PROBELE, MIJLOACELE DE PROBĂ ŞI

PROCEDEELE PROBATORII ÎN PROCESUL PENAL

PROBELE
Potrivit art.97 din Codul de Procedură Penală constitue probă orice element de fapt care
servește la constatatrea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoaneicare a
săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei și care contribuie la
aflarea adevărului în procesul penal.
Pentru constatarea existenţei faptelor şi a împrejurărilor de fapt care formează obiectul cauzei
penale, cât şi a vinovăţiei făptuitorului, este necesar ca organele judiciare să desfăşoare o activitate
complexă de probaţiune.

Datele sau informaţiile care ajută la rezolvarea cauzei sunt furnizate prin intermediul probelor.
Complexitatea informaţiilor pe care le aduc probele în procesul penal a dus la definirea acestora ca
fiind acele elemente de fapt care servesc la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la
identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa
soluţionare a cauzei.
Probele sunt aduse la cunoştinţa organelor judiciare prin anumite mijloace. Mijloacele de probă
sunt acele mijloace prevăzute de lege prin care se constată elementele de fapt ce pot servi ca probă.
În conformitate cu dispoziţiile art. 100 CPP, organele judiciare au obligaţia de a strânge și a
administra probe atât în favoarea, cât și în defavoarea suspectului sau inculpatului, din oficiu ori la
cerere.
Importanţa probelor în procesul penal
Din momentul declanşării procesului penal şi până la soluţionarea definitivă a cauzei deduse
judecăţii, toate problemele fondului cauzei sunt rezolvate cu ajutorul probelor şi, ca urmare a acestui
fapt, s-a afirmat de către unii autori că întregul proces penal este dominat de problema probelor[3].
Astfel, legea procesual penală prevede că:
– urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa
infracţiunilor, la identificarea persoanelor care au săvârşit o infracţiune şi la stabilirea răspunderii
penale a acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată (art.
285 CPP);
– procurorul, atunci când constată că au fost respectate dispoziţiile legale care garantează
aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă şi există probele necesare şi legal administrate,
emite rechizitoriu prin care dispune trimiterea în judecată, dacă din materialul de urmărire penală
rezultă că fapta există, că a fost săvârşită de inculpat şi că acesta răspunde penal (art. 327 CPP);
 – instanţa de judecată soluţionează cauza dedusă judecăţii cu garantarea respectării drepturilor
subiecţilor procesuali şi asigurarea administrării probelor pentru lămurirea completă a împrejurărilor
cauzei în scopul aflării adevărului, cu respectarea deplină a legii [art. 349 alin. (1) CPP];
– instanţa de judecată poate soluţiona cauza numai pe baza probelor administrate în faza
urmăririi penale, dacă inculpatul solicită aceasta şi recunoaşte în totalitate faptele reţinute în sarcina sa
şi dacă instanţa apreciază că probele sunt suficiente pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a
cauzei, cu excepţia cazului în care acţiunea penală vizează o infracţiune care se pedepseşte cu
detenţiune pe viaţă [art. 349 alin. (2) CPP].
Justificarea importanţei probelor în procesul penal constă în aceea că, odată ce a fost declanşat
procesul penal şi până la soluţionarea lui definitivă, toate problemele fondului cauzei sunt rezolvate cu
ajutorul probelor.
Înfăptuirea justiţiei penale depinde, în principal, de sistemul probelor.
Principiul liberei aprecieri a probelor presupune că fiecărei probe i se conferă o anumită
importanţă, justificată, de altfel, prin informaţiile pe care aceasta le oferă în scopul aflării adevărului
într-o cauză penală.
 2. Clasificarea probelor
În literatura de specialitate se menţionează următoarele criterii de clasificare a probelor:
caracterul, izvoarele din care provin şi legătura acestora cu obiectul probaţiunii.
