Sunteți pe pagina 1din 696

Adrian BADEA Horia NECULA

coordonatori

Editura Agir
Cuprins

1. Sursele regenerabile de energie, componentă importantă a 15


dezvoltării energetice durabilă
(Prof. dr. ing. Adrian Badea)
Bibliografie 46
Sisteme eoliene de producere a energiei electrice 47
(Conf. dr. ing. Carmen-Anca Safta; Prof. dr. ing. Constantin
Ghiţă; Prof. dr. ing. Dragoş-Ovidiu KISCH)
2.1. Resursa energetică eoliană 47
2.1.1. Vântul 47
2.1.2. Energia eoliana disponibilă 49
2.1.3. Potenţialul eolian al României 53
2.2. Turbine eoliene 55
2.2.1. Parametri caracteristici ai turbinei 55
2.2.2. Criterii de clasificare a turbinelor eoliene şi tipuri de 58
turbine
2.2.3. Teoria generală a turbinelor eoliene. Noţiuni de 64
aerodinamică.
2.2.4. Elemente constructive ale turbinelor eoliene 76
2.3. Ferme de turbine eoliene 81
2.3.1. Ferme onshore 81
2.3.2. Ferme offshore 82
2.4. Impactul turbinelor eoliene asupra mediului 85
2.4.1. Impactul vizual 86
2.4.2. Zgomotul turbinelor eoliene 86
2.4.3. Interferenţa electromagnetică 89
2.4.4. Alţi factori de mediu 90
2.5. Aspecte economice ale proiectelor eoliene 90
2.5.1. Indicatori economici 90
2.5.2. Estimarea costurilor 91
2.5.3. Estimarea preţului de cost al energiei produse 92
2.5.4. Finanţarea şi gestionarea investiţiilor în proiecte de 95
valorificarea potenţialului eolian
2.6. Generatoare electrice pentru surse eoliene 100
2.6.1. Generalităţi 100
2.6.2. Generatoare asincrone 102
2.6.3. Generatoare sincrone 114
2.6.4. Generatoare de curent continuu (c.c.) 129
2.6.5. Probleme speciale privind generatoarele eoliene 133
2.7. Convertoare electronice pentru condiţionarea surselor de 137
energie eoliană
2.7.1. Compensatoare statice de energie reactivă 137
8 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

2.7.2. Conectarea surselor alternative de energie şi a 143


sistemelor de stocare a energiei
2.7.3. Interconectare eoliană sau hidro de putere mică 146
2.7.4. Interconectare Minnesota - topologie de interconectare 147
cu reţeaua a sistemelor fotovoltaice, eoliene şi a pilelor
de combustie
2.7.5. Interconectarea sistemelor de stocare a energiei 148
sistemul de c.a.
2.7.6. Turbine eoliene cu generatoare asincrone şi sincrone 149
2.7.7. Comanda şi funcţionarea individuală a convertoarelor 158
statice
Bibliografie 184
3. Valorificarea termică a energiei solare 191
(Ş.l. dr. ing. Cristian Dincă; As. drd. ing. Mihaela-Cristina Ciobanu)
3.1. Elemente caracteristice ale radiaţiei solare 191
3.1.1. Parametrii de referinţă standard ai radiaţiei solare 191
3.1.2. Caracteristicile radiaţiei termice 194
3.1.3. Legile radiaţiei termice 199
3.1.4. Elemente definitorii de bază în analiza radiaţiei solare 205
3.1.5. Relaţii trigonometrice de bază 208
3.2. Sisteme pasive de valorificare a energiei solare 213
3.2.1. Captatori plani de valorificare a energiei solare 213
3.2.2. Captatori cu concentrarea energiei solare 227
3.3. Sisteme hibrid de valorificare a energiei solare în vederea 233
producerii de energie electrică
3.3.1. Motoare Stirling cuplate cu captatori solari 235
3.3.2. Aplicaţii industriale ale captatorilor cu concentratori ai 238
energiei solare
3.3.3. Integrarea sistemelor de valorificare a energiei solare 241
în cadrul clădirilor
3.3.4. Sisteme hibride ce conţin colectoare solare termice şi 243
surse de rezervă, pentru încălzire şi preparare de a.c.m.
3.3.5. Pompe de căldură integrate sistemelor solar 261
3.4. Elemente de calcul economic al eficienţei sistemelor de 264
valorificare termică a energiei solare
3.4.1. Utilizarea metodelor de simulare numerică avansată 264
3.4.2. Metode de calcul economic al ciclului de viaţă al 265
captatorilor solari
3.4.3. Evaluarea ecologica pe ciclul de viata al panourilor 265
solare
Bibliografie 279
4. Sisteme fotovoltaice 283
(Prof. dr. ing. Alexandru Morega)
4.1. Introducere 283
CUPRINS 9

4.2. Principiul de funcţionare al celulei fotovoltaice 284


4.2.1 Modelul atomic Bohr 285
4.2.2. Efectul fotoelectric 286
4.2.3. Principiul de funcţionare al celulei fotovoltaice 288
4.3. Tehnici de fabricaţie pentru celule şi module fotovoltaice 293
4.3.1. Tehnologiile de fabricaţie Pfann, Czochralski 293
4.3.2. Etape de fabricaţie 295
4.3.3. Module solare cu celule cristaline 296
4.3.4. Module solare de tip peliculă (flim subţire) 296
4.4. Eficienţa conversiei fotovoltaice 297
4.4.1. Timpul de amortizare şi randamentul energie obţinută 299
în raport cu energia investită
4.5. Descrierea electrică a celulelor fotovolatice 302
4.5.1. Circuitul echivalent – modelul simplificat 302
4.5.2. Circuitul echivalent – modelul extins, cu o diodă 302
4.5.3. Circuitul echivalent – modelul extins, cu două diode 304
4.5.4. Circuitul echivalent – modelul extins, cu două diode şi 304
termen suplimentar
4.5.5. Alţi parametrii electrici 305
4.5.6. Dependenţa de temperatură a parametrilor celulelor 307
fotovoltaice
4.5.7. Determinarea parametrilor celulelor fotovoltaice 307
4.6. Descrierea electrică a modulelor fotovolatice 308
4.6.1. Conexiunea serie a celulelor fotovoltaice 308
4.6.2. Date tehnice pentru module solare 311
4.7. Funcţionarea generatoarelor solare în sarcină 312
4.7.1. Sarcina rezistivă 312
4.7.2. Convertoare curent continuu – curent continuu 313
4.7.3. Convertoare de tip buck 313
4.7.4. Convertoare de tip boost 314
4.7.5. Alte convertoare de tip curent continuu – curent 315
continuu
4.7.6. Maximizarea randamentului conversiei fotovoltaice. 316
Trackingul solar
Bibliografie 318
5. Valorificarea energetică a biomasei 321
(Ş.l. dr. ing. Cosmin Mărculescu)
5.1. Biomasa. Definiţie şi importanţă 321
5.2. Potenţialul şi valorificarea biomasei. Situația la nivel 322
internațional
5.3. Clasificarea biomasei 323
5.3.1. Surse și tipuri de biomasă 323
5.3.2. Evaluarea producţiei. Potenţialul de biomasă lemnoasă 327
şi agricolă al României
10 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

5.4. Compoziţie şi proprietăţi 331


5.4.1. Compoziţia fizico-chimică a biomasei 331
5.4.2. Masa specifică 332
5.4.3. Umiditatea 333
5.4.4. Dimensiuni și caracteristici mecanice (transport, 334
manevrabilitate, friabilitate, aglutinare)
5.4.5. Analiza elementară 335
5.4.6. Raportul Carbon / Azot (C/N), Carbon / Hidrogen 336
(C/H)
5.4.7. Puterea calorifică 336
5.4.8. Analiza primară (conținut volatile, carbon fix, inerte) 340
5.4.9. Conţinutul de metale grele 341
5.5. Procedee bio/fizico-chimice de conversie a biomasei. 342
Biocombustibili.
5.5.1. Procese de fermentare 344
5.5.2. Procese de metanizare 347
5.5.3. Procese de extracție / esterificare (producere de 351
biodiesel)
5.6. Procedee termo-chimice de conversie a biomasei 355
5.6.1. Procedee de pretratare a biomasei în vederea 355
îmbunătățirii caracterisiticilor combustibile
5.6.2. Combustia 358
5.6.3. Piroliza (proces, reacţii, produşi de reacţie, emisii, 365
tehnologii stadiu industrial şi pilot, calcule de
dimensionare a reactoarelor)
5.6.4. Gazeificarea (proces, reactii, produsi de reactie, emisii, 370
tehnologii stadiu industrial si pilot, calcule de
dimensionare a reactoarelor)
5.7. Aplicații energetice 373
5.7.1. Soluții de conversie în energie electrică prin procese 374
termo-chimice
5.7.2. Aplicații la nivel pilot sau industrial de conversie în 376
energie electrică
Bibliografie 382
6. Valorificarea energiei geotermale 387
(Ş.l. dr. ing. Victor Cenuşă; Ş.l. dr. ing. Constantin Ionescu)
6.1. Consideraţii generale privind energia geotermală 387
6.2. Valorificarea energiei geotermale de potenţial termic mediu - 396
ridicat cu cicluri motoare
6.2.1. Centrale geotermale – electrice cu abur 396
6.2.2. Centrale geotermale – electrice cu fluide organice 412
6.2.3. Centrale geotermale – electrice cu ciclu combinat, apă 421
- agent organic
6.2.4. Centrale geotermale cu ciclu combinat integrat 425
CUPRINS 11

6.2.5. Centrale geotermale de cogenerare 430


6.3. Valorificarea directă a energiei geotermale sub formă de 436
căldură
6.3.1. Încălzirea spaţiilor 438
6.3.2. Încălzirea serelor 440
6.3.3. Balneoterapie 441
6.3.4. Acvacultură 441
6.3.5. Agricultură 442
6.3.6 Industrie 442
6.3.7. Situaţia utilizării directe a energiei geotermale în 443
România
6.4. Valorificarea energiei geotermale de potenţial termic mediu – 444
coborât, cu ajutorul ciclurilor termodinamice inversate (pompe
de căldură)
6.4.1. Aspecte generale 444
6.4.2. Pompe de căldură geotermale 452
6.4.3. Comportamentul termic al pământului 461
6.4.4. Utilizări ale pompelor de căldură geotermale 463
6.5. Impactul asupra mediului al tehnologiilor de utilizare a 468
energiei geotermale
Bibliografie 473
7. Valorificarea energiei hidraulice 477
(Conf. dr. ing. Bogdan Popa; Conf. dr. ing. Carmen-Anca SAFTA
Prof. dr. ing. Constantin Ghiţă, Prof. dr.ing. Dragoş-Ovidiu KISCH)
7.1. Valorificarea energiei râurilor 477
7.1.1. Energia râurilor 477
7.1.2. Potenţialul şi repartiţia resursei 479
7.1.3. Definirea microhidroenergiei 482
7.2. Elemente de hidrologie inginerească 483
7.2.1. Factorii naturali ai scurgerii apelor 483
7.2.2. Debitele cursurilor de apă 491
7.2.3. Noţiuni de hidrometrie 510
7.3. Tipuri de amenajări pentru microhidrocentrale 511
7.3.1. Generalităţi, clasificări 511
7.3.2. Scheme de MHC convenţionale, gravitaţionale 513
7.3.3. Scheme de MHC neconvenţionale, cinetice 518
7.3.4. Planificarea unei scheme de amenajare 523
7.3.5. Utilizarea potenţialului unui sector de râu în vederea 524
amenajării acestuia
7.4. Echipamente ale microhidrocentralelor 526
7.4.1. Componentele principale ale unei MHC 526
7.4.2. Clădirea microhidrocentralei 527
7.4.3. Turbina hidraulică 529
7.4.4. Multiplicatorul de turaţie 541
12 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

7.4.5. Generatorul 542


7.4.6. Comanda turbinei 545
7.4.7. Echipamentele electrice auxiliare 547
7.4.8. Echipamentele hidromecanice auxiliare 549
7.5. Evaluarea impactului asupra mediului 551
7.5.1. Impactul în faza de construcţie 551
7.5.2. Impactul în faza de exploatare 554
7.6. Valorificarea energiei valurilor 557
7.6.1. Valuri generate de vânt. Tipuri şi mărimi caracteristice 557
7.6.2. Energia valurilor. Potenţial 559
7.6.3. Tehnologii şi echipamente 560
7.6.4. Estimarea costurilor pentru centralele de conversie a 564
energiei valurilor
7.6.5. Impactul conversiei energiei valurilor asupra mediului 566
7.7. Valorificarea energiei mareelor 567
7.7.1. Cauzele mareelor 567
7.7.2. Harta potenţialului energiei mareice 569
7.7.3. Tehnologii şi echipamente 570
7.7.4. Costuri pentru valorificarea energiei dată maree 573
7.7.5. Impactul centralelor maree-motrice asupra mediului 574
7.8. Generatoare electrice pentru conversia energiei valurilor în 574
energie electrică
7.8.1. Generalităţi 574
7.8.2. Structura generatoarelor electrice de valuri 575
7.8.3. Elemente teoretice privind generatoarele de valuri 577
7.9. Convertoare electronice pentru condiţionarea surselor de 578
energie a valurilor
Bibliografie 581
8. Impactul generării distribuite asupra reţelelor electrice 585
(Conf. dr. ing. Ion Triştiu; Ş.l. dr. ing. Radu Porumb)
8.1. Prezentarea conceptului de generare distribuită 585
8.2. Integrarea surselor distribuite în reţelele electrice 590
8.2.1. Tehnologii de generare distribuită a energiei electrice 590
8.2.2. Racordarea surselor distribuite la reţelele electrice 598
8.3. Influenţa generatoarelor distribuite asupra regimului permanent 605
8.3.1. Calculul regimului permanent pentru reţelele electrice 605
care includ surse distribuite
8.3.2. Modificarea circulaţiei de puteri 613
8.3.3. Modificarea pierderilor de putere 614
8.4. Influenţa surselor distribuite asupra nivelului de tensiune 616
8.4.1. Modificarea nivelului de tensiune 617
8.4.2. Reglajul tensiunii în reţelele electrice de distribuţie în 621
prezenţa generării distribuite
8.5. Influenţa generatoarelor distribuite asupra curenţilor de 625
CUPRINS 13

scurtcircuit
8.6. Optimizarea regimului de funcţionare 628
8.6.1. Alegerea amplasării pentru minimizarea pierderilor de 628
putere
8.7. Influenţa surselor distribuite asupra calităţii serviciului de 629
furnizare a energiei electrice
8.7.1. Influenţa generatoarelor distribuite asupra parametrilor 629
primari ai calităţii energiei electrice
8.7.2. Continuitatea alimentării cu energie electrică în 638
prezenţa generării distribuite
Bibliografie 641
9. Hidrogenul un nou vector energetic 645
(Prof. dr. ing. Adrian Badea)
9.1. Istoric 646
9.2. Producţia hidrogenului 654
9.3. Stocarea hidrogenului 658
9.4. Transportul şi distribuţia 660
9.5. Pile cu combustibil 662
9.5.1. Principiul de funcţionare;clasificare 662
9.5.2. Pila AFC 664
9.5.3. Pila PEMFC 665
9.5.4. Pila PAFC 669
9.5.5. Pila MCFC 670
9.5.6. Pila SOFC 672
9.6. Aplicaţii ale pilelor cu combustibil 675
9.7. Elemente economice 681
9.8. Direcţii de cercetare-dezvoltare în domeniul hidrogenului 683
9.8.1. Statele Unite ale Americii 683
9.8.2. Japonia 685
9.8.3. Uniunea Europeană 686
Bibliografie 688
SURSE

REGENERABILE

DE ENERGIE
Adrian BADEA Horia NECULA
coordonatori

Adrian BADEA, Victor CENUŞĂ, Cristina CIOBANU, Cristian


DINCĂ, Constantin GHIŢĂ, Constantin IONESCU, Dragos-Ovidiu KISCH,
Cosmin MĂRCULESCU, Alexandru MOREGA, Bogdan POPA,
Radu PORUMB, Carmen-Anca SAFTA, Ion TRIŞTIU

SURSE
REGENERABILE DE
ENERGIE
Contribuţia autorilor pe capitole:

Capitolul 1: Adrian BADEA


Capitolul 2: Carmen-Anca SAFTA (2.1-2.5), Constantin GHIŢĂ (2.6),
Dragoş-Ovidiu KISCH (2.7)
Capitolul 3: Cristian DINCĂ (3.1, 3.4), Mihaela-Cristina CIOBANU (3.2, 3.3)
Capitolul 4: Alexandru MOREGA
Capitolul 5: Cosmin MĂRCULESCU
Capitolul 6: Victor CENUŞĂ (6.1, 6.2), Constantin IONESCU (6.3-6.5)
Capitolul 7: Bogdan POPA (7.1-7.5), Carmen-Anca SAFTA (7.6-7.7),
Constantin GHIŢĂ (7.8), Dragoş-Ovidiu KISCH (7.9)
Capitolul 8: Ion TRIŞTIU (8.1-8.6), Radu PORUMB (8.7)
Capitolul 9: Adrian BADEA
PREFAţă

Energia reprezintă sângele unei economii şi în final al unei civilizaţii. În


Epistola întâia către Corinteni Sfântului Apostol Pavel spunea „dacă dragoste
nu am, nimic nu sunt”, parafrazând aceasta aserţiune Marin Preda îşi încheia
romanul „Cel mai iubit dintre pământeni” cu cuvintele „dacă dragoste nu e
nimic nu e”, credem că putem spune la rândul nostru
„fără energie nimic nu e”.

În momentul de faţă omenirea îşi acoperea necesarul de energie


primară în proporţie de circa 85% din cărbune, petrol şi gaze naturale,
resurse epuizabile şi poluante, în special prin emisiile de gaze cu efect de
sera, care reprezintă principala cauză a schimbărilor climatice. Energia hidro
nu acoperă mai mult de 7% din energia primară, iar energia nucleară nu
depaşeşte 6,5%. Pe termen scurt şi mediu nu se întrevede o creştere
importantă a ponderii marilor amenajări hidro şi a energiei nucleare, în
special după accidentul de la Fukusima. Singurele energii a căror pondere
poate şi trebuie să crească masiv în anii ce vin sunt energiile regenerabile.

Sursele de energie regenerabilă sunt multiple, larg răspândite,


nepoluante şi disponibile pe aproape toata suprafaţa pământului, bineînţeles
cu intensităţi diferite. Ele provin direct sau indirect de la soare, putând fi
folosite atât pentru producerea directă a căldurii sau pot fi convertite în
electricitate.

Directiva Uniunii Europene privind energia din surse regenerabile,


adoptată în 2009, stabileşte ţinte obligatorii pentru energia din surse
regenerabile, concentrându-se pe atingerea unei ponderi de 20 % a energiei
din surse regenerabile în mixul energetic general al UE până în 2020.
Fiecare stat membru trebuie să atingă obiective individuale în ceea ce
priveşte ponderea globală a energiei din surse regenerabile în cadrul
consumului energetic. Creşterea iniţială a energiei din surse regenerabile,
sub impulsul acestui cadru legislativ, a fost promiţătoare în primii ani de
implementare.
Pentru a atinge ţintele pentru anul 2020, statele membre trebuie să-şi
pună în aplicare planurile de acţiune naţionale şi să încurajeze
semnificativ finanţarea acordată surselor regenerabile de energie prin
scheme de sprijin (certificate verzi), sau preţuri garantate.

De asemenea, pentru promovarea energiei regenerabile, aceasta


trebuie să concureze în mod echitabil pe pieţe deschise, piaţa unică a
energiei fiind în curs de formare. Totodată, pentru stimularea concurenţei în
sectorul energetic european şi promovarea surselor regenerabile este
necesară eliminarea treptată a subvenţiilor pentru combustibili fosili, iar
taxele pe emisiile de CO2 trebuie adaptate, astfel încât să încurajeze
investiţiile în tehnologii cu emisii scăzute de CO2.

În acest context, autorii au considerat oportună realizarea unei lucrări


care să abordeze majoritatea surselor de energie regenerabilă, pentru o
înţelegere mai bună a proceselor caracteristice şi domeniilor de utilizare.

Cartea se adresează, în primul rând, studenţilor de la facultăţile de


profil tehnic, de la studiile de licenţă sau masterat, dar şi inginerilor şi
tehnicienilor care activează în domeniul surselor regenerabile de energie.

Lucrarea este structurată pe nouă capitole şi tratează aspecte tehnice


privind energia eoliană, energia solară, valorificarea energiei biomasei,
geotermale şi hidraulice, utilizarea hidrogenul ca vector energetic, dar şi
impactul generării distribuite asupra reţelelor electrice în cazul utilizării
surselor regenerabile de energie.

Credem în utilitatea demersului nostru şi aşteptăm opiniile şi


propunerile cititorilor pentru o noua ediţie .
Capitolul 1
Sursele regenerabile de energie, componentă
importantă a dezvoltării energetice durabilă

Omenirea se confruntă în acest secol cu câteva probleme majore, cum sunt


cele ale energiei, apei, alimentaţiei, schimbărilor climatice, rezolvarea corectă a lor
fiind esenţa preocupărilor pentru o dezvoltare durabilă. Dacă vom şti să abordăm şi
să rezolvăm aceste probleme cu înţelepciune, renunţând chiar la o parte din
confortul excesiv cu care ne-am obişnuit unii dintre noi, dând dovadă de mai puţin
egoism şi goană după „mai mult”, vom dovedi că întradevăr Dumnezeu ne-a dăruit
şi o parte din înţelepciunea sa, nu numai chipul şi asemănarea sa.
O dezbatere despre energiile regenerabile trebuie să pornească de la
problemele schimbărilor climatice şi disponibilităţii resurselor energetice, în
condiţiile unei importante creşteri demografice şi a necesităţii de a permite accesul
la energie a miliarde de persoane care în prezent sunt privaţi de acesta.
În momentul când scriu aceste rânduri, 30 octombrie 2012, ora 8.30, popuaţia
Terei număra 7 084 478 800 de locuitori şi ea creşte cu circa 200 000 de locuitori
pe zi. Dacă la începutul secolului eram 6 miliarde de suflete pe planeta PĂMÂNT,
pe 30 octombrie 2011 se nastea la Manila micuta Danica Camacho, declarata de
catre ONU a 7 miliardelea locuitor al planetei. Probabil că la mijlocul acestui secol
vom fi între 8 si 12 miliarde (fig. 1.1.).

Figura 1.1. Evoluţia populaţiei până în anul 2050

Un recent raport ONU indica pentru anul 2075 un maxim istoric de 9.2
miliarde de locuitori, dată la care ar putea avea loc un punct de inflexiune : fie o
16 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

descreştere catastofală a populaţiei până în 2300 la 2,3 miliarde, fie o explozie


demografică până la 36,4 miliarde în 2300. Ambele scenarii “catastrofice”, care
sperăm că nu se vor realiza trebuie să reprezinte un semnal de alarmă pentru cei
care conduc destinele omenirii şi sunt, mulţi dintre ei, din păcate, prea preocupaţi
de realitatea momentului, pentru a se gândi la un viitor pentru mulţi prea îndepărtat.

Din păcate în prezent 910 de milioane de oameni suferă de foame iar peste 1,5
miliarde nu au acces la electricitate (fig.1.2), iar mari zone ale emisferii sudice au
ca principală sursă de energie biomasa, utilizată cu tehnologii artizanale (fig. 1.3).

Figura 1.2. Populaţia lipsită de electricitate

Toate aceste contraste, însoţite de distrugerea mediului care ne înconjoară pot


conduce la situaţii conflictuale greu de rezolvat, la o adevărată catastrofă pentru
planeta noastră albastră.
"Cu cât distanta devenea mai mare, cu atât ea devenea mai mica. În
fine, a luat dimensiunile unei bile de sticla - cea mai frumoasă bilă de sticlă
pe care vi-o puteţi imagina". Astfel ne-a descris James Irwin, cosmonaut
participant la misiunea Apollo 15, in anul 1971 planeta noastră.
Aceasta privelişte din cosmos ce se deschide asupra "navetei spaţiale Pamânt"
nu a stimulat numai imaginaţia oamenilor în ceea ce privea frumuseţea ei, ci mai
ales înţelegerea faptului că ea oferă un spaţiu limitat, în care oamenii trebuie sa
convieţuiască în armonie. Ambele aspecte : caracterul limitat al Pamântului si al
resurselor sale, precum si cel al apartenenţei la un sistem global ale cărui
componente sunt interdependente sunt definitorii pentru noţiunea de « durabilitate
».
Surseleregenerabile de energie, componentăimportantă a dezvoltăriidurabile 17

Figura 1.3 Gospodării care utilizează predominant biomasa ca formă de energie

Problemele de mediu apărute în urma revoluţiei industriale şi globalizarii au


început să preocupe oamenii de stiinţă şi guvernele ţărilor lumii încă de la mijlocul
secolului trecut. Primele măsuri ale ONU în acest domeniu au condus la fondarea
Uniunii Internationale pentru Protectia Naturii (IUPN), în 1948, care mai tirziu a
devenit Uniunea Internationala pentru Conservarea Naturii (IUCN), care are
membri ce reprezinta guvernele, institutiile si asociatiile, precum si organizatiile
internationale si neguvernamentale. In anii 60 apar primele studii serioase a unor
tineri cercetatori în domeniul ecologiei, alături de o serie de cărţi, cum a fost
0 Primăvara liniştită » a autorului Rachel Carson (1962), care descrie o catastrofă
ecologică imaginară şi primul raport al Clubului de la Roma « Limitele Creşterii »
(1971), redactat de Dennis şi Donella Meadows, care a diagnosticat o acutizare
periculoasa a problemelor diminuării resurselor şi a poluării. In această perioadă
apar şi prmele ONG-uri puternice, cum ar fi Prietenii Pamintului (1971) si
Greenpeace (1971) care militează pentru măsuri imediate pentru protecţia
mediului.
Toate acestea au condus la convocarea la Stockholm in 1972, a primei
Conferinta ONU asupra Mediului Uman (ECO1), care a recunoscut eşecul
omenirii de a gestiona biosfera si a chemat la minimizarea decalajului dintre ţările
dezvoltare şi cele în curs de dezvoltare. De la aceasta conferinta o mulţime de tari
au introdus problemele de mediu in agendele lor si au fost create multe organizatii
de mediu guvernamentale si neguvernamentale.
În urma conferinţei au rezultat: Declaraţia de la Stockholm, conţinând 26 de
principii; Planul de Acţiune pentru Mediul Uman; Programul Naţiunilor Unite
pentru Mediu (United Nations Environment Programme (UNEP), cu sediul in
Nairobi, care a ajutat tarile să-şi întareasca capacitatea de a soluţiona problemele de
18 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

mediu la nivel global, national si comunitar ; Fondul voluntar pentru Mediu


(Voluntary Environment Fund), înfiinţat în ianuarie 1973, în conformitate cu
procedurile financiare ale Naţiunuilor Unite.
Toate acestea sunt considerate a fi piatra de temelie a primului cadru
internaţional pentru tratarea problemelor mediului.
De la înfiinţarea sa, în baza recomandărilor Conferinţei de la Stockholm,
Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu a desfăşurat o serie de activităţi
pentru a-şi manifesta încadrul sistemului ONU, rolul său de catalizator şi
coordonator în domeniul mediului.
Activităţile programului pot fi clasificate în două mari grupe:
0 orientate pe problemele sectoriale ale factorilor de mediu:
poluarea apelor, a aerului şi a solurilor (în special degradarea terenurilor);
1 orientate pe probleme globale: ploi acide, degradarea stratului de
ozon, schimbările climatice, defrişarea şi deşertificarea, conservarea
biodiversităţii, traficul internaţional de produse şi deşeuri toxice şi
periculoase, protejarea mediului în perioadele de conflict armat.
Problemele globale ale mediului au început să devină predominante şi au creat
necesitatea iniţierii unor acţiuni suplimentare pentru conştientizarea publicului,care
să determine comunitatea internaţională să ia în timp util măsuri funcţionale, atât
pe plan internaţional cât şi naţional.
Necesitatea reorientării eforturilor pentru realizarea obiectivului de integrare s-
a concretizat după unsprezece ani de la Conferinţa de la Stockholm, respectiv în
1983, când Naţiunile Unite au înfiinţat Comisia Mondială pentru Mediu şi
Dezvoltare (World Commission on Environment and Development
,WCED),cunoscută sub denumirea de Comisia Brundtland, după numele
preşedintelui comisiei, fost prim ministru al Norvegiei. Această comisie a elaborat
şi publicat în 1987 documentul “Viitorul nostru comun” ( Our Common
Future) (Raportul Brundtland).
Raportul subliniază că “pentru nevoile esenţiale ale lumii sărace prioritatea
ar trebui să o reprezinte satisfacerea acestora”. In raport se arată ca acest lucru nu
se va putea realize decât printr-o dezvoltare durabilă. Pentru definirea acestui concept,
raportul preia definiţia lui Lester Brown, fondatorul Worldwatch Institut :

5888 Dezvoltarea durabilă este aceea care asigură necesităţile


generaţiei prezente, fãrã a compromite capacitatea generaţiilor
viitoare de a-şi asigura propriile necesităţi ».

Aceasta definiţie a ramas până astăzi cea mai sintetică a conceptului de dezvoltare
durabilă, deşi conţinutul său s-a imbogăţit continuu după raportul Brundtland şi
personal consider cuvintele lui Saint Exupery, scrise cu ani în urmă, preluând un vechi
proverb amerindian, cea mai frumoasă definiţie a dezvoltării durabile : « Noi nu
moştenim pamântul de la strămoşi ci îl împrumutăm de la
copiii noştri «
Surseleregenerabile de energie, componentăimportantă a dezvoltăriidurabile 19

Cele mai necesare, pentru realizarea unei dezvoltări durabile, sunt schimbările
de la nivel economic, social si politic.
În ceea ce priveşte domeniul economic, trebuie introduse noi forme de
administrare, care să ţină mai mult cont de « natură » ca factor de producţie, poate
chiar şi la calcularea preţurilor finale. Aici nu va apărea însă doar întrebarea cum se
poate transpune acest lucru în cazurile singulare - prin reglementări politico-
administrative şi/sau economice -, vor apărea însăşi dispute referitoare la cât de
mare poate fi capacitatea de aclimatizare a economiei pe o piaţă globală care
operează descentralizat, dacă nu se stabilesc la nivel internaţional paşii pe calea
unei dezvoltări durabile.
Există argumente conform carora durabilitatea si capitalismul - cel puţin în
forma sa actuală - sunt incompatibile în ceea ce priveste obiectivele si principiile
care le conduc. În best-seller-ul sau celebru, " Die Kunst des Liebens" ("Arta de
a iubi") din anul 1956, specialistul în socio-psihologie, Erich Fromm, dădea
urmatorul diagnostic:
„Capitalismul modern are nevoie de oameni care să lucreze, în număr
mare, fară probleme, care să dorească să consume din ce în ce mai mult (...).
El are nevoie de oameni, care să creadă despre sine ca sunt liberi si
independenţi si care să pretinda că, în ceea ce îi priveşte, nu exista nici o
autoritate care să îi conduca, nici un fel de principii si nici o conştiintă - şi care
să fie gata, în ciuda acestui fapt, sa se lase conduşi în a face lucrurile care se
asteapta de la ei, şi care să se integreze fară probleme în maşinăria socială
(...). Si care ar fi rezultatul? Omul modern se înstrainează de sine, de semenii
săi şi de natură (...)". El "îşi surmontează ... disperarea inconştientă prin
cultivarea propriilor plăceri (...), şi, în plus, prin plăcerea de a-şi putea cumpăra
permanent lucruri noi, pe care sa le înlocuiască în curând cu altele (...).
Caracterul nostru este astfel constituit, în a ne deschide în faţa acestor
schimbări, în a achiziţiona lucruri, în a face comerţ şi a consuma. Absolut toate
bunurile noastre - fie ele spirituale sau materiale - devin obiecte de schimb si
de consum.”
Având în vedere punctul de cotitura în care ne aflam, spre o dezvoltare
durabilă, această analiză nu poate să nu ne pună întrbări. Pentru ca, într-adevar,
gândirea noastra economica se bazeaza pe acelasi slogan :

Mairepede, mai sus, mai departe, mai mult,

pe încrederea, ca toate problemele pot fi rezolvate prin creştere economica. Faţă de


această atitudine, mai noile modele de bunăstare ar trebui să se bazează pe un nou
concept :

Mai încet, mai puţin, mai bine, mai frumos ,

Conform acestui model « Economia unei vieţi mai bune constă dintr-o
combinaţie naturală de consum măsurat şi bunuri nemateriale ».
20 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

În viziunea celebrului fizician Fritjof Capra, sustinător al ideologiei


holistice, este necesara o schimbare fundamentala a principiilor si valorilor
mondiale. Aceasta schimbare a fost deja iniţiată, dar nu a putut să se impună încă.
În domeniul stiintelor, ea a fost declansata de descoperirile epocale din fizica de la
începutul secolului XX. În ceea ce priveste societatea, Capra crede ca miscarile
ecologiste şi feministe de pe tot cuprinsul lumii vor juca un rol principal în aceasta
privinţă.
Problema principală pe calea spre o dezvoltare durabila este, dupa Capra,
faptul ca ne ţinem cu dinţii de niste principii depăşite, de o imagine mecanicistă a
vieţii, bazată pe fizica lui Newton. Capra descrie aceasta paradigmă în lucrarea sa
"The Turning Point" (1982) dupa cum urmează: « Imaginea sau paradigma care
pare acum să păleasca încetul cu încetul, a predominat în cultura noastra
vreme de mai multe secole, influenţând în tot acest timp întreaga lume. Ea
cuprinde o serie de idei şi valori, printre care şi concepţia conform careia
universul ar fi un sistem mecanic, bazat pe o fundaţie pur materiala;
imaginea corpului omenesc ca o maşinărie; înţelegerea vieţii în societate ca
o lupta permanenta pentru supravieţuire; încrederea într-un progres
material nelimitat prin creşterea economică si tehnică; şi - nu în ultimul rând
- credinţa că o societate, în care femeile sunt inferioare barbaţilor la toate
nivelele, se bazează pe o lege fundamentală a naturii. Toate aceste idei s-
au dovedit a fi, în ultimele decenii, extrem de limitate, fiind astfel nevoie sa
fie reformulate într-un mod cu totul radical."
Studiile oamenilor de ştiinţă au devenit în ultimii ani din ce în ce mai unanime
îna aprecia că o creştere puternică a emisiilor mondiale de gaze cu efect de seră va
conduce la o încălzire globală a atmosferei terestre care ar putea atinge 2-6 oC,
până la sfârşitul acestui secol, cu efecte dezastroase.
Prin schimbul natural dintre atmosferă, biosferă şi oceane pot fi absorbite circa
11 miliarde de tone de CO 2 (sau 3 miliarde de tone echivalent carbon), ceea ce
reprezintă circa jumătate din emisiile actuale ale omenirii. Aceasta a condus la o
creştere permanentă a concentraţiei de CO 2 din atmosferă de la 280 de ppm înainte
de dezvoltarea industrială la 360 ppm în prezent.
In cel de al treilea raport al Grupului Interguvernamental de Evoluţie a
Climatului GIEC, prezentat în 2001, emisiile din anul 1990 au fost evaluate la 6,29
miliarde de tone echivalent carbon ( Tabelul 1.1)

Tabelul 1.1 Emisiile de gaze cu efect de seră ( 1990 )


1990 Emisii Populaţia Emisii
[t C/cap loc] [miliarde] [miliarde t C]
Ţări dezvoltate 3,1 1,3 4,03
Ţări în curs de 0,48 4,7 2,26
dezvoltare
Total 1 6 6,29

Estimând că la sfârşitul acestui secol populaţia globului va atinge circa 10


miliarde de locuitori, în condiţiile unor drepturi de emisie uniforme pentru întreaga
Surseleregenerabile de energie, componentăimportantă a dezvoltăriidurabile 21

populaţie, pentru a nu depăşi concentraţia de CO 2 de 450 ppm în atmosferă, ar fi


necesar ca emisiile pe cap de locuitor să se limiteze la 0,3 tone C/locuitor, ceea ce
pentru ţarile dezvoltate reprezintă o reducere de 10 ori a actualelor emisii
degaze cu efect de seră (tabelul 1.2). Chiar şi în ipoteza practic a dublării
concentraţiei actuale de CO2 în atmosferă, până la 650 ppm, emisiile de CO 2 în
ţările dezvoltate ar trebui reduse de aproape 4 ori.

Tabelul 1.2 Legatura între emisiile de GES şi concentraţia de CO2


Concentraţia de CO2 Emisii globale în 2100 Emisii/cap locuitor în 2100
[ppm] [miliarde t carbon] [t carbon/loc]
450 3 0,3
550 6 0,6
650 9 0,9

GIEC a încercat să stabilească legătura între utilizarea disponibilului de carbon din


resursele existente şi restricţiile impuse de limitarea concentraţiei de gaze cu efect de
seră din atmosferă ( Figura1.4 ). Rezultă că în perioada 1880-1998 a fost utilizată o
cantitatea de carbon relativ mică faţă de resursele încă existente. Cumulul emisiilor pe
parcursul secolului XXI pentru şase scenarii de concentraţii a gazelor cu efect de seră la
sfârşitul secolului : 350,450,550,650,750,1000 ppm, evidenţiază ca în afara primului
scenariu (350 ppm), puţin realist ţinând seama de concentraţia actuală, în toate celelalte
scenarii se pot arde toate resursele convenţionale de petrol şi gaz. Utilizarea în întregime
a resursele de cărbune, precum şi a celor neconvenţionale de gaz şi petrol, nu se va
putea realiza decât în cazul rezolvării
problemei capturii şi stocării CO2.

Figura 1.4. Stocul de carbon în combustibilii fosili şi scenarii de emisie

Prognoza consumului de energie primară realizată de Consiliul Mondial al


Energiei pentru anul 2050, in ipoteza unei creşteri economice de 3% pe an , fără o
modificare a tendinţelor actuale de descreştere a intensităţii energetice şi de asimilare a
resurselor energetice regenerabile evidenţiază un consum de circa 25 Gtep, din care 15
Gtep din combustibili fosili (Figura 1.5). Emisiile de CO2 în acest
22 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

scenariu sunt inadmisi bile. Pentru a se păstra o concentraţie de CO 2 de 450 ppm,


ceea ce reprezintă circa 6 Gt carbon, cantitatea maxima de combu stibili fosili
utilizabilă nu trebuie s a depăşească 7 Gtep, rezultând un deficit de 18 Gtep care ar
trebui acoperit din nuc lear şi surse regenerabile. Rezultă că pentru o dezvoltare
energetică durabilă nu ar trebui să se depăşească la nivelul lu i 2050 un
consum de 13-18 Gte p, acoperit din combustibili fosili 7 Gtep , din
nuclear 2-3 Gtep şi restul de 4-9 G tep din resurse regenerabile.
Pentru atingerea obiectivului ambiţios propus de ţările Uniunii Europene de a
reduce de patru ori emisiile la orizontul lui 2050 presupune o puternică
0 decarbonizare » a sistemului energetic, prin apelare atât la energia n ucleară prin
noi filiere, dar mai ales la sursele regenerative de energie. Tinând seam a de timpul
de implementare a uno r noi tehnologii şi de înlocuire a instalaţiilor ex istente este
necesar să se accelere ze ritmul de dezvoltare a noilor tehnologii c urate Si cu
consumuri energetice reduse. In acelaşi timp este necesara o profund ă evoluţie a
stilului de viaţă şi o co erenţă a factorilor politici către o dezvoltare dura bilă.

Regenerabile
25

20 Nuclear

15
Gaz
Gtep 10

5 Petrol

0 Carbune
2000 2050 WEC V12050 WEC V22050 WEC V3
Figura 1.5 Scenarii energetice alternative 2050

Dacă ne referim la un alt orizont de timp, după prognoza Agentiei


Internationala pentru Energie (IEA), cererea totala de energie in 2030 va fi cu circa
50% mai mare decat in 2003, iar pentru petrol va fi cu circa 46% mai mare.
Rezervele certe cunos cute de petrol pot susţine un nivel actual de c onsum doar
pânăîn anul 2040, iar c ele de gaze naturale pânăîn anul 2070, în timp ce rezervele
mondiale de huilă asi gură o perioadă de peste 200 de ani chiar la o creştere a
nivelului de exploatare.
Din punct de ve dere al structurii consumului de energie prima ră la nivel
mondial, evoluţia si p rognoza de referinţa realizată de IEA evidenţiază pentru
următoarea decadă o creştere mai rapidă a ponderii surselor regenerabile, dar şi a
gazelor naturale (figura 1.7.).
Se estimează că, aproximativ un sfert din nevoile de resurse energetice
primare, la nivel global, vor fi acoperite în continuare de cărbune. Concomitent cu
creşterea consumului de energie va creşte şi consumul de cărbu ne. Datele
centralizate de Consiliu l Mondial al Energiei (CME) arată o creştere cu aproape 50
% a extracţiei de cărbune la nivel mondial în anul 2005 faţă de anul 1980.
Surseleregenerabile de energie, componentăimportantă a dezvoltăriidurabile 23

Figura 1.6 Evoluţia necesarului de energie şi acoperirea lui

Utilizarea surselor de energie regenerabile SRE au avantajul perenităţii lor şi a


impactului neglijabil asupra mediului ambiant, ele ne emiţând gaze cu efect de seră.
Chiar dacă prin ardere biomasa elimină o cantitate de CO 2, această cantitatea este
absorbită de aceasta pe durata creşterii sale, bilanţul fiind nul. In acelaşi timp aceste
tehnologii nu produc deşeuri periculoase, iar demontarea lor la sfârşitul vieţii , spre
deosebire de instalaţiile nucleare, este relativ simplă.
A orice tehnologie energetica şi utilizarea SRE prezintă unele inconveniente.
Impactul instalaţiilor eoliene asupra peisajului, riscul de contaminare a solului şi al
scăpărilor de metan la gazeificare, perturbarea echilibrului ecologic de către micro
hidrocentrale sunt câteva dintre acestea. Cele mai discutate inconveniente sunt însă
cele legate de suprafaţa de teren necesară şi de intermitenţa şi disponibilitatea lor.
Este cunoscut faptul că pentru producerea unei puteri de 8 MW în instalaţii
eoliene este necesară o suprafaţa de1 km 2, însă din aceasta numai 1% este efectiv
ocupată de instalaţii, restul putând fi utilizată în continuare pentru agricultură. Si
pentru producerea de energie fotovoltaică sunt necesare suprafeţe importante.
Astfel pentru o putere de 1 kW şi o energie anuală de 1000 kWh sunt necesari 10
m2, dar suprafaţa acoperişelor locuinţelor ar permite instalarea câtorva mii de MW.
Intermitenţa energiei solare şi eoliene poate fi compensată prin instalaţii de
acumulare a energiei electrice sau termice sau prin producerea unor „vectori
energetici „ intermediari, cum este hidrogenul obţinut prin electroliză. Pentru
energia hidraulică stocarea este mai facilă prin crearea unor lacuri de acumulare, iar
pentru biomasă aceasta poate fi stocată atât înaintea recoltării cât şi după aceasta în
depozite sau sub formă de biocarburanţi.
Utilizarea SRE a cunoscut un prim avânt după crizele petroliere din 1973 şi
1980, dar a cunoscut o stagnare de circa 12 ani după contra şocul petrolier din
24 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

1986. Abia după încheierea protocolului de la Kyoto din 1998, ţările dezvoltate au
început să-şi propună programe extrem de ambiţioase. Astfel la Samitul de la
Johannesburg ţările Uniunii Europene şi-au propus o creştere anuală de 1% pentru
ponderea SRE în balanţa energetică până în anul 2010 şi o creştere a ponderii
biocarburanţilor până la 5,75 % în acelaşi an .
In anul 2000, conform Agenţiei Internationale a Energiei, SRE acopereau
13,8% din energia primară a globului care totaliza 9958 milioane de tone echivalent
petrol, tep, ( figura 1.7 ). Dintre aceste surse biomasa reprezenta circa 80 %, din
păcate utilizată în tehnologii neperformante.

Figura 1.7. Balanţa de energie primară a omenirii (2000)

Cresterea cererii de energie, combinata cu factori geopolitici, in special situaţia


din Orientul Mijlociu, au determinat în prima decadă a secolului XXI creşterea
preţului ţiţeiului care a indus şi creşteri ale preţurilor gazelor naturale. Un alt factor
care a determinat creşterea preţului la produse petroliere pe plan mondial a fost
lipsa capacităţilor de rafinare, problemă care necesită identificarea unor soluţii pe
termen mediu şi lung. La toate acestea s-a adăugat şi tendinţa manifestată de unele
state, de suplimentare a stocurilor pentru a face faţă situaţiilor de criză.
Toate aceste elemente au stimulat dezvoltarea SRE, existând trei zone ale
globului mai dinamice (figura 1.8): Uniunea Eoropeana, având ca lider Germania
cu realizari remarcabile atât in eolian cât şi în fotovoltaic, America de Nord cu
liderul economic al zonei Statele Unite ale Americii şi Asia, unde liderul este încă
Japonia, dar China şi India devin actori din ce în ce mai importanţi.
Surseleregenerabile de energie, componentăimportantă a dezvoltăriidurabile 25

Figura 1.8. Producţia de energie regenerabilă în lume


26 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

Structura producţiei mondiale de electricitate în 2008 (fig.1.9a) şi ponderea


diferitelor tipuri de SRE în energia electrica produsă din surse regenerabile
(fig.1.9b), evidenţiază ca ponderea SRE in producţia energiei electrice nu atinge
încă 20%, rolul predominant revenind energiei hidraulice cu peste 86%.

a) b)
Figura 1.9. Structura productiei mondiale de electricitate în 2008

Dacă analizăm însă dinamica diferitelor SRE la nivel mondial rezultă clar că
energia eoliană şi solară au avut cea mai rapidă creştere în perioada 1998-2008,
urmate de energia geotermală (figura 1.10).

Figura 1.10. Dinamica SRE la nivel mondial în perioada 1998-2008

În conformitate cu Noua Politica Energetica a Uniunii Europene (UE)


elaborată în anul 2007, energia este un element esenţial al dezvoltării la nivelul
Uniunii. Dar, în aceeaşi măsură este o provocare în ceea ce priveşte impactul
sectorului energetic asupra schimbărilor climatice, a creşterii dependenţei
de importul de resurse energetice precum şi a creşterii preţului energiei. Pentru
depăşirea acestor provocări, Comisia Europeana (CE) consideră absolut necesar ca
UE să promoveze o politică energetică comună, bazată pe securitate energetică,
dezvoltare durabilăşi competitivitate.
Surseleregenerabile de energie, componentăimportantă a dezvoltăriidurabile 27

În ceea ce priveşte securitatea alimentării cu resurse energetice, UE se aşteaptă


ca dependenţa de importul de gaze naturale să crească de la 57% la ora actuală, la
84% in anul 2030 iar pentru petrol, de la 82% la 93% pentru aceeaşi perioadă.
Rezultă o creştere a importurilor nete în aceeaşi perioadă de la circa 40% la peste
52% (figura 1.11)

Fig. 1.11. Evoluţia consumului energetic al UE (UE 30), in milioane tep

În ceea ce priveşte dezvoltarea durabilă, trebuie remarcat faptul că, în anul


2007, sectorul energetic era, la nivelul UE, unul din principalii producători de gaze
cu efect de seră. În cazul neluării unor măsuri drastice la nivelul UE, în ritmul
actual de evoluţie a consumului de energie şi la tehnologiile existente în anul 2007,
emisiile de gaze cu efect de seră vor creşte la nivelul UE cu circa 5% şi la nivel
global cu circa 55% pânăîn anul 2030. Energia nucleară reprezintăîn acest moment
în Europa una dintre cele mai mari surse de energie fără emisii de CO2. Centralele
nucleare asigură azi circa o treime din producţia de electricitate din Uniunea
Europeană, având astfel o contribuţie reală la dezvoltarea durabilă.
În ceea ce priveşte competitivitatea, piaţa internă de energie a UE asigură
stabilirea unor preţuri corecte şi competitive la energie, stimulează economisirea de
energie şi atrage investiţii în sector.
UE este tot mai expusă la instabilitatea şi creşterea preţurilor de pe pieţele
internaţionale de energie, precum şi la consecinţele faptului că rezervele de
hidrocarburi ajung treptat să fie monopolizate de un număr restrâns de deţinători.
Efectele posibile sunt semnificative: de exemplu, în cazul în care preţul petrolului
ar creşte până la 100 USD/baril în anul 2030, importul de energie în UE-27 ar costa
circa 170 de mld. EUR, ceea ce înseamnă o valoare de 350 EUR/an pentru fiecare
cetăţean al UE.
Comisia Europeană propune în setul de documente care reprezinta Noua
28 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

Politică Energetică a UE următoarele obiective:


0 reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră cu 20% până în anul 2020, în
comparaţie cu cele din anul 1990.
1 creşterea ponderii surselor regenerabile de energie în totalul
mixului energetic de la mai puţin de 7% în anul 2006, la 20% din
totalul consumului de energie al UE până în 2020;
2 creşterea ponderii biocarburanţilor la cel puţin 10% din totalul
conţinutului energetic al carburanţilor utilizaţi în transport în anul 2020;
3 reducerea consumului global de energie primară cu 20% până în anul
2020 prin eficienţă energetică sporită.
Aceste obiective nu pot fi atinse fără dezvoltarea cercetării şi colaborării
internaţionale în două direcţii principale [1.3]:
0 Reducerea costurilor (eolian în largul mărilor, fotovoltaic) şi a
fezabilităţii industriale ( geotermia de mare adâncime , biocarburanţi de
sinteză.
1 Stocajul energiei electrice ( centrale de pompare acumulare, producere
de hidrogen) şi termice (acumulatoare la temperatură înaltă) precum şi
ameliorarea prognozei pentru aceste energii şi multiplicarea numărului
de unităţi distribuite în teritoriu pentru echilibrarea sistemului
electroenergetic. In paralel cu acestea sunt posibile sisteme de gestiune a
cererii, de exemplul la nivelul „imobilelor inteligente”, care produc,
stochează şi utilizează energia.
In România potenţialul anual al SRE, potrivit datelor comunicate de
Ministerul Industriei şi Resurselor era estimat în anul 2002 la circa 9 miloane
tep energie termică şi 65 TWhenergie electrică (tabelul 1.2), distribuit pe
suprafaţa ţării aşa cum reiese din figura 1.12.

Tabelul 1.2 Resursele de energii regenerabile în România


Sursa Energie electrică [TWh] Energie termică [ tep]
Energie solară 1,2 1,4.106
Energie eoliană 23 -
Energie hidro, din care 40 -
micro-hidro 6
Biomasă - 7,.6.106
Energie geotermală - 0,17.106
TOTAL 64.2 9.17
Surseleregenerabile de energie, componentăimportantă a dezvoltăriidurabile 29

I. Delta Dunarii (energie solara)


Dobrogea (energie solara, energie eoliana)
III. Moldova (campie si platou: micro-hidro, energie eoliana, biomasa)
IV. Carpatii (VI1 - Carpatii de Est; IV2 - Carpatii de Sud; IV3 - Carpatii de Vest, potential
ridicat in biomasa, micro-hidro)
V. Platoul Transilvaniei (potential ridicat pentru micro-hidro)
VI. Campia de Vest (potential ridicat pentru energie geotermica)
VII: Subcarpatii (VII1 - Subcarpatii getici; VII2 - Subcarpatii de curbura; VII3 -
Subcarpatii Moldovei: potential ridicat pentru biomasa, micro-hidro)
VIII. Campia de Sud (biomasa, energie geotermica, energie solara).

Figura 1.12 Distribuţia SRE pe teritoriul României

Din păcate acest potenţial este încă utilizat în insuficientă măsură , cu excepţia
energiei hidraulice şi a biomasei (lemn de foc), acesta din urmă fiind arsă în
majoritate cazurilor în instalaţii neperformante energetic.
Pentru promovarea utilizării SRE s-a emis legea 220/2008, care însă nu a fost
aplicată până în acest an când a fost modificată prin legea 139 din 7 iulie 2010.
Sistemul de promovare a energiei electrice produse din surse regenerabile de
energie, stabilit prin această lege se aplică pentru energia electrică livrată în reţeaua
electricăşi/sau la consumatori, produsă din:
0 energie hidraulică utilizată în centrale cu o putere instalată de cel mult 10
MW;b) energie eoliană; c) energie solară; d) energie geotermală; e) biomasă; f)
30 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

biolichide; g) biogaz; h) gaz rezultat din procesarea deşeurilor; i) gaz de fermentare


a namolurilor̆ din instalatiilȩ de epurare a apelor uzate. Sistemul de promovare stabilit prin prezenta lege se aplica ̆pentru o perioadăde: a) 15 ani, pentru energia
electricăprodusăîn grupuri/ centrale electrice noi; b) 10 ani, pentru energia electrica ̆produsăîn grupuri din centrale hidroelectrice cu putere instalatăde cel mult 10 MW,
retehnologizate; c) 7 ani, pentru energia electricăprodusăîn grupuri/centrale, care au mai fost utilizate pentru producerea energiei electrice pe teritoriul altor state
dacăsunt utilizate în sisteme electroenergetice izolate sau au fost puse în functiunȩ înainte de data intrariĭ în vigoare a prezentei legi, dar nu mai vechi de 10 ani
si̧conforme cu normele de protectiȩ a mediului; d) 3 ani, pentru energia electricăprodusăîn grupuri/centrale hidroelectrice cu putere instalatăde cel mult 10 MW,
neretehnologizate.
Operatorul de transport si̧sistem emite lunar certificate verzi producatorilor,̆ pentru cantitatea de energie electricăprodusădin surse regenerabile de energie si̧ livratăfurnizorilor si/sau̧
consumatorilor finali.
Producatoriĭ de energie din surse regenerabile beneficiazăde un numar̆de
certificate verzi pentru energia electricăprodusăsi̧livrata,inclusiv̆ pentru cantitatea de energie electrică produsă în perioada de probă a functiona̧riĭ grupurilor/centralelor electrice, dupăcum urmeaza:̆

0 pentru energia electricădin centrale hidroelectrice cu puteri instalate de cel mult 10 MW: 3 certificate verzi pentru fiecare 1 MWh produs si̧livrat dacă centralele
hidroelectrice sunt noi; douăcertificate verzi pentru fiecare 1 MWh produs si̧livrat dacăcentralele hidroelectrice sunt retehnologizate;
1 un certificat verde pentru fiecare 2 MWh din centrale hidroelectrice cu o putere instalatăde cel mult 10 MW, care nu sunt noi sau retehnologizate;
2 douăcertificate verzi, pânăîn anul 2017, si̧un certificat verde, începând cu anul 2018, pentru fiecare 1 MWh produs si̧livrat de producatoriĭ de energie electricădin energie eoliana;̆

3 3 certificate verzi pentru fiecare 1 MWh produs si̧livrat de producatoriĭ de energie electricădin sursele geotermala;̆ biomasa;̆biolichide; biogaz; gaz
rezultat din procesarea deseurilor;̧ gaz de fermentare a namolurilor̆ din instalatiilȩ de epurare a apelor uzate;
4 6 certificate verzi pentru fiecare 1 MWh produs si̧livrat de producatoriĭ de
energie electricădin energie solara.̆

Producătorii şi furnizorii de energie electrică din SRE pot vinde certificatele


verzi prin operatorul pieţii de energie OPCOM, cu o valoare minimă de 27
euro/certificat şi o valoare maximă de 55 euro/certificat.
Nivelul tinteloŗ nationalȩ privind ponderea energiei electrice produse din surse regenerabile de energie în consumul
final brut de energie electricăîn perspectiva anilor 2010, 2015 si̧2020 este de 33%, 35% si,̧ respectiv, 38%. Pentru
atingerea acestor ţinte pe lângă energia electrică produs din sursele regenerabile de energie prevăzute în lege se ia în
considerare şi energia electrică produsă în centrale hidroelectrice cu puteri instalate mai mari de 10 MW.
Evaluarea CE realizatăîn 2007 privind progresele facutĕ în dezvoltarea
Surseleregenerabile de energie, componentăimportantă a dezvoltăriidurabile 31

SRE a ajuns la urmatoarelĕ concluzii:


0 La nivel comunitar, s-a stabilit ca, pânăîn 2010, un procent de 21% energie
electricăprodusăîn statele membre UE săprovinădin surse regenerabile de energie.
Acest obiectiv a fost prevazut̆ de Directiva nr. 2001/77/EC privind promovarea
energiei electrice produse din surse regenerabile de energie, care
stabilestȩ obiective nationalȩ diferentiatȩ. Având în vedere politicile actuale si̧
eforturile realizate, se asteaptă̧atingerea unei ponderi de 19% pânăîn anul 2010. În
acest context, UE, dupătoate probabilitat̆ile,̧ îsi̧ va atinge obiectivele privind energia
regenerabilăstabilite pentru anul 2010.
1 Hidrocentralele de mică si̧ mare capacitate reprezintă încă cea mai
importantă sursă de producere de energie electrcă din surse regenerabile,
contribuind cu 10% la consumul total de energie electricăîn anul 2005.
2 UE ramânĕ liderul mondial în ceea ce privestȩ energia eoliana,̆ detinânḑ
60% din productia̧ mondialăde energie electricădin aceastăsursa.̆Din anul 2000
pânăîn anul 2007, capacitatea de producere a energiei electrice din sursăeolianăa
crescut cu mai mult de 150% în UE.
3 Energia din biomasăconstituie 2% din consumul total de energie electrică al
UE. Productia̧ totalăde biomasa a crescut cu 18% în 2002, 13% în 2003, 19% în
2004 si̧ 23% în 2005.
4 Puterea fotovoltaicătotalăinstalatăîn UE a înregistrat o continuăcresterȩ
în ultimii cinci ani, cu o ratăde cresterȩ anualămedie de 70%.
0 În privinta̧ progreselor înregistrate de Statele – Membre în utilizarea
surselor regenerabile de energie, 9 State-Membre au înregistrat progrese
semnificative în domeniu iar celelalte State-Membre nu au realizat tintelȩ propuse.
1 Raportul cuprinde de asemenea un numar̆ de 8 actiuni̧ recomandate de
Comisie, printre care implementarea Directivei privind energia electricăprodusă
din surse regenerabile de energie, înlaturareă barierelor administrative,
îmbunatăt̆irea̧ schemelor-suport, implementarea Planului de Actiunȩ privind
Biomasa, elaborarea unui nou cadru legislativ pentru promovarea surselor
regenerabile de energie.
In privinta̧ evolutiei̧ SRE pentru producerea caldurii:̆
2 aplicatiilȩ solar-termice progreseaza.̆ Noile reglementarĭ pentru cladirĭ au
adus un plus deinteres în privinta̧ utilizariĭ acestor surse.
3 tinta̧ pentru biomasa solidănu este sigur căva fi îndeplinita.̆ Cresterea̧
substantială̧ce s-a observat dupăanul 2004 prin aparitia̧ Planului de actiuni̧ pentru
biomasădin decembrie 2005 , aratăcăîn ciuda unor întârzieri este încăposibil de
îndeplinit tinta̧ propusa.̆Plantatiilȩ de culturi energetice nu s-au dezvoltat conform
astepta̧rilor̆. In schimb se dezvoltăo piată̧de transfer a biomasei din Europa centralăsi̧
de est catrĕ ta̧rilĕ din vestul Europei. Pentru noile ta̧rĭ admise în UE se observăo
cresterȩ importantăîn valorificarea biomasei sprijinităîntr-o anumită masură̆de
fondurile structurale. In multe situatii̧ este vorba de înlocuirea gazului natural pentru
încalzirĕ cu biomasa.̆
32 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

23 utilizarea energiei geotermale si̧ cea bazatăpe biogaz se dezvoltălent.


Controlul consumului de energie în Europa şi intensificarea utilizării energiei
din surse regenerabile, împreună cu economiile de energie şi creşterea eficienţei
energetice, constituie componente importante ale pachetului de măsuri necesare
pentru reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră şi pentru respectarea
Protocolului de la Kyoto la Convenţia-cadru a Organizaţiei Naţiunilor Unite
privind schimbările climatice şi a altor angajamente asumate la nivel comunitar şi
internaţional în vederea reducerii emisiilor de gaze cu efect de seră în perspectiva
anului 2012. De asemenea, aceşti factori joacă un rol important în promovarea
siguranţei în aprovizionarea cu energie, promovarea dezvoltării tehnologice şi a
inovaţiei şi oferirea unor oportunităţi de ocupare a forţei de muncă şi de dezvoltare
regională, în special în zonele rurale şi în cele izolate.
pentru o imagine actuală a dezvoltării diferitelor tipuri de SRE in ţările UE ]n
ultimii doi ani 2008, 2009, este interesat să analizăm Raportul publicat în 2009 de
către Observatorul European al energiilor regenerabile EurObser’ER [1. 7]. Putem
astfel evidenţia şi poziâia României în rândul celor 27 ţări UE.
Ponderea fiecărui tip de sursă în producţia de energie primară regenerabilă a
UE în anul 2008 este prezentată în figura 1.13, iar dinamica diferitelor SRE în
perioada 1998-2008 este evidenţiată în figura 1.14 [1.6].

Figura 1.13. Ponderea diferitelor tipuri de SRE în energia primară regenerabilă a UE


Surseleregenerabile de energie, componentăimportantă a dezvoltăriidurabile 33

Figura 1.14. Dinamica SRE în UE în perioada 1998-2008


Se poate observa aceelaşi ritm înalt de creştere al solarului şi eolianului,
urmată de biomasă, care şi ea are un ritm de creştere mai mare decât energiile
clasice (fosil şi nuclear).
Dacă vom analiza pe rând situaţia fiecărei forme de SRE, evoluţia ei în anii
2009şi 2008 putem avea o imagine a ţărilor UE cu mari ambiţii în regenerabile şi
ţările care încă nu au demarat programe susţinute.
In tabelul 1.3 este prezentată puterea cumulată în eolian pentru fiecare ţară,
ţinând cont şi de capacităţile care au fost deja scoase din funcţiune. Puterea
instalata in eolian in UE a atins 84762 Mw, cu 9755 MW mai mult decat in 2009.
Concretizarea unor proiecte offshore si dinamizarea pietii din unele tari ale Europei
de est au insuflat o noua dinamica a eolianului. Se poate observa că Germania şi
Spania sunt lideri autoritari, urmate de un număr de 5ţări: Italia, Marea Britanie,
Franţa, Portugaliaşi Danemarca , care sunt practic la egalitate. Dacă s-ar analiza
însă puterea instalată pe cap de locuitor, Danemarca este de departe pe primul loc
cu un indicator de kW/loc. dublu faţă de Germania.
Poziţia României, penultima între cele 27 de ţări,in anul 2008, a trecut in anul
2010 pe locul 15 si sunt convins că în anii următoriputerea instalata va creste
considerabil, ţinând seama de potenţialul nostru şi de proiectele care sunt multe
extrem de avansate .

In ceea ce priveste energia fotovoltaica aceasta a cunoscut o ascensiune


continua. La nivel mondial in anul 2010 s-au instalat aproape 16 700 MW, aproape
dublu decat in anul 2009 ( 7300 MW). Puterea cumulata in fotovoltaic la nivel
mondial a atins 38 700 MW, din care mai mult de trei sferturi in Uniunea
Europeana. Pentru prima data in istoria sa filiera fotovoltaica a devenit in UE prima
filiera pentru energia electrica regenerabila. Dupa EurObservER , 13 392 MW au
fostinstalati in fotovoltaic in UE in anul 2010, cu 135 % maimultdecat in
34 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

anul anterior (5 739 MW), atingandu-se o putereinstalata in fotovoltaic de 29 555


MW la sfarsitullui 2010. Putereafotovoltaicapelocuitor a crescutdeasemenea de la
32 W in 2009 la 58,8 W in 2010. Ca o consecintaenergiaelectricaprodusa de
panourilefotovoltaice a crescut in anul 2010 cu 60 % fata de 2009. Din
pacateaceastaproductieeste concentrate intr-un numarmic de tari,
primeletreitariproducatoare( Germania ,Spaniasi Italia ) , producandaproape 89 %
din productiaeuropeana (Tabelul 1.4).
România se situează în grupul celor 6ţari ale UE cu o putere instalată în
fotovoltaic inferioară la 2 MW. Este posibil ca noile prevederi ale legii 139,care
acordă 6 certificate verzi pentru 1 MWh produs în fotovoltaic, însoţite de
programul de abordare a Fondurilor structurale şi programul Casa Verde, să
conducă la un reviriment în acest domeniu.

Tabelul 1.3 Puterea instalată in instalaţii eoliene în anii 2009şi 2010 [1.7], în MW

2009 2010
Germania 25719,4 27214,7
Spania 19176,0 20759,0
Italia 4897,9 5814,3
Franţa 4621,0 6080,0
Marea Britanie 4424,0 5378,0
Danemarca 3482,0 3800,0
Portugalia 3326,0 3796,0
Olanda 2222,0 2245,0
Irlanda 1260,0 1428,0
Suedia 1448,0 2019,0
Austria 994,6 1 010,6
Grecia 1087,0 1208,0
Polonia 724,7 1185,0
Belgia 608,0 912,0
Bulgaria 177,0 375,0
Cehia 193,3 215.0
Cipru 0,0 82,0
Finlanda 147,0 188,0
Ungaria 203,0 293,0
Estonia 104,0 108,0
Lituania 98,0 154,0
Luxemburg 43,3 43,3
Letonia 28,0 31,0
România 18,0 418
Slovacia 5,0 5,0
Uniunea Europeană 75007,2 84761,9
Surseleregenerabile de energie, componentăimportantă a dezvoltăriidurabile 35

Tabelul 1.4 Puterea cumulată instalată în UE în anii 2009şi 2010 în fotovoltaic, în


MW
2009 2010
Rețea Înafarar Total Înafarar Total
Rețea
ețelei ețelei
Germania 3935,0 5,0 3940,0 7406,0 5,0 7411,0
Italia 698,7 0,1 698,8 2321,0 0,1 2321,1
Cehia 408,6 0,0 408,6 1495,8 0,0 1495,8
Franța 215,2 6,0 221,2 719,0 0,1 719,1
Belgia 324,0 0,0 324,0 518,0 0,0 518,0
Spania 15,8 1,2 17,0 427,0 1,0 428,0
Grecia 36,2 0,3 36,5 150,3 0,1 150,4
Slovacia 0,1 0,0 0,1 143,6 0,1 143,6
Mariea Britanie 6,9 0,2 7,1 50,1 0,3 50,4
Austria 20,0 0,2 20,2 42,7 0,2 42,9
Slovenia 6,9 0,0 6,9 36,5 0,0 36,5
Portugalia 34,2 0,1 34,3 28,5 0,1 28,6
Olanda 10,6 0,1 10,7 21,0 0,0 21,0
Bulgaria 4,3 0,0 4,3 11,5 0,0 11,5
Cipru 1,1 0,0 1,1 2,9 0,0 2,9
Suedia 0,5 0,3 0,9 2,1 0,6 2,7
Denmarca 1,2 0,1 1,3 2,3 0,2 2,5
Finlanda 0,0 2,0 2,0 0,0 2,0 2,0
România 0,0 0,2 0,2 1,1 0,2 1,3
Ungaria 0,2 0,0 0,2 1,1 0,1 1,1
Luxemburg 1,8 0,0 1,8 0,9 0,0 0,9
Polonia 0,1 0,2 0,4 0,2 0,2 0,4
Malta 1,3 0,0 1,3 0,1 0,0 0,1
Irlanda 0,0 0,2 0,2 0,0 0,0 0,0
Total EU 5722,6 16,5 5739,0 13381,7 10,3 13392,0

Producerea de electricitate solară se poate produce şi în centralele solare


termice (heliotermodinamică), cu turn şi câmp de helostate, cu oglinzi
parabolice sau fresnel, ciclu sterling,etc. Deşi această filieră, după entuziasmul din
anii 1980, părea că nu mai este interesantă, în ultimii ani lucrurile s-au schimbat. In
lume erau în funcţiune în 2009, 679 MW, iar în UE 232 MW, însă sunt în derulare
proiecte de câteva mii de MW. Un recent studiu aprecia că prin această filieră s-ar
putea în 2050 să se acopere 15% din necesarul de electricitate a omenirii

Les parcs les plus importantssontceux de l’Allemagne, de l’Autricheet de la Grèce.


36 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

Les marchésalle- mand, autrichienetespagnolontconnuune forte baisse en 2010. Les


marchésfrançais, portugaisetbelgeenregistrent quant à eux des baisses plus
contenues. Les

marchésgrec et polonaissont en légèrehausse entre 2009 et 2010, et les


marchéstchèque et italienaffichent de bonsrésultats, à nuancercependant car
directe- mentissus de systèmesd’incita- tion trop coûteux.

Anul 2008 a fost un an bun pentru piaţa solarului termic. Cu 4,5 milioane de m2
instalaţi ( 3172 MWt ) piaţa a crescut cu 51,5% faţă de 2007. La această creştere a
contribuit în special piaţa germană, cu o creştere de 100% în 2008, dar şi alte pieţe
sin sud (Spania, Italia, Grecia ). Aplicaţiile individuale au constituit cea mai mare
parte a sistemelor instalate, dar şi partea de instalaţii collective încep să se dezvolte ,
în special în ţările nordice ( 55% în Suedia sau 42% în Danemarca). Germania
rămâne şi în acest domeniu lider cu 1 920 000 m 2 instalaţi în 2008. Aceste succese
sunt legate şi de susţinerea guvernamentală pentru astfel de proiecte. Astfel
programul german MAP a finaţat cu 60 euro/m 2 instalaţiile de incălzire solară
individuală şi cu 105 euro/m 2 sistemele combinate apacaldă şi încălzire. In Spania
Asociaţia Industriei Solare Termice ASIT a anunţat o creştere a pieţei sale cu 466
5888 m2 în 2008, ceea ce reprezintă o creştere de 70% faţă de 2007. Această
creştere este datorată în special intrării în vigoare a noului cod în construcţii care
obligă orice clădire nouă sau reabilitată să acopere între 30 şi 70% cererea de apă
caldă prin instalaţii solare termice.
Cum era de asteptat, criza economica care a franat programele de constructii noi ,
astfel ca ritmul de crestere a suprafetelor noi de panouri solare termice a diminuat.
DupaEurObserv’ER, 3 753 644 m2 (cu o puteretermica de 2 627,6 MWt) au
fostinstalati in UE in 2010., cu 10 % maiputinca 2009 si 18,6 % maiputinca in 2008.
La sfarsitulanului 2010 existau in Europa 35,9milioane de m 2 de
panourisolaretermice cu o putere de 25,1 GWt (tabelul 1.5).

Centralele microhidro, cu o putere inferioară la 10 MW, au un rol


important în producţia de energie regenerabila în UE. In anul 2010 datorita si unei
bune pluviometriis-a atins o productie de 45,8 TWh, cu o crestere de 7,3% fata de
2009. Puterea neta instalata in microhidro a depasit limita de 13 GW in 2010
(tabelul 1.6). Romania cu 387 MW putere instalata ocupa locul 8 intre tarile UE.

Energia geotermală este valorificată în Europa atât pentru producerea de energie


electrică utilizând cicluri termodinamice, cât mai ales pentru producerea de
căldură. Producerea de electricitate este posibilă pentru ape freatice cu temperaturi
ridicate ( 150-350 oC ) utilizând cicluri cu abur, dar şi pentru ape cu temperaturi
între 100-150 oC cu cicluri cu amoniac, izobutan sau izopentan. Puterea instalată
nu depăşea 868 MW la sfârşitul anului 2008, fiind concentrată peste 94% în Italia
în zonele Larderello, Travale/Radiconli şi Monte Amiata (810 MW). La sfârşitul
Surseleregenerabile de energie, componentăimportantă a dezvoltăriidurabile 37

lui 2010 puteriea instalataa crescut până la 898 MW, iar puterea neta
(putereaexploatabila care poate fi furnizata in reteauaelectrica in
regimcontinucandfunctioneazatoateinstalatiile) la 777 MW.

