Sunteți pe pagina 1din 10

Constitutia de la 1866

organizarea regimului politic

Rîpanu Andrei Mihai


Master Arhivistică
Anul II
Constitutia de la 1866 si organizarea regimului politic

1. Contextul adoptării Constituției de la 1866


Perioada domniei lui Alexandru Ioan Cuza a fost marcată de reforme ce au atins apogeul
odată cu instaurarea regimului de autoritate, opozanții săi care s-au coagulat în ceea ce va avea să
fie cunoscută drept „Monstruasa Coaliție” aveau să-l detroneze în anul 1866. Acte ce preconizau
o înlăturare a lui Alexandru Ioan Cuza s-au remarcat încă din anul 18651, când prin semnarea unui
act se specula faptul că în caz de eliberare a tronului, acesta să fie ocupat în mod obligatoriu de un
prinţ străin. Cei care au luat partea la semnarea acestui act erau liberali de drept, şi printre aceştia
se numără Ion C. Brătianu, C.A. Rosseti, Ion Ghica, Gh. Stirbey şi alţii2. Pentru obţinerea acestui
lucru, Ion C. Brătianu şi Ion Ghica au plecat în Occident pentru a căuta cel mai potrivit candidat,
dar în primul rând pentru a discută cu împăratul Napoleon al III-lea (cunoscut şi ca "principalul
protector al Romaniei”) în vederea înlăturării domnitorului.
La 11/23 februarie 1866, în urma unei lovituri de stat, Alexandru Ioan Cuza este obligat să
abdice și să plece în exil. Până la numirea unui prinţ străin, s-a decis formarea unei Locotenenţe
Domnești la conducerea statului şi un guvern provizoriu condus de Ion Ghica, ambele având drept
scop menţinerea celor patru puncte votate atât de naţiune cât şi de divanurile ad-hoc. Aceste patru
puncte priveau unirea, autonomia, principele străin şi guvernul constituţional.
În aceste condiţii, situaţia în care se afla România se înrăutăţea din ce în ce mai mult
datorită poziţiilor marilor puteri. De exemplu, Împeriul Austro-Ungar, cel Țarist și Otoman cereau
revocarea actului din septembrie 1859 în care recunoşteau dubla alegere, iar otomanii au protestat
împotriva ideii de a fi numit un prinț străin în România.
Primul candidat a fost Filip de Flandra, care aparţinea familiei de Orleans din Belgia, dar
a cărei venire la tron nu era posibilă datorită opoziţiei împăratului Napoleon al III-lea (datorită
faptului că acesta provenea dintr-o familie pretendentă la tronul Franţei) dar şi opoziţiei pe care
casa regală din Belgia o manifesta. În acest caz, cel de-al doilea candidat a fost Carol de
Hohenzollern- Sigmaringen, şi a fost propus de către Ion C. Brătianu.

1
Amintim aici și mesajul domnesc al lui Alexandru Ioan Cuza de la deschiderea sesiunii parlamentare din 5/17
decembrie 1865 când domnul declara ferm că persoana sa nu va constitui un obstacol în consolidarea edificiului
politic. Monitorul, „Jurnal oficial al Principatelor Unite Române”, nr. 270, 5/17 decembrie 1865, p. 1179.
2
T. W. Riker, D. Litt Oxon, Cum s-a infaptuit Romania. Studiul unei probleme internationale, 1856-1866, Editura
Alfa, Iași, 2000, p. 453.
Astfel, după acceptarea Tronului României de către Carol de Hohenzollern-Sigmaringen,
noua Adunare de la Bucureşti, avea să se întrunească la 28 aprilie/10 mai 1866, preluând totodată
și rolul de Constituantă, a dezbătut şi adoptat, în regim de urgenţă, proiectul de Constituţie elaborat
de către Consiliul de Miniştri3. Deși actul legislativ a primit acceptul în unanimitate de la membrii
Constituantei, proiectul a fost dezbătut și chiar amedat pe parcursul a 11 ședințe, iar rapiditatea
adoptării era înlesnită și de presiunea Puterilor Garante ce erau, din nou, puse în fața faptului
împlinit4.
Astfel, Constituția a fost promulgată de către domnitorul Carol I la 30 iunie 1866 și a intrat
în vigoare la 1 iulie 1866, data publicării în Monitorul Oficial.

2. Import constituțional direct sau indirect?


În privința discuțiilor ce s-au conturat în jurul importului constituțional pe care l-au
intreprins creatorii actului de la 1866, se remarcă o serie de dispute ale intelectualilor ce se axau
asprea balansului dintre evoluție și revoluție, dintre tradiție și inovație constituțională, dintre
propriu și importat în materie de constituționalism și instituții constituționale.
Presiunea adusă Constituției de la 1866 are justificare, mai ales dacă ne gândim că aceasta
a fost privită de către contemporanii vremii drept primul act constituțional al românilor. Actele
legislative anterioare, precum Reglamentele Organice și Convenția de la Paris, au fost
instrumentate și impuse de către puterile străine, în timp ce Statutul dezvoltător al Convenției de
la Paris era dat drept un exemplu de înstrăinare față de valorile constituționalismului modern, de
care elita politică românească se considera atașată.
În perioada interbelică s-a generalizat ideea importului, intelectualii salutând asimilarea
ideologică a priori realizată de elita politică din secolul XIX, fiind un act pozitiv în contextul
procesului de import constituțional.
Totuși s-au remarcat dezbateri în perioada interbelică dar și în cea a Vechiului Regat, între
care s-au creat 2 tabere: cei care criticau actul legislativ de la 1866, între care ies în față juriști

3
Sorin Liviu Damean, Dan Claudiu Dănișor, Mihai Ghițulescu, Alexandru Oșca, Evoluția instituțiilor politice ale
statului român din 1859 până astăzi, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2014, p. 31.
4
Eleodor Focșeneanu, Istoria Constituțională a României 1859-2003, Ediția a III-a, București, 2009, p. 51.
precum C. G. Dissescu5, Dimitrie Alexandrescu6, Petre P. Negulescu7, Gheorghe Alexianu alături
de care se atașează și istoricul Nicolae Iorga; în timp ce din tabăra apărătorilor actului se remarcă
Constantin C. Angelescu și Ioan C. Filitti.
Discuțiile au fost îndreptate spre cantitatea instituțiilor de drept constituțional importate
din ceea ce se pretindea a fi unica sursă de inspirație, și anume Constituția belgiană de la 1831.
Astfel, tabăra criticilor punea în lumină rapiditatea cu care s-a elaborat contituția română, dar și
faptul că prelua fidel sau integral unele instituții din omonima belgiană.
Răspunsul nu a întârziat să apară, acesta afirma că textul românesc a reprezentat rezultatul
unor exerciții de construcție constituțională, cu origini în anul 1859, iar instituțiile prezente în actul
legislativ nu reprezentau doar improvizații de moment, ci constituiau forma finală a unor decenii
de discuții privind structura instituțională.
Constantin C. Angelescu și Ioan C. Filitti s-au concetrat mai ales să răspundă
constestatarilor, punând în spectrul ideilor afirmația că actul de la 1866 a fost inspirat într-o măsură
considerabilă de proiectul Comisiei Centrale de la Focșani, elaborat în anul 18598, acesta fiind
inspirat de actul belgian.
Cei doi susțineau faptul că proiectul de la Focșani reprezintă rezultatul unor acumulări
ideatice românești, ce se aflau sub filosofia Revoluției Franceze de la 17899 și care erau coagulate
instituțional sub influența Constituției belgiene, în final fiind conturate pentru spațiul românesc și
puse în aplicare prin intermediul actului legislativ din 186610.
Totuși, ideea factorului de inspirație belgiană nu se aplică actelor românești anteriore, spre
exemplu proiectulde constituție a lui Mihail Kogălniceanu din anul 1848 a copiat fidel în proporție
de 60% Constituția Franceză din 1848. Ideea influenței belgiene se poate admite în cazul
dezbaterilor Adunării Ad-hoc a Moldovei, dar Proiectul de constituție al Comisiei Centrale de la
Focșani se afla într-o oarecare independență față de actul belgian.

5
Licenţiat al Facultăţii de Drept din Paris (1875). Carieră didactică la Facultatea de Drept din Iaşi (1882) şi
Bucureşti (1882-1926). Avocat în Baroul de Ilfov. Avocat al statului (1892-1895). Ministru de Justiţie (1899-1900).
Deputat şi senator în Parlamentul României
6
http://150.uaic.ro/personalitati/drept/dimitrie-alexandrescu/
7
http://150.uaic.ro/personalitati/filosofie-si-stiinte-social-politice/petre-p-negulescu/
8
Constantin C. Angelescu, Izvoarele Constituției române de la 1866, în „Dreptul”, nr. 30/1926, p. 237.
9
Ioan C. Filitti, Izvoarele Constituţiei române de la 1866, Bucureşti, 1934, p. 6.
10
Manuel Guțan, Transplant constituţional şi constituţionalism în România modernă: 1802-1866¸ Editura
Hamangiu, București, 2013, p. 356.
Astfel, conchidem că actul legislativ de la 1866 nu se inspiră indirect din Constituția
belgiană de la 1831, așa cum admite I.C. Filitti și C.C. Angelescu, ci anumite importuri de instituții
și mecanisme constituționale au fost preluate direct.
Totuși, admitem că ideile lui I.C. Filitti au o rezonanță puternică și în prezent, mai ales că
istoriografia românescă de după 1989 a rămas fidelă discursului juristului, precum admite și
domnul profesor Gheorghe Iacob că „raportarea la constituțiile burgheze ale Europei, inclusiv cea
belgiană (...) nu putea fi decât firească”11.
Pentru a întări răspunsul importului direct, remarcăm și faptul că regimul parlamentar
dualist nu s-a regăsit în niciun act ne-legislativ sau legislativ de sorginte românească, ci prezența
lui îl identificăm întâi în perioada lui Cuza dar conturat după model belgian abia din 1866, când
ambele Adunări, prin conținutul articolului 53, își întocmeau regulamentele interne, spre deosebire
de perioada Statutului Dezvoltător, de data aceasta fără imixtiunea Guvernului12.

3. Organizarea regimului politic potrivit Constituției din 1866


Prin intermediul Constituției de la 1866, România lua forma de monarhie ereditară șu
constituțională dar se stabilea și încadrarea într-un regim parlamentar.
Principiul suveranității naționale, prezent în actul fundamental românesc, avea rolul de a
evidenția faptul că puterile Statului emană de la națiuneși sunt exercitate prin delegație după
principiile și regulile constituționale. Constituantul a dorit să evidențieze rolul pregnant al
Parlamentului, articolul privind puterea legislativă era înscris înaintea celui despre puterea
executivă.
De asemenea, textul conține, pentru prima dată, principiul înviolabilității dar sunt
prevăzute și iresponsabilitățile domnului, concret se dorea evitarea situațiilor în care se putea
institui un autoritarism domnesc, fapt ce era permis parțial de Convenția de la Paris din 1858 dar
și de Statutul său Dezvoltător. Astfel, domnul deținea în numele națiunii Puterea Executivă, acesta
fiind și șef formal al guvernământului și autoritate supremă a administrației publice13.

11
Gheorghe Iacob, Modernizare-europenism. Ritmul și strategia modernizării, vol. I, Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 1995, p. 224.
12
Sorin Liviu Damean, Dan Claudiu Dănișor, Mihai Ghițulescu, Alexandru Oșca, op. cit., p. 65.
13
Manuel Guțan, op. cit., p.368.
a. Domnul și rolul său constituțional
Conform actului de la 1866, șeful statului prelua și postura de arbitru în viața politică
românească, dar mai cu seamă trebuie privit drept un regulator al mecanismului de stat, aflat totuși
într-un permanent control din partea Parlamentului, ceea ce nu i-a permis monarhului un spațiu de
manevră care ar fi putut duce spre autoritarism.
Constituanta a reușit să îi asigure domnului o poziție privilegiată, acesta fiind prezent legal
atât la nivel executiv cât și legiuitor, ambele puteri fiind dependente de introducerea șefului statului
în orice fel de decizie.
În cazul Puterii Legislative, sistemul decizional era organizat la nivel tripartit, format din
cele două camere și șeful statului, care avea dreptul și de a sancționa, în timp ce la nivel executiv,
puterea era încredințată, de către domn, miniștrilor săi.
Conform articolului 93 „Domnul sancționează și promulgă legile. El poate refuza
sancțiunea sa”14- domnul beneficia de drept de veto absolut, după cum în relația sa cu
Reprezentanța Națională, șeful de stat putea influența Parlamentul, inclusiv prin prerogativa
dizvolvării uneia dintre camere sau a adunărilor în ansamblu. Prin acest drept, constituția dorea să
creeze soluții prin care domnul să gestioneze momentele de criză politică 15. Prin intermediu
instituției „mesajului tronului” se incerca o modalitate de articulare a programului guvernamental
în fața adunărilor.
Pe lângă atribuțiile expuse, constituția de la 1866 mai stabilea prerogative domnului
precum: comanda forțelor armate, baterea de monedă, poate încheia tratate internaționale cu
condiția de a fi ratificate de către Parlament, poate amnistia și grația16.
La nivel executiv, cu toate că direcţionarea politicii interne şi externe a ţării, precum şi
conducerea efectivă a administraţiei publice reveneau, implicit, guvernului, domnul nu era doar de
decor. Prin atribuţiile sale de recrutare a cabinetului regele se pronunţa asupra direcţiei politice de
urmat. De asemenea, Constituția stipula în mod clar că era strict interzis să se cumuleze calitatea
de membru al familiei domnitoare cu cea de ministru, fiind o garanție suplimentară a respectării
principiului democratic. Și articolul 100 afirma că ordinul scris sau verbal al domnitorului nu

14
Cristian Ionescu, Dezvoltarea constituțională a României. Acte și documente 1741-1991, Ediția a III-a, Editura
C.H. Beck, București, 2016, p. 466.
15
Ioan Stanomir, Libertate, lege și drept. O istorie a constituționalismului românesc, Editura Polirom, Iași, 2005, p.
70.
16
Tudor Drăganu, Începuturile și dezvoltarea regimului parlamentar în România pînă în 1916, Editura Dacia, Cluj,
1991, p. 192.
înlătură răspunderea individuală a ministrului vinovat, așa cum doar Domnul și Parlamentul aveau
dreptul de a-i acuza pe miniștri și de a-i trimite în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție17.

b. Puterea Legislativă
În privința sistemului parlamentar, românii au rămas de-a lungul timpului fideli sistemului
unicameral, actul de la 1866 a reprezentat o ruptură definitivă față de trecut cel puțin din acest
punct de vedere. Chiar dacă Corpul Ponderator din perioada lui Alexandru Ioan Cuza avea unele
valențe de Senat în sensul modern al cuvântului, totuși necesitatea noii adunări se regăsea în rolul
dublei separații a puterii legislative ce facilita reflecția mai detaliată asupra proiectelor de lege dar
se evita și riscul derapajului autocratic ce are loc în sistemul monocameral18.
Astfel se remarcă Adunarea Deputaților și Senatul, iar o primă separarea între cele două o
remarcăm în privința numărului de colegii: două la Senat și patru la Adunarea Deputaților. De
asemenea statutul de cameră superioară era redat Senatului, fapt resimțit și prin vârsta eligibilă la
care puteai să devii senator, la 40 de ani, în timp ce la Adunarea Deputaților vârsta era de doar 24
ani19. O nouă diferență o regăsim la longevitatea mandatelor, senatorii se bucurau de un mandat
de 8 ani, reînnoirea se făcea pe jumătate la 4 ani, iar articolul 78 stipula și cum se înlocuiau „prin
tragere la sorți a unui membru de fiecare județ”20. Unicitatea Senatului mai este determinată și de
prezența membrilor de drept, între care regăsim și pe mitropoliții primați și episcopii eparhioți dar
și moștenitorul tronului ce lua parte de la vârsta de 18 ani dar cu drept de vot abia de la 25 de ani.
Cu toate deosebirile amintite, totuși cele două Adunări erau egale în autoritate, singurul
plus ce îi revenea Adunării Deputaților și prin care se recunoștea gradul superior de
reprezentativitate era votarea bugetului, fapt reglementat de articolul 113.
După cum aminteam anterior că nici un membru al casei regale nu putea fi ministru, și în
privința legislativului există incompatibilități, precum interzicerea cumulării mandatului de
deputat/senator cu funcția de ministru. De altfel constituția reglementa și iresponsabilitatea politică
dar și imunitatea parlamentară, prin articolul 51 se specifica că niciunul dintre membrii celor două
Adunări „nu poate fi urmărit sau prigonit pentru opiniunile și voturile emise...”21.

17
Sorin Liviu Damean, Dan Claudiu Dănișor, Mihai Ghițulescu, Alexandru Oșca, op. cit., p. 51.
18
Ioan Stanomir, op. cit., p. 58.
19
Tudor Drăganu, op. cit., p. 191.
20
Cristian Ionescu, op. cit., p. 464.
21
Sorin Liviu Damean, Dan Claudiu Dănișor, Mihai Ghițulescu, Alexandru Oșca, op. cit., p. 65.
În privința mecanismelor de control exercitate de către Parlament, amintim despre
întrunirea comisiilor parlamentare, dreptul de anchetă ce se realiza prin intermediul comisiilor de
anchetă ale adunărilor prin care membrii puteau să interpeleze miniștrii. De asemenea în trio-ul
Domn-Guvern-Parlament se stabilea o interdependență, astfel dacă domnul numea și revoca
membrii Guvernului, acesta pentru a supraviețui avea nevoie și să asimileze un sprijin parlamentar
considerabil, în măsura în care „rezoluțiunile” se luau în adunări cu majoritate de voturi, dacă
regulamentele nu decideau altfel22. De altfel, parlamentarii își puteau retrage sprijinul oferit
cabinetului prin intermediul votului de blam adresat unui ministru sau Guvernului per total.

c. Puterea Executivă
Constituția de la 1866 dedică capitolul al doilea miniștrilor, unde predomină mai cu seamă
restricțiile, dar sunt prezente îndatoririle și privilegiile. După cum aminteam și mai devreme,
membrii casei regale nu puteau accede la funcția de miniștri, de asemenea ministru putea fi doar
un cetățean român sau cei care fuseseră împământeniți23. De asemenea, dacă membrii guvernului
nu au fost selectați dintre parlamentari, atunci aceștia puteau asista la dezbaterile parlamentare însă
fără drept de vot, iar în cazul acestor dezbaterilor, prezența unui ministru era obligatorie, Adunările
având dreptul de a solicita prezența executivului la deliberările lor.
După cum aminteam și mai devreme, miniștrii pot fi acuzați doar de domn sau parlamentari
și trași la răspundere de Înalta Curte de Casație și Justiție. De asemenea, punerea sub acuzare se
putea face numai în condițiile întrunirii 2/3 din membrii prezenți24.
O lege ce prevedea responsabilitățile ministeriale avea să fie întocmită în data de 2 mai
1879 și avea rolul de a seta limitele responsabilităților ministeriale, procedura de punere sub
acuzare dar și prescripția. Astfel se pedepsea orice ministru care va fi semnat/contrasemnat decrete
sau dispoziții care contraveneau constituției sau dacă se răsfângeau asupra împiedicării liberului
exercițiu al dreptului electoral al cetățenilor. În articolul 31 din Legea responsabilității
ministeriale25 legiuitorul menționa faptul că Parlamentul dacă l-a dat în judecată pe un ministru, îl
putea scoate de sub acuzare, în urma unei propuneri motivate prezentată de un comitet alcătuit din

22
Ioan Stanomir, op. cit., p. 74.
23
Grigore Chiriță, Organizarea instituțiilor moderne ale statului român (1856-1866), Editura Academiei Romîne,
București, 1999, p. 72.
24
Sorin Liviu Damean, Dan Claudiu Dănișor, Mihai Ghițulescu, Alexandru Oșca, op. cit., p. 51.
25
Constantin Hamangiu, Codul general al României, volum II, Editura Librăriei Leon Alcalay, 1903, pp. 1817-
1822.
20 de deputați sau 10 senatori, cu votul a 2/3 din membri. Înalta Curte de Casație și Justiție se
întrunea la sesiunile de judecată în număr par, iar dacă la pronunțarea deciziei numărul de voturi
era egal, se dădea câștig de cauză acuzatului.
În privința autorității în cadrul executivului, constituția afirma că rolul primordial îl are
domnul și numai în plan secund se regăsea Guvernul, fapt redat și de rolul cheie al lui Carol I care
avea dreptul de a numi și revoca miniștri dar și de a dizolva Legislativul.
De altfel și maniera de formare a cabinetului era într-o dependență de domn, acesta
încredința puterea primului ministru, acesta din urmă după căutând după constituirea guvernului
să obțină majoritate și în Parlament, iar în lipsa acestui sprijin legislativ, prim-ministrul putea
solicita domnului dreptul organizării de noi alegeri, iar prin intermediul anumitor tertipuri și
abuzuri obțineau victoria.
Demisia guvernului putea avea loc și prin intermediul votului de blam redat de Parlament,
dar și dacă guvernul pierdea majoritatea parlamentară. Și domnul avea multiple valențe, în cazul
lui Carol I acesta s-a implicat discret în executiv dar și-a menținut cu brio și rolul de arbitru al
vieții politice, fapt remarcat și odată cu maturizarea celor două partide politice dar și cu criza
politică din 1970-1971.

4. Concluzii
În final putem admite că actul fundamental românesc de la 1866 a reprezentat o doză
suplimentară de modernitate, oferind mediului politic românesc o coerență dar și un cadru
legislativ adaptat realităților românești și asumată de o Constituantă ancorată în societate.
De asemenea, Constituția de la 1866 își va pune amprenta pe dezvoltarea ulterioară a
statului, fiind, cu toate criticile, un prag de evoluție în mediul constituțional din spațiul românesc,
reprezentând primul act fundamental modern în adevăratul sens al cuvântului. De-a lungul
prezentării ne-am propus să prezentăm atât o parte din discuțiile perioadei, în care se evindeția
raportul de împrumut direct sau indirect din constituția belgiană de la 1831, cât și prezentarea celor
3 organisme de conducere Domn-Guvern-Parlament, cât și interdependența acestora.
În concluzie, Constituția de la 1866 a reprezentat un act legislativ realizat în spiritul vremii,
cumulând principiile democratice ce se vehiculau în perioadă atât în mediul belgian cât și cel
francez sau britanic, purtând statul român către o nouă orientare a politicii, către democrațiile
occidentale.
Bibliografie:
Chiriță, Grigore, Organizarea instituțiilor moderne ale statului român (1856-1866),
Editura Academiei Romîne, București, 1999.
Damean, Sorin, Liviu; Dănișor, Dan, Claudiu; Ghițulescu, Mihai; Oșca Alexandru;
Evoluția instituțiilor politice ale statului român din 1859 până astăzi, Editura Cetatea de Scaun,
Târgoviște, 2014.
Drăganu, Tudor, Începuturile și dezvoltarea regimului parlamentar în România pînă în
1916, Editura Dacia, Cluj, 1991.
Filitti, C., Ioan, Izvoarele Constituţiei române de la 1866, Bucureşti, 1934.
Focșeneanu, Eleodor, Istoria Constituțională a României 1859-2003, Ediția a III-a,
București, 2009.
Guțan, Manuel, Transplant constituţional şi constituţionalism în România modernă: 1802-
1866¸ Editura Hamangiu, București, 2013.
Hamangiu,Constantin, Codul general al României, volum II, Editura Librăriei Leon
Alcalay, 1903.
Iacob, Gheorghe, Modernizare-europenism. Ritmul și strategia modernizării, vol. I,
Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 1995.
Ionescu, Cristian, Dezvoltarea constituțională a României. Acte și documente 1741-1991,
Ediția a III-a, Editura C.H. Beck, București, 2016.
Riker, T. W., D. Litt Oxon, Cum s-a infaptuit Romania. Studiul unei probleme
internationale, 1856-1866, Editura Alfa, Iași, 2000.
Stanomir, Ioan, Libertate, lege și drept. O istorie a constituționalismului românesc, Editura
Polirom, Iași, 2005.
Instrument de lucru
Monitorul, „Jurnal oficial al Principatelor Unite Române”, nr. 270, 5/17 decembrie 1865.
Periodice
Constantin C. Angelescu, Izvoarele Constituției române de la 1866, în „Dreptul”, nr.
30/1926
Surse web
http://150.uaic.ro/personalitati/drept/dimitrie-alexandrescu/
http://150.uaic.ro/personalitati/filosofie-si-stiinte-social-politice/petre-p-negulescu/