1. a) după caracterul sau natura lor, probele sunt în sprijinul învinuirii sau al apărării,
devenind astfel:
– probe în acuzare (care servesc la dovedirea vinovăţiei suspectului sau inculpatului ori a
existenţei unor circumstanţe agravante);
– probe în apărare (care servesc la dovedirea nevinovăţiei suspectului sau inculpatului ori a
existenţei unor circumstanţe atenuante);
1. b) după natura lor, probele sunt:
– probe imediate, obţinute din sursa lor originară, cum ar fi depoziţia unui martor ocular; se mai
numesc şi primare;
– probe mediate, obţinute dintr-o altă sursă decât cea originară, cum ar fi conţinutul declaraţiei
unui martor care relatează ceea ce i-a povestit un martor ocular despre o anumită împrejurare; se mai
numesc şi secundare sau derivate;
1. c) după legătura lor cu obiectul probaţiunii,probele sunt:
– probe directe, care dovedesc în mod nemijlocit vinovăţia sau nevinovăţia suspectului sau
inculpatului, cum ar fi prinderea făptuitorului în flagrant delict;
 – probe indirecte, care nu furnizează informaţii de natură a dovedi în mod direct vinovăţia sau
nevinovăţia făptuitorului, ele pot conduce la anumite concluzii în cauza penală, dar coroborate cu alte
probe directe sau indirecte, cum ar fi găsirea unui obiect de o persoană care nu poate justifica
provenienţa acestuia.
 Obiectul probaţiunii
Obiectul probaţiunii (thema probandum) este reprezentat ansamblul faptelor sau împrejurărilor
de fapt ce trebuie dovedite în scopul soluţionării cauzei penale.
De altfel, în obiectul probaţiunii se includ numai faptele şi împrejurările de fapt, deoarece
existenţa normelor juridice nu trebuie dovedită, prezumându-se că ele sunt cunoscute. În acest sens,
potrivit dispoziţiilor art. 98 CPP, constituie obiect al probei:
1. a) existenţa infracţiunii şi săvârşirea ei de către inculpat;
2. b) faptele privitoare la răspunderea civilă, atunci când există parte civilă;
3. c) faptele şi împrejurările de fapt de care depinde aplicarea legii;
4. d) orice împrejurare necesară pentru justa soluţionare a
Din obiectul generic al probaţiunii, de regulă, fac parte următoarele împrejurări:
a) dovedirea faptelor care confirmă sau infirmă învinuirea (în primul rând faptele referitoare la
existenţa elementelor infracţiunii);
b) circumstanţele atenuante şi agravante legale şi judiciare de natură a influenţa gradul de
responsabilitate al făptuitorului;
c)mobilul infracţiunii (uneori poate constitui un element de apreciere a periculozităţii sociale a
făptuitorului);
d) datele personale privind inculpatul şi celelalte părţi (profilul moral şi atitudinea generală în
societate);
e) urmările infracţiunii, atât sub aspectul consecinţelor civile ale daunei produse, cât şi referitor la
rezolvarea corectă a laturii penale;
f) faptele sau împrejurările care au favorizat sau determinat comiterea infracţiunii.
Obiectul concret al probaţiunii (datorită varietăţii) nu se poate determina decât în raport cu
cazul particular dat, urmându-se a se analiza alte aspecte[5], cum ar fi:
a) modul în care, într-un caz concret, o faptă ajută în activitatea de dovedire;
b) măsura în care o probă este admisibilă, concludentă sau utilă;
c) ce fapte sau împrejurări nu mai trebuie dovedite ori există piedici în probarea acestora.
Fapte auxiliare, fapte similare şi fapte negative
 Anumite categorii de fapte, deşi nu au legătură directă cu faptele principale, pot totuşi să ajute la
soluţionarea unei cauze penale prin datele pe care le pot releva. Este vorba despre faptele auxiliare,
faptele similare şi faptele negative:
1. a) faptele auxiliare sunt acelea care, deşi nu se referă la dovedirea împrejurărilor care
privesc cauza, prezintă importanţă, ajutând la aprecierea unor probe administrate (de exemplu,
afirmaţia unei persoane cu privire la credibilitatea unui martor audiat în cauză sau faptele care
dovedesc falsitatea unui înscris folosit ca mijloc de probă etc.); b) faptele similare sunt acele fapte
care se aseamănă cu faptele ce formează obiectul probaţiunii, fără a se afla însă în raport de
cauzalitate cu acestea. Sunt similare faptele de aceeaşi natură săvârşite anterior de către aceeaşi
persoană, situaţie în care modul de operare (modus operandi) poate conduce la identificarea
făptuitorului;
1. c) faptele negative sunt acelea care nu s-au Se face deosebire între faptele
negative determinate şi faptele negative nedeterminate. Faptele negative determinate, dacă sunt
limitate, pot forma obiect al probaţiunii, fiind dovedite prin fapte pozitive (de exemplu, se poate
proba că o anumită persoană, într-o anumită zi şi la o anumită oră, nu s-a aflat într-o anumită
localitate, întrucât în ziua respectivă şi la aceeaşi oră se afla într-o altă localitate – alibiul). Faptele
negative nedeterminate
nu pot fi incluse în obiectul probaţiunii, deoarece nu pot fi dovedite (de exemplu, nu se poate
dovedi că o persoană nu a fost niciodată într-o anumită localitate).
