cercetările viitoare ar trebui să se
concentreze mai degraba către acumularea electricităţii şi vehiculele electrice.
Figura 9.15: Filiere de valorificare a energiei solare in energie mecanică.
Dacă s-ar analiza filierele optime de valorificare a energiei solare în energie

mecanică ( figura 9.15), rezultă deasemenea optimă filiera de producere a energiei
electrice în panouri fotovoltaice, stocarea acesteia şi transformarea în energie
mecanică în motoare electrice (randament de 12%). Varianta de transformare a
energiei electrice produse în panouri fotovoltaice în hidrogen, stocarea acestuia şi
producerea de electricitate în PCC care alimentează un motor electric are un
randament de conversie de circa trei ori mai mic (4,3%). Filiera de utilizare a
biocombustibililor, produşi din biomasă, valorifică numai 0,03% din energia
primită de la soare în special datorită randamentului extrem de scazut al
fotosintezei( 0.27%). Dacă nu s-ar lua in considerare acest randament filiera ar avea
aproximativ acelaşi randament ca filiera electrică.
9.7. Elemente economice

Referitor la modurile de producere, Asociaţia franceză a hidrogenului (AFH2)
a făcut anumite studii tehnico-economice asupra modului de producere deja
acceptate (reformarea cu vapori a gazului natural, gazeificarea cărbunelui,
gazeificarea biomasei şi electroliza apei). În calcule nu se iau în considerare costul
extragerii cărbunelui, în cazul utilizării combustibililor fosili.
În tabelul de mai jos sunt prezentate capacităţile şi investiţiile făcute până în
prezent pentru producerea hidrogenului.
Tabel 9.6 Capacităţile existente de producere industrială a hidrogenului

Tehnologia Capacitatea de producţie Capital amortizabil
(milioane de $ : 2002)
Reformarea cu vapori 2,83 milioane Nm3/zi 130
Gazeificarea cărbunelui 2,83 milioane Nm3/zi 460
Gazeificarea biomasei 1,31 milioane Nm3/zi 272
Electroliza apei 2,83 milioane Nm3/zi 318
Bazându-se pe datele industriale ale principalilor furnizori de tehnologie,

Technip-KTI (Franţa), Foster Wheeler (Statele Unite), Haldor Topsoe (Danemarca),
Howmar (Statele Unite), Linde (Germania), Luigi (Germania), Kellog (Statele
Unite), presupunând un preţ al gazului natural de 3 $/GJ, preţul de cost al
hidrogenului obţinut prin reformare va fi 7,2 $/GJ. Prin comparaţie, preţul unui
litru de benzină la poarta rafinăriei este de 6 $/GJ.
Cu un randament semnificativ diminuat decât cel al reformării cu vapori al
gazului natural (48% faţă de 78,5%), gazeificarea cărbunelui nu pare a fi o
tehnologie de viitor. În plus, tratamentele necesare asupra combustibilului, cresc
sensibil costul de investiţie iniţial. Costul cărbunelui de 1,1 $/GJ conduce la un cost
al hidrogenului produs prin gazeificarea cărbunelui de 13,7 $/GJ, ceea ce reprezintă
aproape de două ori mai mult decât preţul de cost obţinut prin tehnologia de
reformare cu vapori a gazului natural. Tehnologia aleasă pentru această estimare
este gazeificarea în pat fluidizat circulant realizată de Texaco care lucrează la
parametrii de 70 bar şi 1200C.
Gazeificarea biomasei are ca limitări cele legate de transport (aprovizionare)
ce conduc la o disponibilitate şi un preţ mai ridicat pentru unitatea de producţie. Ca
avantaje se poate menţiona că este o tehnologie de producţie a hidrogenului mult
mai flexibilă vis-a-vis de materia primă folosită, dar totuşi limitările ei fac ca
producţia de hidrogen, plecând de la gazeificarea biomasei să fie mai scumpă decât
plecând de la reformarea cu vapori a gazului natural. În ipoteza unui cost al
biomasei de 2,4 $/GJ, hidrogenul va costa 19,2 $/GJ.
Tehnologia de producere a hidrogenului cu un cost cel mai ridicat este
electroliza apei. Această situaţie se datorează consumului mare de electricitate (52
kWh/kg de H2 ţinând cont şi de consumurile auxiliare) şi investiţiilor într-un
electrolizor duble faţă de cele într-un reformator cu vapori a gazului natural. Se
ajunge la un preţ de cost al hidrogenului de 24,5 $/GJ prin electroliză (făcându-se