Tabelul 1.5. Suprafaţa cumulată, in m2şi puterea termică, în MWt, cumulată pentru
panourile solare termice din ţările UE
2009 2010
m2 MWth m2 MWth
Germania 12909000 9036 14044000 9831
Spania 1865036 1306 2203636 1543
Grecia 4076200 2853 4079200 2855
Austria 4330000 3031 4610000 3227
Italia 2014875 1410 2503949 1753
Marea Britanie 476260 333 533927 374
Cipru 700715 491 700937 491
Franța 1839025 1287 2100000 1470
Portugalia 564066 395 751711 526
Olanda 761000 533 796000 557
Polonia 509836 357 655742 459
Danemarka 484080 339 541546 379
Belgia 330713 231 372151 261
Suedia 422000 295 445000 312
Cehia 517252 362 673252 471
Irlanda 121672 85 151152 106
Ungaria 84264 59 101264 71
România 114300 80 144300 101
Slovenia 157902 111 165302 116
Bulgaria 80000 56 88000 62
Slovacia 104520 73 119620 84
Finlanda 29000 20 33000 23
Luxemburg 20161 14 23161 16
Letonia 8350 6 9850 7
Lituania 4 850 3 55550 4
Estonia 2170 2 2520 2
Malta 44867 31 53267 37
Total EU 27 32 572 114 22 800 35 908 036 25 136
38 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

Tabelul 1.6 Capacitate totală a microhidrocentralelor (sub 10 MW) care


funcţionează în UE [MW]
2009 2010
Italia 2 588 2 664
Franța 2 084 2 010
Spania 1 909 1 926
Germania 1 696 1 740
Suedia 923 941
Austria 852 896
Portugalia 386 404
România 367 387
Finlanda 316 336
Cehia 284 297
Polonia 271 275
Bulgaria 241 263
Marea Britanie 259 263
Grecia 183 183
Slovenia 159 160
Slovacia 89 92
Belgia 58 63
Irlanda 42 42
Luxemburg 34 34
Letonia 25 26
Lituania 26 26
Ungaria 14 14
Denmarca 9 9
Estonia 7 6
Total EU 12 822 13 057

Utilizarea termica a energiei geotermale se poate face fie direct prin foraje
de mare profunzime la care temperatura apei poate fi cuprinsăîntre 60-150 oC
(aplicaţii de joasă şi medie energie ), fie cu foraje de suprafaţă (până la 100 m) şi
utilizarea unor pompe de căldură (aplicaţii de foarte joasă energie). In primul caz,
utilizarea termică directă în UE erau instalate, la sfârşitul lui 2008, capacităţi de
2560 MWt. Lider în acest domeniu este Ungaria cu o capacitate de 695 MWt,
România situându-se pe locul 5 cu o capacitate de145 MWt şi o producţie ce
echivalează 68 ktep.
Pompele de căldură reprezintă deja soluţii tehnice mature care pot recupera
căldura geotermală (PC geotermice) sau căldura aerului interior sau exterior (PC
aerotermice). Din inventarul SRE fac parte în prezent numai primele, însă datorită
creşterii performanţelor PCa în directiva Energiilor regenerabile (2009/28/CE) au
fost introduse şi acestea în sfera energiilor regenerabile. Numărul total de PCg
instalate in UE era la sfârşitul lui 2010, a depasit 1 milion de unităţi cu o
Surseleregenerabile de energie, componentăimportantă a dezvoltăriidurabile 39

capacitate de 12611 MWt. Suedia este în continuare în acest domeniu lider cu


aproape 380 000 de unităţi însă Germania a avut în 2008 cea mai importantă
creştere de 28,1% (34 450 noi unităţi instalate), faţa o medie de creştere a pieţii la
nivelul UE de 9% (tabelul 1.7). Cu o capacitate instalată de numai 5,5 MWt,
România este încă la începutul reintroducerii acestei tehnologii, o explicaţie putând
fi şi rezerva existentă după eşecul campaniei forţate de introducere a PC din anii
1980.
Producţia europeană de energie primară prin biogaz a atins în 201010,9
milioane tep, cu o creştere de 4,1% faţă de anul precedent (tabelul 1.8). Din aceasta
38,7% este datorată biogazului captat de pe depozitele de deşeuri industriale sau
urbane, 13,2% este produs în staţiile de epurare urbane sau industriale, iar restul de
48,2 % ete produs în instalaţiile de metanizare a deşeurilor agricole (forestiere sau
cerealiere) sau deşeurilor urbane solide.
Biogazul agricol a fost în ultimii ani motorul creşterii producţiei de biogaz
în Uniunea Europeană, el bazându-se din ce în ce mai mult pe culturi special
dedicate (porumb,etc.)
Tabelul 1.7. Numarul cumulat de unităţi de PCg instalate în UE în anii 2009şi 2010
2009 2010
Număr Capacitate Număr Capacitate
(MWth) (MWth)
Suedia 348 636,0 3 702,0 378 311,0 4 005,0
Germania 179 634,0 2 250,5 205 150,0 2 570,1
Finlanda 52 355,0 967,8 60 246,0 1 113,0
Franța 139 688,0 1 536,6 151 938,0 1 671,3
Austria 55 292,0 618,8 61 808,0 729,5
Olanda 24 657,0 633,0 29 306,0 745,0
Denmarca 20 000,0 160,0 20 000,0 160,0
Polonia 15 200,0 202,3 19 320,0 257,0
Marea Britanie 14 330,0 186,3 18 390,0 239,1
Irlanda 11 444,0 196,1 11 658,0 202,7
Cehia 11 127,0 174,0 13 349,0 197,0
Italia 12 000,0 231,0 12 357,0 231,0
Belgia 11 836,0 142,0 13 085,0 157,0
Estonia 5 422,0 78,0 6 382,0 91,8
Slovenia 3 849,0 43,3 3 948,0 54,8
Lituania 1 865,0 34,5 2 221,0 41,5
Bulgaria 543,0 20,6 543,0 20,6
Grecia 350,0 50,0 350,0 50,0
Slovacia 1 845,0 23,5 2 000,0 25,7
Ungaria 3 030,0 26,0 4 030,0 43,0
România n.a. 5,5 n.a. 5,5
Letonia 20,0 0,3 20,0 0,3
Total EU 913 147,0 11 282,2 1 014 436,0 12 611,1
40 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

Biogazul a fost utilizat atât pentru producerea de căldură, cât mai ales de
electricitate. Producţia de electricitate în 2008 a atins 20 TWh, cu o creştere de 3,9%
faţă de 2007. Din această energie produsă 18,3 % a fost în cogenerare.
Si în acest domeniu România este practic inexistentă, cu 1,1 ktep, după ce
inainte de 1990 era una dintre ţările europene cu o producţie semnificativă de
biogaz, în special la marile ferme de animale, dar şi la staţiile de epurare orăşeneşti.
In prezent există o serie de proiecte noi în execuţie, inclusive staţia de epurare a
Bucureştiului, ceea ce va conduce la o creştere a producţiei de biogaz .
Tabelul 1.8 Producţia de biogaz în UE în anii 2009şi 2010, în ktep
2009 2010
Depozit Stații de Altetipu Total Depozit Stații Altetipu
de gaze epurare ri de de gaze de ri de Total
biogaz epurare biogaz
Germania 265,5 386,7 3 561,2 4 213,4 232,5 402,6 6 034,5 6 669,6
Marea 1 474,4 222,6 0,0 1 697,0 1 499,4 272,8 0,0
1 772,2
Britanie
Italia 361,8 5,0 77,5 444,3 383,8 7,0 87,7 478,5
Franța 442,3 45,2 38,7 526,2 323,7 41,6 48,0 413,3
Olanda 39,2 48,9 179,8 267,9 36,7 50,2 206,5 293,4
Spania 140,9 10,0 32,9 183,7 119,6 12,4 66,7 198,7
Cehia 29,2 33,7 67,0 129,9 29,5 35,9 111,3 176,7
Austria 4,9 19,0 135,9 159,8 5,1 22,5 143,9 171,5
Belgia 42,7 2,1 80,5 125,3 41,9 14,6 70,9 127,4
Polonia 35,7 58,0 4,5 98,0 43,3 63,3 8,0 114,6
Suedia 34,5 60,0 14,7 109,2 35,7 60,7 14,8 111,2
Denmarca 6,2 20,0 73,4 99,6 8,1 20,1 74,0 102,2
Grecia 46,3 9,5 0,2 56,0 51,7 15,0 1,0 67,7
Irlanda 42,2 8,1 4,1 54,4 44,2 8,6 4,5 57,3
Finlanda 26,0 12,6 2,8 41,4 22,7 13,2 4,5 40,4
Ungaria 2,8 10,5 17,5 30,9 2,6 12,3 19,3 34,2
Portugalia 21,3 1,5 1,0 23,8 28,2 1,7 0,8 30,7
Slovenia 8,3 7,7 11,0 27,1 7,7 2,8 19,9 30,4
Letonia 6,8 2,7 0,2 9,7 7,9 3,3 2,2 13,3
Luxemburg 0,0 1,4 11,0 12,4 0,1 1,2 11,7 13,0
Slovacia 0,8 14,8 0,7 16,3 0,8 9,5 1,8 12,2
Lituania 1,3 2,1 1,2 4,7 2,0 3,0 5,0 10,0
Estonia 1,6 1,0 0,0 2,5 2,7 1,1 0,0 3,7
România 0,0 0,0 1,1 1,1 0,0 0,0 1,1 1,1
Cipru 0,0 0,0 0,2 0,2 0,0 0,0 0,2 0,2
Total EU 3 034,6 982,9 4 317,1 8 334,7 2 929,8 1 075,2 6 938,3 10 943,3

Biomasa solidă grupează lemnul, deşeurile de lemn, deşeuri şi materiale


vegetale şi animale solide. Valorizarea ei în 2008 a reprezentat pentru ţările UE
70,3 Mtep, cu o creştere de 4,6% faţă de 2007. Toate ţările au o filieră de
valorificare abiomasei solide, însă primele 5 ţări ca producţie ( Franţa, Suedia,
Germania, Finlanda, Polonia), asigură 56,1% din producţia UE de energie din
Surseleregenerabile de energie, componentăimportantă a dezvoltăriidurabile 41

această resursă (tabelul 1.9). România se situează pe locul 8 cu o producţie totală


de 3,75 Mtep, din păcate valorificată încă în mare parte prin tehnologii şi instalaţii
invechite. Structural 77,8% din această resursă la nivelul UE a reprezentat-olemnul
şi deşeurile de lemn, 6,8% alte deşeuri vegetale şi animale (paie,reziduri de la
recoltare, deşeuri din industria agroalimentară,etc.), iar 15,4% licorile negre
( subproduse ale industriei pastei de hârtie). Producţia de electricitate din biomasa
solidă a fost în 2008 de 57,8 TWh, cu o creştere de 10,8% faţă de anul anterior.
Această producţie este concentrată peste jumătate (51,2%) în trei ţări: Germania,
Suedia şi Finlanda.

Tabelul 1.9. Producţia de energie în UE din biomasa solidă


42 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

Producţia şi consumul de biocombustibili, cu toate că au avut în 2008 o


creştere de 31%, atingând 10,5 Mtep, ritmuri mai mici ca în anii prcedenţi (45% în
2007 şi 71% în 2006), ca pondere în consumul total rutier (309 Mtep), nu
reprezintă decât 3,4%, încă departe de ţintele pentru 2010 de 5,75% prevăzută de
directiva 2003/30/EC, sau cea de 10% pentru anul 2020. Repartiţia consumului
European de biocarburanţi este în favoarea biodieselui cu un conţinut energetic de
78,8%, urmat de bioetanol cu 17,7% şi alţi biocarburanţi cu 4,1%.
In anul 2010 consumul de biocarburanti in UE a fost de aproape 14 Mtep, cu o
crestere de 14,1 % fata de 2009. Cresterea mai mare a fost pentru bioetanol 26,8%,
pentru biodiesel fiind de numai 11,6%
Tabelul 1.10. Consumul de biocombustibili în UE în anul 2010
Bioethanol Biodisel Altele Total

Germania 746 776 2 281 791 53 908 3 082 475


Franța 490 112 2 138 627 0 2 628 739
Italia 155894 1297392 0 1453286
Spania 233179 1192627 0 1425807
Marea Britanie 316 495 823 660 0 1 140 155
Polonia 187 184 710 713 3 180 901 078
Austria 63 457 354 858 119 175 537 489
Suedia 203 943 198 340 49 355 451 638
Olanda 134 136 94 559 0 228 695
Belgia 52 119 305 917 0 358 036
Portugalia 0 325 982 0 325 982
România 45 142 185 583 0 230 725
Cehia 61 262 172 494 0 233 756
Ungaria 57 615 117 009 0 174 625
Slovacia 45 142 132 560 0 177 701
Finlanda 73 517 62 745 58 136 320
Irlanda 27 324 79 249 2 036 108 610
Grecia 0 124 810 0 124 810
Lituania 10 412 34 731 0 45 144
Luxemburg 720 40 043 0 40 763
Slovenia 2 904 41 724 0 44 628
Cipru 0 14944 0 14944
Danemarca 34 179 820 0 34 999
Bulgaria 0 34387 0 34387
Letonia 8 419 18 698 0 27 117
Malta 0 884 0 884
Total EU 2 949 932 10 785 150 227 712 13 962 793

In România au fost construite capacităţi importante pentru biodiesel,


Surseleregenerabile de energie, componentăimportantă a dezvoltăriidurabile 43

prevederile fiscale apărute în ultimul timp riscă însă să blocheze această dezvoltare,
mai ales ca există încă în România suprafeţe importante de terenuri necultivate, iar
unele ţări ale UE pentru a atinge ţintele 2010 şi 2020 vor fi obligate să importe
biocombustibili.
Valorizarea energetică a deşeurilor urbane reprezintă un interes major
pentru majoritatea ţărilor Uniunii, deşi ultima Directivă privind deşeurile
(2008/98/CE) stabileşte priorităţile în acest domeniu în următoarea ordine:
reducerea volumului de deşeuri, prepararea lor în vederea refolosiriii, reciclarea,
valorificarea energetică şi depozitarea controlată. Valorizarea energetică a
deşeurilor urbane, de obicei prin incinerare şi producere de căldură şi/sau
electricitate, nu se consideră în întregime energie regenerabilă, existând pentru
unele ţări chei de repartiţie a cotei regenerabile, pentru cele mai multe ţări, după
recomandările AIE, partea regenerabilă din energia produsă se consideră 50%.
Producţia de energie regenerabilă din deşeurile urbane a reprezentat în anul 2008 6
806 ktep, în creştere cu 3 % faţă de 2007. Topul ţărilor europene este format de
Germania, Franţa, Danemarca şi Olanda (tabelul 1.11), dar dacă se consideră
producţia pe cap de locuitor, Danemarca cu 174,7 tep/100 locuitor este de departe
lider, cu producţii specifice de aproape 10 ori mai mari ca Franţa (18,2 tep/100 loc.)
sau Germania (15 tep/1000 loc.). Filiera deşeuri urbane a produs în UE în anul
2008, 15,2 TWh electricitate. Din păcate Romînia nu are încă nici o instalaţie
industrială de valorificare a deşeurilor urbane.
Si alte forme de energii regenerabile, unele încă în faza de cercetare pot
completa necesarul de energie al omenirii cu energie electică curată.
Energia mărilor: mareele, valurile, diferenţa de presiune osmotică între apa
dulce şi cea a oceanelor, gradientul termic în profunzimea oceanelor, curenţii
marini, reprezintă un imens rezervor de electricitate estimat la o producţie anuală de
120 000 TWh.
In prezent filiera mareomotoare este cea mai matură, uzina de la Rance de 240
MW fiind în funcţiune din 1966. Un alt proiect este în construcţie în Coreea de Sud
(254MW), iar altele sunt în faza de proiectare
In încheierea acestei analize în tabelul 1.12 se prezintă realizarile din 2009şi
2010 pentru ţările UE în ceea ce priveşte cota regenerabilă din consumul brut de
electricitate.
44 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

Tabelul 1.11 Producţia de energie din deşeurile urbane regenerabile, în ktep


2009 2010
Germania 2 045,5 2 271,2
Franța 1 207,7 1 214,0
Olanda 774,8 817,0
Suedia 645,6 742,8
Italia 686,0 686,0
Marea Britanie 540,6 557,6
Danemarca 551,6 534,5
Belgia 236,9 329,4
Spania 319,2 215,5
Austria 171,6 189,2
Finlanda 133,8 145,4
Portugalia 99,0 95,9
Cehia 53,6 62,7
Ungaria 46,1 46,1
Slovacia 24,7 24,1
Luxemburg 16,7 21,7
Lituania 1,5 8,2
Irlanda 5,4 6,4
Slovenia 0,0 2,7
Polonia 0,7 1,3
Total EU 7 561,2 7 971,8
Surseleregenerabile de energie, componentăimportantă a dezvoltăriidurabile 45

Tabelul 1.12 Ponderea energ iei regenerabile în consumul brut de electricitate în ţările UE

Se observă că R omânia se situează pe locul 10 cu circa 15 %, aproape


exclusiv energiei hidro electrice, ponderea celorlalte forme de energii regenerabile
în producţia de electricitate fiind marginală.
46 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

BIBLIOGRAFIE

[1.1] *** Real time world statistics (www.worldmeters.info)


[1.2] Badea, A., Vodă, I., Dezvoltarea energetică durabilă, Politehnica
Press
[1.3] GIECWG III Climate change:mitigation , Cambridge University
Press, 2001
[1.4] ADEME Les enjeux de long terme de la maîtrise de l`énergie, Paris
2003-05-11
[1.5] ADEMELes enjeux « renouvelable » du débat national sur
l`énergie, Paris, 2003.
[1.6] Bauquis, P.R., Un point de vue sur les besoins et les
approvisionnements en énergiea l`horizons 2050, Revue de l`Energie,
nr.509, 1999.
[1.7] *** Strategia energetică a României pentru perioada 2007-2020.
[1.8] ***Etat des énergies renouvelables en Europe, 2009, 9 bilan Eur
Obsrv’ER (www.observ-er.org)
Capitolul 2
Sisteme eoliene de producere a
energiei electrice

2.1. Resursa energetică eoliană


2.1.1. Vântul
Atmosfera, formată în principal din oxigen, azot şi vapori de apă, este
caracterizată prin presiune, temperatură şi umiditate. Aceşti parametri variază cu
altitudinea.
Radiaţiile solare sunt absorbite diferit la poli faţă de ecuator, ceea ce face ca
energia absorbită la ecuator să fie superioară celei absorbite la poli. Astfel,
variaţiile de temperatură provoacă diferenţe de densitate a maselor de aer în
deplasarea lor de la o latitudine la alta. Deplasarea maselor de aer se face de la
zonele cu o densitate a aerului mai ridicată spre zonele cu o densitate mai
scăzută(fig. 2.1).Raportând acest fenomen la presiune, deplasarea maselor de aer se
face întotdeauna de la zonelecu presiune maximă la cele cu presiune minimă.
Deci, vântul este deplasarea orizontală a unei mase de aer dinspre o zonă cu
presiuni înalte către o zonă cu presiuni joase sub influenţa gradientului baric
orizontal.
Deplasările de aer sunt influenţate în mod considerabil şi de forţa Coriolis,
care apare datorită rotaţiei Pământului în jurul axei sale şi se exercită perpendicular
pe direcţia de mişcare (fig. 2.2).Acţiunea forţei Coriolis face ca aerul să se
deplaseze spre dreapta, de la direcţia sa de mişcare, în emisfera nordică şi spre
stânga în emisfera sudică.Ea nu modifică modulul vitezei vântului, ci doar direcţia
vântului.
Vântul se caracterizează prin două mărimi variabile în timp, respectiv viteza şi
direcţia.
Atmosfera este împărţită convenţional în strat limită atmosferic şiatmosferă
liberă.
Stratul limită atmosferic este o parte a stratului atmosferic aflată în vecinătatea
uscatului sau apei, în care se simte influenţa dinamică şi termică a acestora asupra
mişcării aerului. Aici se manifestă frecarea maselor de aer cu suprafaţa terestră, [2.19],
mişcarea aerului fiind influenţată în mod semnificativ de forţa de frecare.
Atmosfera liberă este zona exterioară stratului limită atmosferic. În atmosfera
liberă câmpurile meteorologice sunt determinate de mişcarea aerului la scară mare.
Vântul din atmosfera liberă se numeşte vânt de gradient şi are o intensitate mai
mare decât vântul cu frecare din stratul limită atmosferic.
Efectele forţei de frecare scad odată cu creşterea altitudinii. Forţa Coriolis este
mai redusă în stratul limită atmosferic. La altitudini egale cu grosimea stratului
48 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

limită atmosferic, mişcarea aerului nu mai este influenţată de frecare, iar devierea
maselor de aer datorată rotaţiei Pământului este maximă. Forţa Coriolis este
proporţională cu viteza moleculelor de aer aflate în mişcare orizontală şi cu sinusul
latitudinii geografice.

Figura 2.1:Circulaţia maselor de aer şi vânturile rezultante

Figura 2.2: Efectul forţei Coriolis asupra maselor de aer


Sisteme eoliene de producere a energiei electrice 49

2.1.2. Energia eoliană disponibilă


Pentru aplicaţiile din ingineria vântului este importantă cunoaşterea
parametrilor vântului cu frecare din stratul limită atmosferic caracterizat prin
turbulenţă atmosferică.1În aceste condiţii, viteza vântului are două componente
([2.18], modelul Reynolds-Boussinesq) caracteristice mişcării medii: componentele
vitezei medii temporale, U, V, W şi componentele mişcării de pulsaţie u, v, w(fig.
1.3).
Practic, viteza medie este o viteză de referinţă, măsurată la o înălţime de 10 m
de suprafaţa terenului, în câmp deschis, mediată pe o durată de 10 minute şi având
o probabilitate de depăşire într-un an de 0,02 (pentru intervalul mediu de recurenţă
de 50 ani). Viteza vântului, având 0,02 probabilitatea de depăşire într-un an, se
determină din analiza statistică a maximelor anuale ale vitezei.

Figura 2.3: Viteza vântului la înălţimea z, U(z,t)


Valorile maxime ale vitezei vântului sunt calculate din maximele anuale ale
vitezei vântului folosind repartiţia Fisher-Tippet de tipul I sau Gumpel. Astfel,
viteza maximă anuală cu probabilitatea de nedepăşire, p = 0,98, este
~
U0,98 = m1 + 2,593 
σ1 = m1 1+ 2,593V1  (2-1)
unde m1 este media setului de viteze maxime;σ1 este abaterea standard a
~
setului de viteze maxime;V1 = σ1 / m1 este coeficientul de variaţie al maximelor
anuale.

0 Este o manifestare a aerului atmosferic ce are un puternic caracter turbionar, prin


trecerea energiei perturbaţiilor aleatoare ale mişcărilor atmosferice la scară mare, la
elementele turbionare de scară din ce în ce mai mică. Energia este transformată în căldură
prin frecare internă.
50 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

Viteza vântului se măsoară în m/s sau noduri 2. Direcţia vântului se exprimă în


grade sexagesimale, pe o scară de la 1 la 36 şi corespunde unei valori medii
stabilite pe un interval de 10 minute. Direcţia vântului este măsurată în sens orar
pornind din nordul geografic.
Pe o scară de la zero la 12 (scara Beaufort, 1805), în funcţie de efectele
vântului asupra mării, se poate aprecia tipul vântului, (tabelul 2.1).Simbolul unităţii
pe scara Beaufort este bf. Gradul Beaufort se calculează în funcţie de viteza medie
a vântului, U, exprimată în km/h.
3 2
bf ≈ U / 9 . (2-2)
Rezultatul obţinut se rotunjeşte la întregul cel mai apropiat. Formula nu se
aplică pentru viteze ale vântului mai mari de 118 km/h.
Intensitatea vântului este o mărime fizică vectorială. În aplicaţiile practice este
importantă nu numai viteza, U, vântului şi durata acestei viteze, dar şi direcţia de
unde bate vântul şi frecvenţa de apariţie a acestei viteze. Frecvenţa cu care o
valoare a vitezei vântului se regăseşte într-o perioadă de timp pe o direcţie
cardinală dată se reprezintă grafic sub forma rozei vânturilor (fig. 2.4).

Figura 2.4: Roza vânturilor

Reprezentarea grafică este în coordonate polare folosind benzi colorate pentru


diferite domenii de viteză şi considerând o perioadă de timp de 30 de ani de
înregistrări meteorologice. Direcţiile cu cea mai mare deschidere au frecvenţa cea
mai mare exprimată în procente. Roza vânturilor se poate trasa în 8, 16 sau 32 de
direcţii cardinale.

1 m/s = 3,6 km/h = 2,237 milă terestră/h = 1,944 kt;


1 nod = 1 kt = 1 milă marină/h = 0,5144 m/s = 1,852 km/h = 1,125 milă terestră/h;
1 milă marină = 1852 m; 1 milă terestră = 1609,344 m.
Sisteme eoliene de producere a energiei electrice 51

Tabelul 2.1. Tipul de vânt pe scara Beaufort


Unităţi Viteza
Beaufort Descriere Efecte asupra naturii
noduri (kt) km/h
bf
Fumul se ridică vertical. Marea este ca
0 Calm sub 1 sub 1
oglinda.
Fumul este purtat de vânt şi nu funcţionează
1 Adiere 1÷ 3 1÷ 5 girueta3. Unde care seamănă cu siajul
uşoară
peştilor, fără spumă.
Frunzele foşnesc; funcţionează girueta. Pe
2 Vânt uşor 4÷6 6 ÷11
mare sunt unde care nu se sparg.
Vântul face să fluture un steag. Pe mare
3 Vânt slab 7÷ 10 12÷ 19
apar valuri foarte mici.
Se ridică praf şi bucăţi de hârtie. Valuri
Vânt
4 11÷15 20 ÷28 mici (max. 1,5m), cu creste care se
moderat
rostogolesc.
Copacii mici balansează; pe apele interioare
Vânt
5 16 ÷20 29 ÷38 se formează valuri mici; pe mare valurile au
potrivit
de la 1,8 m până la 2,5 m.
Se agită crengile mari; sârmele de telegraf
Vânt
6 21 ÷26 39 ÷49 şuieră. Valuri mari, cu creste care se sparg
puternic
şi împroaşcă.
Se agită copacii; se înaintează cu greu
7 Vânt tare 27 ÷33 50 ÷61 împotriva vântului. Valuri mari (până
aproape de 4 m), marea e plină de spumă.
Vânt foarte Se rup crengile copacilor; pe mare valurile
8 34 ÷40 62 ÷74
tare sunt mari (6÷7,5m).
Se provoacă avarii uşoare construcţiilor
9 Furtună 41 ÷47 75 ÷88 (hornuri dărâmate). Valuri cu înălţimea de
10 m, care se răstoarnă.
Vântul smulge copacii şi provoacă avarii
Furtună
10 48 ÷55 89 ÷102 construcţiilor.Valuri foarte înalte (max. 12
puternică
m) și violente.
Acţiunea vântului se caracterizează prin
Furtună
11 56 ÷63 103 ÷117 distrugeri mari. Valuri excepţional de înalte
violentă
(16 m).
12 Uragan peste 64 peste 118 Calamitate naturală. Valuri imense.

3
Girueta este un instrument meteorologic cu care se determină direcţia şi intensitatea
vântului.
52 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

2.1.2.1. Gradientul vitezei


Creşterea vitezei vântului cu înălţimea reprezintă gradientul vitezei. Rugozitatea suprafeţei terenului
influenţează variaţia vitezei vântului cu înălţimea.Variaţia vitezei medii a vântului este cel mai bine descrisă de o lege
logaritmică de forma
4
UH lnH / z0 
 , (2-3)
U Hr  ln Hr / z0 
în careH este înălţimea desupra terenului, Hr− înălţimea de referinţă, U(H)−
viteza vântului la înălţimea Hşi U(Hr) −viteza medie a vântului la înălţimea
Hr.Rugozitatea suprafeţei terenului este descrisă de lungimea de rugozitate z0 (m).
În funcţie de lungimea de rugozitate z0 sunt clasificate patru categorii (notate I, II,
III, IV) pentru care lungimea de rugozitate ia valori de la 0,003 m (categoria I:
mare, lacuri, teren plat) la 1,2 m (categoria IV: zone urbane, păduri)[2.83].
În funcţie de viteza de referinţă Uref (la Hr = 10 m) se poate exprima viteza
medie a vântului la înălţimea H deasupra terenului ţinând seama de lungimea de
rugozitate z0, folosind relaţia empirică. [2.83]
UH  k  z ln H
r 0 . (2-4)
U
ref z0
Valorile factorului kr(z0) depind de tipurile de teren, respectiv are valoarea de
0,17 pentru mare, lacuri si teren plat; 0,19 pentru câmp deschis; 0,22 pentru zone
cu densitate redusă a construcţiilor; 0,24 pentru zone urbane dens construite şi
păduri.
La montarea unei turbine eoliene se are în vedere influenţa terenului asupra
randamentului turbinei. În zonele de şes agregatele eoliene se montează pe stâlpi
cât mai înalţi pentru a diminua influenţa terenului, iar în zonele montane
amplasarea acestora se face pe culmi, dar mai aproape de sol.

2.1.2.2. Puterea şi energia vântului


Estimarea potenţialului eolian se face prin estimarea puterii şi a energiei ce se
poate obţine din acţiunea unei mase de aer ce se deplasează cu o viteză dată, U
(m/s). Energia unei mase de aer în mişcare este o energie cinetică,

mU2
E [J], (2-5)
2

4
Se poate aproxima şi cu o lege de variaţie putere UH H  α
  cu α coeficient de

UHr

 H
r 
teren dar această lege de variaţie nu intră în specificaţiile codurilor de proiectare în vigoare
[2.83].
Sisteme eoliene de producere a energiei electrice 53

în care m este masa de aer în mişcare în kg; şi U – viteza vântului în


m/s.Considerând densitatea aerului ρ [kg/m 3] şi aria masei de aer A [m2] care se
deplasează în timpul t [s] se poate exprima masa de aer ca
m = ρ A U t[kg], (2-6)
rezultând că energia cinetică Eeste:
3
E = ρAU t [J]. (2-7)
2
Energia generată în unitate de timp este puterea(P) dezvoltată de masa de aer
la viteza U
3
P = E = ρAU
t 2
[W]. (2-8)

Energia medie anuală ce traversează unitatea de suprafaţă normală pe


direcţia vântului se exprimă în kWh/m2 şi reprezintă potenţialul eolian.

2.1.4. Potenţialul eolian al României


În estimarea potenţialului eolian al unui amplasament deservit de una sau mai
multe turbine eoliene se au în vedere înregistrările meteorologice ale vântului pe un
interval cât mai mare de timp. De obicei se estimează o putere unitară de suprafaţă
prin raportarea puterii (2.8) la arie, măsurată în W/m 2. Energia unitară de suprafaţă
anuală pe domeniul analizat se exprimă în kWh/m 2şi necesită cunoaşterea
numărului de ore de activitate a vântului cu viteza estimată U. Astfel corectitudinea
înregistrărilor meteorologice privind viteza vântului, direcţia, frecvenţa cu care
apare o viteză şi durata de menţinere a acelei viteze pe perioada unui an de zile sunt
esenţiale în estimarea potenţialului eolian.
Potenţialul eolian teoretic estimat, al României, este de 14000 MW (putere
estimată) şi poate furniza o cantitate de energie de aproximativ 23000 GWh/an
[2.19]. Practic, potenţialul tehnic şi economic amenajabil are estimările din tabelul
2.2.
Măsurătorile meteorologice ale vântului, efectuate conform standardelor la
0 m deasupra solului au arătat că pentru majoritatea zonelor ţării, exceptând zona
Dobrogea şi platforma continentală a Mării Negre, frecvenţa de apariţie a vântului
pe intervale de viteză este maximă în jurul vitezei de 5 m/s. Această valoare este
insuficientă pentru turbinele eoliene actuale de puteri mari care sunt concepute să
lucreze eficient la viteze ale vântului de 10 m/s. De aceea s-au refăcut hărţile de
potenţial eolian cu măsurători ale vântului la înălţimea rotorului turbinelor eoliene.
A fost elaborată harta eoliană a României cu viteze medii calculate la 50 m
deasupra solului, figura 2.5.
Din distribuţia vitezei medii a vântului pe teritoriul României (fig. 2.5) se
evidenţiază zona montană cu viteze ce pot depăşii 8 m/s. Următoarea zonă cu
54 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

potenţial eolian ridicat este litoralul Mării Negre, Delta Dunării şi nordul Dobrogei
cu viteze medii anuale ale vântului de 6 m/s.

Tabelul 2.2. Potenţialul eolian tehnic şi economic amenajabil în România


POTENŢIAL ENERGETIC EOLIAN POTENŢIAL POTENŢIAL
UM ECONOMIC
TEHNIC
(2030 – 2050)
Putere nominală MW 3.600 2.400
Energie electrică GWh/an 8000 5300

Figura 2.5:Distribuţia vitezei medii a vântului pentru înălţimea de 50m

Delta Dunării şi nordul Dobrogei cu viteze medii anuale ale vântului de 6 m/s.
Podişul Bârladului, cu viteze ale vântului de 4 ÷ 5 m/s şi zone restrânse din vestul ţării,
în Banat, au potenţial eolian ce poate fi valorificat. Sunt recomandate trei zone potrivite
amplasamentelor de parcuri eoliene: Banat, Dobrogea şi Moldova,[2.19].
Sisteme eoliene de producere a energiei electrice 55

2.2. Turbine eoliene


2.2.1. Parametri caracteristici turbinelor eoliene
Turbinele eoliene sunt maşini motoare care transformă energia cinetică a
vântului în energie mecanică, ca urmare a interacţiunii dintre vânt şi paletajul
rotoric. La arborele turbinei apare un moment, M [Nm] şi o viteză de rotaţie , n
[rot/s], care aplicate la arborele unui generator electric generează o energie
electrică. Ansamblul de turbină eoliană şi generator electric este cunoscut ca
agregat eolian sau aerogenerator5.
La trecerea fluxului de aer prin rotorul unei turbine eoliene doar o parte din
energia cinetică este cedată rotorului, restul de energie se consumă pentru ca aerul
să părăsească zona de interacţiune flux de aer – rotor. De aceea puterea pe care o
turbină eoliană o extrage dintr-o masă de aer m este mai mică decât puterea
dezvoltată de aceeaşi masă de aer, la aceeaşi viteză de deplasare, pentru aceeaşi arie
de curgere. Cu alte cuvinte, rotoarele turbinelor eoliene reduc viteza vântului de la
viteza iniţială v1(m/s), în amonte de rotor, la viteza v2 (m/s), în aval de rotor, figura
2.6.

Figura 2.6: Modelul fizic pentru curgerea vântului printr-o turbină eoliană

Puterea teoretică absorbită de turbina eoliană este:


ρ
3
(2-9)
P =c
abs p 2
v1 ⋅ A [W],

unde:cp este coeficientul de putere, ρ - densitatea aerului în kg/m 3,A-suprafaţa


descrisă de rotorul turbinei, perpendiculară pe direcţia vântului, în m 2 şi v1 – viteza
aerului la intrarea în turbină, în m/s.
Coeficientul de putere (sau „limita lui Betz”) este un factor adimensional care
exprimă capacitatea tipului de turbină respectiv de a extrage energie din vânt. Potrivit
teoremei lui Betz o turbină eoliană poate să capteze aproximativ 59,3% din

0 Conformă cu SR CEI 60050+415: 2005, Vocabular electrotehnic internaţional.


Capitolul 415: Aerogeneratoare.
56 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

energia fluxului de aer. În condiţii reale, coeficientul de putere este mai mic decât valoarea
teoretică deoarece trebuie incluse şi pierderile aerodinamice şi mecanice de energie ale
turbinei.Din relaţia (2.9) se poate exprima coeficientul de putere cu formula
P
abs
cp = 3 . (2-10)
0,5ρv A
1
Coeficientul de moment se defineşte analog

M
cm = 2 (2-11)
0,5ρv AR
1
în care M este momentul aerodinamic al rotorului, în Nm; şi R – raza turbinei,
în m.
Performanţele unei turbine eoliene sunt descrise de variaţia coeficientului
de putere cp şi a coeficientului de moment cm în funcţie de rapiditatea turbinei,
respectiv caracteristicile cp=cp(λ) şi c=cm(λ).
Rapiditatea turbinei este un parametru adimensional şi se defineşte ca
raportuldintre viteza liniară la vârful palei, u [m/s], şi viteza vântului, U, respectiv:
u ω R (2-12)
0 U  U ,
unde R[m] este raza rotorului şi ω [rad/s]- viteza de rotaţie.
Asimilând viteza vântului U cu viteza vântului la intrarea în rotor v1, conform
figurii 2.6, şi având în vedere relaţia dintre putere şi moment, P = ω M 0rezultă
relaţiadintre coeficienţii de putere şi moment,

c p = λ ⋅ cm . (2-13)

Soliditatea, un alt parametru adimensional de care depind caracteristicile


turbinei eoliene, este raportul dintre aria palelor, Ap, şi aria baleiată de pale, A, la o
rotaţie a rotorului, figura 2.7.Notat cu σ, soliditatea se exprimăprin
Ap ⋅
σ= A

(2-14)

În literatura de specialitate sunt cunoscute relaţiile între rapiditate şi soliditate,


respectiv între rapiditate şi coeficientul de putere, cp, pentru diferite tipuri de
turbine eoliene, figurile 2.8 şi 2.9. Astfel cu cât turbinele sunt mai rapide (λ > 4) cu
atât soliditatea scade, adică suprafaţa portantă a paletelor se reduce.
Figura 2.7: Soliditatea unui rotor de Figura 2.8: Influenţa rapidităţii
turbină eoliană cu ax orizontal, asupra solidităţii unui rotor de turbină
σ  Ap / A eoliană cu ax orizontal

Figura 2.9: Influenţa rapidităţii asupra coeficientului de putere, cp,


pentru diferite tipuri de turbine [2.38]
58 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

2.2.2. Criterii de clasificare şi tipuri de turbine eoliene


Transformarea energiei vântului, ca rezultat al interacţiunii dintre paletajul
rotoric şi curentul de aer, în energie electrică se realizează prin intermediul unui
sistem electromecanic numit agregat eolian. Un astfel de sistem este format din
turbina eoliană şi sistemul de conversie. Tipul sistemului de conversie folosit dă
denumirea agregatului eolian. Astfel, dacă energia obţinută la arborele turbinei
eoliene este convertită în energie electrică cu ajutorul unui generator electric, atunci
agregatul eolian poartă denumirea de aerogenerator; dacă la arborele turbinei
eoliene energia este convertită în energie hidraulică prin intermediul unei pompe,
atunci agregatul eolian poartă denumirea de pompă eoliană; dacă la arborele
turbinei eoliene energia este convertită în energie termică prin intermediul unui
generator termic, atunci agregatul eolian poartă denumirea de termogenerator
eolian. În cazul acestei prezentări sunt prezentate doar agregatele eoliene de tip
aerogeneratoare.
Indiferent de agregatul eolian, turbina eoliană este elementul de bază care
preia energia vântului şi o transformă în energie mecanică. Există mai multe tipuri
constructive de turbine eoliene care s-au dezvoltat şi au devenit competitive pe
piaţa de energie.
Cele mai utilizate criterii de clasificare a turbinelor eoliene sunt[2.5]:
23 după poziţia axului turbinei faţă de direcţia curentului de aer care străbate
rotorul;
24 după principiul de funcţionare;
25 după rapiditate;
26 după poziţia turbinei faţă de stâlpul de susţinere (valabil pentru turbinele cu
ax orizontal);
27 după mărimea puterii;
28 după numărul de pale;
29 după destinaţie.
În funcţie de poziţia axului rotorului turbinele eoliene sunt cu ax
vertical,la care axa turbinei este perpendiculară pe direcţia vântului,şi cu ax orizontal. la
care axa de rotaţie a turbinei este paralelă cu direcţia vântului (fig. 2.10).
Turbinele eoliene cu ax orizontal au randamente mai mari şi s-au impus în
aplicaţiile moderne de valorificare a potenţialului eolian, chiar dacă au turaţii mai
ridicate decât celelalte tipuri şi necesită prezenţa unui multiplicator între turbină şi
generator. Greutatea specificăeste mică faţă de cea a turbinelor cu ax vertical şi au
o complexitate constructivă mai mare, ceea ce impune şi costuri specifice ridicate.
De obicei, la acest tip de turbine, rotorul trebuie orientat pe direcţia vântului cu
ajutorul unor sisteme mecanice suplimentare. Generatorul şi celelalte
subansambluri sunt conţinute într-o nacelă poziţionată la cota axului turbinei, ceea
ce face ca intervenţiile să fie dificile. Rotorul turbinelor cu ax orizontal are pale
lungi şi zvelte, fiind expuse ruperii.
Sisteme eoliene de producere a energiei electrice 59

a) b)
Figura 2.10: Clasificarea turbinelor după poziţia axului turbinei [2.43]:
5888 Turbină eoliana cu ax vertical (Darrieus), Eole (4 MW, Hydro-Quebec, 1987)
5888 Turbină eoliana cu ax orizontal, HWP-55 (1MW, Howden, UK, 1989)
Turbinele eoliene cu ax vertical sunt mai robuste, au o construcţie mai
simplă şi sunt mai fiabile decât turbinele cu ax orizontal. Generatorul şi partea
electrică sunt la sol sau pe o platformă în apropierea turbinei, drept pentru care
reparaţia şi întreţinerea acestui tip de turbină este mult mai uşoară. Sunt
caracterizate prin viteze de demaraj mai scăzute. Randamentele şi turaţiile sunt însă
mai mici, iar puterile sunt limitate. Aceste aspecte au făcut ca turbina cu ax vertical
(Darrieus) să nu reziste competiţiei decât pentru puteri mici şi viteze reduse ale
vântului.
După principiul de funcţionare, sau după modul de interacţiune dintre
paletajul turbinei şi curentul de aer, turbinele eoliene pot fi cu rezistenţă şi cu
portanţă, figura 2.11.
Turbinele eoliene cu rezistenţă funcţionează pe baza forţei de rezistenţă
aerodinamică, caz în care cuplul motor este produsul acestei forţe cu viteza relativă.
Forţa de rezistenţă aerodinamică are direcţia şi sensul vitezei relative; de aceea
palele acestor maşini au forme de placă şi cupă care produc rezistenţe aerodinamice
mari. În mişcarea rotorului nu toate palele sunt active. Palele active se deplasează
în sensul vitezei curentului de aer, neputând fi depăşită viteza acestuia. Dacă palele
pasive (se deplasează împotriva curentului de aer) sunt ecranate sau rotite
componenta forţei tangenţiale este minimă şi turbina se numeşte cu simplă
rezistenţă. Dacă momentul motor al turbinei este dat de diferenţa dintre
momentul activ, produs de componenta tangenţială a forţei aerodinamice ce apare
la palele care se deplasează în sensul curentului de aer, şi momentul pasiv, ce
corespunde palelor care se deplasează în sens contrar curentului de aer, atunci
turbinele se numesc cu diferenţă de rezistenţă.
60 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

a) b)
Figura 2.11: Clasificarea turbinelor după principiul de funcţionare:
23 Rotor de turbină eoliană cu rezistenţă, tip Savonius,
b) Turbină eoliană cu portanţă, tip multipale (roata
fermierului).
Rapiditatea turbinelor cu rezistenţă este subunitară, λ < 1. Aceste turbine au
turaţii mici, coeficienţi de putere, respectiv randamente, mici şi coeficient de
moment mare. De aceea sunt utilizate în acţionarea pompelor sau a morilor de
măcinat. Cel mai cunoscut tip de turbină cu rezistenţă este turbina cu palete
cilindrice de tip Savonius, λ = 0,9 ÷ 1 (fig. 2.11, a). Alte tipuri de turbine eoliene cu
rezistenţă sunt [2.5]: turbina cu cupe semisferice (anemometru) cu λ = 0,3 ÷ 0,6;
turbina cu cupe conice; turbina cu panouri semicilindrice cu λ = 0,3 ÷ 0,6; turbina
cu flux transversal sau de tip Lafondcuλ = 0,3 ÷ 0,4; turbina cu ecran şi turbina cu
palete batante cu λ = 0,2 ÷ 0,6.
Turbinele eoliene cu portanţă au cuplul motor produs de forţa de
portanţă aerodinamică. Astfel, palele acestor turbine au un profil aerodinamic
capabil să dezvolte o forţă portantă mare şi o forţă de rezistenţă la înaintare
minimă. Turbinele eoliene cu portanţă sunt rapide (λ ≥ 1), au coeficienţi de putere
mai mari (cp ≥ 0,3) şi extrag mai multă energie din curentul de aer pentru aceeaşi
arie baleiată, decât o turbină eoliană cu rezistenţă. Varianta comercială a turbinelor
eoliene cu portanţă este turbina tip elice. Rotorul acestor turbine este format din
una sau mai multe pale identice, dispuse radial şi montate solidar într-un butuc
central calat pe un arbore sprijinit în lagăre. Turbinele eoliene tip elice sunt turbine
rapide (λ ≥ 5), cu ax orizontal. Din categoria turbinelor cu portanţă fac parte şi
turbinele cu ax vertical de tip Darrieus, Giromill şi turbinele multipale (tip roata
fermierului şi tip roată de bicicletă).
În funcţie de rapiditate turbinele eoliene pot fi lente (λ <5) şi rapide (λ
≥ 5). Din cele prezentate anterior, se observă că toate turbinele eoliene cu principul
de funcţionare pe bază de rezistenţă şi turbinele multipală sunt turbine lente.
Turbinele care funcţionează pe bază de portanţă sunt turbine rapide. Particularităţile
constructive şi de performanţă energetică ale unei turbine eoliene depind de
rapiditate. Astfel, rapiditatea influenţează tipul constructiv de turbină şi
Sisteme eoliene de producere a energiei electrice 61

randamentul, respectiv coeficientul de putere, cp, (fig. 2.9) dar şi coeficientul de


moment al turbinei, cm, (fig.2.12).

Figura 2.12: Variaţia coeficientului de moment funcţ ie de


rapiditate pentru diferite tipuri de turbine

Criteriul de clasificare după poziţia turbinei faţă de stâlpul de


susţinere se aplică doar turbinelor eoliene cu ax orizontal şi se referă la
poziţionarea rotorului turbinei. Aceste turbine au rotorul în amonte faţă de stâlp
sau în aval faţă de stâlp(fig. 2.13).

a) b)
Figura 2.13: Clasificarea turbinelor după poziţia turbinei
a) turbină amonte; b) turbină aval.
62 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

În prezent se întâlnesc ambele variante cu avantajele şi dezavantajele lor.


Plasarea rotorului turbinei eoliene în amonte de stâlpul de susţinere are
avantajul de a evita influenţa dârei formată în curgerea curentului de aer în aval de
stâlp şi avantajul unui zgomot aerodinamic redus. Aceste turbine au nevoie de
sisteme de orientare pentru menţinerea turbinei pe direcţia vântului. Dacă puterea
turbinei este mică (recomandat < 30 kW) se foloseşte un ampenaj, respectiv un
sistem de orientare pasivă, după vânt. Pentru turbinele eoliene de puteri mari se
aplică o orientare activă pe direcţia vântului prin utilizarea unor servomecanisme
electromecanice sau electrohidraulice,[2.15],[2.16], [2.39]. Aşezarea rotorului în
amonte de stâlp are dezavantajul de a induce frecvenţe perturbatoare asupra
stâlpului cu pericolul apariţiei fenomenului de rezonanţă. Deoarece diametrul
rotorului creşte odată cu puterea turbinei, lungimea palelor creşte şi devin mai
flexibile la încărcările aerodinamice. Pentru a evita lovirea palelor de stâlpul de
susţinere, rotorul se amplasează mai departe faţă de stâlp iar palele vor avea o
construcţie mai robustă întregul rotor crescând în greutate.
Turbinele cu rotorul în aval de stâlpul de susţinere nu au sistem de
orientare al turbinei după direcţia vântului, dacă ansamblul rotor-nacelă asigură,
prin proiectare, alinierea nacelei la direcţia vântului şi dacă turbina eoliană are
puteri mici. În cazul turbinelor eoliene de puteri mari se impune existenţa unui
sistem de orientare activă pe direcţia vântului a nacelei şi al rotorului. Soluţia
constructivă cu rotorul în aval are avantajul unui rotor cu pale flexibile, cu o
greutate a rotorului mai mică şi o aerodinamică mai bună a acestuia. Interacţiunea
fiecărei pale cu dâra creată de stâlp duce însă la fluctuaţii de putere, ceea ce face ca
solicitarea turbinei la oboseală să fie mai mare decât în cazul soluţiei constructive
cu rotorul amplasat în amonte.
Turbinele eoliene sunt realizate într-o gamă foarte mare de puteri.Astfel,
după putere[2.20], turbinele eoliene se împart în: turbine de puteri foarte
mici(P< 1 kW), turbine mici(1kW <P≤ 25 kW),turbine de puteri medii(25 kW
<P ≤ 100 kW), turbine de puteri mari(100 kW <P≤ 300) kW, turbine de puteri
foarte mariP> 300 kW, ajungându-se până la turbine gigant cu P> 1 MW. Astfel,
încă de la sfârşitul secolului XX au fost realizate prototipurile turbinelor eoliene cu
puteri mai mari de 1,0 MW. Începutul de secol XXI a adus un salt în concepţia
proiectelor de turbine eoliene de puteri foarte mari prin implementarea
tehnologiilor avansate de controlul puterii turbinei prin variaţia unghiului de atac,
folosirea cuplajului direct, folosirea unui rotor cu viteză variabilă, folosirea noilor
materiale compozite în tehnologia de realizare a palei turbinei. După Z 72,
Zephiros (Olanda) şi V 80, Vestas (Danemarca), fiecare cu puterea nominală de 2
MW,în 2006 a fost pusă în funcţiune turbina cu puterea de 5 MW (RePower,
Germania) amplasată în zona de coastă a Mării Nordului. În anul 2007 a fost
instalată la Emden, în Germania, prototipul turbinei E126, produsa de firma
Eneron, Germania. Cu un rotor de 127 m şi o putere dimensionată la 6MW, E126
era considerată cea mai mare turbină eoliană montată pe uscat (onshore).
Criteriul de clasificarea turbinelor eoliene după numărul de pale, le împarte
în turbine cu o pală (monopală), turbine cu două pale (bipală), turbine cu
Sisteme eoliene de produ cere a energiei electrice 63

trei pale (tripală) şi turbine multipale, fig. 2.14. De regulă turbinele cu ax


orizontal pot fi clasificate în fun cţie de acest criteriu. Turbinele cu ax vertical de
tip Darrieus au două sau trei pale.

a) b) c) d)
Figura 2.14: Clasificarea turbinelor eoliene după numărul de pale:
5888 Turb ină eoliană cu o pală; b) Turbină eoliană cu 2 pale;
23 Turbină eoliană cu 3 pale; d) Turbină eoliană multipale.
În prezent s-a impus ca soluţie comercială "conceptul danez" ca re se referă
la agregate eoliene cu ax orizontal cu rotor tip elice având trei pale . Acesta nu
înseamnă că numărul de pale este un parametru şi o opţiune oarecare a
proiectantului. Număru l de pale se poate dimensiona din condiţia de o ptim având
drept criteriu puterea maximă [2.33]. Pe de altă parte, condiţia d e stabilitate
dinamică a turbinei im pune un număr impar de pale.
După destinaţie turbinele eoliene pot răspunde pentru două categorii de
aplicaţii, respectiv: tur bine eoliene cu aplicaţie insulară; turbine eolien e cuplate la
sistemul energetic naţi onal sau regional.
Turbinele eoliene cu aplicaţie insulară sunt turbine de puteri mici şi produc
energie electrică pentr u satisfacerea necesarului de energie într-o gospo dărie sau o
comunitate izolată, făr ă racordarea la sistemul energetic naţional(fig. 2.15). Aceste
sisteme sunt conceput e să asigure furnizarea constantă şi permanentă de energie,
indiferent de variaţiile de viteză ale vântului şi de regimul de potenţial eolian.
La sistemul e nergetic naţional sau regional se pot cupla un număr de
turbine de diferite put eri cunoscute sub denumirea de ferme eoliene s au
centrale aeroelectrice, dar şi din turbine eoliene individuale (fig. 2.16). Ferm ele
eoliene sunt amplasate în zonel e cu potenţial eolian favorabil.
64 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

Figura 2.15: Sistem eolian insular

Figura 2.16: Fermă eoliană cuplată la sistemul energetic [2.38]

2.2.3. Teoria generală a turbinelor eoliene. Noţiuni de


aerodinamică.
Energia vântului are densitatea de energie scăzută. Este o caracteristică
principală pe care Betz6[2.6] o remarcă şi determină o limită teoretică privind
cantitatea maximă de energie care poate fi extrasă din fluxul energetic al vântului
de o turbină eoliană. Teoria lui Betz se bazează pe aplicarea teoremei impulsului pe
direcţia axială. Se neglijează orice componentă rotaţională a curgerii care
traversează rotorul turbinei, considerat un disc activ. Glauert [2.32] introduce
componenta rotaţională ceea ce reduce momentul şi puterea rotorului.La aceasta se
adaugă discontinuitatea componentei rotaţionale pe suprafaţa rotorului, sensul opus
faţă de rotaţia rotorului dar şi pierderile prin frecare ce apar pe profilul palei
rotorului.

6
Albert Betz, fizician german (1885-1968), a fost printre primii cercetători în studiul
funcţionării şi proiectării turbinelor eoliene. Legea lui Betz (1919) se referă la maximul de
energie pe care o turbină eoliană o poate extrage din curentul de aer.
Sisteme eoliene de producere a energiei electrice 65

2.2.3.1. Teoria lui Betz


Se presupune un rotor eolian tip elice amplasat într-un curent de aer ce are
viteza v1 infinit amonte şi viteza v2 infinit aval, ca în figura 2.17.

Figura 2.17:Viteza curentului de aer amonte şi aval de rotor


Din geometria tubului de curent, cum ariile A1<A<A2 şi din legea de
continuitate a debitului de aer: A1 v1 = Av = A2 v 2 , se dovedeşte că energia extrasă
de turbina eoliană din vânt se face cu o pierdere de energie cinetică deoarece
v1>v>v2.
Din teorema impulsului, forţa axială exercitată de rotorul eolian asupra aerului
în mişcare are valoarea absolută dată de relaţia
F = ρ Q v1 − v 2  = ρ Av v1 − v 2  [N], (2-15)
3
unde Q este debitul volumic, în m /s.
Puterea absorbită de rotorul turbinei eoliene pentru o viteză v a acestuia este

P = Fv = ρAv 2 v1 − v2  . (2-16)


Cum puterea rotorului este egală cu variaţia de energie cinetică, în unitate de
timp, a masei de aer, Ecantrenată de rotor,

E c = ρAv v1 − v2  = P = ρAv v1 − v2 ,


1 2 2 2
(2-17)
2
se obţine expresia vitezei rotorului

v  v1  v2  , (2-18)
2
iar expresia forţei axiale şi puterea corespunzătoare acestei forţe sunt
F = 0,5ρ A v 2 − v 2  şi P = 0, 25 ρ A v − v v + v
2 2
. (2-19)
1 2 1 2  1 2
Considerând viteza vântului în amonte de rotor v1 constantă, pentru a
determina puterea maximă pe care turbina eoliană o extrage din curentul de aerse
derivează puterea în raport cu viteza în aval v2 şi se obţine


dP = 0,25 ρA v12 − 2v1v2 − 3 v22 .  (2-20)

dv2
66 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

Maximul puterii se obţine la dP = 0 , ceea ce conduce la v 2  v1 , si, prin


dv2 3
urmare, puterea maximă este

P= 8ρ Av 3 . (2-21)
max 27 1

Relaţia de mai sus poartă denumirea de relaţia lui Betz.


Coroborând relaţia (2.10) cu (2.21) se obţine coeficientul de putere maxim
cpmax la care puterea extrasă de turbina eoliană este maximă, respectiv
5888 p max  16 / 27 , ceea ce înseamnă că oricât de perfecţionat este rotorul turbinei
eoliene, nu poate fi depăşită puterea maximă calculată cu formula lui Betz, iar
randamentul de extragere a energiei din curentul de aer nu poate depăşi 60%.
Pe de altă parte, din relaţia de mai sus, la putere maximă viteza rotorului este
23  2 v1 / 3 ;estimând aria rotorului ca A  3 A1 / 2 ,relaţia (2.21) devine

8 1 
P =  ρ A v3  , (2-22)
max 9 2 1 1

adică energia maximă transformată de un rotor de turbină eoliană este


8/9 din energia cinetică a masei de aer care traversează rotorul.
Interacţiunea dintre curentul de aer şi rotorul turbinei eoliene este exprimată
prin forţa axială F. Înlocuind în relaţia (2.15) viteza rotorului v se obţine
1 2 2

,
 
F = 2 ρA v1 − v2 = p A (2-23)
unde p este diferenţa de presiune dinamică amonte şi aval de rotor, în Pa. Din
relaţia de mai sus se obţine variaţia presiunii dinamice a curentului de aer la
trecerea prin turbina eoliană,

ρv12 − v22  .
1
p= (2-24)
2
Teoria lui Betz este valabilă atât pentru turbinele cu ax orizontal cât şi pentru
cele cu ax vertical.

2.2.3.2. Noţiuni de teoria aripii portante


Profile aerodinamice
Elementul constructiv de bază din alcătuirea unei turbine eoliene este rotorul,
respectiv pala acestuia. Teoria lui Betz nu arată cum se construieşte pala unui rotor
de turbină eoliană. Pentru a înţelege funcţionarea turbinei eoliene şi pentru a
dimensiona principalele elemente constructive este necesară cunoaşterea
elementelor de bază privind geometria unui profil de pală şi modul în care se
trasează polarele unui profil.
Sisteme eoliene de producere a energiei electrice 67

Profilul aerodinamic este o curbă plană închisă cu proprietatea că mişcarea


plană a unui fluid în jurul ei are o rezistenţă mică la înaintare şi o portanţă mare. Se
consideră, astfel, un profil de pală aşezat într-un curent de aer care atunci când
traversează rotorul are viteza v.
Profilul de pală (fig. 2.18) este definit de următoarele elemente geometrice,
[2.32]:
23 coarda profilului, notată cu c, este distanţa maximă între două puncte
de pe profil şi coincide cu segmentul delimitat de extremităţile
profilului sprijinit orizontal;
24 bordul de fugă, notat F, este punctul de extremitate posterioară;
25 bordul de atac, notat A, este punctul de tangenţă al profilului cu centrul
în bordul de fugă şi de rază maximă;
26 extradosul profilului, notat AMF, este semiprofilul cu convexitatea cea
mai mare situat între bordul de fugă şi bordul de atac;
27 intradosul profilului, notat ANF, este partea concavă sau cu
convexitatea cea mai mică situat între bordul de fugă şi bordul de atac;
28 scheletul profilului este locul geometric al centrelor cercurilor înscrise
în profil;
29 unghiul de incidenţă al profilului, notat α, este unghiul format de coarda
profilului cu direcţia vitezei vântuluiV ≈ ;
30 săgeata profilului, notată f, este ordonata maximă a scheletului
profilului; raportul f/c se numeşte curbura relativă;
31 grosimea profilului, notată d, este diametrul maxim al cercului înscris
în profil; raportul d/c se numeşte grosime relativă.
Deplasarea profilului de-a lungul unei drepte perpendiculare pe profil
generează o aripă cilindrică cu anvergura L7.

Figura 2.18: Elementele geometrice ale unui profil aerodinamic


Profilele aerodinamice se pot fi obţineanalitic, numeric şi experimental.
Profilele NACA sunt profile des utilizate în construcţia palelor de turbină eoliană.
Ele s-au obţinut în laboratoarele N.A.S.A (S.U.A) prin metode empirice bazate pe
măsurători. Profilele NACA pot fi indicate prin patru cifre (NACA 0012, NACA

5888 Lungimea aripei.


68 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

2412, etc.) prin cinci cifre (NACA 23012, NACA 23112, etc.), prin şase cifre şi
litere (NACA 66AO12, NACA 63AO15, etc.).
Profilele NACA indicate prin patru cifre sunt construite din două arce de
parabolă racordate în punctul de săgeată maximă. Prima cifră a seriei indică
curbura relativă a scheletului f/c în procente. A doua cifră reprezintă distanţa săgeţii
scheletului faţă de bordul de atac xf /c exprimată în zeci de procente. A treia cifră şi
a patra cifră precizează grosimea relativă maximă d/c în procente. De exemplu,
NACA 2412 are f/c = 0,02; xf /c = 0,4 şi d/c = 0,12.
Acţiunea vântului asupra palei.
Considerând profilul aerodinamic în mişcare şi viteza vântului U , pe intrados
se formează o suprapresiune şi pe extrados o depresiune(fig. 2.19). Normal la
suprafaţa profilului acţionează forţele de presiune. Din relaţia lui Bernoulli scrisă
între un punct oarecare pe pală şi un punct aflat mult în amonte de pală (la infinit)
se determină raportul dintre presiunea relativă şi presiunea dinamică a curentului la
infinit numit coeficientlocal de presiune statică, kp este
p−
p≈
kp= . (2-25)
0,5ρ U 2

În relaţia de mai sus p[Pa] este presiunea statică pe profil; p∞; ρ∞; Upresiunea,
densitatea, viteza curentului de aer la infinit amonte de profil, în Pa, kg/m 3, m/s.
Acţiunea unui fluid asupra unui corp (în cazul acesta pala turbinei) este o
forţă rezultantă F numită forţă de acţiune aerodinamică totală având expresia
F  0,5⋅ Cr ρ≈ 2
U A, (2-26)

unde ρ este densitatea aerului, Cr coeficient aerodinamic total, A suprafaţa


R

corpului. Forţa de rezistenţă F este orientată ca în figura 2.19.

R
Figura 2.19: Forţa F şi distribuţia de presiune pe un profil de pală

Coeficientul aerodinamic de portaţă, de rezistenţă la înaintare şi de moment.


Sisteme eoliene de producere a energiei electrice 69

Forţa de acţiune aerodinamică totală F se descompune în componentele Fz ,


numită forţă portantă, normală pe direcţia vitezei U , şi componenta Fx , numită
forţă de rezistenţăla înaintare, paralelă cu viteza, fig. 2.20. Mărimile celor două
componente ale forţei F au expresiile
1 2 1 2
Fz  2 C z ρ ≈ U A şi Fx  2 C x ρ ≈ U A , (2-27)
din care se definesc coeficientul de portanţă Cz şi coeficientul de rezistenţă la
înaintare Cx.

Figura2.20: Forţa de portanţă şi forţa de rezistenţă la înaintare


R
Momentul care rezultă din acţiunea forţei aerodinamice totale F având drept
braţ al forţei coarda profilului c este
1 2 (2-28)
M 2Cmρ≈U Ac.
unde Cm este coeficientul de moment. Aria palei A este A  c L .
Reprezentarea grafică a coeficienţilor aerodinamici Cz şi Cx.
Raportul dintre coeficientul de portanţă şi cel de rezistenţă la înaintare se
numeşte fineţe, Cz/Cx. Palele elicelor se proiectează pentru o fineţe constantă în
lungul palei, având valori cuprinse între 25 ÷ 40, [2.32]. Reprezentarea grafică a
coeficienţilor de portanţă şi de rezistenţă la înaintare pentru diferite unghiuri de
atac (sau de incidenţă) α se face cu ajutorul polarelor(fig. 2.21) construite pentru
fiecare profil de pală la diferite numere Reynolds 8. Reprezentarea lui Cx pe axa
absciselor şi a lui Cz pe axa ordonatelor la aceeaşi scară se numeşte polara Eiffel.
Cu ajutorul acestei reprezentări se determină unghiul optim de incidenţă
UD
23 Numărul Reynolds: Re  , unde D este un diametru hidraulic echivalent care pentru
ν
un profil este coarda profilului, c, şi ν este viscozitatea cinematică a aerului, în acest caz.
70 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

geometrică (α0) pentru care raportul dintre forţa portantă şi forţa de frecare
(rezistenţă) este maxim. Polara Lilienthal este reprezentarea grafică a coeficienţilor
obţinuţi din proiecţia forţei de acţiune aerodinamică totală F pe coarda profilului
şi pe normala la coardă. Astfel pentru proiecţia lui F pe normala la coardă se
obţine C n = C z cos α + C x sin α şi pentru proiecţia pe coardă:
C t = C x cos α − C z sin α .

Figura 2.21: Polara profilului aerodinamic

2.2.3.3. Aerodinamica turbinelor cu ax orizontal.


Turbinele cu ax orizontal au rotorul sub formă de elice alcătuită din pale
identice dispuse radial în jurul butucului. Elicea se roteşte în jurul axei sale, dar faţă
de un sistem de referinţă fix are şi o mişcare de translaţie. La elicea eoliană vântul
se mişcă în jurul elicei, iar forţele care apar sunt rezultatul acţiunii vântului asupra
palelor. Componenta normală este o forţă axială de împingere pasivă, notată Fa.
Această forţă este preluată de structura de susţinere. Componenta tangenţială,
Sisteme eoliene de producere a energiei electrice 71

notată Ft este o forţă tangenţială activă care produce momentul motor la axul elicei
şi turaţia acesteia.
Studiul teoretic al rotorului eolian de tip elice a cunoscut diferite modele
fizice.
Un prim model este dat de teoria impulsului (Rankine şi Froude) în care
elicea este asimilată cu un disc activ.Deoarece se presupune că viteza este un câmp
constant în secţiuni perpendiculare pe axa elicei, modelul se poate aplica cu o bună
aproximaţie numai pentru rotorul cu un număr mare de pale, deoarece viteza indusă
în orice punct pe pală nu diferă cu mult de valoarea medie. Modelul nu ţine seama
de forma elicei şi implicit a palelor.
Al doilea model este cunoscut sub denumirea de „teoria elementului de
pală”, model iniţiat de Froude şi dezvoltat de Drezewiecki. Modelul ia în
considerare forţele care apar pe palele elicei şi ţine seama de forma elicei. Pala este
împărţită în lungul razei într-un număr de elemente şi fiecare din aceste elemente
este asimilat cu un profil aerodinamic ale cărui polare sunt cunoscute. Este
construită geometria palei şi geometria elicei ceea ce înseamnă cunoaşterea
numărului de pale, z, variaţia corzii, c, variaţia unghiului de aşezare a palei, δ, şi
cunoaşterea coeficienţilor aerodinamici în funcţie de unghiul de incidenţă
geometrică optim, respectiv Cz(α0), Cx(α0). În funcţie de modul în care sunt alese
aripile generatoare, metoda elementului de pală se poate dezvolta prin metoda
aripii de alungire finită (de obicei alungirea este considerată Λ = 6); metoda
aripii de alungire infinită în care pe elementul de pală se consideră vitezele
induseşi metoda reţelei de profile în care elicea este asimilată cu o reţea infinită
de profile. Una din ipotezele în care se dezvoltă teoria elementului de pală este cea
de neglijare a interacţiunii cu elementele adiacente ale aceleiaşi pale, ipoteză
confirmată atât experimental [2.6] cât şi prin metoda reţelei de profile, cu
observaţia că profilele folosite sunt de curbură mică.
Al treilea model, modelul cu vârtejuri sau teoria turbionară dezvoltată de
Theodorsen, extinde modelul aripii portante prin înlocuirea palei cu o suprafaţă de
vârtejuri legate, continuată în aval de bordul de fugă cu o suprafaţă de vârtejuri
libere, după care ultima suprafaţă este dâra palei(fig. 2.22). Şi în cazul acestui
model apar viteze induse datorate vârtejurilor legate şi viteze induse datorate
vârtejurilor libere. Determinarea câmpului vitezelor induse are la bază metode
simplificatoare, şi anume: metode bazate pe modelul cu vârtejuri al elicei ideale cu
număr infinit de pale, metode bazate pe modelul Prandtl al liniei portante, metode
bazate pe teoria suprafeţei portante, metode în care forma dârei este prescrisă şi
metode în care forma dârei este lăsată liber [2.32].
Se aplică teoria elementului de pală pentru un rotor eolian cu un număr infinit
de pale, schematizat în figura 2.23, în care la raza r se consideră elementul de pală
dr. Viteza curentului de aer este notată U,iar viteza de rotaţie a rotorului eolianω.
Pe un element de pală vitezele induse şi forţele aerodinamice au reprezentarea din
figura 2.24, [2.43]. Din teoria lui Glauert vitezele induse pe pală au un factor de
inducţie axial notat a şi un factor de inducţie tangenţial notat a'.
72 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

Figura 2.22: Sistemul de vârtejuri pentru turbina eoliană cu ax orizontal, [2.38]

Figura 2.23: Metoda elementului de pală

Vitezele induse pe pală [2.45] sunt: viteza axială, va =1−aU , viteza


R R R
tangenţială vt = 1+ a' ωr şi viteza relativă w=va +vt rezultă
w
2 2 2
= 1 − a  U + 1 + a  '

2
ω r .
2 2

Din aplicarea ecuaţiei impulsului [2.38] pe tubul elementar de curent inelar de


rază r şi grosime dr, în direcţie axială, se obţine expresia forţei normale elementare
2
dFa  4πrρ ⋅U ⋅ a1− adr . (2-29)
Din ecuaţia momentului cinetic se obţine forţa de tracţiune elementară pe
volumul de control 2π r d r plecând de la expresia:
Sisteme eoliene de producere a energiei electrice 73

dm
,
dF = U − u 
t 1 = 2π rρ va U − u1 dr
dt (2-30)
unde u1 este viteza în dâra de fluid [2.45], respectiv u1 = 1 − 2 a U . Făcând
înlocuirile necesare rezultă
2
dFt = 4π rρ U a 1 − adr . (2-31)
Momentul elementar se determină din relaţia, [2.45]:
dM  rC dm rC 2πrρv dr ,
θ & θ a (2-32)

Cθ = 2a' ωr
unde Cθ este componenta tangenţială a vitezei absolute în aval de pală ca efect
al dârei ce apare la rotaţia elicei. Cum şi va s-a definit anterior,
momentul elementar devine

3 '
dM = 4π r ρ U ω a 1− adr . (2-33)

Figura 2.24: Viteze induse şi forţe aerodinamice pe un element de pală


Puterea la axul turbinei este
R R
3 2 '
P = ω dM = 4π r ρ ω U a 1− adr . (2-34)
0 0
În figura 2.25 sunt reprezentate forţele aerodinamice şi momentele aplicate pe
pale şi axul turbinei.
74 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

Figura 2.25: Distribuţia forţelor aerodinamice în lungul palei.


Forţa de tracţiune şi cuplul de torsiune pe rotor.
Coeficientul de putere al rotorului turbinei (sau randamentul turbinei, relaţia
(2.10)) este
R

4πr3ρω2V≈a' 1− adr (2-35)


0
cp = 2
0,5π R ρV 3

În formulele anterioare, R este raza rotorului turbinei.

2.2.3.4. Aerodinamica turbinelor cu ax vertical.


Turbinele cu ax vertical la care rotorul funcţionează pe principiul portanţei
sunt rotoare de tip Darrieus şi Savonius. Palele acestor turbine sunt curbate pentru a
reduce momentul de încovoiere produs de forţa centrifugă. Cu două sau trei pale,
rotorul turbinei are o construcţie simplă şi ieftină şi nu are nevoie de controlul
poziţiei axiale. Varianta comercială cea mai întâlnită este cea a rotorului Darrieus.
Aerodinamica acestor turbine are la bază aceleaşi considerente teoretice făcute
anterior la turbina elice cu ax orizontal.
Turbinele cu ax vertical se caracterizează aerodinamic prin parametri
geometrici tipici [2.36] cum ar fi:
5888 raportul dintre coarda profilului şi raza rotorului, c/R;
5889 raportul dintre lungimea palei şi coarda profilului, l/c;
5890 soliditatea (definită anterior 2.14): σ = Ncl/A, undeNeste numărul de
pale şi A- aria baleiată de rotor.
În figura 2.26 se prezintă o secţiune în planul rotorului cu reprezentarea
vitezelor şi a forţelor ce apar la funcţionarea turbinei. La traversarea rotorului
Sisteme eoliene de producere a energiei electrice 75

eolian de un curent de aer de viteză U apar pe palele rotorului forţe portante, Fz şi


forţe rezistente la înaintare, Fx .Rezultanta celor două forţe, F , se descompune
într-o forţă normală Fa şi o forţă tangenţială Ft . Pentru a obţine momentul
aerodinamic al rotorului se integrează forţele aerodinamice la o rotaţie completă
pentru fiecare pală.

Figura 2.26: Viteze şi forţe aerodinamice pe un element de pală

Figura 2.27: Diferite geometrii de rotoare Darriues, [2.61]


76 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

Geometria palelor rotoarelor Darriues influenţează performanţa turbinei.


Astfel s-a considerat o analiză parametrică între turbine având acelaşi număr de
pale şi acelaşi raport între diametrul rotorului şi înălţimea turbinei, dar diferite
forme geometrice de rotor comparativ cu forma ideală Troposkien. Analiza a arătat,
figura 2.27, că forma parabolică a rotorului este o bună aproximare a rotorului ideal
Troposkien, iar forma Sandia are performanţe aerodinamice bune, este uşor de
fabricat şi o comportare dinamică bună, [2.61].

2.2.4. Elemente constructive din alcătuirea turbinelor


eoliene
Un agregat eolian sau un aerogenerator este alcătuit, în general, din rotorul
turbinei, multiplicatorul de turaţie, sistemul de frânare, generatorul electric,
sistemul de orientare, sistemul de protecţie şi control, turnul de susţinere şi
fundaţia. Aceste elemente constructive sunt specifice fiecărei tip de turbină. În
figura 2.28 se prezintă elementele constructive din alcătuirea unei turbine elice, cu
ax orizontal. La aceste turbine, multiplicatorul de turaţie, sistemul de frânare,
generatorul electric, aparatura de comandă şi control şi diverse mecanisme
auxiliare sunt protejate de o carcasă numită nacela turbinei. Forma nacelei este
aerodinamică; trebuie să fie o construcţie uşoară, învelişul acesteia fiind realizat din
poliester armat cu fibre de sticlă.
Rotorul turbinei eoliene este subansamblul mecanic care captează energia
vântului şi o transformă în energie mecanică. Rotorul este alcătuit din butuc, pale,
arbore turbină, lagăre şi mecanism de reglare a poziţiei palelor, prin reglarea
unghiului de aşezare, δ9.
În figura 2.29 se prezintă sistemul mecanic şi electric de orientare a palei, ca şi
poziţia lui în cadrul rotorului.
Palele turbinelor eoliene cu ax orizontal sunt structuri aeroelestice zvelte.
Palele rotorului sunt realizate după aceleaşi procedee tehnologice folosite în
industria aeronautică. Materialele folosite sunt aliaje de oţel, aluminiu, titan,
materiale compozite cu fibre de carbon sau fibre de sticlă. Indiferent de materialul
folosit el trebuie să fie rezistent, elastic, să aibă greutate specifică mică şi un preţ de
cost scăzut.
Datorită neuniformităţii vitezei vântului instalaţia eoliană a turbinei cu ax
orizontal are un sistem de orientare şi de control a poziţiei nacelei, fig. 2.30.
Un astfel de sistem este destinat turbinelor eoliene de diametre şi puteri mai
mari de 30 kW. La turbinele de putere mai mică, cu elicea amplasată în amonte de
stâlpul de susţinere, orientarea se realizează cu o suprafaţă de comandă de tip
ampenaj numită derivă (fig. 2.11.b si fig 2.13.a).

23 Este unghiul dintre coarda profilului şi viteza tangenţială.


Sisteme eoliene de producere a energiei electrice 77

a)

b)
Figura 2.28: Elemente constructive specifice unei turbine eoliene cu ax orizontal:
a) vedere generală; b) detaliu, rotor
78 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

a)

b)
Figura 2.29: Controlul unghiului de aşezare a palelor rotorului: a) sistem mecanic,
Hutter W-34, 1959; b) sistem electric Dutch Lagerwey LW-72, [2.38]

Turaţia turbinelor eoliene este joasă (de exemplu, la o putere de 600 kW


turaţia rotorului şi a arborelui principal este de 19 ÷ 30 rot/min, [2.61]). De aceea
este necesară folosirea unui multiplicator de turaţie. Turbinele eoliene de
dimensiuni mici (50 ÷ 150 kW) folosesc unul sau doi arbori de transmisie paraleli
şi angrenaj elicoidal. La turbinele eoliene de puteri mari se folosesc transmisii
planetare.
Sisteme eoliene de producere a energiei electrice 79

Sistemul de frânare este amplasat pe arborele principal, înaintea


multiplicatorului sau pe arborele de viteză mare după multiplicator. Rolul său este
de protecţie. Dacă viteza vântului depăşeşte limita maximă admisă prin
proiectare,rotorul este blocat. Această situaţie se întâlneşte şi în caz de avarie.
Turnul de susţinere, fig. 2.31, este structura care susţine ansamblul rotitor al
turbinei şi nacela la înălţimea la care viteza vântului este mare iar perturbaţiile de la
nivelul solului sunt cât mai mici. Structura turnului susţine încărcarea
gravitaţională a turbinei, împingerea vântului şi încărcarea aerodinamică a
rotorului.

Figura 2.30: Sistemul de control a orientării (giraţiei) nacelei,


construcţie Westinghouse WTG-0600, 1985, [2.38].
80 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

Figura 2.31. Structura stâlpului de susţinere


Turnul de susţinere este alcătuit din piloni tubulari sau piloni cu zăbrele, în
construcţie sudată. Turnul de susţinere este fixat în fundaţie.
Fundaţia este elementul constructiv care susţine turbina eoliană. În figura 2.32
sunt prezentate două tipuri de fundaţie: fundaţia standard, de greutate şi fundaţia pe
piloni. Alegerea tipului de fundaţie este determinat de natura solului
amplasamentului.

b)
a)
Figura 2.32: Tipuri de fundaţii: a) fundaţie standard; b) fundaţie pe piloni
Sisteme eoliene de producere a energiei electrice 81

Turbinele cu ax vertical, de tip Darrieus (fig. 2.33), au rotorul alcătuit din pale
şi ax rigidizat cu grindă la partea superioară şi inferioară. Axul turbinei este partea
centrală a turbinei şi susţine rotorul. Turbina are un lagăr axial inferior care preia
sarcina axială, greutatea rotorului şi reacţiunea radială dată de solicitările
aerodinamice. Lagărul superior preia reacţiunea dată de forţa aerodinamică.
Sistemul de ancorare este alcătuit din cabluri de susţinere, echipament de întindere
şi ancore.

Figura 2.33: Elemente constructive specifice unei turbine eoliene


cu ax vertical de tip Darrieus.

2.3. Ferme de turbine eoliene


2.3.1. Fermeonshore
23 centrală eoliană (fig. 2.34) poate fi alcătuită dintr-un aerogenerator
sau din mai multe aerogeneratoare, situaţie în care centrala eoliană poartă
denumirea de parc eolian sau fermă eoliană. Puterea unei centrale eoliene
depinde de potenţialul eolian al amplasamentului. Numărul de turbine eoliene din
parc depinde de tipul turbinelor alese şi puterea lor. Numărul de turbine din centrală
nu trebuie să răspundă doar criteriilor de energie ci şi de cost.
82 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

În România, potenţialul eolian permite amplasarea unor parcuri eoliene


terestre totalizând 6,8 GW. În tabelul 2.3 se prezintă situaţia capacităţilor eoliene, la
nivelul anului 2009.
Tabelul 2.3.

Situaţia
proiectelor de Putere
energie eoliană
În construcţie 1559 MW
Proiect aprobat 5006 MW
Proiect propus 285 MW

Figura 2.34: Parc eolian (Germania) Total 6800 MW

2.3.2. Ferme offshore


Parcurile eoliene maritime sunt realizate cu turbine eoliene amplasate în
paltforma continentală a apelor costiere (fig. 2.35). În ultimii ani, parcurile
(fermele) eoliene „offshore” s-au dezvoltat foarte mult din cel puţin trei motive
bine întemeiate. În primul rând spaţiul de amplasare a turbinelor este mult mai
mare, singurele restricţii fiind legate de spaţiul navigabil şi securitate. În al doilea
rând, vitezele vântului sunt mult mai mari datorită rugozităţii scăzute a
amplasamentului (rugozitatea relativă este de 0,003 m, [2.38]), ceea ce face ca
potenţialul eolian să fie mult mai bun. În al treilea rând, impactul vizual al
turbinelor eoliene offshore asupra mediului este scăzut faţă de cazul turbinelor
eoliene onshore, drept pentru care opinia publică preferă acest tip de parcuri
eoliene. Acest aspect a fost perceput şi de investitorii cu experienţă în domeniul
energiei neconvenţionale, perspectiva de dezvoltare a parcurilor eoliene offshore
având suport economic şi financiar din ce în ce mai mare. În Marea Nordului şi în
Marea Baltică sunt estimate instalarea de parcuri eoliene offshore de mii de
megawatt.
Alături de factorii economici şi financiari, factorii geografici şi meteorologici
decid fezabilitatea unui proiect de finanţare şi dezvoltare a unui parc eolian
offshore. Un parametru geografic important este adâncimea apei în care urmează să
se amplaseze turbina eoliană. De exemplu, adâncimea apei în Marea Nordului nu
depăşeşte 40 m, iar la distanţe mici faţă de ţărm adâncimea apei variază între 10 şi
20 m. La aceste adâncimi se adaugă şi înălţimea valurilor şi înălţimea mareei. În
Marea Nordului mareea este de 4,5 m. În Marea Baltică adâncimea apelor de coastă
este de 20 m, dar apare dezavantajul perioadelor reci de îngheţ şi a valurilor cu
înălţimi mult mai mari, de 7 m sau chiar mai mult.
Sisteme eoliene de producere a energiei electrice 83

Figura 2.35: Parc eolian maritim, Vindeby (Danemarca, 1991)


Potenţialul eolian al amplasamentelor de parcuri eoliene offshore în lungul
ţărmurilor Uniunii Europene este prezentat în figura 2.36 şi tabelul 2.4. Sunt
menţionate vitezele vântului (m/s) şi densitatea de putere (W/m 2) măsurate (în
1989, Risø National Laboratory, Danemarca) la 10 km de ţărm pentru cinci înălţimi
standard, [2.56].
Costurilor parcurilor eoliene offshore sunt mai mari decât în cazul parcurilor
eoliene terestre, chiar dacă înălţimea unei turbine eoliene offshore este mai mică,
pentru aceeaşi viteză de vânt, (fig. 2.37).

.
Figura 2.36: Distribuţia potenţialului eolian în zona apelor de coastă ale Europei
84 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

Tabelul 2.4.
Vezi Potenţialul eolian, în Europa, în zona apelor de coastă
figura (la mai mult de 10 km în larg) pentru 5 înălţimi standard
2.36
10m 25m 50m 100m 200m
-1 -2
ms /Wm ms-1/Wm-2- ms-1/Wm-2- ms-1/Wm-2- ms-1/Wm-2-
>8.0 >8.5 >9.0 >10.0 >11.0
>600 >700 >800 >1100 >1500
7.0-8.0 7.5-8.5 8.0-9.0 8.5-10.0 9.5-11
350-600 450-700 600-800 650-1100 900-1500
6.0-7.0 6.5-7.5 7.0-8.0 7.5-8.5 8.0-9.5
250-300 300-450 400-600 450-650 600-900
4.5-6.0 5.0-6.5 5.5-7.0 6.0-7.5 6.5-8.0
100-250 150-300 200-400 250-450 300-600
< 4.5 <5.0 <5.5 <6.0 <6.5
< 100 < 150 <200 <250 <300

Figura 2.37: Variaţia logaritmică a vitezei vântului pentru diferite înălţimi


de turbine eoliene amplasate pe uscat sau pe ţărm
Sisteme eoliene de producere a energiei electrice 85

Figura 2.38: Exemplu de fundaţie pentru o turbină eoliană offshore

Natura materialului geologic al fundului mării este o informaţie importantă în


proiectarea tipului de fundaţie al turbinei eoliene şi în estimarea costurilor
dezvoltării proiectului. În zona Mării Nordului şi Marea Baltică, fundul mării are
zone de nisip fin intercalate cu zone de nisip relativ mai grosier şi acumulări de
pietre. Rugozitatea variabilă a fundului mării şi prezenţa curenţilor oceanici
generează o curgere turbulentă în jurul stâlpilor turbinelor eoliene. Vârtejurile care
apar acţionează asupra structurii stâlpului ţi induc vibraţii. De asemenea, curgerea
turbulentă modifică forma fundului albiei şi pune în pericol stabilitatea fundaţiei.
De aceea, testarea geologică a solului este necesară în dezvoltarea proiectelor de
parcuri eoliene offshore.

2.4. Impactul turbinelor eoliene asupra mediului


Dezvoltarea tehnologiei de conversie a energiei eoliene în energie electrică are
atât un impact pozitiv cât şi negativ asupra mediului înconjurător. Evident că prin
maximizarea impactului pozitiv şi minimizarea celui negativ se poate asigura
folosirea cu succes a acestei resurse energetice. Beneficiile pe care le aduce
folosirea energiei eoliene sunt date de caracterul nepoluant al acestui tip de energie,
raportat la energiile convenţionale. Prin producerea energiei eoliene nu există
emisii de bioxid de carbon, sau alţi poluanţi care pot produce la rândul lor ploi
acide, smog, radioactivitate sau alte tipuri de contaminanţi ai solului şi apei. O
turbină eoliană, produce în timpul său de funcţionare. de 80 de ori energia necesară
realizării sale, [2.84], un motiv în plus pentru a clasifica energia eoliană ca pe o
energie durabilă.
86 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

Turbinele eoliene au un impactul negativ asupra mediului concretizat prin


zgomot, interferenţă electromagnetică, impact vizual (armonizarea cu peisajul),
umbrire, impact asupra sistemelor ecologice prin acţiune indirectă asupra
principalelor vieţuitoare din lanţul trofic (peşti, păsări).

2.4.1. Impactul vizual


Impactul vizual al turbinelor eoliene sau parcurilor de turbine asupra peisajului
este determinat de mai mulţi factori, printre care parametrii fizici specifici turbinei
(gabaritul turbinei, concretizat de înălţimea ei, număr de pale, număr de turbine în
parcul eolian) şi parametri estetici (culoare, design).
Turbinele eoliene sunt structuri vizibile în peisaj. De aceea amplasarea lor în
spaţiul ambiental trebuie integrată şi trebuie luată în considerare atât opinia unui
arhitect cât şi a, a autorităţii administrative şi a populaţiei locale.
Cercetările realizate de „National Board of Energy” (Suedia) au arătat că
impactul vizual este dat de trei factori: factori psihologici; tipul de peisaj (impactul
turbinei eoliene în teren deschis este pozitiv faţă de cazul unui teren închis, adică
un peisaj în care clădirile şi arborii sunt predominanţi); mărimea turbinei (turbinele
cu înălţimi mai mici de 50 m sunt mai uşor de „ascuns” în spaţiile închise, în timp
ce turbinele cu înălţimi mai mari de 50 m predomină din depărtare peisajul, [2.85].

Aceste studii au arătat că parcurile de turbine eoliene nu au un impact vizual


negativ atâta timp cât distanţa dintre turbine este de 8 până la 10 ori diametrul
rotorului.

2.4.2. Zgomotul turbinelor eoliene


Zgomotul este declarat a fi una dintre cele mai mari dezavantaje ale unei
turbine eoliene.
Zgomotul produs de funcţionarea turbinei eoliene este generat fie de
funcţionarea echipamentului mecanic şi electric (mecanismul de transmisie şi
generatorul), fie de interacţiunea dintre palele turbinei cu mişcarea aerului.
Zgomotul produs de funcţionarea turbinei eoliene este un zgomot mecanic şi
zgomot aerodinamic, ultimul fiind dominant [2.38]. Odată cu creşterea
dimensiunilor turbinelor a crescut şi nivelul de zgomot aerodinamic produs(fig.
2.39). Zgomotul aerodinamic depinde de forma palelor, interacţiunea mişcării
aerului cu palele şi turnul, forma bordului de fugă al palei, forma vârfului palei,
regimul de funcţionare a palei privind desprinderea stratului limită pe pală,
condiţiile de curgere turbulentă a curentului de aer, [2.80].
Zgomotul perceput de un observator depinde de construcţia turbinei, distanţa
dintre turbină şi observator, nivelul zgomotului de fond la locul observatorului,
poziţia observatorului în raport cu direcţia vântului, existenţa altor clădiri între
turbină şi observator, existenţa unor bariere naturale între turbină şi observator,
condiţiile de funcţionare ale turbinei.
Sisteme eoliene de producere a energiei electrice 87

Zgomotul de fond produs de curentul de aer la trecerea peste obstacole se


poate estima cu formula [2.38]
L A  27 ,7  2 ,5 U [dB] (2-36)
10
unde: LA este nivelul global de presiune acustică (dB(A) ) şi U este viteza
vântului.

Figura 2.39: Nivelul de zgomot al turbinelor eoliene măsurat, funcţie de diametrul


rotorului, [2.38]
Experienţa practică a arătat că emisiile de zgomot ale unei turbine eoliene
cresc cu 1dB(A) pentru fiecare m/s din viteza vântului. Dacă nivelului zgomotului
de fond depăşeşte cu 6 dB(A) nivelul de zgomot calculat al turbinei eoliene,
zgomotul turbinei eoliene nu mai este perceput de observator. La distanţa de 250 m
faţă de observator nivelul de zgomot al turbinei eoliene comparativ cu alte surse de
zgomot este prezentat în figura 2.40.
În conformitate cu standardele în vigoare [2.85] se poate determina prin
măsurători nivelul global de putere acustică
LW = L A + 10 log 4πRi2 − 6 [dB(A)] (2-37)

5888 Parametrul cel mai important care descrie intensitatea zgomotului este nivelul presiunii
acustice indicat ca amplitudine şi desemnat prin simbolul dB(A), nivel de zgomot ponderat A
88 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

unde: LA este nivelul global de presiune acustică (dB(A)), Ri distanţa


punctului în care se face măsurătoarea faţă de centrul rotorului (m). Conform
standardului IEC sunt considerate cinci puncte de măsurare.
Considerând influenţa factorilor atmosferici şi meteorologici, influenţa
vântului, influenţa de absorbţie a vegetaţiei şi clădirilor din apropierea turbinei
eoliene, se poate considera nivelul global de presiune acustică calculat cu formula
[2.38]
LA= LW+ DI + K0+ DW−DS−DL−DBM−DD−D (2-38)

unde: LW este nivelul global de putere acustică, DI- factorul de direcţie, K0-
factor steradian11, DW- factorul de influenţă a vântului, DS- factorul de distanţă,
DL-factorul de absorbţie atmosferică, DBM- factorul de absorbţie meteorologică şi
pedologică, DD- factorul de absorbţie al vegetaţiei, DG- factorul de absorbţie al
clădirilor. Standardele în vigoare specifică modul în care se aleg aceşti factori,
[2.85], [2.44].

Figura 2.40:Nivelul de zgomot al unei turbinei eoliene aflate la distanţa de 250 m,


comparativ cu alte surse de zgomot (American Wind Energy Association)

23 Steradianul (notat sr) este unitatea de măsură SI a unghiului solid.


Sisteme eoliene de producere a energiei electrice 89

2.4.3. Interferenţa electromagnetică


Ca şi alte structuri de dimensiuni mari, turbinele eoliene pot provoca
interferenţe cu undele electromagnetice din banda de frecvenţe foarte înalte (UHF),
ceea ce înseamnă că pot fi afectate toate sistemele de navigare şi comunicare,
figura 2.41. În Statele Unite ale Americii şi în Suedia problema interferenţei
turbinelor eoliene cu undele radio şi TV a fost studiatăca urmare a reclamaţiilor
făcute de comunităţile aflate în apropierea turbinelor eoliene. S-a ajuns astfel la
concluzia că fenomenul de interferenţă poate fi produs de două cauze: rotaţia
palelor rotorului turbinei perturbă semnalul direct al unei staţii TV dacă direcţia
vântului este în linie dreaptă cu receptorul; turbina eoliană reflectă direct semnalul
TV sau radio astfel încât receptorii, situaţi la un unghi corespunzător de reflecţie,
primesc un al doilea semnal nedorit.

Figura 2.41: Interferenţa turbinelor eoliene cu undele radio şi televiziune[2.38]

Interferenţa turbinelor eoliene cu undele radio şi TV a fost studiată pe


numeroase tipuri de turbine şi observaţiile făcute au arătat că aceste interferenţe
depind de proiectul tehnic al turbinei, respectiv materialul din care este realizat
rotorul, şi de topografia amplasamentului. S-a constat că un rotor din metal este
cauza unor probleme serioase de interferenţă, în timp ce la rotoarele realizate din
materiale compozite din fibre de sticlă sau din lemn fenomenul este diminuat.
Plecând de la observaţiile experimentale au fost realizate modele teoretice care
permit un calcul a distanţei la care trebuie să fie amplasată turbina faţă de receptor
pentru ca fenomenul de interferenţă să nu se producă. Un astfel de calcul se poate
face folosind formula
90 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

r ~
CηA
(2-39)

λ m0
~
unde: A este proiecţia ariei rotorului (m2); η este randamentul rotorului;
λ
este lungimea de undă a semnalului TV (m); C este o constantă care depinde de
modul în care sunt aşezaţi transmiţătorul TV, receptorul şi turbina eoliană (C = 2
dacă turbina şi receptorul sunt în linie dreaptă cu transmiţătorul TV; C = 2 ÷ 5, dacă
turbina, receptorul şi transmiţătorul TV nu sunt în linie dreaptă); m0 este un factor
de interferenţă cu valoarea de 0,15.

2.4.4. Alţi factori de mediu


Impactul turbinelor eoliene asupra mediului se manifestă şi asupra vieţii şi
faunei din zona amplasamentului. S-a constatat astfel că păsările pot intra în
coliziune cu stâlpii sau rotoarele turbinelor eoliene, sau pot intra în dâra de
turbulenţă din spatele rotorului . Aceste accidente sunt nesemnificative la nivel
global comparativ cu alte surse de accidente (trafic, sau ciocnirea de alte construcţii
înalte). Se menţionează că păsările migratoare zboară la altitudini de peste 200 m
iar păsările locale se obişnuiesc cu prezenţa turbinelor eoliene în peisaj şi învaţă să
le evite. Normele de proiectare şi de protecţie a mediului prevăd recomandări de
instalare a turbinelor eoliene în afara spaţiului de hrănire şi înnoptare a păsărilor.
Deoarece navigaţia şi pescuitul sunt interzise în spaţiile parcurilor eoliene
offshore, turbinele eoliene au un impact pozitiv asupra speciilor marine care se pot
dezvolta în aceste zone.

2.5. Aspecte economice ale proiectelor în


energie eoliană
Viabilitatea economică a proiectelorde centrale eoliene este definită de o serie
de parametrii tehnico-economici, printre care: costurile investiţionale, costurile de
operare şi mentenanţă, producţia de energie, durata de viaţă a unei turbine şi rata de
recuperare a investiţiei.
În ultimii ani au fost remarcate următoarele tendinţe în dezvoltarea turbinelor
eoliene conectate la reţeacare au favorizat eficienta energetică: turbinele eoliene au
crescut în mărime şi înălţime; randamentul turbinelor eoliene s-a îmbunătăţit;
costurile de investiţie pe kW de energie eoliană instalată au scăzut [2.12].

2.5.1. Costurile investiţiei


Investiţia aferentă proiectelor eoliene este dominată de costul turbinei (aşa
cum este livrată de fabricant „ex works” incluzând şi transportul la amplasament).
La aceasta se adaugă costurile aferente amplasamentului, respectiv: costul
fundaţiei, costurile de închiriere al pământului, costul lucrărilor civile, costul
instalaţiei electriceşi conectarea la reţea, alte costuri auxiliare. De exemplu, în
Tabelul 2.5 este prezentată structura costurilor (în Europa) pentru o investiţie în
Sisteme eoliene de producere a energiei electrice 91

turbine eoliene cu puteri de 2MW. Preţul de cost diferă de la o ţară la alta. În SUA
costul turbinei variază între 600 şi 1500 $/kW, fig. 2.42.
Pentru a aprecia costul unei turbine eoliene realizată în producţie de serie,
CTn, se poate folosi formula, [2.38]
lnTf / ln 2
CTn  CTp ⋅ n (2-40)
unde: CTp este costul turbinei prototip, n este numărul de turbine în producţia
de serie, Tf este factorul tehnologic cu valori între 0,85 şi 0,95.
La costul turbinei se adaugă costurile aferente amplasamentului cu un aport de
15% până la 30% din costul turbinei. În cazul instalării parcurilor eoliene terestre
costurile legate de amplasament sunt mult mai mari. În Europa costul unui kW
instalat variază între 900 €/kW la 1150 €/kW, din care preţul turbinei este între 700
5888 900 €/kW, iar în SUA costul unui kW instalat este de 1000$, dacă proiectul
de finanţare al investiţiei în energie eoliană este susţinut de firme abilitate. Dacă
iniţiatorii investiţiei sunt investitori privaţi locali, preţul unui kW instalat se
măreşte considerabil.

Tabelul 2.5
Costurile aferente unei instalării unei turbine eoliene de 2MW
Europa 2006 (RisØ DTU)
Investiţie(€1000/MW) %
Turbina eoliană 928 75,6
Fundaţia 80 6,5
Instalaţia electrică 18 1,5
Conectare reţea 109 8,9
Consultanţă 15 1,2
Teren 48 3,9
Manoperă 15 1,2
Transport 11 0,9
TOTAL 1227 100

2.5.2. Costuri de mentenanţă şi reparaţii


În cei mai bine de douăzeci de ani de utilizare a acestei tehnologii de obţinere
a energiei electrice eoliene s-au obţinut suficient de multe date privind costurile ce
revin operaţiilor de mentenanţă şi reparaţii. Majoritatea producătorilor de turbine
eoliene oferă o perioadă de garanţie de 2 ani (şi în unele situaţii chiar mai mult).
După această perioadă, apar probleme tehnice atât la partea mecanică cât şi la cea
electrică.
În anul 2000 serviciile de mentenanţă, în SUA, au variat în funcţie de puterea
instalată între 8 ÷ 12 $/kWi după cum urmează, [2.5]:
92 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

- 200 ÷ 300 kW: 2000 ÷ 4000 $/an;


- 500 kW: 5000 ÷ 6000 $/ an;
- 1500 kW: 10000 ÷ 15000 $/an.
Din preţul de cost total al turbinei, costul mentenanţei reprezintă 0,8 ÷
1,0% pe an

Figura 2.42: Preţul de cost al turbinei eoliene (SUA, 2002/2003, [2.38])

2.5.3. Estimarea preţului de cost al energiei produse


Preţul de cost al energiei electrice produse din conversia energiei vântului
depinde de viteza medie anuală în cadrul unui amplasament; performanţele
caracteristice turbinei eoliene, adică caracteristica de putere; costul investiţiei;
costurile de punere în funcţiune şi mentenanţă; fiabilitatea turbinei eoliene. Atâta
timp cât costurile nu sunt variabile costul energiei poate fi estimat cu ajutorul
formulei
CI Σ ⋅ f RK
Co En   Co EM (2-41)
E
unde: CoEn (lei/kWh) este costul pe unitate de energie electrică generată de un
parc de turbine; CIΣ reprezintă cheltuielile de investiţie pentru parcul de turbine; fRK
este factorul de recuperare a capitalului sau amortizarea capitalului; E (kWh) este
energia într-un an; CoEMreprezintă cheltuielile de exploatare şi mentenanţă.Factorul
Sisteme eoliene de producere a energiei electrice 93

f
de recuperare (anuitatea) se calculează ca RK = ra , cu ra rata anuală
1− 1 + ra  −NA

necesară recuperării investiţiei în condiţiile inflaţiei şi NA numărul de ani după care


investiţia în parcul de turbine este recuperată, fig. 2.43.
Energia electrică produsă într-un an este dată de numărul de ore dintr-un an, 8760
ore, de puterea nominală a fiecărei turbine eoliene, P (kW), de factorul de utilizare
anuală a puterii instalate turbinelor, fu (%), şi de numărul turbinelor eoliene, n,
respectiv E  8760 ⋅ f u ⋅ P ⋅ n (kWh/an), cu ( 8760 ⋅ f u ) numărul de ore
de funcţionare la puterea instalată.
Cheltuielile de exploatare şi mentenanţă reprezintă 2,5% din capitalul
investiţiei, CIΣ, potrivit estimărilor făcute de Asociaţia Europeană de Energie a
Vântului, EWEA (www.ewea.org).
Timpul acordat pentru rambursarea capitalului investit trebuie considerat în
funcţie de natura investiţiei şi a gamei de putere acoperită de turbina eoliană. Astfel
sunt acceptate intervale de timp de 10 ani pentru investiţiile în turbine eoliene de
mică putere funcţionând izolat sau în formaţie. Pentru turbinele de puteri mari
timpul de recuperare este de 20 ani.
Se consideră o comparaţie între costurile generate de producerea energiei
electrice folosind o turbină eoliană de dimensiuni mijlocii (500kW) şi a unei
turbine eoliene mari cu putere nominală de 1500kW, amplasate într-un areal în care
viteza medie anuală a vântului măsurat la 30 m altitudine este de 5,5 m/s. În tabelul
2.6 şi 2.7 sunt trecute costurile de investiţie şi costurile de generare pentru o
perioadă de amortizare a investiţiei de 10 ani, respectiv 20 de ani. Nu sunt
specificate condiţiile de realizare a investiţiei; investitorul îşi poate finanţa
investiţia cu capital propriu sau prin credit bancar. În ambele situaţii se consideră
aceeşi rată a dobânzii.
Din datele prezentate se observă că pentru o perioadă de amortizare de 20 ani
costul energiei este de 0,06 $US/kWh ceea ce este mult sub nivelul preţului plătit
de un consumator de energie electrică conform tarifelor actuale. S-ar ajunge la
concluzia că energie electrică obţinută din conversia energiei vântului nu are rival
economic. Chiar şi la o perioadă de amortizare de 10 ani preţul de 0,09 $US/kWh
este favorabil.
În realitate un operator de energie electrică generată din conversia energiei
vântului va adăuga la preţul de producţie şi un preţ de distribuţie necesar intrării în
sistemul energetic de mare putere. Astfel, la o energie generată cu 0,08 $US/kWh,
pentru un timp de amortizare de 1112 ani se recomandă 0,55 $US/kWh în calculul
capitalului investit.
94 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

Figura 2.43: Anuitatea la diferite rate de rambursare a investiţiei

Tabelul 2.6 Calculul preţului de cost al energiei produse de o turbină


eoliană cu puterea de 500 kW (diametrul rotorului de 40m).
Costurile investiţiei
Costul turbinei eoliene 400000 $US
Costul instalării, infrastructurii, plan de urbanism, manoperă (30% 120000 $US
din costul turbinei)
Cost total 520000 $US
Costuri anuale
Mentenanţă, asigurare, închiriere teren (4 % din costul turbinei) 16 000 $US
Platăcredit (rată 6%l)
- pe o perioadă de 10 ani (cu anuitate 13,59%) 70 668 $US
- pe o perioadă de 20 ani (cu anuitate de 8,72%) 45 344 $US
Informaţii amplasament
Viteza anuală medie a vântului la înălţimea de 30m 5,5 m/s
Rugozitate teren 0,1m
Viteza medie a vântului la înălţimea rotorului (50m) 6,00 m/s
Energia anuală obţinută
cu 98% disponibilitate tehnică 950 000kWh
Preţul energiei electrice 0,55 $US/kWh
Costuri de generare a puterii electrice
- cu plata creditului în 10 ani 0,091 $US/kWh
- cu plata creditului în 20 ani 0,065 $US/kWh
Sisteme eoliene de producere a energiei electrice 95

Tabelul 2.7 Calculul preţului de cost al energiei produse de o turbină eoliană cu


puterea de 1500 kW (diametrul rotorului de 70m).
Costurile investiţiei
Costul turbinei eoliene 1 400 000
Costul instalării, infrastructurii, plan de urbanism, manoperă (30% $US
din costul turbinei) 420 000 $US
Cost total 1 820 000
$US
Costuri anuale
Mentenanţă, asigurare, închiriere teren (4 % din costul turbinei) 56 000 $US
Plată credit (rată 6%l)
- pe o perioadă de 10 ani (cu anuitate 13,59%) 247 738 $US
- pe o perioadă de 20 ani (cu anuitate de 8,72%) 158 704 $US
Informaţii amplasament
Viteza anuală medie a vântului la înălţimea de 30m 5,5 m/s
Rugozitate teren 0,1m
Viteza medie a vântului la înălţimea rotorului (50m) 6,50 m/s
Energia anuală obţinută
cu 98% disponibilitate tehnică 3 500 000
kWh
Preţul energiei electrice 0,52
$US/kWh
Costuri de generare a puterii electrice
- cu plata creditului în 10 ani 0,087
- cu plata creditului în 20 ani $US/kWh
0,061
$US/kWh

2.5.4. Finanţarea şi gestionarea investiţiilor în proiecte de


valorificarea potenţialului eolian
Modul de finanţare a proiectelor de valorificare a potenţialului eolian este
diferenţiată după cum şi producătorii de energie sunt saunu producători
independenţi de energie. De aceea finanţarea unei noi capacităţi de producţie de
energie electrică se poate realiza prin autofinanţare, prin împrumuturi, prin
realizarea unui joint venture, prin emitere de acţiuni şi prin joint implementation.
Strategia energetică a României impune pătrunderea mai rapidă pe piaţă a unor
noi capacităţi de producere a energiei electrice prin valorificarea resurselor
energetice regenerabile, având în vedere că "ponderea energiei electrice produse
din aceste surse în totalul consumului brut de energie electrică trebuie să fie la
96 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

nivelul anului 2010 de 33%12, la nivelul anului 2015 de 35% şi la nivelul anului
2020 de 38%”. În acest scop, Programul Operaţional Sectorial „Creşterea
Competitivităţii Economice”, POS CCE, a fost aprobat de către Comisia Europeană
(CE) în data de 12 iulie 2007. Programul Operaţional Sectorial „Creşterea
Competitivităţii Economice” este finanţat în perioada 2007 - 2013 din Fondul
European de Dezvoltare Regională (FEDR) – unul din Fondurile Structurale ale
Uniunii Europene, la care se vor adăuga fonduri din bugetul de stat şi bugetele
locale. Obiectivul general al POS CCE este creşterea productivităţii companiilor
româneşti, în conformitate cu principiile dezvoltării durabile şi reducerea
decalajelor faţa de productivitatea la nivelul UE astfel încât România să atingă,
până în anul 2015, un nivel de aproximativ 55% din valoarea medie a
productivităţii a UE. În managementul Programului Operaţional Sectorial sunt cinci
direcţii de dezvoltare numite „Axă Prioritară”. Astfel Axa Prioritară 4 se referă la
„Creşterea eficienţei energetice şi a securităţii furnizării, în contextul combaterii
schimbărilor climatice”.
Programul Operaţional Sectorial „Creşterea Competitivităţii Economice”, POS
CCE, este finanţat din Fondurile Structurale ; acestea sunt instrumente financiare
prin care Uniunea Europeana acţionează pentru eliminarea diferenţelor economice
şi sociale între regiuni, în scopul realizării coeziunii economice şi sociale
(Regulamentul CE 1083/2006). Un exemplu de fond structural este Fondul
European de Dezvoltare Regională care sprijină regiunile mai puţin
dezvoltate, prin finanţarea de investiţii în sectorul productiv, infrastructură,
educaţie, sănătate, dezvoltare locală şi întreprinderi mici şi mijlocii (Regulamentul
CE 1083/2006). În cadrul Programului Operaţional Sectorial „Creşterea
Competitivităţii Economice” finanţare este nerambursabilă.
Fondurile structurale şi de la bugetul de stat destinate finanţării investiţiilor în
producţia de energie din surse regenerabile se ridică la 263 milioane de euro,
disponibile în perioada 2007-2013.
Excedentul de fonduri atrase de către bănci au justificat politica de
creditareapopulaţiei şi întreprinzătorilor privaţi având ca termen de rambursare
perioade mai lungi de timp, de regulă 10-20 ani. Acest lucru facilitează finanţarea
proiectelor de instalare de turbine eoliene cu funcţionare insulară, fără conectarea la
Sistemul Energetic Naţional.
Liniile de credit externe sunt recomandate proiectelor de anvergură.
Creditarea externă este făcută de „Banca mondială (WB)”, „Corporaţia Financiară
Internaţională(IFC)”, „ Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare
(BIRD)”, „Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD)” şi
„Banca Europeană de Investiţii (BEI)”. Fiecare bancă are politica sa de creditare a
activităţilor din sectorul privat. De exemplu, Corporaţia Financiară

23 Conform Hotărârii Guvernului nr.443/2003 pentru promovarea producţiei de


energie electrică din surse regenerabile de energie, cu modificările şi completările
ulterioare, Strategiei Naţionale de valorificare a resurselor regenerabile de energie aprobată
prin Hotărârea Guvernului nr.1535/2003 si Strategiei energetice a României pentru perioada
2007-2020 aprobata prin HG 1069/2007
Sisteme eoliene de producere a energiei electrice 97

Internaţională(IFC) limitează investiţia la 25 % din costul total al proiectului, fiind


cuprinsă între 0,1÷1 milioane $ pentru proiecte mici şi medii şi între 1÷100
milioane $ pentru proiecte standard. De asemenea, proiectul trebuie să fie tehnic
fezabil, să fie profitabil şi benefic economiei locale.Un alt exemplu este cazul
Băncii Europene pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD) la care suma minimă
cu care aceasta participă în proiecte este de 5 milioane EURO.
5888 altă variantă de finanţare este realizarea unei companii de proiect
(Joint Venture) care presupune formarea unei societăţi mixte al cărei obiect de
activitate va fi dezvoltarea proiectului de implementare a unei centrale eoliene
(CE). Societatea mixtă formată din: bancă, o companie cu experienţă din domeniul
producerii sau distribuţiei de energie (de exemplu „HIDROELECTRICA S.A.”), o
companie din domeniul producerii sau distribuţiei de energie (de exemplu
„ENEL”) şi alte companii, se numeşte Compania Specială de Proiect (CSP).Iniţial,
CSP va avea un capital egal cu o parte din valoarea de piaţă a vechii societăţi,
constituit sub forma unorinstalaţii existente ce pot fi folosite de către CE (staţii
electrice, linii de transport, drumuri, etc.).
Etapele care trebuie parcurse în implementarea acestui joint venturesunt:
1. evaluarea, de către o firmă specializată, a actualei valori a vechii societăţi;
2. identificarea capitalului (instalaţii, clădiri, numerar, etc.) cu care aceasta
poate participala formarea CSP;
3. stabilirea structurii de principiu a CSP;
4. stabilirea şi declararea publică a criteriului de selecţie a partenerilor, precum
şi a valorii noii companii;
5. lansarea pe piaţa internaţională a cererii de căutare de parteneri pentru CSP,
conform legislaţiei în vigoare;
6. selectarea, în condiţii legale, pe bază de competiţie a partenerilor;
7. decizia asupra modului de conducere a proiectului, alegerea echipei de
conducere şi atribuirea de responsabilităţi etc.
8. realizarea proiectului pentru noua centrală (încheierea contractelor pe
termen lung, atragerea surselor de finanţare etc. )
La stabilirea structurii CSP se stabileşte un număr de parteneri (din experienţa
altor proiecte se recomandă a fi cel puţin treiparteneri), profilul agreat pentru
parteneri şi participaţia fiecărui partener. De exemplu o CSP poate fi constituită din,
fig. 2.44:
5888 o companie cu experienţă din domeniul producerii sau distribuţiei
de energie;
5889 o instituţie bancară care să prezinte încredere pentru investitori şi
care să fiecapabilă să atragă surse de finanţare pentru proiect, eventual
prin sindicalizare;
5890 un partener (companie/consorţiu) cu experienţă în domeniul
energiei, şi unparticular, în dezvoltarea unor centrale eoliene, viabil
financiar pe termen lung;
5891 un furnizor de echipamente,
98 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

23 un operator de pe piaţa de electricitate (dacă vechea societate nu este


Electrica);
24 alţii.
Avantajele constituirii legale a unei Companii Speciale de Proiect sunt date de
cadrul juridic de formare ceea ce acordă CSP credibilitate pe piaţa internaţională de
capital a partenerilor. CSP are personalitate financiară ridicată şi este capabilă să
atragă capital pentru implementarea CE. De asemenea CSP preia toate riscurile,
respectiv, riscurile de proiect, riscurile de construcţie, riscurile de performanţă,
riscurile deconsumator etc. În cadrul CSP societatea veche este parteneră la o
afacere profitabilă pe termen lung şi poate obţine un câştig suplimentar din
exploatarea instalaţiilor ce nufac parte din CSP.
Printre dezavantajele pe care le aduce dezvoltarea unei companii de proiect,
CSP, se specifică necesitatea semnării unor contracte ferme, pe termen lung, de
furnizarea de energie către consumatori, la preluarea surplusului de putere. Această
procedură nu este uzuală în România.
5888 altă modalitate de finanţare este cea prin emitere de acţiuni.
Această variantă presupune formarea unei societăţi mixte prin atragerea capitalului
necesar pentru implementarea Proiectului.
Avantajul acestui instrument financiar este dat de atragerea de capital
investiţional în România. De asemenea, se menţine afacerea de producere de
energie termică în zonă, putând influenţa limitat strategia de dezvoltarea a noii
centrale. La aceasta se creează premisele alimentării consumatorilor la preţuri mai
mici decât cele practicate în prezent, odată cu implementarea proiectului.
Dintre dezavantajele folosirii instrumentului de finanţare prin emitere de
acţiuni se menţionează dificultatea atragerii de către vechea societate a unui capital
mult mai mare decât capitalul actual. De asemenea, vechea societate va deţine o
cotă minoritară în cadrul noii societăţi, cu efecte clare asupra dividendelor de
încasat şi a deciziilor de luat.
Un alt instrument de finanţare este cel de finanţare complementară (Joint
Implementation). Este un mod nou de finanţare, prin vânzarea de „Unităţi de
Reducere a Emisiilor poluante”.Astfel, pentru construirea unei centrale eoliene,
sepot utiliza resurse finaciare de natură comercială. Adică, funcţionarea centralei va
asigura o reducere netă a emisiilor de dioxid de carbon, iar această reducere netă
poate fi vândută unui terţ. Sumele rezultate în urma acestor vânzări vor fi utilizate
pentru finanţarea parţială a proiectelor, costurile directe ale realizării proiectelor
propuse vor fi reduse considerabil, ceea ce va conduce la micşorarea tarifelor
pentru electricitate.
Sisteme eoliene de producere a energiei electrice 99

Figura 2.44: Compania Specială de proiect, schemă bloc.

Protocolul de la Kyoto din 1997 a stabilit limitarea emisiilor de gaze care


conduc laîncălzirea globală iararticolul 6 al Protocolului de la Kyoto
permitevânzarea aşa numitelor „unităţi de reducere a emisiilor” (ERU) de către
România altor ţări. Unităţilede reducere a emisiilor - "ERU" - sunt mai des întâlnite
sub denumirea de „Credite de CO2” şi suntexprimate în tone de CO2
echivalent.Conform unor estimări date de organismele guvernamentale, România
se va afla cu 50 de milioane de tone de CO2 pean sub obiectivele sale propuse
pentru anii 2008 ÷2012 inclusiv, şi, conform art. 17 al Protocoluluide la Kyoto,
aceste unităţi de reducere a emisiilor poluante ar putea fi comercializate.Guvernul
ar urma să garanteze o autorizare pe termen de 25 de ani pentru o companieprivată
("Companie de Proiect") pentru a construi şi exploata centrala. Compania de
Proiect ar urmasă aibă ca acţionari unul sau doi investitori strategici majori: firme
internaţionale cu o experienţă considerabilă şi, după caz, Consiliile Locale ale
oraşului şi/sau Societăţile sau Regiile Autonome ceasigură astăzi producţia şi
distribuţia energiei electrice în oraş. Aranjamentele pentru finanţareaCompaniilor
de Proiect, construirea proiectelor şi negocierea contractelor, inclusiv cele de
vânzare aenergiei electrice şi termice, vor fi efectuate de către sponsori.
100 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

2.6. Generatoare electrice pentru surse eoliene


2.6.1. Generalităţi
Conversia energiei mecanice în energie electrică se produce într-un generator
electric. Acesta este un sistem fizic care transformă energia mecanică primită pe la
arbore în energie electrică debitată pe la borne. Conversia electromecanică într-un
generator electric se realizează prin intermediul câmpului magnetic. Se ştie că este
nevoie de un diametru al turbinei eoliene de circa 50 metri pentru a genera 1MW de
putere a sistemului eolian [2.75].

2.6.1.1. Structura generatoarelor electrice


În structura oricărui generator electric sunt prezente trei sisteme principale
[2.4], [2.17], [2.23]: sistemul electric (înfăşurările), prin care circulă curenţi
electrici; sistemul magnetic (miezurile magnetice ale celor două armături), prin
care circulă fluxurile magnetice; sistemul mecanic (de consolidare), cu multiple
roluri: susţinere, rigidizare mecanică, centrare, ventilaţie, ridicare, fixare.
În procesul de conversie electromecanică dintr-un generator electric energia
mecanică, injectată pe la arborele convertorului, este transmisă prin intermediul
energiei magnetice sistemului electric, care dezvoltă această energie sub formă de
energie electrică la borne şi pe care o transmite reţelei. Sistemul magnetic joacă
rolul de sistem de cuplaj între sistemul mecanic şi sistemul electric (Fig. 2.45).

SISTEM SISTEM SISTEM


MECANIC MAGNETIC ELECTRIC
Lmec Wmec Wmag Wel

Figura2.45: Schema unui generator electric cu sistem magnetic de excitaţie.

În Fig. 2.45 se prezintă schema generală a unui generator electric, în care s-


au făcut notaţiile:Wel–energie electrică; Wmag–energie magnetică; Wmec–energie
mecanică; Lmec–lucru mecanic.Generatorul electric realizează conversia energiei
prin transformarea lucrului mecanic Lmec primit pe la arbore în energie electrică Wel
prin intermediul energiei mecanice Wmec şi a celei magnetice Wmag.
Este mult mai avantajos să se facă conversia electromecanică a energiei în
câmp magnetic şi nu în câmp electric [2.24]. Într-adevăr, dacă se face raportul
dintre densităţile de volum ale energiei magnetice wmşi energiei electrice we, se
găseşte:
Sisteme eoliene de producere a energiei electrice 101

9 2
wm B2 /( 2µ ) B2 4π⋅9⋅10 ⋅1 4
= 0 = = =10 (2-42)
2 2 −7 6
we εoE /2 εoµoE 4π ⋅10 ⋅(3⋅10 )2
expresie în care s-au considerat valorile tehnice uzuale ale inducţiei magnetice (B =
1T) şi ale câmpului electric (E = 30 kV/cm). Din relaţia (2.40) se deduce că
volumul generatoarelor electrice care utilizează sistemul magnetic ca sistem de
cuplaj este de 104 ori mai mic decât al acelora care utilizează sistemul electric.
2.6.1.2. Principiul de funcţionare al generatoarelor electrice
Câmpul magnetic din generatoarele electrice se numeşte câmp de excitaţie sau
inductor şi este produs fie de magneţi permanenţi (Fig. 2.46.a), fie de curenţi
electrici care circulă prin înfăşurări. (Fig. 2.46.b).

N Stator
S
Rotor S N
M
SN NS . M .
n n
S
N .
S Carcasă
N
a. b.
Figura 2.46: Crearea câmpului magnetic inductor în generatoarele electrice: a - cu
magneţi permanenţi; b – cu înfăşurări inductoare parcurse de curenţi.
Câmpul magnetic inductor al generatorului se închide prin ambele armături
statorică şi rotorică, tăind de două ori întrefierul. El generează în înfăşurările
induse, conform legii inducţiei electromagnetice, t.e.m. de mişcare, datorită
mişcării rotorului antrenat de turbina eoliană. Dacă înfăşurările induse sunt închise
pe impedanţe de sarcină sau pe reţele electrice, t.e.m. induse dau naştere la curenţi
electrici induşi. Din interacţiunea curenţilor electrici induşi cu câmpul magnetic
inductor ia naştere un cuplu electromagnetic M, care are sens opus cuplului activ de
antrenare al rotorului generatorului (conform regulii lui Lenz) şi implicit sens opus
turaţiei n (Fig. 2.46). În schimb t.e.m. induse prin mişcarea înfăşurărilor induse în
câmpul magnetic inductor (de excitaţie) sunt active, deoarece ele impun şi semnul
curenţilor electrici induşi.
Cuplul electromagnetic al generatorului este rezistent şi acest lucru face ca
energia mecanică primită de acesta (la antrenarea cu viteza n a rotorului) să se
transforme în energie electrică, cedată circuitului închis prin care circulă curentul i,
102 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

deoarece t.e.m. indusă şi curentul au acelaşi sens (dipol generator). Energia


electrică a convertorului apare deci ca efect al antrenării rotorului acestuia
în câmpul magnetic inductor.
Principiul de funcţionare descris mai sus este valabil pentru orice tip de
generator electric: asincron (de inducţie), sincron sau de curent continuu.
În concluzie, orice generator electric are două părţi constructive de bază:
inductorul – care este partea care creează câmpul magnetic din maşină şi indusul
– care este partea în care se induc t.e.m. de acelaşi semn cu curenţii induşi. În
funcţie de tipul generatorului inductorul şi indusul pot fi oricare dintre părţile de
bază ale generatorului: statorul sau rotorul. Astfel, pentru generatoarele asincrone
sau de curent continuu inductorul este statorul şi indusul este rotorul. În schimb,
pentru generatoarele sincrone inductorul este rotorul şi indusul este statorul.

2.6.2. Generatoare asincrone


Generatoarele asincrone sunt utilizate din ce în ce mai mult ca generatoare
electrice în centralele eoliene, datorită avantajelor pe care le prezintă în raport cu
generatoarele sincrone: fiabilitate sporită, cost redus, întreţinere simplă şi permit
viteze variabile de antrenare între anumite limite. Generatoarele asincrone sunt
folosite atât în paralel cu reţelele existente, caz în care reţeaua le asigură energia
reactivă necesară magnetizării lor, cât şi pe reţele proprii, caz în care energia
reactivă de magnetizare a lor este asigurată de baterii de condensatoare. Bateriile de
condensatoare se utilizează şi în cazul generatoarelor asincrone cuplate la reţele
electrice [2.26]. Faptul că generatoarele asincrone consumă energie reactivă
reprezintă un mare dezavantaj al acestora.
2.6.2.1. Elemente constructive ale generatoarelor asincrone
Generatorul asincron, ca şi maşina asincronă în general, este alcătuită din două
părţi: statorul şi rotorul. Statorul, având şi rolul de inductor, este partea fixă care
cuprinde, în principal, carcasa, miezul feromagnetic statoric, înfăşurarea statorică şi
scuturile laterale.
Rotorul sau indusul, este partea mobilă compusă din miezul magnetic rotoric
cu înfăşurarea rotorică (bobinată sau în colivie), axul şi lagărele. În Fig. 2.44 se
prezintă o vedere exterioară a unei maşini asincrone. Carcasa maşinii,
confecţionată din aluminiu sau fontă, se execută prin turnare sau prin sudare, fiind
prevăzută cu nervuri longitudinale de răcire şi cu tălpi de fixare. Miezul magnetic
statoric este realizat din tole de oţel electrotehnic, laminate la cald sau la rece, cu
cristale neorientate, tole izolate cu oxizi sau lacuri.
Înfăşurarea statorică trifazată, dispusă în crestăturile statorice, este formată
din trei înfăşurări monofazate identice, decalate spaţial la 120 electrice.
Înfăşurarea rotorică poate fi trifazată, conectată întotdeauna în stea, (la
generatoarele cu rotorul bobinat – dublu alimentate) sau poate fi în colivie (la
generatoarele cu rotorul în scurtcircuit).În Fig. 2.47, se prezintă înfăşurarea rotorică
trifazată a unui generator asincron cu rotorul bobinat.
Sisteme eoliene de producere a energiei electrice 103

Figura 2.47:Vedere exterioară a maşinii asincrone.

Capetele K, L, M, ale înfăşurării rotorice sunt conectate la trei inele colectoare


metalice, pe care calcă un sistem de trei perii prin care se conectează înfăşurarea la
o reţea electrică.
Perii
Arbore
K
L
Q

M
Ω
Înfăşurare

Figura 2.48: Conectarea cu înfăşurarea trifazată rotorică a unui reostat.

Simbolizarea generatorului asincron în scheme este dată în Fig. 2.49.


o o o o o o

G G
3~ 3~

o o o
a b
Figura 2.49: Simbolizarea generatorului asincron: a – rotor bobinat; b – rotor în
colivie.
104 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

2.6.2.2. Principiul de funcţionare al generatorului asincron


Maşina asincronă cuplată la o reţea trifazată devine generator dacă este
antrenată la arbore cu o turaţie suprasincronă n2 superioară turaţiei sincrone [2.26]:
f1
n1 = (2-43)
p
f1 fiind frecvenţa reţelei iar p numărul de perechi de poli ai generatorului. Deoarece
23 2  n1 alunecarea s a generatorului, definită de relaţia:
n1 − n 2 < 0
s= (2-44)
n1
este negativă, ceea ce conduce la faptul că şi cuplul electromagnetic M al
generatorului este negativ şi implicit şi puterea activă P, fiind astfel injectată în
reţea. Aşadar, pentru a deveni generator maşina asincronă trebuie să fie conectată la
o reţea trifazată şi să fie antrenată la arbore suprasincron cu ajutorul unui cuplu
mecanic de antrenare Ma,. Datorită faptului că maşina asincronă constructiv este
asimilată unei „bobine”, curentul statoric este defazat întotdeauna în urma tensiunii
statorice ceea ce conferă caracter inductiv factorului de putere, definit astfel:
P1
cosϕ = (2-45)
3 ⋅U1I1
în care P1 este puterea activă injectată de generator în reţea iar U1 şi I1 sunt valorile
de linie ale tensiunii şi curentului. Rezultă de aici că generatorul asincron
debitează putere activă în reţea dar absoarbe întotdeauna putere reactivă
din reţea. Generatorul asincron conectat pe o reţea proprie nu poate funcţiona
decât dacă are conectat la borne un condensator, care să furnizeze energia reactivă.

2.6.2.3. Schema echivalentă şi ecuaţii în regim permanent

Schema echivalentă a generatorului compensat este dată în Fig. 2.50, în care:


I 1g R jXσ1 jX′ ' I'
1 I 1 σ2 R

2
2

I 1c I 10

U1 jXc jXμ ' 1− s


E=−R 2 s I '2

Figura 2.50: Schema echivalentă în regim permanent a generatorului asincron.


Sisteme eoliene de producere a energiei electrice 105

R , R' - rezistenţele statorică şi rotorică raportată; X ,X ' - reactanţele de


1 2 σ1 σ2

dispersie statorică şi rotorică raportată; Xc- reactanţa de compensare; Xµ-


reactanţa de magnetizare.
Schema echivalentă din Fig. 2.50. este valabilă atât pentru generatoarele cu rotor
bobinat (dublu alimentate) cât şi pentru cele cu rotor în scurtcircuit. Singura deosebire este
aceea că la generatoarele cu dublă alimentare înfăşurarea rotorică se poate cupla electric
la reţea, spre deosebire de cele cu rotorul în scurtcircuit la care această cuplare nu mai este
posibilă.
− U = R I + jX I − jX I : E=R' I ' + jX ' I ' + jX I :
1 1 1 σ1 1 µ 10 2 2 σ2 2 µ 10
; = − ; = ' (2-46)
U 1 = jX c I 1c I 1m I 1 I 1c I 1 I I
2 − 10
Ecuaţiile în regim permanent (2.44) ale generatorului asincron se deduc aplicând
teoremele lui Kirchhoff schemei echivalente din Fig. 2.50. Curentul I1g este
curentul generatorului compensat care are modulul mai mic decât curentul I1 care ar
fi în lipsa compensării. Deci compensarea energiei reactive are rolul de a scădea
curentul prin care generatorul furnizează reţelei o putere activă dată.

2.6.2.4. Bilanţul de puteri active al generatorului

Generatorul absoarbe putere mecanică P1 = M a Ω 2 pe la arbore de la turbina


eoliană, în care Ma este cuplul mecanic de antrenare şi Ω 2 este viteza unghiulară a
rotorului. Parte din puterea mecanică absorbită acoperă pierderile de frecare şi
ventilaţie Pm ale generatorului şi restul se transformă în putere electrică în
' '2
înfăşurarea rotorului. Din puterea electrică astfel transformată, o parte PJ1  3R2 I2
se pierde sub formă de pierderi Joule în înfăşurarea rotorică şi cea mai mare parte
P, numită putere electromagnetică, se transmite prin întrefier statorului:
P1 = Pm + PJ 1 + P (2-47)
2
Din puterea P o parte PJ 2  3R1I1 se pierde sub formă de pierderi Joule în
înfăşurarea statorică, o altă parte PFe în fierul statoric şi cea mai mare parte se
transmite reţelei la care este cuplat generatorul sub formă de putere electrică
P2  3U 2 I 2 cos ϕ 2 :
P = PJ 2 + PFe + P2 (2-48)
Reunind relaţiile (2.47) şi (2.48) se găseşte relaţia generală de bilanţ a puterilor
active a generatorului asincron:
PP P  P P P (2-49)
1 mJ1 J2 Fe 2
106 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

2.6.2.5. Determinarea capacităţii de compensare a puterii reactive

Capacitatea minimă a condensatorului de compensare se determină punând


condiţia ca aceasta să compenseze puterea reactivă cerută de reactanţa de
magnetizare X a generatorului în ipoteza acoperitoare în care curentul de mers în
gol al generatorului I10 este jumătate din curentul său nominal. În mod normal acest
curent este mai mic, dar luându-l aşa se asigură şi compensarea aproximativă a
puterii reactive cerută de cele două reactanţe de dispersie statorică şi rotorică din
schema echivalentă [2.2]. Valoarea astfel determinată a capacităţii de compensare
este minimă deoarece ea nu ia în considerare şi puterea reactivă pe care o necesită
sarcina generatorului.
Fie că generatorul este conectat la o reţea de putere, fie că este conectat pe o
reţea autonomă, alegerea condensatorului minim de compensare a energiei reactive
se face în funcţie de puterea aparentă nominală a generatorului Sn şi de tensiunea lui
nominală. În ipoteza în care curentul de mers în gol al generatorului I10 este
jumătate din curentul său nominal, ţinând seama că factorul de putere la mersul în gol este
mic încât sinusul este egal, practic, cu unitatea, rezultă puterea reactivă pe care trebuie să
o aibă condensatorul de compensare:
1 Sn Sn
Qmin  3 ⋅U1 ⋅ I10 ⋅ sinϕ10  3⋅U1 ⋅ 2 ⋅ 3 ⋅U ⋅1  2 1 (2-50)

Aşadar, bateria trifazată minimă de compensare are puterea reactivă exprimată


în kVAr, şi este numeric egală cu jumătate din puterea aparentă nominală Sn a
generatorului exprimată în kVA. În funcţie de puterea reactivă minimă Qmin şi de
tensiunea nominală Un a generatorului se poate determina valoarea capacităţii de
compensare pe fază Cmin, folosind relaţiile:
U2 Q Sn
Q =3X I2 = 3 =3U2 ωC
n
 C = = (2-51)
min

min min
min c c
X n
6πf U 2 12πf U 2
c 1 n 1 n
în care f1 este frecvenţa reţelei, egală cu aceea a generatorului. Bateria de
condensatoare este conectată în triunghi, Cmin fiind capacitatea unui singur
condensator al bateriei trifazate.

2.6.2.6. Caracteristica alunecării în regim permanent

Caracteristica alunecării maşinii asincrone reprezintă dependenţa cuplului


electromagnetic în funcţie de alunecare M = f(s), pentru U1= const. şi f1= const.
Expresia analitică a acestei caracteristici este următoarea [2.27]:
3R'U2
2 1f
M=
 cR' 2 ' 2 (2-52)
sΩ (R + 2
) +( X +cX ) 
1 1 s σ1 σ2 
Sisteme eoliene de producere a energiei electrice 107

în care U1f este tensiunea de fază a generatorului, c este o constantă care se poate
aproxima cu un număr real din intervalul (1,02 ... 1,05), în funcţie de puterea
nominală a generatorului. Cuplul M este proporţional cu pătratul tensiunii de fază
'
U1f şi cu rezistenţa R2 a circuitului rotoric. Dacă se reprezintă grafic funcţia M =
f(s) dată de relaţia (2.52), se obţine graficul din Fig. 2.51, în care curba îngroşată
reprezintă caracteristica în regim de generator, alunecarea şi cuplul electromagnetic
fiind negative.
M
Mm
1

s
0
1
-1 -s m -sn sm

Mn
motor frână

Mm
2
Figura 2.51: Caracteristica alunecării maşinii asincrone.

Alunecarea critică sm, corespunzătoare cuplului maxim Mm, se deduce


rezolvând ecuaţia ∂M/∂s = 0, care are soluţia, pentru regimul de generator:
cR'
s 2

m =− R2+ ( X + cX ' (2-53)


1 σ1 σ2
Cuplul maxim în regim de generator Mm2 (în modul) se obţine din relaţia
(2.52), în care se introduce alunecarea - sm obţinându-se:
3U 2
1f
Mm2 = M( −sm ) = − (2-54)

2cΩ1[ R12 + ( Xσ1 + cXσ'2 )2 − R1 ]


Cuplul maxim Mm2, la funcţionarea ca generator are valoare absolută mai mare
decât cuplul maxim Mm1, la funcţionarea ca motor.
108 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

Formula lui Kloss simplificată


Sunt cazuri când folosirea relaţiei (2.52) este inoperantă, deoarece nu se
cunosc valorile rezistenţelor şi reactanţelor maşinii. Se cunoaşte în schimb,
capacitatea de suprasarcină a maşinii, definită de relaţia: km = Mm1/Mn
Capacitatea de suprasarcină are valori uzuale în intervalul (2 ... 3). Formula lui
Kloss este o relaţie echivalentă cu (2.52) care ţine seama şi de expresiile (2.53) şi
(2.54), exprimând cuplul electromagnetic în unităţi relative, raportat la cuplul
maxim. Neglijând rezistenţa înfăşurării de fază statorică se obţine, după câteva
calcule algebrice, formula lui Kloss simplificată:
5888 2

M
m1 s sm (2-55)
sm  s

2.6.2.7. Elemente privind funcţionarea generatoarelor asincrone în


regimuri dinamice

Regimurile dinamice (sau tranzitorii) ale generatoarelor electrice asincrone au


la bază cauze mecanice sau electrice. Cauzele mecanice constau în variaţia mare şi
bruscă a cuplului mecanic de antrenare al axului generatorului şi se pot produce în
timpul unei rafale de vânt când turaţia turbinei eoliene creşte brusc. Cauzele
electrice care conduc la apariţia fenomenelor dinamice sunt multiple. Cele mai
importante dintre aceste sunt scurtcircuitele electrice care se pot produce la bornele
generatorului sau ale reţelei la care acesta este conectat şi punerea la masă a unei
faze statorice a generatorului. Mai puţin frecvente sunt regimurile dinamice
produse de variaţiile bruşte ale valorii efective a tensiunii de alimentare a reţelei la
care generatorul este conectat sau ale frecvenţei acestei tensiuni.
Generatoarele asincrone se comportă mai bine în regimuri dinamice decât
generatoarele sincrone datorită faptului că au o rezervă mai mare de stabilitate.
Acest lucru apare din cauza posibilităţii variaţiei turaţiei generatorului, variaţie care
amortizează prin efecte de reacţie (autofrânare) fenomenele dinamice apărute.
Studiul comportării generatoarelor asincrone în regimuri dinamice poate fi
făcut relativ simplu prin utilizarea fazorilor spaţiali reprezentativi. Pentru detalii se
pot consulta lucrările [2.25] şi [2.28].

2.6.2.8. Funcţionarea generatorului asincron pe reţea

Aşa cum s-a prezentat şi la începutul paragrafului 2.6.2, generatoarele


asincrone sunt folosite atât în paralel cu reţelele electrice existente, caz în care
reţeaua le asigură energia reactivă necesară magnetizării lor, cât şi pe reţele proprii,
caz în care energia reactivă de magnetizare a lor este asigurată de baterii de
condensatoare. Există deosebiri între regimurile de funcţionare ale generatoarelor
asincrone între cele două tipuri de reţele electrice [2.26].
Sisteme eoliene de producere a energiei electrice 109

Generatorul asincron conectat pe o reţea electrică de putere

Generatoarele asincrone sunt utilizate adesea în centralele electrice de mică


putere de tip hidro sau eoliene. Să considerăm o maşină asincronă cuplată la o reţea
de putere, funcţionând în regim de motor, cu turaţia n şi cu alunecarea s faţă de
turaţia de sincronism n1 = f1/p, dependentă de frecvenţa f1 a reţelei. Să presupunem
că maşina asincronă este cuplată la arbore cu o maşină primară de antrenare
(turbină eoliană, motor de curent continuu sau un alt motor a cărui turaţie poate fi
reglată). Se creşte turaţia n a motorului primar peste turaţia de sincronism a maşinii
asincrone (n > n1) şi în acest caz alunecarea maşinii devine negativă, la fel şi
cuplul său electromagnetic şi maşina intră în regim de generator asincron
funcţionând pe acea reţea electrică. Este evident că dacă turaţia maşinii asincrone
scade sub valoarea de sincronism, maşina revine din nou în regimul de motor şi
absoarbe putere activă din reţea. Condiţia de suprasincronism (n > n1) este astfel
obligatorie la orice generator asincron.
Puterea generatorului asincron se reglează prin reglarea turaţiei motorului de
antrenare, creşterea acestei turaţii conducând la creşterea puterii active debitate în
reţeaua electrică. Deşi debitează putere activă în reţea, generatorul asincron
absoarbe o mare cantitate de putere reactivă din reţea, înrăutăţind factorul de putere
al acesteia. Din această cauză compensarea acestei puteri reactive este făcută de
baterii de condensatoare, calculate aşa cum se arată în paragraful 2.6.2.5.

Generatorul asincron conectat pe reţea proprie

În cazul în care generatorul asincron trifazat este conectat la o reţea proprie,


funcţionarea acestuia nu este posibilă fără o baterie trifazată de condensatoare
(dimensionată în paragraful 2.6.2.5), baterie necesară asigurării puterii reactive de
care generatorul are nevoie În Fig. 2.51 se prezintă schema electrică a generatorului
asincron, compensat de condensatorul trifazat C. Antrenarea generatorului cu
cuplul mecanic Ma se face cu ajutorul motorului M (de exemplu, o turbină eoliană).
Autoexcitarea generatorului se bazează pe existenţa unui flux magnetic remanent
în rotor şi pe defazajul curentului din condensatoare, în avans faţă de tensiunea care
îl produce. Rotind rotorul, fluxul remanent induce în înfăşurarea statorică o t.e.m.
care, aplicată bateriei de condensatoare, produce prin baterie şi prin înfăşurarea
statorică un curent capacitiv, decalat în avans faţă de tensiune. Acest curent dă un
flux de reacţie care măreşte fluxul remanent şi care, la rândul lui, măreşte t.e.m.
indusă în stator şi fenomenul se repetă până la amorsarea (autoexcitarea)
generatorului.
Explicarea fenomenului de autoexcitare se poate face luând în seamă Fig.
2.52, în care se reprezintă, în acelaşi sistem de coordonate, caracteristica de
magnetizate a generatorului U = f(Iμ), precum şi dreapta U = Xc I μ, care reprezintă
tensiunea de la bornele bateriei de condensatoare în funcţie de curentul de
magnetizare al generatorului.
110 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

Autoexcitarea generatorului se termină atunci când tensiunea acestuia ajunge


la valoarea Uo, corespunzătoare punctului A de intersecţie dintre caracteristica de
magnetizare a generatorului şi dreapta caracteristică a condensatorului.

Reţea
proprie

o o o
o o o

G
M
3~
Ma

Figura 2.51: Generator asincron pe reţea proprie cu condensator de compensare

Capacitatea condensatorului modifică panta dreptei şi punctul A de intersecţie


al celor două curbe din Fig. 2.50. Puterea generatorului asincron autoexcitat este de
numai (40 - 50) % din cea corespunzătoare regimului de motor [2.22].
Generatoarele asincrone autoexcitate sunt, de regulă, mai scumpe decât
generatoarele sincrone normale.

U
A
Uo

U=f ( I )

U=XcI

O I
Ic=I

Figura 2.52: Explicativă la autoexcitarea generatorului asincron pe reţea proprie


Sisteme eoliene de produ cere a energiei electrice 111

2.6.2.9.Scheme de conectare ale generatorului asincron la reţea

Schema generală a unui sistem eolian este prezentată în Fig. 2.53.


.

Figura 2.53: Structura generală a unui sistem eolian de producere a energiei electrice

Elementele de bază ale sistemului sunt: turbina eoliană, multiplicatorul de


turaţie (cu serioase motivaţii de a fi eliminat), generatorul electric, dis pozitivul de
interconectare (redreso r, invertor, filtru) şi reţeaua electrică de distribuţie sau
reţeaua izolată.
Pentru optimizar ea puterii electrice debitate în reţea, se regleaz ă viteza de
rotaţie a eolienei în fun cţie de viteza vântului. Punctul de funcţionare se determină
pe baza caracteristicii eolieneiP(Ω), astfel încât puterea mecanică furnizată
generatorului să fie maximă iar reglajul se face de obicei prin schimbare a
unghiului de atac al palelor turbinei eoliene. Se vor prezenta principalele scheme de
conectare ale generat oarelor asincrone cu rotorul în scurtcircuit şi cu rotorul
bobinat.
a. Generatorul asincron cu rotorul în scurtcircuit, având un număr
fix de perechi de poli, poate funcţiona într-un domeniu restrâns de viteze ale axului
generatorului, alunecarea fiind de ordinul a câtorva procente.
În Fig. 2.54 se prezintă schema de conectare directă la reţea a un ui generator
asincron cu rotor în s curtcircuit. Această configuraţie oferă posibilitatea cuplării
directe a sistemului la reţea prin intermediul unui transformator r idicător de
tensiune.Sistemul prezentat în Fig. 2.54funcţionează la viteze slab variabile ale
vântului.
112 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

Figura 2.54: Schema de conectare la reţea a unui generator cu rotor în scurtcircuit.

Se recomandă ca sistemul să aibă o turbină cu pale cu unghi variabil, care să


asigure o variaţie redusă a vitezei axului generatorului atunci când viteza vântului
variază mai mult. Soluţia se foloseşte mai rar. La viteze puternic variabile ale
vântului se poate folosi schema cu generator asincron cu rotor în colivie dar cu
stator dublu, adică statorul are două înfăşurări, cu număr diferit de perechi de poli:
una cu număr mic de perechi de poli, folosită la viteze mari ale vântului şi cealaltă
cu număr mare de perechi de poli pentru viteze mici ale vântului.
Schema este prezentată în Fig. 2.55 şi conţine un comutator care are rolul de a
comuta reţeaua electrică pe una dintre cele două înfăşurări statorice ale
generatorului, în funcţie de viteza vântului, comutarea fiind dată de la un senzor de
viteză.

Figura 2.55:Schema de conectare a unui generator cu rotor în colivie cu stator dublu

O altă variantă de sistem eolian cu generator asincron cu rotor în scurtcircuit


este aceea în care se prevede, între generator şi reţea, un convertor electronic de
Sisteme eoliene de producere a energiei electrice 113

tensiune şi frecvenţă, cum este prezentat în Fig. 2.56. Această schemă permite o
variaţie puternică a vitezei vântului şi este destul de folosită.

Figura 2.56: Schema de conectare la reţea a unei eoliene cu generator asincron cu


rotor în scurtcircuit şi cu convertor electronic

23 Generatorul asincron cu rotorul bobinat, se foloseşte destul de frecvent


şi adeseori se numeşte Maşină Asincronă Dublu Alimentată (MADA). Dintre
schemele folosite în acest caz, două au o răspândire mai însemnată şi anume:
schema cu reostat reglabil în circuitul rotoric (Fig. 2.57) şi schema cu convertor
electronic în circuitul rotoric (Fig. 2.58).
Soluţia cu reostat reglabil în circuitul rotoric foloseşte faptul că alunecarea s
depinde de rezistenţa rotorică. Reglând rezistenţa rotorică se poate regla alunecarea
s şi deci viteza rotorului în funcţie de condiţiile de vânt. Redresorul din schemă se
prevede pentru a înlocui rezistorul trifazat cu unul monofazat de rezistenţă R. În
acelaşi timp, rezistorul este scurtcircuitat de un tranzistor comandat în bază astfel
încât să funcţioneze ca un chopper, cu factor de acoperire variabil în gama (0 … 1),
astfel încât rezistenţa R să varieze în intervalul (0 … R).

Figura 2.57: Schema de conectare la reţea a unei eoliene cu maşină asincronă dublu
alimentată şi reostat în circuitul rotoric

Soluţia cu convertor electronic de tensiune şi frecvenţă în circuitul rotoric are


structura unei cascade Scherbius.
114 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

Noţiunea de dublă alimentare se referă la faptul că statorul este co nectat direct


la reţea, iar rotorul est e şi el conectat la reţea prin intermediul convert orului static
de tensiune şi frecvenţă (CSTF).

Figura 2.58: Schema de conectare la reţea a unei eoliene cu maşină asincr onă dublu
alimen tată şi convertor electronic în circuitul rotoric

Soluţia prezentată în Fig. 2.58 se utilizează pentru eolienele de m are putere.


Viteza de rotaţie se po ate modifica în gamă destul de mare (de la simplu la dublu).
Convertorul static de tensiune şi frecvenţă este bidirecţional, putând a sigura deci
ambele sensuri de circu laţie a energiei în rotor. Prin comanda acestuia se realizează
reglajul de viteză în gama (nn… 0,5nn) şi controlul puterilor activă şi reactivă
vehiculate între maşin a asincronă şi reţea. În cazul în care viteza vân tului creşte
peste o anumită limită, energia electrică nu mai poate fi transmisă în totalitate în
reţea şi în această situaţie în circuitul rotoric se conectează un reosta t trifazat pe
care se disipă prin efect Joule restul de energie.

2.6.3. Generatoare sincrone


Generatoarele sin crone reprezintă principalele surse de producer e a energiei
electrice în centralele electrice clasice, dar şi în sistemele de producere a energiei
din surse regenerabil e. Aceste generatoare au excitaţia realizată cu magneţi
permanenţi sau cu bobine rotorice de excitaţie, alimentate de la surse de tensiune
continuă prin intermediul inelelor colectoare şi al periilor (contacte al unecătoare).
Excitaţia cu inele şi perii se mai numeşte excitaţie electromagnetică. În cazul
magneţilor permanenţi nu mai sunt necesare contactele alunecătoare şi nici periile,
dar nu mai este posib ilă reglarea puterii reactive a generatorului, p rin reglarea
valorii curentului de excitaţie. La puteri mari şi foarte mari folosirea magneţilor
permanenţi conduce la apariţia unor probleme negative legate de posibila
demagnetizare a acestora sau de pierderea stabilităţii dinamice, la a pariţia unor
şocuri mari şi bruşte al e cuplului de antrenare al generatorului.
Sisteme eoliene de producere a energiei electrice 115

2.6.3.1. Elemente constructive de bază şi date nominale ale


generatoarelor sincrone

Generatorul sincron are două părţi constructive de bază:statorul şirotorul


[2.26]. Statorul este partea fixă a maşinii, fiind constituit, ca şi la generatorul
asincron, din aceleaşi elemente de bază: miezul feromagnetic statoric şi înfăşurarea
statorică. În plus, statorul mai include si carcasa maşinii împreună cu elementele ei
caracteristice (tălpi de fixare, scuturi laterale etc.). La generatoarele sincrone
trifazate, înfăşurarea statorică se conectează în stea, pentru a se evita închiderea
armonicilor curentului de ordinul 3 sau multiplu de 3, precum şi apariţia unor
armonici de acelaşi ordin în curba tensiunilor de fază. Rotorul generatorului
sincron se deosebeşte fundamental de rotorul generatorului asincron şi este
constituit, în principal, din miezul rotoric şi din înfăşurarea rotorică. După
construcţia miezului rotorului, se deosebesc generatoaresincrone cu poli înecaţi şi
generatoare sincrone cu poli aparenţi.
Generatoarele cu poli înecaţi se construiesc uzual ca maşini bipolare şi au
viteza rotorică periferică mare (Fig. 2.59.a). Acest tip de maşină rezistă bine la
acţiunea forţelor centrifuge care solicită rotorul din punct de vedere mecanic, au, de
regulă, axul orizontal, lungimea rotorului mare şi diametrul mic.
Generatoarele cu poli aparenţi se construiesc ca maşini multipolare şi au viteza
rotorică periferică mai mică (Fig. 2.59.b). Din acest punct de vedere, maşina se
construieşte cu rotorul de diametru mare şi lungime mică, au, de regulă, axul
vertical, forţele centrifuge care solicită rotorul din punct de vedere mecanic fiind
mai mici.

1 Ie 1 I
e
2
.
2
.
3 .
.
Bo 3 . Bo
. .
4 .. 4
.
5 5

6 6

a. b.
Figura 2.59: Secţiune transversală printr-un generator sincron:
a - cu poli înecaţi bipolar; b - cu poli aparenţi tetrapolar: 1 - armătură statorică; 2
- talpă polară rotorică; 3 - armătură feromagnetică rotorică; 4 - înfăşurare rotorică (de
excitaţie); 5 - linie a câmpului magnetic de excitaţie; 6 - ax.
116 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

Înfăşurarea de excitaţie (rotorică) a generatorului sincron cu poli înecaţi se


realizează din bobine repartizate în crestăturile rotorului, iar a maşinii cu poli
aparenţi se realizează din bobine concentrate aşezate pe polii inductori şi înseriate
astfel încât să formeze poli magnetici alternaţi.
Legătura dintre înfăşurarea rotorică şi exterior se realizează prin intermediul
contactelor alunecătoare perie - colector. Capetele înfăşurării rotorice sunt legate la
două inele colectoare, fixate la unul din extremităţile axului. Periile care calcă pe
inele asigură legătura între sursa exterioară de tensiune continuă şi înfăşurarea de
excitaţie.
Datele nominale ale generatoarelor sincrone se definesc pentru regimul
nominal permanent de funcţionare şi sunt următoarele:
Puterea nominalǎ a generatorului este valoarea maximă a puterii electrice,
cedată un timp îndelungat sarcinii la care este conectat generatorul, exprimată în
kVA sau MVA, astfel încât încǎlzirea diferitelor pǎrţi constructive ale generatorului
sǎ nu depǎşeascǎ valoarea corespunzǎtoare clasei de izolaţie a acestuia. Puterea
nominalǎ este o mǎrime impusǎ pentru toate tipurile de generatoare sincrone şi nu
este afectatǎ de toleranţe.
Tensiunea nominalǎ exprimată în V sau kV, este valoarea de linie la care
funcţionarea generatorului se face în condiţii normale de saturaţie şi pierderi în fier
şi în conformitate cu gradul de izolaţie al maşinii.
Curentul nominal al generatorului, exprimat în A sau kA, este valoarea de
linie a curentului statoric în regim de lungǎ duratǎ, când maşina este alimentatǎ la
tensiunea nominalǎ şi debiteazǎ la bornele statorice puterea nominalǎ.
Factorul de putere nominal la generatoarele sincrone, teoretic nu ar fi
necesar, dar practic este impus de dimensionarea mecanicǎ a generatorului, care
trebuie sǎ primeascǎ la arbore o putere mecanicǎ corespunzǎtoare puterii active
nominale date în reţea. De regulǎ, factorul de putere al generatoarelor are valoarea
cosϕ = 0,9 pentru generatoarele supraexcitate. Din acest motiv, în multe cazuri, se
dǎ şi puterea activǎ nominalǎ a generatorului, exprimată în kW sau MW.
Turaţia nominalǎ este turaţia la care este antrenat rotorul generatorului astfel
încât acesta să debiteze sarcinii electrice puterea nominală, tensiunea având
valoarea nominală. Dacă generatorul este conectat direct la o reţea electrică
industrială de 50 Hz, turaţia nominală are una dintre valorile: 3000, 1500, 1000,
750, 600, ... rot/min. În cazul în care generatorul este antrenat de o turbină eoliană
iar între generator şi reţea este interpus un convertor static de frecvenţă (redresor,
filtru de c.c. şi invertor) turaţia generatorului este variabilă şi nu se mai poate defini
5888 turaţie nominală a generatorului. În acest caz, se defineşte o turaţie maximă
ca fiind acea turaţie la care funcţionarea generatorului este sigură din punct de
vedere mecanic.
Curentul de excitaţie nominal este curentul continuu necesar pentru
asigurarea regimului nominal de sarcinǎ la bornele statorice (frecvenţǎ, tensiune,
curent statoric şi factor de putere). Se precizează că valoarea nominală a curentului
de excitaţie se defineşte numai pentru generatoarele sincrone cu excitaţie
electromagnetică, nefiind caracteristic şi generatoarelor cu magneţi permanenţi.
Sisteme eoliene de producere a energiei electrice 117

Conexiunea înfǎşurǎrii statorice este stea dacǎ maşina funcţioneazǎ în


regim de generator sau compensator (numai în regim de motor, conexiunea poate fi
şi triunghi).
Pe plǎcuţa indicatoare, se mai indicǎ şi alte date cum ar fi: frecvenţa reţelei,
numǎrul de faze, fabrica constructoare, masa totalǎ, anul fabricaţiei, seria maşinii.

2.6.3.2. Principiul de funcţionare al generatoarelor sincrone

În regim de generator, maşina sincronă transformă energia mecanică primită la


arbore (de la motorul primar care poate fi, de exemplu, o turbină eoliană) în energie
electrică debitată la bornele statorului, conversia energiei făcându-se prin
intermediul câmpului magnetic de excitaţie (a se vedea paragraful 2.6.1.1).
Să presupunem că înfăşurarea de excitaţie rotorică este alimentată, prin
intermediul periilor, de la sursa de curent continuu cu curentul de excitaţie Ie. În
acelaşi timp, rotorul este antrenat cu un cuplu activ Ma de turbina eoliană având
viteză unghiulară Ω. Înfăşurarea de excitaţie parcursă de curentul Ie produce un
câmp magnetic învârtitor b0(α,t), de natură mecanică, numit câmp magnetic de
excitaţie (inductor):
bo ( α ,t )= B om cos( ω t − pα ) (2-56)
în care ω = pΩ , p este numărul de perechi de poli ai înfăşurărilor
generatorului iar α este un unghi măsurat în referenţialul F.S, fix faţă de stator (axa
F.S se alege identică cu axa fazei U statorică numită, din această cauză, axă de
referinţă, ca şi la generatorul asincron). Acest câmp magnetic produce în faza de
referinţă statorică U, fluxul magnetic variabil în timp: Φ o =Φ om cos ωt , iar acesta
induce în această fază o tensiune electromotoare de expresie eo(t )=Eo 2
cos(ωt− π / 2) . Dacă fazele statorului sunt conectate pe o impedanţă
de sarcină sau la o reţea de putere, atunci prin înfăşurările trifazate statorice U, V,
W vor circula curenţii trifazaţi:
i (t) =I 2 cos(ωt− π −ε );
U 2
π 2π
iV (t) =I 2 cos(ωt− 2 −ε − 3 ); (2-57)

i (t) =I 2 cos(ωt− π −ε − 4π ),
W 2 3
în care ε reprezintă defazajul dintre t.e.m. e oşi curentul i. Sistemul trifazat de
curenţi (2.57) va crea un câmp magnetic învârtitor de natură electrică, numit câmp
magnetic de reacţie, care va avea aceeaşi viteză unghiulară Ω cu a câmpului
magnetic învârtitor de excitaţie. Câmpul magnetic de reacţie ba(α,t) este:
b ( α ,t )= B cos( ωt− pα− π − ε ) (2-58)
a am 2
Cele două câmpuri magnetice învârtitoare sincrone, de excitaţie şi de reacţie,
se compun şi dau un câmp magnetic învârtitor rezultant:
118 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

b( α ,t ) = bo ( α ,t ) + ba ( α ,t ) . (2-59)
Vectorii câmpurilor magnetice, care apar în relaţia (2.59), se reprezintă într-un
plan aşa cum se arată în Fig. 2.60. În regim de generator sincron, vectorul câmp
magnetic de excitaţie, situat în axa rotorică, se află înaintea câmpului magnetic
rezultant cu unghiul δ. Acest unghi se numeşte unghiul intern al maşinii. Unghiul
intern se mai numeşte unghi de sarcină şi are mare importanţă în studiul
generatorului sincron, tot aşa cum era alunecarea în studiul generatorului asincron.
Axa polului rotoric se mai numeşte axă longitudinală şi se notează cu (d), iar
axa interpolară, decalată la 90 grade electrice faţă de axa longitudinală, se numeşte
axă transversală şi se notează cu (q). Încărcarea generatorului cu putere activă duce
la mărirea unghiului intern δ. Ieşirea din sincronism a generatorului se produce la o
creştere exagerată a puterii mecanice de la axul acestuia, când unghiul intern ia
valoarea criticăδmegală cu 90° (la maşina cu poli înecaţi) şi se manifestă prin
ambalarea rotorului peste turaţia nominală.
(d)
Ω
bo

b
δ

(q)

ba
Rotor

Figura 2.60: Câmpurile magnetice învârtitoare din generatorul sincron.

Această ambalare se produce deoarece toată puterea mecanică a generatorului,


primită de la motorul de antrenare, se transformă în putere de accelerare a rotorului,
nemaifiind posibilă conversia electromecanică a energiei. În această situaţie, o
soluţie ar fi deconectarea generatorului de la reţeaua electrică şi conectarea acestuia
pe o rezistenţă trifazată de protecţie, pe care să se consume sub formă de pierderi
Joule toată puterea electrică generată. În toată această perioadă generatorul trebuie
să rămână excitat.
În cazul generatoarelor sincrone cu magneţi permanenţi nu mai sunt necesare
inelele colectoare şi periile rotorice, câmpul magnetic de excitaţie fiind creat de
magneţii permanenţi situaţi pe polii rotorici.
Sisteme eoliene de producere a energiei electrice 119

2.6.3.3. Bilanţul de puteri active al generatorului sincron

Bilanţul de puteri active al generatorului sincron se poate face pornind de la


puterea P1 = MaΩ, absorbită de generator de la motorul primar de antrenare a rotorului.
Din această putere, o parte Pm se pierde sub formă de pierderi mecanice de frecare şi
ventilaţie şi o altă parte Pe se pierde pentru excitarea generatorului. Cea mai mare parte
din puterea P1 trece din rotor în stator prin întrefier (prin câmp electromagnetic).
Aceasta se numeşte putere electromagnetică P a maşinii în regim de generator şi se
defineşte, ca şi la generatorul asincron, cu relaţia P =MΩ, în care
23se numeşte cuplul electromagnetic al generatorului. Putem scrie relaţia:
P1 = M a Ω = Pm + Pe + P , unde P = M Ω > 0 (2-60)
Din puterea activă P, ajunsă în stator, o mică parte PJ2 se pierde sub formă de
pierderi Joule în înfăşurarea statorică, o altă mică parte PFe se pierde în fierul
statoric şi cea mai mare parte P2= 3UIcosϕ se transmite sarcinii generatorului (
5888 = PJ 2 + PFe + P2 ). Relaţia generală de bilanţ a puterilor active pentru
generatorul sincron se scrie astfel:
P=P +P +P +P +P =ΣP+P (2-61)
1 meJ 2 Fe 2 2
în care ΣP reprezintă suma tuturor pierderilor din generator. Rezultă expresia
randamentului generatorului, dată de relaţia:
P2
η = P +ΣP (2-62)
2
expresie valabilă pentru orice generator electric. Se preferă exprimarea
randamentului în funcţie de puterea utilă P2 deoarece aceasta este o putere de
natură electrică şi se măsoară foarte uşor, spre deosebire de puterea absorbită, de
natură mecanică P1, care se măsoară mult mai greu.

2.6.3.4. Elemente de bază privind generatorul sincron

Se vor prezenta câteva elemente privind teoria şi funcţionarea generatorului


sincron. Pentru aprofundare se poate consulta lucrarea [2.26]. Fie că este generator
cu poli înecaţi (Fig. 2.59.a), fie că este generator cu poli aparenţi (Fig. 2.59.b), din
punct de vedere calitativ teoriile celor două tipuri de generatoare sunt
asemănătoare. Apar unele diferenţe în relaţiile care descriu ecuaţiile fazoriale de
tensiuni şi curenţi, puterile activă şi reactivă precum şi cuplul electromagnetic.
Generatorul sincron cu poli înecaţi este caracterizat de o singură reactanţă
sincronăXs în timp ce generatorul sincron cu poli aparenţi este caracterizat de două
reactanţa sincrone: una longitudinalăXd şi cealaltă transversalăXq.
La generatoarele sincrone valorile rezistenţelor înfăşurărilor statorice sunt
mult mai mici decât valorile reactanţelor sincrone. De aceea, toată teoria acestor
generatoare se poate descrie neglijând rezistenţele înfăşurărilor statorice, cu
excepţia descrierii bilanţului de puteri active.
Ecuaţiile fazoriale de tensiuni pe fază ale generatorului sincron sunt:
120 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE
,
U  jX s I E o (2-63)
pentru generatorul cu poli înecaţi, respectiv:
U  jXd I d  jXq I q  Eo , (2-64)
pentru generatorul cu poli aparenţi, în care tensiunile şi curenţii sunt exprimaţi
în valori efective. În relaţiile (2.60) şi (2.61), Eo reprezintă tensiunea
electromotoare pe fază indusă la funcţionarea în gol a generatorului iar Id şi Iq sunt
valorile de calcul ale curenţilor statorici ai generatorului cu poli aparenţi,
corespunzători axelor longitudinală şi respectiv transversală, definiţi în lucrarea
[2.26], curenţi cu care se lucrează în mod uzual în cazul acestor generatoare.
Cuplul electromagnetic al generatorului sincron cu poli înecaţi are expresia:
3 E oU
M= ⋅ sin δ , (2-65)
ΩXs
iar al generatorului sincron cu poli aparenţi se scrie astfel:
 
3E U
M = o sin δ + 3U 2  1 − 1  

 sin 2δ = ( M ' + M" ) (2-66)
 
XdΩ
14243
2Ω  X q X
d   14444244443 

 M'
M" 
În relaţiile (2.65) şi (2.66) cu Ω s-a notat viteza unghiulară a rotorului şi cu
23 unghiul intern al generatorului, definit în Fig. 2.60. Cuplul electromagnetic
al generatorului sincron cu poli aparenţi are două componente: una M', care
depinde de valoarea curentului de excitaţie (prin intermediul t.e.m. Eo = kIe) şi cea
de a doua M", care este nenulă şi în lipsa excitaţiei (când Eo = 0) şi care se numeşte
cuplu reactiv sau de cuplu de anizotropie. Se constată că valoarea cuplului reactiv
este cu atât mai mare cu cât raportul Xd/Xq este mai mare.Reprezentarea grafică a
caracteristicii unghiulareM = f(δ), pentru maşina cu poli înecaţi, se face în Fig.
2.59, iar pentru maşina cu poli aparenţi se face în Fig. 2.63.
Unghiul intern criticδm, este valoarea maximă a unghiului intern pentru
care generatorul sincron se menţine în sincronism. Depăşirea acestui unghi, printr-o
creştere lentă, duce la ieşirea generatorului din sincronism, urmată de ambalarea
rotorului. În cazul unor salturi bruşte de cuplu de antrenare la arborele
generatorului acesta poate ieşi din sincronism şi la alte valori ale unghiului intern
diferite de valorile critice, aşa cum se va arăta în paragraful stabilitatea dinamică a
generatorului sincron. Pentru generatoarele sincrone cu poli înecaţi valoarea
unghiului intern critic este de 90° (a se vedea Fig. 2.61) iar pentru generatoarele cu
poli aparenţi această valoare este mai mică decât 90° (a se vedea Fig. 2.62).
Sisteme eoliene de producere a energiei electrice 121

M (δ)
regim de
regim de
generator
motor
regim static Mm
instabil regim static

Mn instabil
−π −π/2 π/2 π δ
δ
n

regim static
stabil

Figura 2.61: Caracteristica cuplului M = f(δ) la maşina sincronă cu poli înecaţi.

În Fig. 2.61 şi în Fig. 2.62 cu linie continuă şi mai groasă este reprezentată
caracteristica cuplului electromagnetic în regim de generator.
M (δ)
regim de generator
regim de motor

regim static instabil


M
m M M'
regim static instabil
Mn
M"

−δ m δ
−π π
δ
n δm

regim static stabil

Figura 2.62: Caracteristica cuplului M = f(δ) a generatorului sincron


cu poli aparenţi.
122 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

Se defineşte capacitatea de suprasarcină a maşinii sincrone raportul


5888 m  M m / M n ∈ ( 2 ... 3 ) dintre cuplul maxim şi cuplul nominal. Unghiul intern
nominal are valori în intervalul δn∈ (20°...30°) electrice.
Puterea reactivă a generatorului sincron se poate regla, la generatoarele
sincrone cu excitaţie electromagnetică, prin variaţia curentului de excitaţie al
generatorului şi poate fi pozitivă, negativă sau nulă. În legătură cu puterea reactivă
se pot enunţa câteva concluzii generale privind funcţionarea generatorului sincron
conectat la o reţea de putere. Aceste concluzii sunt următoarele:
*
- există o anumită valoare a curentului de excitaţie Ie pentru care
puterea reactivă este nulă (cosϕ = 1), această valoare numindu-se curent
optim de excitaţie, deoarece o anumită putere activă P se transmite
reţelei, de către generator, la curent statoric minim, deci la pierderi Joule
statorice minime;
0 curentul optim de excitaţie are o uşoară creştere odată cu creşterea
puterii active debitate de generator în reţea;
1 mărirea curentului de excitaţie peste valoarea optimă este denumită
supraexcitarea generatorului şi corespunde situaţiei în care generatorul
debitează putere reactivă în reţeaua la care este cuplat, îmbunătăţind
factorul de putere al reţelei;
2 scăderea curentului de excitaţie sub valoarea optimă este denumită
subexcitarea generatorului şi corespunde situaţiei în care generatorul
absoarbe putere reactivă în reţeaua la care este cuplat, înrăutăţind factorul
de putere al reţelei.
Conform concluziilor de mai sus este evident că generatoarele sincrone cu
excitaţie electromagnetică nu trebuie să funcţioneze în regimuri subexcitate.
În cazul generatoarelor sincrone cu magneţi permanenţi puterea reactivă nu
poate fi reglată.

2.6.3.5. Curbele în V ale generatorul sincron

Curbele în V ale generatorului sincron se definesc astfel:


I=f(Ie) P =const . si cos ϕ = f ( I e ) P =const . (2-67)
Ω =const . Ω =const .
Se consideră un generator sincron cu poli înecaţi căruia i se neglijează
rezistenţa statorică. Considerăm diagrama de fazori simplificată a generatorului din
Fig. 2.63. Deoarece puterea activă debitată în reţea este constantă( 3UI cos ϕ =
const. ) cum U = const., rezultă I cos ϕ = const. , care se mai scrie
XsIcosϕ = AC = const. (a se vedea Fig. 2.63). Pentru că reţeaua este de putere
fazorul U este fix şi, prin urmare, locul geometric al vârfului fazorului Eo(când P =
const. şi Ie = variabil) este dreapta de putere egală, notată cu ( ) în Fig. 2.63,
paralelă cu fazorul U şi dusă la distanţa AC de acesta. Segmentul AB = XsI este
proporţional cu curentul I. La variaţia curentului de excitaţie Ie al maşinii, vârful
fazorului Eo se deplasează pe dreapta ( ), astfel încât defazajul ϕ dintre tensiunea
Sisteme eoliene de producere a energiei electrice 123

0 şi curentul I este variabil. Se constată că, la variaţia curentului de excitaţie,


mărimea segmentului AB este variabilă, deci curentul I este variabil. Aşadar, la
putere activă constantă, curentul debitat de generator în reţea este variabil, având
*
un minim pentru curentul de excitaţie optim Ie .

regim subexcitat regim supraexcitat


limita stabilităţii
D C B (Δ)
statice (δ = 90°)
E"
o ϕ ϕ
E'o
Eo jXsI
δ .
O U A
ϕ
I

Figura 2.63: Diagrama de fazori a generatorului, pentru deducerea curbelor în V.

Curentul optim de excitaţie corespunde situaţiei în care vârful fazorului Eo


'
(notat cu E 0 ) ajunge în punctul C din diagrama de fazori din Fig. 2.63 şi când
defazajul dintre tensiunea şi curentul generatorului devine nul.
I ; cos ϕ
1
limita stabilităţii I
statice

P3>P2
P2>P1
P
1
P >P
cos ϕ 3 2
P2>P1
I
P1 e
*
I
regim subexcitat e regim supraexcitat
Figura 2.64: Caracteristicile în V ale generatorului sincron.
124 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

Dacă reprezentăm grafic dependenţa dintre curentul I şi curentul Ie, obţinem


caracteristica I = f(Ie) numită curbă în V a curentului statoric. În Fig. 2.62 se desenează
familiile de caracteristici în V ale curenţilor statorici şi ale factorului de putere,
corespunzătoare la trei puteri active P1, P2, P3. Pe măsură ce puterea activă
creşte, curba în V a curentului se deplasează în sus iar minimele curbelor în V se
deplasează spre dreapta.
Curbele în V ale factorului de putere cosϕ = f(Ie) sunt asemănătoare cu cele ale
curentului, doar că reprezintă un V răsturnat. Este evident că minimele
caracteristicilor în V ale curenţilor se află pe aceleaşi ordonate cu maximele
caracteristicilor în V ale factorilor de putere. Aceste extreme corespund defazajelor
nule dintre tensiunile şi curenţii generatorului, adică curenţilor optimi de excitaţie
corespunzători puterilor active respective.
Regimul pentru care Ie  Ie* se numeşte regim subexcitat, generatorul
*
absorbind putere reactivă din reţea, iar regimul pentru care Ie  Ie se numeşte
regim supraexcitat, maşina debitând putere reactivă în reţea.

2.6.3.6. Stabilitatea dinamică a generatorului sincron

Stabilitatea dinamică a generatorului sincron depinde atât de regimul iniţial,


cât şi de natura şi mărimea perturbaţiei. Să considerăm, pentru simplificare,
generator sincron cu poli înecaţi cu caracteristica unghiulară ca în Fig. 2.65, la care
cuplul activ Ma face un salt brusc de la valoarea iniţială Ma1, corespunzătoare
unghiului intern δ1, la valoarea finală M a2, corespunzătoare unghiului intern δ2.
Curentul de excitaţie este constant. Datorită inerţiei mecanice a rotorului, în urma
saltului de cuplu, punctul de funcţionare de pe caracteristica unghiulară nu se
opreşte în B, ci ajunge până în punctul C (Fig. 2.66), astfel încât unghiul intern
creşte până la valoarea δ3. În final, unghiul intern se stabilizează, după câteva
oscilaţii amortizate, la valoarea δ2. Această stabilizare se produce, prin reacţie, de
curenţii induşi în înfăşurarea de amortizare a generatorului.
Un criteriu cantitativ de apreciere a stabilităţii dinamice a generatorului
sincron este denumit criteriul ariilor. Exprimarea matematică a criteriului este:
δ2 δ3

(Ma 
− M )dδ = ( M − M a )dδ (2-68)
δ1 δ2
Criteriul ariilor exprimă faptul că aria triunghiului curbiliniu ABD din Fig.2.65
este egală cu aria triunghiului curbiliniu BCE.
Maşina este stabilă dinamic dacă la un salt de cuplu pe curba M = f(δ), există
posibilitatea construirii de arii egale ca în Fig. 2.65.
În Fig. 2.66, se prezintă un caz limită de salt al cuplului până la care maşina îşi
păstrează stabilitatea dinamică. Dacă maşina funcţionează în punctul (Ma1, δ1),
Sisteme eoliene de producere a energiei electrice 125

aceasta permite un salt maxim de cuplu până în punctul (Ma2, δ2), astfel încât aria
S1 să fie egală cu aria S2.

Figura 2.65: Referitoare la stabilitatea dinamică a generatorului sincron.

M forţarea
excitaţiei

Ma S2
M3
a B
2

M S1
a
1
δ
O
δ
1 δ2 δ3= π− δ2π
Figura 2.66: Caz limită de stabilitate dinamică.

Dacă se face însă, începând din punctul (Ma1, δ1), un salt de cuplu egal cu Ma3
0 Ma1, astfel încât Ma3>Ma2, maşina iese din sincronism. De asemenea, dacă iniţial
maşina funcţiona în gol şi se făcea saltul de cuplu tot până la Ma2, maşina iese
126 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

din sincronism, deoarece aria triunghiului curbiliniu OM a2B este mai mare decât
aria S2. Aşadar, stabilitatea dinamică a maşinii sincrone depinde atât de valoarea
iniţială a cuplului, cât şi de mărimea saltului de cuplu.
Forţarea excitaţiei
0 mărire a rezervei de stabilitate dinamică se face prin aşa-numitul fenomen
de forţare a excitaţiei în momentul apariţiei saltului de cuplu, când caracteristica
unghiulară devine ca aceea desenată punctat în Fig. 2.64 şi când aria S 2 se măreşte
considerabil, maşina având o rezervă de stabilitate dinamică mai mare. Forţarea
excitaţiei durează un timp relativ scurt până când pendulaţiile unghiului intern se
amortizează. După acest timp generatorul revine la excitaţia iniţială.

2.6.3.7. Scurtcircuit trifazat brusc la generatorului sincron

Acest tip de scurtcircuit se întâlneşte când cele trei faze U, V, W ale


generatorului sunt scurtcircuitate simultan. Consecinţele negative ale
scurtcircuitului trifazat sunt: scăderea tensiunii la bornele generatorului până la
valoarea zero; curenţi mari de scurtcircuit, în primul moment, care conduc la forţe
electrodinamice mari în capetele de bobină ale generatorului, ce le pot deteriora ;
cuplul electromagnetic tranzitoriu foarte mare, care solicită foarte mult arborele
maşinii.
Curenţii de scurtcircuit
Calculul curenţilor de scurtcircuit se poate face considerând maşina liniară,
curenţii iniţiali (de regim permanent) nuli, se presupun constante viteza de rotaţie a
rotorului şi tensiunea de excitaţie. Generatorul nu are fir neutru, deci iU + iV + i W =
0. Pentru determinarea curenţilor de scurtcircuit ai generatorului se folosesc
ecuaţiile Park ale generatorului care se descriu în lucrarea [2.26] Calculul curenţilor
de scurtcircuit ai generatorului sincron, se face aplicând transformata Laplace
ecuaţiilor Park. De exemplu, pentru curentul iU(t) din faza de referinţă, se găseşte
expresia generală [2.26]:
 t 1 t

2
1  1 1 −T  1 −T  ' "
i (t)=E + − e d − e d ⋅

o  '   ' 
 X d  Xd
U
X
d  Xd
"
d   X

 
t
Eo 2  1 
1  −T
 a

⋅ cos(ωt + γ ) − 2  X" +X " e ⋅ cos γ (2-69)


q
 d 
E 2 1 1 − t

⋅ cos(2ωt +
o   Ta

− 2  X "
− X "
 e γ)
 d q

în care Eo este t.e.m. pe fază la mersul în gol, unghiul γ reprezintă unghiul


dintre axa rotorică (d) şi axa fazei de referinţă U, în momentul producerii
scurtcircuitului. Constantele de timp Td' şi Td
"
se numesc tranzitorii şi
Sisteme eoliene de producere a energiei electrice 127

' "
supratranzitorii, Ta este constanta de timp aperiodică, reactanţele Xd , Xd , Xd
sunt reactanţele longitudinală de regim permanent respectiv de regim tranzitoriu şi
"
supratranzitoriu, iar Xq , Xq sunt reactanţele transversală de regim permanent
respectiv de regim supratranzitoriu. Toate aceste mărimi sunt caracteristice
generatorului sincron şi se dau în cartea tehnică a acestuia. Aceste mărimi se
exprimă, de cele mai multe ori, în unităţi relative. Reactanţele sincrone se
raportează la impedanţa nominală de fază a maşinii Znf, definită de relaţia Znf =
Unf/Inf. De exemplu, reactanţele sincrone longitudinale, exprimate în unităţi
relative, au expresiile:
Xd X" X"
xd  [ u.r ] , x'd  [ u.r ] , x"d 
d
[ u.r ] d
(2-70)
Z Z Z
nf nf nf

Curenţii de regim tranzitoriu de pe celelalte faze statorice V şi W se deduc cu


uşurinţă. Pentru faza V, se înlocuieşte în relaţia (2.69) unghiul γ cu γ - 120°, iar
pentru faza W în loc de unghiul γ se pune γ - 240°.
În tabelul 2.5, se prezintã valorile uzuale raportate ale parametrilor maşinilor
sincrone, funcţionând în regim de generator.

Tabelul 2.8
Valorile uzuale ale parametrilor maşinilor sincrone
Parametrul Turbogeneratoare bipolare Hidrogeneratoare cu înfãşurãri de
amortizare

xd [u.r] 0,95... 1,45 0,60... 1,45


xq [u.r] 0,92... 1,47 0,40... 1,00
'
xd [u.r] 0,12... 0,21 0,20... 0,50
"
xd [u.r] 0,07... 0,14 0,13... 0,35
"
x [u.r] 0,08... 0,15 0,13... 0,35
q

r [u.r] 0,003... 0,008 0,003... 0,008

Td [sec] 2,80... 6,20 1,50... 9,50


'
Td [sec] 0,35... 0,90 0,50... 3,30
"
Td [sec] 0,02... 0,05 0,01 ... 0,035

Şocul maxim de curentde scurtcircuit din faza U se deduce din expresia


(2.72), luând în seamă cel mai defavorabil caz şi anume acela pentru care se
neglijează amortizările pe exponenţiale (toate exponenţialele se consideră egale cu
128 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

" "
unitatea) şi se consideră: cos(ωt + γ) = 1, cosγ = -1, X d  X q . În aceste condiţii,
curentul maxim posibil de scurtcircuit este:

(ik )max.  (2Eo 2) / Xd" (2-71)


*
Acest şoc de curent se obţine după timpul t = (2π - γ)/ω de la producerea
*
scurtcircuitului şi, cum γ = π, rezultă t = π/ω, adică după o semiperioadă. Curentul de
scurtcircuit, de regim permanent Ikm (valoare de vârf), se obţine tot din expresia
(2.69), făcând timpul să tindă către infinit (exponenţialele sunt nule), deci:
Ikm  (Eo 2) / Xd (2-72)
Şocul maxim de cuplu la scurtcircuit. În regimul de scurtcircuit permanent,
curenţii statorici sunt practic reactivi, deoarece rezistenţa înfăşurării este foarte
mică în raport cu reactanţa sincronă. În această situaţie, cuplul electromagnetic al
generatorului este foarte mic. În regim tranzitoriu de scurtcircuit însă, cuplul
electromagnetic poate înregistra şocuri importante. Aceste şocuri se obţin după un
sfert de perioadă de la producerea scurtcircuitului şi se calculează cu valorile
curenţilor şi fluxurilor din acel moment. Cuplul electromagnetic maxim nu depinde
de mărimea unghiului γ şi are în cel mai defavorabil caz valori situate în intervalul
(6 ... 10) Mn. Se cunosc cazuri când arborii generatoarelor au fost distruşi la
producerea unui scurtcircuit.

2.6.3.8 Scheme de conectare ale generatoarelor sincrone la reţea

Generatoarele sincrone, cuplate direct la reţea s-ar putea folosi în sistemele


eoliene doar la viteză constantă a vântului. Acest lucru nu este posibil practic. De
aceea toate schemele cu generatoare sincrone se folosesc împreună cu un convertor
electronic format din redresor, circuit intermediar de curent continuu, invertor şi
filtru, aşa cum se arată în Fig.2.67 [2.47].
În cazul generatoarelor sincrone cu excitaţie constantă, amplitudinea şi
frecvenţa tensiunii la borne, depind de viteza de rotaţie a arborelui. Din acest motiv,
conectarea la reţea trebuie să se realizeze prin intermediul unui convertor static de
tensiune şi frecvenţă (CSTF) indirect, compus dintr-un redresor, un circuit
intermediar de c.c. şi un invertor. Acesta este modul clasic de utilizare a maşinii
sincrone. Aceasta poate fi cu excitaţie electromagnetică sau cu magneţi permanenţi.
Se poate renunţa la multiplicatorul mecanic, dacă se utilizează un generator sincron
cu număr mare de poli (turaţie mică de sincronism).
Sisteme eoliene de producere a energiei electrice 129

Figura 2.67:Schema de conectare la reţea a unei eoliene cu generator sincron.

2.6.4. Generatoare de curent continuu (c.c.)


Generatoarele de curent continuu se întâlnesc mai rar în sistemele eoliene de
producere a energiei electrice. Ele se folosesc doar la puteri mici sau foarte mici,
datorită fiabilităţii mai scăzute a acestora datorită existenţei colectorului şi a
sistemului de perii, care pot conduce la avarii.

2.6.4.1. Elemente constructive ale generatoarelor de c.c.

Generatoarele de c.c. sunt formate din două părţi: o parte fixă numită stator şi
0 parte mobilă numită rotor. Din punct de vedere electromagnetic, statorul este
inductorul, iar rotorul este indusul [2.27].
Statorul maşinii este format dintr-o carcasă din oţel masiv (cu rol şi de jug
statoric, pentru închiderea fluxului magnetic constant în timp) şi este echipat cu 2p
poli principali (sau de excitaţie) şi 2p poli auxiliari (sau de comutaţie). Pe părţile
laterale ale statorului, se fixează scuturile laterale, cu ajutorul cărora se centrează,
pe axul maşinii, subansamblul rotor. Pe polii principali se găsesc înfăşurările de
excitaţie, confecţionate din bobine concentrate din conductoare din cupru. Între
polii principali, se aşează polii auxiliari, care au rolul de a anihila câmpul magnetic
de reacţie a indusului din zona interpolară, adică, în final, de a reduce scânteile la
colector. Înfăşurările polilor auxiliari sunt parcurse de curentul continuu IA.
Rotorul este format din arbore, armătura feromagnetică rotorică, alcătuită din
tole crestate la exterior, înfăşurarea rotorică situată în crestăturile rotorice şi închisă
prin intermediul unei piese speciale numite colector. Colectorul este format din
lamele conductoare din cupru (la care se leagă capetele bobinelor rotorice), lamele
dispuse în coroană cilindrică şi separate de lamele izolante. Pe colector, se găsesc
periile maşinii, în număr par, egal cu numărul de poli ai maşinii, perii confecţionate
din grafit, prin intermediul cărora se alimentează înfăşurarea rotorică.
130 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

În schemele electrice, maşina de c.c. este reprezentată ca în Fig. 2.66, în


care se prezintă şi marcarea bornelor înfăşurărilor.

A1 A
1
F1 F2 E1 E2
o o o o

A A2
a. 2 b.

A
D1 D2 1 A1
o o E1 E2
o o o o
D
A2 1 D2

c. d. A2

Figura 2.68:Semne convenţionale pentru maşina de c.c.: a - cu excitaţie


independentă; b - cu excitaţie derivaţie; c - cu excitaţie serie; d - cu excitaţie mixtă.

2.6.4.2. Principiul de funcţionare al generatorului de c.c.

Pentru ca maşina de c.c. să devină generator trebuie să îndeplinească două


condiţii: să fie antrenată din exterior şi să fie excitată. Se va prezenta principiul
de funcţionare al generatorului de c.c. pe cel mai simplu tip de generator, a cărui
schiţă este prezentată în Fig. 2.69.

F.R.
weIe
N
.
γ

F.S.

axă de referinţă

. (fixă faţă de stator)


linie de câmp S

Figura 2.69: Schiţa unui generator bipolar de c.c.


Sisteme eoliene de producere a energiei electrice 131

Generatorul are 2 poli (p = 1), iar înfăşurarea rotorului este formată dintr-o
singură spiră, antrenată din exterior cu o viteză unghiulară constantă Ω.
Repartiţia spaţială a câmpului magnetic de excitaţie arată ca în Fig. 2.68.
Unghiul γ este unghiul electric dintre axa de referinţă FS (fixă faţă de stator) şi axa
spirei rotorice FR (fixă faţă de rotor), fiind dat de relaţia γ = pΩ t în care p este
numărul de perechi de poli ai maşinii.

B o (γ )

Bo
π γ
Ο
τ 2π

Figura2.70:Câmpul magnetic de excitaţie.

T.e.m. indusă în spira rotorică este egală cu suma celor două tensiuni induse în
laturile active ale spirei, situate în crestăturile rotorice, având expresia:
e( t ) = 2 Bo ( γ )li v = 2 Bo ( pΩ t )li v (2-73)
în care v este viteza periferică (tangenţială) a spirei şi li este lungimea părţii
active a spirei, aşezată în crestătură (lungimea ideală). Prin urmare, variaţia
câmpului magnetic în spaţiu Bo(γ) din Fig.2.68 reprezintă, la altă scară, variaţia în
timp a tensiunii induse în spiră e(t).

IA
M o
Re E
o o G R UA
Ω A
Ie o
o o Ma

Ue

Figura 2.71:Colectorul maşinii de c.c Figura 2.72: Schema electrică a


generatorului cu excitaţie
separată.

Tensiunea electromotoare e(t) indusă în spiră este alternativă. Această tensiune


este redresată mecanic de colectorul generatorului, de formă cilindrică,
132 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

format din lamele izolante şi lamele conductoare. Tensiunea continuă este culeasă
la două perii şi transmisă sarcinii generatorului, care poate fi o reţea de c.c. sau un
consumator izolat. În Fig. 2.69 se prezintă o fotografie a unui colector împreună cu
legăturile înfăşurării rotorice la lamelele de colector.

2.6.4.3. Generatorul de c.c. cu excitaţie independentă (separată)

După modul de conectare a înfăşurării de excitaţie, generatoarele de c.c. pot fi


cu excitaţie independentă şi cu excitaţie derivaţie (autoexcitate). Generatoarele
serie nu se folosesc practic, deoarece au zone de instabilitate. Schema electrică a
unui generator de c.c. cu excitaţie independentă (separată) este prezentată în Fig.
2.72, în care cu UA şi IA s-au notat tensiunea şi curentul (valori continue) de la
bornele rotorice ale generatorului (de la perii). S-au mai notat: RA, Re-rezistenţele
înfăşurării indusului şi excitaţiei; Ue, Ie - tensiunea şi curentul înfăşurării de
excitaţie;E-t.e.m. indusă în înfăşurarea rotorică; Ω - viteza unghiulară a rotorului.
Ecuaţiile generatorului în regim permanent
Aceste ecuaţii se vor scrie considerând regula de la receptoare pentru circuitul
de excitaţie şi regula de la generatoare pentru circuitul rotoric:

U =E−R I −
A A A Up M = kΦI A
Ue = Re Ie Φ= f(Ie) (2-74)
E = kΦΩ M + M m + M Fe = M a
În ecuaţiile (2.74), Up reprezintă căderea de tensiune pe perechea de perii, Mm
şi MFe sunt cuplurile corespunzătoare frecărilor mecanice, respectiv pierderilor în
fierul armăturii rotorice, Φ = f(Ie) este funcţia care exprimă analitic caracteristica
de magnetizare a generatorului. Dacă maşina este liniară, funcţia de mai sus este o
dreaptă de ecuaţie Φ = kΦIe, în care kΦ se numeşte constanta de flux.
Bilanţul de puteri active al generatorului
Bilanţul de puteri se obţine pornind de la ultima relaţie din sistemul (2.74),
amplificată cu viteza unghiulară Ω: MΩ + M m Ω + M Fe Ω = M a Ω .
Puterea P = MΩ reprezintă puterea electromagnetică a maşinii, fiind valoarea
puterii care trece din rotor în stator, la nivelul întrefierului. Puterea P1 = MaΩ este
puterea activă absorbită de generator pe la ax, Pm = MmΩ reprezintă pierderile
mecanice şi PFe = MFeΩ sunt pierderile în miezul rotoric. Puterea electromagnetică
se scrie P = EIA. Ecuaţia de bilanţ de mai sus capătă forma:
+ )
P+P +P = P  (U + R I U I +P +P =P (2-75)
mFe 1 A A A p A mFe 1
În Fig. 2.73, se prezintă o diagramă sugestivă a bilanţului de puteri active ale
generatorului de c.c. cu excitaţie separată.
Sisteme eoliene de producere a energiei electrice 133

P MΩ P=EI P=U I
A 2 AA

1
= a

2
P =U I PJ = RA IA
2 P P
Ue IeR e IeFe m p p A
Figura 2.73: Bilanţul de puteri al generatorului de c.c. cu excitaţie independentă

2.6.4.4. Scheme de cuplare la reţea a generatorului de c.c.

Generatoarele de curent continuu se folosesc la sistemele eoliene de putere


mică şi pot avea excitaţie electromagnetică sau excitaţie cu magneţi permanenţi.

Convertor de
frecvenţă
Transformator

GCC

Reţea de
distribuţie de turaţie
Multiplicator
Turbină Condensatoare
Figura 2.74: Schema generală de cuplare la reţea a unui generator de c.c.

Schema de conectare la reţea este prezentată în Fig. 2.74 şi conţine între


generator şi reţea un convertor de frecvenţă, cu comutaţie de la reţeaua trifazată şi
un transformator de adaptare a tensiunii generatorului la tensiunea reţelei. În plus în
schemă se mai pune şi o baterie trifazata de condensatoare conectată între
convertorul de frecvenţă şi transformator [2.47].

2.6.5. Probleme speciale privind generatoarele eoliene


2.6.5.1.Generatoare asincrone cu dublă alimentare fără perii
Generatoarele asincrone cu dublă alimentare, cunoscute sub denumirea
englezească DFIG (Double Fed Induction Generator) sunt în general cu inele
colectoare şi cu perii pe rotor. Există posibilitatea realizării de asemenea
generatoare fără inele şi fără perii, cu denumirea prescurtată englezească BDFIG
(Brushless Double Fed Induction Generator). Astfel de generatoare au pe stator
două înfăşurări trifazate diferite, având număr diferit de perechi de poli [2.9], [2.7].
134 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

Reţea Înfăşurarea
AC/DC/A de putere
DC
Convertor de Convertor de
c.a. de reţea c.a. de rotor
(AC) comandă (AC)
Înfăşurarea
auxiliară
i
Senzor
Sistem de
u, i ωr de viteză
comandă u, i

Figura 2.75:Schema generatorului asincron dublu alimentat fără perii –BDFIG.


O înfăşurare este de putere având numărul de perechi de poli pp, iar cealaltă
înfăşurare este auxiliară (de comandă), având numărul de perechi de poli pa.
Pulsaţia mărimilor electrice (tensiuni, curenţi) din înfăşurarea de putere este ω p
(egală cu pulsaţia reţelei la care este conectat generatorul) şi pulsaţia mărimilor din
înfăşurarea auxiliară este ωa (generată de sistemul de comandă). Rotorul
generatorului este în colivie. Schema electrică a BDFIG este dată în Fig. 2.73.
Cele două înfăşurări trifazate statorice de putere şi auxiliară sunt conectate la
reţeaua la care este cuplat generatorul, cea de putere este conectată direct iar cea
auxiliară prin intermediul unui convertor bidirecţional AC/DC/AC cum se vede şi
în Fig. 2.75.
Principiul de funcţionare al BDFIG se bazează pe funcţionarea „sincronă”
0 generatorului, care constă în faptul că ambele înfăşurări trifazate statorice trebuie
să inducă în rotor curenţi de aceeaşi pulsaţie.

ω =ω
rp ra (2-76)
în care ωrp este pulsaţia curenţilor rotorici induşi de înfăşurarea de putere
având expresia: ωrp = ωp − ppωr şi ωra este pulsaţia curenţilor induşi de
înfăşurarea auxiliară având expresia: ωra = −ωa + paωr . Cu ω r s-a notat viteza
unghiulară electrică a rotorului. Pentru îndeplinirea condiţiei (2.73), sistemul de
comandă al generatorului trebuie, la orice viteză unghiulară electrică a rotorului
generatorului ω r , să comande pulsaţia ωa a mărimilor electrice din înfăşurarea
auxiliară (de comandă) astfel încât să verifice relaţia: .
Sisteme eoliene de producere a energiei electrice 135

ωa = ( pp + pa )ωr − ωp (2-77)

Comparaţie între generatoarele DFIG şi BDFIG


Această comparaţie se poate face după mai multe criterii, printre care se pot
aminti următoarele [2.67]:
0 criteriul siguranţei în funcţionare este net în favoarea BDFIG, deoarece
acesta nu are inele colectoare şi nici perii, deci fiabilitatea lui este superioară în
raport cu DFIG. De fapt acest criteriu este singurul în favoarea BDFIG, toate
celelalte fiind în favoarea lui DFIG. Sunt situaţii în care existenţa periilor şi a
inelelor colectoare nu este permisă, de exemplu în medii explozive sau grizutoase.
În această situaţie folosirea BDFIG este obligatorie;
1 criteriul randamentului, din care rezultă că randamentul BDFIG este mai
scăzut decât al DFIG, cu câteva procente şi anume cu cât viteza vântului este mai
redusă cu atât diferenţa între randamente este mai mare. De exemplu, la viteză
scăzută diferenţa este de circa 7 procente iar la viteza mare este de numai un
procent;
2 criteriul curentului, din care rezultă că în convertoarele electronice ale
BDFIG curenţii sunt cu aproximativ 20 % mai mari decât în convertoarele
electronice ale DFIG.

2.6.5.2. Oportunitatea eliminării multiplicatorului de turaţie

Turaţia turbinelor eoliene este redusă şi variază între câteva zeci şi câteva sute
de rotaţii pe minut. Soluţia tehnică aplicată în prezent este folosirea unui
multiplicator de turaţie care să mărească turaţia generatorului la valori de peste
1000 rot/min. Acest lucru conduce la micşorarea gabaritului generatorului electric
al sistemului eolian. Folosirea multiplicatorului mecanic de turaţie implică unele
dezavantaje printre ca se pot aminti:
23 Scăderea randamentului sistemului datorită pierderilor care se produc în
multiplicator;
24 Creşterea costului de întreţinere odată cu creşterea complexităţii legăturilor
mecanice ale sistemului;
25 Scăderea fiabilităţii sistemului deoarece multiplicatorul mecanic necesită o
ungere corespunzătoare, iar condiţiile meteo pot influenţa funcţionarea optimă sau
chiar pot duce la blocarea sistemului;
26 Zgomotul produs de multiplicator este supărător în cazul în care sistemul
este aşezat în zone locuite. Astfel, zgomotul produs de sistemele energetice cu
turaţii reduse este mai mic decât în cazul sistemelor energetice cu multiplicator
mecanic, multiplicatorul mecanic fiind un element determinant în zgomotul global
produs de întregul sistem.
Având în vedere cele menţionate mai sus soluţia către care se tinde este aceea
a eliminării multiplicatorului de turaţie şi realizarea unui generator de turaţie
136 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

redusă care are un număr mare de perechi de poli (peste 10 perechi în mod uzual).
În acest fel, chiar dacă gabaritul generatorului creşte (în special în diametru) şi
greutatea acestuia creşte şi ea, totuşi greutatea generatorului de turaţie redusă este
mai mică decât greutatea sistemului multiplicator, cuplaj mecanic şi generator de
turaţie ridicată. Acesta sunt motivele pentru care constructorii de sisteme eoliene
încep să prefere soluţia cuplării directe a generatorului la turbina eoliană şi
eliminarea multiplicatorului de turaţie [2.21].
Din motive de compactizare a soluţiei mecanice, în cazul în care sistemul are
prevăzut şi transformator de ridicare a tensiunii înainte de cuplarea la reţea, acesta
se montează în nacela sistemului, la înălţime, ca şi convertizorul electronic dintre
generator şi transformator, dacă acest convertizor există. Soluţia nu complică
suplimentar construcţia turnului mecanic al sistemului, deoarece rezistenţa
mecanică a turnului permite şi plasarea la înălţime a transformatorului electric.

2.6.5.3. Generatoare sincrone cu magneţi permanenţi sau hibride

La puteri mici generatoarele eoliene pot fi de tip sincron cu magneţi


permanenţi [2.29], [2.64]. Acestea se folosesc adesea în locuri izolate pentru
acţionarea unor pompe folosite la sistemele de irigaţii, pentru încărcarea bateriilor
de acumulatoare folosite ca mijloace de stocare a energiei. Generatoarele cu
magneţi permanenţi nu au posibilitatea reglării tensiunii şi nici a puterii debitate
deoarece solenaţia de excitaţie nu poate fi variată. În schimb ele sunt mai robuste şi
nu necesită sursă de curent continuu pentru alimentarea înfăşurării de excitaţie şi
nici inele colectoare şi perii.
Prezenţa magneţilor permanenţi este însoţită de apariţia unor fenomene
negative cum ar fi cuplurile parazite (cogging torque) sau posibilitatea
demagnetizării acestora. Cuplurile parazite produse de magneţii magneţi sunt
oscilante în jurul unei anumite valori cu un riplu oarecare. Riplurile de cuplu pot fi
reduse, într-o anumită măsură, prin înclinarea pachetului statoric. Prin aceasta cresc
însă şi fluxurile magnetice de scăpări dintre magneţii permanenţi si implicit cresc şi
pierderile electrice din generator. Cealaltă problemă legată de prezenţa magneţilor
permanenţi este dată de posibilitatea demagnetizării termice a magneţilor, mai ales
în cazul scurtcircuitării înfăşurării statorice.
Scăderea preţului de producţie al magneţilor de mare energie, din NdFeB,
conduce la folosirea pe scară largă a acestora şi la construcţia unor generatoare
sincrone cu magneţi permanenţi cu puteri din ce în ce mai mari. Aceste generatoare
au randamentul cu câteva procente mai mare decât generatoarele cu excitaţie
electromagnetică.
Creşterea calităţii generatoarelor sincrone cu magneţi permanenţi se poate
realiza în cazul generatoarelor hibride, care pe lângă sistemul de magneţi
permanenţi, utilizează şi excitaţie electromagnetică, puternic reglabilă în ambele
sensuri. În acest fel dezavantajele generatoarelor cu magneţi permanenţi sunt
eliminate.
Sisteme eoliene de producere a energiei electrice 137

Generatorul sincron hibrid este utilizat pentru dotarea echipamentelor electrice


de conversie a energiei eoliene în vederea furnizării de energie electrică, fie în
paralel cu o baterie electrică de acumulatoare, fie într-o reţea electrică, fie direct
unor consumatori casnici sau industriali. În acest fel, generatorul sincron hibrid
trebuie privit, în funcţionarea lui în ansamblul sistemului eolian în care este
incorporat, împreună cu echipamentul auxiliar de reglare a tensiunii în raport cu
turaţia şi cu sarcina electrică, echipament care să permită atât redresarea pentru
încărcarea bateriilor tampon cât şi inversarea pentru alimentarea consumatorilor de
tip electric (motoare electrice, aparatură electrocasnică) şi dispecer automat pentru
deconectare, într-o succesiune prestabilită a receptoarelor, în ordinea inversă a
importanţei, în cazul scăderii puterii primare disponibile.
Caracteristicile electrice ale generatoarelor hibride sunt următoarele:
5888 Caracteristica la funcţionarea în gol, definită pentru diferite turaţii
de antrenare, Eo = f(ie) pentru n = constant, care reprezintă o familie de curbe saturate;
5889 Caracteristicile de reglajie = f(I) pentru n = constant şi U =
constant reprezintă curbele care dau necesarul de solenaţie de magnetizare pentru a
obţine o tensiune constantă (necesară pentru alimentarea consumatorilor de sarcină
şi încărcarea bateriei electrice de acumulatoare);
5890 Caracteristica în sarcinăI = f(n) la ie ≈ iemax şi U = constant, care
scoate în evidenţă capacitatea generatorului sincron hibrid de a-şi îndeplini funcţia
cerută de echipamentul electric de conversie a energiei eoliene.
Generatoarele hibride prezintă câteva avantaje cum ar fi: cuplajul direct la
arborele turbinei eoliene, ceea ce înseamnă un randament mai bun; simplificarea
redresorului, care din redresor comandat devine un redresor necomandat;
compensarea variaţiei turaţiei prin reglajul tensiunii generatorului, realizate cu
ajutorul înfăşurării de excitaţie electromagnetica; putere mai mare pe unitatea de
volum.

2.7. Convertoare electronice pentru


condiţionarea surselor de energie eoliană
2.7.1. Compensatoare statice de energie reactivă
În orice reţea electrică industrială, se impune reglarea valorii tensiunii într-o
gamă îngustă faţă de valoarea ei nominală. De regulă se admit variaţii în gama de
-10% până la+5% în jurul valorii nominale. În plus, se doreşte existenţa unei
sarcini echilibrate pe toate cele trei faze, cu scopul eliminării secvenţeloromopolare
ale curentului care produc consecinţe nedorite precum pierderi Joule suplimentare,
cupluri pulsatorii în genereatoare şi turbine, etc. Datorită fluctuaţiilor de sarcină ale
sistemului pot să rezulte tensiuni care să depăşească limitele acceptabile. Deoarece
impedanţa internă a sistemului de tensiune alternativă văzută de sarcină este în
principal inductivă (pentru că liniile de transmisie şi distribuţie, transformatoarele,
generatoarele, etc., prezintă impedanţă inductivă pentru alimentare la frecvenţa de
138 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

50Hz/60Hz), schimbul de putere reactivă cu sarcina prezintă efectul advers în


reglarea tensiunii.
Se consideră un sistem monofazat prezentat în Fig. 2.76.a cu ajutorul schemei
echivalente Thévenin, unde impedanţa internă a sistemului de curent alternativ se
presupune a fi pur inductivă. Figura 2.76.b prezintă diagrama fazorială pentru o
sarcina inductivă de putere P + jQ de curent I = I p + jIq , aflată sub tensiunea
Ut presupusă a fi de valoare nominală. O creştere cu Q a puterii reactive
absorbită de sarcină produce pentru componenta reactivă a curentului o creştere la
valoarea Iq + Iq , în timp ce componenta I p se presupune a fi neschimbată. Pentru
cazul de creştere a puterii reactive Q mărimile din diagrama fazorială din Fig.
2.74.b sunt reprezentate cu indicele superior prim (´), iar tensiunea de sarcină Ut
este aleasă pentru simplificare drept fazor de origine; mărimea internă a
sistemului de tensiune alternativă Us rămâne aceiaşi. Diagrama fazorială din Fig.
2.74.b prezintă o scădere a tensiunii de sarcină cu Ut , cauzată de creşterea puterii
reactive a sarcinii. În acest caz, chiar dacă I p rămâne constant, puterea activă P va

scădea datorită reducerii tensiunii Ut . Pentru comparaţie, Fig. 2.76.c prezintă


diagrama fazorială în care procentul de modificare al valorii I p are aceiaşi valoare
cu procentul de modificare al valorii Iq din Fig. 2.74.b, în timp ce Iq este presupus

nemodificat. Figura 2.74.c arată că variaţia de tensiune Ut este mai


mică la variaţia I p .
Cele mai multe sisteme utilizează pentru corecţia factorului de putere grupuri
de capacităţi, a căror comutare este realizată de contactori pentru compensarea
variaţiilor mici ale puterii reactive şi menţinerea factorului de putere la valori cât
mai aproape de valoarea unu. Motivele corecţiei factorului de putere sunt
următoarele: (1) se facilitează reglarea sistemului de tensiuni în interiorul gamei –
10%,+5% în jurul valorii nominale şi (2) un factor de putere unitar pentru sarcină,
combinaţiile de capacităţi producând cea mai mică variaţie a amplitudinii
curentului pentru o putere activă impusă. În consecinţă, se reduc pierderile Joule
2
I R în echipamentele alimentate la sistemul de curent alternativ.
Sisteme eoliene de producere a energiei electrice 139

Figura 2.76: Efectul curenţilor Ip şi Iq asupra tensiunii de sarcină Ut:


a – circuitul echivalent; b – modificarea curentului Iq; c – modificarea
curentului Ip

În această secţiune, obiectivul principal este prezentarea convertoarelor statice


de energie reactivă care, prin utilizarea unui sistem electronic, pot realiza controlul
rapid al energiei reactive. Convertarele statice de putere reactivă se folosesc pentru
prevenirea vărfurilor de tensiune produse de sarcini industriale precum cuptoare de
furnal cu arc electric, care produc variaţii rapide ale puterei reactive precum şi o
dezechilibrare a sistemului trifazat. O altă utilizare a convertoarelor statice de
putere reactivă este la reglarea dinamicii tensiunilor în vederea asigurării stabilităţii
la interconectarea a două sisteme de curent alternativ, cum ar fi interconectarea
sistemele eoliene cu utilitaţile.
Există trei tipuri de bază de convertoare statice de putere reactivă:
23Inductoare controlate cu tiristoare - ICT
24Capacităţi comutate cu tiristoare - CCT
25Convertoare de comutaţie cu elemente minimale de stocare a energiei.
O grupare hibridă potrivit aleasă de ICT şi CCT poate conduce la minimizarea
pierderilor de mers în gol.
140 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

2.7.1.1. Inductoare controlate cu tiristoare


Inductoarele controlate cu tiristoare funcţionează ca şi inductoarele variabile
pentru care puterea reactivă absorbită poate fi variată foarte rapid. Sistemul
necesită putere reactivă inductivă sau capacitivă, în funcţie de condiţiile de
funcţionare ale sistemului energetic. Această necesitate poate fi acoperită prin
montajul paralel al ICTurilor cu o grupare de capacităţi.
Principiul de bază al ICTurilor poate fi uşor înţeles cu ajutorul circuitului
monofazat din Fig. 2.77.a, în care un inductor L este conectat la o sursă de curent
alternativ cu ajutorul unui comutator bidirecţional, format dintr-un montaj
antiparalel de tiristoare.

Figura 2.77: Principiul de bază al ICT:


a - ICT monofazat; b - 0 <α < 900; c - α = 1200; d - α = 1350

Dacă se presupune că valoarea rezistenţei inductorului este neglijabilă, în


regim stabilizat curentul inductorului poate fi obţinut ca funcţie de unghiul α de
comandă al tiristoarelor. Se utilizează aceeaşi valoare a unghiului α pentru
comanda celor două tiristoare.
Sisteme eoliene de producere a energiei electrice 141

Conform Fig. 2.77.b, cazul unghiului de comandă al tiristoarelor α  0 este


echivalent cu înlocuirea tiristoarelor cu diode. Pentru ω = 2π f , se obţine un curent
sinusoidal i L a cărui valoare efctivă este egală cu:

Us
I L =IL1= ; ω=2π f, (2-78)
ωL
unde curentul inductorului constă numai din fundamentala frecvenţei, fără
armonici. Dearece i L este defazat în urma tensiunii Us cu 90º, după cum se
observă în Fig. 2.77.b, unghiul de comandă α în gama 0–90º nu modifică i L ,
valoarea sa efectivă rămânând aceeaşi cu valoarea din (2.78).
Dacă unghiul de comandă α creşte peste 90º, i L poate fi controlat după
cum se prezintă în Fig. 2.77.c şi Fig. 2.77.d pentru valori α egale cu 120º şi
respectiv 135º. Pe măsura ce unghiul de comandă α creşte I L 1 se reduce,
permiţând astfel controlul valorii inductorului conectat la tensiunea de sarcină,
astfel încât:

L  Vs
eff (2-79)
ωI L1
Utilizând transformata Fourier se calculează fundamentala:
I Vs 1
L1 = 2π − 2α + sin 2α  π ≤α ≤π (2-80)
ωI
L1 2
Corespunzător, puterea reactivă absorbită de un ICT monofazat la frecvenţa
fundamentală este:
I V 1
L1 = s 2 π − 2α + sin 2α  π≤α≤π (2-81)
ωI
L1 2
Pentru unghiul de comandă α  90º , curentul inductorului nu mai este pur
sinusoidal, aşa cum se observă din formele de undă prezentate în Fig. 2.77.c. şi Fig.
2.77.d. Analiza Fourier a formei de undă a curentului inductorului i L indică
prezenţa armonicelor h de ordin 3, 5, 7, 9, 11, 13, .... a căror amplitudini raportate
la fundamentala I L 1 depind de α . Pentru a elimina armonicele superioare de
,ordinul trei şi multiplilor de trei, ICTurile trifazate se conectează în , celelalte
armonici închizându-se astfel prin inductoarele ICTurilor. Filtrarea armonicelor
rămase se realizează prin montarea în paralel cu ICTurile a capacităţilor.
142 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

2.7.1.2. Capacităţi controlate cu tiristoare


Figura 2.78 prezintă arhitectura sistemului care permite conectarea mai multor
(trei sau patru) capacităţi la sistemul de alimentare cu ajutorul comutatoarelor
bidirecţionale formate din tiristoare montate antiparalel.
Grupurile de capacităţi poate fi deconectat prin anularea impulsurilor de
comandă ale ambelor tiristoare. Curentul prin tiristoare se anulează în momentul în
care tensiunea condensatorului este maximă şi anume, la valoarea maximă a
tensiunii alternative a sistemului. Polaritatea tensiunii capacitive depinde de
momentul în care se face anularea impulsurilor de comandă ale tirirstoarelor. La
conectarea capacitoarelor, momentul de intrare în conducţie a tiristoarelor trebuie
să coincidă cu momentul în care tensiunea alternativă este maximă, pentru a se
evita astfel şocurile de curent. Mai mult, inductoarele, prezentate cu linie punctată
în Fig. 2.83, au scopul de limitare a supracurenţilor la conectare. Prin utilizarea
unui număr mare de comutatoare cu tiristoare care conectează grupuri mici de
capacităţi, este posibilă variaţia graduală a energiei reactive Qc .

Figura 2.78: Arhitectură CCT

2.7.1.3. Controlul puterii reactive instantanee cu ajutorul


convertoarelor de comutaţie
Schemele care asigură controlul static al puterii reactive prezentate anterior
conţin inductoare şi capacităţi de valori mari care permit acoperirea puterilor
reactive necesare. Totuşi, acestea nu asigură controlul instantaneu al puterii reactive
datorită timpilor morţi intrinseci.
Este cunoscut faptul că utilizarea convertoarelor statice (a invertoarelor şi a
redresoarelor) pentru controlul curentului alternativ se realizează cu ajutorul
buclelor de control al curentului. Un asemenea convertor este prezentat în Fig.
2.79. Curentul alternativ al convertoarelor de comutaţie este supus unui control
rapid al amplitudinii sau al fazei (avans sau întârziere de fază).
Sisteme eoliene de producere a energiei electrice 143

Figura 2.79: Convertor static pentru controlul puterii reactive instantanee

Pentru că puterea activă absorbită sau generată de aceste convertoare trebuie


să fie nulă acestea nu necesită surse de curent continuu. Se utilizează numai un
condensator de valoare mică pentru stocarea unui minim de energie. Pentru a putea
controla puterea reactivă, tensiunea continuă la bornele condensatorului este
menţinută constantă de un convertor cu funcţionare în comutaţie, care transferă
astfel suficientă putere activă sistemului de curent alternativ pentru compensarea
pierderilor proprii.
Calculatorul puterii reactive din Fig. 2.79 determină curenţii de refererinţă
* * *
ia , ib şi ic , pe care convertorul static trebuie să îi producă în bucla de curent.
Se precizează că se pot utiliza şi convertoare rezonante pentru reducerea pierderilor
de comutaţie ale convertorului.

2.7.2. Conectarea surselor alternative de energie şi a


sistemelor de stocare a energiei
Pentru conectarea surselor alternative de energie precum cele fotovoltaice,
eoliene, sau hidro de mici dimensiuni sunt necesare convertoare statice pentru
conversia puterii. Aceste convertoare sunt necesare şi pentru sistemele de stocare
de energie în scopuri utilitare (aşa numitele tampoane de salvare a vârfurilor de
energie) precum baterii, pile de combustie şi inductoare supraconductare de stocare
a energiei.
144 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

2.7.2.1. Arii de interconectare fotovoltaică


5888 arie de interconectare fotovoltaică este realizată prin conectrea în
serie şi în paralel a celulelor fotovoltaice solare. Aceste celule generează o tensiune
continuă atunci când sunt expuse la soare. Figura 2.80 prezintă caracteristicile i – u
ale unor asemenea celule supuse la nivele de insolaţii (intesităţi ale luminii solare)
şi temperaturi diferite. Figura 2.80 arată că aceste caracteristici, pentru o insolaţie şi
temperatură dată, constau din două segmente: (1) un segment (sursă) de tensiune
constantă şi (2) un segment (sursă) de curent constant. Curentul este limitat atunci
când celula este scurtcircuitată. Condiţia de transfer maxim de putere apare în
punctul de intersecţie a celor două segmente. Se caută ca acest punct să fie punctul
de funcţionare. Ideal, aria de celule solare produce un curent continuu neted, totuşi
reducerea de putere generată este relativ mică în prezenţa unui riplu de curent. Spre
exemplu, un riplu al vârfului de curent de 5% produce o scădere a puterii generate
mai mică de 1%.
Pentru asigurarea punctului de funcţionare la transfer maxim de energie, se
utilizează o metodă de perturbare şi ajustare; la intervale regulate de timp (o dată la
câteva secunde) curentul generat de celule este perturbat şi puterea rezultată este
observată. Dacă la creşterea curentului rezultă o mărire a puterii se continuă
creşterea curentului până când puterea începe să scadă. Pe de altă parte, dacă
creştera curentului produce o putere mai mică decât cea anterioară, se descreşte
curentul până când puterea îşi încetează creşterea şi începe să scadă.

Figura 2.80. Caracteristica I-U a celulelor solare, [2.72]


Sisteme eoliene de producere a energiei electrice 145

Aria de celule solare se interconectează cu izolare electrică la sistemul de c.a..


Curentul astfel generat trebuie să fie sinusoidal iar factorul de putere să fie unitar.

2.7.2.2. Interconectare monofazată


Este posibilă utilizarea frecvenţei industriale, convertoarele funcţionând în
regim de invertor, izolarea electrică realizându-se cu transformatoare de
50Hz/60Hz. Totuşi sunt necesare filtre pe partea de curent alternativ şi
compensatoare de putere reactivă deoarece curentul de ieşire conţine armonici care
modifică factorul de putere. Filtrele pe partea de curent alternativ pot fi realizate
prin utilizarea convertoarelor statice cu modulaţie în lăţime - PWM (filtre active).
Deoarece curentul de ieşire este în fază cu tensiunea sistemului de c.a. este posibilă
şi economică utilizarea unui transformator de înaltă frecvenţă pentru asigurarea
izolării electrice.

Figura 2.81: Interfaţă fotovoltaică de înaltă frecvenţă

Figura 2.81 prezintă schema de forţă circuitului care utilizeză un transformator


de înaltă frecvenţă. Tensiunea continuă de la intrare este folosită la producerea
tensiunii alternative de frecvenţă ridicată aplicată transformatorului. Tensiunea din
secundarul transformatorului este redresată prin intermediul unei punţi monofazate
cu diode, tensiunea continuă rezultată fiind conectată cu tensiunea de linie a
sistemului de c.a. cu ajutorul unui convertor monofazat cu tiristoare, cu stingere
naturală de la reţea care funcţionează în regim de invertor.
Deoarece se impune un curent de linie sinusoidal şi în fază cu tensiunea de
*
linie, aceasta este măsurată pentru a fi utilizată în stabilirea referinţei is a
curentului sinusoidal de linie. Amplitudinea sa este determinată de sistemul de
control al puterii maxime care utilizează algoritmul de căutare discutat anterior.
*
Curentul de sarcină is ponderat cu raportul de transformare este utilizat ca
referinţă de curent pentru invertorul de ieşire. Invertorul este controlat cu ajutorul
unei bucle de curent. Convertorul cu tiristoare din Fig. 2.79 poate funcţiona la
146 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

unghiuri γ de comutaţie foarte mici deoarece curentul care-l generează este


controlat la valori foarte mici atunci când tensiunea de linie trece prin zero.

2.7.2.3. Interconectare trifazată


Pentru niveluri de putere de câţiva kilowaţi, se preferă interconectarea
trifazată. Curentul alternativ sinusoidal la factor de putere unitar poate fi generat cu
ajutorul unui convertor în comutaţie de tip curent continuu – curent alternativ cu
control în curent. Este, de asemenea, necesară utilizarea un transformator trifazat de
50Hz/60Hz pentru a fi asigurată izolarea electrică.

2.7.3. Interconectare eoliană sau hidro de putere mică


În cazul eolian, puterea disponibilă generată variază cu puterea a treia a vitezei
vântului. Pentru hidro de putere mică, puterea disponibilă depinde de presiune şi
tipul de curgere. Pentru amândouă tipurile, eolian sau hidro de putere mică, se
impune ca viteza turbinei să varieze într-o gamă cât mai largă pentru a se atinge un
optim care este dependent de condiţiile de funcţionare. Acest lucru nu ar fi posibil
în cazul utilizării unui generator sincron care ar fi conectat direct la reţeaua de
50Hz/60Hz. În comparaţie cu genereatoarele sincrone, generatoarele asincrone
conectate la reţea pot funcţiona la variaţii ale vitezi într-o gamă mult mai largă.
Astfel, pentru a permite ansamblului generator – turbină o viteză variabilă cu
scopul optimizării puterii generate, ieşirea generatorului trifazat este redresată şi
apoi conectată la reţeaua trifazată cu ajutorul unui convertor static în comutaţie. În
schema de forţă prezentată în Fig. 2.82 este inclus şi un transformator de izolare de
50Hz/60Hz.
Datorită nivelului de putere de căteva sute de kilowaţi care este asociat cu
generatoarele eoliene sau cu generatoarele hidro mici, se preferă conectarea
trifazată cu sistemul de curent alternativ (reţeaua).

Figura 2.82: Interconectarea unui generator eolian/hidro


Sisteme eoliene de producere a energiei electrice 147

2.7.4. Interconectare Minnesota - topologie de


interconectare cu reţeaua a sistemelor fotovoltaice,
eoliene şi a pilelor de combustie
O topologie unică de interconectare care utilizează numai un invertor cu
tiristoare şi două comutatoare comandate, a fost dezvoltată în Minnesota pentru
alimentarea cu energie a sistemelor trifazate de la sisteme de celule fotovoltaice,
eoliene sau de la pile de combustie. Curenţii generaţi în sistemul trifazat sunt
sinusoidali, la un factor de putere unitar.

Figura 2.83: Topologie nouă pentru interconectarea sistemul de c.a., [2.57]


Schema de forţă a circuitului este prezentată în Fig. 2.83.a, iar formele de undă
ale tensiunii şi ale curentului sunt prezentate în Fig. 2.83.b, pentru o valoare a
factorului de distorsiune - THD de numai 3,4%.
148 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

Principiul de funcţionare este descris în [2.57]. Printr-un controlul potrivit se


poate ajusta continuu factorul de putere (capacitiv, unitar sau inductiv) şi se pot
elimina complet erorile care pot apărea datorită comutaţiei.

2.7.5. Interconectarea sistemelor de stocare a energiei


sistemul de c.a.
Utilizarea pilelor de combustie, a bateriilor şi inductoarelor supraconductoare
de stocare a energiei reprezintă metode care trebuie luate consideraţie pentru
reducerea efectelor vârfurilor de sarcină ale sistemului de c.a. Spre exemplu, este
de dorit un randament cât mai mare al generatoarelor (precum cele nucleare sau
cele pe combustibili inferiori) pe tot parcursul funcţionării lor. Totuşi sarcina
sistemelor de c.a. nu rămâne constantă tot timpul zilei şi fluctuează din motive
diverse. Pentru satisfacerea vârfurilor de sarcină au fost utilizate generatoare pe
bază de combustibili fosili precum gazul sau ţiţeiul denumite generatoare de
intervenţie, care datorită preţului combustibililor, sunt scumpe. O alternativă la
acestea este reprezentată de stocarea energiei produsă de generatoare mai eficiente
pe durata de incărcare redusă a acestora şi de livrarea acestei energii pe durata
vârfurilor de sarcină, astfel reducând sau eliminând centralele de intervenţie pe
bază de gaz sau ţiţei. Energia electrică poate fi stocată în baterii sau sub formă de
câmp magnetic în inductoare supraconductoare. O altă opţiune este reprezentată de
utilizarea energiei electrice pe durata condiţiilor de sarcină mică la producerea de
oxigen prin electroliză, oxigen care poate fi utilizat în pilele de combustie pentru
generarea de putere electrică.

Figura 2.84: Interconectare prin inductor supraconductor de stocare a energiei

Ambele, baterii sau pile de combustie produc tensiuni continui. Pentru


interconectare la sistemul de c.a. se utilizează o schemă similară folosită la
interconectarea monofazată sau trifazată a ariilor de celule fotovoltaice.
Metoda cea mai economică de interconectare a inductoarelor
supraconductoare este reprezentată de utilizarea unor convertoare cu 12 pulsuri, aşa
cum se reprezintă în Fig. 2.84. Prin controlul unghiului de comandă, se realizează
Sisteme eoliene de producere a energiei electrice 149

funcţionarea continuă în regim de invertor sau de redresor, pastrând în acest timp


acelaşi sens al curentului.

2.7.6. Turbine eoliene cu generatoare asincrone şi


sincrone
2.7.6.1. Pornirea cu acceleraţie limitată a generatoarelor asincrone eoliene
Una dintre aplicaţiile convertoarelor statice o reprezintă pornirea turbinelor
eoliene echipate cu generatoare asincrone cu acceleraţie limitată [2.74], [2.81].
Pornirea directă a generatoarelor asincrone interconectate la reţeaua de c.a. conduce
la apariţia unor curenţi de absorbiţi foarte mari, în mod special pentru cazul
reţelelor slabe. Această creştere a curentului produce cupluri pulsatorii mari având
ca efect distrugerea angrenajelor mecanice. Din aceast motiv se utilzeză frecvent
variatoare de tensiune alternativă, de tipul celor prezentate în Fig. 2.85. Acestea
utilizează grupuri de tiristoare montate în antiparalel, care prin modificarea
unghiului de comandă pe grilă asigură reglarea tensiunilor alternative statorice.

Figura 2.85. Schemă de pornire cu acceleraţie limitată a turbinrlor


eoliene echipatecu generatoare asincrone

De obicei, turbinele eoliene cu comanda pasului elicei accelerează până la


viteza de sincronism numai prin puterea vântului şi numai dacă ele sunt conectate
la reţea. În [2.81] sunt prezentate câteva metode de control care permit conectarea
la reţea de la viteză nulă până la viteza de funcţionare cu acceleraţii ridicate.
După sincronizarea turbinei, pentru funcţionarea de durată, tiristoare sunt
scurtcircuitate prin intermediul a trei contactoare de putere. Este posibilă totuşi
utilizarea variatorului de tensiune alternativă şi pentru funcţionarea de durată a
turbinei eoliene, pentru reducerea tensiunii statorice şi, în consecinţă a pierderilor
în circuitele magnetice, atunci când turbina funcţionează la vânt de intensitate
slabă.
150 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

2.7.6.2. Controlul generatoarelor eoliene cu viteză variabilă


Puterea vântului captată de rotorul turbinei eoliene şi transformată în putere
mecanică depinde atât de viteza medie a vântului la suprafaţa turbinei, cât şi de
viteza rotorului turbinei. Totuşi, la o viteză variabilă a vântului, energia transferată
poate atinge un maxim numai dacă viteza rotorului este modificată, situaţie în care
se poate obţine un coeficient aerodinamic de putere optimal, [2.76]. Avantajele
funcţionării la viteză variabilă rezultă din reducerea solicitărilor mecanice ale
mecanismului de antrenare, contribuind astfel la creşterea calităţii energiei obţinute
şi la reducerea zgomotului produs de turbina eoliană.
Dacă generatorul electric al turbinei eoliene este cuplat direct la reţea, atunci
viteza rotorului este impusă de frecvenţa constantă a reţelei de c.a. Pentru a
funcţiona la viteză variabilă, este necesară introducerea unui convertor de frecvenţă
între statorul sau rotorul generatorului şi reţeaua de c.a. Astfel, controlul la viteză
variabilă a generatoarelor turbinelor eoliene este transferat controlului motoarelor
din domeniul acţionărilor electrice.
În continuare vor fi prezentate trei tipuri de reglare a vitezei turbinelor eoliene:
23 Turbine eoliene echipate cu generatoare asincrone cu rotor în scurtcircuit
(colivie), conectate la reţea printr-o cascadă de convertoare statice cu
circuit intermediar de tensiune continuă/curent continuu conectate la stator.
24 Turbine eoliene echipate cu generatoare asincrone cu rotor bobinat,
conectate la reţea printr-o cascadă de convertoare statice cu circuit
intermediar de tensiune continuă/curent continuu sau cicloconvertoare
(convertoare directe) conectate în rotor.
25 Turbine eoliene echipate cu generatoare sincrone conectate la reţea printr-o
cascadă de convertoare statice cu circuit intermediar de curent continuu
conectate la stator.

2.7.6.3 Turbine eoliene cu generator asincron cu rotor în scurtcircuit


Generatoarele asincrone cu rotor în scurtcircuit sunt utilizate frecvent pentru
turbine eoliene de putere mică şi medie datorită robusteţii, a preţului de cost relativ
mic şi costurilor de întreţinere reduse. Pentru funcţionare la viteză variabilă se
realizeză conectarea la reţeaua de c.a. cu ajutorul unei cascade de convertoare
statice cu circuit intermediar de curent continuu, [2.69 – 2.59].

Figura 2.86 : Turbină eoliană echipată cu generator asincron cu autoexcitaţie


şi viteză variabilă
Sisteme eoliene de producere a energiei electrice 151

Pentru simplitate se utilizează un generator asincron autoexcitat cu ajutorul


capacităţilor montate pe stator, aşa cum este prezentat în Fig. 2.86, [2.40]. La
bornele generatorului asincron se conectează un redresor necomandat realizat cu o
punte trifazată de diode sau un convertor static cu tiristoare cu stingere naturală,
grupul de capacităţi asigurând puterea reactivă necesară funcţionării acestuia. Pe
partea reţelei se utilizează un convertor static cu stingere naturală de la reţea care
fucţionează în regim de invertor. Circuitul intermediar este de curent continuu
(inductivitate înseriată cu cele două convertoare). O asemenea schemă, nu este
recomandabilă la puteri mari, datorită problemelor introduse de autoexcitarea
generatoului asincron şi a problemelor de rezonanţă, care pot apărea în mod special
la viteze mici, [2.73]. În Fig. 2.87.a este prezentată o altă schemă, unde convertorul
cu stingere naturală de la maşină este înlocuit cu un invertor cu tiristoare cu
stingere forţată. Pe partea reţelei ramâne conectată o punte cu tiristoare cu stingere
naturală de la reţea cu funcţionare în regim de invertor, [2.59].

(a)

(b)
Figura 2.87 : a - Turbină eoliană echipată cu generator asincron
cu rotor în scurtcircuit - GAS şi cu o cascadă de convertoare cu circuit
intermediar de curent continuu, b - Structura sistemului de control
152 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

Invertoarele de curent reprezintă una dintre soluţiile utilizate şi pentru reglarea


vitezei motoarelor asincrone [2.54], [2.10], iar tehnologia de realizare a acestora
este bine cunoscută. Unul dintre avantajele acestei tehnologii este robusteţea, preţul
de cost releativ redus şi posibilitatea de funcţionare în regim de motor sau de
generator cu recuperare a energiei în reţeaua de c.a., prin simpla reversare a
tensiunii continui din circuitul intermediar. Circuitele de comutaţie, care modifică
complexitatea convertorului şi conţinutul bogat de armonici al curenţilor maşinii
care produc pulsaţii de cuplu, constituie dezavantaje ale soluţiei. Invertoarele cu
tiristoare cu stingere forţată, sunt înlocuite pe scară tot mai largă cu convertoare
statice echipate cu tranzistoare cu poartă izolată - IGBT şi cu modulaţie în lăţime a
impulsurilor de comandă - PWM, [2.10], [2.11]. În plus, convertoarele cu 6 pulsuri
cu stingere forţată sunt caracterizate de un factor de putere mic şi injectează în reţea
un conţinut bogat de armonici de frecvenţă mică, în ambele situaţii producând
pierderi de putere, în special în reţelele de putere mică.
Sistemul de control al acţionării turbinelor eoliene cu viteză variabilă din Fig.
2.87.a, este prezentatîn Fig. 2.87.b, [2.59]. Viteza vântului determină viteza de
referinţă a turbinei şi, în consecinţă frecvenţa statorică a generatorului asincron.
Algoritmul de reglare al acţionării utilizează controlul scalar al vitezei
generatorului menţinând raportul Us/fs (tensiune statorică raportată la frecvenţa
statorică) constant şi egal cu cel nominal. În comparaţie cu acţionările industriale
de mare performanţă, indicii de performanţă ai acţionărilor turbinelor eoliene sunt
relativ reduşi, în ultimii ani începând să fie utilizate metode avansate de control,
cum ar fi orientarea după câmp sau reglarea vectorială a maşinilor de curent
alternativ.
O tendinţă importantă în acţionările industriale a motoarelor asincrone este
reprezentată de utilizarea convertoarelor PWM ca suse de tensiune [2.54], [2.11].
Această tehnologie se poate aplica şi la turbinele eoliene cu viteză variabilă.
Utilizarea tehnicii de modulaţie în lăţime a impulsurilor conduce la alimentarea în
curent sau tensiune aproape sinusoidală a maşinilor mărind astfel performanţele
dinamice ale acestora. Datorită alimentării cu curenţi sinusoidali creşte
randamentul acţionării, se micşorează pulsaţiile de cuplu şi rezonanţele mecanice
ale turbinei. În Fig. 2.88 se prezintă utilizarea unei cascade duale de convertoare
statice cu modulaţie PWM utilizate ca surse de tensiune, [2.69], [2.55], [2.59]. În
mod uzual, pentru acţionările industriale se utilizează pentru conectarea la reţeaua
de c.a. punţi cu tiristoare cu comutaţie naturală de la reţea datorită costurilor relativ
reduse. Având în vedere că aceste convertoare conduc la reducerea factorului de
putere, la creşterea conţinutului de armonici şi nu permit funcţionarea opţională în
regim de motor sau de generator (de exemplu pentru accelerarea turbinei eoliene pe
durata pornirii) se utilizează un convertor PWM pe partea reţelei care permite
funcţionarea maşinii în cele două regimuri (motor sau generator). Utilizarea
convertorului PWM la reţeaua de c.a. este o soluţie deosebit de utilă, [2.11], fiind
astfel posibil transferul bidirecţional al puterii, cu un minimum de armonici
injectate în reţea, controlul asigurând factor de putere unitar (sau chiar capacitiv
care conduce la o creştere de tensiune pentru reţelele slabe).
Sisteme eoliene de producere a energiei electrice 153

Figura 2.88 : Turbină eoliană echipată cu generator asincron


cu rotor în scurtcircuit – GAS, cu o cascadă de convertoare PWM cu
circuit intermediar de tensiune continuă

În Fig. 2.89. este prezentată structura sistemului de control al convertoarelor


din Fig. 2.88, [2.59]. Convertorul de la maşină realizeză controlul vitezei turbinei
eoliene, utilizând ca mărime de intrare viteza vântului pentru reglarea scalară a
viezei generatorului asincron. Convertorul de la reţea controlează transferul
bidirecţional de putere prin reglarea tensiunii condensatorului circuitului
intermediar de tensiune care conduce la reglarea continuă a factorul de putere.

(a)
Figura 2.89 : Sistemul de control al turbinei din Fig. 2.88.
a - Controlul vitezei generatorului (convertorul PWM de la maşină)
154 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

(b)

(c)
Figura 2.89 : Sistemul de control al turbinei din Fig. 2.88.
5888 - Controlul vitezei generatorului (convertorul PWM de la
maşină). b, c - Reglarea tensiunii continui şi a factorului
de putere (convertorul PWM de la reţea)

2.7.6.4 Turbine eoliene echipate cu generator eolian asincron cu


rotor bobinat cu controlul puterii de alunecare

Pentru turbine eoliene mari (cu puteri nominale mai mari de 1 MW) se
utilizeză generatoare asincrone cu rotor bobinat cu controlul alunecării, asociate cu
cascade de convertoare statice cu circuit intermediar de curent continuu, [2.70] sau
cu cicloconvertoare (convertoare statice directe) conectate la înfăşurarea rotorică a
maşini. În comparaţie cu gneratoarele asincrone cu rotor în scurtcircuit, maşinile cu
rotor bobinat sunt mai scumpe, utilizarea lor mărind costurile de întreţinere şi
necesitând măsuri speciale pentru pornire. Pe de altă parte, convertorul cuplat la
bornele rotorice trebuie să utilizeze o parte a puterii de ieşire, proporţională cu
gama de reglare a alunecării. Pentru aplicaţii tipice de viteză reglabilă a turbinelor
eoliene, convertorul şi generatorul ajung la o putere de 50% şi respectiv 70% din
puterea nominală, [2.58], rezultând astfel o economie semnificativă a costurilor.
Sisteme eoliene de producere a energiei electrice 155

(a)

(b)
Figura 2.90 : a - Turbină eoliană cu viteză variabilă echipată cu generator asincron
cu control al alunecării şi cu o cascadă de convertoare cu circuit intermediar
de curent continuu (punte de diode şi invertor cu tiristoare).
b - Structura sistemului de control

În Fig. 2.90.a este prezintată o schemă cu recuperarea puterii de alunecare a


maşinii de la inelele sale, care utilizează o punte redresoare cu diode, şi un
convertor cu tiristoare cu stingere naturală de la reţea care funcţionează în regim de
invertor, [2.60]. Structura sistemului de control corespunzător este prezentatâ în
Fig. 2.90.b. Principalul avantaj al acestei scheme rezultă din costul relativ redus al
convertoarelor din rotorul maşinii asincrone şi modul de control relativ simplu la
convertorului de la reţea. Mai mult, dimensiunile reduse ale convertorului se
156 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

datorează conţinutului mic de armonici produs, în comparaţie cu o cascadă similară


montată în stator. Totuşi factorul de putere relativ redus şi problema distorsiunilor
armonice asociate cu convertoarele cu stingere naturală de la reţea rămân încă ca
dezavantaje. Cu această schemă funcţionarea generatorului este posibilă numai la
viteze superioare vitezei de sincronism, în timp ce viteza turbinei eoliene are o
gamă de reglare mică (de la 0,9 până la 1,1 din viteza de sincronism) unde
redresorul cu diode nu pot funcţiona, domeniu care trebuie traversat numai sub
puterea vântulu, turbina eolienă fiind astfel accelerată, [2.58]. Dezavantajele
majore ale schemei sunt: curentul nearmonic injectat în reţea, [2.68] şi pulsaţiile de
cuplu relativ mari la frecvenţe joase datorate curentului rotoric distorsionat, [2.14].
În cazul turbinelor eoliene foarte mari, [2.79], pentru conectarea circuitului
rotoric la reţeaua de c.a. se utilizeaza cicloconvertoarele (convertore statice
directe). În acest caz regiunea de utilizare a turbinei eoliene este extinsă peste
viteza de sincronism, în timp ce zona de control a vitezei este restrânsă la 15%din
viteza de sincronism. În această situaţie, controlul puterii reactive la ieşire este
posibil, creşterea randamentului, diminuarea pulsaţilor de cuplu fiind posibilă prin
utilizarea controlului vectorial. Însă preţul ridicat şi complexitatea
cicloconvertoarelor limitează aplicarea acestora chiar şi în cazul turbinelor eoliene
foarte mari.
Ca o alternativă la soluţia scumpă cu cicloconvertor, pentru scăderea preţului
de cost se poate utiliza o cascadă formată din două convertoare de tensiune PWM şi
un circuit intermediar de tensiune continuă, [2.10], [2.11]. Această schemă permite
funcţionarea generatorului la orice viteză, asigură reglarea continuă a factorului de
putere la reţeaua de c.a. şi generează un conţinut mic de armonici (de frecvenţă
constanta mare) care pot fi fitrate la ieşire cu filtre pasive de valoare rezonabilă. O
turbină eoliană experimentală de acest tip a fost prezentată în [2.78]. În acest caz
sunt utilizate două convertoare de tensiune cu modulaţie PWM realizate cu
invertoare cu tirstoare cu stingere pe poartă - GTO cu control vectorial al vitezei
generatorului asincron.

2.7.6.5 Turbine eoliene echipate cu generator sincron


Generatoarele sincrone cu excitaţie în curent continuu pot fi utilizate în special
pentru turbine eoliene cu viteză reglabilă, [2.49], pentru puteri mai mari de 500 kW.
Pentru turbinele eoliene echipate cu generatoare sincrone nu se utilizează cuplarea
directă la reţea datorită pendulaţiilor mari care apar în funcţionarea generatorului,
[2.53], [2.8], cu consecinţe negative asupra sistemul de transmisie. În comparaţie
cu generatoarele asincrone, sistemele cu generatoare sincrone sunt mai complexe
datorită sistemului de alimentare, comandă şi control al excitaţiei generatorului.
Datorită creşterii masei echipamentului (generator – convertor), trebuie luate
măsuri suplimentare de fixare, dacă acesta este montat în vârful turnului turbinei
eoliene. Cu toate acestea, din punct de vedere energetic, randamentul este foarte
bun, iar pe partea maşinii pot fi utilizate convertoarele statice cu tiristoare cu
comutaţie naturală de la maşină. Stingerea tiristoarelor convertorului se face prin
reglarea curentului de excitaţie pentru o funcţionare în
Sisteme eoliene de producere a energiei electrice 157

regim capacitiv a maşinii, care asigură astfel energia de reactivă de comutaţie


necesară, [2.73], [2.53].

(a)

(b)

Figura 2.91 : a - Schema turbinei eoliene echipată cu generator sincron şi cu


două convertoare cu tiristoare cu comutaţie naturală. b - Structura sistemului
de comandă

În Fig. 2.91.a se prezintă o schemă utilizată frecvent, [2.73], [2.53], cu două


convertoare cu comutaţie naturală şi un circuit intermediar de curent continuu.
Sistemul de control corespunzător acestei scheme este prezentat în Fig. 2.91.b,
[2.53]. Reglarea cuplului este realizată prin comanda pe grilă a tiristoarelor
convertorului situat de partea reţelei (cu stingere naturală de la reţea). Convertorul
de partea maşinii este comandat la unghi de comandă minuim sau maxim (funcţie
de modul de funcţionare). Reglajul curentului de excitaţie este necesar pentru
158 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

reducerea fluxului de excitaţie pentru funcţionarela intensităţi scăzute ale


vântului/condiţii de funcţionare la viteză mică. Această configuraţie relativ simplă
permite circulaţie bidirecţională a puterii în circuitul intermediar de curent
continuu.
Dacă convertorul cu tiristoare de la maşină se înlocuieşte cu un redresor cu
diode, [2.8], [2.41], [2.71], complexitatea şi preţul de cost al sistemului se reduc,
dar nu mai poate fi asigurată funcţionarea generatorului în regim de motor (pentru
cuplarea turbinei eoliene), deorece curentul din circuitul intermediar nu se poate
inversa.
5888 soluţie recentă în tehnologia turbinelor eoliene include utilizarea
generatoarelor sincrone de viteze foarte mici care se realizează prin creşterea
numărului de poli. În acest caz, se poate realiza cuplarea directă a rotorului turbinei
la generator, eleiminându-se variatoarele de viteză mecanice, axele de
interconectare, cuplele, etc. Datorită acestui fapt, generatoarele sincrone cu magneţi
permanenţi - GSPM devin tot mai utilizate, în special datorită densităţii de putere
crescte (kW/kg) şi a randamentului ridicat [2.65], [2.42].
Turbinele eoliene cu generatoarele sincrone cu magneţi permanenţi sunt
realizate cu o cascadă de convertoare statice conectate la statorul maşinii şi la
reţeaua de alimentate prin intermediul unui circuit intermediar de tensiune
continuă. Puterile sunt cuprinse între câţiva kW şi 1 MW, [2.42 – 2.50]. Pentru
puteri mici şi medii cele două convertoare sunt realizate cu invertoare PWM
controlate în curent sau în tensiune, [2.65].
Principiul de control al generatoarelor sincrone cu magneţi permanenţi este
relativ asemănător cu controlul generatorului sincron cu excitaţie în curent
continuu, cu excepţia faptului că nu se impune controlul fluxului de excitaţie.

2.7.7. Comanda şi funcţionarea individuală a


convertoarelor statice
2.7.7.1. Convertoare cu stingere naturală de la reţea
Un convertor cu stingere naturală de la reţeaua de alimentare este reprezentat
schematic în Fig. 2.92.

(a) (b)
Figura 2.92: Reprezentarea schematică a convertorului cu stingere naturală de la
reţeaua de alimentare: a - funcţionarea în regim de redresor;
b - funcţionarea în regim de invertor.
Sisteme eoliene de producere a energiei electrice 159

În funcţie de valoarea unghiului de comandă α şi de semnul tensiunii


redresate Ud se disting două moduri de funcţionare: redresor şi invertor. în regimul
de redresor, energia circulă de la reţeaua de c.a. către sarcina de c.c., în timp ce,
pentru regimul de invertor, energia circulă de la sursa de c.c. spre linia de c.a. De
precizat este faptul că, o dată cu schimbarea direcţiei energiei electrice, se schimbă
semnul tensiunii redresate Ud , în timp ce semnul curentului redresat Idrămâne
neschimbat.

2.7.7.1.1 Regimul de redresor


Se consideră cazul particular al unui redresor trifazat complet comandat, cu
trei pulsuri (q=3pulsuri pe perioadă), care alimentează o sarcină rezistiv-inductivă
înseriată cu o tensiune electromotoare E având sensul opus curentului redresat (Fig.
2.93.a).

(a)

(b) (c)
Figura 2.93: Convertor cu trei pulsuri complet comandat: a - circuitul
echivalent;b - formele de undă ale tensiunii şi curentului în regimul de curent
întrerupt; c - formele de undă ale tensiunii şi curentului în regimul de curent
neîntrerupt
160 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

Se disting două moduri de conducţie a curentului: conducţie întreruptă şi


conducţie continuă. Conducţia curentului depinde de unghiul de aprindere al
tiristorului αa , de constanta electrică L/R şi de valoarea tensiunii electromotoare E.
Pentru analiza funcţionării, se consideră pentru început cazul ideal
(comutaţie ideală). De asemenea, convertorul este alimentat de la un sistem
simetric trifazat de tensiuni sinusoidale şi R, L, E sunt constante. Astfel, curentul
de sarcină este descris de următoarea ecuaţie diferenţială:
did
Rid + L = U m sin ωt − E , (2-82)
dt
unde s-a luat, ca origine de timp (t=0), momentul trecerii prin zero a tensiunii
de fază U1.
Ecuaţia de tensiune exprimată cu valori medii devine:
RI d = U d − E (2-83)
23 soluţie simplificată a ecuaţiei diferenţiale (2.79) se obţine considerând
căderea de tensiune pe rezistenţa R ca fiind dată de valoarea medie a curentului
redresat:
Ri d ( t ) = RI d (2-84)
−3
Eroarea care se face este de ordinul 10 .
Ecuaţia (2.79) devine în acest caz:
RI d + L did = U m sinωt − E (2-85)
dt
Soluţia ecuaţiei diferenţiale astfel obţinute este:
 
Um E + RI d
i(t ) = cos α a − cos ωt + (α a − ωt ) + I0, (2-86)
U
ωL  m 
αa
unde s-a ţinut cont de condiţia iniţială i ( ω ) = I 0 , I 0 fiind valoarea
minimă a curentului redresat în momentul intrării în conducţie a unui tiristor.
Legătura între unghiul de aprindere α a (care se măsoară din momentul trecerii
tensiunii prin zero) şi unghiul de comandă α (care se măsoară din momentul
π π
comutaţiei naturale - αnat = − este dată de relaţia:
2 q
π π
αa = − +α (2-87)
2 q
Valoarea medie a curentului redresat se calculează ţinând cont de relaţiile
(2.80) şi (2.83):
Sisteme eoliene de producere a energiei electrice 161

αaβ  2
Um β β U β +I
Id = 1 id (ωt)dωt = β cosα a − 2sin cos(α a + ) − d  0 (2-88)
βαa βωL  2 2 2U m 
Relaţia de mai sus are caracter de generalitate, fiind valabilă atât în regim de
conducţie întreruptă ( I 0  0; β  2π ), cât şi în regim de conducţie continuă (
q

5888 0 ≈0
;

β

)
.q
În regimul de conducţie continuă, ţinând cont de legătura între unghiul de
aprindere α a şi unghiul de comandă α (2.87), relaţia (2.88) devine:
q U m 2π π  π U d 2π 2 
I
d
=  sin 

−α  + 2 sin

sin α −
2  +I 0 (2-89)

2π ωL q q  q Um q 
Pentru calculul valorii medii redresate Ud, se pune condiţia de sfărşit a
conducţiei:
α
a +β
) = I0 i( (2-90)
ω
care este introdusă în relaţia curentului redresat (2.85), rezultând relaţia
general valabilă de mai jos:
cosα a − cos(α a + β ) Um  β π β
U =U = cosα + − sin
d m β β 
 2 q 
 2 (2-91)
2
Pentru regimul de conducţie continuă, se particularizează relaţia (2.91) pentru

β q :

U d = U m q sin π cosα = U d 0 cosα (2-92)


π q

Tensiunea medie redresată Ud 0  Um q sin π este tensiunea maximă


π q
obţinută pentru cazul în care redresorul este necomandat (realizat cu diode).
Acum se poate exprima valoarea medie a curentului redresat Id în funcţie de
Ud0:
Ud0 π π
I d = 1 − ctg sin α + I 0 (2-93)
 

ωL  q q
162 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

2.7.7.1.2 Comutaţia
Prin comutaţie se înţelege procesul de trecere a curentului dintr-o ramură de
circuit pe altă ramură. Pe durata comutaţiei, în ambele ramuri circulă curent
(conduc atât tiristorul care intră în conducţie, cât şi cel care trebuie să iasă din
conducţie). Acest proces este influenţat de inductivitatea văzută între anodul
tiristorului şi sursa de tensiune care, în cazul real, reprezintă suma între
inductivitatea de scăpări a transformatorului de alimentare, inductivitatea datorată
conexiunilor şi cea care limitează panta de creştere a curentului prin tiristor (dacă
aceasta există). Ca un rezultat imediat al comutaţiei, se evidenţiază neaplicarea
tensiunii inverse la bornele tiristorului care iese din conducţie în acelaşi timp cu
impulsul de comandă al tiristorului care trebuie să intre în conducţie, neaplicarea
fiind astfel întârziată cu un timp proporţional cu unghiul de comutaţie  .
Formele de undă ale tensiunii de alimentare şi ale curenţilor prin tiristorul care
intră în conducţie şi prin tiristorul care iese din conducţie, în procesul de comutaţie
(referitor la circuitul din Fig. 2.93), sunt prezentate în Fig. 2.94.
Neglijând rezistenţa conexiunilor între convertor şi sursa de alimentare şi
presupunând că tiristoarele sunt comutatoare ideale, curenţii care apar în procesul
comutaţiei sunt descrişi de următoarele ecuaţii:
did di1
u1 − E = Rid + L + Lc (2-94)
dt dt

did di2
u2 − E = Rid + L + Lc (2-95)
dt dt
La care se adaugă condiţia de comutaţie reuşită:

i1 i2  id (2-96)
Prin adunarea ecuaţiilor (2.94) şi (2.95) şi ţinând cont de (2.96), rezultă:
1 1 did
(u1 + u 2 ) − E = Ri d +(L+ Lc ) (2-97)
2 2 dt
Valoarea instantanee a tensiunii redresate este dată de relaţia:
did
u d (t ) = E + Ri d + L (2-98)
dt
Din (2.97) şi (2.98), valoarea instantanee a tensiunii redresate devine:
1 1 L did
ud (t ) = 2 (u1 + u2 ) − 2 c dt (2-99)
Sisteme eoliene de producere a energiei electrice 163

Figura 2.94: Formele de undă ale tensiunilor şi curenţilor în procesul


de comutaţie T1 -T2
Din relaţia (2.97) se deduce că circuitul de comutaţie poate fi înlocuit cu
unul echivalent, unde sursa de tensiune este egală cu media aritmetică a tensiunilor
fazelor care conduc, iar cele două inductivităţi de comutaţie Lc sunt conectate în
paralel la bornele sarcinii.
Valoarea instantanee a tensiunii udc(t), măsurată de la tensiunea u 2 până

la media aritmetică 1 (u  u ) (porţiunea haşurată în perioada de comutaţie ),


1 2
2
este:
1 1
u dc (t ) = u 2 − (u1 + u 2 ) = (u 2 − u1 ) (2-100)
2 2
Conform Fig. 2.92.a, pe ochiul de reţea format de sursele de tensiune u 1 ,
23 2 , de inductivităţile de comutaţie şi de tiristoarele T1 şi T2 , se poate
determina legătura /ntre tensiuni şi curenţi:
di1 di
u1 − u 2 = Lc − Lc 2 (2-101)
dt dt
Ţinând cont de (2.100) şi (2.101), se poate calcula acum valoarea medie a
acestei tensiuni:
I
α µ 1µ 0

Udc = q  udc (t)dωt = q ωLc [ di2 − di1] = q ωLc [I1µ + I1α ] (2-102)
2π α 4π 0 I 4π

164 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

Dacă L → ∞ , ceea ce este echivalent cu, id (t) = I d = const. atunci :


I =I
1µ 1α =Id
q
U = ωL I (2-103)
dc c d

Udc reprezintă, în acest caz, tocmai valoarea medie a tensiunii cu care se
micşorează tensiunea medie redresată când se neglijează comutaţia:
cos α − cos( α + µ )
U dc = U d − U dc = U d 0 (2-104)
2

unde Udc este tensiunea medie redresată când se ţine cont de efectul
comutaţiei, care, conform Fig. 2.94, se calculează ca mai jos:
q α αµ u 1 u 2 2π / q
U  [ u dωt  dωt  u dωt] 
dc 2π  1  2  2
0 α αµ (2-105)
q π cosα  cos(α  µ ) cosα  cos(α  µ )
Um π sin q 2 Ud0 2
Conform Fig. 2.92, în relaţia (2.105) s-a ţinut seama că:

u1 (t) = U m cos(ωt + π ) (2-106)


q

u2 (t) = U m cos(ωt − π ) (2-107)


q
Conform relaţiilor (2.103) şi (2.104), se poate determina unghiul de
comutaţie µ :

ωLc I d
cosα − cos(α + µ) = U m sin(π / q) (2-108)
sau:

µ = arccos[1 − ωLc I d ]−α (2-109)


U m sin(π / q)
În cazul particular când α = 0, unghiul de comutaţie devine:
Sisteme eoliene de producere a energiei electrice 165

 ωLc I d 
µ=µ0 = arccos cos α −  (2-110)

 U m sin(π / q) 
În timp ce, pentru α = π / 2 , unghiul  are cea mai mică valoare:

 ωLc I d  π
µ
min = arccos  − − (2-111)

 2 U m sin(π / q) 
Datorită faptului că relaţia i1 i2  Id este satisfăcută, se poate considera că
sursele de tensiune ale fazelor (care sunt în conducţie) sunt scurtcircuitate de
inductivitatea 2Lc în procesul de comutaţie. În acest caz, curentul i2 poate fi privit
ca un curent de scurtcircuit isc .
Pentru a determina expresiile curenţilor i1(t) şi i2(t) în procesul de comutaţie,
se ţine seama de următoarele ecuaţii de tensiune scrise pe ochiurile de reţea formate
de sursele de tensiune şi sarcină:
u di1
 − u1 = − Lc

d
dt
 (2-112)
u di 2
 d − u2 = − Lc
 dt
Se elimină curentul i2(t) din cele două ecuaţii ale sistemului (2.112), rezultănd
următoarea ecuaţie diferenţială:

di1 = u1 − u2 = − U m sin π sinωt (2-113)


dt 2L L q
c c

Integrând ecuaţia (2.110) şi ţinând cont de condiţia iniţială ( i1 (ωt = α ) = I


d ), se determină expresia curentului i1 (ωt ) :

i = I − U m sin π (cosα − cosωt) (2-114)


1 d
ωLc q
şi pentru curentul i2 (ωt) :
i
2 = Um sin π (cosα − cosωt) (2-115)
ω Lc q
Curentul de scurtcircuit se defineşte ca fiind curentul i2 pentru α = 0:

Um π
isc (t) = sin (1− cosωt) = I sc,m (1− cosωt) (2-116)
ωLc q
166 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

unde I sc ,m reprezintă valoarea de vârf a curentului de scurtcircuit. Forma


curentului de scurtcircuit este prezentată în Fig. 2.95, care prezintă, de asemenea,
formele de undă ale curenţilor de fază în timpul procesului de comutaţie pentru un
unghi de comandă oarecare α .

Figura 2.95: Curentul de scurtcircuit


În cazul convertoarelor cu stingere naturală de la reţea pentru sisteme de
putere medie şi mare, unghiul de comutaţie poate varia între 10 o şi 30o. Datorită
procesului de comutaţie, tensiunea de ieşire scade o dată cu creşterea curentul de
sarcină (pentru α=const.). Comutaţia are acelaşi efect ca şi o sursă de tensiune cu
rezistenţă internă diferită de zero.
Dacă este aplicată, la ieşirea convertorului, o sarcină variabilă (de la zero la
valoarea nominală), caracteristica Ud=f(Id) depinde de funcţionarea în regim de
conducţie continuă sau întreruptă. Aceste caracteristici sunt prezentate în Fig. 2.96
pentru cazul particular al convertorului cu 3 pulsuri care alimentează o sarcină R-
L-E .
Sisteme eoliene de producere a energiei electrice 167

Figura 2.96: Caracteristicile volt-ampère pentru un convertor c.a./c.c.


cu trei pulsuri

2.7.7.1.3 Regimul de invertor


Ecuaţia (2.92) arată că tensiunea medie redresată poate avea valori negative
π
dacă unghiul de comandă α se găseşte în domeniul 2 ÷ π . Funcţionarea
convertorului în acest caz este cunoscută sub numele de regim de invertor. O
reprezentare schematică a convertorului cu stingere naturală de la reţea, care
funcţionează în regim de redresor şi în regim de invertor, se poate face ca în Fig.
2.97. Tensiunea redresată în regimul de invertor are semnul opus curentului care
circulă prin tiristor. În acest mod de funcţionare, energia electrică generată de sursa
de tensiune electromotoare E este transferată reţelei de c.a.
168 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

(a) (b)
Figura 2.97: Reprezentarea schematică a convertorului cu stingere naturală:
a- regimul de redresor; b - regimul de invertor
Figura 2.98 prezintă formele de undă ale tensiunii şi curentului pentru un
invertor multipuls (spre exemplu cu 3 pulsuri conform Fig. 2.93.a) pentru cazul
conducţiei continue şi cu considerarea comutaţiei. Utilizând Fig. 2.98, se pot
formula condiţiile de funcţionare sigură în regimul de invertor:

α ≤ α max = π − µ − γ sau λ min ≈ µ  γ (2-117)


unde:
5888  λ  π , α este unghiul de comandă al convertorului, determinat
faţă de punctul de comutaţie naturală în regimul de redresor (punctul M);
λ este unghiul de control în avans, determinat faţă de punctul de comutaţie
naturală în regimul de invertor (punctu N);
5888 este unghiul de comutaţie;
23 este unghiul de gardă în care tiristorul poate să-şi refacă capacitatea de
blocare.
De precizat este faptul că satisfacerea condiţiei (2.117) are ca efect
limitarea tensiunii medii la bornele invertorului, la valoarea U dI ≤ U d 0 cos λ .
Un alt aspect care trebuie remarcat este acela că, pentru a funcţiona în
regim de invertor, este necesară schimbarea sensului tensiunii electromotoare E
faţă de cazul funcţionării în regim de redresor.
Sisteme eoliene de producere a energiei electrice 169

Fig. 2.96. Formele de undă pentru funcţionarea în regim de


invertor a convertorului cu trei pulsuri

Pentru a înţelege aspectul fizic al condiţiei date de (2.117), să presupunem că,


în regimul de invertor, curentul parcurge tiristorul de pe faza 1. Dacă acest tiristor
nu s-a blocat (şi nu şi-a refăcut capacitatea de blocare) în intervalul γ (la stânga
punctului N), atunci el este capabil să conducă curentul în intervalul de la dreapta
punctului N, preluând astfel curentul de sarcină (deoarece el blochează intrarea în
conducţie a tiristorului de pe faza 2). În acest caz, curentul care parcurge tiristorul
fazei 1 va creşte foarte rapid, în timp ce tensiunea anodică a acestuia creşte la o
valoare egală cu suma dintre tensiunea E şi valoarea de vârf a tensiunii de fază.
Această funcţionare poate fi echivalată cu un scurtcircuit.

2.7.7.2. Convertoare de frecvenţă directe - cicloconvertoare


Convertoarele de frecvenţă directe realizează conversia puterii de c.a., de
frecvenţă dată, într-o putere de c.a. de altă frecvenţă, fără circuit intermediar de c.c.
În termeni funcţionali, schimbătorul de frecvenţă este un sintetizator al formei de
undă a tensiunii de ieşire. O formă de undă a tensiunii de ieşire este produsă prin
selecţia secvenţială a segmentelor formelor de undă ale tensiunilor de intrare.
Conexiunile între intrările şi ieşirile schimbătorului de frecvenţă sunt realizate prin
intermediul unei matrice de ventile bidirecţionale (Fig. 2.99).
În consecinţă, forma de tensiune de ieşire nu este sinusoidală, cea mai mare
amplitudine a fundamentalei acestei tensiuni putând fi obţinută folosind un model
170 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

adecvat al controlului întrerupătoarelor matricei. Formele de undă ale curentului


sunt influenţate de forma de undă a tensiunii de ieşire şi de impedanţa sarcinii.
Sistemele convertoare de frecvenţă directe utilizează ventile electronice de
putere bidirecţionale, complet comandate. În acest capitol, sintagma ventil
complet comandat se referă la tiristoare cu comutaţie forţată, tiristoare cu stingere
pe poartă şi tranzistoare de putere.
Convertoarele cu comutaţie naturală sunt frecvent denumite cicloconvertoare. În
Fig. 2.99, sunt prezentate două exemple de cicloconvertoare: cicloconvertor trifazat cu
trei pulsuri, format din şase convertoare trifazate cu punct median, care funcţionează cu
curenţi de circulaţie şi cicloconvertor cu şase pulsuri, format din şase punţi trifazate,
care funcţionează fără curenţi de circulaţie. Se precizează faptul că un cicloconvertor
este format din convertoare bidirecţionale. În cazul sistemelor de putere mare, se
utilizează două sau mai multe convertoare duale, conectate în serie sau în paralel, prin
intermediul transformatoarelor interfază.

(a)

Figura 2.99: Cicloconvertoare trifazate cu stingere naturală:


a - convertoare trifazate cu punct median şi curenţi de circulaţie;
Sisteme eoliene de producere a energiei electrice 171

(b)
Figura 2.99: Cicloconvertoare trifazate cu stingere naturală:
b - convertoare trifazate în punte fără curenţi de circulaţie
Având în vedere că cicloconvertoarele trebuie să genereze, la ieşire, tensiuni
sinusoidale (în cazul ideal) de amplitudini şi frecvenţe diferite de cele de intrare
(care au amplitudine şi frecvenţă fixe), se vor determina legile de comandă ale
acestora.
Astfel, presupunem că cicloconvertorul trebuie să genereze la ieşire o tensiune
sinusoidală de forma:

u0 (t)  U d 0 cosα (t) (2-118)


şi:

u0 (t)  U m0 sin ω0t (2-119)

Din cele două relaţii de mai sus se determină variaţia în timp a unghiului de
comandă α pentru a genera tensiunea dorită:
U
cosα (t)  m0
sinω t  r ⋅ sinω t (2-120)
U 0 0
d0

unde r este factorul de reducere al amplitudinii tensiunii de ieşire, cunoscut şi


sub numele de adâncime de modulare.
Din relaţia (2.120) se determină modul de variaţie a unghiului de comandă a
în funcţie de adâncimea de modulare:
172 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

α (t)  arccos(r ⋅ sin ω0t) (2-121)


Funcţia neliniară (2.121) este prezentată în Fig. 2.100 unde se poate vedea
că pentru r=1 aceasta are o formă triunghiulară.

Figura 2.100: Funcţia de modulare neliniară M (t )  arccos( r ⋅ sin ω 0 t )

Să presupunem că funcţia de modulare este descrisă de ecuaţia următoare:


π − arccos( r ⋅ sin ω t ) = arcsin( r ⋅ sin ω t )
M (t ) = 0 0 (2-122)
2
Această funcţie este, de asemenea, neliniară şi − π / 2 ≤ M (t ) ≤ π / 2 .
În Fig. 2.101, pentru această funcţie de modulare şi r=1 s-a prezentat forma de
undă a tensiunii de ieşire a cicloconvertorului cu şase pulsuri fără curent de
circulaţie, sarcina fiind pur rezistivă. Tensiunea de ieşire este pozitivă în prima
jumătate de perioadă şi negativă în cea de a doua jumătate. Conform Fig. 2.99,
impulsurile de comandă ale tiristoarelor se determină la intersecţiile între funcţiile
de referinţă liniar variabile (sincronizate cu tensiunile de intrare) şi funcţia de
modulare, unde funcţiile liniar variabile sunt descrise de ecuaţia
Fn = n(2π /q)−ωit şi n reprezintă numărul segmentului tensiunii de intrare
care este transferat la ieşire.
De obicei, se utilizează, în locul funcţiei liniar variabile Fn , o funcţie de
referinţă cosinusoidală.Astfel, intersecţiile funcţiei de modulare M (t)  arcsin(r ⋅
sin ω0t) cu funcţia liniar variabilă sunt identice cu intersecţiile
între o funcţie de modulare sinusoidală şi funcţiile cosinusoidale de referinţă.
Sisteme eoliene de producere a energiei electrice 173

Figura 2.101: Construirea tensiunii de ieşire pentru un cicloconvertor cu


comutaţie naturală, cu ajutorul funcţiei de modulare triunghiulară ωi /ω0  4),
(q=6, pentru sarcină pur rezistivă

Să considerăm, spre exemplu, prima funcţie de referinţă (Fig. 2.101) pentru


cicloconvertorul cu şase pulsuri, definită de relaţia:

F = 2π − ω t (2-123)
1
6 i

Momentul t, la care are loc intersecţia dreptei de referinţă cu funcţia de


modulare M(t), se calculează prin egalarea ecuaţiilor celor două funcţii:

arcsin( r ⋅ sin ω 0 t ) = −ωit (2-124)
6
sau:

r ⋅ sin ω 0 t = sin( 2π − ω i t ) = cos( − π − ω i t ) (2-125)


6 6
În consecinţă, intersecţiile unei funcţii de modulare sinusoidale r ⋅ sin ω 0 t cu
serii de funcţii de referinţă cosinusoidale, potrivit alese şi sincronizate cu tensiunile
de intrare, determină impulsurile de comandă ale tiristoarelor cicloconvertorului şi,
în acelaşi mod, cele între funcţia de modulare M (t)  arcsin(r ⋅ sin ω0t) şi
funcţiile de referinţă liniar variabile. În Fig. 2.102, este prezentată tensiunea de
174 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

ieşire a unui cicloconvertor cu şase pulsuri, fără curenţi de circulaţie, când sarcina
este rezistiv-inductivă.

Figura 2.102. Construirea tensiunii de ieşire pentru un cicloconvertor cu


comutaţie naturală, cu ajutorul funcţiei de modulare triunghiulară (q=6,ωi /ω0  4),
pentru sarcină rezistiv - inductivă.
Trebuie subliniat faptul că, pentru funcţionarea fără curenţi de circulaţie,
fiecare din cele două convertoare individuale funcţionează fie în regim de redresor,
fie în regim de invertor, celălalt convertor fiind blocat. Funcţionarea în regim de
redresor se produce atunci când semnele tensiunii şi curentului de ieşire sunt
acelaşi, iar regimul de invertor apare când semnele celor două mărimi sunt diferite.
În forma de undă a tensiunii de ieşire din Fig. 2.100, apar intervale în care
tensiunea de ieşire este nulă (timpi de gardă) în momentul în care forma de undă a
curentului de ieşire intersectează axa de zero. În aceşti timpi de gardă (când ambele
convertoare se blochează), se dă posibilitatea convertorului care a condus anterior
să îşi refacă capacitatea de blocare înainte ca următorul convertor să intre în
conducţie.Când cele două convertoare ale cicloconvertorului lucrează cu curent de
circulaţie, atunci ambele sunt comandate, unul funcţionând în regim de redresor şi
cel de al doilea în regim de invertor. Tensiunea de ieşire este, în acest caz,
echivalentă cu media aritmetică a tensiunilor instantanee generate de ambele
convertoare. Cicloconvertoarele cu stingere naturală pot genera, la ieşire, o
tensiune având frecvenţa maximă f 0 max ≈ 0,5 f .
Sisteme eoliene de producere a energiei electrice 175

2.7.7.3. Invertorul de tensiune


Figura 2.103.a prezintã schematic un invertor de tensiune trifazat în punte cu
tranzisoare bipolare. Comanda unui astfel de invertor poate fi făcută cu pulsuri de
1800 sau multi-puls. Pentru comanda cu pulsuri de 180 0, în cazul alimentării unei
sarcini pur rezistive, durata de conducţie a unui tranzistor este jumătate din
perioada de ieşire. Tensiunea de linie şi cea de fază, în cazul sarcinii conectate în
stea, sunt prezentate în Fig. 2.103.b şi în Fig. 2.103.c.
Figura 2.103.d prezintă circuitul echivalent al sarcinii rezistive trifazate pentru
o perioadă completă a funcţionării invertorului.
În cazul sarcinii rezistiv-inductive, intervalele de conducţie ale tranzistoarelor
alternează cu intervalele de conducţie ale diodelor de recuperare.

a)

(b)

(c)

Figura 2.103: Invertor de tensiune trifazat în punte cu tranzistoare bipolare:


a - reprezentarea schematică a circuitului; b - şi c - tensiunile de ieşire pentru
sarcină pur rezistivă;
176 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

(d)
Figura 2.103: Invertor de tensiune trifazat în punte cu tranzistoare bipolare:
d - circuitul echivalent al sarcinii rezistive
În Fig. 2.104, sunt prezentate formele de undă ale tensiunii şi curentului de
fază precum şi curentul din circuitul intermediar. Sunt, de asemenea, prezentate
perioadele de conducţie ale tranzistoarelor şi ale diodelor de recuperare. Se face
precizarea că, în circuitul intermediar, curentul continuu id are un riplu cu frecvenţa
de şase ori mai mare decât cea a tensiunii de ieşire. În cazul sarcinii pur inductive,
curentul id este alternativ, având valoarea medie zero pe o perioadă a tensiunii de
ieşire.
Tensiunea de fază din Fig. 2.103.c poate fi descrisă în termenii unei serii
Fourier sub forma:

Ud [1 cos( 13 nπ )] sin(nω0t)
4 1
u0 (t)  (2-125)
3π n1 n
unde n 1 şi n  6k  1 pentru k = 1,2,3,... .
Valoarea medie a acestei tensiuni este U0  2Ud / 3 şi valoarea medie a
(1)
armonicii fundamentale este U0  2Ud /π .
Considerând că o fază a maşinii este reprezentată de rezistenţa R0 ,
inductivitatea L0 şi tensiunea electromotoare indusă E0 conectate în serie, curentul de
fază poate fi exprimat ca o sumă de armonici, după cum urmează:
(1) (1) ( n) n
U (1) sin(ω 0 t − ϕ ) − E 0m sin(ω 0t − ϕ − ϕ E ) ≈ U sin( nω t − ϕ )
i ( t) = 0m + 0m 0

0 2 2 n5 2 2 (2-124)
R0 + (ω0L0) R0 + ( nω 0 L0 )
unde:
U(1) este amplitudinea fundamentalei tensiunii de fază;
0m
U(n) este amplitudinea armonicii de ordin ( n);
0m

E
0m este amplitudinea tensiunii electromotoare induse;
Sisteme eoliene de producere a energiei electrice 177

ϕ(1)  arctg(ω0L0 / R0 ) ;
ϕ este unghiul de defazaj între e(t) şi u01(t);
E

(n)
5888  arctg(nω0 L0 / R0 ) , n  6k  1 , k  1,2,3 .

Figura 2.104: Formele de undă ale tensiunii şi curentului de fază la ieşirea


invertorului de tensiuneasociat cu maşina asincronă funcţionând în regimul de motor

Cu ajutorul ecuaţiei (2.126), se constată că amplitudinea armonicii


fundamentale a tensiunii de ieşire este direct proporţională cu tensiunea Ud a
circuitului intermediar. Valoarea tensiunii Ud poate fi modificată prin intermediul
convertorului cu stingere naturală de la reţea legat pe partea reţelei. Acest mod de
control al amplitudinii tensiunii la ieşirea invertorului, utilizat de altfel frecvent, are
anumite dezavantaje. Astfel, dacă este necesar controlul tensiunii de la zero,
circuitele de stingere ale invertorului cu tiristoare trebuie alimentate separat de la o
sursă de c.c. şi nu prin circuitul intermediar.
Sursa suplimentară de tensiune este necesară la pornire, pentru a fi asigurată
încărcarea condensatoarelor de stingere. Mai mult, aşa cum se poate deduce din
(2.126), spectrul de frecvenţă al tensiunii de ieşire este defavorabil. Pentru a
minimiza anumite armonici din curba tensiunii de ieşire, se utilizează comanda
multipuls, după o lege potivit aleasă.
23altă metodă de minimizare este aceea de a anula o anumită armonică din
curba tensiunii de fază. Spre exemplu, dacă se doreşte anularea armonicii de
ordinul (n), trebuie ca numărul de pauze din tensiunea de ieşire pe un sfert de
perioadă să fie egal cu n .
178 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

Tensiunea de ieşire la bornele sarcinii poate fi variată de la zero la valoarea sa


nominală, menţinând tensiunea circuitului intermediar Ud constantă, prin aplicarea
tehnicii de modulare în lăţime a impulsurilor (tehnică PWM - Pulse Width
Modulation) sau prin aplicarea tehnicii de modulare a unghiului de conducţie
(tehnică CAM - Conduction Angle Modulation). Valoarea medie a tensiunii sarcinii
depinde de unghiul β (unghiul de conducţie se micşorează de la valoarea 180 0 la
1800-β), aşa cum se poate vedea în Fig. 2.103.

(a)

(b)
Figura 2.105: Formele de undă ale tensiunilor de linie, ale tensiunii şi curentului
de fază pentru tehnica CAM: a - funcţia de existenţă pentru un singur întrerupător;
b - cazul sarcinii pur rezistive;
Sisteme eoliene de producere a energiei electrice 179

(c)

1 1 1 1 3 3 3 3 5 5 5 5

6 6 2 2 2 2 4 4 4 4 6 6

2 3 4 5 6 1

(d)
Figura 2.105: Formele de undă ale tensiunilor de linie, ale tensiunii şi curentului
de fază pentru tehnica CAM: c - cazul sarcinii rezistiv-inductive;
d - diagrama conducţiei ventilelor pentru cazul (c)
Se precizează faptul că forma de undă a tensiunii de ieşire, pentru β>0 şi
sarcină rezistiv-inductivă, depinde de unghiul de conducţie al diodelor de
recuperare, care, la rîâdul lui depinde de constanta de timp L0/R0. Pentru sarcina
pur rezistivă, se obţine tensiunea de ieşire zero pentru β=2π/3. În cazul sarcinii pur
inductive, tensiunea de ieşire se modifică de la zero la valoarea sa maximă, pentru
5888 variind în intervalul de la π/2 la 2π/3.
În acest mod de control, o jumătate a formei de undă a tensiunii de ieşire este
formată printr-un singur puls de comandă (comandă monopuls). Se poate utiliza, de
asemenea, comanda multipuls, când întrerupătoarele electronice ale invertorului
sunt comandate sau blocate de câteva ori pe fiecare jumătate de perioadă.
Reducerea armonicilor tensiunii de ieşire se poate face utilizând tehnica
PWM, aşa cum se poate vedea în Fig. 2.106.
180 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

(a)

(b)

Figura 2.106: Tehnica de comandă PWM: a - tensiunea de referinţă


triunghiulară şi tensiunile de comandă sinusoidale; b - formele de undă ale
tensiunilor de ieşire pentru invertorul de tensiune din Fig. 2.103.a.
Ventilele electronice ale invertorului sunt blocate sau comandate cu
semnale obţinute de la ieşirea unui comparator. Acesta compară semnalul de
referinţă triunghiular, de frecvenţă potrivit aleasă, cu tensiunea de comandă
sinusoidală trapezoidală sau în trepte. În cazul din Fig. 2.106, tensiunea de
comandă este sinusoidală. Pentru reglarea frecvenţei tensiunii la ieşirea
invertorului, se modifică frecvenţa tensiunii de comandă.

Particularităţi ale invertoarelor de tensiune

Câteva din particularităţile invertoarelor de tensiune sunt următoarele:


23 procesul de comutaţie este independent de sarcină, perioada de comutaţie
este mult mai mică în comparaţie cu cea a convertoarelor de curent şi, de
asemenea, nu depinde de tipul sau de puterea motorului alimentat;
24 nu apar supratensiuni la bornele sarcinii;
Sisteme eoliene de producere a energiei electrice 181

23 stabilitatea în buclă deschisă este mai bună; stabilitatea la sarcină mică sau
la mersul în gol este, de asemenea, mai bună decât în cazul controlului cu
convertoare de curent;
24 posibilitatea de funcţionare în regim de frână dinamică, în condiţiile căderii
tensiunii de alimentare a convertorului de frecvenţă, datorită prezenţei
circuitului intermediar de tensiune continuă (bateria de condensatoare din
cadrul filtrului de tensiune);
25 pulsaţiile de cuplu în zona turaţiilor joase sunt mai mici, datorită frecvenţei
de comutaţie ridicate.

2.7.7.4. Invertorul de curent


Circuitul unui invertor de curent care alimentează un motor de inducţie este
prezentat în Fig. 2.107. Constructiv, invertorul de curent poate fi realizat, spre
exemplu, sub forma invertorului trifazat în dublă punte cu cu stingere autonomă
[2.51], sau sub forma invertorului trifazat în dublă punte cu stingere independentă
[2.51]. Curenţii care circulă prin înfăşurările statorice ale maşini de current
alternate (asincron sau sncron) au formă trapezoidală cu amplitudinea egală cu

valoarea curentului din circuitul intermediar ( i0  I0 / Isn în unităţi relative).
Descrierea funcţionării invertorului de curent din Fig. 2.107 se poate face folosind
teoria fazorială pentru reprezentarea curenţilor. Această descriere este utilă pentru a
regla scalar şi mai ales vectorial maşinile de c.a.

Figura 2.107: Invertorul de curent pentru alimentarea maşinilor de


current alternativ
182 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

Dacă se neglijează efectele comutaţiei, invertorul de curent se poate reprezenta


prin schema echivalentă simplificată din Fig. 2.108.a. În această schemă,
tiristoarele, împreună cu circuitele pentru comutaţia forţată T1,...,T6 , sunt înlocuite
cu comutatoare ideale S1,...,S6 . Formele de undă corespunzãtoare funcţionării cu
şase pulsuri sunt prezentate în Fig. 2.108.b.

(a)
(b)

(c)
(d)

Figura 2.108. Reprezentarea curenţilor la ieşirea invertorului:


a - schema echivalentă a invertorului care alimentează maşina de c.a.;
b - curenţii de ieşire pentru modul de lucru cu şase pulsuri; c - curenţii de ieşire
reprezentaţi ca fazor spaţial; d - exemplu de circuit corespunzător vectorului i1

Componentele fazorului spaţial al curentului statoric în sistemul fix α−β sunt:

i =i 1
sα sa ; isβ = 3 (isb − isc ) (2-128)
Sisteme eoliene de producere a energiei electrice 183

Existã şase moduri de conducţie pentru care invertorul nu are secvenţă de


curent zero la ieşire şi trei moduri de conducţie pentru care prin maşină nu circulã
curent (în astfel de cazuri denumite stări de scurtcircuit, curentul din circuitul
intermediar este preluat de unul din cele trei braţe ale invertorului, care astfel pune
în scurtcircuit sursa de alimentare).
Curentul, la ieşirea invertorului, poate fi reprezentat cu ajutorul unui fazor spaţial (Fig.
2.108.c):

 2 e j (νπ / 3π / 6)
i i  ji  i , ν  1,...,6,
sν sαν sβν  3 d (2-129)

0, ν  7,8,9
În cazul funcţionării cu şase pulsuri, vectorul de curent rămâne constant pe o
perioadă ωst π /3, schimbându-şi poziţia cu pasul π/3 (Fig. 2.108.c). Spre
exemplu, vectorul i1 reprezintă starea din Fig. 2.108.a. (tiristoarele T1 şi T2 din
Fig. 2.107 sunt în conducţie) şi circuitul echivalent corespunzător este ca în Fig.
2.108.d.
Astfel, curentul de ieşire al invertorului poate fi privit ca un vector care ocupă
şase poziţii fixe. Poziţiile intermediare sunt posibile numai prin comutaţia între doi
vectori vecini (două stări vecine). Amplitudinea sa poate fi modificată prin variaţia
curentului i0 din circuitul intermediar sau, dacă i 0=const., prin comutaţii pe stări de
scurtcircuit (PWM).

Particularităţi ale invertoarelor de curent

Alimentarea de la invertoare de curent are următoarele particularităţi, care nu


sunt deloc de neglijat:
5888 funcţionarea maşinii în cele patru cadrane ale planului viteză –
cuplu fără circuite suplimentare (convertoarele de frecvenţă de tensiune
necesită un redresor comandat, montat în antiparalel cu cel care lucrează în
mod normal);
5889 utilizarea tiristoarelor ultrarapide nu este necesară;
5890 circuitele de comandă pe grilă sunt simple şi asemănătoare cu cele
de la convertoarele cu stingere naturală de la reţea (exemplu: redresorul în
punte trifazată complet comandat);
5891 conducţia simultană foarte scurtă a semiconductoarelor unui braţ al
invertorului de curent nu produce creşterea curenţilor în motor, datorită
prezenţei inductivităţii din circuitul intermediar.
184 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

BIBLIOGRAFIE

[2.1] M. Alatalo, T. Svensson, Variable Speed Direct-Driven PM-


Generator with PWM controlled Current Source Inverter,Proc.
EWEC’93, Lubeck-Travemunde, Germany.
[2.2] I. Balaurescu, M. Eremia,. Îmbunătăţirea factorului de putere,
Editura Tehnică, Bucureşti, 1981.
[2.3] G. Bandoc, M. Degeratu, Instalaţii şi echipamente pentru utilizarea
energiei mecanice nepoluante. Utilizarea energiei vântului,
Editura MATRIX ROM, Bucureşti, 2007.
[2.4] C. Bălă, Maşini electrice, Ed .Didactică si Pedagogică, Bucureşti,
1982.
[2.5] A. Bej, Turbine de vânt, Editura Politehnica, Timişoara, 2003.
[2.6] A. Betz, Introduction to the Theory of Flow Machines, (D. G.
Randall, Trans.) Oxford: Pergamon Press, 1966.
[2.7] S. Bhowmic, R. Spée, J.H.R.Enslin, Performance Optimisation for
double fed wind power generation Systems, IEEE Transaction on
Industry Applications, Vol. 35, No. 4, Jul. – Aug., pp 949 – 958, 1999.

[2.8] J.A.M. Bleijs, Improvement in Performance of a Pasive Pitch


Wind Turbine with Variable Speed Operation, Proc. EWEC’94,
Thessaloniki, Greece.
[2.9] M. Boger, A. Wallace, Performance capability analysis of the
brushless double fed machine as a wind generator, 7 th
International Conference Electrical Machines and Drives, pp 458 –
461, Durham UK, 1995.
[2.10] B.K. Bose, Recent Advances in Power Electronics, IEEE Trans.
On Power Electrnics, Vol.7, No 1, Jan. 1992.
[2.11] B.K. Bose, Power Electronics and Motion Control-Technology,
Status and Recent Trends, IEEE Trans. On Ind. Appl.,Vol.29,
No.5, SeptîOct. 1993.
[2.12] I. Bostan, V. Dulgheru, I. Sobor, V. Bostan, A. Sochireanu, Sisteme
de conversie a energiilor regenerabile, Editura Tehnica+Info,
Chişinău, 2007.
[2.13] T.Burton, D. Sharpe, N. Jenkins, E. Bossanyi, Wind Energy
Handbook, John Wiley & Sons Ltd., 2004.
Sisteme eoliene de producere a energiei electrice 185

[2.14] O. Carlson. J. Hylander, Electrical Systems with Frequency


Convertors for Variable Speed Operation of Wind Turbines,
Proc. EWEC’89, Manchester.
[2.15] I. Catana, C. A. Safta, V. Panduru, Power Optimisation Control
System of Wind Turbines by Changing Pitch Angle, Sci. Bull.
of UPB, Series D, Vol. 72, Issue 1, pp. 141-148, 2010.
[2.16] I. Catana, C. A. Safta, V. Panduru, Parallel Operating of Wind
Turbines by Using Electrohydraulic Transmissions, 4th Int.
Conf. CIEM, Bucharest, Nov., 2009, Proceedings, ISSN 2067-
0893, S7_08.
[2.17] A. Câmpeanu, V. Iancu, M. Rădulescu, Maşini în acţionări electrice,
Ed. Scrisul Românesc , Craiova, 1996.
[2.18] A. G. Davenport, The Response of Six Building Shapes to
Turbulent Wind,Philosophical Transactions of the Royal Society
of London. Series A, Mathematical and Physical Sciences, Vol.
269, No. 1199, A Discussion on Architectural Aerodynamics (May 13,
1971), pp. 385-394, 1971.
[2.19] M. Degeratu, Stratul limită atmosferic, Editura Orizonturi
Universitare, Timişoara, 2002.
[2.20] M. Exarhu, Maşini şi instalaţii hidraulice şi pneumatice, Editura
Andor Tipo, 2006.
[2.21] R. Fathiyah, R. Mellott, M. Panagoda, N. Lane, Windmill Design
Optimization through Component Costing,
http://www.math.msu.edu/Academic_Programs/graduate/msim/MSIM
ProjectReports/MCP1.May.2001.report.pdf
[2.22] N. Galan, C. Ghiţă, M. Cistelecan,Maşini electrice, Ed. Didactică si
Pedagogică, Bucureşti, 1981.
[2.23] I.S. Gheorghiu, AL. Fransua, Tratat de maşini electrice, Vol. I–IV,
Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1969 - 1972.
[2.24] C. Ghita, Convertoare electromecanice, Vol. 1- 3, Editura ICPE,
Bucureşti, 1998 – 2001.
[2.25] C. Ghiţǎ, Modelarea şi parametrii convertoarelor
electromecanice, Ed. Printech, Bucureşti, 2003.
[2.26] C. Ghiţă, Maşini electrice, Ed. MATRIXROM, Bucuresti, 2005, 320
pag.
[2.27] C. Ghiţă, Regimurile permanente ale convertoarelor
electromecanice, Ed. MATRIXROM, Bucuresti, 2008, 248 pag.
186 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

[2.28] C. Ghiţă, A.I. Chirilă, I.D. Deaconu, D.I. Ilina, Digsilent 13.1 control
system implementation for doubly fed induction generator wind
turbine, Buletinul Inst. Politehnic din Iaşi, Tomul LII (LVI), Fasc. 5A,
pg. 323-328, 2006;
[2.29] C. Ghiţă, A.I. Chirilă, I.D. Deaconu, D.I. Ilina, Wind turbine
permanent magnet synchronous generator magnetic field study,
International Conference of Renewable Energy, Santander, Spain,
March 12-14, 2008, paper 247 (http://www.icrepq.com/papers-
icrepq08.htm);
[2.30] C. Ghiţă, I.D. Deaconu, A.I. Chirilă, V. Năvrăpescu, D.I. Ilina, Lab
Model for a Low Power Wind Power Turbine System, International
Conference of Renewable Energy and Power, Valencia, Spain, Aprilie 15
- 17, 2009, paper 341,http://www.icrepq.com/papers-icrepq09.htm.
[2.31] Gijs A.M. van Kuik, The Lanchester–Betz–Joukowsky Limit, Wind
Energ. Vol. 10, pp. 289–291, 2007.
[2.32] H. Glauert, Aerodynamic theory, Dover Pub. Inc., New York, 1963.
[2.33] B. Godfrey, Renewable Energy, Oxford University Press, 2004.
[2.34] A.N. Gorban, A.M. Gorlov, V.M. Silantyev, Limits of the Turbine
Efficiency for Free Fluid Flow, Journal of Energy Resources
Technology - December 2001 - Volume 123, Issue 4, pp. 311-317.
[2.35] F. Gyulai, Mathematical models for dynamic study of wind
turbines, Proceedings of the 6th International Conference on
Hydraulic Machinary and Hydrodynamics, Politehnica University of
Timişoara, 2004.
[2.36] Martin O. L.Hansen, Aerodinamics of wind turbines, Editura
Earthscan, 2008.
[2.37] D. Hartwanger, A. Horvat, 3D Modelling of A Wind Turbine Using
CFD, NAFEMS UK Conference 2008 „Engineering Simulation:
Effective Use and Best Practice”, Cheltenham, UK, June 10-11, 2008,
Proceedings.
[2.38] E. Hau, Wind turbines: fundamentals, technologies, application,
economics, Ed. Springer, 2006.
[2.39] S. Heier, Grid Integration of Wind Energy Conversion Systems,
John Wiley & Sons Ltd., 1998.
[2.40] R.M. Hilloowala, A.M. Sharaf, A Utilty Interactive Wind Energy
Conversion Scheme with an Asyncron DC Link Using a
Suplementary Control Loop, Paper 94 WM 102-4 EC, IEEEîPES
Winter Meeting, New York.
Sisteme eoliene de producere a energiei electrice 187

[2.41] M.J. Hoeijmakers, Synchronous Machine with Rectifier for Wind


Turbines, IEA 21st Meeting of Experts-Electrical Systems for Wind
Turbines with Constant and Variable Speed, Goteborg, 1991.
[2.42] O. Honorati, F. Caricchi, F. Crescimbini, G. Noia, Gear-Less Wind
Energy Conversion System Using an Axial-Flux PM
Synchronous Machine, Proc. EWEC’91, Amsterdam.
[2.43] H. Dumitrescu, A. Georgescu, Al. Dumitrache, ş. a., Calculul elicei,
Editura Academiei Române, 1990.
[2.44] H. Dumitrescu, V. Cardos, Fl. Frunzulică, Al. Dumitrache,
Aerodinamică nestaţionară, aeroelasticitate şi aeroacustică
pentru turbine de vânt, Editura Academiei Române, 2007.
[2.45] H. Dumitrescu, V. Cardoş, Al. Dumitrache, Aerodinamica turbinelor
de vânt, Editura Academiei Române, 2001.
[2.46] G. Huss, R. Einmann, Wind Power Plant WKA-60for Helgoland-
Status of Proiect, Proc. EWEC’89, Manchester.
[2.47] F. Ionescu, S. Nitu, D. Floricău, C. Mihalache, Electronica de putere
şi convertoare statice Editura Electra, Bucuresti 2004.
[2.48] T.M. Jahns, Motion Control with Permanent-Magnet Machines,
Proc. of IEEE, Special Issue on Power Electronics and Motion
Control, August 1994.
[2.49] N. Jenkins, Notes on Final Discussion, IEA 21st Meeting of
Experts-Electrical Systems for Wind Turbines with Constant and
Variable Speed, Goteborg, 1991.
[2.50] M.P. Kazmierkowski, H. Tunia, Automatic control of converter-fed
drives, PWM - Polish Scientific Publishers, Warszawa, 1994.
[2.51] D. O. Kisch, Sisteme de reglare automată a maşinilor de curent
alternativ, Editura ICPE, Bucureşti, 1998, ISBN 973-98322-6-1.
[2.52] D. O. Kisch, Reglarea vectorială a mşinilor de curent alternativ,
Editura ICPE, Bucureşti 1997, ISBN 973-97863-6-7.
[2.53] W. Leonhard, Control of Electrical Drive, Sprenger-Verlag, Berlin,
1985.
[2.54] T.A. Lipo, Recent Progress in Developement of Solid-State AC
Motor Drives, IEEE Trans. On Power Elecctr.,Vol.3, No.2, Apr. 1998.
[2.55] T. Matsuzaka şi alţii, A Variable Speed Wind Generating System
and its Test Results, Proc EWEC’89, Manchester.
[2.56] H. G. Matthies, et al: Study of Offshore Wind Energy in the EC,
Verlag Natürliche Energie, Brekendorf, 1995.
188 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

[2.57] R. Naik,N. Mohan, A Novel Grid Interface for Photovoltaic, Wind-


Electric, and Fuel-Cell Systems with a Controllable Power
Factor, IEEE-APEC’95, pag. 995 – 998.
[2.58] H.L. Nakra, B. Dube, Slip Power Reovery Induction Generators
for Large Vertical Axis Wind Turbines, IEEE Trans. On Energy
Conversion, Vol.3, No.4, Dec.1988.
[2.59] S.A.Papathanassiou, M.P. Papadopoulos, J.A. Tegopoulos,
Comparison of a Variable Speed Wind Turbine Generator
Schemes, Proc. ICEM’94,Paris.
[2.60] S.A. Papathanassiou, M.P. Papadopoulos, Simulation and Control of
a Variable Speed Wind Turbine Equipped with Double Output
Induction Generator, Proc.PEMC’94, Warsaw, Poland.
[2.61] I. Paraschivoiu, Wind turbine design with emphasis on Darrieus
concept, Polytechnic International Press, Montréal, 2002.
[2.62] M. R.Patel, Wind and Solar Power Systems, CRC Press, 1999;
[2.63] I. Pincovschi, Hidrologie şi meteorology, ed. Printech, 2007.
[2.64] M. Popescu, M. Cistelecan, T. Tudorache, L. Melcescu, Generatoare
sincrone cu magneţi permanenţi pentru sisteme eoliene cu acţionare
directă, Simpozionul de Maşini Electrice SME’08, septembrie 2008.
[2.65] P. Rasmussen, N. Vilsboell, A. LKarsen, Permanent Magnet
Generator Studies and Planned Prototypes, Proc. EWEC’93,
Lubeck-Travemunde, Germany.
[2.66] R. Richter, Maşini electrice, Ed. Tehnică, Bucureşti, Vol. I-IV, 1959–
1961.
[2.67] F. Runcos, R. Carlson, A.M. Oliveira, P. Kuo-Peng, N. Sadowski,
,Performance analysis of brushless double fed cage induction
generator, Nordic Wind Power Conference, 1/2 March 2004,
Göeteborg, Sweden.
[2.68] Z.M. Samaleh, L.F. Kazda, Analyisis of the Double-Output
Induction Generator Using Direct Three-Phase Model. Part II –
Harmonic Analysis”. IEEE Trans. On Energy Conversion, Vol.
EC-2, No.2, June 1987.
[2.69] N. Sato, Y. Hayashi, C. Chikaraoshi, A Variable Speed Induction
Generator System Connected to the Utylity Network, Proc.ICEM’88.
[2.70] C. Skarmis, K.D. Jespersen, Demonstation of a 1000 kW Stall
Regulated Wind Energy Experimental Use, Proc. EWEC’90,
Madrid, Spain.
Sisteme eoliene de producere a energiei electrice 189

[2.71] G.R. Slemon, Electrical Machines for Variable-Frequency Drives,


Proc. of IEEE, Special Issue on Power Electronics and Motion
Control, August 1994.
[2.72] R.L. Steigerwald, A. Ferraro, R.E. Tompkins, Final Report–
Investigation of a Family of Power Conditioners Integrated into
Utility Grid–Residential Power Level, DOE Contract DE-AC02-
80ET29310, Sandia National Lab., Report No. SAND81-7031, 1981.
[2.73] H. Stemmler, High-Power Industrial Dives, Proc. of IEEE, Special
Issue on Power Electronics ans Motion Control, August 1994.
[2.74] T. Stevensson, C. Briozzo, Grid Connecting Using Thyristors, Proc.
4th Int. Symp. on Wind Energy Systems, Stockolm, 1982.
[2.75] J.T. Tande, Dynamic models of wind farms for power system
studies, INTEF Energy Research, 2006
[2.76] T.Thiringer, J. Linders, Control by Variable Speed of a Fixed-Pitch
Wind Turbine Operrating in a Wide Speed Range, Paper 92 SM
523-1 EC, IEEEîPES 1992 Summer Meeting, Seatle.
[2.77] S. Tsiolis, O. Carlson, An electric System Variable Speed
Opertion of Wind Turbines with Induction Generators, IEA, 21st
Meeting of Experts-Electrical Systems for Wind Turbines with
Constant and Variable Spee”, Goteborg, 1991.
[2.78] W. Volstedt, Variable-Speed Wind Turbine Generator with Low Line
Interactioms, IEA 21st Meeting of Experts-Electrical Systems for
Wind Turbines with Constant and Variable Speed, Goteborg, 1991.
[2.79] O. Warneke, Use of a Double-Fed Induction Machine in the
Growian Large Wind Energy Converter. Siemens Power
Engineering, Vol VI, No.1, Jan.îFebr. 1984.
[2.80] F.M. White, Fluid Mechanics, 2nd Edition, 1988, McGraw-Hill,
Singapore.
[2.81] J.B. Woudstra, A. Rauta, E. Van Beijnhem, Connecting a Wind
Driven Induction Generatr onto the Grid, Proc. PEMC’94,
Warsaw, Polland.
[2.82] *** FIP-TREET, Energii regenerabile & eficienta energetica.
Ghid de instruire, ed. NicVox, 2007.
[2.83] *** Cod de proiectare. Bazele proiectării şi acţiunii asupra
construcţiilor. Acţiunea vântului., NP 082-04, publicat in Monitorul
Oficial al României, Partea I, Nr. 349, bis/25.04.2005.
190 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

[2.84] *** International Electric Committee (IEC): Wind Turbine


Generator Systems,Wind Turbine Generator Systems,Part 11
Acoustic Noise Measurement Techniques, IEC 61400-11, 1998.
[2.85] *** VDI Richtlinie 2714: Schallausbreitung im Freien, vom.
Januar 1988.
Capitolul 3
Valorificarea termică a energiei solare

3.1. Elemente caracteristice ale radiaţiei solare


3.1.1. Parametrii de referinţă standard ai radiaţiei solare
Pământul primeşte aproape toată energia din spaţiu sub formă de radiaţie
electromagnetică solară. Cantitatea totală de căldură a Pământului nu se schimbă
semnificativ în timp, deoarece există egalitate între radiaţia solară absorbită şi
radiaţia termică emisă de Pământ. Soarele este o sferă formată din gaze fierbinţi cu
diametrul de 1,39 milioane de kilometri şi se află la distanţa de 150 milioane de
kilometri de Pământ. Aşa cum se vede de pe Pământ, Soarele se roteşte în jurul axei
sale odată la fiecare patru săptămâni. El nu se roteşte ca un corp solid, astfel că
regiunea din jurul ecuatorului se roteşte cu o perioadă de circa 27 de zile, iar
regiunile polare cu o perioadă de circa 30 de zile. Soarele este de fapt un reactor de
fuziune continuă, în care hidrogenul este convertit în heliu cu o rată de 4 milioane
de tone/s, astfel că suprafaţa Soarelui are temperatura efectivă egală cu cea a unui
corp negru de 5 777 K. Necesarul de energie actual la nivel mondial al Pământului
ar putea fi acoperit de energia emisă de pe numai 10 ha din suprafaţa Soarelui. Se
estimează că energia radiantă solară interceptată de Pământ timp de 10 zile este
echivalentă cu căldura ce s-ar dezvolta prin arderea tuturor rezervelor cunoscute de
combustibili fosili de pe Pământ.
Suprafaţa Soarelui radiază energie electromagnetică sub formă de fotoni şi
neutroni. Fluxul total de energie radiantă a Soarelui este de 0,38 milioane Zettawaţi
(1 ZW = 1021W). Pământul primeşte numai o parte din această energie, circa 170
milioane de Gigawaţi. Cea mai mare parte a radiaţiei electromagnetice ce ajunge pe
Pământ este emisă de stratul sferic dens exterior format din gaze fierbinţi, numit
fotosferă. La exteriorul fotosferei se găsesc cromosfera şi coroana. Aceste regiuni
sunt formate din gaze cu densitate mică ce au temperatură mare şi variaţii în timp
ale diametrului şi energiei emise. Deoarece aceste gaze au densitate mică, emisia de
energie din aceste zone este redusă şi nu prezintă importanţă pentru aplicaţiile
termice solare de pe Pământ. Energia totală absorbită de la Soare în decursul unui
an va fi de 3 850 Zettajouli (1 ZJ = 10 21J). Din această energie, fotosinteza
plantelor captează 3 ZJ, energia eoliană 2,2 ZJ iar necesarul uman de energie este
de 0,5 ZJ din care numai 0,06 ZJ sub formă de electriciate.
Potenţialul de utilizare a energiei solare în România este relativ important,
existând zone (Litoralul Mării Negre, Dobrogea şi respectiv zonele sudice) în care
fluxul energetic solar anual ajunge până la valori de 1 450…. 1 600 kWh/m 2/an. În
majoritatea regiunilor ţării, fluxul energetic solar anual, depăşeşte 1 250…1 350
kWh/m2/an.
192 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

Pentru studiul radiaţiei solare, se vor defini câteva mărimi importante [3.1].
Constanta solară, Isc, reprezintă fluxul unitar de energie termică primit de la
Soare, măsurată în straturile superioare ale atmosferei terestre, perpendicular pe
direcţia razelor solare. Valoarea general acceptată pentru constanta solară este de
23 350 W/m2, reprezentând o valoare medie anuală, măsurată cu ajutorul
sateliţilor de cercetare ştiinţifică.
Fluxul de energie radiantă incident pe unitatea de suprafaţă a Pământului se
numeşte iradianţă (W/m2).
Fluxul de energie radiantă solară, care ajunge la suprafaţa Pământului este mai
mic decât constanta solară, deoarece în timp ce traversează atmosfera terestră, cu o
grosime de peste 50 km, intensitatea radiaţiei solare este redusă treptat.
Mecanismele prin care se modifică intensitatea radiaţiei solare, la traversarea
atmosferei, sunt absorbţia şi difuzia.
În atmosferă, radiaţia X şi o parte din radiaţia ultravioletă este absorbită
(reţinută, filtrată). Vaporii de apă, dioxidul de carbon şi alte gaze existente în
atmosferă, contribuie la absorbţia radiaţiei solare de către atmosferă.
Radiaţia absorbită este în general transformată în căldură, iar radiaţia difuză
astfel obţinută este retrimisă în toate direcţiile. Prin aceste procese, atmosfera se
încălzeşte şi produce la rândul ei, o radiaţie cu lungime de undă mare, denumită
radiaţie atmosferică. În plus, faţa de cele două mecanisme de modificare a
intensităţii radiaţiei solare, o parte din radiaţia solară este reflectată de atmosfera
terestră, sau de unele componente ale sale (moleculele de aer şi anumite categorii
de nori). Prin reflexie, o parte din radiaţia solară este disipată, mecanismul acestui
proces fiind denumit difuzie Rayleigh, iar acest fenomen reprezintă radiaţia bolţii
cereşti.
Radiaţia globală ajunsă de la Soare, pe o suprafaţă orizontală la nivelul solului
într-o zi senină, reprezintă suma dintre radiaţia directă şi radiaţia difuză. Radiaţia
solară directă depinde de orientarea suprafeţei receptoare. Radiaţia solară difuză
poate fi considerată aceeaşi, indiferent de orientarea suprafeţei receptoare, chiar
dacă în realitate există mici diferenţe.
Energia termică unitară primită de la Soare, măsurată la nivelul suprafeţei
Pământului, perpendicular pe direcţia razelor solare, pentru condiţiile în care cerul
este perfect senin şi lipsit de poluare, în zonele Europei de Vest, Europei Centrale şi
Europei de Est, în jurul prânzului, poate atinge 1 000 W/m 2. Această valoare
reprezintă suma dintre radiaţia directă şi difuză.
Radiaţia solară este influenţată de modificarea permanentă a câtorva
parametrii importanţi, cum sunt:
23 Înălţimea Soarelui pe cer (unghiul format de direcţia razelor Soarelui cu
planul orizontal);
24 Unghiul de înclinare a axei Pământului;
25 Modificarea distanţei Pământ – Soare (aproximativ 150 milioane kilometri
pe o traiectorie eliptică, uşor excentrică);
26 Latitudinea geografică.
Valorificarea termică a energiei solare 193

Principalele componente ale radiaţiei solare care ajunge pe Pamânt şi


participaţia fiecărei componente în radiaţia globală, din punct de vedere energetic,
sunt:
5888 radiaţie ultravioletă cu lungimea de undă, λ, cuprinsă între 0,28 ÷
0,38 μm - 3%;
5889 radiaţie vizibilă cu λ între 0,38 ÷ 0,78 μm - 42%;
5890 radiaţie infraroşie cu λ între 0,78 ÷ 2,5 μm - 55%.
Se observă că cea mai mare cantitate de energie termică se regăseşte în
domeniul radiaţiei infraroşii şi nu în domeniul radiaţiei vizibile, ceea ce sugerează
ideea că această radiaţie poate fi captată eficient şi în condiţiile în care cerul nu este
perfect senin. Pentru realizarea acestui obiectiv, au fost realizate panourile solare cu
tuburi vidate, iar pentru captarea eficientă a radiaţiei solare, chiar şi la temperaturi
sub 0°C, s-au realizat panouri solare cu tuburi termice.
Figura 3.1 prezintă principalele fluxuri ale radiaţiei primare pe o suprafaţă sau
în apropierea Pământului în procesele termice solare. Din motive practice, se
consideră radiaţia în doua intervale de lungimii de undă.

Radiaţia solară directă Radiaţia solară difuză Radiaţia solară


reflectată

Radiaţia undei lungi a Radiaţia undei lungi Radiaţia de undă


atmosferei reflectate lungă a suprafeţei

Figura 3.1: Fluxurile energiei radiante în procesele termice solare

Radiaţia solară sau unda scurtă – este radiaţia provenită de la Soare, în


intervalul lungimilor de undă de (0,3....3) μm. În terminologia folosită pe tot
parcursul acestui capitol, radiaţia solară include atât componenta directă cât şi
componenta difuză dacă nu se specifică altfel.
Radiaţie de undă lungă – caracterizată de lungimi de undă mai mari de 3
μm,reprezintă emisia neîntreruptă a radiaţiei terestre în domeniul infraroşu,
intensitatea ei depinzând de valoarea temperaturii absolute (T) a suprafeţei terestre,
care la rândul ei este determinată de intensitatea radiaţiei globale.
Spectrul electromagnetic. Radiaţia termică reprezintă energia
electromagnetică care se propagă printr-un spaţiu cu viteza luminii. Dintre
194 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

aplicaţiile energiei solare, numai radiaţia termică este importantă. Radiaţia termică
este emisă de corpuri pe baza temperaturii lor (atomii, moleculele sau electronii
ridicaţi la stări de excitare revin spontan la stări mici de energie emiţând energie
sub formă de radiaţie). Datorită variaţiei stărilor atomilor şi moleculelor care se
manifestă din punct de vedere electronic, rotaţional şi vibraţional, radiaţia emisă
este în general distribuită într-un domeniu de lungimi de undă.
Spectrul radiaţiei electromagnetice este împărţit în intervale de lungimi de
undă. În figura 3.2 se arată limitele aproximative ale acestor intervale şi lungimile
de undă.
10-8 10-6 10-4 10-2 100 102 104 106 108 1010

radiaţie
termică
raze ultra Radio, TV
gama
violet
aproape departe
raze raze X undă undă
cosmice 0,78-25 25-1000 scurtă lungă
vizibil infraroşu
0,38 – 0,78
solar

Figura 3.2: Spectrul radiaţiei electromagnetice

Legătura dintre lungimea de undă şi frecvenţă este dată de relaţia:


Cλ⋅ν , (3-1)
unde: C este viteza luminii.
Radiaţia solară din afara atmosferei are cea mai mare parte a energiei în
intervalul (0,25...3) μm, în timp ce energia solară primită de la Pământ este în cea
mai mare parte în intervalul (0,29...2,5) μm.
Radiaţia electromagnetică prezintă un dublu caracter: corpuscular a cărei
energie este caracterizată de foton şi ondulatoriu, caracterizat de lungimea de
undă. Energia fotonului este dată de relaţia :
E ≅ h ⋅ν , (3-2)

unde: h este constanta lui Planck (6,625∙10-34 [J·s]).

3.1.2. Caracteristicile radiaţiei termice


Radiaţia termică este rezultatul transformării energiei interne a corpurilor în
energie cu lungimile de undă cuprinse între λ = 0,1÷100 µm, incluzând o porţiune
din radiaţiile ultraviolete şi în întregime spectrele radiaţiilor vizibile şi infraroşii.

Mărimile fizice care caracterizează radiaţia sunt definite de două criterii


independente: compoziţia spectrală şi distribuţia spaţială (direcţională).
Valorificarea termică a energiei solare 195

În funcţie de compoziţia spectrală, mărimile fizice se pot referi la tot


spectrul de radiaţii şi se numesc totale sau la o anumită lungime de undă, mărimile
numindu-se monocromatice.
Mărimile se numesc emisferice dacă se referă la toate direcţiile în care o
suprafaţă emite sau primeşte radiaţie şi direcţionale dacă caracterizează o direcţie
dată de propagare a radiaţiei.
&
Fluxul termic radiant emis total, Q e [W], reprezintă energia emisă de
un corp în unitatea de timp, în tot spaţiu.
&
Fluxul radiant Q care cade pe o suprafaţă poate fi absorbit de aceasta (QA),
reflectat (QR) sau difuz (QD) (figura 3.3):

Q n

QR

QA

QD

Figura 3.3: Distribuţia energiei radiante

Q=QA+QR+QD,[W] (3-3)

A+R+D=1, (3-4)
unde: A este coeficientul de absorbţie, R – coeficientul de reflexie; D – coeficientul
de difuzie.
Coeficienţii A, R, D pot avea valori cuprinse între 0 şi 1, în funcţie de natura
corpului, starea suprafeţei, spectrul radiaţiei incidente şi temperatură.
Corpul negru absoarbe toată radiaţia incidentă, astfel că: A = 1; R=D=0.
Corpul alb reflectă toată radiaţia incidentă: R = 1; A=D=0.
Corpul diaterm este transparent pentru radiaţia incientă: D = 1; A=R=0.
Suprafaţa unui corp este lucie dacă reflectă radiaţia incidentă într-o singură
direcţie, unghiul de incidenţă fiind egal cu cel de reflexie; este mată dacă reflectă
radiaţia incidentă în toate direcţiile.
Dacă considerăm o suprafaţă elementară dS, care emite radiaţia în direcţia
unei suprafeţe dSn, caracterizată în coordonate sferice de unghiul zenital θ şi
azimutal ϕ, (figura 3.4) se defineşte intensitatea de radiaţie monocromatică
23 e,λ λ, θ , ϕ  , cu relaţia:
196 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

&
I e,λ λ, θ , ϕ  =
dQe 2
, [W/(m ·sr·µm)] (3-5)
dS1 cosθdΩdλ
unde: Ω este unghiul solid sub care se vede suprafaţa dSn din centrul suprafeţei dS1.

Radiaţie
n emisă
dSn

θ r

dS 1 dΩ
+ +
dSn
dΩ ≡
ϕ 2
r dSn
a) b)
Figura 3.4: Definirea intensităţii de radiaţie (a)
şi a unghiului solid (b)

Unghiul solid dΩ este definit de relaţia:


dSn
dΩ = , [sr]
(3-6)
r2
În coordonatele sferice unghiul solid se poate determina cu relaţia:
dΩ = sin θdθdϕ (3-7)

Dacă vom nota:


& & (3-8)
dQ e / dλ = dQ eλ

Rezultă:
&
dQ eλ = I λ ,e λ, θ, ϕdS1 cos θdΩ (3-9)

sau înlocuind valoarea lui dΩ din relaţia (3-7):


&
dQ eλ = Iλ ,e λ , θ , ϕ dS1 sin θ cosθdθdϕ (3-10)
Valorificarea termică a energiei solare 197

Intensitatea totală a radiaţiei emise, Ie(θ, ϕ) reprezintă fluxul radiant


emis pe toate lungimile de undă în direcţia (θ, ϕ) de unitatea de suprafaţă a unui
corp, în unghiul solid dΩ, care conţine direcţia (θ, ϕ):
&
dQe 2
Ie θ , ϕ  = dS cosθdΩ , [W/(m ·sr)] (3-11)
1

Puterea de emisie monocromatică reprezintă fluxul radiat emis de


unitatea de suprafaţă a unui corp în toate direcţiile pe o anumită lungime de undă:
2π π/2

Eλ λ  = dθ  I λ ,e λ, ϕ, θ cosϕ sin ϕdϕ , [W/(m2· µm)] (3-12)


0 0

Puterea totală de emisie reprezintă fluxul radiat de unitatea de suprafaţă a


unui corp, în toate direcţiile şi pe toate lungimile de undă:

E =  Eλ λ dλ , [W/m2] (3-13)


0

Înlocuind valorile lui Eλ(λ) din relaţia (3-12):


58882ππ /2

E=  Iλ ,e λ , θ , ϕ cosϕ sin ϕdθdϕdλ (3-14)


0 0 0

Dacă intensitatea de radiaţie este independentă de direcţie emisia poartă


denumirea de emisie difuză (izotropă) şi Iλ ,e λ, θ , ϕ   Iλ ,e λ  .
Înlocuind în relaţia (3-12) se obţine:
2π π/2

Eλ λ  = I λ ,e λ dθ cos ϕsin ϕdϕ (3-15)


0 0

Rezolvând integralele:

Eλ λ   πIλ ,e λ  (3-16)

şi:

E = πIe (3-17)
Iradiaţia reprezintă radiaţia incidentă pe o suprafaţă care provine din emisia
sau reflexia altor suprafeţe.
Iradiaţia monocromatică (figura 3.5) se defineşte cu relaţia:
198 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

2ππ /2

Gλλ=   Iλ ,i λ , θ , ϕ cosθ sinθdθdϕ , [W/(m2· m)] (3-18)


0 0

Radiaţia
Incident Iλ, n

dΩ dS

Figura 3.5: Natura direcţională a iradiaţiei

Iradiaţia totală va fi:


23 = Gλ λ dλ , [W/m2] (3-19)


0

sau:
5888 2ππ /2

23 =  Iλi λ , θ , ϕ cosθ sinθdθdϕdλ (3-20)


00 0

Dacă radiaţia incidentă este difuză:

Gλ λ   πIλ ,i λ  (3-21)

G = πIi (3-22)

Radiozitatea caracterizează toată energia radiată de o suprafaţă care include


emisia proprie şi emisia datorată iradiaţiei reflectate (figura 3.6).
Radiozitatea monocromatică se defineşte cu relaţia:
2ππ /2

Jλλ=   Iλ ,e+r λ , θ , ϕ cosθ sinθdθdϕ [W/m2· m)] (3-23)


0 0

unde Iλ, e+r este intensitatea radiaţiei asociată emisiei şi reflexiei.


Valorificarea termică a energiei solare 199

Radiozitatea

Emisia
Iradiaţia

Iradiaţia
reflectată

Figura 3.6: Radiozitatea unei suprafeţe

Radiozitatea totală va fi:


J =  Jλ λ dλ , [W/m2] (3-24)


0

3.1.3. Legile radiaţiei termice


Majoritatea legilor radiaţiei termice se referă la corpul negru. Acesta este un
corp care îndeplineşte următoarele cerinţe:
5888 absoarbe în întregime toată radiaţia incidentă;
5889 emite radiaţia difuz independent de direcţie;
5890 pentru o temperatură şi o lungime de undă dată, emite energie mai mult
decât orice alt corp.
Mărimile referitoare la corpul negru se vor nota cu indicele 0. Mai jos se
prezintă în detaliu legile radiaţiei [3.1].

3.1.3.1. Legea lui Planck


Legea lui Planck reprezintă legea de distribuţie a intensităţii de radiaţie Iλ în
funcţie de lungimea de undă şi temperatură, care este de forma:

I 2hc02
λ0 λ,T  = [W/( m2· m)] (3-25)
λ exphc0 / λkT −1
5

unde: h este constanta lui Planck, k este constanta lui Boltzmann (1,3805·10-23
[J/K]), c0 viteza luminii in vid (2,998·108 [m/s]), T temperatura absorbantă a
suprafeţei, [K], λ lungimea de undă, [m].
Radiaţia în regiunea spectrului electromagnetic de la aproximativ 0,2 μm la
1000 μm, se numeşte radiaţie termică şi este emisă de toate substanţele prin
intermediul temperaturii lor. Distribuţia lungimii de undă a radiaţiei emise de un
corp este dată de legea lui Planck:
200 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

E  2 ⋅ π ⋅ h ⋅ C02
λ ,b
⋅ [exp(h ⋅ C0 / λ ⋅ k ⋅ T ) − , (3-26)
5
λ 1]
Este de asemenea important de cunoscut lungimea de undă corespunzătoare
intensităţii maxime a radiaţiei corpului negru. Prin diferenţierea distribuţiei Planck
şi egalând cu zero, lungimea de undă corespunzătoare distribuţiei maxime poate fi
derivată. Aceasta duce la legea deplasării punţii Wien, care poate fi scrisă astfel:
λmaxT  2897.8 ⋅ µ , mK , (3-27)
Legea lui Planck şi legea deplasării Wien prezintă distribuţia radiaţiei spectrale
pentru radiaţia corpului negru de la o sursă cu temperatură de 6 000 K, 1 000 K şi
400 K.
Puterea de emisie va fi atunci:

C1
Eλ0 λ,T   πIλ0 (λT)  [W/( m2· m)] (3-28)

λ5 expC2 / λT  1
Relaţia (3-28) este cea mai cunoscută formă a legii lui Planck, unde
h
W ⋅ m4 c
C  2≈hc2  2,742 ⋅108 şi C  0  1,439 ⋅104m ⋅ K sunt
2
1 0 m 2 k
constante ale radiaţiei introduse de Planck [3.1].
Reprezentarea grafică a legii lui Planck se poate observa în figura 3.7 [3.1].

Figura 3.7: Puterea de emisie spectrală a corpului negru


Valorificarea termică a energiei solare 201

Legea lui Rayleigh–Jeans


Este un caz particular al legii lui Planck în cazul în care λT>>C2.
În acest cazdindezvoltareaînserie a eC2 / λT se pot reţinenumaiprimiidoi
termeni:


C / λT 1 C 2 1C 
e 2
=1 +   +  2  2 + ..... (3-29)
1!  λT  2! λT 
şi relaţia (3-28) devine:
C1T
Eλ,0 λ,T  = 4 , [W/( m2· µm)] (3-30)
C2 λ

Legea lui Wien


Ea se obţine în cazul în care λT<<C2, astfel că în relaţia (3-28) în paranteza
dreaptă se poate neglija unitatea. Se obţine:
E C1 −C / λT 2
λ,0 = 5 e 2 , [W/( m · µm)] (3-31)
λ
Pentru determinarea valorii lui λ pentru care Eλ,0 are un maxim se egalează
cu zero derivata ecuaţiei (3-31) şi se obţine:
λmaxT = C3 = 2897,8, [µmK] (3-32)

Rezultă că la creşterea temperaturii maximul puterii spectrale de


emisie se deplasează către lungimi de undă mai mici.

3.1.3.2. Legea lui Stefan–Boltzmann


Legea lui Stefan–Boltzmann, care reprezintă legea fundamentală a radiaţiei
termice se poate determina analitic prin integrarea legii lui Planck (3-28) pe
întregul spectru de lungimi de undă. Ea se formulează astfel: Puterea totală de
emisie a corpului negru este proporţională cu temperatura absolută a
acestuia la puterea patra:

 T  4
E0 =σT4 = C0   , [W/m2] (3-33)
 100 
unde: σ = 5,67·10-8; C0 = 5,67 [W/(m2K4)] reprezintă coeficienţii de radiaţie a
corpului negru.
Pentru corpurile cenuşii puterea totală de emisie se calculează cu relaţia:
202 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

 T 
E = εT E0 = εT C0 
4
 , [W/m2] (3-34)
 100 
unde: ε(T) este factorul de emisie total al corpului.
Se poate defini şi un factor de emisie spectral (monocromatic):

Eλ λ,T 
ελ,T  = Eλ 0λT , (3-35)

3.1.3.3. Legea lui Kirchhoff


Legea lui Kirchhoff stabileşte legătura între proprietăţile emisive şi
absorbante ale unui corp.
Se consideră o incintă mare cu temperatura Ts considerată un corp negru în
care sunt incluse corpuri cu suprafeţe S1, S2, S3 ....Sn mult mai mici ca suprafaţa
incintei (figura 3.8).

Ts
G

A1 G=Eb(Ts)

A2

E1 A3 E2
E3

Figura3.8: Transferul radiativ într-oincintă izotermă

Iradiaţia primită de cele n corpuri aflate în echilibru termic cu incinta: T1 =


T2 = ....= Ts, este aceeaşi şi egală cu puterea totală de emisie a corpului negru:

G1 = G2 = G3 = .....= G = E0 (T) = σ0T4, [W/m2] (3-36)


Dacă se scrie bilanţul termic pe unul din corpuri cu suprafaţa S1, obţinem:
A1GS1 = E1(Ts) S1 (3-37)

unde: A1 este coeficientul de absorbţie al corpului 1.


Rezultă că:
Valorificarea termică a energiei solare 203

E1Ts 
A
GE0 T  (3-38)
1
Generalizând pentru toate suprafeţele se obţine forma matematică a legii lui
Kirchhoff:
E1 Ts   E2 Ts 

... E0 Ts  (3-39)


A1 A2

Ea poate fi enunţată astfel: pentru toate corpurile raportul între puterea


totală de emisie şi coeficientul de absorbţie este acelaşi şi egal cu puterea totală de
emisie a corpului negru.
Conform legii Stefan–Boltzmann:
E1  ε1E0; E2  ε2E0 ....., rezultădin (3-38):

ε1 = ε 2 = ....1 (3-40)
A A
1 2

sau:
ε=A (3-41)

Deci factorul total de emisie a unui corp este egal cu coeficientul său
total de absorbţie.

3.1.3.4. Legea lui Lambert


Legea lui Lambert stabileşte energia radiată de o suprafaţă în direcţia unei alte
suprafeţe. Potrivit acestei legi intensitatea totală de radiaţie a corpului negru într-o
direcţie dată este proporţională cu intensitatea de radiaţie totală în direcţia
normală la suprafaţă şi cosinusul unghiului θ, format de cele două direcţii.
Iθ  I n cosθ (3-42)
Fluxul global de radiaţie solară care ajunge pe suprafaţa terestră, Igl,
reprezintă suma a două componente:
W 
I gl  I d  Ib ,   (3-43)
2
 m 
unde: Ib este fluxul de radiaţie difuză (rezultatul difuziei, difracţiei şi reflecţiei
atmosferice a razelor solare); Id - radiaţia directă (coincide cu direcţia razei solare).
Intensitatea radiaţiei globale pe o suprafaţă oarecare este influenţată de
următoarele patru categorii de factori:
204 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

23 geofizici – latitudine şi altitudine a localităţii date;


24 astronomici – unghiul de înălţime a soarelui faţă de planul orizontal şi
unghiul de declinaţie;
25 constructivi – unghiul de înclinare a suprafeţei faţă de planul orizontal şi
deviaţia normalei la planul suprafeţei faţă de direcţia sud a meridianului local;
26 meteorologici – transparenţa atmosferei, nebulozitate, temperatura şi
umiditatea aerului.
Factorii geofizici pentru localitatea analizată sunt constanţi şi, de obicei, sunt
cunoscuţi.
Factorii astronomici, de asemenea, sunt cunoscuţi dar, având valori variabile
în timp, necesită o analiză serioasă pentru a determina şi optimiza factorii
constructivi ai instalaţiilor proiectate. Influenţa factorilor meteorologici (în corelare
cu a celor geofizici şi astronomici) poate fi apreciată numai în rezultatul
observărilor multianuale organizate şi efectuate de către staţiile meteorologice.
Cantitatea de energie solară incidentă pe suprafaţa unui captator, Eu, se
determină utilizând relaţia 3-44:
Eu  Ac ⋅ I g ⋅τ ⋅ z, J  (3-44)
unde: Ac - aria captatorului; Ig- intensitatea fluxului global al radiaţiei solare
incidente pe suprafaţa captatoare ce ţine cont de unghiul de incidenţă θ a razei pe
suprafaţa amplasată arbitrar; τ - durata zilnică de funcţionare a instalaţiei; z-
numărul zilelor de funcţionare.
Intensitatea fluxului global de radiaţie se determină utilizând relaţia :

I g  I s ⋅ cosθ  Id (3-45)

unde:
cosθ  sin δ ⋅ sin ϕ ⋅ cos i − sin δ ⋅ cosϕ ⋅ sin i ⋅ cos γ  cosδ ⋅ cosϕ ⋅ cos
i⋅
⋅ cos H  cosδ ⋅ sin ϕ ⋅ sin i ⋅ cos H ⋅ cos γ  cos δ ⋅ sin i ⋅ sin γ ⋅ sin (3-46)
H
unde: φ - latitudinea locului; δ – declinaţia Soarelui; γ – unghiul azimutal al
planului (deviaţia normalei la planul colectorului faţă de direcţia sud a meridianului
locului, pozitivă către vest şi negativă către est); H – unghiul orar al Soarelui; i –
înclinarea planului (unghiul dintre planul colectorului şi orizontul locului); Z –
unghiul dintre raza solară şi zenitul locului respectiv; α – unghiul dintre orizontala
locului şi o dreaptă dusă din punctul respectiv până în centrul Soarelui; I – unghiul
de incidenţă sub care razele solare lovesc Pământul; s – unghiul de înclinare a
suprafeţei.
Declinaţia Soarelui δ reprezintă unghiul dintre raza solară şi planul ecuatorial
al Pământului. Ea se consideră pozitivă de la ecuator spre nord şi negativă spre sud.
Pentru o determinare mai simplă a valorii declinaţiei într-o zi oarecare n a anului se
utilizează relaţia lui Cooper:
Valorificarea termică a energiei solare 205

 284  n 
δ  23,45 ⋅ sin360 ⋅  (3-47)
 365 
Unghiul orar H, sau azimutul, reprezintă unghiul în plan ecuatorial între
direcţia locală sud şi poziţia Soarelui la ora dată (figura 3.9). Valoarea lui este
determinată de ora măsurată faţă de amiaza solară locală, având valoare pozitivă
după amiază şi fiecare oră fiind egală cu 15 grade (360 0/24 h). De notat că timpul
solar nu coincide cu timpul local fiind necesare anumite corecţii legate de[3.2]:
5888 diferenţa dintre longitudinea locului şi meridianul faţă de care se
consideră timpul local;
5889 perturbaţiile orbitei Pământului şi ale vitezei de rotaţie, care
afectează momentul trecerii Soarelui pe deasupra meridianului (în acest caz se
utilizează ecuaţia timpului).

Figura 3.9: Parametrii geometrici de calcul pentru un captator plan

Această metodă se foloseşte pentru calculul fluxului de radiaţie în fiecare oră a


zilei, peste fiecare jumătate de oră [3.3], sau pentru perioade şi mai scurte [3.3, 3.4,
3.5].

3.1.4. Elemente definitorii de bază în analiza radiaţiei solare

Intensitatea şi fluxul radiaţiei. Intensitatea radiaţiei este definită ca fiind


energia care trece print-un plan imaginar pe unitatea de suprafaţă, unitatea de timp
şi unitatea unghiului solid a cărui direcţie este perpendiculară pe planul imaginar.
206 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

normală pe plan

Δω

planul imaginar

Figura 3.10: Schema intensităţii radiaţiei

Astfel, în figura 3.10, dacă 23 reprezintă energia pe unitatea de timp trecută


prin A şi rămânând în interiorul 23, atunci intensitatea este:

I = lim E ,
A→0 A ⋅ ω (3-48)
5888 →0

Intensitatea I are mărime şi direcţie, putând fi considerată o mărime vectorială.


Pentru un plan imaginar dat, putem considera doi vectori de intensitate, I, cu
-
direcţii opuse. Aceşti doi vectori sunt adesea diferenţiaţi prin simbolul I+ şi I .
Fluxul de radiaţie este strâns legat de intensitate şi este definit ca fiind energia care
trece prin planul imaginar pe unitatea de arie, unitatea de timp şi în toate direcţiile
de pe o latură a planului imaginar.

θ
I
A’

Φ=0
A
‚ Φ

Figura 3.11: Schema fluxului de radiaţie

Se observă că diferenţa dintre intensitate şi flux constă în faptul că aria


diferenţială pentru intensitate este perpendiculară pe direcţia de propagare, în timp
ce aria diferenţială pentru flux se află într-un plan care formează baza unei emisfere
de trecere a radiaţiei. Intensitatea poate fi utilizată pentru determinarea fluxului
care trece prin orice plan. Considerăm o suprafaţă elementară Ape un plan imaginar
acoperit de o emisferă de rază r, după cum se poate observa în figura 3.11.
Valorificarea termică a energiei solare 207

Energia pe unitatea de timp care trece prin aria


de arie A este egală cu:
'
Q = I ⋅ A ⋅ (cosθ ) ⋅ A ,
r2
unde: A ' este unghiul solid dintre A şi
2
r

diferenţială a sferei poate fi calculată în funcţie de unghiul


(3-49)
'
A de pe suprafaţa emisferei
A' , A ⋅ cos(θ ) este aria
perpendiculară pe vectorul intensitate. Fluxul de energie pe unitatea unghiului solid
(θ ), poate fi definit ca:

q = lim Q = I ⋅ cosθ ⋅ A' , (3-50)


2
A→0 A r
Fluxul de radiaţie este determinat prin integrarea pe suprafaţa emisferei. Aria
θ şi direcţia Φ , astfel:
2ππ/2
q =   I ⋅ cosθ ⋅ sinθdθdΦ , (3-51)
0 0

Se defineşte µ  cosθ , astfel încât:


2π 1
q=   I ⋅ µdµdΦ , (3-52)
0 0

În ceea ce priveşte fluxul de radiaţie, q, trebuie avut în vedere două aspecte


importante: în primul rând, fluxul de radiaţie este în general funcţie de orientarea
planelor imaginare alese; în al doilea rând, fluxul radiaţiei are două valori
corespunzătoare fiecăreia dintre cele două direcţii posibile ale planului normal pe
cel imaginar. Utilizarea indiciilor superiori „+” sau „-” permite definirea fluxului de
radiaţie pozitiv şi negativ. Până acum intensitatea şi fluxul de radiaţie au fost
definite ca o locaţie generală în spaţiu. Pentru cazul special al unei suprafeţe care
are intensitatea independentă de direcţie, prin integrarea ecuaţiei (3-52) rezultă:
q=π⋅I, (3-53)

Corpul negru emite într-un mod difuz şi de aceea intensitatea de emisie a


acestuia este dependentă de intensitatea corpului negru, astfel:
Eb  π ⋅ Ib , (3-54)
Ecuaţiile anterioare au fost scrise pentru radiaţia totală dar se aplică în mod
egal şi la radiaţia monocromatică. De exemplu, relaţia (3.54) poate fi scrisă în
funcţie de lungimea de undă λ , astfel:
Eλb  π ⋅ Iλb , (3-55)
208 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

Radiaţia atmosferică. Precizarea performanţelor colectoarelor solare, vor fi


necesare pentru aprecierea radiaţiei schimbate între o suprafaţă şi mediul
înconjurător. Atmosfera poate fi considerată asemenea unui corp negru la
temperatura echivalentă Ts, iar radiaţia netă efectivă dintre un plan orizontal şi
atmosferă este calculată cu ajutorul ecuaţiei (3-56). Radiaţia netă de la o suprafaţă
cu coeficient de emisie ε şi temperatura Ts este:
4 4
Q  ε ⋅ A ⋅ σ ⋅ (T − Ts ) , (3-56)
Temperatura echivalentă a corpului negru din ecuaţia (3-56) nu este uniformă
şi că atmosfera radiază numai în anumite intervale ale lungimii de undă. Atmosfera
este transparentă în intervalul lungimii de undă (8…14) μm, dar în afara acestui
interval atmosfera este definită de domenii de absorbţie care acoperă o mare parte a
spectrului în infraroşu. În literatură se găsesc corelări între temperatura atmosferei
şi temperatura locală a aerului; Hughes (1980) determină existenţa unei legaturi
între temperatura atmosferică si presiunea vaporilor de apă,corelând temperatura
efectivă a atmosferei de temperatura punctului de rouă [3.5]:

 2
Ts  Ta ⋅ 0,711 0,0056 ⋅ tdp  0,000073⋅ tdp  0,013⋅ cos(15tdp ) 1/ 4 , (3-57)
unde: Tsşi Ta sunt în Kelvin şi tdp este temperatura punctului de rouă în grade
Celsius. Valorile experimentale acoperă intervalul pentru temperatura punctul de
rouă de la (-200 C…300 C).

3.1.5. Monitorizarea potenţialului energetic solar


Ţinând cont de multitudinea de echipamente de măsură existente pentru
determinarea intensităţii radiaţiei solare acestea au fost clasificate în funcţie de
lungimile de undă, intensitate sau direcţie. În acest context se deosebesc urmă
toarele tipuri de instrumente radiometerice:
23 Pirheliometrul (radiometrul) măsoară radiaţia solară directă;
24 Piranometrul (albedometrul) măsoară radiaţia solară difuză, globală sau
reflectată de unda scurtă în unghi de 180o;
25 Pirgeometrul măsoară radiaţia solară descendentă (a atmosferei) şi
ascendentă (terestră) de undă lungă in unghi de 180o.
26 Pirradiometrul diferenţial (bilanţometerul) măsoară radiaţia solară netă în
spectru total (bilanţul de radiaţie) într-un unghi de deschidere de 360 o.
În continuare se prezintă principalele instrumente radiometrice utilizate [3.6]:
Actinometrul AT - 50 măsoară radiaţia solară directă ce cade perpendicular
pe suprafaţa receptorului utilizat. Principiul de funcţionare al instrumentului se
bazează pe transformarea radiaţiei solare în forţă electromotoare. Transformarea se
realizează de către o baterie de termoelemente dispuse în stea, formată din 50 de
termosuduri din lamele de manganin şi constantan. Lipiturile active (calde) ale
termoelementelor fac corp comun cu un disc metalic din argint înegrit - receptorul,
care primeşte radiaţia solară directă; lipiturile pasive (reci) sunt în contact cu corpul
Valorificarea termică a energiei solare 209

aparatului. Curentul termoelectric debitat de termocuplu este proporţional cu


diferenţa de temperatură dintre receptor şi corpul aparatului. Protecţia receptorului
împotriva radiaţiei difuze a cerului şi împotriva vântului se realizează de către un
tub metalic cu diafragme. Domeniul spectral de măsură: de la 0,3µm pâna la 4 µm.
Eroarea de masurare cuprinsa între 2 - 3 %.
Piranometru universal M - 80 serveşte la măsurarea radiaţiei solare a
cerului (difuză), globalăşi reflectată. Principiul de funcţionare este identic ca şi în
cazul actinometrului. Totuşi, în acest caz, transformarea se face de către o baterie
ale cărei 80 de termoelemente sunt confecţionate din lamele de manganin şi
constantan, dispuse orizontal, legate în serie. Lipiturile ce corespund unei aşezări
impare ale termoelementelor sunt vopsite în negru, în timp ce termoelementele pare
sunt vopsite în alb. Curentul electric produs de termobaterie este proporţional cu
diferenţa de temperatură dintre lipituri şi prin urmare cu intensitatea radiaţiei solare
primite de suprafaţa receptoare. Protecţia termobateriei împotriva vântului şi a
precipitaţiilor se face printr-o calotă semisferică asamblată etanş în corpul
aparatului. Construcţia aparatului permite instalarea bateriei termice în diverse
poziţii cu receptorul în sus (spre Soare) sau jos (spre suprafaţa terestră). Aparatul
este prevazut prin construcţie cu tijă de umbrire a suprafeţei receptoare. În funcţie
de cum este umbrit sau nu, se poate măsura radiaţia solară globală (receptor
neumbrit) sau difuză (receptor umbrit). Domeniul spectral de măsură de la 0,3µm
la 3µm; Eroarea de măsură de până la 5%.
Bilanţometrul termoelectric M - 10 măsoară radiaţia solară restantă
reprezentând suma algebricăa tuturor categoriilor de radiaţii (care sosesc şi pleacă
de la pământ) ce cad pe receptorul aparatului. Principiul de funcţionare al
aparatului se bazează pe transformarea fluxurilor de radiaţie în forţă electromotoare
prin utilizarea unei baterii de termoelemente. Partea superioară şi inferioară a
receptorului este formată din plăcuţe subţiri de cupru înegrite (faţa expusă
radiaţiilor), ce poartă pe ele lipiturile elementelor termoelectrice (faţa neexpusă
radiaţiilor). Bateria de termoelemente este constituită din 10 bare subţiri de cupru,
pe care este înfăşurată o bandă de constantan ce formează 50 de spire -
termoelemente pe fiecare bară. Fiecare jumătate a spirei înfăşurării este argintată.
Elementele bateriei termice sunt izolate fin cu o bandă de hârtie. Ca şi piranometrul
acest aparat dispune prin construcţie de un ecran de umbrire, pentru eliminarea
radiaţiei solare directe. Dat fiind construcţia sa, instrumentul funcţionează numai
când receptorul este protejat de precipitaţii şi în general de umezeală. Indicaţiile
bilanţometrului depind de vânt. Eliminarea influenţei vântului asupra indicaţiilor
aparatului se face cu ajutorul unui factor de corecţie. Domeniul spectral de măsură
0,29µm - 5µm; Eroarea de măsurare de până la 15%.
Galvanometrul radiometric GSA - 1M măsoară curentul electric produs
de termobateriile aparatelor radiometrice cu care se cuplează. Principiul de
funcţionare se bazează pe interacţiunea a doua câmpuri magnetice: cel al bobinei
galvanometrului, amplificat de curentul provenit de la instrumentul conectat şi cel
al unor magneţi permanenţi. Tensiunea astfel produsă deviază o bobină ce se poate
mişca pe un ax vertical. De bobină este ataşat rigid un ac indicator ce se mişcă pe o
210 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

scală divizată uniform. Unghiul de deviaţie al bobinei este proporţional cu curentul


ce trece prin galvanometru. Ansamblul bobină, magneţi, ac indicator, scală este
montat într-o carcasă de material plastic care la rândul ei este introdusă în alta din
metal. În carcasa metalică este încastrat un termometru pentru măsurarea
temperaturii aerului în incinta aparatului;
Actinograful bimetalic Robitzsch este destinat măsurării radiaţiei solare
globale pe suprafaţa orizontală, pe cale mecanică. Receptorul aparatului este format
dintr-un sistem de trei lamele bimetalice identice, cu coeficienţi de dilatare liniară
diferiţi, de formă dreptunghiulară, aşezate în plan orizontal. Două dintre lamele
vopsite în alb sunt fixate la unul dintre capete. Între ele este montată cea de a treia
lamelă, vopsită în negru ce este fixată de capetele libere ale lamelelor albe. Capătul
liber al lamelei negre este cuplat la un sistem de pârghii cu inscripţie. Expuse la
soare lamela neagră se va dilata mai puternic decât cele albe şi această deformare
este transmisă şi amplificată de sistemul de pârghii la un tambur cu diagrama de
hârtie, pus în mişcare de un mecanism de ciasornic. Totul este introdus într-o
carcasă metalică de protecţie iar receptorul este acoperit cu o hemisferă de sticlă.
Din cauza masei relativ mare a lamelelor bimetalice timpul de răspuns (inerţia) al
aparatului este de circa 10 - 15 minute pentru a obţine 98% din valoarea reală ceea
ce face ca instrumentul să fie util mai mult pentru obţinerea sumelor zilnice. Dar
chiar pentru astfel de înregistrări, eroare sa de măsurare este inferioară unui
piranometru termoelectric, fiind de 10%.
Luxmetrul PU - 150 măsoară efectul luminos al radiaţiilor solare.
Instrumentul se compune din două părţi; receptorul şi unitatea de măsură.
Receptorul îl constitue o fotocelulă cu seleniu acoperită cu unfiltru neutral care
reduce intensitatea luminoasă primită de fotocelulă. Unitatea de măsură constă
dintr-un milivoltmetru cu trei scale echivalente: 0 - 200, 0 - 1000, 0 - 5000 lux;
Pirheliometrul cu compensaţie electrică Angtröm este un instrument
radiometric absolut deoarece valorile intensităţii radiaţiei solare se pot calcula în
termenii specifici aparatului. Elementul receptor este alcătuit din două lamele
identice din manganin, înegrite. Aceste plăcuţe pot fi expuse alternativ la Soare. La
partea inferioară a lor sunt fixate joncţiunile unui termocuplu din cupru -
constantan în circuitul căruia este introdus un galvanometru foarte sensibil.
Lamelele şi termobateria sunt introduse într-un tub actinometric cu posibilităţi de
orientare după Soare. Una din cele două lamele poate fi conectată la un circuit în
care se găseşte un reostat şi un miliampermetru de precizie. Când se expune la
Soare una din lamele se încălzeşte prin absorbţia radiaţiei. Cealaltă lamelă
(umbrită) are temperatura mediului ambiant. Diferenţa de temperatură dintre ele
produce un curent termoelectric pus în evidenţăde către galvanometru. Lamela
umbrită este încălzită electric cu un curent provenit de la o sursă, valoarea
curentului poate fi reglată cu ajutorul reostatului până la o temperatură identică cu
cea a lamelei expusă radiaţiilor solare. Echilibrul de temperatură dintre cele două
lamele este pus în evidenţă prin revenirea galvanometrului la punctul zero iniţial. În
acest moment se citeşte valoarea curentului de încălzire la miliampermetru.
Valoarea radiaţiei solare directe se calculeazăcu relaţia:
Valorificarea termică a energiei solare 211

=× (3-58)
unde: Ireprezintă intensitatea radiaţiei solare directe exprimată în W/m2;
Kreprezintă constanta aparatului determinată prin comparare cu un
instrument de precizie superioară;
ireprezintă intensitatea medie a curentului de încălzire, exprimată în A;
Actinometrul termoelectric Linke - Feussner este un aparat de măsură relativ
5888 cărui constantă instrumentală (factor de transformare în unităţi absolute) este
determinată prin etalonare cu un pirheliometru absolut. Partea receptoare este
formată dintr-o termopilă Moll. Ea este introdusă într-un tub actinometric din cupru
masiv pentru o cât mai bună izolaţie termică faţă de mediul ambiant. Corpul
actinometrului este prevăzut cu o serie de diafragme a căror deschidere se
micşorează progresiv spre termopilă. Spaţiile dintre ele sunt special construite
pentru eliminarea curenţilor de aer turbulent din interiorul instrumentului. El este
înegrit în interior şi cromat în exterior. Actinometrul este echipat cu un dispozitiv
de orientare după soare şi altul pentru citirea unghiului de înălţime al Soarelui.
Temperatura din interiorul incintei, la nivelul termopilei se citeşte cu un
termometru. Semnalul de ieşire al actinometrului (curentul termoelectric) este citit
cu un milivoltmetru de precizie. Domeniul spectral de măsurare inferior lui 4µm;
Eroarea de măsură maximă admisă 2%.
Pirheliometrele standard nu sunt uşor de folosit şi instrumentele tehnice (clasa
II) au fost calibrate după pirheliometrele standard. Instrumentul tehnic este folosit
pentru calibrarea câmpului de măsurare al instrumentelor.
În figura 3.12 se prezintă un pirheliometru. Pirheliometrul Abbot cu disc de
argint, prima dată construit de Aboot în 1905 şi modificat în 1909 şi 1927, foloseşte
un disc de argint cu diametrul de 38 mm şi grosime de 7 mm ca receptor al
radiaţiei.

Figura 3.12: Vedere laterala a pirheliometrului Abbot [3.6]

Discul este montat într-un cilindru de cupru care la rândul lui este introdus
într-o cutie de lemn cilindrică care izolează cuprul şi discul de mediul ambiant.
Celălalt instrument de o importanţă deosebită este pirheliometrul de
compensaţie construit pentru prima oară de K. Angstrom în 1983 şi modificat de
mai multe ori până în prezent. În acest instrument doua benzi identice din magneziu
negru sunt aranjate, astfel încât fiecare să poată fi expusă radiaţiei la baza tubului
colimator prin mişcarea unui obturator reversibil. Fiecare bandă poate fi încălzită
electric fiind prevăzută cu un termocuplu. Cu o bandă umbrită şi cu una expusă
radiaţiei, se trece un curent prin banda umbrită pentru a o aduce la aceeaşi
212 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

temperatură cu cea a bandei expuse. Când nu mai există diferenţă de temperatură,


energia electrică de la banda întunecată trebuie să fie egală cu radiaţia solară
absorbită de banda expusă. Radiaţia solară se determină egalând valoarea energiei
electrice cu produsul dintre radiaţia solară incidentă, aria benzii şi coeficientul de
absorbţie. După efectuarea unei determinări, poziţia obturatorului este inversată,
efectuându-se o a doua măsurătoare. Alternarea umbrei şi funcţiile celor două benzi
compensează diferenţele minore din benzi, cum ar fi efectul de capăt şi lipsa
uniformităţii încălzirii electrice.
Instrumentul care se bazează pe principiul Angstrom este de tip clasa I-a sau
clasa a-II-a. Instrumentele lui Abbot şi Angstrom sunt folosite ca instrumente
tehnice pentru calibrarea altor instrumente, existând şi o scară pirheliometrică
asociată fiecăruia. Prima scară bazată pe măsurarea cu instrumentul lui Angstrom, a
fost stabilită în 1905 (scara lui Angstrom din 1905 sau AS05). Cea de-a doua,
bazată pe pirheliometrul Abbot cu disc de argint (care a fost calibrată la rândul său
cu pirheliometrul standard cu debit de apă) a fost stabilită în 1913 (scara
Smithsonian din 1913 sau SS13). Analizând precizia acestor instrumente şi inter-
comparările dintre ele, rezultă că măsurătorile făcute pe SS13 au fost cu 3,5% mai
mari decât cele cu AS05, adică faţă de mărimea reală SS13 a fost cu 2% mai mare
şi AS05 a fost cu 1,5% mai mic. Drept rezultat, „International Pyrheliometeric
Scale 1956” (IPS 56) a fost adoptată, reflectând aceste diferenţe. Măsurătorile
efectuate înainte de 1956 cu scara AS05 erau majorate cu 1,5 % şi cele cu SS13
erau micşorate cu 2%, adaptându-le la IPS 56.
Începând cu „International Pyrheliometer Comparisons (IPC)” din 1956, care
a trecut în IPS56, au fost făcute noi comparaţii la intervale de aproximativ 5 ani,
sub auspiciile World Meteorogical Organization, din Davos, Elveţia. Ca urmare a
comparaţiilor din 1975, s-a stabilit o nouă scară pirheliometrică „World
Radiometric Reference” (WRR), ea fiind cu 2,2% mai mare decât scara IPS56.
(SS13 este foarte apropiată de WRR).
Piranometre. Piranometrele sunt instrumente pentru măsurarea radiaţiei
totale (directă plus difuză). Detectoarele acestor instrumente trebuie să aibă un
răspuns independent de lungimea de undă a radiaţiei şi de unghiul de incidenţă al
radiaţiei solare. Alte tipuri de piranometre sunt bazate pe detectoare fotovoltaice
(element de baterie solară). De exemplu, piranometrul LI-COR LI-200SA şi
solarimetrul Yellott. Acestea sunt instrumente cu o precizie mai scăzută decât
instrumentele de tip pilă termoelectrică, având o utilizare limitată. Ele sunt de
asemenea mai ieftine decât pila termoelectrica şi mai uşor de folosit.
Marele dezavantaj al detectoarelor fotovoltaice îl reprezintă răspunsul selectiv
spectral. În figura 3.13 se prezintă spectrul solar terestru caracteristic şi răspunsul
solar al unui element de baterie solară din silicon.
Detectoarele fotovoltaice au caracteristici suplimentare interesante. Răspunsul
lor la schimbarea nivelelor radiaţiei este aproape instantaneu, fiind liniar cu
radiaţia. Instrumentul LI-COR este prevăzut cu un difuzor acrilic care modifică
semnificativ dependenţa răspunsului de unghiul de incidenţă al radiaţiei. Răspunsul
detectorului este independent de orientare, dar radiaţia reflectată de Pământ sau de
Valorificarea termică a energiei solare 213

mediul înconjurător va avea, în general o distribuţie spectrală diferită faţă de


variaţia globală, iar măsurarea cantităţii de radiaţie reflectată primită de suprafaţă,
va fi supusă unor erori suplimentare.

Figura 3.13: Distribuţia spectrală a radiaţiei solare terestre


în funcţie de lungimea de undă

Măsurarea radiaţiei solare pe planele inclinate este importantă pentru


determinarea puterii de absorbţie de colectoarele solare. Este evident faptul ca au
loc modificări ale calibrării piranometrelor, dacă instrumentul este înclinat pe
orizontală.
Norris (1974) măsurând răspunsul la diferite înclinaţii pentru patru
piranometre care sunt supuse radiaţiei de la o sursă incandescentă, găseşte
coeficientul de corecţie la o înclinare de 90 0 în intervalul (1,04...1,10) [3.7].
Coulson (1975), reprezentând grafic două seturi de valori de la Latimer (1980), au
indicat coeficienţi de corecţie mai mici [3.8, 3.9].
Este evident din aceste valori şi alte rezultate publicate că, calibrarea
piranometrelor depinde într-o oarecare măsură de înclinaţie şi aceste valori
experimentale sunt necesare pentru un piranometru special indiferent de orientare
pentru a interpreta într-un mod corespunzător informaţiile generate de acesta.

3.2. Sisteme pasive de valorificare a energiei


solare
3.2.1. Captatori plani de valorificare a energiei solare
Descrierea colectoarelor solare plane. După cum se observă în figura
3.14, un colector solar plan este alcătuit din următoarele părţi:
214 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

23 anvelopa transparentă ce permite trecerea radiaţiei solare către o suprafaţă


plană de absorbţie în scopul reducerii pierderilor de căldură prin convecţie
şi radiaţie în atmosferă;
24 o suprafaţă plană de culoare neagră ce absoarbe energia în vederea
transferării acesteia către un fluid;
25 izolaţia interioară pentru reducerea pierderilor de căldură prin conducţie
termică.
Figura 3.14 prezintă o modalitate de încălzire a apei utilizând captatoarele
solare plane. Echipamentele utilizate la un captator solar plan sunt în principiu
aceleaşi că la orice captator cu excepţia faptului că tuburile colectoare sunt
înlocuite prin conducte.

Figura 3.14: Colector solar plan [3.10]

Colectoarele solare plane sunt aproape întotdeauna montate într-o poziţie


staţionară (de exemplu, ca parte integrantă a unui perete sau structura acoperişului),
optimizându-se orientarea în funcţie de perioada din an în care dispozitivul solar
este destinat să funcţioneze. Colectoarele solare plane au de obicei o poziţie fixă şi
nu urmăresc poziţia soarelui. Colectorul ar trebui orientat direct spre ecuator, cu
faţa spre sud în emisfera nordică şi cu faţa spre nord în cea sudică. Unghiul optim
de înclinare al colectorului este egal cu latitudinea locaţiei unde este amplasat, faţă
de care poate apărea o variaţie a unghiului între 10-15 ’ în funcţie de aplicaţie
[3.11].
Un colector solar plan este alcătuit din următoarele componente:
5888 unul sau mai multe straturi de sticlă sau alte suprafeţe care să
permită trecerea radiaţiei termice;
5889 ţevi şi suprafeţele absorbante dintre acestea ce permit intensificarea
transferului de căldură către fluidul ce circula prin ţevi;
5890 colectoare de capăt care permit admisia fluidului şi refularea către
ţevile din suprafaţa absorbantă;
Valorificarea termică a energiei solare 215

23 izolaţia cu rolul de a reduce pierderea de căldură de pe suprafeţele laterale


ale carcasei;
24 carcasa în scopul protejării componentelor enumerate mai sus împotriva
umidităţii, prafului, etc.

Figura 3.15: Secţiune într-un colector solar plan [3.10]

Bilanţul energetic al colectoarelor solare plane. La starea de echilibru,


eficienţa unui colector solar se evidenţiază prin realizarea unui bilanţ energetic
unde se ţine cont de: distribuţia energiei solare incidente, câştigul de energie utilă,
pierderile termice, şi pierderile optice. Radiaţia solară absorbită de către un colector
pe unitatea de suprafaţă de absorbţie este egală cu diferenţa dintre radiaţia solară
incidentă şi pierderile optice. Pierderea de energie termică a colectorului în mediul
ambiant prin conducţie, convecţie, şi radiaţie se determină ca produsul dintre
coeficientul de transfer termic ULşidiferenţa dintre temperatura medie a plăcii
absorbante Tp şi temperatura mediului ambiant Ta. La starea de echilibru producţia
de energie utilă a unui colector de suprafaţă Ac este dată de diferenţa dintre radiaţia
solară absorbită şi pierderile termice de căldură:

Qu = Ac ⋅[S − U L ⋅ (Tp − Ta )] , (3-59)


unde:Qu - fluxul total de căldură exprimat în [W]; Ac - este suprafaţă totală de
schimb de căldură exprimată în [m2]; S - densitatea fluxului termic primit de la
soare exprimată în [W/m2]; UL - coeficientul global de schimb de căldură exprimat
în [W/m2·K];Tp, Ta - temperatura medie a plăcii absorbante respectiv a mediului
ambiant, în [K].
Ecuaţia de mai sus se caracterizează prin dificultatea calculului sau a măsurării
temperaturii medii de absorbţie a plăcii în special din cauza dependenţei de datele
de proiectare ale colectorului, de radiaţia solară incidentă precum şi de temperatura
fluidului la intrarea în colector. Cel mai convenabil este ca radiaţia solară să fie
raportată orar, deoarece toate datele meteorologice sunt culese pentru această
perioadă de timp. Se poate considera S ca fiind densitatea fluxului termic orar,
216 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

exprimată în J/m2/h, caz în care termenul ce defineşte pierderile termice


5888 L ⋅ Tpm − Ta  trebuie inmulţit cu 3600 s/h pentru a obţine valoarea numerică a
energiei utile în J/h. Utilizarea orei ca unitate de timp nu este corespunzatoare
sistemului internaţional dar este uşor de interpretat. Altfel, putem integra ecuaţia de
mai sus pe o perioadă de o ora. Ţinând cont că este dificil de obţinut date pe
perioade mai mici de o ora, integrarea ecuaţiei se poate face în ipoteza că marimile
S, Tpm, şi Ta rămân constante pe această perioadă de timp. Rezultatul ecuaţiei de
mai sus rămâne neschimbat în situaţia în care atât în membrul drept cât şi în cel
stâng se inmulţeşte cu 3600 s/h. Pentru a evita introducerea acestei constante în
expresia energiei utile orare, s-au utilizat diferite simboluri pentru a exprima
 Q  sau cantităţi orare integrate  
fluxuri, Q

.

u  u

23 măsură a performanţelor colectorului este eficienţa acestuia care se


defineşte ca raportul între fluxul termic livrat de către colector Qlivrat şi fluxul
radiaţiei solare incidente pe suprafaţă colectorului Qdisponibil :
Q
η  livrat
colector Q , (3-60)
disponibil
unde: ηcolector - eficienţa colectorului termic; Qlivrat - fluxul termic livrat de către
colector, în [kW]; Qdisponibil - fluxul radiaţiei solare incidente pe suprafaţa
colectorului, în [kW].
Căldura livrată de către colector mai poate fi scrisă:
Q D ⋅c ⋅T −D ⋅c ⋅T ,
livrat iesire p _ iesire iesire int rare p _ int rare int rare
(3-61)
unde: Dieşire-reprezintă debitul fluidului de lucru la ieşirea din colectorul solar, în
kg/s; cp_ieşire - reprezintă căldura specifică a fluidului la ieşirea din colectorul solar,
în kJ/kg·K; Tieşire - reprezintă temperatura fluidului de lucru la ieşirea din
colectorul solar, în K; Dintrare - reprezintă debitul fluidului de lucru la intrarea în
colectorul solar, în kg/s; cp_intrare - reprezintă căldură specifica a fluidului la
intrarea în colectorul solar, în kJ/kg·K; Tintrare - reprezintă temperatura fluidului de
lucru la intrarea în colectorul solar, în K.
Dacă debitul fluidului de lucru şi căldura specifică nu se modifică, atunci:
Q D ⋅c ⋅ T,
livrat fluid p
(3-62)
unde: Dfluid - debitul fluidului de lucru; cp- căldura specifică fluidului la ieşirea din
colectorul solar; T - diferenţa între temperatura de intrare şi cea de ieşire a
fluidului de lucru din colectorul termic, în K.
Deoarece colectoarele solare au inerţie termică, eficienţa acestora se poate
determina pe diferite perioade de timp:
23 pentru regimuri momentane: măsurarea mărimilor momentane poate duce
la erori mari în determinarea eficienţei din cauza acumulărilor (pe
perioadele de acumulare eficienţa colectoarelor este foarte scăzută) şi
Valorificarea termică a energiei solare 217

dezacumulărilor ce apar în proces (pe perioadele de dezacumulare eficienţa


poate avea valori mai mari decât 1);
0 pentru regimuri staţionare: după o perioadă suficientă de funcţionare în
regimuri cu parametrii staţionari, se poate stabili o valoare credibilă a
eficienţei panourilor;
1 pentru valori mediate: medierea valorilor fluxurilor termice ce apar pe o
perioadă de timp (o oră sau o zi) duce la valori credibile pentru eficienţa
colectoarelor [3.23] din cauza că perioadele de acumulare şi dezacumulare
sunt mai scurte decât aceste perioade.
Pentru medierea mărimilor ce apar se pot folosi următoarele formule:
timp
D ⋅c ⋅
 fluid p T ⋅ dτ
Q  0
livrat timp , (3-63)
dτ
0

unde „timp” reprezintă perioada în care se mediază valorile şi:


D ⋅ c ⋅ T −T ⋅ τ 
 n fluid _ i p 1_i 2_i i

Q livrat  i 1
n , (3-64)
τ
 i
i 1

unde: Dfluid-i- debitul de fluid măsurat pe perioada i; T1-i - temperatura fluidului


măsurată la ieşirea din colectorul solar pentru măsuratoarea i; T2-i - temperatura
fluidului măsurată la intrarea în colectorul solar pentru măsuratoarea i;
τi - lungimea perioadei de timp pentru care se face măsurătoarea i.
În ecuaţiile (3-63) şi (3-64), număratorul reprezintă cantitatea de energie
produsă de către panou în perioada de timp τ. Cantităţile de căldură disponibile sunt
prezentate în ecuaţiile (3-65) şi (3-66).
timp
0 Iglobal d ≈ ≈

Q = 0
disponibil timp , (3-65)
 dτ
0

n
 I global _ i ⋅ τi 
Q = i 1
disponibil n , (3-66)
 τi
i 1
218 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

unde: Iglobal – reprezintă radiaţia solară globală momentană; Iglobal-i – reprezintă


radiaţia solară globală momentană pentru măsurătoarea i.

Distribuţia temperaturii în colectorul solar plan. Analiza detaliată a


unui colector solar este o problemă complicată. În schimb, o analiză relativ simplă
generează rezultate utile. Aceste rezultate scot în evidenţă principalii parametrii
variabili, gradul de interdependenţă dintre aceştia, precum şi modul în care aceştia
afectează eficienţa colectorului solar. Pentru a ilustra aceste principii de bază, se va
analiza un colector prin care circulă un fluid, după cum se arată în figura 3-16
[3.12].

Figura 3.16: Colector solar plan cu două straturi de geam

Pentru început se va analiza distribuţia temperaturii într-un colector solar


conform figurii 3.17. Figura 3.17 (a) indică o regiune între două tuburi. O parte din
energia solară absorbită de placă este transferată de-a lungul plăcii către zona de
ţevi. Astfel, la jumătatea distanţei dintre tuburi, temperatura va fi mai mare decât
temperatura din apropierea tuburilor. Temperatura din apropierea tuburilor va fi
aproape uniformă datorită prezenţei tubului şi a lipiturii.
Energia transferată către lichid va determina o încălzire a acestuia, generând
un gradient de temperatură în directia fluxului de căldură. După cum se arată în
figura 3.17 (b), în orice regiune a colectorului, nivelul temperaturii este în principal
dependent de nivelul de temperatură local al lichidului. În figura 3.17 (c) se
prezintă distribuţia temperaturii în directia x, iar în figura 3.17 (d) se prezintă
distribuţia temperaturii în directia y valabilă în orice punct x.
Valorificarea termică a energiei solare 219

Figura 3.17: Distribuţia temperaturii în placa absorbantă a unui colector solar plan
[3.12]

Estimarea pierderilor de căldură la colectoarele solare plane.


Colectorul solar plan (CSP) este utilizat, în special, pentru generarea de apă caldă
menajeră, incălzirea spaţiului, uscare şi pentru alte aplicaţii care necesită folosirea unui
lichid cu o temperatură mai mică de 100 oC. Placa de absorbţie a CSP transferă energia
termică către lichidul care curge prin interiorul ţevilor. Transferul de căldură se
realizează prin convecţie forţată de la placa absorbantă către fluid. Cu toate acestea,
energia absorbită de placă nu este transferată în totalitate către lichidul din ţevi, o parte
fiind pierdută în mediul ambiant datorită diferenţei mari de temperatură care poate
exista la un moment dat între placă şi mediul ambiant. Eficienţa colectorului depinde de
temperatura plăcii care la rândul său este dependentă de proprietăţile fizice ale
lichidului din interiorul colectorului, de durata de expunere la soare, de temperatura
mediului ambiant, de emisivitatea plăcii, etc.
Emisivitatea plăcii este în jurul valorii de 0,1 şi în cazul acoperirii acesteia cu
sticlă, emisivitatea poate să atinga valori între 0,85 – 0,88. Pierderile de căldură
sunt maxime prin capacul de sticlă. Determinarea coeficientului de schimb de
căldură către mediul ambiant ţine cont de procesele de convecţie şi radiaţie de la
placa de absorbţie către mediul ambiant.
Ecuaţia utilizată pentru determinarea randamentului este:

∙ᄂ∙ -∙ +,!+- ,
= ∙1−ᄃ− ∙ −)*∙ (3-67)
"$%&#' 0


∙ᄂ !" !#∙ "$(&#' ./

unde:
1 – reprezintă debitul masic al fluidului, în kg/s,
0 – reprezintă căldura specifică a fluidului, în kJ/kg/K ;
2p - absorbanţa plăcii,
n – indicele de refracţie al plăcii transparente ;
220 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

Ti – temperatura fluidului la intrarea în colector, în K ;


Ta – temperatura mediului ambiant, în K.
UL, coeficientul global de schimb de căldură, este dat de relaţia:
)3 = )4 + )ᄃ + )6, (3-68)
2
unde : Ub – este coeficientulpierderilorconductive de căldură, în m K/W ; Ue –
coeficientulpierderilorlaterale de căldură,în m 2K/W, iar Ut –reprezintăpierderile de
căldurăpe la parteasuperioară a colectorului, în m2K/W, iar
) 4=7,

3 (3-69)

unde : k este conductivitatea termică a izolaţiei, iar L este grosimea izolaţiei.


Coeficientulpierderilorlaterale de căldurăesteinfluenţat de izolaţieşi se
determinăutilizândexpresia
) :
) ᄃ = ∙ 9 ;=,

(3-70)
38 :<

unde: kizesteconductivitateatermică a izolaţieilaterale, în W/(mK);


Lizreprezintăgrosimeaizolaţieilateraleîn m; A lsemnifică aria laterală a colectoruluiîn
m2, Ac – suprafaţa de apertură a colectorului, în m2.
Coeficientul pierderilor de căldură pe la partea superioară a colectorului
depinde de un complex de factori care includ suprafeţele vitrate, absorberul,
elementele de etanşare. Relaţia de calcul utilizată este prezentată mai jos:
  −1
 
 
 
 N 1


2 2
σ ⋅ Tp + Ta ⋅ Tp + Ta  

Ut = +  + (3-71)
   T − T 0,33
C  
hW   1 2 ⋅ N + f − 1 + 0,133 ⋅ ε p  
  
p a 
+ 0,00591⋅ N ⋅ h + −N

 T  N + f 
⋅
  ε
 p w
ε
g 

p
    
unde: N – reprezintă numărul de plăci transparente;
εp – emisivitatea termică a suprafeţei plăcii absorbante; εg
– emisivitatea termică a suprafeţei transparente;
23 – unghiul de înclinare al colectorului, în grade;
23 – constanta lui Stefan – Boltzmann: 5,67 x 10-8 W/m2/K4;
hw – coeficientul de transfer de căldură prin convecţie datorat vântului:
hw  2,8  3⋅V , V – viteza vântului în m/s
Coeficienţii C şi f se determină folosind relaţiile de mai jos:

5888  1,0 − 0,04 ⋅ hw  0,0005 ⋅ hw
2
⋅ 1,0  0,091⋅ N  şi
0 
 365,9 ⋅ 1,0 − 0,00883 ⋅ β  0,0001298 ⋅ β
2

Eficienţa colectorului s-a notat cu F’ şi se calculează utilizând relaţia de mai
jos:
Valorificarea termică a energiei solare 221

1
UL
F '
  (3-72)
Dd ⋅
 1 R  1 

o  ' b 


 U L ⋅ do  f ⋅ D π ⋅ di ⋅ h f 
unde: D – reprezintă distanţa dintre tuburi, în m;
do – diametrul exterior al tuburilor, în mm;
di – diametrul interior al tuburilor, în mm;
hf – coeficentul de schimb de căldură prin convecţie termic de la placa
absorbantă la fluidul care curgere prin interiorul conductei, în W/m 2/K;
f '  tanhy (3-73)
y
unde:
1
UL  2
y  0,5   (3-74)

k ⋅x
⋅D⋅ 

 a 
în care ka – conductivitatea termică a plăcii absorbante, în W/m/K; x –
grosimea plăcii absorbante, în m.
Utilizând relaţiile de mai sus s-a determinat eficienţa colectorului plan în
anumite ipoteze referitoare la parametrii constructivi şi funcţionali prezentaţi în
tabelul 3.1.
Tabelul 3.1: Parametrii constructivi ai colectorului solar
Parametrii constructivi Valoare
Numărul plăcilor transparente, N 1
Emitanţa suprafeţei transparente, εg 0,95
Indicele de refracţie al suprafeţei transparente, n 1,2
0,9 (sticlă);
Transmitanţa suprafeţei transparente; transmitanţa a N plăci, σ 0,9N
Emisivitatea termică a suprafeţei plăcii absorbante, ε p 0,05
Conductivitatea termică a plăcii absorbante, k a în W/m/K 350
Grosimea plăcii absorbante, x, în mm 0,3
Coeficientul de transfer de căldură corespunzător plăcii absorbante, h f, în
W/m2/K 1 100
Absorbanţa suprafeţei absorbante, α 0,96
Distanţa dintre tuburi, D, în mm 90
Diametrul interior al tubulaturii, di, în mm 35
Diametrul exterior al tubulaturii, d0, în mm 40
Conductivitatea termică a izolaţiei de la baza colectorului, k în W/m/K 0,03
Grosimea izolaţiei de la baza colectorului, L în mm 35
Conductivitatea termică a izolaţiei laterale, U în W/m/K 0,03
Grosimea izolaţiei laterale a colectorului L iz, în mm 30
Aria suprafeţei colectorului, Ac în m2 2,5
Aria suprafeţei laterale a colectorului, în m2 0,9
222 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

Tabelul 3.2: Parametrii funcţionali ai colectorului solar


Parametrii funcţionali Valoare
& 0,02
Debit, m în kg/s

Căldura specifică, cp în J/kg/K 3 850


Intensitatea radiaţiei pe colector, HT în W/m2 1 200
Unghiul de înclinare al colectorului, β în grade 45o
Temperatura ambientului, Ta în K 288
Viteza vântului, V în m/s 3

Pe baza calculului realizat cu valorile din tabelul 3.2, s-a obţinut influenţa
diverşilor parametrii asupra eficienţei colectorului. Parametrii variaţi au fost
următorii:
0 numărul de plăci ce alcătuiesc colectorul;
1 debitul agentului termic care circulă prin colector;
2 grosimea placii absorbante;
3 viteza vântului;
4 intensitatea radiaţiei pe colector.
În figura de mai jos se prezintă variaţia eficienţei colectorului în funcţie de
numărul de plăci transparente.

Variatia eficientei colectorului in functie de numarul de placi


transparente

90

85

80
Eficienta colectorului, [%]

75

70

65

60

55

50

45

40
1 2 3 4 5
Numarul de placi transparente
Valorificarea termică a energiei solare 223

Figura 3.18: Variaţia eficienţei colectorului în funcţie de numărul de plăci


transparente
Se observă că numărul de plăci infuenţează semnificativ eficienţa colectorului.
Creşterea numărului de plăci de la 1 la 3 a condus la scăderea eficienţei
colectorului cu 18,8 % de la 85,35 % la 69,27 %.
Variatia eficientei colectorului in functie de debitul de agent
termic

90

88

86
Eficienta colectorului, [%]

84

82

80

78

76

74

72

70
0.02 0.022 0.024 0.026 0.028 0.03 0.032 0.034 0.036 0.038 0.04
Debit agent termic, in kg/s

Figura 3.19: Variaţia eficienţei colectorului în funcţie de debitul de agent termic

Creşterea debitului de agent termic de la 0,02 la 0,04 kg/s a condus la o uşoară


creştere a eficienţei colectorului (2,4 %) de la 85,35 % la 87,42 % (figura 3.19).

Variatia eficientei colectorului in functie de grosimea placii


absorbante

87

86
Eficienta colectorului, [%]

85

84

83

82

81

80
0.2 0.3 0.4 0.5 0.6 0.7 0.8
Grosimea placii absorbante, in mm

Figura 3.20: Variaţia eficienţei colectorului în funcţie de grosimea placii absorbante


224 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

Creşterea grosimii plăcii absorbante de la 0,3 mm la 0,7 mm a condus la o


uşoară creştere a eficienţei colectorului (0,7 %) de la 85,35 % la 85,97 % (figura
3.20).

Variatia eficientei colectorului in functie de viteza vantului

86

85.5
Eficienta colectorului, [%]

85

84.5

84

83.5

83

82.5

82
2 2.2 2.4 2.6 2.8 3 3.2 3.4 3.6 3.8 4
Viteza vantului, in m

Figura 3.21: Variaţia eficienţei colectorului în funcţie de viteza vântului

Dublarea vitezei vântului nu a condus la o modificare semnificativă a


eficienţei colectorului (figura 3.21).

Variatia eficientei colectorului in functie de temperatura


mediului ambiant

86

85.5
Eficienta colectorului, [%]

85

84.5

84

83.5

83

82.5

82
287 288 289 290 291 292 293 294 295 296 297
Temperatura mediului ambiant, in K

Figura 3.22: Variaţia eficienţei colectorului în funcţie de temperatura mediului


ambiant
Valorificarea termică a energiei solare 225

În figura 3.22 se prezintă variaţia eficienţei colectorului în funcţie de


temperatura mediului ambiant. Se observă că la creşterea temperaturii mediului
ambiant are loc o reducere liniară a eficienţei colectorului.
Analizând graficele se poate spune că parametrul cu cea mai mare influenţă
asupra eficienţei colectorului este cel referitor la numărul de plăci transparente. Din
motive tehnologice dar şi legate de eficienţa colectorului, se limitează la trei
numărul de plăci transparente existent într-un singur colector.
Distribuţia temperaturii între două tuburi. Eficienţa colectorului.
Distribuţia temperaturii între două ţevi poate fi determinată în ipoteza neglijării
gradientului de temperatură pe direcţia fluxului de căldură. Se consideră
configurarea colectorului ca cea din figura 3.23.
s
2 Tb

Di
δ
Tf
s−D
2

Figura 3.23: Caracteristicile geometrice ale colectoarelor plane

Distanţa dintre două ţevi se notează cu s, diametrul exterior al tubului este D,


iar grosimea plăcii se notează cu δ. Datorită conductibilităţii termice ridicate a
ţevii, micşorarea temperaturiiîn peretele ţevii este neglijabilă. Se consideră că
temperatura locală la contactul (sudură) dintre ţeavă şi placa plană este T b.
Configuraţii geometrice ale colectorului. În secţiunile precedente s-a
considerat o singură configuraţie a colectorului şi anume un strat exterior
transparent din sticlă, o placă absorbantă şi o izolaţie termică pe lateralele şi la baza
captatorului. În practică se pot întâlni o serie de configuraţii privind captatoarele
plane. Tabor (1958) a demonstrat că relaţiile dezvoltate în cazul unui captator plan
cu o singură suprafaţă absorbantă pot fi utilizate şi în cazul altor captatoare ce
prezintă diverse configuraţii [3.13]. În anumite condiţii, coeficientul global de
schimb de căldură UL poate suferi uşoare modificări. În continuare, analiza va fi
aplicată şi altor configuraţii.
Figura 3.24 prezintă trei configuraţii diferite ale colectorului plan. Cele trei
configuraţii prezintă ţevi paralele, fixate de suprafaţa plată şi conectate la partea
superioară şi inferioară de colectorul general pentru admisia şi evacuarea lichidului.
Primul dintre acestea reprezintă configuraţia deja analizată în secţiunile anterioare;
în dreapta figurii sunt prezentate ecuaţiile pentru F (factor ce ţine seama de tipul de
curgere din interiorul conductei), F’ (eficienţa colectorului) şi U L.
226 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

Relaţiile de calcul pentru F şi F’ se prezintă pentru fiecare configuraţie. C bond –


coeficient ce ţine seama de unghiul de înclinare al panoului faţă de direcţia normală
a radiaţiei solare.
Configuraţia prezentată în varianta (b) este aceeaşi cu excepţia ţevilor care
sunt montate la partea superioară a suprafeţei plane. Varianta de configuraţie (c) are
ţevile ataşate în centrul suprafeţei plane şi fac parte integrantă din structura
suprafeţei de absorbţie plane.
Prin reducerea presiunii la un nivel moderat acceptabil, procesul de convecţie
încetează dar el este înlocuit de către procesul de conducţie datorită distanţei mici
dintre suprafaţa absorbantă şi carcasă. Există modele de colectoare având la capete
(cel puţin la unul) plombe pentru a sprijini carcasa, în vederea extragerii aerului
dintre suprafaţa plană şi carcasă. Cu toate acestea, cele mai multe modele s-au
bazat pe utilizarea tuburilor vidate care sunt concepute pentru a rezista la eforturi
mecanice datorate diferenţelor de presiune.
Valorificarea termică a energiei solare 227

Figura 3.24 (a-c): Tipuri de colectoare solare şi factorul de eficienţă

3.2.2. Captatori cu concentrarea energiei solare


Concentrarea radiaţiei solare se poate face cu oglinzi parabolice construite cu
două grade de libertate putând urmări poziţia soarelui pe cer. Ele sunt montate pe
un stativ şi concentrează razele solare într-un punct focal propriu fiecărei oglinzi
unde este montat un receptor de energie termică. Acest mod de construcţie este
foarte compact. La instalaţiile de acest tip receptorul poate fi conectat la un motor
Stirling care transformă energia termică direct în energie mecanică putând acţiona
un generator electric. Aceste instalaţii pot atinge un randament bunde transformarea
energiei solare în energie electrică.
Modularitatea acestor instalaţii permite atât utilizarea lor in locuri izolate sau
independente cât şi conectarea mai multora formând o centrală în cadrul generării
distribuite a energiei electrice. O soluţie mai rară o constituie parcurile (fermele) de
oglinzi parabolice. În punctul focal comun tuturor oglinzilor se află o suprafaţă
absorbantă cu ajutorul căreia este încălzit un agent termic utilizat în continuare
pentru generare de vapori. Conectarea în grup a mai multor oglinzi parabolice
constituie o abordare mai puţin economică decât centralele cu jgheaburi parabolice
sau cele cu turn solar.
Captatoarele cu concentrator (sau cu focalizarea radiaţiilor) utilizează sisteme
optice bazate pe reflexie sau refracţie pentru a mări densitatea fluxului de radiaţie
care cade pe suprafaţa de captare a receptorului. În consecintă, un captator cu
focalizare poate fi considerat ca o particularitate a captatorului plan, modificat prin
interpunerea între receptor şi Soare a unui concentrator de radiaţii. Odată cu
228 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

creşterea densităţii fluxului de radiaţie solară care ajunge la receptor scade


suprafaţa necesară de recepţie pentru o aceeaşi cantitate totală de energie captată
ceea ce determină în mod corespunzător scăderea pierderilor termice ale
receptorului şi conduce în final la obţinerea unor temperaturi mai mari ale fluidului
de lucru. Pe de altă parte, sistemele cu concentrator funcţionează numai pe baza
componentei directe a radiaţiei solare. În consecinţă, radiaţia difuză nu este
concentrată apărând suplimentar şi pierderi optice, comparativ cu captatoarele
plane. Pe lângă acestea, pierderile prin radiaţie, la temperaturi mai mari decât cele
din captatoarele plane, devin din ce in ce mai importante.
În funcţie de principiul de funcţionare dar şi de modul în care concentratorul a
fost realizat, densitatea fluxului de radiaţie pe suprafeţele absorbante ale
receptorului poate varia de la valori relativ mici de 1,5 - 2 kW/m 2 până la valori
foarte mari de ordinul a 10 000 kW/m 2. Odată cu creşterea densităţii fluxului de
radiaţie creşte şi temperatura la care este preluată cantitatea de căldură utilă.
Creşterea densităţii fluxului de radiaţie atrage după sine necesitatea îndeplinirii
unor exigenţe sporite în ceea ce priveşte precizia sistemelor optice folosite pentru
concentrare. Acest lucru conduce la cresterea costurilor unui astfel de captator.
Astfel, costul energiei furnizate de un sistem de captare cu focalizare depinde de
temperatura la care se produce agentul termic. De altfel, se ştie din termodinamică,
energia termică este cu atât mai valoroasă cu cât nivelul de temperatură la care este
livrată este mai ridicat deoarece, conform principiului 2 al termodinamicii
(randamentul Carnot), conversia căldurii în lucru mecanic se face cu un randament
ce depinde direct de temperatura sursei calde şi a celei reci.
Din punct de vedere practic (proiectare, tehnologie, exploatare) captatoarele cu
concentrator prezintă câteva probleme suplimentare comparativ cu captatoarele
plane. Astfel, cu excepţia unor sisteme cu raport mic de concentrare, toate
captatoarele cu focalizare necesită un sistem de orientare pentru urmărirea mişcării
aparente diurne, lunare sau sezoniere a Soarelui, în aşa fel încât cu ajutorul
sistemului optic de concentrare, radiaţia directă să fie dirijată permanent către
suprafaţa absorbantă a receptorului. Pe de altă parte apar şi unele cerinţe specifice
pentru întreţinerea sistemelor optice, în special pentru păstrarea calităţii
suprafeţelor de reflexie sau refracţie împotriva murdăririi, oxidării, deteriorării sau
deformării.
În aplicaţiile practice se preferă furnizarea energiei termice la parametrii
superiori colectorilor solari plani. Temperatura energiei livrate poate fi mărită prin
reducerea suprafeţei ce generează pierderi de căldură. Cresterea temperaturii are loc
prin interpunerea unui dispozitiv optic între sursa de radiaţie şi suprafaţa
absorbantă de energie. Pentru atingerea parametrilor doriţi, suprafaţa absorbantă
trebuie să fie caracterizată de pierderi mici de căldură în comparaţie cu un colector
plan.
Există două tipuri de colectoare solare: cu concentrare respectiv staţionare sau
fără concentrare (staţionare). Un colector staţionar are aceeaşi suprafaţă pentru
interceptarea respectiv pentru absorbţia radiaţiei solare, în timp ce un colector cu
concentrare care urmareste pozitia Soarelui, are o suprafaţă concavă ce
Valorificarea termică a energiei solare 229

interceptează radiaţia solară şi o concentrează către un receptor crescând în felul


acesta fluxul de radiaţii. Concentratoarele pot avea raporturi de concentrare de la
valori scăzute, de ordinul unităţilor, pentrucolectoarele plane până la valori ridicate
1 000 – 1 500 pentru colectoare parabolice sau heliostate construite pe două axe de
urmărire a poziţiei Soarelui. Creşterea proporţiei înseamnă creşterea temperaturii la
care energia poate fi livrată şi creşterea cerinţelor de precizie optică şi de
poziţionare a sistemului optic. Astfel, costul energiei livrate de către concentratorul
colector se stabileşte în funcţie de temperatura la care este aceasta este disponibilă.
Pentru factori de concentrare ridicaţi, corespunzător unei înalte precizii optice,
concentratoarele colectoare se numesc cuptoare solare; acestea sunt instrumente de
laborator utilizate pentru studierea proprietăţilor materialelor la temperaturi înalte
precum şi a altor procese care se desfăşoară la temperaturi înalte. Laszlo (1965) a
tratat pe larg cuptoarele solare [3.14].
Concentratoarele colectoare prezintă dificultăţi în plus faţă de cele ale
colectoarelor cu plăci plane. Acestea trebuie (cu excepţia celor cu raport de
concentrare foarte scăzut) să fie poziţionate, astfel încât radiaţia solară să fie
orientată spre suprafaţa de absorbţie. Cu toate acestea, proiectantul are o gama
largă de configuraţii care permit setarea parametrilor. De asemenea, există noi
cerinţe pentru întreţinerea şi menţinerea calităţii sistemelor optice pentru perioade
îndelungate de timp în prezenţa particulelor atmosferice corozive şi oxidante.
Problemele de funcţionare şi costul de producţie au micşorat gradul de utilitate al
concentratorului colector.
Pentru a se evita confuziile de termeni, termenul „colectoare” va fi folosit
pentru întregul sistem format din receptor şi concentrator. Receptorul este acel
element al sistemului în care radiaţia este absorbită şi transformată într-o altă formă
de energie; acesta include absorber-ul care este acoperit şi izolat. Sistemul optic
este partea din colector care direcţionează radiaţiile pe receptor. Diafragma
concentratorului, reprezintă deschizătura prin care radiaţia solară intră în
concentrator.
Configuraţia (structura) colectoarelor. Există mai multe tipuri de
concentratoare care fac posibilă creşterea fluxului de radiaţie asupra receptorului.
Ele pot fi cilindrice cu concentrare pe o line sau circulare cu concentrare pe un
punct. Receptorul reprezintă o suprafaţă care poate fi concavă, plată, sau convexă.
În figura 3.25 se prezintă şase configuraţii. Primele două configuraţii (a) şi (b)
sunt realizate din matrici de tuburi de evacuare, cu suprafeţe absorbante cilindrice
distanţate una faţă de cealaltă prevăzute cu reflectoare pentru a concentra radiaţia
direct asupra zonei dintre tuburi şi absorbant. Primul foloseşte un difuzor plat iar al
doilea un reflector specular în vârf.
Configuraţia din figura 3.25 (c) dispune de un receptor plan cu reflectoare
plane pe margini pentru a reflecta radiaţia suplimentară pe suprafaţa receptorului.
Raportul de concentrare pentru acest tip este scăzut, cu o valoare maximă mai mică
de 4. O parte a radiaţiei incidente dispersate pe aceste componente va fi captată de
receptor. Aceste colectoare pot fi asociate cu o placă plană având un sistem auxiliar
ce completează nivelul de radiaţii. Studiul acestor concentratoare a fost realizat
230 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

pentru prima dată în 1971 de către Hollands, iar apoi de către alţi cercetători printre
care Selcuk în 1979 [3.15]. În figura 3.25 (d) este prezentată o secţiune printr-un
reflector parabolic, care poate fi o suprafaţă cilindrică (cu un receptor tubular) sau
0 suprafaţă de rotaţie (cu un receptor sferic sau semisferic). Colectoarele cilindrice
de acest tip au fost studiate îndelung şi sunt în prezent cele mai utilizate.
Reflectoarele parabolice continue pot fi înlocuite de reflectoare Fresnel, de o
serie de reflectoare plane sau de o matrice mobilă asemenea celei din figura 3.25
(e). Feţele reflectoarelor pot fi de asemenea montate individual şi ajustate pe
poziţie ca în figura 3.25 (f). Un număr mare de matrici heliostatice cu receptoare
montate pe un turn, stau la baza acestor colectoare. În figura 3.25 (c), (e) şi (f) sunt
prezentate o serie de reflectoare cu o singură faţă plată. De asemenea, se pot utiliza
diverse forme de receptoare (captatoare), rotunde, semisferice, convexe sau
concave.

Figura 3.25: Diferite configuraţii de concentratori [3.16]

Este evident că unghiul de incidentă al fascicolului de radiaţii pe concentrator


este important, iar un mecanism de urmărire a poziţiei Soarelui este necesar să
existe amplasat pe colectoare. O gamă diversă de mecanisme de orientare au fost
dezvoltate, pentru a dirija colectoarele astfel încât fascicolul de radiaţie să fie
reflectat într-un mod eficient pe receptor.
Sistemele de mişcare pot fi eficiente dacă sunt combinate două sau mai multe
între ele. Sistemele optice liniare cilindrice concentrează radiaţia luminoasă pe
receptor urmărind ca Soarele să se afle în planul central al concentratorului (planul
include axa focală şi linia vertexului reflectorului). Colectorii pot fi rotiţi pe o
singură axă de rotaţie, care poate fi nord-sud, est-vest, sau înclinată şi paralel cu
axa pământului (1500/h). Sunt diferenţe semnificative în ceea ce priveşte cantitatea
de raze incidente, dependenţa de timp şi calitatea reflexiei obţinută pentru cele trei
moduri de orientare (NS, EV şi înclinată dar paralelă cu axa pământului).
Valorificarea termică a energiei solare 231

Reflectoarele care au o suprafaţă de rotaţie (concentratoare circulare) trebuie


să fie orientate în aşa fel încât axa să fie aliniată cu Soarele şi, de asemenea, să fie
capabile să se mişte pe două axe. Aceste axe pot să fie orizontale şi verticale,
înclinate sau paralele cu axa de rotaţie a Pământului (axa polară). Sistemele de
orientare pot ajusta aproape continuu poziţia colectorului pentru a compensa
mişcarea Soarelui. Pentru colectoarele lineare de concentraţie scăzută se poate
ajusta poziţia săptămânal, lunar, sau pe anotimpuri. Mişcarea continuă poate fi
făcută manual sau automat. Sistemele manuale depind în mare parte de operatori şi
de experienţa lor în a face corecţiile necesare, şi pot fi adecvate pentru situaţiile în
care rata de concentraţie nu este prea mare, iar mâna de lucru este ieftină.
Tipuri de captatoare solare cu concentrator. Există o mare diversitate
de tipuri de captatoare solare termice, începând cu cele mai simple de genul
captatoarelor plane şi sfârşind cu cele mai complicate de genul celor cu
concentrator parabolic care necesită o urmărire continuă şi precisă a Soarelui.
Trebuie notat că nu se poate vorbi de un anumit tip de captator solar ca fiind cel
mai bun pentru toate aplicaţiile posibile. În funcţie de temperatura de regim a
fluidului de lucru şi de mulţi alţi factori (cum ar fi poziţia geografică, dimensiunile
şi timpul de viaţă al instalaţiei), captatoarele solare pot fi eficiente în ceea ce
priveşte energia livrată, raportată la costul total al instalaţiei.
Pentru orice captator solar termic randamentul de captare depinde de
temperatura de lucru şi de temperatura mediului ambiant.
De obicei puterea termică captată este proporţională cu următorii factori:
densitatea de putere a radiaţiei solare directe plus o fracţiune din cea difuză (în
funcţie de raportul de concentrare);
geometria captatorului care include: orientarea acestuia, respectiv urmărirea
pozitiei Soarelui; eventuale umbriri şi ecranări ale radiaţiei solare;
eficienţa optică dependentă de fracţiunea din radiaţia solară interceptată de
captator şi transmisă către suprafaţa absorbantă a receptorului;
eficienţa conversiei energiei radiante în energie termică prin intermediul
suprafeţelor absorbante ale receptorului.
Puterea termică utilă este puterea termică absorbită minus pierderile termice în
receptor (prin conducţie, convecţie, şi radiaţie). Se poate observa că odată cu
creşterea factorului geometric de concentrare a radiaţiei se reduce raportul între
puterea termică pierdută şi puterea termică absorbită; în schimb eficienţa absorbţiei
scade iar complexitatea sistemului creşte (din cauza geometriei pretenţioase a
concentratorilor şi din cauza sistemelor de mişcare şi urmărire a Soarelui). Odată
cu creşterea complexităţii sistemului, evident creşte şi costul instalaţiei de captare.
Totuşi alegerea unui sistem de captare nu se poate face numai după cost, deoarece
factorul cel mai important într-o instalaţie termică este temperatura agentului de
lucru; ori această temperatură nu poate fi atinsă întotdeauna cu orice sistem de
captare.
Aspecte constructive. Captatorul cu concentrare (focalizare) nu este decât
un caz particular al captatorului plan, căruia prin introducerea concentratorului de
232 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

radiaţii i s-a micşorat suprafaţa de recepţie şi odată cu aceasta i s-au redus


pierderile de căldură, obţinând în final temperaturi mai ridicate ale fluidului de
lucru. Captatorul cu concentrator piramidal face parte din categoria captatoarelor
cu concentrator fix. Poate fi considerat cel mai simplu captator cu concentrare,
fiind alcătuit din mai multe suprafeţe plane de reflexie, astfel dispuse în raport cu
captatorul, încât să se obţină un coeficient de concentrare C cât mai ridicat.
Raportul de concentrare pe suprafaţă este:

C  Aa , (3-75)
A
r

Raportul de concentrare este definit ca raportul între valoarea medie a fluxului


de energie la receptor şi valoarea medie a fluxului de energie pe
concentrator.Soluţia cu concentrator piramidal constă din montarea de panouri
plane cu suprafaţa executată din plastic aluminizat pe pereţi, plafonul şi pardoseala
din interiorul unei încăperi, precum şi pe peretele din exterior. Toate suprafeţele de
reflexie fixe şi mobile sunt astfel orientate încât radiaţiile solare care cad pe ele, să
poată ajunge după câteva reflexii la captatorul plan montat în pardoseală.
Captatorul plan este prevăzut cu canale prin care circulă fluidul purtător de căldură
(aer, apă etc.). Cunoscând că raportul de concentrare variază între 2 şi 6, iar factorul
energetic de reflexie are valori în jur de 0,8 se poate conta pe o reducere a
suprafeţei captatorului de la 1,6 la 4,8 ori. Tipul de concentrator piramidal, în raport
cu celelalte captatoare cu concentrare, prezintă avantajul că poate colecta pe lângă
radiaţiile directe şi o bună parte din radiaţiile difuze, mărind astfel durata de
utilizare a lui în timpul unei zile (în special în zilele cu nebulozitate). Captatorul cu
concentrator cilindro-parabolic din figura 3.26 se compune din două elemente
principale: suprafaţa de recepţie 1 executată dintr-o oglindă cilindro-parabolică şi
receptorul 2 de radiaţie concentrată, montat în focar. Unghiul de acceptare, θc, este
definit ca fiind unghiul prin care o sursă de lumină care se deplasează converge la
suprafaţa absorbantă. Modul de orientare a unui colector CPC depinde de unghiul
de acceptare. De asemenea, în funcţie de unghiul de acceptare al colectorului,
poziţia colectorului poate fi staţionară sau de urmărire fiind necesară o ajustare
astfel încât să se treacă din punctul P în punctul A. În situaţia în care poziţia
colectorului cilindric nu este ajustată, valoarea intensităţii de radiaţie pe receptor ar
fi sensibil mai mică (punctul T) decât în situaţia în care Soarele se găşte în
interiorul unghiului de acceptare (poziţiile F şi G).
Valorificarea termică a energiei solare 233

Figura 3.26: Secţiune într-un colector cilindric [3.17]

3.3. Sisteme hibrid de valorificare a energiei


solare în vederea producerii de energie
electrică
Centralele solare termice, în funcţie de modul de construcţie, pot atinge
randamente mai mari la costuri de investiţii mai reduse decât instalaţiile pe bază de
panouri solare fotovoltaice. Totuşi, realizarea acestor centrale necesită cheltuieli de
întreţinere mai mari şi sunt disponibile doar pentru puteri instalate depăşind un
anumit prag minim. Totodată, centralele sunt exploatabile economic doar în zone
caracterizate printr-un număr anual ridicat de zile însorite.
Cele mai multe realizări au fost orientate spre încălzirea unui fluid ce circulă
printr-un colector solar. Adeseori, necesităţile industriale sunt satisfăcute de această
căldură. Energia mecanică sau electrică este fie produsă singular fie în cogenerare
cu energia termică. Producerea de energie mecanică sau generarea de energie
electrică din energia calorică provenind de la Soare se face cu ajutorul motoarelor
termice. Cele mai folosite motoare termice sunt cele care funcţionează după
ciclurile Rankine, Stirling şi Brayton. Pentru aplicaţiile cu colectoare cilindro-
parabolice şi cele cu captator central se foloseşte de regulă o singură maşină
termică de capacitate suficientă să acopere necesarul de energie mecanică sau
electrică. În ambele cazuri energia termică provenită de la Soare este concentrată
într-un singur punct, acolo unde se amplasează maşina termică.
În cazul colectoarelor parabolice se poate colecta fluidului încălzit de la
câmpul de colectoare şi transporta către o singură maşină termică sau se pot utiliza
234 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

maşini termice de putere mai mică în focarul fiecărui colector. Avantajul principal
al utilizării mai multor maşini termice este acela că de cele mai multe ori este mai
uşor de transportat energia electrică decât cea termică. Alte avantaje constau în:
0 scoaterea din funcţiune a maşinilor termice mici pentru a fi înlocuite sau
reparate se poate face menţinând constantă puterea electrică;
1 puterea centralei poate fi crescută prin adăugarea de noi module.
Principalul dezavantaj al modularităţii constă în aceea că trebuie folosite multe
maşini termice mici (10-100 kW) şi prin urmare nu se poate vorbi de avantajele
economice şi de eficienţa corespunzatoare unităţilor mari. În plus, integrarea unui
număr considerabil de unităţi de acumulare a căldurii nu este considerată fezabilă.
În cazul maşinilor termice plasate în interiorul focarelor colectoarelor a căror
funcţionare este dependentă de poziţia Soarelui (specific maşinilor termice în care
are loc schimbarea de fază a fluidului de lucru) trebuie supravegheat sistemul de
ungere. În figura 3.27 este prezentată schema centralei solare Solel ce funcţionează
în deşertul Mojave din sudul Californiei, SUA, cu o puterea electrică de 354 MW,
care este în prezent cea mai mare centrală solară cu colectoare cilindro parabolice
în funcţiune [3.18].

Figura 3.27: Schema centralei electrice termo-solare Solel din deşertul Mojave, SUA

În figura 3.28 este prezentată harta lumii cu zonele propice construirii de


centrale solare [3.18].
Valorificarea termică a energiei solare 235

Figura 3.28: Harta cu zonele propice construirii de centrale solare

3.3.1. Motoare Stirling cuplate cu captatori solari


Conversia energiei solare termice în energie mecanică sau electrică a fost
obiectivul experimentărilor pe o perioadă de peste un secol. La expoziţia din Paris
din anul 1872 profesorul de matematică Augustin Mouchot şi inginerul Abel Pifre
au expus primul sistem de conversie a energiei solare în energie mecanică - o presă
de tipar acţionată de un motor cu abur alimentat de la un concentrator solar
parabolic (figura 3.29). Mai târziu, în anul 1913, întreprinzătorul american Frank
Shuman aplică acelaşi principiu şi realizează în Egipt prima instalaţie solară pentru
irigare. Aburul pentru motorul termic era produs de 5 colectoare cilindro –
parabolice cu lungimea de 80 m şi apertura de 4 m fiecare. Receptorul – o ţeavă din
fontă, amplasată în focar, asigura transportarea aburului către motor. Sistemul
dezvolta o putere mecanică utilă de circa 45 kW fiind folosită la pomparea apei din
râul Nil pentru irigare. Datorită preţului mare a cărbunelui în zona respectivă la
acea vreme, durata de recuperare a sistemului nu depăşea 4 ani. Este necesar să
menţionăm un dezavantaj foarte important al motoarelor termice solare – eficienţa
redusă. Aceasta fiind o consecinţă a densităţii de putere mică a radiaţiei solare şi a
principiilor fundamentale ale termodinamicii (randamentul Carnot) [3.18, 3.19].
236 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

Figura 3.29: Schema motorului solar termic realizat de Augustin


Mouchot şi Abel Pifre în anul 1872

O interpretare mai accesibilă pentru al II-lea principiu al termodinamicii


constă în următoarele: energia termică sau căldura nu poate fi transformată în
totalitate în alte forme de energie, de exemplu, mecanică sau electrică, necesitând
întotdeauna o sursă rece. Randamentul unui motor termic, fie cu piston sau cu
turbină, depinde de temperatura sursei calde, altfel spus temperatura la intrare T in şi
temperatura sursei reci (a condensatorului), T ieş, între care se produce schimbul de
căldură.
De exemplu, o turbină alimentată de la un concentrator parabolic cu vapori la
temperatura de 3300C şi temperatura în condensator de 340C va avea o eficienţă
teoretică egală cu 1-(34+273)/(330+273)=0,491 sau 49,1 %. Randamentul real,
datorită pierderilor de energie, va fi cu mult mai mic, de circa 25 %.
Valorificarea termică a energiei solare 237

Figura 3.30: Sistemul de pompare solară realizat de G. Alexander în anul 1979 [3.19]

Pentru a obţine vapori de apă care să evolueze într-un ciclu Stirling este
necesară o temperatură de cel puţin o 100 0C. Dacă temperatura obţinută de la
colectorul solar este mai mică, atunci poate fi folosit un motor termic care
funcţionează conform ciclului Rankine. Aici, în calitate de fluid caloportor se
folosesc substanţe cu temperatura de fierbere mai mică de 100 0C de tipul celor
folosite în frigidere sau pompe de căldură (agenţi frigorifici). Un astfel de motor
termic va avea un randament şi mai mic.
De exemplu, eficienţa unui motor termic care funcţionează cu vapori de 85 0C,
obţinuţi de la un colector solar plan şi temperatura la condensare de 30 0C, nu va
depăşi 15 %. Primul Război Mondial a provocat folosirea pe scară largă a
motoarelor cu ardere internă care funcţionează cu benzină sau motorină. A început
era petrolului ieftin şi motoarele termice solare au fost date uitării pentru o perioadă
de peste 50 de ani. S-a revenit la ele după începerea crizei petrolului din anul 1973.
Un grup de ingineri din SUA sub conducerea lui G. Alexander realizează în 1979
un nou proiect de irigare solară în localitatea Gila Bend [3.20].
Schema de funcţionare a sistemului este prezentată în figura 3.30. Energia
primară este obţinută de la un colector solar cilindro-parabolic cu o suprafaţă de
537 m2, care încălzeşte apa până la temperatura de 150 0C la o presiune de circa 7
bar. Apa caldă circulă prin schimbătorul de căldură, care îndeplineşte şi funcţia de
cazan, preîncălzitor şi receptor. În circuitul secundar (în schemă nu este arătat) al
schimbătorului de căldură se foloseşte fluidul de lucru Refrigerant 113 cu o
238 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

temperatură mică de fierbere. Vaporii cu temperatura de 138 0C şi presiunea de circa


9 atm sunt folosiţi pentru alimentarea turbinei, care antrenează o pompă. O parte de
vapori sunt utilizaţi pentru preîncălzirea apei din circuitul primar. După turbină
vaporii sunt folosiţi în regenerator pentru a încălzi apa din circuitul
preîncălzitorului. Din regenerator vaporii condensează în condensator unde pentru
răcire se foloseşte o parte din apa pompată fiind recirculată în bazin la temperatura
de circa 320C. În primul an de exploatare sistemul a funcţionat 323 de ore având o
capacitate cuprinsă între 240 şi 570 l/s sau 364 şi 2052 m 3/h. În al doilea an a
5
funcţionat 188 h livrând 1,24 ⋅10 m3 de apă sau la o capacitate de circa 660 m 3/h,
[3.20].

3.3.2. Aplicaţii industriale ale captatorilor cu concentratori


ai energiei solare
Procesul de conversie a energiei solare termice în energie electrică este similar
cu cel tradiţional bazat pe combustibili fosili unde energia chimică stocată în
combustibil este transformată în energie potenţială a aburului comprimat cu
temperatura de până la 500-600 0C. În turbină prin destinderea aburului, energia
potenţială este transformată în energie cinetică, si apoi în energie electrică utilizând
un generator electric. În sistemele solare combustibilul fosil este înlocuit cu radiaţia
solară, focarul cazanului – cu un colector solar cu concentrare: cilindro-parabolic,
cu oglindă paraboloidală sau cu heliostate şi turn central. Celelalte elemente ale
centralei solare termice rămân aceleaşi ca şi la o centrală termică tradiţională. În
ultimele două decenii ale secolului trecut au fost realizate cu succes câteva proiecte
pilot de centrale solare termice care au demonstrat viabilitatea tehnică şi
tehnologică a acestora şi au deschis calea spre realizare a noi proiecte cu
capacitatea de sute de MW. În continuare se va descrie succint două proiecte
comerciale: cu concentratoare cilindro-parabolice [3.13, 3.21] şi cu heliostate
[3.14].

Centrală termică solară cu concentratoare cilindro – parabolice


Cea mai mare centrală solară termică din lume are o putere maximală de 354 MW
şi este amplasată în localitatea Kramer Junction, California, SUA [3.22]. A fost
construită de firma Luz International în perioada 1985-1991 şi constă din 9 unităţi
cu capacitatea între 14 şi 30 MW putere electrică. Mai târziu acest tip de centrală a
fost denumit „Sisteme solare tip LUZ”. În figura 3.31 se prezintă o porţiune din
câmpul de concentratoare cilindro – parabolice. Până în anul 2001, centrala a
furnizat în reţeaua publică a Californiei 9 TWh de energie electrică.
Valorificarea termică a energiei solare 239

Figura 3.31: O porţiune de câmp cu colectoare solare cilindro-parabolice a centralei


termice Kramer Junction, California [3.23]

Centrala este dotată cu un circuit auxiliar care funcţionează pe gaz natural şi


care permite extinderea producerii de energie cu 25 %, fie pe timp noros sau în
orele de vârf. Centrala a fost proiectată să furnizeze energie electrică în orele de
vârf, când costul de livrare este maximal. În California această perioadă se
încadrează între lunile iunie-septembrie, orele 12 00-1800.
Principalele componente a centralei sunt prezentate în schema din figura 3.32.

Figura 3.32: Schema funcţională a centralei solare termice Kramer Junction,


California
240 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

Câmpul de colectoare solare este format din concentratoare cilindro –


parabolice cu o suprafaţă totală de circa 1,75x10 6 m2. Partea activă a
concentratorului – reflectorul este format din sticlă cu conţinut mic de fier şi
acoperită pe spate cu argint. Sticla este montată pe o structură metalică modulată
conducand la obtinerea de colectoare de diferite lungimi. Colectoarele se montează
în rânduri paralele în direcţia sud-nord. Pentru urmărirea Soarelui se folosesc
acţionări hidraulice. Receptorul de radiaţie solară reprezintă o ţeavă de oţel cu
diametrul de 70 mm acoperită cu un strat de material absorbant. Pentru a micşora
pierderile de energie receptorul este amplasat într-un tub de sticlă vidat. La
temperatura de 3500C suprafaţa receptorului are o absorbanţă egală cu 0,96 şi o
emitanţă de numai 0,19. Reflectanţa oglinzilor în stare curată este egală cu 0,94. În
primul contur, în care se includ şi colectoarele solare, în calitate de caloportor se
foloseşte un fluid sintetic. Temperatura fluidului la ieşire din colectoare este de
3900C, iar la intrare de circa 304 0C. În al doilea contur se foloseşte apa, care se
transformă în abur în cazanul alimentat energie termică de la colectoarele solare.
Unitatea de generare reprezintă un grup tradiţional turbină cu abur-generator
sincron. Turbina cu abur are două trepte de presiune – prima se alimentează cu abur
supraîncălzit, iar a doua – de la preîncălzitor.

Centrală termică solară cu heliostate şi turn central. În anii ´90 au


fost construite câteva centrale pilot cu heliostate şi turn central: în Rusia cu puterea
de 5 MW, Italia, Spania şi Franţa – cu puterea de 1 MW. Cea mai mare centrală din
lume cu heliostate a fost construită în anul 1982 în SUA, localitatea Barstow,
California. Centrala a fost numită Solar One şi are o putere de 10 MW. După 6 ani
de exploatare, în 1988 s-a luat decizia de a reconstrui centrala. Ea a fost dotată cu
un sistem de acumulare a energiei termice cu sare topită, de asemenea s-a
modernizat sistemul de comandă cu heliostatele. Schema de funcţionare a centralei
Solar Two este prezentată în figura 3.33.
Câmpul de heliostate cuprinde 1818 reflectoare cu o suprafaţă totală de 71100
2
m . Fiecare heliostat este orientat astfel ca să reflecte razele solare pe receptorul
instalat în centrul câmpului la o înălţime de 90 m. Un heliostat conţine 12 panouri
concave cu o suprafaţă totală de 39,12 m 2. Ca material reflector se utilizează sticlă
acoperită cu argint. Receptorul prezintă un cilindru cu înălţimea de 13,7 m şi
diametrul de 7 m. Cilindrul receptorului este format din 24 de panouri, fiecare
având lăţimea de 0,9 m şi înălţimea de 13,7 m. Fiecare panou este format din ţevi
din oţel aliat cu diametrul 69 mm montate paralel şi acoperite cu vopsea neagră
nonselectivă rezistentă la temperaturi de până la 620 0C. Prin primul contur circulă
sare topită. La ieşire din receptor temperatura este de 570 0C. În cazan se produce
abur, care circulă prin al doilea contur.
Cazanul îndeplineşte şi funcţia de preîncălzitor pentru treapta de presiune
înaltă a turbinei. Temperatura sării topite la intrarea receptorului este de 290 0C.
Exploatarea centralei pe parcursul a câţiva ani a demonstrat eficienţa sistemului de
stocare a energiei termice, permiţând obţinerea unui factor de utilizare a puterii
instalate de circa 65 %. Altfel spus, din cele 8760 h ale anului, centrala produce
Valorificarea termică a energiei solare 241

energie electrică pe parcursul a 5694 h. Cea mai mare putere electrică produsă de
grupul turbină – generator a fost de 11,6 MW.

Figura 3.33: Schema funcţională a centralei solare termice Solar Two

3.3.3. Integrarea sistemelor de valorificare a energiei


solare în cadrul clădirilor
Proprietăţile (τα) – produsul efectiv de transmisie/absorbţie şi ε (emisivitatea
termică a suprafeţei plăcii absorbante) afectează direct performanţele termice ale
colectorului solar. Degradarea acestor proprietăţi pot afecta performanţele pe
termen lung, de aceea materialele selectate trebuie să aibă proprietăţi stabile în
timp. Suprafaţa plăcii absorbante trebuie să reziste la temperaturi înalte posibile în
perioada de exploatare, temperatura fluidului Tm va fi egală cu temperatura plăcii.
Pentru suprafaţa transparentă există pericolul distrugerii de către grindină. Din
studiile experimentale s-a tras concluzia că riscul distrugerii colectorului acoperit
cu sticlă călită cu grosimea de 3 mm este neglijabil. Astfel, în 1979 în Colorado,
SUA a avut loc o furtună în care bucăţi de grindină cu diametrul între 2 şi 10 cm au
cazut pe colectoarele solare. În calea furtunii s-au aflat 1010 colectoare solare
amplasate sub unghiuri cuprinse între 32 şi 56 o, din care doar la 11 colectoare a fost
spartă sticla [3.24]. Îmbinarea sticlei cu carcasa trebuie făcută fără muchii sau
nervuri care se evidenţiază de asupra suprafeţei transparente. Aceasta va facilita
scurgerea apei şi alunecarea zăpezii de pe suprafaţa colectorului.
242 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

Principalele părţi componente sunt: aşa numita “cutie sau ladă neagră” (5), cu
izolaţia termică a trei pereţi (4), acoperită cu suprafaţa transparentă (ST) (3).
Schimbătorul de căldură este de tip placă metalică-ţeavă, respectiv suprafaţa
absorbantă (SA) (1) şi ţevile (2).
Izolarea termică. Rolul de izolaţie termică în partea frontală a colectorului îl
joacă suprafaţa transparentă (sticla) şi pătura de aer formată între suprafaţa
absorbantă SA şi suprafaţa transarentă ST. Spaţiul de aer trebuie să fie cuprins între
0 şi 40 mm. Se consideră o grosime optimă de 28 mm. Celelalte părţi ale
colectorului - spatele şi părţile laterale trebuie să fie izolate cu un strat de 5-10 cm
de vată de sticlă sau alt material izolator cu caracteristici termice asemănătoare.
Vata din sticlă are următoarele avantaje:
Este relativ ieftină;
Proprietăţi izolatoare foarte bune (λ=0,05-0,06 W/(m·K));
Rezistă la temperaturi de peste 100 0C;
Greutate specifică mică (ρ=150-200 kg/m3);
Dezavantaje: îşi pierde calităţile izolante în condiţii de umiditate ridicată.
Se recomandă folosirea panourilor din vată de sticlă, evitându-se tasarea la
plasarea înclinată a colectorului solar. O soluţie rezonabilă din punctul de vedere
cost-calitate poate fi izolaţia termică hibridă formată dintr-un panou de vată de
sticlă cu grosimea de 4 cm şi unul de 3 cm din polistiren expandat. Vata de sticlă,
fiind mai rezistentă la temperaturi mari, se amplasează imediat după placa
absorbantă, iar polistirenul – după panoul din vată de sticlă. La rândul său
polistirenul este mai rezistent la umiditate. Pentru a îmbunătăţi izolaţia termică a
unui colector se recomandă introducerea unei folii subţiri de aluminiu între izolaţie
şi placa absorbantă. Folia va servi ca ecran pentru radiaţia infraroşie care va fi
reflectată spre placa absorbantă. Între placa absorbantă şi folie se lasă un spaţiu de
aer ce va avea un rol de izolator termic suplimentar.
Etanşarea colectorului. Pentru a preveni pătrunderea apei şi a prafului în
interiorul colectorului este necesară etanşarea acestuia. În condiţii de cer noros
vaporii de apă se vor condensa pe suprafaţa internă a sticlei ce va conduce la
micşorarea transparenţei şi a randamentului. Condensul va exista în interiorul
colectorului până ce sticla va fi suficient de caldă pentru ca el să se vaporizeze.
Existenţa aerului umed în interiorul colectorului va conduce la decalarea
funcţionării acestuia corespunzător parametrilor de proces. Dacă colectorul nu este
etanş, praful va pătrunde în interior şi se va depozita atât pe suprafaţa interioară a
sticlei, cât şi pe placa transparentă. Dacă din considerente economice este dificil de
etanşat corespunzător, atunci este indicat să se realizeze o ventilare interioară a
colectorului. În acest scop, între SA şi ST se dau câteva găuri cu diametrul de 2-3
mm, pozoţionate astfel încât să se evite pătrunderea apei pluviale.
Carcasa. Are funcţia de a menţine ansamblul şi de a asigura etanşarea
colectorului. Cel mai indicat material este cornierul din aluminiu anodizat şi folii
din oţel zincat. Carcasa nu trebuie să aibă o rezistenţă mecanică mare. De obicei,
colectoarele se amplasează pe acoperişul casei sau este sprijinită pe un suport din
oţel cornier. Acest suport va prelua şi solicitările provocate de vânt. Carcasa are o
Valorificarea termică a energiei solare 243

construcţie simplă în forma unei cutii cu un fund plat sau ondulat (pentru o
rigiditate mai mare) şi patru laturi. Înălţimea laturilor trebuie să corespundă
condiţiilor de montare a izolaţiei termice, suprafeţei transparente şi celei absorbante
şi a spaţiului de aer, în total 10-15 cm. Este important ca greutatea carcasei şi a
colectorului să fie mică pentru a uşura montarea.
Montarea colectoarelor. Se va efectua în serie sau în paralel (figura 3.34).
La conectarea în serie, apa trece succesiv prin colectoare încălzindu-se din ce în ce
mai mult.

Figura 3.34: Conectarea colectoarelor solare în serie (a) sau în paralel (b)

Panourile vor lucra la temperaturi diferite ceea ce conduce la scăderea


randamentului panourilor spre ieşirea din colector. La calculul randamentului
panourilor se ia în consideraţie cresterea rezistenţei hidraulice. Din acest motiv se
recomandă utilizarea colectoarelor solare în serie pentru sisteme cu circulaţia
forţată a apei. La montarea colectoarelor solare în paralel, fiecare colector va
asigura doar o parte din debit şi vor avea temperaturi aproximativ egale. Rezistenţa
hidraulică scade şi sistemul poate funcţiona cu circulaţie naturală (termosifon).
Sunt întâlnite scheme hibride de conectare serie – paralel sau paralel – serie.

3.3.4. Sisteme hibride ce conţin colectoare solare termice


şi surse de rezervă, pentru încălzire şi preparare de
a.c.m.
Colectorul solar este de fapt un schimbător special de căldură care transformă
energia radiaţiei solare în energie termică (figura 3.35). El diferă de majoritatea
schimbătoarelor de căldură convenţionale (de exemplu, schimbătoare de căldură
lichid-lichid), în care transferul de căldură prin radiaţie joacă un rol nesemnificativ.
Dimpotrivă, în colectorul solar transferul de energie către lichid sau gaz se
realizează la distanţă prin intermediul radiaţiei solare caracterizată printr-o
densitatea de putere de maxim 1 000-1 100 W/m2.
244 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

Figura 3.35: Schema constructivă a colectorului solar


Colectorul solar de formă plană poate fi proiectat pentru a furniza apă caldă la
temperaturi medii, de circa 40 – 170 0C. Colectorul solar utilizează ambele
componente ale radiaţiei solare – directă şi difuză, nu necesită urmărirea soarelui
pe bolta cerească, necesită cheltuieli reduse în exploatare şi are o construcţie mult
mai simplă în comparaţie cu colectoarele cu concentrarea radiaţiei solare. Acest tip
de colector este cel mai răspândit, fiind parte componentă a oricărui sistem pentru
încălzirea apei din spaţiile locative, uscătoriile solare şi din sistemele de refrigerare.
Colectorul solar este caracterizat de un grad avansat de perfecţiune tehnică,
tehnologică, o piaţă dezvoltată de desfacere şi perspective economice.
În cazul colectorului cu aer, schimbătorul de căldură este de tip placă metalică
– canal pentru aer. Funcţionarea colectorului solar se bazează pe două fenomene
fizice: absorbţia de către un corp negru a radiaţiei solare, suprafaţa absorbantă SA
(1) şi efectul de seră realizat de suprafaţa transparentă ST (3). În cazul colectorului
solar, se realizează un efect de seră artificial. Suprafaţa ST este transparentă pentru
razele solare şi opacă pentru radiaţia infraroşie (căldura emisă de către suprafaţa
absorbantă SA). Prin urmare, transferul de căldură se realizează de la SA
caracterizată printr-o temperatură ridicată, către ţevile (2) prin care circula fluidul
caloportor.

Figura 3.36: Schimbătoare de căldură utilizate în colectoarele solare


Valorificarea termică a energiei solare 245

Pe parcursul anilor au fost propuse diferite soluţii tehnice de îmbinare a plăcii


metalice (1) cu ţevile (2). Cele mai viabile soluţii sunt prezentate în figura 3.36:
serpentină (a), cu ţevi paralele (b), cu canale formate din două plăci metalice sudate
prin metoda de contact (c) sau canale formate în interiorul unei plăci din masă
plastică (d). Pentru primele două scheme constructive o deosebită importanţă are
contactul dintre ţeavă şi placă. El trebuie realizat cu o rezistenţă termică cât mai
mică. În figura 3.37 (a), (b ) şi (c) sunt prezentate trei soluţii tehnice:
0 Prima se realizează prin sudarea tradiţională a plăcii 1 şi ţevii 2. Se
recomandă în cazul folosirii plăcilor din oţel înnegrit cu grosimea de 1,5-
2,0 mm. Adesea, sudura este sursa principală de defecţiuni, durata de
exploatare a acestui schimbător de căldură nu depăşeşte 5 ani.
1 A doua soluţie (există mai multe variante) constă în deformarea plăcii
astfel ca să cuprindă (îmbrace) ţeava (brazare). Este simplă, asigură
productivitate mare la fabricare, fiabilă. Cu timpul, din cauza dilatărilor
termice liniare diferite ale plăcii şi ţevii, între ele apare un joc, se măreşte
rezistenţa termică a contactului placă-ţeavă şi respectiv, scade eficienţa
transferului de căldură.
2 Placa (1) din cupru cu grosimea ce nu depăşeşte 0,2 mm se sudează cu
ţeava (2) de asemenea din cupru cu diametrul interior de 6 şi exterior de 8
mm (figura 3.38). Se utilizează sudarea cu unde ultrasonice, amplitudinea
fiind de 150 μm. Asigură o productivitate de cel puţin 11 m/min, o calitate
bună a sudurii (5) şi o durată de exploatare a schimbătorului de căldură de
20 de ani. În colectoarele solare moderne se utilizează schimbătoare de
căldură fabricate conform acestei tehnologii.

Figura 3.37: Soluţii tehnice de îmbinare a ansamblului ţeavă-placă

Figura 3.38: Fragment de schimbător de căldură placă ţeavă, suprafaţa posterioară


246 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

În scopul de-a micşora pierderile de căldură dintre SA şi ST, schimbătorul de


căldură format din placă - ţeavă se montează într-un cilindru (tub) de sticlă vidat.
Astfel, scade considerabil transferul de căldură prin convecţie dintre suprafeţele SA
şi ST şi creşte randamentul colectorului. Primul colector cu tuburi vidate a fost
propus de Speyer în anul 1965[3.25, 3.26]. În figura 3.39 sunt prezentate două
scheme constructive de colectoare vidate. În tubul de sticlă 1 sunt amplasate SA (2)
şi ţeava (3), acestea fiind etanşate.

Figura 3.39: Scheme constructive de tuburi vidate

Contactul termic dintre placă şi ţeavă se realizează folosind soluţiile tehnice


0 sau (c) din figura 3.37. Între aceste două scheme (figura 3.39) există o diferenţă
esenţială. În schema (a) apa rece intră prin ştuţul (5) se încălzeşte şi este
transportată în rezervorul de acumulare prin ştuţul (4). Ambele ştuţuri trebuie să fie
etanşate faţă de tubul de sticlă. Tubul (1) şi ţeava (3) se dilată diferit, fapt care
conduce la pierderea etanşeităţii dintre ştuţ şi tubul de sticlă. În cea de-a doua
schemă, capătul ţevii (3) este etanş. Transferul de căldură se realizează în
schimbătorul de căldură (8), unde la capătul ţevii (6) se cedează căldura către
fluidul care circulă prin ţeava (7). Ţeava (3) este umplută parţial cu un lichid cu
temperatura scazută de vaporizare. Sub acţiunea căldurii absorbită de placa (2),
lichidul vaporizează crescând presiunea şi împingând vaporii către condensator –
capătul 6 al ţevii. Aici, vaporii se condensează, cedând căldura apei care circulă
prin ţeava 7. Lichidul din condensator se deplasează în direcţie opusă prin ţeava
(3). Colectorul solar cu tuburi vidate conţine tuburi unite în paralel şi montate într-o
carcasă comună, formând un registru. Dezavantajele colectoarelor solare cu vid:
sunt de circa 1,5 ori mai scumpe; au o masă mai mare; există pericolul deteriorării
conexiunilor etanşe şi nu pot fi reparate în condiţii de exploatare. Schema
constructivă a colectorului solar pentru încălzirea aerului este asemănătoare cu a
colectorului pentru apă (figura 3.40), componentele principale fiind: suprafaţa
absorbantă 1, suprafaţa transparentă 2, izolaţia termică 3 şi carcasa 4. Transferul de
căldură are loc între SA şi fluxul de aer care circulă prin canalul dintre ST şi SA sau
SA şi stratul de izolaţie termică, sau prin ambele.
Valorificarea termică a energiei solare 247

Figura 3.40: Colector solar pentru încălzirea aerului

În cazul colectoarelor solare, încălzirea aerului necesită o circulaţie mult mai


intensă a acestuia datorită densităţii aerului care este de circa 900 ori mai mică
decât cea a apei. În acest scop se foloseşte ventilatorul 5 pentru a transporta aerul
rece spre SA şi mai departe către consumator. Deoarece conductivitatea termică a
aerului este de circa 25 ori mai mică decât a apei, este necesar mărirea substanţială
0 suprafeţei de contact dintre ST şi fluxul de aer pentru a obţine acelaşi flux de
transfer de căldură. Colectorul solar pentru încălzirea aerului se deosebeşte de cel
analizat mai sus numai prin construcţia suprafeţei absorbante 1.

Figura 3.41: Colectoare solare pentru încălzirea aerului: scheme constructive ale
suprafeţelor absorbante
1. Suprafaţa absorbantă; 2. Suprafaţă transparentă; 3. Izolaţie
248 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

În figura 3.41 sunt prezentate patru variante constructive ale ST al căror scop
este mărirea suprafeţei de contact dintre aer şi SA, crearea circulaţiei turbulente a
aerului şi în consecinţă creşterea coeficientului global de schimb de caldură:
23Suprafaţă ondulată, fluxul de aer circulând prin ambele canale;
24 Fluxul de aer circulă prin canale formate din plăci metalice sudate pe
partea interioară a SA, formând un registru, direcţia fluxului de aer fiind
perpendiculară pe suprafaţa plăcii;
25 Se deosebeşte de varianta precedentă prin forma triunghiulară a
canalelor;
26 SA este formată din plasă metalică sau plasă metalică umplută cu
material granulos prin care circulă fluxul de aer.
Densitatea de putere a radiaţiei solare la suprafaţa pământului depăşeşte rar
valoarea de 1 000 W/m2. Datorită acestui fapt este imposibil din punct de vedere
tehnologic obţinerea de temperaturi mai mari de 100 0C in cazul utilizarii
colectoarelor de formă plană. Temperaturi de sute şi chiar mii de grade pot fi
obţinute concentrând componenta directă a radiaţiei solare. Legenda spune că în
anul 212 înainte de Hristos, Arhimede a folosit oglinzi din bronz pentru a reflecta şi
concentra razele solare pentru a incendia corăbiile romane, care blocase fortăreaţa
Syracuse. Pentru a verifica legenda, Autoritatea Navală din Grecia a demonstrat în
anul 1973 cum 60 persoane, având fiecare o oglindă cu dimensiunile 1x1,5 m (1,5
m2) au incendiat o navă din lemn de la distanţa de 50 m. Dacă în momentul
experienţei densitatea radiaţiei era de 800 W/m 2, atunci puterea termică realizată a
fost de 0,8x1,5x60 = 72 kW/m2, depăşind de 1,5 ori densitatea de putere pe
suprafaţa unui reşou electric. Dacă o suprafaţa nu are rugozităţi sau mărimile
liniare a acestora sunt cu mult mai mici decât lungimea de undă a razei de lumină
incidentă atunci aceasta se reflectă. Capacitatea de reflexie a suprafeţei este
caracterizată de către coeficientul de reflexie.
Valorile acestui coeficient pentru materiale uzuale sunt:
24 Argint galvanizat - 0,96
25 Aluminiu pur - 0,91
26 Argint depus pe suprafaţa interioară a sticlei (oglinda) - 0,88
27 Argint depus pe suprafaţa exterioară a sticlei - 0,93
28 Film acrilic aluminizat pe suprafaţa posterioară - 0,85.
Oglindă parabolică. Este reprezentată de o oglindă concavă cu suprafaţa
descrisă de parabola y2 =2fx în jurul axei optice x. Figura obţinută se mai numeşte
şi paraboloid. Dacă parabola este mişcată în direcţia axei z (axa perpendiculară pe
suprafaţa paginii) – vom obţine o oglindă cilindro-parabolică. Razele de lumină
paralele cu axa optică x incidente pe suprafaţa reflectoare se concentrează în
punctul F, numit focar.
Lentila Fresnel. Ansamblu compus din mai multe lentile concentrice care
funcţionează ca o lentilă integrată. Cheltuielile de material şi masa unei lentile
Fresnel sunt cu mult mai mici decât pentru una convenţională. Fluxul paralel de
lumină este concentrat în focarul F.
Valorificarea termică a energiei solare 249

Funcţionarea concentratoarelor solare se bazează pe două fenomene studiate în


fizică: reflexia şi refracţia luminii. Cele mai răspândite tipuri de concentratoare a
energiei solare folosite în conversia termică sunt: cilindro-parabolice, paraboloidale
şi heliostate. Toate au în componenţa sa trei elemente principale: reflectorul care
recepţionează radiaţia solară şi o direcţionează în focar; receptorul amplasat în
focar care transformă radiaţia solară în căldură; şi sistemul de urmărire a
traiectoriei soarelui. Concentratoare tip Fresnel se folosesc numai în tehnologia
fotovoltaică de conversie a energiei solare. Parametrii de bază, care caracterizează
un concentrator solar sunt:
5888 coeficientul de concentrare geometric, C g este raportul dintre aria
suprafeţei deschise razelor solare, sau apertura, A a şi aria suprafeţei
receptorului, Ar, (a se vedea relaţia 3-76);
5889 coeficientul de concentrare optic este raportul dintre densitatea de
putere a radiaţiei directe pe suprafaţa receptorului, I r şi densitatea de putere
a radiaţiei directe pe apertură, Ia:
I

Cr  r , (3-76)
I
a
Pentru un concentrator ideal Gg=Cr, în realitate Cr<Gg. Luând în consideraţie
distanţa dintre Pământ şi Soare respectiv diametrul discului solar, coeficientul de
concentrare geometric nu poate fi mai mare decât:
2
2L
Gg    45000, (3-77)
D
 s
În figura 3.42 este prezentată schema constructivă a concentratorului cu trei
oglinzi cilindro-parabolice reflectoare – 1 (au forma unui jgheab). Receptorul de
radiaţie solară (2) prezintă o conductă prin care circulă lichidul caloportor, de
obicei, apă.

Figura 3.42: Concentrator cilindro-parabolic


250 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

O particularitate importantă a concentratorului cilindro-parabolic constă în


urmărirea doar a unei coordonate a traiectoriei soarelui – unghiul de înălţare αs. În
construcţia din figura 3.42 urmărirea se realizează prin rotirea oglinzilor 1 în jurul
axei 3. Temperatura receptorului atinge valori de 400 – 500 0C şi este suficient
pentru obţinerea aburului în vederea generării de energie electrică.

Figura 3.43: Concentrator solar cu oglindă paraboloidală


Al doilea tip de concentrator (figura 3.43) prezintă o oglindă paraboloidală – 1
(în formă de farfurie) care serveşte ca reflector. În focarul paraboloidului este
montat receptorul (2). Mecanismul de orientare (nu este arătat) trebuie să asigure
urmărirea a două unghiuri – de înălţare şi azimut.
Temperatura receptorului poate atinge valori de peste o mie de grade.
Concentratoarele de acest tip sunt folosite pentru topirea şi obţinerea celor mai pure
metale sau pentru generarea energiei electrice folosind grupul motor Stirling –
generator electric. Concentratorul cu heliostate este un echivalent al
concentratorului paraboloidal de dimensiuni foarte mari.

Figura 3.44: Concentrator cu heliostate

Heliostatele (1), alcătuit din reflectoare de formă plană de dimensiuni mici,


sunt amplasate în jurul turnului central pe întreaga circumferinţă formând, aşa
numitul, câmp de heliostate (figura 3.44). Reflectorul (2) este montat pe turn în
Valorificarea termică a energiei solare 251

focarul paraboloidului. Fiecare heliostat este ghidat prin intermediul unei


telecomenzi şi urmăreşte cele două coordonate ale traiectoriei soarelui.

Figura 3.45: Schema simplificată a concentratorului parabolic

Primul concentrator cu heliostat a fost construit în anul 1949 sub conducerea


profesorului francez Felix Trombe în localitatea Mont-Luis din munţii Pirinei.
Câmpul de heliostate avea 130 m2, puterea termică în receptor atingând valori de
50 kW, iar temperatura de 3 000 – 4 000 0C.
În figura 3.45 se prezintă schema simplificată a concentratorului cu oglindă
parabolică: 1 - oglindă cilindro-parabolică sau paraboloidală; 2 – receptorul
amplasat în focarul paraboloidului; 3 – ecranul receptorului. Oglinda cilindro-
parabolică are lungimea l şi deschiderea D, iar în cazul oglinzii paraboloidale –
diametrul deschiderii este egal tot cu D. Receptorul concentratorului cilindro-
parabolic este realizat dintr-o ţeavă cu diametrul d şi lungimea l sau este de formă
sferică cu diametrul d pentru concentratorul paraboloidal. Dimensiunea unghiulară
a discului solar este egală cu 2θs. Puterea radiaţiei solare absorbită de receptor:
Pabs  ρ c ⋅ α ⋅ l ⋅ DB , (3-78)
unde: ρc - este reflectanţa suprafeţei oglinzii; α - absorbanţa receptorului.
Receptorul, având temperatura TR, emite în spaţiu puterea radiantă, care conform
legii lui Stefan-Boltzman se determină cu expresia:

Prad  ε ⋅ σ ⋅ π ⋅ d ⋅ l ⋅ (1 − ξ / π ) , (3-79)
unde: ε este emisivitatea receptorului; σ - constanta lui Stefan-Boltzman; ξ- factorul
de ecranare a receptorului, de obicei ξ=2/3π; d – diametrul receptorului, se
determină în funcţie de deschizătura D: d = Dθs. În regim staţionar termic puterea
absorbită este egală cu puterea radiată (alte pierderi de putere a receptorului sunt
neglijate), de unde determinăm temperatura maximală a receptorului:
252 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

ρc ⋅ α ⋅
B
Tr  4 , (3-80)
ε ⋅ σ ⋅θ
s

Pentru B=1 100 W/m , α/ε=1,2, ρc=0,85, σ =5,67ˑ10-8 W·m2·K-4, θs=0,00495


2

rad [3.27], obţinem temperatura maximă de 1687 K sau 1 414 0C. În sistemele
uzuale cu concentratoare cilindro-parabolice se obţin temperaturi de până la 950
0
C. Micşorarea temperaturii se explică prin abaterea suprafeţei oglinzii de la forma
ideală parabolică şi prin faptul că fluidul caloportor, care circulă prin receptor,
conduce la micşorarea Prad.
Temperatura receptorului concentratorului paraboloidal. Pentru un
receptor în formă de sferă cu diametrul egal cu d, celelalte dimensiuni rămân
aceleaşi ca şi în cazul precedent. Din condiţia echilibrului termic, obţinem:

3⋅ρc⋅α⋅
B
Tr  4 2
, (3-81)
8 ⋅ ε ⋅ σ ⋅ θs
Pentru aceeaşi valoare a radiaţiei solare directe obţinem T r=4 445 K sau 4 172
0
C. În instalaţiile reale pot fi obţinute temperaturi de până la 3 500 0C.
Bilanţul energetic. În figura 3.46 se prezintă bilanţul energetic simplificat
al unui colector plan standard. Dimensiunile elementelor constructive sunt
convenţionale. Din radiaţia solară globală G de unde scurte, directă şi difuză,
incidentă pe suprafaţa transparentă ST, o parte importantă, τG, determinată de
coeficientul de transparenţă τ, ajunge pe suprafaţa absorbantă SA unde se
transformă în căldură. Suprafaţa transparentă ST reflectă în spaţiu radiaţia ρG şi
absoarbe αTG, în funcţie de coeficientul de reflectanţă ρ şi absorbtanţă α T a
materialului ST. O parte din radiaţia τG incidentă pe suprafaţa absorbantă SA este
reflectată, iar cea mai mare parte se transformă în căldură. Este evident că, pentru
ST, suma coeficienţilor este:

τ ραT 1, (3-82)


Suprafaţa absorbantă SA absoarbe radiaţia solară la temperatura T p (40-1000C)
şi va radia (emite) energie în banda de unde lungi infraroşii, pentru care suprafaţa
ST este opacă. Radiaţiile sunt partial absorbite de către ST încălzind-o, şi apoi
reflectate către suprafaţa SA. Astfel, se realizează efectul de seră prin intermediul
ST care împiedică emisia în spaţiu a radiaţiei infraroşii emisă de SA.
Valorificarea termică a energiei solare 253

Figura 3.46: Bilanţul energetic simplificat al colectorului plan solar

Randamentul. Eficienţa transformării radiaţiei solare în căldură este


determinată de coeficientul de absorbtanţă α a suprafeţei SA. În căldură se va
transforma doar o parte din radiaţia solară globală G determinată de proprietăţile
materialelor suprafeţei transparente ST şi a celei absorbante SA:
PSA = ατ ⋅G , (3-83)
Puterea PSA trebuie să acopere pierderile de energie de pe suprafaţa ST care au
loc prin transfer convectiv şi pierderile prin carcasă. Aceste pierderi sunt în primă
aproximaţie proporţionale cu diferenţa de temperaturi T p a SA şi a mediului
ambiant Ta :
P = U P ⋅ TP − Ta  , (3-84)
2
unde: UP este coeficientul pierderilor globale, W/(m .K), care variază de la 1 până
la 30 W/(m2·K). Puterea utilă generată de colectorul solar se determină cu expresia,
numită Hottel-Whillier-Bliss (H-W-B) [3.28, 3.29]:
P = ατ ⋅G ⋅
−U T −T , (3-85)
U P P a
şi randamentul termic:
P T P − T 
η = G = ατ −UP ⋅
U a

G , (3-86)
Din expresia (3-86) rezultă următoarele concluzii (figura 3.47):
23 În condiţia UP=constant şi (ατ)=constant randamentul descreşte liniar
depinzând de (TP-Ta)/G;
24 Randamentul este maxim dacă TP=Ta şi depinde numai de proprietăţile
optice ale materialelorutilizate la realizarea ST şi SA;
25 Micşorarea radiaţiei globale G conduce la micşorarea randamentului.
254 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

Figura 3.47: Evoluţia randamentului a diferitor tipuri de colectoare solare

Factorul (ατ) care caracterizează proprietăţile optice ale ansamblului ST-SA


(suprafaţa transparentă - suprafaţa absorbantă) ne furnizează o clasificare a
colectoarelor solare sub aspectul randamentului şi a coeficientului pierderilor
globale UP. În tabelul 3.2 sunt incluse principalele tipuri de colectoare solare,
valorile uzuale ale factorului (ατ) şi a coeficientului de pierderi globale. În figura
3.47 se prezintă evoluţia randamentului în funcţie de diferenţa de temperaturi T P-
Ta. Calculul a fost efectuat folosind expresia (3-86) pentru valorile medii ale
coeficientului de pierderi globale şi pentru valoarea radiaţiei solare globale G = 800
W/m2, respectiv pentru temperatura Ta = 20 0C.
Caracteristica colectoarelor uzuale. Evoluţia randamentului din figura
3.46 şi caracteristicile prezentate în tabelul 3.3 furnizează informaţii pentru a face o
analiză comparativă a diferitor construcţii de colectoare solare plane:
23 Caracteristicile colectorului SN-1 cu suprafaţă absorbantă neagră şi un
strat de sticlă ocupă o poziţie intermediară, este cel mai des întâlnit; în
condiţiile menţionate mai sus permite încălzirea apei până la temperatura
de 60 0C cu un randament între 45 şi 50 %. Acest tip de colector este
considerat, de obicei, de referinţă.
Valorificarea termică a energiei solare 255

Tabelul 3.3 Caracteristicile principalelor tipuri de colectoare solare plane


Coeficientul pierderilor globale, W/m2· 0C
Tip colector (ατ)
Intervalul uzual Media
Suprafaţă selectivă, tuburi
0,72 2- 3 2,5
vidate, SS-V
Suprafaţă selectivă, un strat
0,85 3- 5 4,0
de sticlă, SS-1
Suprafaţă neagră, două
0,75 4- 6 5,0
straturi de sticlă, SN-2
Suprafaţă neagră, un strat de
0,85 6- 8 7,0
sticlă, SN-1
Fără suprafaţă transparentă,
0,95 15 - 30 20,0
FST

5888 Prin excluderea suprafeţei transparente ST se obţine colectorul în


FST, numit şi acoperiş energetic pentru care creşte factorul (ατ), dar
concomitent creşte şi coeficientul pierderilor globale UP datorită
expunerii directe la vânt şi intensificării transferului convectiv de căldură.
Asigură încălzirea aerului până la 40 - 50 0C cu un randament cuprins
între 30 şi 50 %. Frecvent se utilizează pentru deshidratarea produselor
agricole (fân, cereale, fructe, legume, etc.).
5889 Prin montarea a două straturi de sticlă obţinem colectorul SN-2 în
care se diminuează pierderile convective şi radiative, dar se micşorează
factorul (ατ) din cauza micşorării transparenţei. În zona diferenţelor de
temperatură TP -Ta uzuale, cuprinse între 30 şi 60 0C, nu se constată o
creştere semnificativă a randamentului, în schimb colectorul este mai greu
şi mai scump.
5890 Pierderile prin radiaţie pot fi semnificativ diminuate în colectorul
SS-1 cu suprafaţă absorbantă selectivă şi un singur strat de sticlă. Aici
pierderile convective sunt preponderente.
5891 O soluţie radicală pentru micşorarea pierderilor convective constă in
folosirea tuburilor vidate. Se realizează în colectorul SS-V cu suprafaţă
selectivă. Acest tip de colector permite încălzirea apei la temperaturi de
peste 100 0C.
Factorul de irigare. Ecuaţia H-W-B în funcţie de temperatura fluidului.
În ecuaţiile (3-85) şi (3-86) puterea utilă debitată şi randamentul sunt
exprimate în funcţie de diferenţa (T P - Ta) dintre temperatura plăcii (suprafeţei)
absorbante şi temperatura mediul ambiant. În realitate, puterea utilă este mai mică
şi este proporţională cu diferenţa (T m - Ta) dintre temperatura medie a lichidului
caloportor Tm = (Ti-Te)/2 şi temperatura mediul ambiant, unde T i şi Te (vezi figura
3.48) sunt temperaturile lichidului la intrare şi la ieşire.
Puterea sau energia transmisă de la placă spre lichidul caloportor depinde de
un şir de factori:
23 de natura acestuia: apă, aer, antigel, etc.;
24 de debitul de masă specific pe unitate de suprafaţă, în kg/h·m 2;
256 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

5888 de căldura specifică a lichidului, în J/kg· 0C;


5889 de temperatura medie a lichidului caloportor Tm.
Pentru a lua în consideraţie cele spuse mai sus, în ecuaţia randamentului (3-86)
se introduce factorul F ' mai mic decât 1, numit factor de irigare.
'  
η = F ⋅ ατ −UP ⋅ Tm − Ta   , (3-87-a)
 G 

η =η0 − U m ⋅ Tm − Ta  , (3-87-b)


G
unde η0 = F’·(ατ), Um = F’·UP.

Figura 3.48: Randamentul colectorului tip SS-1

Se constată o bună aproximare în zona temperaturilor apei cuprinse între 30 şi


600C şi o eroare de aproximare relativ mare la temperaturi mai mari de 60 0C.
Pentru un colector corect proiectat şi construit de tip SN – 1 sau SS – 1 se
recomandă a se utiliza în calculul tehnico – economic următoarele valori medii ale
randamentului:
23 pentru condiţii de vară – de la 0,5 până la 0,55;
24 pentru întreg sezonul cald (aprilie - octombrie) – de la 0,40 până la 0,45;
25 pe tot parcursul anului - de la 0,30 până la 0,35.
Mai sus, s-a subliniat că randamentul maxim al colectorului solar sau factorul
(ατ) depinde doar de proprietăţile materialelor folosite pentru suprafaţa sau placa
absorbantă SA, respectiv suprafaţa transparentă ST. În cazul radiaţiei solare pe o
suprafaţă oarecare, ea poate fi absorbită, transmisă prin materie sau reflectată
(figura 3.49).
Valorificarea termică a energiei solare 257

Figura 3.49: Absorbţia (a), transmisia (b) şi reflecţia radiaţiei de unde scurte (c).
Un corp (o suprafaţă) cu temperatura T emite în spaţiu radiaţie de unde lungi (d)

Se introduce noţiunea de coeficient spectral de absorbţie αλ definit ca raportul


dintre radiaţia cu lungimea de undă λ absorbită şi radiaţia incidentă de aceiaşi
lungime de undă. Coeficientul αλ prezintă o proprietate a materiei şi nu depinde de
proprietatea radiaţiei, de exemplu, de lungimea de undă a radiaţiei incidente. El
doar constată ce parte va fi absorbită la interacţiunea radiaţiei electromagnetice
respective cu materia (în cazul instalaţiilor solare – suprafaţa absorbantă). De
asemenea, pot fi introduse noţiunile de coeficient spectral de transmisie τλ şi
coeficient spectral de reflecţie ρλ. Conform legii conservării energiei suma acestor
coeficienţi trebuie să fie egală cu 1:

αλ τλ  ρλ 1, (3-88)


Valorile acestor coeficienţi sunt aproximativ constante în intervalul de variaţie
5888 unghiului de incidenţă θ cuprins între 0 şi 60 0 şi se micşorează brusc pentru
unghiuri mai mari de 700. Dat fiind faptul că radiaţia solară prezintă un spectru larg
de unde electromagnetice, în scopuri practice se folosesc noţiunile de mai jos, care
reflectă interacţiunea materiei şi radiaţiei electromagnetice în tot spectrul acesteia.
1. Absorbtanţa α care se defineşte ca raportul dintre puterea radiaţiei solare
absorbite şi celei incidente

α  Ga , (3-89)
G
2.Transmitanţa τ definită ca raportul puterii radiante transmisă prin materialul
respectiv şi puterea radiantă incidentă

τ  Gτ , (3-90)
G
23Reflectanţa ρ care se determină ca raportul dintre puterea radiantă reflectată şi
puterea radiantă incidentă

ρ  Gρ ,
G

(3-91)

Relaţia (3-89) poate fi scrisă sub forma următoare:


258 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE


23 ≈
≈≈G≈a≈d≈
0
α ≈
, (3-92)
5888 Gλ ⋅ dλ
0

Analog pot fi exprimaţi şi coeficienţii τ şi ρ. De asemenea se consideră că în


condiţii de echilibru termodinamic se respectă şi relaţia (3-88)
ατρ1, (3-93)
Coeficienţii α, τ şi ρ caracterizează comportarea suprafeţei transparente sau
absorbante la acţiunea radiaţiei solare care prezintă un spectru de unde infraroşii
cuprins între 0,3 şi 3 μm. Ei se mai numesc coeficienţi „optici” sau „solari”.
Totodată, suprafaţa respectivă se încălzeşte şi emite în spaţiu radiaţie infraroşie în
gama cuprinsă între 3 şi 20 μm. Acest proces se caracterizează cu coeficientul
spectral de emisie ελ, numit şi coeficient „radiant” şi definit ca raportul dintre fluxul
de putere radiativ emis, Wελ, cu lungimea de undă λ şi fluxul de putere emis de un
corp absolut negru, Wλn, la aceiaşi lungime de undă λ şi aceeaşi temperatură T.
Conform legii lui Kirchoff, pentru orice lungime de undă λ şi temperatură T se
respectă următoarea relaţie în condiţii de echilibru termodinamic:
αλ ελ, (3-94)
Cu alte cuvinte, un corp cu temperatura T absoarbe şi emite aceiaşi cantitate
de radiaţie electromagnetică cu lungimea de undă λ, atunci când se află în condiţii
staţionare. Conform definiţiei de mai sus coeficientul de emisie sau emitanţa pentru
întreg spectrul radiaţiei se determină analog cu absorbtanţa α (vezi 3-92):

ε ⋅ ⋅ λ
 λ Wελ d
ε 0 Wε , (3-95)
W
≈ n
⋅ λ
Wλn d
0
unde: Wε, Wn sunt: fluxul de putere emis de un corp real cu temperatura T şi fluxul
de putere emis de corpul absolut negru aflat la aceiaşi temperatură. Un corp absolut
negru cu suprafaţa A va emite un flux de putere egal cu Wn = σ·A·T4 şi deci fluxul
pierderilor prin radiaţie va fi:
W ε⋅σ⋅A⋅T4 , (3-96)
ε

Materiale recomandate pentru suprafaţa absorbantă. Materialul ideal de


utilizat pentru realizarea suprafeţelor absorbante are următoarele proprietăţi optice
0 = 1, τ=ρ=0. Este evident, că un astfel de material nu există în realitate. Suprafaţa
absorbantă, fiind opacă, are o transmitanţă τ egală cu zero, cea mai mare parte de
radiaţie solară fiind absorbită şi transformată în căldură şi doar o mică parte din
Valorificarea termică a energiei solare 259

radiaţia solară este reflectată. În tabelul 3.4 sunt prezentate caracteristicile de


absorbţie şi emisie culese din [3.22] ale diferitelor materiale. Prin αscurte s-a notat
absorbtanţa materialului sau a suprafeţei absorbante a radiaţiei solare în gama
undelor scurte (0,3-3,0 μm), iar prin εlungi emitanţa materialului sau suprafeţei în
gama undelor infraroşii (cu lungimi de undă mai mari de 3,0 μm). Se constată că
metalele pure nu sunt indicate pentru confecţionarea suprafeţelor absorbante.
Totodată, aluminiul nu este recomandat deoarece poate induce în circuitul
instalaţiei fenomene de electrocoroziune foarte rapide. Tabla din oţel acoperită cu
vopsea neagră are o absorbtanţă satisfăcătoare, este ieftină, dar nu este rezistentă la
coroziune. O clasă aparte formează materialele şi suprafeţele selective care posedă
un coeficient de absorbţie mare pentru unde scurte şi respectiv, un coeficient de
emisie mic pentru unde lungi. Pentru aceste materiale raportul α scurte/ εlungi are
valori mult mai mari decât 1.

Tabelul 3.4 : Absorbtanţa şi emitanţa unor materiale şi suprafeţe absorbante


Tip material sau Absorbtanţa, Emitanţa, εlungi, Raportul
α /ε
suprafaţă absorbantă αscurte, unde scurte unde infraroşii scurte lungi

Materiale tradiţionale
Fier curat 0,44 0,11 4,0
Aluminiu curat 0,10 0,10 1,0
Cupru poleit 0,35 0,08 8,8
Tablă de oţel oxidat 0,74 0,82 0,90
Tablă de oţel acoperită
0,95 0,95 1,0
cu vopsea neagră
Grafit 0,78 0,41 1,90
Funingine 0,96 0,89 1,08
Vopsea albă 0,12-0,18 0,93 0,13-0,19
Materiale şi suprafeţe selective
Crom negru pe o
0,95 0,09 10,7
suprafaţă de nichel
Ceramică poroasă pe o
0,96 0,16 6,0
suprafaţă de oţel
Oxid negru de nichel pe
0,85-0,93 0,06-0,10 14,5-15,5
o suprafaţă de aluminiu
Oxid de cupru, Cu2O, pe
0,96 0,16 6,0
o suprafaţă de cupru
În figura 3.50 (a) sunt prezentate caracteristicile spectrale pentru diferite
suprafeţe absorbante, iar în 3.50 (b) – efectul existenţei unei suprafeţe selective.
260 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

Figura 3. 50: Caracteristicile spectrale ale diferitor materiale (a) şi efectul suprafeţei
selective (b)

În gama spectrului cuprins între 0,3 şi 3 μm absorbtanţa şi emitanţa suprafeţei


selective ideale este egală cu 1, iar în gama spectrului mai mare de 3 μm –
absorbtanţa şi emitanţa suprafeţei sunt egale cu zero. Caracteristica oxidului de
cupru (material selectiv) diferă de cea ideală, dar se constată o valoare mică a
emitanţei în zona spectrului mai mare de 10 μm. Suprafaţa selectivă absoarbe circa
– 95 % din radiaţia solară (unde scurte) care se transformă în căldură şi care apoi
este transmisă plăcii din cupru. Totodată, atât cuprul, cât şi oxidul de cupru emit în
spaţiu doar circa 10 % din radiaţia care ar putea fi emisă de un corp absolut negru
la aceiaşi temperatură. Altfel spus, suprafaţa selectivă creează acelaşi efect de seră
ca şi un strat de sticlă care acoperă suprafaţa colectorului solar. Prin aceasta se
explică creşterea randamentului colectorului solar dotat cu suprafaţă selectivă.
Materiale recomandate pentru suprafaţa transparentă. Materialul
transparent ideal are transmitanţa τ=1, absorbtanţa α=0 şi refelctanţa ρ=0.
Caracteristicile materialelor reale din care pot fi confecţionate suprafeţe
transparente sunt prezentate în tabelul 3.5 după [3.30].

Tabelul 3.5 Caracteristicile materialelor transparente


Tip material Transmitanţa, τ Absorbanţa, α Reflectanţa, ρ
Sticlă obişnuită (pentru
0,80 0,12 0,08
geam, 6 mm)
Sticlă flotantă (4 mm) 0,87 0,07 0,06
Sticlă cu conţinut redus de
0,91 0,01 0,08
oxizi de fier
Policarbonat 0,70 - -
Peliculă de polietilen 0,82 - -
Plexiglas (3 mm) 0,80 - -
Tedlar 0,88 - -
Valorificarea termică a energiei solare 261

Cel mai indicat material în calitate de suprafaţă transparentă este sticla cu un


conţinut redus de oxizi de fier sau sticla de geam obişnuită. Transmitanţa sticlei
scade brusc pentru radiaţia infraroşie (λ>3,0 μm) şi prin urmare ea devine opacă
pentru radiaţia emisă de suprafaţa absorbantă, realizându-se astfel efectul de seră.
Pot fi folosite şi materiale plastice în acest caz. Ele sunt mai uşoare şi mai ieftine
decât sticla, dar îmbătrânesc repede sub acţiunea razelor ultraviolete şi deci, trebuie
înlocuite periodic (la fiecare 6-12 luni). Un alt dezavantaj al materialelor plastice îl
constituie proprietăţile radiative joase. Astfel, polietilena are un coeficient de
transparenţă pentru radiaţia infraroşie de 0,8 şi în consecinţă, nu va asigura efectul
de seră corespunzător.

3.3.5. Pompe de căldură integrate sistemelor solare


Cele mai răspândite sisteme solare pentru încălzirea apei (SSIA) sunt
prezentate în figura 3.51.

Figura 3.51 : Scheme uzuale ale sistemelor solare pentru încălzirea apei:
a - cu circulaţie naturală; b - cu circulaţie forţată; c - cu două contururi
262 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

Elementele de bază ale unei SSIA sunt: colectorul solar, acumulatorul


(rezervorul de apă), schimbătorul de căldură, pompa de circulaţie, sursa auxiliară
de energie.
Diferenţa dintre schemele prezentate constă în interconexiunea şi aranjamentul
acestor elemente. În figura 3.51 (a) este prezentată o SSIA cu circulaţie naturală.
Pentru a asigura o circulaţie sigură a apei, acumulatorul trebuie să fie amplasat mai
sus decât colectorul [3.31]. Atât în colector, cât şi în rezervor se stabileşte un
gradient de temperatură între partea superioară şi partea inferioară, se creează o
diferenţă de densitate între straturile de apă (apa caldă este mai uşoară decât cea
rece) şi ca urmare apare o diferenţă de presiune care asigură circulaţia apei.
Diferenţa de presiune depinde de diferenţa dintre temperaturi, astfel că fluxul masic
de apă în sistem depinde de puterea termică utilă captată de colector, care
determină această diferenţă de temperaturi.
În aceste circumstanţe SSIA cu circulaţie naturală sunt autoreglabile –
creşterea puterii captate conduce la creşterea fluxului de apă care circulă în sistem.

Figura 3.52: Variaţia temperaturii apei pe parcursul zilei: 1 – la ieşire; 2 – la intrare


[3.31]

Studiile teoretice şi experimentale efectuate în anii ’70 ai secolului trecut au


demonstrat [3.21], că pentru o gamă largă de SSIA cu circulaţie naturală, diferenţa de
temperatură a apei la intrarea şi ieşirea colectorului este de aproximativ 10 0C şi rămâne
constantă pe parcursul zilei (vezi figura 3.52). Debitul specific al apei este de 50-60
l/m2h, astfel că într-un SSIA cu suprafaţa colectorului de 4 m 2 debitul apei va fi de circa
200 l pe parcursul unei ore. Dacă volumul acumulatorului este de 200
Valorificarea termică a energiei solare 263

– 300 l, atunci pe parcursul unei zile solare acest volum va fi vehiculat de câteva
ori prin sistem, încălzindu-se. Este evident, că spre sfârşitul zilei diferenţa de
temperaturi între stratul de sus şi cel de jos al apei din rezervor va fi minimă şi
circulaţia apei se va opri.
SSIA cu circulaţie naturală se utilizează pe scară largă în Israel, Australia,
statele California şi Florida din SUA unde pericolul îngheţului este redus şi ele pot
funcţiona tot timpul anului. Construcţia acestora este cea mai simplă şi nu necesită
cheltuieli suplimentare pentru circulaţia apei, acestea fiind în general proiectate
pentru încălzirea apei până la temperatura de 65 0C .
În România, SSIA cu circulaţie naturală poate fi exploatată în perioada aprilie
– septembrie. Pentru a evita distrugerea instalaţiei în perioada rece a anului, se
recomandă golirea acesteia de apă. În cazul când condiţiile financiare permit, se
poate instala şi o sursă auxiliară de energie, fie electrică sau utilizând un
combustibil fosil – gazul natural, care permite acoperirea lipsei de putere livrată de
SSIA. Ea poate fi conectată în paralel cu colectorul solar.
În ultimul caz SSIA îndeplineşte funcţia de preîncălzitor. Este important să
menţionăm, că SSIA cu circulaţie naturală va funcţiona mai eficient dacă consumul
principal de apă caldă revine orelor de dimineaţă. Altfel spus, apa rece trebuie
introdusă în acumulator înainte de orele de maximă radiaţie solară pentru a asigura
gradientul de temperatură necesar unei funcţionări normale în perioada însorită.
SSIA cu circulaţie forţată este prezentat în figura 3.50 (b). Pompa de circulaţie
este comandată independent de diferenţa dintre temperatura T2 în partea de sus a
colectorului şi temperatura T1 în partea de jos a rezervorului. Temperatura este
controlată de un releu diferenţial şi pompa va funcţiona doar atunci când diferenţa
de temperaturi scade sub valoarea critică. Pentru a exclude circulaţia inversă a apei
pe timp de noapte este prevăzută o valvă unidirecţională. În zonele cu pericol de
îngheţ schema SSIA se modifică şi va avea două contururi de circulaţie. În figura
3.50 (c) primul contur cuprinde colectorul, pompa de circulaţie şi schimbătorul de
căldură care se umple cu lichid antigel. Al doilea contur prezintă circuitul propriu
zis de apă caldă. Transferul de căldură dintre primul şi al doilea contur se
efectuează prin intermediul unui schimbător de căldură lichid – lichid (vezi
serpentina din acumulator). Această schemă este mai răspândită în ţările din centul
şi nordul Europei şi America de Nord. Un SSIA standard conţine 2-3 colectoare cu
dimensiunea de 1x2 m, rezervorul de apă are un volum de 200-400 l iar debitul
specific este de 50-60 l/m2h. Colectorul solar se realizează cu un singur strat de
sticlă, suprafaţa absorbantă este selectivă, iar în unele cazuri - prezintă o suprafaţă
înnegrită. Un rol important în funcţionarea unui SSIA îl are distribuţia stratificată
după temperatură a coloanei de apă în rezervor. Cu cât gradul de stratificare este
mai mare cu atât este mai mare aportul energiei solare în acoperirea necesităţii
anuale de apă caldă. În acest context, este raţional să se micşoreze debitul specific.
Studiile efectuate in trecut în Suedia [3.6] au condus la concluzia că debitul optim
în SSIA cu circulaţie forţată este de 7-20 l/m 2 h.
264 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

3.4. Elemente de calcul economic al


eficienţeisistemelor de valorificare termică a
energiei solare
3.4.1. Utilizarea metodelor de simulare numerică avansată
În ultimii zece ani au apărut în zona comercială mai multe produse software
care facilitează posibilitatea modelării şi simulării numerice a proceselor legate de
transferul termic radiant către diverse forme de captatori solari. Aceste coduri de
calcul se bazează pe modele geometrice tridimensionale care apoi, sunt de obicei
discretizate în volume finite, pe care se poate aplica un model numeric de simulare
0 propagării intensităţii radiaţiei infraroşii. Astfel de modele funcţionează în
general în condiţii nestaţionare ceea ce constituie o dificultate în plus. Coordonatele
suprafeţelor analizate sunt introduse cu ajutorul modelului geometric
tridimensional, fiind necesare în plus coordonatele geografice şi temporale ale
instalaţiei. Pe baza acestor date, precum şi cu ajutorul unor condiţii iniţiale şi pe
contur adecvate, aceste coduri de calcul simulează deplasarea soarelui pe bolta
cerească, calculează distribuţia de fluxuri termice pe suprafaţa captatorilor în
fiecare moment al zilei, generând în final imagini postprocesate de tipul celei din
figura 3.53 [3.32]. Valorile fluxurilor termice evaluate pot fi modulate prin alegerea
prezenţei unui cer noros, senin sau parţial noros.
Aceste metode de simulare numerică oferă marele avantaj că elimină
necesitatea efectuării unui volum mare de calcule cum sunt cele de la cap. 3.1 şi
3.2, în paralel cu obţinerea de diagrame de flux pentru fiecare pas de timp în parte.
De asemenea, apare posibilitatea optimizării poziţionării rândurilor succesive de
panouri solare, în aşa fel încât umbrirea reciprocă să fie minimă.

Figura 3.53: Exemplificarea unui rezultat obţinut prin modelare


numerică distribuţiei fluxurilor termice provenite de la soare peste o clădire
Valorificarea termică a energiei solare 265

3.4.2. Metode de calcul economic al ciclului de viaţă al


captatorilor solari
Metodele de calcul economic a instalaţiilor pasive de captare a energiei pot fi
elaborate în diverse moduri ţinând seama de particularităţile fiscale de zonă şi de
necesităţile şi caracteristicile beneficiarului.
Aceste metode se pot baza pe comparaţia cu calculul costului necesarului de
combustibil pentru producerea aceloraşi efecte ca şi instalaţia solară analizată,
ţinând seama de estimarea inflaţiei şi de fluctuaţiile de preţ datorită conjucturilor de
piaţă, şi posibilitatea utilizării combinate a unei instalaţii de captatori solari cu o
instalaţie clasică de producere a energiei termice necesare.
În acest caz estimarea consumului de combustibil clasic fosil utilizat se
determină pe baza calculelor vizând suprafaţa optimă de panouri solare care poate
fi instalată determinând costurile de-a lungul ciclului de viaţă al instalaţiei.
Pornind de la necesitatea amortizării investiţiei iniţiale, rezultă pe baza
analizei economice amintite mai sus şi durata minimă a unui ciclu de viaţă pentru o
instalaţie de captare a energiei solare cu panouri.

6000
Economia pe un ciclu de viaţă, $

2000

0
50 100 150
-2000 2
Suprafaţa, m

-6000

Figura 3.54: Optimizarea reciprocă a câştigului potenţial pe durata ciclului de viaţă al


unei instalaţii de panouri solare şi a suprafeţei acoperite de aceasta [3.31].

După cum se poate observa şi din figura 3.54, rezultatele acestui tip de calcul
pot fi integrate sub forma unui grafic, care permite optimizarea fie a suprafeţei
panourilor solare care poate fi instalată, fie de a estima câştigul după un ciclu de
viaţă de circa 20 de ani.

3.4.3. Evaluarea ecologica pe ciclul de viata al panourilor


solare
Dată fiind tendinţa de creştere dramatică a consumului de energie la nivel
mondial în următoarele decenii, în principal datorită standardului de viaţă ridicat şi
a unei rate de creştere a populaţiei din ce în ce mai mari, se urmăreşte dezvoltarea
266 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

capacităţiilor de generare a acesteia, diversificarea surselor de energie primară şi


realizarea de strategii de evitare a generării de emisii de gaze cu efect de seră, în
special CO2. Sistemele de energie solară oferă avantaje ecologice semnificative în
comparaţie cu utilizarea altor surse de energie primară, contribuind în felul acesta
la dezvoltarea durabilă a activităţii umane. Cu toate acestea, dezvoltarea acestor
sisteme solare de energie trebuie să se facă în cunoştinţă de cauză cunoscând
posibilele efecte negative asupra mediului ambiant. Potenţialul impact negativ
asupra mediului ambiant constituie o barieră în promovarea acestor sisteme în
cadrul anumitor sectoare de utilizare. Pe viitor, acest impact negativ asupra
mediului poate fi ameliorat prin dezvoltarea de noi tehnologii precum şi de bune
practici în cadrul sectorului energetic. În acest paragraf s-au analizat diferite clase
de impact asociate cu utilizarea energiei solare printre care schimbările climatice,
eutrofizare, acidificare, consumul de energie primară în cazul sistemelor hibride,
sănătate, precum şi efectele pozitive şi negative socio-economice.
Încă de la începutul anilor 90,,̉ piaţa colectoarelor termice solare a cunoscut un
trend favorabil. La sfârşitul anului 2005, suprafaţa totală a colectoarele solare
depăşea 159 milioane m2 ceea ce reprezintă o capacitate instalată de 110 GW th,
fiind exploatată în 45 de ţări. Populaţia celor 45 de ţări reprezenta 3,84 miliarde de
locuitori, adică 59% din populaţia globului. Capacitatea instalată (utilizând
colectoarele solare) în aceste ţări reprezintă aproximativ 85-90 % din capacitatea
instalată la nivel mondial. După cum se observă în tabelul 3.6, capacitatea instalată
este defalcată în 37,8 GW th utilizând colectoare plane cu geamuri (suprafaţa fiind
de 54 milioane m2), 48,5 GWth utilizând colectoare cu tuburi vidate (suprafaţa fiind
de 69,3 milioane m2), 23,9 GWth utilizând colectoare plane fără geam (suprafaţa
fiind de 39,1 milioane m2) şi 0,8 GWth utilizând colectoare plate cu aer cu şi fără
geam (suprafaţa fiind de 1,2 milioane m2), [3.33].
Se ştie că orice metodă de producere a energiei are un anumit impact asupra
mediului înconjurător. Ecosistemele afectate de producerea de energie sunt aer, apă,
sol şi sub-sol, fauna, flora şi peisajul. Tehnologiile utilizate în cadrul valorificării
surselor regenerabile de energie reprezintă o soluţie la problemele legate de mediu
şi de societate [3.33].
Utilizarea tehnologiilor în vederea valorificării energiei solare conduce la
următoarele aspecte pozitive în relaţia acestora cu mediul înconjurător:
0 Reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră precum CO 2 şi N2O dar şi a
altor gaze toxice cum ar fi SO2 şi praf;
1 Decontaminarea şi reabilitarea terenurilor degradate ca urmare a utilizării
energiei primare de origine fosilă;
2 Reducerea necesarului de linii de înaltă tensiune în vederea transportului
energiei electrice;
3 Îmbunătăţirea calităţii resurselor de apă;
4 Creşterea gradului de independenţă energetică la nivel local, regional sau
naţional;
5 Furnizarea de noi locuri de muncă;
6 Diversificarea surselor primare de energie;
Valorificarea termică a energiei solare 267

0 Reglementarea pieţelor de energie.

Tabelul 3.6 Capacitatea globală instalată în sistemele solare termice


la nivelul anului 2005 (MWth) [3.32, 3.33]
Colectoare solare cu apă
Ţară
Fără geam Cu geam Tuburi vidate Putere termică
Australia 2 412,9 1 190 2,1 3 605
Austria 415,31 1 665,35 25,38 2 106,03
Brazilia - 1 890,32 - 1 890,32
Canada 449,75 55,29 1,16 505,6
China - 5 250 47 250 52 500
Danemarca 15,31 229,3 0,56 245,17
Franţa 63,62 572,59 3,49 639,71
Germania 525 4 059,3 596,4 5 180,7
Grecia - 2 133,04 - 2 133,04
India - 875 - 875
Israel 14 3346 - 3 360
Italia 11,2 327,6 34,3 373,1
Japonia - 4 805,22 94,4 4 899,61
Mexic 300,01 210,04 - 510,05
Olanda 218,96 215,32 - 434,28
Portugalia - 200,06 - 200,06
Spania - 537,5 20,37 557,87
Suedia 35,8 147,43 11,94 195,18
Elveţia 148,87 241,35 16,84 407,06
Turcia - 7 300 - 7 300
Marea Britanie - 140,81 - 140,81
Statele Unite ale Americii 18 844,7 1 159,78 394,61 20 400,1
Total 23 863,87 38 804,57 48 536,65 111 205,1
Evaluarea impactului global asupra mediului înconjurător a sistemelor solare
de energie se va baza pe Analiza Ciclului de Viaţă (ACV). ACV permite evaluarea
impactului global luând în calcul toate clasele de impact, în vederea evaluării
sistemelor solare de energie din etapa de construcţie până în etapa de dezafectare a
acestora incluzând şi etapa de generare de energie. Metodologia bazată pe Analiza
Ciclului de Viaţă este alcătuită din patru etape într-un proces iterativ permiţând
colectarea de date pe întreg ciclul de viaţă al produsului de la extracţia materiei
prime până la eliminarea deşeurilor finale. Etapele ACV sunt :
23 Definirea obiectivelor şi a domeniului de studiu;
24 Analiza cantitativă a proceselor;
25 Analiza de impact;
26 Interpretarea rezultatelor si propuneri de ameliorare tehnică. În
figura 3.55 se prezintă etapele ACV şi relaţiile dintre acestea.
268 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

Definirea obiectivelor şi a
domeniului de studiu

Analiza cantitativă a proceselor Interpretarea


rezultatelor

Analiza de impact

Figura 3.55: Structura metodologiei ACV

Datele colectate în cadrul analizei cantitative a proceselor sunt utilizate în


vederea determinării indicatorilor de impact în cadrul analizei de impact (analiza
calitativă). Parcurgerea indicatorilor de impact va permite propunerea de soluţii
tehnice pentru ameliorarea impactului global asupra mediului înconjurător.
Evaluarea aplicării cu succes a propunerilor tehnice este evidenţiată prin
reanalizarea produsului (proces, tehnologie, sistem, etc.) în cadrul metodologiei
ACV.
Obiectivele acestui studiu de impact sunt:
5888 Evaluarea impactului global asupra mediului înconjurător a unei
centrale cu turn solar de 30 MW respectiv a unei centrale solare cu
jgheaburi parabolice de 40 MW, ambele tehnologii fiind sisteme hibride
utilizându-se în paralel o altă formă de energie primară – gazul natural;
5889 Identificarea oportunităţilor de ameliorare a impactului global
asupra mediului înconjurător generat de tehnologiile analizate.
Unitatea funcţională aleasă pentru a raporta datele colectate din etapa de
analiză cantitativă este 1 kWh el. Procesele analizate sunt: construcţia centralei
precum şi a tuturor instalaţiilor utilizate, operarea şi mentenanţa centralei,
dezafectarea centralei şi reciclarea materialelor. În figura 3.56 se prezintă domeniul
de studiu specific centralelor solare studiate.
Datele necesare pentru realizarea ciclului de viaţă au fost preluate de pe site-ul
companiilor producătoare de centrale solare termice, completate cu datele obţinute
din baze de date preluate în principal din baza Ecoinvent versiunea 1.2 [3.33]. Cum
în majoritatea analizelor de acest tip nu există suficiente date, lipsa acestora este
adeseori înlocuită de ipoteze.
Valorificarea termică a energiei solare 269

Centrala solară

Construcţia
centralei şi a Activităţi din Operare şi Activităţi de
Energie componentelor etapa de mentenanţă dezafectare
auxiliare construcţie
Emisii
Panouri Energie Dezafectare
Macarale
solare electrică macarale
Resurse
Centrală cu Mijloace de Gaz natural Transport
turn solar transport către groapa Energie
de gunoi electrică
Sistemul de Apă – 1 kWh
stocare
Înlocuire Groapa de
Clădiri materiale gunoi
uzate

Figura 3.56: Ciclul de viaţă al unei centrale solare (câmpul de studiu)

Ipotezele făcute în acest studiu sunt:


23 Cantitatea de oţel utilizat în realizarea centralelor solare cu turn, în acest
studiu, a fost de 16 520 kg pentru fiecare kWe iar în cazul centralelor solare
cu jgheaburi parabolice cantitatea de oţel a fost de 10 250 kg pentru fiecare
kWe; datele au fost preluate din literatura de specialitate;
24 Datele privind cantitatea de oţel folosită în realizarea turbinei cu abur au
fost preluate din literatura de specialitate;
25 Informaţii cu privire la cantitatea de sare utilizată in „receiver” nu au fost
disponibile, însă s-au obţinut informaţii despre costul sării, acesta fiind de
0,175 €/kg, cantitatea de sare utilizată fiind estimată;
26 Nu s-a ţinut cont în cadrul acestei analize de instalaţia utilizată pentru
conversia gazului natural în energie electrică aportul gazului natural fiind
redus.
Pentru modelarea proceselor s-a utilizat produsul software Sima Pro [3.34,
3.35].
Metoda de analiză de impact utilizată a fost cea dezvoltată de către Leiden
University of Environmental Sciences (CML). În cadrul acestei metode, clasele de
impact luate în considerare sunt prezentate în tabelul 3.7.
Pentru a calcula indicatorii de impact aferenţi claselor de impact prezentate în
tabelul de mai sus, s-au utilizat relaţiile de calcul prezentate în cele ce urmează.
270 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

Tabelul 3.7 Clasele de impact analizate


Categorie de impact Indicator de impact
Incălzirea globală kg CO2 echiv
Epuizarea resurselor kg Sb echiv
Distrugerea stratului de ozon kg CFC-11 echiv
Toxicitate umană kg 1,4 DCB echiv
Ecotoxicitate – impactul asupra pânzei de apă freatică kg 1,4 DCB echiv
Ecotoxicitate – impactul asupra mărilor şi oceanelor kg 1,4 DCB echiv
Ecotoxicitate – impactul asupra solului kg 1,4 DCB echiv
Oxidare fotochimică kg C2H4 echiv
Acidificare kg SO2 echiv
Eutrofizare kg PO4 echiv

Epuizarea resurselor naturale. În tabelul 3.8 se prezintă ponderea pentru


fiecare resursă luată în considerare.
Tabelul 3.8 ADP pentru diverse resurse [3.33]
Resurse naturale ADPi (kg Sb echiv./kg)
Antimoniu (Sb) 1
Aur (Au) 89,5
Pacura 0,0201
Gaz natural 0,0187
Carbune 0,0134

Pentru determinarea impactului global asupra mediului înconjurător al unei


etape, trebuie să se multiplice ponderea resursei utilizată, de exemplu gazul natural
(ADPgaz natural) cu volumul resursei utilizate în etapa respectivă conform relaţiei de
mai jos:

X   X i ⋅ mi (3-97)
i

unde : Xi = ADPi– gradul de epuizare a potenţialului abiotic (Abiotic Depletion


Potential) pentru fiecare resursă i ; mi – masa resursei utilizate i in kg (pentru gaz
natural, Nm3).
Efectul de seră. Efectul de seră este, în limite normale, un fenomen natural
benefic pentru Pământ. Prin condiţii normale se înţelege situaţia în care creşterea
concentraţiilor gazelor cu efect de seră nu se datorează proceselor antropice. În
absenţa acestuia, temperatura medie la suprafaţa pământului ar scădea la –18 0C,
faţă de 15 0C cât este în momentul de faţă. Depăşirea limitelor normale conduce
însă la o încălzire a atmosferei terestre, lucrul evidenţiat prin creşterea temperaturii
la suprafaţa pământului cu 0,6 °C în secolul XX. Gazele care contribuie la efectul
de seră acţionează precum geamul unei sere, lăsând să treacă energia luminoasă a
Soarelui şi reţinând o parte din radiaţia în infraroşu reflectată de suprafaţa
pământului. Acest lucru are loc la nivelul troposferei.
Valorificarea termică a energiei solare 271

Principalele gaze cu efect de seră sunt (tabelul 3.9): bioxidul de carbon (CO 2),
gazul metan (CH4), protoxidul de azot (N2O), vaporii de apă (H2O), derivaţi
clorofloruraţi ai hidrocarburilor saturate (CFC, HCFC), ozonul, monoxidul de
carbon (CO), precum şi compuşii organici volatili (COV). Primele trei gaze au un
efect direct asupra efectului de seră în timp ce ultimele au un efect indirect.
Ponderea acestor gaze în producerea efectului de seră ţine cont de trei
parametrii:
0 durata de viaţă a compusului în atmosferă;
1 capacitatea fiecărui compus de a absorbi căldură;
2 concentraţia acestora în atmosferă pentru fiecare compus în parte.
Indicele ce permite compararea potenţialelor de încălzire a emisiilor de gaze
cu efect de seră este GWP (Global Warning Potential). GWP este o mărime care
indică de câte ori potenţialul de încălzire al unui gaz este mai mare ca cel al CO 2,
pentru care se consideră GWP = 1. GWP-ul poate aprecia potenţialul de încălzire
pentru perioade de 20, 100 şi 500 de ani. În calcule se consideră în special perioada
cea mai scurtă, respectiv cea de 20 de ani.
Tabelul 3.9 GWP pentru principalele substanţe [3.36]
Poluant GWP100i (kg CO2 GWP20i (kg CO2 GWP500i (kg CO2
echiv./kg) echiv./kg) echiv./kg)
CO2 1 1 1
CH4 21 56 6,5
N 2O 310 280 170
CFC – 11 4 000 5 000 1 400
CFC – 12 8 500 7 900 4 200
CFC – 13 11 700 8 100 13 600
Relaţia utilizată pentru determinarea indicatorului efectului de seră este (3-85),
unde : Xi = GWPi – reprezintă GWP pentru o anumită perioadă şi pentru un
anumit poluant i .
Formarea ozonului fotochimic. În tabelul de mai jos se prezintă
substanţele care contribuie la acestă clasă de impact.
Tabelul 3.10 POCP pentru diferite substante [3.36]
Poluant POCPi (kg etilenă echiv./kg)
etilena 1
CO 0,04
Formaldehida 0,3
Metan 0,007

Relaţia utilizată pentru determinarea impactului global este (3-85) unde Xi =


POCPi – reprezinta POCP pentru fiecare poluant i.
Toxicitatea umană. Substanţele care participă la formarea acestui indicator
sunt prezentate în tabelul de mai jos.
272 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

Tabelul 3.11 HTP pentru diferite substanţe [3.36]


Substanţe HTPaer, i (kg 1, 4 – DCB echiv./kg)
NOx 1,2
praf 0,82
SO2 0,096
NH3 0,1
Pb1 292
Pb2 3 300
Fenoli3 0,52

În tabelul 3.11 se prezintă doar contribuţia substanţelor asupra ecosistemului


aer. Evaluările substanţelor sunt valabile pentru o perioadă de 100 de ani după
relaţia (3-85) unde: Xi = HTPi – reprezintă potenţialul de toxicitate umană pentru
poluantul i . Indicii superiori 1,3 reprezintă impactul asupra solului industrial iar
indicele superior 2 impactul asupra solului.
Ecotoxicitate. În cadrul acestei clase de impact sunt prezentaţi trei
indicatori: FAETP, MAETP şi TETP. În tabelul 3.12 se prezintă substanţele care
participă la indicatorii de ecotoxicitate.
Tabelul 3.12 FAETP, MAETP si TETP pentru diferite substanţe [3.36]
Substanţa FAETP100 i (kg 1, 4 – MAETP20 (kg 1, 4 – TETP500 i (kg 1, 4 –
DCB echiv./kg) DCB echiv./kg) DCB echiv./kg)
Pb4 5,6 10-23 11 000 4,6 10-21
5
Pb 6,5 750 33
Fenol6 1,5 - -
Relaţiile utilizate pentru determinarea fiecărui indicator sunt de tipul (3-85)
unde : Xi = FAETPi – reprezintă FAETP pentru poluantul i; sau Xi = MAETPi –
reprezintă MAETP pentru poluantul i ; sau Xi = TETPi – reprezintă TETP pentru
poluantul i. Indicii superiori 4,6 reprezintă impactul asupra solului industrial iar
indicele superior 5 impactul asupra solului.
Acidificare. Acidificarea este fenomenul de depuneri de substanţe acide pe
sol (ploile acide) sau în ape perturbându-se echilibrul acid-bază al mediului, cu
impact asupra florei şi faunei. Contribuţia la fenomenul de acidificare al unei
substanţe i este reprezentat de potenţialul de acidificare AP ale cărei valori sunt
exprimate în kg echivalent SO2. În tabelul 3.13 se prezintă principalele substanţe
care contribuie la indicatorul de acidificare.
Tabelul 3.13 AP pentru diferite substanţe [3.36]
Substanţe APi (kg SO2 eq./kg)
NH3 1,6
NOx (NO2) 0,5
SO2 1,2
Potenţialul de acidificare se poate determina cu ajutorul relaţiei (3-85) unde Xi
= APi – potenţialul de acidificare al substanţei i.
Eutrofizarea. Acest fenomen are ca efect un consum ridicat de oxigen în
mediile acvatice şi terestre datorită produselor azotate şi fosfatice. Acest lucru are
Valorificarea termică a energiei solare 273

drept consecinţă o distrugere a planctonului în zonele acvatice, cu efecte directe


asupra faunei. Trebuie precizat faptul că imisiile în aer ale compuşilor azotaţi şi
fosfaţi contribuie de asemenea la acest efect. În studiile de ACV se consideră de
obicei numai fenomenul de eutrofizare a mediului acvatic. Contribuţia la
fenomenul de eutrofizare a unei substanţe i este reprezentat de potenţialul de
eutrofizare EP ale cărui valori sunt exprimate în kg echivalent fosfat PO 43-. În
tabelul 3.14 sunt prezentate substanţele care participă la eutrofizare.
Tabelul 3.14 : EP pentru diferite substanţe [3.36]
Substanţe EPi (kg PO43- echiv./kg)
NO 0,2
NO2 0,13
NH3 0,35
Contribuţia unui sistem la eutrofizare poate fi evaluată prin mai multe metode.
În acest caz se utilizează relaţia (3-85) unde: Xi =EPi – potenţialul de eutrofizare al
poluantului i.
În plus, s-a evaluat şi consumul de energie la nivelul întregului sistem. Ţinând
cont de acest parametru s-a calculat termenul „Energy Payback Time ” (EPT)
[3.31]. EPT reprezintă timpul în care un sistem energetic produce aceeaşi cantitate
de energie ca cea consumată pentru acoperirea necesarului din perioada de operare,
construcţie şi dezafectare. Relaţia utilizată pentru determinarea lui EPT este :
CEDc
EPT =  E  ,
 net  (3-98)
 − CEDo 
 g 
unde : CEDc – necesarul de energie în etapa de construcţie; Enet – energie netă
anuală produsă (MJ/an); g – gradul de utilizare a surselor de energie primară în
producerea de energie electrică; CED0 – energia anuală necesară pentru
mentenanţă (MJ/an).
Descrierea tehnologiilor de valorificare a energiei solare.
Caracteristicile tehnice ale centralelor solare analizate sunt prezentate mai jos. În
tabelul 3.15 se prezintă detaliat parametrii de funcţionare ai centralelor.
0 Puterea instalată a centralei cu turn solar este de 30 MW şi utilizează 3
235 heliostate. Centrala utilizează sare topită pentru transferul de căldură
către un fluid, stocarea energiei termice realizându-se pe o perioadă de 16
ore. Suprafaţa totală ocupată de către centrală este de 175 ha. Soluţia
tehnologică este una hibridă utilizând în paralel şi gaz natural care asigură
15 % din energia totală generată.
1 Puterea totală instalată în centrala solară cu jgheaburi parabolice este de
40 MW şi cuprinde 375 de oglinzi parabolice prevăzute cu colectoare.
Energia termică este stocată pe o perioadă de şapte ore utilizând sare
topită. Suprafaţa totală ocupată de către centrală este de 120 ha. Ca şi în
cazul anterior, 15 % din energia totală generată este produsă utilizând
gazul natural.
274 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

Tabelul 3.15 Caracteristicile tehnice ale centalelor solare analizate


Centrală solară
Centrală solară cu
Technologie cu jgheaburi
turn
parabolice
Puterea instalată, MW 30 40
Intensitatea de radiaţie, kWh/(m2 an) 1997 2016
Număr de heliostate sau jgeaburi
3235 375
parabolice
Suprafaţa heliostatelor sau jgheaburilor
parabolice, m2 311500 306050
Numărul de ore de funcţionare 6230 3220
Gradul de încărcare, în % 71,1 43,6
Durata de viaţă, în an 25 25
Energia anuală generată, în MWh 122370 125540
Energia generată pe durata de viaţă, în
3060 2814
GWh
Capacitatea de stocare, în ore 16 7,5
Sare topită (azotat Sare topită
de calciu, azotat de (azotat de sodiu
Mediu de stocare sodiu şi azotat de şi azotat de
potasiu : 42 % - 15 potasiu : 60 % -
%-43%) 40 %)
Suprafaţa ocupată, în ha 150 200
Consumul de gaz natural, în MWh/an 56710 58614
Consumul de energie electrică din reţea,
12655 9800
în MWh/an
Randamentul centralei solare, în % 45,6 47,6
Randamentul termic al ciclului, în % 39,09 35,72
Randamentul net, în % 16,7 15,7
Cererea de energie cumulativă şi timpul de recuperare a energiei.
În tabelul 3.16 se prezintă cererea de energie de origine fosilă pentru ciclul de viaţă
al centralelor solare analizate.
Tabelul 3.16 Cererea de energie cumulativă de origine fosilă pe ciclul de
viaţă al centralelor solare, în MJ/kWh
Centrală solară cu Centrală solară cu
MJ/kWh
turn jgheaburi parabolice
Panouri solare 0,09 0,26
Grup energetic 0,01 0
Sistem de stocare energie
0,05 0,07
termică
Turn 3,62 10-4 -
Clădiri 0,02 0,01
Construcţie 7,55 10-4 1,01 10-2
Dezafectare 1,81 10-6 1,4 10-4
Subtotal 0,18 0,36
Generare elecricitate 3,37 2,93
Total 3,55 3,29
Valorificarea termică a energiei solare 275

Mare parte din cererea de energie de origine fosilă provine din faza de operare
(utilizarea centralei solare în vederea producerii de energie electrică) şi se datorează
în principal consumului de gaz natural şi de electricitate. Fără a lua în considerare
necesarul de energie din etapa de generare electricitate, cererea de energie pentru
etapele de construcţie şi dezafectare este de 0,18 MJ/kWh pentru centrala cu turn
solar şi 0,36 MJ/kWh pentru centrala cu jgheaburi parabolice.
În tabelul 3.17 se prezintă timpul de recuperare a energiei pentru centralele
studiate, acesta fiind comparat cu cel obţinut în cazul altor centrale solare. Timpul
de recuperare a energiei calculat pentru centralele studiate este mai mare decât în
cazul altor centrale solare datorită, în principal, consumului de energie în etapa de
generare de electricitate (în special datorită consumului de gaz natural şi de
electricitate).
Tabelul 3.17 Timpul de recuperare a energiei calculat pentru
centrale solare precum şi valori de referinţă, [3.32, 3.33]
Tehnologie EPT (luni)
Centrala cu turn solar cu puterea instalată 20 MW 12,3
Centrale solare cu jgheaburi parabolice cu puterea instalată de 30 MW 13,9
Centrală solară SEGS* 4,5
Centrală solară ce utilizează oglinzi de tip Fresnel 6,7
Centrală solară DSG** 2,7
Centrale eoliene 3-7
Fotovoltaic, în an 4-8
0 SEGS – solar energy generation systems
** DSG – direct steam generation
Emisii de gaze cu efect de seră. În tabelul 3.18 se prezintă emisiile de
gaze cu efect de seră produse pe durata de viaţă a centralelor solare analizate.
Valoarea medie a acestora este în jurul a 200 g/kWh, şi majoritatea provin în timpul
etapei de generare de electricitate. Emisiile datorate etapelor de construcţie şi
dezafectare a centralei solare se situează între 17 – 35 g/kWh, valori similare cu
cele din literatură [3.37].
Tabelul 3.18 Emisii de gaze cu efect de seră pe ciclul de viaţă a
centralelor solare analizate, în g CO2 echiv/kWh
Centrală solară cu Centrală solară cu
g CO2 echiv/kWh
turn jgheaburi parabolice
Panouri solare 5,6 18,6
Grup energetic 0,64 0,46
Sistem de stocare energie
9,49 14,9
termică
Turn 0,04
Clădiri 1,03 0,47
Construcţie 0,09 0,37
Dezafectare 2,8 10-3 7,07 10-2
Subtotal 17 35
Generare elecricitate 185 160,5
Total 202 196
276 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

În literatura de specialitate emisiile de gaze cu efect de seră se situează în


domeniul 11 – 48 g/kWh respectiv în domeniul 10 – 80 g/kWh pentru o centrală cu
turn solar respectiv pentru o centrală cu jgheaburi parabolice cu excepţia studiilor
realizate de Weinrebe şi Uchiyama care au analizat sisteme hibride.
Se observă că cea mai mare parte din totalul emisiei de CO 2 generată în etapa
de producere energie provine din:
0 combustia gazului natural – 95 g/kWh pentru centrala solară cu jgheaburi
parabolice şi 114 g/kWh pentru centrala cu turn solar;
1 aprovizionarea cu gaze naturale – 16,6 g/kWh pentru centrala solară cu
jgheaburi parabolice şi 19,9 g/kWh pentru centrala cu turn solar;
2 consumul de electicitate din sectorul energetic local : 48,5 g/kWh pentru
centrala solară cu jgheaburi parabolice şi 50,1 g/kWh pentru centrala cu
turn solar.
Este demn de remarcat contribuţia relevantă în producerea de gaze cu efect de
seră a consumului de electricitate de către centrala electrică însăşi. Acest lucru ar
putea avea consecinţe negative asupra mediului ambiant dacă mix-ul de energie la
nivel local, regional sau naţional ar fi acoperit în mare parte din combustibili solizi
de origine fosilă. În acest caz dacă pentru a acoperi consumul propriu al centralei s-
ar utiliza o parte din energia produsă atunci impactul global asupra mediului
înconjurător ar fi sensibil redus.
În figura 3.57 se prezintă bilanţul emisiilor globale de gaze cu efect de seră în
cazul unei centrale solare cu jgheaburi parabolice.
Centrala
solară – etapa
de producere
energie

Aprovizionar Mix-ul de Combustia


ea cu gaz energie la gazului
natural nivel local natural

Electricitate Electricitate
din utilizarea din utilizarea
de centrale pe centralei pe
cărbune gaz natural
Figura 3.57: Emisiile globale de gaze cu efect de seră pentru o centrala solară cu
jgheaburi parabolice (g/kWh)

Alte clase de impact. În tabelul 3.19 se prezintă rezultatele obţinute în


evaluarea celorlalte clase de impact. Pentru cele mai multe din clasele de impact,
valorile indicatorilor de impact calculaţi în acest studiu sunt ceva mai mari decât
valorile corespunzătoare din literatură. Valorile din literatură raportate de către
Valorificarea termică a energiei solare 277

Viebahn (2004) pentru potenţialul de acidificare respectiv eutrofizare corespunzător


centralei solare cu jgheburi parabolice este de 69,28 mg SO 2 echiv/kWh respectiv
5,69 mg PO43- echiv/kWh [3.33]. În orice caz, este important de subliniat că etapa
care prezintă contribuţia majoră la toate clasele de impact este cea de generare de
electricitate datorită consumului de gaz natural şi de electricitate din sistemul local
(după cum se observă din figura 3.58 pentru centrala solară cu turn). În figura 3.59
se observă rezultatele analizei de impact pentru centrala solară cu jgheaburi
parabolice. În acest caz, captatoarele solare (jgheaburile) prezintă o importanţă mai
mare în cazul claselor de impact precum toxicitatea umană şi impactul asupra
pânzei de apă freatice. Analizând rezultatele obţinute se remarcă faptul că acestea
se datorează utilizării cromului în realizarea tubului absorbant utilizat în receiver.
Tabelul 3.19 Rezultatele analizei de impact
Centrală Centrală solară cu
Clasa de impact solară cu jgheaburi
turn parabolice
Consumul de resurse naturale, g Sb echiv. 1,58 1,46
Distrugerea stratului de ozon, mg CFC-11 echiv. 0,01 0,01
Toxicitate umană, g 1,4 DCB echiv 87,9 288,93
Ecotoxicitate – impactul asupra pânzei de apă
8,67 39,81
freatică, g 1,4 DCB echiv.
Ecotoxicitate – impactul asupra mărilor şi
114,7 139,39
oceanelor, kg 1,4 DCB echiv.
Ecotoxicitate – impactul asupra solului, mg 1,4
526,01 745,15
DCB echiv.
Oxidare fotochimică, mg C2H4 echiv. 28,12 29,55
Acidificare, mg SO2 echiv. 608,9 654,16
Eutrofizare, mg PO43- echiv. 49,11 57,68

100%
90%
80%
70%
60%
50%
40%
30%
20%
10%
0%
Cons um ul Distrugerea Toxicitate Ecotoxicitate Ecotoxicitate Ecotoxicitate Oxidare Acidificare, Eutrofizare,
de resurse stratului de umană, g 1,4 – impactul – impactul – impactul fotochimică, mg SO2 mg PO4
naturale, g ozon, mg DCB echiv asupra asupra asupra mg C2H4 echiv. echiv.
Sb echiv. CFC-11 pânzei de m ărilor şi solului, mg echiv.
echiv. apă freatică, oceanelor, kg 1,4 DCB
g 1,4 DCB 1,4 DCB echiv.
echiv. echiv.

Panouri solare Grup energetic Sistem de stocare energie termică

Turn Clădiri Construcţie


Dezafectare Generare elecricitate

Figura 3.58: Rezultatele analizei de impact corespunzător centralei solare cu turn


278 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

100%
90%
80%
70%
60%
50%
40%
30%
20%
10%
0%
Consumul de Distrugerea Toxicitate Ecotoxicitate – Ecotoxicitate – Ecotoxicitate – Oxidare Acidificare, mg Eutrofizare, mg
resurse stratului de umană, g 1,4 impactul impactul impactul fotochimică, mg SO2 echiv. PO4 echiv.
naturale, g Sb ozon, mg CFC- DCB echiv asupra pânzei asupra mărilor asupra solului, C2H4 echiv.
echiv. 11 echiv. de apă şi oceanelor, mg 1,4 DCB
freatică, g 1,4 kg 1,4 DCB echiv.
DCB echiv. echiv.

Panouri solare Grup energetic Sistem de stocare energie termică Turn Clădiri Construcţie Dezafectare Generare elecricitate

Figura 3.59: Rezultatele analizei de impact corespunzător centralei solare cu


jgeaburiparabolice

Weinrebe în 1988 a raportat rezultate similare pentru centrale solare hibride şi


anume 370 – 510 mg SO2 echiv./kWh pentru potenţialul de acidificare şi 40-56 mg
PO43- echiv./kWh pentru potenţialul de eutrofizare [3.33].
Pe baza aplicării analizei ciclului de viaţă pe cele două centrale solare, se pot
trage următoarele concluzii:
0 Ambele tehnologii prezintă un profil ecologic mult mai bun decât cel al
mix-ului de energie existent în România;
1 Cererea de energie cumulativă pe ciclul de viaţă al ambelor centrale solare
este mai mic decât energia produsă şi în acest context timpul de recuperare
a energiei înglobate în produs este de 1-2 ani;
2 Concentraţia gazelor cu efect de seră este de 200 g/kWh ceea ce reprezintă
mult mai puţin chiar decât cele mai competitive tehnologii ce utilizează
surse primare de origine fosilă. În orice caz, aceste emisii se datorează în
principal utilizării combustibililor fosili în etapa de producere a energiei
(consumul de gaz natural şi de electricitate din sistem). În fapt, energia
electrică consumată în cadrul centralei provine din mix-ul de energie şi
prezintă un important profil ecologic cu conscinţe negative ca urmare a
ponderii importante ocupate de către combustibilii fosili. Acest aşa zis
impact „importat” ar putea fi evitat sau redus dacă necesarul de energie
electrică (consumul propriu al centralei) ar fi acoperit din producţia
proprie. Mai mult, dacă şi gazul natural ar fi înlocuit prin utilizarea energiei
electrice produse de către centrală atunci valoarea concentraţiei de gaze cu
efect de seră ar fi mult mai mică;
3 Alţi indicatori de impact prezintă valori mai mici decât în cazul mix-lui de
energie, şi majoritatea acestora au fost obţinuţi, în special, ca urmare a
utilizării gazului natural şi a energiei din sistemul naţional în etapa de
generare a electricităţii;
Valorificarea termică a energiei solare 279

BIBLIOGRAFIE
[3.1] Badea, A. – Bazele transferului de căldură şi masă, Bucureşti,
Editura Academiei, 2005, 300 pag.,
[3.2] Anderson, E. E. -Fundamentals of Solar Energy Conversion, Addison
– Wesley Publishing Co., ISBN – 978-0201000085, 1982. 636 pag.,
[3.3] Sebastijan, S. and Stumberger, G. -A novel prediction algorithm for
solar angles using solar radiation and differential evolution for
dual axis sun tracking purposes, Solar energy, Volume 85, Issue
11, 2011, 2757-2770 pag.,
[3.4] Gueymard, C. – Prediction and validation of cloudless shortwave
solar spectra incident on horizontal, tilted, or tracking surfaces,
Solar energy, Volume 82, Issue 3, 2008, 260-271 pag.,
[3.5] Hughes, R. – Effects of tracking errors on the performance of
point focusing solar collectors, Solar energy, Volume 24, Issue 1,
1980, 83-92 pag.,
[3.6] Thekaekara, M. P. – Solar radiation measurement: Techniques
and instrumentation, Solar energy, Volume 18, Issue 4, 1976, 309-
325 pag.,
[3.7] Norris, D. J. -Correlation of solar radiation with clouds. Solar
energy, Volume 12, 1968, 107-112 pag.,
[3.8] Coulson, K.L. – Solar and terrestrial radiation: Methods and
measurements. New York, Academic Press, 1975, 343 pag.,
[3.9] Latimer, J. R. –Calibration program of the Canadian Meteorological
Service, Solar energy, Volume 10, Issue 4, 1966, 187-190 pag.,
[3.10] Soteris A. Kalogirou – Solar thermal collectors and applications,
Progress in energy and combustion science, Volume 30, Issue 3, 2004,
231-295 pag.,
[3.11] Beckman, W. A., Klein, S. A., and Duffie, J.A. –Solar heating
design by the f-chart method,ERDA – University of Wisconsin,
Wiley-Interscience,New –York, 1977, 214 pag.,
[3.12] Duffie, J.A.,and Beckman, W.A.- Solar engineering of thermal
processes,Wiley-Interscience, 1991, 944 pag.,
[3.13] Tabor, H. –Radiation, convection and conduction coefficients in
solar collectors, Bulletin of the Research Council of Israel, Nr. 5,
1958, 155 p.,
[3.14] Laszlo, T. S. –Image Furnace Techniques, Technologies
International Conference, New-York, 1965, 213 pag.,
280 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

[3.15] Hollands, K. G. –A concentrator for thin –film solar cells, Solar


energy Journal, 1971, 33 pag.,
[3.16] Kreider JF. –The solar heating design process, McGraw-Hill,New
York, 1982, 456 pag.,
[3.17] Tripanagnostopoulos, Y., Souliotis, M., Nousia, T. –Solar collectors
with colored absorbers, Solar Energy, Volume 68, Issue 4, 2000,
343-356 pag.,
[3.18] Mills. D. – Advances in solar thermal electricity technology, Solar
energy, Volume 76, Issues 1-3, 2004, 19-31 pag.,
[3.19] Kongtragool, B., Wongwises S. – A four power piston low temperature
differential Stirling engine using simulted solar energy as a heat
source, Solar energy, Volume 82, Issue 6, 2008, 493-500 pag.,
[3.20] Garg, H., P. –Treatise on solar energy. Fundamentals of solar
energy, Wiley, John &Sons, Incorporated, ISBN-13 9780471101802,
1983, 608 pag.,
[3.21] Collares-Pereira, M., and Rabl, A. –The average distribution of
solar radiation – correlations between diffuse and
hemispherical and between daily and hourly insolation values,
Solar energy Journal, Volume 22, Issue 2, 1979, 155-164 pag.,
[3.22] Chow, S. P., Harding, L., Window, B., and Cathro, J. -Effects of
collectors components on the collection efficiency of tubular
evacuated collectors with diffuse reflectors, Solar energy Journal,
Volume 32, Issue 2, 1984, 251-262 pag.,
[3.23] Kalogirou S. –Economic analysis of solar energy systems using
spreadsheets, Proceedings of the World Renewable Energy
Congress IV, Denver, Colorado, USA, vol. 2; 1996. p. 1303–7,
[3.24] Hottel, H. C. and Woertz, B. –Performance of flat-plate solar heat
collectors, International Conference on use of solar energy.
University of Arizona Press, 1958,
[3.25] Speyer, E. – Optimum storage of heat with a solar house, Solar
energy, Volume 3, Issue 4, 1959, 24-48 pag.,
[3.26] Speyer, E. – Solar energy collection with evacuated tubes, Journal of
Engineering for Power, Volume 87, Issue 3, 1965, 270-276 pag.,
[3.27] Rabl, A. – Comparison of solar concentrators, Solar energy, Volume
18, Issue 2, 1976, 93-111 pag.,
[3.28] Hottel, H., C., Whillier, W. -Evaluation of flat plate solar collector
performance,Internationat Conference „Use of Solar Energy Thermal
Processes”. Tucson AZ, 1955,
Valorificarea termică a energiei solare 281

[3.29] Bliss, R. W. – The derivation of several “plate efficiency factors”


useful in the design of the flat plate solar heat collector, Solar
Energy, Volume 4,55-64 pag.,
[3.30] Kreith F, Kreider JF. Principles of solar engineering, McGraw-Hill,
New York, 1978,
[3.31] Kalogirou S. –Economic analysis of solar energy systems using
spreadsheets, Proceedings of the World Renewable Energy
Congress IV, Denver, Colorado, USA, vol. 2; 1996. p. 1303–7,
[3.32] Lechon, Y. –Life Cycle Environmental Impactsof Electricity
Production bySolarthermal Power Plants inSpain, Solar Energy
Engineering Journal ASME, Volume 130, 2008, 7 pag.,
[3.33] Viegahn, P. – INDITEP. Integration of DSG Technology for
Electricity production. WP 4.3. Impact Assessment. Life Cycle
Assessment of construction materials, energy demand and
emissions of DSG, Final report, 2004, http://www.esa.int/,
[3.34] Uchiyama, Y. – Energy technology life cycle analysis that takes
CO2 emission reduction into consideration, CRIEPI – Central
Resesarch Institute of Electric Power Industry, 1995,
[3.35] PRé Consultants – SimaPro 3.0 - database software program.
Amersfoort, The Netherlands,
[3.36] SETAC, Society of Environmental Toxicology and Chemistry -
Guidelinesfor life-cycle assessment, a ‘Code of Practice’. Brussels,
Belgium, 1993,
[3.37] Blanco, J., Malato, S. –Compound parabolic concentrator
technology development to commercial solar detoxification
applications. Proceedings of ISES Solar World Congress on CD-
ROM, Jerusalem, Israel; 1999.
282 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE
Capitolul 4
Sisteme fotovoltaice
Acest capitol tratează aspecte generale ale conversiei fotovoltaice, tehnologii
de fabricaţie, sisteme fotovoltaice şi aplicaţii, căi şi mijloace de îmbunătăţire a
randamentului conversiei panourilor folosind sisteme de tracking solar.

4.1 Introducere
Efectul fotovoltaic1 a fost descoperit de Henri Becquerel (1839), care a
observat că prin iluminarea unei soluţii chimice poate fi produs curent electric.
Efectul este observat ulterior în legătură cu seleniul (1877), însă celulele solare
funcţionale au apărut abia în anii 1950, când tehnologia epocii a permis utilizarea
sa eficientă. Einstein (1905) şi Schottky (1930) au formulat principiul conversiei
fotovoltaice. Descoperirea materialelor semiconductoare şi producerea primei
joncţiuni p-n (Shockley) au condus la construcţia primelor celule solare 2, în cadrul
programelor spaţiale (de ex. sateliţii orbitali, 1958), cu o eficienţă de conversie a
luminii în electricitate de doar 5%. Chapin, Pearson şi Fuller (1954) produc o
celulă solară pe bază de siliciu, utilizată pentru început în aplicaţii speciale, care
convertea 6% din lumina incidentă în electricitate. Celulele contemporane au o
eficienţă de conversie a luminii incidente în electricitate de aprox. 18% la o
fracţiune din preţul de fabricaţie de acum 30 de ani. În condiţii de laborator,
eficienţa celulelor foto fabricate din siliciu ajunge la 25%.
Principalul material utilizat în fabricarea celulelor fotovoltaice este în
continuare siliciul. Există o gamă largă de tehnologii de producţie a celulelor solare
din siliciu (amorfe, cristale, policristale) sau din alte materiale (cupru-indiu
diseleniu, cadmiu teluric, etc.). Deşi costurile au scăzut, energia electrică produsă
pe această cale este, în prezent, încă scumpă faţă de aceea produsă convenţional.
Convertoarele fotovoltaice sunt modulare, permiţând fabricarea unor surse
fotovoltaice pentru puteri de la ordinul miliwatt-ilor până la ordinul megawatt-ilor.
Mai mult, sursele fotovoltaice pot fi înglobate în dispozitive sau echipamente,
asigurând independenţa lor energetică – de la ceasuri şi telecomenzi până la sisteme
de telecomunicaţii sau centrale solare domestice.
Începând cu anul 1990 au fost instalate zeci de mii de sisteme conectate la
reţea. Teoretic, sistemele fotovoltaice pot asigura întregul necesar de energie pentru
majoritatea ţărilor.În particluar, în Româniase derulează programe naţionale pentru
dezvoltarea şi instalarea centralelor fotovoltaice, inclusiv cu conectare la reţelele de
alimenatre electrice, publice.Figura 4.1 arată un exemplu de sistem fotovoltaic,
integrat acoperişului, instalat în anul 2000, în Bucureşti. Alte exemple sunt

0“fotovoltaic” provine de la “foto” –foto, feos care înseamnă “lumină”, în limba greacă – şi “Volta” –
de la numele fizicianului italian Alessandro Volta, a.d. 1745-1827.
2
Bell Laboratories, SUA, în anul 1954.
284 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

sistemul fotovoltaic de 337 kWp instalat (1984) la Universitatea Geor getown din
Washington, SUA, sa u sistemul fotovoltaic de 1 MW, instalat (199 7) la târgul
expoziţional de la M ünchen, Germania alcătuit din 7812 module fotovoltaice
defăşurate pe o suprafaţă de 38.100 m 2 şi care generează cca. 1 milion kWh de
electricitate anual, acop erind echivalentul a 340 gospodării germane.

Figura 4.1: Centrala fotovoltaică de 34 kWp instalată pe acoperişul facultăţii de


Inginerie Elect rică, la Universitatea POLITEHNICA din Bucure şti.

4.2 Princip iul de funcţionare al celulei foto voltaice


Într-un semicondu ctor omogen iluminat de un fascicol luminos intensitatea
luminii scade, de la su prafaţă spre interior, conform legii Beer-Bougu er-
Lambert (figura 4.2)

   
I x = I 0 e−αx , (4-1)
unde α este coeficientu l de absorbţie, o proprietate de material [4.1]. Apariţia
unui câmp electric (imprima t) într-un semiconductor omogen, iluminat, se nu
meşte efect fotovoltaic.

Figu ra 4.2: Interacţiunea lumină – materie [4.1].


Sisteme fotovoltaice 285

Fenomenele de transmisie şi atenuare care însoţesc propagarea fasciculului de


lumină într-un mediu material sunt carcaterizate cantitativ de transmitanţă şi
absorbţie, definite prin (figura 4.2)

Transmitanţa = I1 I0 = e
−αlc
, Absorbanţa = − log10 I1 I0 = εlc ,   (4-2)
unde ε = α 2.303, iar c este concentraţia componentei matriale care absoarbe
lumina.
În principiu, prin absorţia luminiisunt produşi purtători de sarcină, a căror rată
de generare scade exponenţial cu distanţa de la suprafaţa iluminată a materialului

  
G x = G 0 e−αx , G 0 = ηαq 0 .   (4-3)

4.2.1 Modelul atomic Bohr


În modelul atomic Bohr [4.2], utilizat pentru explicarea efectului fotovoltaic,
electronii cu masa de repaos me= 9.1093897⋅10-31 kg se rotesc în jurul nucleuilor pe
0 orbită de rază rn, cu viteza unghiulară ωn. Acestei mişcări orbitale îi corespunde
forţa centrifugă
2
F =mrω . (4-4)
Ze n n

În mişcarea lor în jurul nucleului atomic, care conţine Z protoni încărcaţi


pozitiv şi neutroni neîncărcaţi electric, electronii – fiecare cu sarcina electrică
elementarăe = 1.60217733⋅10-19 A⋅s –sunt supuşi acţiunii forţei de atracţie electrice
Coulomb (ε0 = 8.85418781762⋅10-12 A⋅s/V⋅m este permitivitatea, sau constanta
dielectrică a vidului):

Ze2
FC = . (4-5)
4πε r2
0 n

Echilibrul dintre forţele centrifugă şi electrică menţine electronii pe orbite pentru


care, conform teoremei lui Plank, momentul unghiular (orbital) este un multiplu întreg
de H = h 2π , unde h = 6.6260755⋅10-34 J⋅s este constanta lui Plank.
Cuantificarea momentului orbital, nH = mern2ωn , permite determinarea razelor
orbitelor, a vitezelor unghiulare admisibile şi energia pe care o are un electron de
pe orbita n(indicele n este numărul orbitei)
4πε n2H3 Z 2e4m m v2 m r 2ω2 Z2e4m
r = ,ω = ,E = = = .
n
0
2 n 2
e
3 n
e e e en e
2 (4-6)
2 2
Ze me 
4 πε 0 Hn   32 πnε0H  
Energia electronului de prima orbită a atomului de hidrogen cu Z = 1 protoni
este E1,Z=1 = 13.59 eV. Pentru deplasarea unui electron de pe orbita n pe orbita n+1
este necesară energia E = En – En+1, furnizată din exterior.
Fiecare orbită poate conţine un număr maxim limitat de electroni; pe prima
286 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

orbită (n = 1), 2; pe a doua orbită (n = 2), 8; pe a treia orbită (n = 3), 18; apoi 32,
50… Energia descreşte cu creşterea indicelui n. Pentru n→∞, rezultăE∝ = 0.

4.2.2 Efectul fotoelectric


Pentru explicarea efectului fotovoltaic, un fenomen de tip interacţiune câmp-
substanţă, este convenabil să se considere că lumina este o colecţie materială,
imponderabilă, de fotoni, respectiv de particule care posedă energie 3 numite fotoni
[4.4]. Fotonii au suficientă energie pentru a dizloca, prin ciocnire, un electron de pe
un nivel inferior pe un nivel superior. Energia unui foton cu lungimea de undă λ
este (c = 2.99792458⋅108 m/s):
E = hc λ . (4-7)
Dacă un foton cu energia de 13,59 eV ciocneşte (interacţionează cu) un
electron de pe prima orbită, îl poate deplasa de pe acesta pe orbita E≈, separându-l
de nucleu. Acestă cantitate de energie se numeşte energie de ionizare, iar
extracţia electronului reprezintă efectul fotoelectric extern.
Pentru ionizarea atomului de hidrogen fotonul incident trebuie să aibe o
lungime de undă corespunzătoare, mai mică decât λ = 90 nm, ceea ce îl situează în
domeniul radiaţiei X. Celulele fotovoltaice convertesc lumina din spectrul vizibil
(de la ultraviolet la infraroşu), iar energiile fotonilor sunt mai mici decât energia
razelor X. Prin urmare, efectul fotoelectric extern nu este prezent, iar celulele
fotovoltaice funcţionează folosind efectul fotoelectric intern.

Figura 4.3: Stări energetice în atomi, molecule şi corpuri solide.

3
Principiul dualităţii undă-corpusculafirmă că particulele subatomice posedă proprietăţi
caracteristice undelor, iar undele electromagnetice posedă proprietăţi specifice particulelor [4.3].
Albert Einstein a arătat (1905) că lumina, interpretată până atunci ca undă electromagnetică, trebuie
considerată şi localizată în pachete discrete numite “fotoni”, care posedă energie. În anul 1924, Louis-
Victor de Broglie a arătat că electronii au proprietăţi precum lungime de undă şi fecvenţă; natura lor
ondulatorie a fost stabilită experimental în 1927, prin demonstrarea difracţiei lor. Electrodinamica
cuantică îmbină teoriile ondulatorie (unde) şi corpusculară ale radiaţiei electromagnetice.
Sisteme fotovoltaice 287

Electronii moleculelor cu mai mulţi atomi prezintă stări energetice diferite de


cele ale electronilor atomilor cu un singur electron. Interacţiunile între electronii
moleculelor cu mai mulţi atomi "distribuie" stările energetice pe niveluri energetice
învecinate, mai înguste (Figura 4.3). Într-un corp solid cu k atomi aceste niveluri
sunt atât de apropiate încât nu mai este posibilă separarea lor. În aceste împrejurări,
nivelurile energetice devin benzi de energie. Benzile de energie pot accepta însă
doar un număr finit de electroni.
În modelul benzilor de energie electronii populează benzile succesiv, una după
alta, începând cu prima bandă, corespunzătoare niveluluienergetic minim. Banda de
nivel maxim complet ocupată se numeşte bandă de valenţă (BV). Următoarea
bandă, care poate fi parţial ocupată sau poate fi complet goală, se numeşte banda
de conducţie (BC). Intervalul dintre BV şi BC este alcătuit din niveluride energie
interzise, şi este numit bandă interzisă (BI). Ecartul de energie, corespunzător BI,
este notat Eg (energy gap).
Materialele solide se clasifică în conductori, semiconductori şi izolanţi [4.5], în
funcţie de dispunerea şi gradul de ocupare a benzilor de energie (figura 4.4).

Figura 4.4: Benzi de energie în conductoare, semiconductoare şi izolante.


În corpurile conductoare electronii ocupă doar parţial BC; BC şi BV se pot
suprapune, iar electronii pot circula în solid, contribuind la conducţia
electronică.Macroscopic, materialele conductoare prezintă o rezistivitate electrică
foarte mică (ρ< 10−5Ωm), cele mai multe dintre elefiind metalice.

Figura 4.5: Deplasarea electronilor din BV la BC într-un semiconductor, datorită


acţiunii luminii (efect foto intern).
288 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

Corpurile izolatoare au rezitivitate electrică foarte mare (ρ> 107Ω m). În cazul
lor BC este complet goală şi este necesară o cantitate relativ mare de en ergie
pentru a “ridica” electroni din BV în BC, datorită ecartului, Eg, mare (Eg> 5 eV).
Materialele semiconductoare sunt importante în construcţi a celulelor
fotovoltaice. Rezistivitatea lor este între 10 -5 şi 107Ωm, iar BC sunt go ale (similar
izolatorilor). Datorită unui Eg mic (Eg< 5 eV) electronii pot fi uşor depla saţi din
BV în BC, de exemplu prin efect fotoelectric intern [4.6] (figura 4.5).
Dacă energia unui foton incident care “ciocneşte” un semiconduc tor este mai
mică decât Eg, atunci electronul extras nu poate fi deplasat din BV î n BC. Dacă
însă energia fotonului e ste mai mare decât Eg atunci electronul este deplasat din
BV în BC, cu o parte din această energie. Surplusul de energie este “pierdu t”
deoarece electronul revine la limita inferioară a BC (figura 4.5).
Cele mai importa nte aplicaţii ale efectului fotoelectric intern s unt celulele
fotovoltaice şi fotorezi stenţele.

4.2.3 Princip iul de funcţionare al celulei fotovoltai ce


Materialele semic onductoare sunt elemente din grupa a IV-a a tabelului
periodic – de ex. Si, Ge, Sn. În construcţia celulelor fotovoltaice se utilizează şi
compuşi formaţi din câte două elemente – compuşi III-V (unul din grupa III şi unul
din grupa V), sau comp uşi II-VI – sau din diferite alte combinaţii care pot prezenta
patru electroni de valen ţă: de ex. GaAs (III-V), sau CdTe (II-VI) [4.7].
Cle mai multe cel ule fotovoltaice sunt fabricate din siliciu. Este materialul cel
mai abundent din natură, dar nu se găseşte în stare pură.

Figura 4.6: Structura cr istalină a Si; conducţia intrinsecă în laticea cristali nă


datorată unui electorn "defect" (stânga, P) şi unui gol “defect” (dreapta, B).
Siliciul are, în medie, patru electroni de valenţă. Pentru o configuraţie electronică
stabilă este necesar ca doi electroni din atomi vecini în latic ea cristalină să formeze o
pereche l egată covalent. Cei doi atomi folosesc împreună perechea de electroni
(Figura 4.6). Legăturile covalente între patru atomi vecini dau siliciului o stabilitate
electronică s imilară cu aceea a argonului (Ar). În modelul benzilor de energie BV este
com plet ocupată, iar BC este goală. Furnizarea u nei cantităţi suficiente de energie – de
ex. prin iluminare, încălzire etc. – poate ridica electroni
Sisteme fotovoltaice 289

din BV în BC, care devin astfel liberi să se circule în latice.Un electron “defect”,
sau un “gol”, rămâne în BV. Formarea electronului defect sau a golului explică
conducţia intrinsecă în semiconductori.
Electronii şi golurile sunt generaţi în perechi: sunt tot atât de multe goluri şi
electroni, respectivn = p. Produsul dintre densităţile de goluri şi electroni este
numit densitatea de purtători de sarcină intrinseci. Această mărime depinde de
temperatură, T, şi de ecartul de energie, Eg (k = 1.380658⋅10-23 J/K este constanta
Boltzmann, iar pentru Si, ni0 = 4.62 ⋅ 1015 cm-3 K-3 2 ):
np = n2 = n2 T 3e g ( ). (4-8)
−E kT
i i
0

Dacă cristalului de Si i se aplică o tensiune electrică atunci electronii (încărcaţi


negativ) migrează spre anod. Electronii aflaţi în vecinătatea unui gol pot să ajungă
în golul creat de acest curent aşa încât golurile şi electronii se mişcă, aparent, în
direcţii opuse. Mobilităţileelectronilor şi3 golurilor, µn şi µp, pentru Siliciu sunt
2 2
np = n = n T e g ( ), (4-9)
−E kT
i i
0

unde,la T0 = 300 K,µ0n = 1350 cm /(Vs) şiµ0p = 480 cm2/(Vs).


2

Conductivitatea electricăeste inversul rezistivităţii electrice

 
σ = 1 ρ = e nµ n + pµ p = en µ n + µ p ,   (4-10)
Atomii din grupa a V-a (de ex., P, Sb) prezintă cinci electroni de valenţă
(Figura 4.7). Dacă aceşti atomi sunt înglobaţi într-o latice de siliciu, doar patru
electroni sunt legaţi covalent – al cincelea electron rămâne liber, şi o cantitate mică
de energie îl poate trece în BC.
Înglobarea unor atomi din grupa a V-a constituie doparea de tip n. Atomii
impurităţii (de ex. fosfor, P) sunt donori. În semiconductorii dopaţi n purtătorii
majoritari sunt electronii, deoarece aceştia au mult mai mulţi electroni decât goluri.
Densitatea electronilor liberi în doparea de tip neste

n = nD N L  2e D  , (4-11)
−E 2kT

unde nD este densitatea de atomi donori, NL este densitatea stării efective în banda
de conducţie şi ED este energia de ionizare necesară extragerii electronilor din
atom. Pentru cristalul de Si impurificat cu P, la T = 300 K, aceste valori sunt,
estimativ,NL = 3.22⋅1019 cm-3, ED = 0.044 eV.
Înglobarea unor atomi din grupa a III-a (de ex. bor, B, aluminiu, Al), cu trei atomi
de valenţă, în laticea de Sicrează un gol de valenţă astfel încât golurile sunt purtătorii
majoritari. O canitate mică de energie, EA, poate elibera un gol care devine mobil.
Acest proces este numit dopare de tip p, iar atomii de impurităţi se numesc acceptori.
Densitatea de acceptori,nA, densitatea stării efective BV, NV (NV = 1.83⋅1019 cm-3
pentru Si la T = 300 K) şi energia de ionizare EA a acceptorilor (EA = 0.045 eV pentru
B) dau densitatea de goluri pentru semiconductorul pe tip p
290 SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

p n A NV  2e
A  . (4-12)
−E 2 kT

Figura 4.7: Conducţia defectelor în siliciul dopat n, respectiv p.

Figura 4.8: Prin difuzia electronilor şi golurilor se formează o regiune de sarcină


spaţială la nivelul joncţiunii p-n.
Prin interfaţarea unui semiconductor de tip p cu unul de tip nse formează
ojoncţiune p-n[4.8]. Electronii difuzează din regiunea n în regiunea p, iar golurile
difuzează din regiunea p în n (Figura 4.8). La nivelul interfeţei se formează o
regiune de sarcină liberă:în regiunea (n), de unde electronii au difuzat în regiunea p,
rămân atomi ionizaţi pozitiv, constituind o sarcină spaţială pozitivă;în regiunea (p),
de unde golurile au difuzat în regiunea n, rămân atomi ionizaţi negativ, constituind
o sarcină spaţială negativă. Între cele două regiuni de sarc cini spaţiale din
vecinătatea interfeţei apare un câmp electric, care acţionează împotriva deplasării
sarcinilor. T ensiuneaelectrică asociată câmpului electric (“ de barieră”) produs de
sarcinile loc alizate la nivelul interfeţei p-n este

kT ⋅ nA n D
Ub n . (4-13)
e ni2
Sarcinile spaţiale localiz