Fapte şi împrejurări ce nu trebuie dovedite
Sunt cazuri când legea sau cunoştinţele noastre despre lume şi societate consideră existente sau
inexistente anumite fapte sau împrejurări, nemaifiind necesară administrarea de probe pentru dovedirea
lor. Există dispensă de probă în următoarele situaţii:
1. a) prezumţiile legale – în această accepţie, nu trebuie dovedite faptele şi împre- jurările
prezumate de lege ca existente sau inexistente. De exemplu, potrivit art. 113 alin. (1) CP, minorul
care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal, fiind inutilă efectuarea unei expertize
medico-legale psihiatrice prin care să se dovedească lipsa discernământului.
Prezumţiile legale pot fi absolute sau relative. Prezumţiile legale absolute, cum este cea din art.
113 alin. (1) CP, nu admit probe contrarii. Prezumţiile legale relative pot fi înlăturate cu probe contrarii.
Astfel, potrivit art. 113 alin. (2) CP, minorul care are vârsta între 14 şi 16 ani răspunde penal dacă a
săvârşit fapta cu discernământ, dovedit pe baza unei expertize medico-legale psihiatrice;
1. b) faptele evidente şi faptele notorii nu trebuie dovedite, întrucât sunt Faptele evidente
sunt cunoştinţele despre lume dobândite din experienţa vieţii (de exemplu, că apa îngheaţă la 0° C
 sau că obiectele cad de sus în jos etc.). Faptele notorii sunt cele cunoscute de toată lumea sau de un
cerc larg de persoane. Notorietatea poate fi generală sau locală; caracterul notoriu, precum şi gradul
de notorietate al unui fapt sunt stabilite de organele judiciare în funcţie de împrejurările respective
şi de nivelul de instrucţie al persoanei în cauză;
1. c) faptele necontestate sunt împrejurările cu privire la care părţile, de comun acord, nu
ridică probleme, acceptându-le existenţa sau inexistenţa. Totuşi, în măsura în care aceste fapte sunt
esenţiale în rezolvarea cauzei, ele trebuie dovedite; dacă sunt neesenţiale, nu se impune dovedirea.
Sarcina probaţiunii
Prin sarcină a probaţiunii (onus probandi) se înţelege obligaţia procesuală care revine unui
participant în procesul penal de a dovedi împrejurările care formează obiectul probaţiunii. Cu alte
cuvinte, sarcina probaţiunii înseamnă obligaţia administrării probelor în cadrul procesului penal.
Cererea privitoare la administrarea unor probe, formulată în cursul urmăririi penale sau în cursul
judecăţii, se admite sau se respinge, motivat, de către organele de urmărire penală sau de către instanţa
de judecată, conform art. 100 alin. (3) CPP.
Administrarea probelor
Administrarea probelor reprezintă activitatea procesuală prin care organele judiciare, în strânsă
colaborare cu alţi subiecţi procesuali, în baza dispoziţiilor procesual penale, preiau, procură şi verifică,
ca piese ale dosarului, dovezile prin prisma cărora vor fi elucidate faptele, urmând a fi soluţionată cauza
dedusă judecăţii[4]. Astfel, atât organul de urmărire penală, cât şi persoana vătămată sau părţile pot
formula cereri privitoare la administrarea unor probe, atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul
judecăţii, care pot fi admise ori respinse, motivat, de către organele judiciare.
Potrivit dispoziţiilor art. 100 alin. (1) CPP, în cursul urmăririi penale, organul de urmărire
penală strânge şi administrează probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau a
inculpatului, din oficiu ori la cerere.
De asemenea, în cursul judecăţii, instanţa administrează probe la cererea pro- curorului, a
persoanei vătămate sau a părţilor şi, în mod subsidiar, din oficiu, atunci când consideră necesar pentru
formarea convingerii sale, conform dispoziţiilor art. 100 alin. (2) CPP.
Pentru aflarea adevărului, organele judiciare trebuie să cunoască realitatea obiectivă a
împrejurărilor cauzei, iar această operaţiune nu se poate realiza decât prin administrarea probelor.