ipoteza că electricitatea costă 0,05$/kWh).
O sinteză a acestor preţuri este prezentată în tabelul de mai jos.
Tabelul 9.7. Preţul de cost al hidrogenului comprimat la pompă în

funcţie de materia primă şi procedeul de producţie (AFH2)
Materia Gaz natural Cărbune Biomasă Apă
primă (reformarea cu vapori) (gazeificare) (gazeificare) (electricitate
/ electroliză
Preţul 3 1,2 2,4 13,9
materiei
prime
Fără Cu captare Fără captare
captare CO2 CO2
CO2
Costul 7,22 9,41 13,70 19,20 24,5
tehnologiei
de producţie
($/GJ)
Stocare 1,70 1,70 1,70 1,70 1,70
($/GJ)
Transport 2 2 2 2 2
($/GJ)
Distribuţie 14,29 14,29 14,29 14,29 14,29
($/GJ)
Preţul de 25,21 27,4 31,69 37,19 42,49
cost H2
($/GJ)
Pentru stocare, există în prezent două posibilităţi: o stocare subterană după

modelul gazului natural, o tehnologie deja testată pentru hidrogen în Franţa şi
Anglia. Costul global al acestei prime soluţii este cuprins între 1,7 şi 3,5 $/GJ. A
doua posibilitate o reprezintă lichefierea înainte de stocare într-un sistem staţionar.
Este o tehnologie scumpă şi care consumă multă energie (35 % din conţinutul
energetic al hidrogenului). Costul lichefierii este estimat la 8 $/GJ şi costurile medii
de stocare sunt aproximativ de 5$/GJ.
Hidrogenul poate fi transportat prin gazoducte după cum s-a explicat deja în
capitolul legat de transport. Această soluţie se poate realiza cu sau fără gaz natural,
costul separării în primul caz fiind foarte ridicat. În funcţie de capacitatea şi de
distanţa parcursă transportul prin conducte se situează între 0,8 şi 3,5 $/GJ. În
prezent există între 2400 şi 3000 km de reţea de hidrogen în lume. Se poate adopta
şi un sistem de transport pe cale ferată sau pe mare. Prima soluţie pare mai atractivă
decât cea pe şosea pentru hidrogenul lichefiat. Preţul se situează între 0,5 şi 1,25
$/GJ pentru calea ferată şi de 2-3 ori mai mult pentru un camion (după AFH2 pe o
distanţă între 800 şi 1600 km). Hidrogenul comprimat nu este rentabil
să se transporte altfel decât prin conducte (între 20 şi 40 $/GJ pe şosea sau cale
ferată).
După cum se observă, hidrogenul are un preţ de cost la pompa din staţie
cuprins între 25 şi 43 $/GJ faţă de 7 pentru combustibilii petrolieri. Hidrogenul în
forma sa comprimată este mai economic, în ciuda costurilor de distribuţie mai
ridicate decât cel lichefiat.
În concluzie, AFH2 subliniază că rentabilitatea utilizării hidrogenului pentru
automobilele cu pile de combustie este puternic afectată de costurile de
comprimare şi stocare ale acestuia.
9.8. Direcţii de cercetare-dezvoltare în domeniul

