DECĂDEREA

1. Noţiune
În dreptul procesual civil, decăderea semnifică pierderea unui drept sau a
unor facultăţi procesuale care n-au fost exercitate în termenul prevăzut de lege.
Codul de procedură civilă dispune: „Neexercitarea oricarei cai de atac si
neindeplinirea oricarui alt act de procedura in termenul legal atrage decaderea afara
de cazul cand legea dispune altfel sau cand partea dovedeste ca a fost impiedicata
printr-o imprejurare mai presus de vointa ei.”
Importanţa decăderii este determinată de imperativul respectării termenelor
care disciplinează activitatea procesuală şi care asigură celeritatea acesteia.

2. Condiţiile de existenţă ale decăderii

Aceste condiţii se pot desprinde din dispoziţiile Cod de proc.civ.:
a) existenţa unui termen imperativ care să impună exercitarea dreptului
înăuntrul său
Subliniem că sancţiunea decăderii se aplică numai în cazul termenelor
imperative sau peremptorii. În cazul termenelor prohibitive, sancţiunea firească
este cea a anulării actului care a fost întocmit în intervalul de timp prohibit.
Sancţiunea decăderii se impune şi în cazul stabilirii unor termene
judecătoreşti, de către instanţă. A se vedea, în acest sens Cod de procedură civilă,
etc.
Sancţiunea nu se aplică, însă, în privinţa termenelor stabilite de lege pentru
îndeplinirea unor acte de către instanţă. De exemplu, hotărârea judecătorească se
pronunţă de către instanţă în cel mult 7 zile de la închiderea dezbaterilor;
nerespectarea acestui termen nu va atrage decăderea instanţei din dreptul de a
pronunţa hotărârea şi nu va afecta drepturile părţilor. ( Cod de proc.civ.)

b) neexercitarea dreptului procedural înăuntrul termenului prevăzut de

lege
Trebuie să avem în vedere numai drepturile recunoscute de lege părţilor şi
procurorului (atunci când acesta participă la procesul civil). Sancţiunea nu se
răsfrânge şi asupra actelor întocmite de instanţa de judecată sau de către organele
de executare silită.

c) inexistenţa unei derogări exprese de la sancţiunea decăderii

Cod de proc.civ. menţionează două situaţii când sancţiunea decăderii este
inoperantă:
 - când legea prevede altfel;
- cand partea dovedeste ca a fost impiedicata printr-o
imprejurare mai presus de vointa ei.
Cea de-a doua ipoteză se referă la instituţia repunerii în termen, în condiţii
mai restrictive decât în dreptul substanţial. Astfel, în timp ce C.civil se referă la
cauze „temeinic motivate”, a Cod de proc.civ. ne trimite la „împrejurare mai
presus de voinţa părţii”.
Pentru acordarea beneficiului repunerii în termen, legea mai cere îndeplinirea
a două condiţii: partea să arate motivele împiedicării în termen de 15 zile de la
încetarea acestora şi actul de procedură să fie îndeplinit în acelaşi termen de 15
zile.
Fiind un beneficiu, repunerea în termen se acordă la cererea părţii interesate.
Cererea de repunere în termen se face scris sau verbal, în condiţiile menţionate şi
este de competenţa instanţei sesizate cu acţiunea principală.
Nerespectarea termenului de 15 zile atrage decăderea din dreptul de a mai
solicita şi obţine repunerea în termen.

3. Invocarea şi constatarea decăderii

Decăderea se invocă pe calea unei excepţii de procedură propriu-zisă.
Dacă termenul peremptoriu încălcat este prevăzut de norme imperative (de
exemplu, termenul pentru exercitarea unei căi de atac), excepţia poate fi invocată,
pe lângă partea interesată, şi de către instanţă sau procuror, în orice fază a
procesului. Dacă termenul este prevăzut de o normă dispozitivă, excepţia poate fi
invocată doar in limine litis, de partea împotriva căreia era îndreptat actul ce nu a
fost îndeplinit în termen.
Decăderile, întocmai ca şi nulităţile, au caracter judiciar: încălcarea unei
norme procedurale nu poate fi sancţionată decât prin intervenţia instanţei.
Asupra excepţiei instanţa se pronunţă printr-o încheiere interlocutorie,
asupra căreia instanţa nu mai poate reveni, dar care nu poate fi atacată separat.

4. Efectele decăderii
Efectul principal al decăderii este acela că stinge orice posibilitate de punere
în valoare a dreptului procedural neexercitat în termen.
Decăderea iradiază uneori şi asupra actelor de procedură, în sensul că actul
tardiv va fi anulat.
Aşadar, între nulitate şi decădere există o strânsă legătură, dar aceste
sancţiuni îşi păstrează individualitatea, având condiţii de existenţă diferite. Astfel,
decăderea, spre deosebire de nulitate, nu este condiţionată de dovedirea unei
vătămări procesuale. Actul prematur, anulat pentru nerespectarea unui termen
prohibitiv, poate fi refăcut după împlinirea termenului; în schimb, actul tardiv, făcut
cu nerespectarea unui termen peremptoriu, nu mai poate fi refăcut. De aceea, se
spune că decăderea produce efecte mai energice decât nulitatea.
Decăderea nu trebuie confundată cu prescripţia extinctivă. Obiectul diferit al
celor două sancţiuni constituie elementul distinctiv esenţial. Decăderea are ca
obiect un drept procedural ulterior dreptului la acţiune. De asemenea, sub aspectul
termenelor se pot observa diferenţe: termenele de prescripţie sunt mult mai lungi şi
sunt susceptibile de suspendare şi întrerupere.