Această activitate constă în deducerea în faţa organului judiciar a faptelor şi a împrejurărilor faptice
care configurează orice probă, în aşa fel încât să se formeze o reprezentare exactă a celor petrecute.
Pentru aceasta, activitatea de administrare a probelor trebuie să se desfăşoare astfel încât să se evite
orice atingere care ar putea nesocoti demnitatea umană şi prestigiul justiţiei.
 Principiul loialităţii administrării probelor
Actualul Cod de procedură penală instituie prin dispoziţiile art. 101 principiul loialităţii
administrării probelor, care presupune următoarele trei aspecte:
1. a) interdicţia folosirii violenţelor, ameninţărilor, a mijloacelor de constrângere, a
promisiunilor sau îndemnurilor în scopul obţinerii probelor ;
2. b) interdicţia folosirii metodelor sau tehnicilor de ascultare care afectează capacitatea
persoanei de a-şi aminti şi de a relata în mod conştient şi voluntar faptele care constituie obiectul
probei;
3. c) interdicţia de a provoca o persoană să săvârşească ori să continue săvârşirea unei fapte
penale, în scopul obţinerii unei probe.
Acest principiu are un conţinut mai larg, el constituind regula potrivit căreia este interzisă
utilizarea oricărei strategii sau manopere ce are ca scop administrarea, cu rea-credinţă, a unui mijloc de
probă sau care are ca efect provocarea comiterii unei infracţiuni, dacă prin aceste mijloace se aduce
atingere demnităţii persoanei, drepturilor acesteia la un proces echitabil sau la viaţa privată.
Prin dispoziţiile art. 101 alin. (2) CPP se interzice folosirea metodelor sau tehnicilor de ascultare
care afectează capacitatea persoanei de a-şi aminti şi de a relata în mod conştient şi voluntar faptele
care constituie obiectul probei. Acestea nu fac referire la folosirea testului poligraf, ci la folosirea
mijloacelor care atrag o intruziune deosebită şi cu rezultate incerte în conştiinţa umană (hipnoza, serul
adevărului etc.).
MIJLOACELE DE PROBĂ
Mijloacele de probă sunt acele mijloace legale prin prin care se constată elemente de fapt ce pot
servi ca probă în procesul penal.
În codul de procedură penală, art.97 alin.2 se arată că proba se obține în procesul penal prin
următoarele mijloace:
a) declarațiile suspectului sau inculpatului
b) declarațiile persoanei vătămate
c) declarațiile părții civile sau ale părții responsabile civilmente
d) declarațiile martorilor
e) înscrisuri, rapoarte de expertiză sau constatare, procese-verbale, fotografii, mijloace
material de probă
f) orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege
AUDIEREA SUSPECTULUI SAU INCULPATULUI
Audierea suspectului sau inculpatului se face în primul rând cu aducerea la cunoștință a calității
de suspect, a drepturilor și obligațiilor pe care acesta le are pe parcursul urmăririi penale, potrivit art. 83
și art. 108 din Codul de procedură Penală. De asemenea suspectului sau inculpatului i se aduce la
cunosțință încadrarea juridical a faptei/ faptelor pentru cae s-a dispus efectuarea în continuare a urmării
penale sau punerea în mișcare a acțiunii penale. Înainte de audierea suspectului ori inculpatului, organul
de cercetare penală, stabilește un set de întrebări cu privire la împrejurările comiterii faptei.
Organul de urmărire penală, în cursul urmăririi penale, trebuie să aducă la cunoștința
inculpatului că are posibilitatea de a încheia un acord de recunoștere a vinovăției, iar în cursul judecății
să beneficize de o reducere a pedepsei.Suspectul sau inculpatul este lăsat să declare tot ceea ce dorește,
după care I se pot pune întrebări pentru lămurirea unor aspect.
În timpul audierii suspectului ori inculpatului, declarația acestuia poate fi înregistrată audio-
video, iar imposibilitatea acestui lucru trebuie scris explicit în finalul declarației cu indicarea motivelor
pentru care nu s-a putut realiza înregistrarea audio-video.