hidrogenului
9.8.1. Statele Unite ale Americii (SUA)
Iniţiativa preşedintelui Bush pregăteşte practic societatea pentru o economie
bazate hidrogen în jurul 2030-2040, şi alocă bugete importante pentru cercetare.
„Prima maşină pe care o va conduce un copil din prezent va fii una cu
hidrogen şi nepoluantă.” Această frază îi aparţine lui Georges W. Bush şi este
extrasă din discursul său anual ţinut pe 28 ianuarie 2003. Acesta face să transpară
aspiraţiile guvernului către dezvoltarea unei economii bazată pe hidrogen.
Statele Unite au motive întemeiate să se intereseze de problema hidrogenului
deoarece cererea intern petrol este prognozată să crească cu 50% până în 2025, şi în
această perioadă procentul de petrol importat va trebui să crească de la 55% la
68%. Neliniştea provocat dependenţa crescândă de resursele externe nu este
recentă, dar bugetul DOE (Departamentul de energie al Ministerului american al
energiei) consacrat susţinerii „programului hidrogen” a avut câteva fluctuaţii: după
o creştere la 160M$ în 1996, acesta a avut o scădere sub 100M$ în 1998, apoi a
reînceput să crească atingând nivelul de 120 M$ în 2000. Acest program a fost
relansat recent datorita unor evenimente importante. În 2002 s-a înfiinţat un
parteneriat „FreedomCAR”, lansat de Secretarul cu Energia Spencer Abraham cu
constructorii de automobile pentru a pune la punct maşini cu pile până în anul
2020. Miza este enormă: în 2040 aceste maşini vor putea reduce consumul
american de petrol cam cu 11 milioane de barili/ zi , adică exact cantitatea care este
în prezent importată.
Preşedintele Bush, în discursul său din 2003 a anunţat crearea „Hydrogen Fuel
Initiative”, dotată cu un buget de 1,2 miliarde de dolari pentru 5 ani, cu obiective
destul de importante: scăderea costurilor de producţie până la nivelul la care
hidrogenul va putea fii competitiv în raport cu benzina, până în 2010 (este vorba de
preţul benzinei americane); realizarea unui dispozitiv de stocare al hidrogenului
care să permită o autonomie de minim 300 mile (cam 480 km), respectând
constrângerile de greutate, volum, eficacitate, securitate şi costuri impuse de
automobil; reducerea costurilor pilelor de combustie până la un nivel acceptabil din
punct de vedere economic (în prezent acesta este de mai mult de 10 ori mai mare
decât cel al motoarelor termice).
Aceste evenimente importante au avut efecte semnificative asupra bugetului
DOE pentru cercetare şi dezvoltare în domeniul hidrogenului şi al pilelor de
combustie. Acesta a atins 159 M$ în 2004 şi este previzionat la 228 M$ în proiectul
de buget pentru anul fiscal 2005.
Între timp hidrogenul a fost calificat drept „energie curată” pentru America.
Trebuie amintit faptul că în 2003 DOE a lansat o iniţiativă denumită FutureGen
dotată cu un miliar de dolari pentru a construi un centru experimental „zero emisii”
ce cuprinde şi cercetări în domeniul reducerii emisiilor de CO 2 şi producţia de
hidrogen.
Nu este mai puţin adevărat că planul de cercetare-dezvoltare al DOE asupra
hidrogenului denumit „hydrogen Posture Plan” are şi el amploarea şi ambiţiile sale:
dezvoltarea unui sistem mobil de stocare cu o capacitate de 9% în greutate
şi care să permită o autonomie de 300 mile
producerea hidrogenului plecând de la gazul natural sau combustibili
lichizi la un preţ echivalent cu 1,50 $/galon de benzină la pompă, fără
taxe
construirea de pile de combustie cu membrană polimerică la un cost de 30
– 45 $/kW cu o durată de viaţă de 5000 ore
construcţia de centrale pe cărbune, „0 emisii” care produc hidrogen şi
electricitate cu captare şi sechestrare de carbon pentru un preţ de cost
al hidrogenului de 0,8 $/galon echivalent benzină (gee), la poarta
fabricii, sau 1,8 $ în reţeaua de distribuţie
producerea hidrogenului la 2 $/gee fără taxe prin electroliză cu
electricitatea de origină eoliană la 0,04 $/kWh, hidrogenul fiind
furnizat la 5000 psi (345 bar)
dezvoltarea unor tehnologii de distribuţie a hidrogenului la mai puţin
de 1 $/gee
Acest program se extinde şi la alte sectoare în afara celui de transporturi şi
realizează şi studii economice, de evaluarea riscurilor, de informare şi sensibilizare
a industriaşilor.
Guvernul american a avut şi iniţiative unui parteneriat internaţional pentru o
economie bazată pe hidrogen „International Partnership for the Hydrogen
Economy”, semnat în noiembrie 2003, la care participă 15 ţări, al cărui obiectiv va
fi de a stabili coduri şi norme internaţionale.
dată cu instaurarea administraţiei Obama politica de cercetări în domeniul
hidrogenului şi PCC s-a schimbat radical, fondurile diminuându-se la o treime într-
o primă etapă, crescănd resursele alocate filierei electrice.
9.8.2. Japonia
Guvernul japonez s-a implicat într-un amplu program „WE-NET” care până în
2020 trebuie să pună bazele unei economii bazate pe hidrogen, susţinând
constructorii de automobile, în dezvoltarea unor vehicule cu pile de combustie.
Marele proiect japonez WE-NET (World Energy Network) este foarte activ.
Este de fapt un plan global ce se întinde pe 28 de ani, din 1993 până în 2020, care
se derulează în 3 etape:
Prima etapă care s-a desfăşurat până în 1999 şi care a avut un buget de 780
M€ (aproximativ 7,8 miliarde de yeni), a fost centrată pe cercetare şi
dezvoltare, şi a luat în calcul toate aspectele (producţie, stocare, utilizare)
a hidrogenului.
A doua etapă este prognozată a se termina în 2005, şi vizează construcţia în
Japonia a unor echipamente de producţie, stocare, şi utilizare a
hidrogenului cu un buget de ordinul a 810M€.
A treia etapă, cea mai lungă (2006-2020), este o fază în care tehnologiile şi
echipamentele puse la punct în faza 2, vor începe să fie utilizate pe
scară largă.
Cea de a doua fază a WE-NET, care a demarat în 1999, are ca obiectiv
introducerea progresivă a hidrogenului ca energie în societate. Aceasta a progresat
mult mai repede decât era prevăzut şi a iniţiat din 2003 un proiect intitulat
„ Development of Basic Technologies for the Safe Use of Hydrogen”, ce este dotat
cu un buget de 45 M€ în 2003, şi 63 M€ în 2004.
În domeniul pilelor de combustie Japonia depune mari eforturi pentru
cercetarea şi dezvoltarea PEMFC.
In ceea ce priveste productia hidrogenului japonezii au optat pentru electroliza
apei cu membrană electrolotică solidă polimerică (SPE). Ei speră să atingă prin
această tehnologie un nivel de eficacitate energetică mai mare de 90%, mult mai
ridicat decât cel realizabil prin tehnica actuală de electroliză alcalină.
Trebuie menţionat că în paralel cu proiectul WE-NET, Japonia maiconduce de
cava vreme un program important de cercetare asupra cracării apei pe cale
termochimică.
Producţia de electricitate este una dintre direcţiile urmărite de proiectul WE-
NET. Soluţia pentru asigurarea producţiei de electricitate de mică capacitate (de
mică putere), descentralizat, sau chiar pentru aplicaţiile mobile pila de combustie,
şi japonezii au avansat cu rapiditate vizând primul loc în acest domeniu, la acelaşi
nivel cu americanii sau canadienii. Ei au pus accentul pe pilele PEMFC, într-o
gamă de putere de 30-50kW.
Dar lumea are nevoie şi de centrale electrice de putere mare, şi proiectul WE-
NET studiază posibilitatea construcţiei unei turbine de 500 MWe, funcţionând cu
hidrogen. Acesta va trebui să aibă un randament electric de 60% pentru o
temperatură de funcţionare de 1200C. Una dintre încercările tehnologice este
găsirea unor materiale de construcţie capabile să reziste la această temperatură.
Proiectul WE-NET înclină spre analiza tuturor sectoarelor în care se poate
utiliza hidrogenul, de la gătirea alimentelor, până la rafinarea petrolului, studiind
chiar şi posibilitatea producerii frigului cu hidrogen lichid. Această analiză apare

din necesitatea creării în viitor a unei noi economii în care toate nevoile energetice
ale vieţii cotidiene să fie asigurate de hidrogen.
Pe 7 februarie 2002, prima staţie de alimentare cu hidrogen a fost inaugurată la
Osaka, putând să asigure alimentarea maşinilor cu pilă de combustie. Această staţie
este echipată cu o instalaţie ce produce hidrogen prin reformarea gazului natural.
Câteva zile mai târziu, altă staţie s-a deschis la Takamatsu City, producând
hidrogen prin electroliza apei cu membrană polimeră solidă. În luna august a
aceluiaşi an, o a treia staţie s-a deschis la Yokohama, cu alimentare din exterior cu
hidrogen.
9.8.3. Uniunea Europeană

O platformă europeană pentru hidrogen şi pile de combustie s-a constituit în
luna ianuarie a acestui an. Bugetele alocate pentru cercetare-dezvoltare sunt în
continua creştere. Uniunea Europeană a luat cunoştinţă de întârzierea pe care o are
în acest domeniu faţă de Statele Unite şi Japonia şi doreşte să recupereze acest
handicap.
În 10 ani, din 1991-2001, statele membre ale Uniunii Europene (UE) au
cheltuit 381 M€ pentru a finanţa programe de cercetare – dezvoltare legate de
hidrogen şi pile de combustie, şi Comisia a contribuit cu 92 M€, dar ambiţiile
pentru dezvoltarea acestui sector au cam lipsit. În 1991 exista un proiect
internaţional denumit EQHHPP (Euro+Quebec Hydro-Hydrogen Pilot Project) ce a
implicat numeroase industrii şi centre de cercetare europeană. Dar nu prea s-a
finalizat, ceea ce denotă o lipsă de viziuni strategice pe termen lung. În acest timp,
americanii, japonezii şi canadienii au făcut mari progrese în acest domeniu.
În 10 octombrie 2002, vice-preşedintele Comisiei, Loyola de Palacio,
responsabil cu energie şi transportul, şi Philippe Busquin, comisar responsabil cu
cercetarea, au pus la punct un „grup de nivel înalt” compus din 19 personalităţi,
care să studieze rolul pe care îl poate juca hidrogenul şi pilele de combustie în
realizarea unui sistem energetic durabil. După 2 întâlniri plenare, în 2002 şi 2003,
grupul şi-a prezentat raportul intitulat “Hydrogen Energy and Fuel Cell – a Vision
of Our Future” (Energia din hidrogen şi celulele de combustie, o viziune asupra
viitorului nostru), în cadrul colocviului “The Hydrogen Economy – a Bridge to
Sustainable Energy” organizat la Bruxelles în 16 şi 17 iunie 2003. Una din
principalele recomandări conţinute în raport este crearea unui parteneriat la scară
europeană, cu misiunea precisă de a elabora strategia de desfăşurare pentru a uşura
tranziţia până la jumătatea secolului de la o economie bazată pe energie fosilă, spre
o economie bazată pe hidrogen (şi PAC).
Comisia a prezentat în iunie 2003 sub denumirea „European Growth
Initiative”, o iniţiativă de dezvoltare economică pentru Europa. În acest cadru a fost
lansat în noiembrie 2003 un vast program “Quick Start” destinat să stimuleze
parteneriatele publice sau private pentru dezvoltarea în Europa a infrastructurilor. O
parte a acestui program dotat cu un buget de 2,8 miliarde de euro pe 10 ani, este
canalizat pe cercetarea – dezvoltarea legată de producţia şi utilizarea hidrogenului.
În cadrul programului de experimentare ale pilelor de combustie de talie mică

EPACOP, 5 pile de combustie de tehnologie PEMFC au fost instalate în diferite
regiuni. Faza de teste în desfăşurare trebuie să se termine la sfârşitul anului 2005.
Între noiembrie 2002 şi iunie 2003, Gaz de France a instalat 5 pile de
combustie pentru a putea testa în condiţii reale a 3 a generaţie de pile RCU 4500, a
constructorului american HPower, ce utilizează tehnologia PEMFC. Acestea
contribuie la nevoile electrice şi termice ale:
primăriei din Petite Synthe din comunitatea urbană Dunkerque Nord
postului de comandament al traficului rutier din Dunkerque Nord
unui laborator de agronomie al Institutului Naţional Politehnic din Lorraine
situat la Nancy
localurilor informatice şi ştiinţifice ale CSTB din Sophia – Antipolis
iluminatului public de la Limonges
Interesul pentru acest experiment este o evaluare tehnico-economică a acestor
pile de combustie în condiţii reale.
Mai multe generaţii de pile de combustie ale aceluiaşi constructor au fost
testate din ianuarie 2001 în centrul de cercetări al Gaz de France din Saint Denis.
Testele se vor termina la sfârşitul anului 2005. Primele rezultate sunt conforme cu
datele furnizate de constructor, adică s-au obţinut randamente electrice de 15% -
17%, şi randamente termice de 40% - 45%. Furnizarea de energie cu ajutorul PAC
se face în paralel cu reţeaua de distribuţie a energiei electrice şi termice.
După trei ani de exploatare, pila de combustie de tipul PEMFC instalată la
Chelles, a dat rezultate bune referitoare la randamentul global măsurat de 75%.
Funcţionarea ei se va opri în 2005.
În 2000, EDF şi Gaz de France, s-au asociat pentru a realiza o primă testare a
unei pile de combustie în Franţa. Cele 2 întreprinderi au dorit instalarea unei pile de
tehnologie PAFC (cu acid fosforic), într-un oraş care avea reţea de alimentare cu
căldură. Oraşul Chelles îndeplinea aceste criterii, şi era dispus să găzduiască un
asemenea proiect. Pila a fost instalată în ianuarie 2000, pentru o durată de trei ani.
Această pilă de combustie cu acid fosforic a fost construită de societatea Onsi
şi funcţionează cu gaz natural. Puterea termică maximă a pilei este de 220 kWth şi
puterea sa electrică este de 200kWe.
Pila a costat 5 milioane de franci (762245 euro) şi cumpărarea ei a fost
finanţată de centrele de cercetare ale EDF şi Gaz de France. Ea este compusă din 2
module:
Un modul de producere (5,5 m lungime, 3 m lăţime şi 3 m înălţime) care
constă într-un sistem de transformare a gazului natural în hidrogen, zona
activă a pilei fiind partea generatoare de electricitate şi căldură.
Un modul de răcire (6 m lungime,1,5 m lăţime şi 1 m înălţime) ce are drept
ţintă valorificarea energiei termice produsă pe reţeaua de căldură a
oraşului.
Locuitorii din Chelles, după un studiu realizat, sunt mulţumiţi de
performanţele pilei, mai ales din punct de vedere al impactului redus al acesteia
asupra mediului. Pila de combustie mai prezintă şi avantajul de a nu genera zgomot

în exterior, datorită sistemelor auxiliare (ventilaţie, pompare, recirculare).
Pila a fost oprită din funcţionare în martie 2003. După aceşti trei ani de
funcţionare rezultatele au fost satisfăcătoare. Randamentele electrice măsurate au
fost de 41%, cele termice de 34%, şi deci s-a obţinut un randament global de 75%.
BIBLIOGRAFIE
[9.1] Vers une economie de l’hydrogene, Energie Plus, nr. 330, 2004.
[9.2] www.afh2.fr (Association Francaise de l’ Hydrogene.
[9.3] Corbeau, Anne Sophie, Pile a combustible, 2000,
www.annso.freesurf.fr.
[9.4] Alleau, T., La pile PEMFC, AFH2, 2007, www.afh2.fr
[9.5] Alleau, T., La pile PAFC, AFH2, 2008, www.afh2.fr
[9.6] Bassel, U., Does a Hydrogen Economy Make Sense, Proccedings
IEEE, vol 94,nr.9, 2006.
[9.7] HoffmannPeter, Tomorrow's energy: hydrogen, fuel cells, and the
prospects for a cleaner planet, MIT Press, 2002 (ISBN
9780262582216)
[9.8] ZüttelAndreas, Hydrogen as a future energy carrier, Wiley-VCH,
2008 (ISBN 9783527308170)
[9.9] MytelkaK.Lynn, Making Choices about Hydrogen: Transport Issues
for Developing Countries, IDRC, 2008 (ISBN 9789280811551)
[9.10] www.utcpower.com

Surse Regenerabile

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Surse Regenerabile

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Adrian BADEA Horia NECULA

1. Sursele regenerabile de energie, componentă importantă a 15

2.7.2. Conectarea surselor alternative de energie şi a 143

4.2. Principiul de funcţionare al celulei fotovoltaice 284

5.4. Compoziţie şi proprietăţi 331

6.2.5. Centrale geotermale de cogenerare 430

7.4.5. Generatorul 542

Adrian BADEA, Victor CENUŞĂ, Cristina CIOBANU, Cristian

Capitolul 1: Adrian BADEA

Energia reprezintă sângele unei economii şi în final al unei civilizaţii. În

În momentul de faţă omenirea îşi acoperea necesarul de energie

Sursele de energie regenerabilă sunt multiple, larg răspândite,

Directiva Uniunii Europene privind energia din surse regenerabile,

De asemenea, pentru promovarea energiei regenerabile, aceasta

În acest context, autorii au considerat oportună realizarea unei lucrări

Cartea se adresează, în primul rând, studenţilor de la facultăţile de

Lucrarea este structurată pe nouă capitole şi tratează aspecte tehnice

Credem în utilitatea demersului nostru şi aşteptăm opiniile şi

Omenirea se confruntă în acest secol cu câteva probleme majore, cum sunt

Figura 1.1. Evoluţia populaţiei până în anul 2050

descreştere catastofală a populaţiei până în 2300 la 2,3 miliarde, fie o explozie

Figura 1.2. Populaţia lipsită de electricitate

Toate aceste contraste, însoţite de distrugerea mediului care ne înconjoară pot

Figura 1.3 Gospodării care utilizează predominant biomasa ca formă de energie

Problemele de mediu apărute în urma revoluţiei industriale şi globalizarii au

mediu la nivel global, national si comunitar ; Fondul voluntar pentru Mediu

5888 Dezvoltarea durabilă este aceea care asigură necesităţile

Mairepede, mai sus, mai departe, mai mult,

pe încrederea, ca toate problemele pot fi rezolvate prin creştere economica. Faţă de

Mai încet, mai puţin, mai bine, mai frumos ,

În viziunea celebrului fizician Fritjof Capra, sustinător al ideologiei

Tabelul 1.1 Emisiile de gaze cu efect de seră ( 1990 )

Estimând că la sfârşitul acestui secol populaţia globului va atinge circa 10

populaţie, pentru a nu depăşi concentraţia de CO 2 de 450 ppm în atmosferă, ar fi

Tabelul 1.2 Legatura între emisiile de GES şi concentraţia de CO2

GIEC a încercat să stabilească legătura între utilizarea disponibilului de carbon din

Figura 1.4. Stocul de carbon în combustibilii fosili şi scenarii de emisie

Prognoza consumului de energie primară realizată de Consiliul Mondial al

scenariu sunt inadmisi bile. Pentru a se păstra o concentraţie de CO 2 de 450 ppm,

Dacă ne referim la un alt orizont de timp, după prognoza Agentiei

Figura 1.6 Evoluţia necesarului de energie şi acoperirea lui

Utilizarea surselor de energie regenerabile SRE au avantajul perenităţii lor şi a

Figura 1.7. Balanţa de energie primară a omenirii (2000)

Cresterea cererii de energie, combinata cu factori geopolitici, in special situaţia

Figura 1.8. Producţia de energie regenerabilă în lume

Structura producţiei mondiale de electricitate în 2008 (fig.1.9a) şi ponderea

Figura 1.10. Dinamica SRE la nivel mondial în perioada 1998-2008

În conformitate cu Noua Politica Energetica a Uniunii Europene (UE)

În ceea ce priveşte securitatea alimentării cu resurse energetice, UE se aşteaptă

Fig. 1.11. Evoluţia consumului energetic al UE (UE 30), in milioane tep

În ceea ce priveşte dezvoltarea durabilă, trebuie remarcat faptul că, în anul

Politică Energetică a UE următoarele obiective:

Tabelul 1.2 Resursele de energii regenerabile în România

I. Delta Dunarii (energie solara)

Figura 1.12 Distribuţia SRE pe teritoriul României

biolichide; g) biogaz; h) gaz rezultat din procesarea deşeurilor; i) gaz de fermentare

Producătorii şi furnizorii de energie electrică din SRE pot vinde certificatele

SRE a ajuns la urmatoarelĕ concluzii:

23 utilizarea energiei geotermale si̧ cea bazatăpe biogaz se dezvoltălent.

Figura 1.13. Ponderea diferitelor tipuri de SRE în energia primară regenerabilă a UE

Figura 1.14. Dinamica SRE în UE în perioada 1998-2008

In ceea ce priveste energia fotovoltaica aceasta a cunoscut o ascensiune

anul anterior (5 739 MW), atingandu-se o putereinstalata in fotovoltaic de 29 555