AUDIEREA PERSOANEI VĂTĂMATE, A PĂRȚII CIVILE ȘI A PĂRȚII RESPONSABILE

CIVILMENTE
Audierea persoanei vătămate se face prin aducerea la cunoștință a drepturilor și obligațiilor
prevăzute de art.111 alin. 2:
a) dreptul de a fi asitată de un avocet, iar în cazurile de asistență obligatorie, dreptul de a I se
desemna un avocet din oficiu
b) dreptul de a apela la un mediator
c) dreptul de a propune administrarea de probe, de a ridica excepții și de a pune concluzii, în
condițiile prevăzute de lege
d) dreptul de a fi încunoștiințată cu privire la desfășurarea procedurii, dreptul de a formula
plângere prealabilă, precum și dreptul de a se constitui parte civilă
e) obligația de a se prezenta la chemările organelor judiciare
f) obligația de a comunica orice schimbare de adresă
Declarațiile persoanei vătămate sunt extrem de importante în economia procesului penal datorită
informațiilor pe care le poate furniza asupra faptei și făptuitorului. Totuși, în ceea ce privește valoarea
probantă a declarațiilor persoanei vătămate, se aplică principiul liberei aprecieri a probelor, în
determinarea acestui principiu luându-se în considerare interesul pe care persoana vătămată se
consideră că îl are în rezolvarea cauzei penale (dovedirea vinovăției suspectului sau inculpatului,
pedepsirea acestuia.
Persoana vătămată are dreptul să fie asistată de unul sau mai mulți avocați în tot cursul urmăririi
penale, al procedurii de cameră preliminară și al judecății, iar organele judiciare sunt obligate să îi
aducă la cunoștință acest drept. Asistența juridică este asigurată prin prezența a cel puțin unuia dintre
avocați. Astfel cum s-a subliniat în practica judiciară, „dreptului oricăreia dintre părți de a fi asistată de
apărător îi corespunde obligația corelativă a organelor judiciare de a asigura părților deplina exercitare
a drepturilor procesuale, în condițiile prevăzute de lege”, în acest sens nefiind conformă garanțiilor
dreptului la apărare respingerea cererii petentului de amânare a cauzei în vederea angajării unui
apărător, deși era prima formulată iar cauza, având ca obiect plângere împotriva unei soluții de
netrimitere în judecată, era la primul termen de judecată cu procedura legal îndeplinită, părții fiindu-i
produsă, astfel, o vătămare evidentă.
Avocatul persoanei vătămate are dreptul de a beneficia de timpul și înlesnirile necesare pentru
pregătirea și realizarea unei apărări effective.
Asistența juridică a persoanei vătămate este obligatorie când aceasta este o persoană lipsită de
capacitate de exerciţiu ori cu capacitate de exerciţiu restrânsă ori când organul judiciar apreciază că din
anumite motive, nu şi-ar putea face singură apărarea.
Organelor judiciare le revine obligația corelativă de a asigura exercitarea deplină şi efectivă a
dreptului la apărare de către persoana vătămată în tot cursul procesului penal.
În cursul urmăririi penale, audierea persoanei vătămate se înregistrează prin mijloace tehnice
audio sau audiovideo în următoarele situații: când organul de urmărire penală consideră necesar, când
persoana vătămată a solicitat aceasta în mod expres, iar înregistrarea este posibilă, sau când persoana
vătămată este minor, în acest din urmă caz înregistrarea având caracter obligatoriu în toate cazurile.
Atunci când înregistrarea nu este posibilă, acest lucru se consemnează în declaraţia persoanei vătămate,
cu indicarea concretă a motivului pentru care înregistrarea nu a fost posibilă.
 AUDIEREA MARTORILOR
Potrivit art. 114 din Codul de Procedură Penală, poate fi audiată în calitate de martor orice
persoană care are cunoștință despre fapte și împrejurări da fapt care constituie probă în cauza penală.
Orice persoană citată în calitate de martor are următoarele obligații:
a) de a se prezenta în fața organului judiciar care a citat-o la locul, ziua și ora arătate în
citație
b) de a depune jurământ sau declarație solemnă în fața instanței
c) de a spune adevărul
Ascultarea martorilor parcurge in trei etape, si anume:
a) verificarea identitatii si ascultarea cu privire la datele personale;
b) relatarea libera sau spontana ori ascultarea ori ascultarea povestirii martorilor;
c) adresarea de intrebari si ascultarea raspunsurilor sau ascultarea dirijata.
In cadrul primei etape, martorul este solicitat sa raspunda la intrebarile ce i se adreseaza cu
privire la datele de identitate -- nume, prenume, adresa, ocupatie, urmarindu-se si confruntindu-se
raspunsurile acestuia cu mentiunile din actul de identitate prezentat de martor la cererea organului de
urmarire penala.
Nu pot fi citati si ascultati ca martori: