Introducere

Până nu de mult, problema energiei nu se punea cu dramatismul situației de acum.

Dimpotrivă, exista ideea că niciodată aceasta problemă nu va crea dificultăți, căci se avea impresia
că exploatarea petrolului, care se generalizase în mai toate activitățile umane, a cărbunilor, a gazelor
naturale, va continua la infinit. A venit însă o vreme, anul 1974, când oamenii de știință au făcut un
calcul mai amănunțit și au ajuns la concluzia previzibilă că rezervele mondiale de petrol s-ar putea
epuiza în câteva decenii dacă se continuă aceleași ritmuri de consum. Vestea s-a răspâmdit
fulgerător și a stârnit panică. În primul rând, statele producătoare de petrol și-au redus cantitățile
extrase și au scumpit puternic prețurile. Începuse așa zisă criză a petrolului, de fapt criza energiei.
Nu există domeniu sau activitate care să nu aibă nevoie de energie. După „dușul rece” din
1974, s-a pornit energic și la luarea de măsuri.
În primul rând s-a observat că,în aproape toate tehnologiile se făcea o risipă inadmisiblăde
energie. A început o reconsiderare fundamentală a acestor tehnologii in scopul atingerii acelorași
țeluri cu un consum energetic mai redus. S-a constatat că, pe această cașe se pot obține, în funcție
de domeniu, reduceri ale consumurilor energetice cuprinse, în general, între 15-30%. Desigur
această măsură a fost necesară dar insuficientă.
S-a mai pus apoi problema energiilor regenerabile, cunoscute de multă vreme dar neglijate
tot de multă vreme.
Ce înseamnă surse regenerabile de energie? Petrolul, cărbunele și gazele naturale s-au
format acum multe milioane de ani din resturi vegetale și animale. Ca să dispunem de aceleași
cantități pe care le-am consumat până acum ar trebui să așteptăm din nou câteva milioane de ani.
Practic aceste rezerve nu se mai reîmprospătează, noi utilizăm numai ceea ce găsim în subsol, ele
sunt neregenerabile. În schimb există surse care, practic, pot furniza energie dacă nu la infinit,
măcar pe perioade foarte mari de timp.
Să luăm de exemplu energie solară. Soarele revarsă în spațiul cosmic o cantitate de
3,826*1026 J/s, din această cantitate imensă, Pământul primește 68*10 16 J/s, adică de 562.000.000
ori mai mult,totuși suficient ca să întrețină viața pe Pământ. Dacă numai 1% din energia pe care o
primește Pământul de la soare ar fi consumată pentru procese industriale, problema energiei nu ar
mai fi o problemă.
Energiile regenerabile sunt toate manifestările pământene ale energiei solare.

Acestea sunt:
 Energia vântului( eoliană )
 Energia solară directă
 Energia hidraulică a cursurilor de apă
 Energia valurilor
 Energia mareelor
 Biomasa
Primele două au fost exploatate și până în prezent dar în mai mică măsură. Morile de vânt
din Olanda, serele, morile de apă și centralele hidroelectrice amplasate pe marile cursuri de apă sunt
exemple. Astăzi asistăm la o extindere explozivă a utilizării ambelor resurse.

4
 Biogazul face parte din ultima categorie de mai sus. Din aceeași categorie fac parte:
biomasa lemnoasă, resturile combustibile din agricultură, producțiile agricole de substanțe dulci,
amidonoase sau celulozice care pot fi transformate în bio-etanol înlocuitor de benzină, producțiile
agricole de uleiuri vegetale care pot fi procesate în bio-diesel. Toate acestea poartă un nume generic
de biocombustibili.
Nici biogazul în sine nu reprezintă o noutate. Cunoscut din vechime sub denumirea de „gaz
de baltă”, identificat știițific de către fizicianul Alessandro Volta, rezultat ca podus secundar în
sistemul de denocivizare a nămolurilor orășenești pus la punct de către Karl Imhoff la începutul
secolului XX. Biogazul a constituit un obiect știițific de preocupare pentru Academia de Științe din
China încă din anii 1920 iar procedeele de obiținere și utilizare sistematică a lui au evoluat întâi în
țările asiatice,îndeosebi În China și India, iar din cel de al cincilea deceniu al secolului trecut au
început să se dezvolte și în țările europene.
În toate țările Europei există instalații de biogaz de diferite capacități și grade de
modernitate. Acestea deservesc fie ferme agricole, fie sunt cuplate cu câte o industrie, instalațiile
ajungând la capacități foarte mari și la un grad ridicat de tehnicitate.
În figura următoare este reprezentat schematic, circuitul materiilor din natură care concură,
în final, la producerea biogazului. Se observă că, sursa primară a tuturor energiilor care intervin în
aceste transformări, este Soarele.

TREBUIE SĂ APARĂ ȘI SURSELE BIBLIOGRAFICE ÎN TEXT!!!

Figura

5
 Capitolul I
Considerații generale

1.1 Biogazul

Prin termenul de „biogaz”, acceptat pe plan internațional, se întelege produsul gazos ce

rezultă în cursul fermentării anaerobe (în lipsa aerului) a materiilor organice de diferite proveniențe.
Amestecul gazos format din metan (maxim 80%) și dioxid de carbon (minim 20%), alături
de care se întâlnesc cantități mici de hidrogen (H 2), hidrogen sulfurat (H2S), mercaptani, vapori de
apă și urme de amoniac, azot, indol și scatol constituie BIOGAZUL.
În funcție de diferiți factori,limitele de mai sus, pentru metan și dioxid de carbon, pot fi
depășite, dar acest lucru se întâmplă destul de rar.
Mirosul caracteristic al biogazului,este dat de hidrogenul sulfurat. Nu este însă o regula
generală, biogazul poate să nu aibă nici un miros dacă în substratul folosit la obținerea lui nu se
găsesc produși care conțin sulf. De exemplu, biogazul obținut din dejecții de ovine nu are miros
pentru că ovinele și alte specii înrudite lor, metabolizează sulful din materia primă de obținere a
biogazului,în structura chimică a lânii.
Într-un fel este bine ca prezența biogazului să poată fi sesizată prin miros pentru a servi ca
avertisment asupra unor neetanșeități din instalația producătoare, știind că, în anumite proporții,
amestecul biogazului cu aerul este exploziv. Știind că prezența in aer a metanului în proporție de 4 -
15% constituie un amestec exploziv, în cazul biogazului, cu un conținut de referință de 60% metan,
limitele explozive sunt date de prezența in aer a biogazului în proporție de 6,6 – 25%.
Puterea calorică a biogazului este determinată de conținutul acestuia de metan. Gazul metan
are următoarele proprietăți termodinamice:

Masă moleculară 16,04 kg/kmol

Densitate 0,717 kg/Nm3

Putere calorifică anhidră - Superioară 9516 kcal/Nm3
39.838 kJ/Nm3
- Inferioară 8.550 kcal/ Nm3
35.797 kJ/ Nm3
 Temperatura de topire - 182,5 0C
 Temperatura de fierbere - 161,6 0C
 Solubilitatea - În apă la 200C 0,35% în greutate
0
- În alcool etilic la 20 C 47,1% în greutate
Prin stare normală (Nm ) se înțelege starea gazului la 00C și la presiunea de 1 bar. Prin
3

condiții tehnice se consideră starea gazului la 200C și la presiunea de 1 bar.

În consecință, la diferite conținuturi de metan, biogazul va avea puterile calorifice inferioare
indicate în tabelul nr.1:

Tabelul 1.1 Puterea calorifică inferioară a unui m3 de biogaz în funcție de conținutul de metan
% Kcal/m3 % Kcal/m3 % Kcal/m3
6
 Metan la 00C la 200C Metan la 00C la 200C Metan la 00C la 200C
50 4275 3962 60 5130 4754 70 5985 5546
51 4360 4040 61 5215 4833 71 6070 5625
52 4446 4120 62 5301 4912 72 6156 5705
53 4531 4199 63 5386 4991 73 6241 5784
54 4617 4278 64 5472 5071 74 6327 5863
55 4702 4357 65 5557 5150 75 6412 5942
56 4788 4437 66 5643 5230 76 6498 6022
57 4873 4516 67 5728 5308 77 6583 6101
58 4959 4596 68 5814 5388 78 6669 6180
59 5044 4674 69 5900 5468 79 6754 6259

Pentru exprimarea în kJ, valorile din tabel se vor multiplica, desigur, cu 4,186 kJ/kcal.
Se vede că biogazul este un combustibil valoros. În comparație cu alți purtători de energie
termică situația lui se prezintă ca in tabelul nr.2.

Tabelul 1.2 Comparația biogazului cu alți purtători de energie termică

Natura combustibilului U.M Putere calorifică Echivalent în U.M
Kcal/U.M pentru 1m3 biogaz
Biogaz cu 60% metan, 00, 1bar m3 5130 1
Lemn crud kg 1300 – 1800 3,95 – 2,85
Lemn bine uscat kg 1800 – 2200 2,85 – 2,34
Lignit kg 1800 – 3800 2,85 – 1,35
Brichete de cărbune praf kg 4000 – 6800 1,28 – 0,76
Păcură kg 9400 – 9500 0,55 – 0,54
Combustibil pt. calorifer kg 9500 – 9700 0,54 – 0,53
Motorină kg 10000 – 11000 0,51 – 0,47
Gaz metan natural m3 8500 0,60
3
Gaze petroliere lichefiate m 22000 0,23

1.2 Prezentare generală a tehnologiei biogazului și avantajele acesteia

7
 Biogazul este un produs anaerob, ceea ce înseamnă, că poate fi generat doar în absența
oxigenului. Digestia anaerobă este întâlnită în multe medii naturale, cum ar fi sedimentele apelor
marine, sau în stomacul rumegătoarelor. Este un proces biochimic în care materia organică este
descompusă de diferite microorganisme. Aceste microorganisme sunt capabile să supraviețuiască
doar în condiții anaerobe și întuneric. Prin urmare digestia anaerobă are loc în mod normal în
digestoare, care sunt special concepute pentru acest scop.
După ce materia primă a fost introdusă în digestor, procesată acolo, rezultă două produse
principale din digestia anaerobă, și anume biogazul și digestatul:
 Biogazul produs în timpul digestiei anaerobe este eliminat din digestor și prelucrat în
continuare. Purificat biogazul poate fi folosit drept combustibil pentru vehicule sau
injectat în rețeaua de gaze naturale ca substitut al gazului.
 Digestatul reprezintă materia primă biodegradată, care rămâne în urma digestiei
anaerobe. În funcție de materia primă, acesta conține componente fie mai lichide, fie mai
solide. Digestatul este un îngrășământ excelent și are un avantaj considerabil în
comparație cu materia primă de origine. Datorită tratamentului în timpul digestiei
anaerobe, mirosul ei este redus semnificativ, în timp ce elementele nutritive nu sunt
afectate și rămân în digestat.
În general, digestoarele pot utiliza multe materiale biodegradabile. Cele mai frecvente
categorii de biomasă utilizată în instalațiile europene de biogaz sunt: gunoi de grajd și nămoluri
animaliere, reziduuri și produse secundare agricole, deșeuri organice digerabile din industria
alimentară și agro-industrii, fracțiunea organică a deșeurilor mmunicipale și de la catering, nămol
de canalizare, culturi energetice (de exemplu, porumb, trifoi, sorg).
Biogazul este un instrument important pentru reducerea gazelor cu efect de seră. Spre
deosebire de combustibilii fosilii, arderea biogazului eliberează doar cantitatea de dioxid de carbon
atmosferic, care a fost înmagazinată de plante în timpul creșterii lor. Astfel, circuitul de carbon al
biogazului este închis. Din acest motiv, utilizarea biogazului reduce emisiile de CO 2 și ajută la
evitarea creșterii concentrației de CO2 în atmosferă, care ajută la lupta împotriva încălzirii globale.
Mai mult emisiile de alte gaze cu efect de seră, cum ar fi metanul si protoxidul de azot din gunoiul
de grajd netratat, sunt reduse. Acesta reduce volumul de deșeuri, economisește bani și contribuie la
îndeplinirea reglementărilor naționale și europene de reciclare a deșeurilor. În plus, excesul de
gunoi în zonele de creștere intensivă a animalelor, poate fi efectiv utilizat pentru producerea de
biogaz. Acest lucru este considerat ca fiind una dintre cele mai bune practici agricole în gestionarea
gunoiului de grajd. În plus, digestatul produs contribuie la respectarea unor circuite ale nutrienților
închise.
Digestatul a îmbunătățit eficiența ca îngrășământ, datorită omogenității și accesibilității mai
mari a nutrienților. Este bogat in azot, fosfor, potasiu și microelemente și poate fi aplicat pe soluri
ca și gunoiul de grajd lichid. Alte avantaje ale digestatului comparativ cu gunoiul de grajd sunt, o
reducere a mirosurilor și muștelor, ca urmare a biodegradării și o siguranță sanitar-veterinară
îmbunătățită, deoarece digestatul fie este supus unui proces de salubrizare controlat, anterior
împrăștierii pe sol, fie salubrizarea este realizată chiar de către procesul de digestie anaerobă.
Digestatul poate fi folosit ca substitut al îngrășămintelor sintetice. Astfel, încărcarea
suplimentară cu nutrienți este limitată. Acest lucru contribuie la respectarea directivelor UE, cum ar
fi Directiva UE pentru Nitrați.
Valorificarea produselor finale se desfășoară în mai multe direcții.
Utilizarea biogazului.

8
 Biogazul produs în fermentator este preluat prin intermediul instalației de manipulare și
poate fi folosit pentru generare de electricitate, pentru alimentarea motoarelor vehiculelor de
transport, drept combustibil pentru boilere, instalații de încălzire sau refrigerare, sau poate fi utilizat
direct pentru mașinile de gătit sau iluminat.
Generarea de electricitate
Sistemul constă dintr-un motor cu ardere internă alimentat cu biogaz, cuplat cu un alternator
care furnizează energie electrică. Se utilizează motoare cu putere de până la 10 MW.
Alimentarea vehiculelor de transport
Biogazul, din care se elimină dioxidul de carbon, hidrogenul sulfurat și apa, este comprimat
și folosit ca și combustibil alternativ pentru vehiculele de transport. Tehnica alimentării cu biogaz
este practic identică cu cea utilizată în cazul alimentării cu gaz natural comprimat.
Producerea căldurii
Biogazul poate fi folosit direct drept combustibil pentru orice echipament care în mod
normal utilizează propan sau gaze naturale, cu mici modificări. Boilerele și instalațiiei de încălzire
alimentate cu biogaz generează căldură. Deși nu reprezintă utilizarea cea mai eficientă a gazului, în
unele situații poate constitui o variantă mulțumitoare.
Alte posibilități de utilizare
Una din aplicațiile posibile se referă la încălzirea serelor cu instalații alimantate cu biogaz,
dioxidul de carbon rezultat din ardere contribuind la dezvoltarea plantelor.
Utilizarea reziduurilor fermentate
Aplicațiile de succes ale reziduurilor fermentăriianaerobe includ folosirea ca fertilizatori în
culturile agricole, ca amendament pentru ameliorarea solurilor și ca adaosuri în acvacultură.
După evacuarea din fermentator, efluentul poate fi prelucrat prin separare mecanică
obținându-se o fază solidă și o substanță organică lichidă denumită în mod curent “filtrat”. Faza
solidă, bogată în fibre, are caracteristici fizice similare mușchiului de turbă, putând fi folosit pentru
ameliorarea solului.
Faza lichidă, o soluție organică stabilizată, are valoare ridicată ca fertilizator. Aceasta
conține combinații de azot, fosfor și 3 – 4,5% potasiu și poate fi împrăștiată direct pe terenul
cultivabil. Conținutul de amoniac al “filtratului” este de până la de două ori mai mare decât în
gunoiul de grajd depozitat (nefermentat).
Pentru a preîntâmpina evaporarea amoniacului din compoziția “filtratului” este necesar ca
administrarea acestuia să se facă prin împrăștiere cât mai aproape de sol și optim prin injectarea
directă în sol.
Utilizarea îngrășământului natural fermentat oferă avantaje certe în ceea ce privește
creșterea producțiilor agricole. Astfel, studii egiptene au arătat că utilizarea îngrășământului natural
fermentat pe soluri nisipoase a condus la creșterea continuă a producției agricole timp de 25 de ani
în comparație cu utilizarea îngrășământului nefermentat pe același tip de sol.

Capitolul II
Tehnologii de obținere a biogazului
9
 2.1 Obținerea biogazului prin fermentare anaerobă

Printre sursele de energie regenerabilă se numară si biomasa, reziduurile organice sunt

transformate printr-un proces de fermentație numit digestie anaerobă în mai mulți produși. Digestia
anaerobă este strâns legată de ecosistemele anaerobe naturale și reprezintă conversia microbiologică
în lipsa oxigenului a materiei organice în metan. Procesul a fost folosit la scară largă de societatea
modernă pentru a stabiliza reziduul lichid primar și secundar în instalațiile de tratare a apelor uzate.
Acest proces este de obicei folosit pentru tratarea îngrășământuluide origine animală, a deșeurilor
organice din zonele urbane și a celor din industria alimentară (codigestare), cel mai adesea asociată
cu recuperarea de energie și reciclarea substratului digestat ca îngrășământ in sectorul agricol.
Digestia anaerobă este un proces natural în decursul căruia bacteriile cedează carbonul în
materia organică. Acest proces produce un amestec de metan și bioxid de carbon, amestec numit
biogaz. Procesul are loc în absența oxigenului, de unde și denumirea de “anaerob”(literar
însemnând “fără aer”). Digestia anaerobă are loc în mod natural în sedimentele de pe fundul
lacurilor și al iazurilor, în mlaștini și în intestinele animalelor rumegătoare.
Degradarea biochimică a compușilor polimerici din componența biomasei vegetale se
realizează sub acțiunea unui număr mare de enzime printre care amilaza, celulaza, proteaza,
keratinaza, lipaza, etc. Acești compuși cu structură complexă trebuie să fie accesibili enzimelor de
biodegradare pentru a se atinge un grad de conversie al biomasei în biogaz cât mai ridicat.
Descompunerea anaerobă a biomasei vegetale pentru obținerea de biogaz se realizează pe
parcursul următoarelor patru etape biochimice: hidroliza, acidogeneza, acetogeneaza,
metanogeneza. Reacțiile sunt catalizate de enzime specifice ce sunt produse de bacteriile din
biomasă. În prima etapă se realizează hidroliza macromoleculelor din biomasă în vederea obținerii
unui substrat fermentabil corespunzător. O hidroliză adecvată a polimerilor lignocelulozici
(carbohidrați) constă în formarea de glucoza din celuloză, precum și a unui amestec de alte zaharuri
din alte hemiceluloze. Lignina nu se descompune anaerob în instalațiile de biogaz, însă există unele
enzime precum lignin-peroxidaza, mangan-perozidaza și lacaza care catalizează oxidarea legăturilor
chimice dintre lignina și celuloză sau hemiceluloză. Astfel, se înlătură o parte din lignina care
impregnează complexul lignocelulozic și se favorizează accesul enzimelor hidrolitice la celuloză și
la hemicelulozele digerabile.

Figura 2.1 descompunerea anaerobă a materiei organice

Carbohidrații Glucide
Acizi organici,
Alcooli H2,Acid Metan,
Grăsimi Acizi grași CO2, H2O
acetic,CO2
10
H2, CO2, NH3
Proteine Aminoacizi
 Hidroliză Acidogeneză Acetogeneză Metanogeneză

Moleculele de altă natură decât carbohidraţii sunt şi ele hidrolizate în monomeri solubili,
precum acizi graşi și aminoacizi. În etapa a doua (acidogeneza), monomerii simpli rezultați din
etapa de hidroliza sunt transformați în acizi grași volatili și alcooli organici, alături de care mai
rezultă gaze precum H2, CO2, NH3. În etapa a treia, acizii grași volatili cu număr mare de atomi de
carbon sunt redușii până la acid acetic, CO 2, și H2. În etapa finală, microorganismele metanogene
transformă acidul acetic în metan (componenta din biogaz care conferă valoare energetică), CO2, și
H2O. Alături de acești produși finali, biogazul mai conține urme de azot, hidrogen, și hidrogen
sulfurat.[carmen mateescu]
Fiecare etapa biochimica de fermentare anaeroba implica tipuri diferite de bacterii, care se
inoculeaza in masa organica, fie in reactoare separate in care se desfasoara fiecare etapa de
descompunere (in cazul instalatiilor de capacitate mare), fie intr-un reactor de fermentare comun in
care se introduce material de inocul constand in bacterii hidrolitice (ex. Enterobacter), acidogene
(ex. Bacillus sp. Lactobacillus sp.), acetogene (ex. Acetobacter sp. Gluconobacter sp. Clostridium
Sp.), precum si microorganisme metanogene (Metanobacteria, Metanococci, Metanopyri)
Spre deosebire de alte procese microbiologice, fermentarea anaeroba nu foloseste culturi
pure sau sterile. In sistemele naturale in care se gaseste, materia organica descompozabila este
purtatoarea unei microflore foarte variate si active. Aceasta microflora mixta asigura anaerobioza si
compusii metabolici specifici dezvoltarii metanobacteriilor. Materiile organice in curs de
descompunere furnizeaza in permanenta o microflora activa in procesul de metanogeneza si
reprezinta principala sursa pentru obtinerea inoculului de metanobacterii. De aceea, principalul
obiectiv urmarit in procesul de metanogeneza dirijata il constituie optimizarea factorilor de mediu si
tehnologici implicati in activitatea comunitatii de microorganisme responsabile de transformarile
materiei organice.

11
..................

Procesul tehnologic al digestiei anaerobe

Un numar relativ mare de procese anaerobe sunt aplicate astazi peste tot in lume, fiecare
dintre ele avand avantaje si limitari.
O clasificare a tehnologiei de baza poate fi facuta in functie de materia uscata din substrat,
aceasta imparte procesul de digestie anaeroba in umed si uscat. Procesul poate fi dintr-o singura
etapa sau mai multe etape, continuu sau in sarje sau poate fi o combinatie a acestora.

Figurile ne arata reprezentarea schematica a procesului cu o singura etapa si respectiv a celui

cu mai multe etape. Pretratamentul consta, de obicei, dintr-o hidroliza bacteriana (aerobic si/sau
anaerobic) sau dintr-o hidroliza chimica. Post-tratamentul poate consta in eliminarea nitrogenului, a

12
nisipului, a metalelor grele sau separarea intr-o fractie lichida si una solida. Fractia solida poate fi
compostata, daca poluantii organici si continutul de metale grele se afla in limitele legale, sau poate
fi incinerata. Faza lichida este, de obicei, utilizata ca si fertilizator in agricultura.
Aplicatiile digestiei anaerobe in societate
Procesul de obtinere a biogazului este utilizat in zilele noastre in 4 sectoare principale
pentru tratamentul gunoiul de grajd si al deseurilor organice.
Stabilizarea gunoiului
Digestia anaeroba a gunoiului de grajd pentru a produce energie si pentru a imbunatatii
calitatea fertilizatorului, este cel mai comun mod de folosire a acestui proces. Exista cateva
milioane de astfel de instalatii in Asia care produc biogaz pentru gatit si pentru iluminat, si alte opt
sute de fabrici pe baza de gunoi de grajd in Europa ai in America de Nord.

Tehnologii articiale de obtinere a biogazului

Generarea biogazului în depozitele de deşeuri solide municipale

Generarea biogazului de la depozitele de deşeuri solide municipale începe imediat după ce

deşeurile au fost depozitate, componenţii organici fiind supuşi reacţiilor biochimice. Conform figurii
generarea gazelor are loc în 5 faze.
Prima fază este faza de ajustare iniţială, în care componenţii organici biodegradabili ai
deşeurilor sunt supuşi descompunerii de către bacterii în condiţii aerobe (datorită înglobării unei
anumite cantităţi de aer în stratul de deşeu). Această reacţie este similară cu arderea pentru că produşii
formaţi sunt CO2 şi vapori de apă.

13
 În cea de-a doua fază, denumită faza de tranziţie, oxigenul este consumat în totalitate şi începe
descompunerea anaerobă.
În faza a III-a, faza acidă, activitatea bacteriilor începută în faza a doua se intensifică producând
o mare cantitate de acizi organici şi o cantitate redusă de H 2 .În prima etapă, bacteriile fermentative
hidrolizează compuşii cu masă moleculară mare (celuloză, amidon, pectina, lipide, polimeri, proteine)
în compuşi cu molecule mai mici ce pot fi folosite de microorganisme ca sursă de energie. În a doua
etapă, etapa de acidogeneză, bacteriile convertesc compuşii rezultaţi în prima etapă în compuşi cu
masă moleculară şi mai mică, ca acidul acetic (CH 3COOH), acidul propionic, acidul butiric şi etanolul.
Gazele generate în această fază sunt: NH3, H2S, CO2 .
Faza a IV-a este faza metanogenă, în care se formează metanul sub acţiunea bacteriilor
metanogene, fie prin descompunerea acizilor în CH 4 şi CO2, fie prin reducerea CH4 cu CO2. În această
fază pH-ul creşte la valori cuprinse în domeniul 6,8-8.
Faza a V-a este faza de maturare. Deoarece apa se infiltrează prin stratul de deşeu, o parte a
materialului biodegradabil ce nu era mai înainte disponibil va fi convertit. Compoziţia tipică a gazului
de la depozitele de deşeuri este dată în tabelul:
Compoziţia gazului generat de depozitele de deşeuri solide municipale
Component Participaţia volumică (raportată la starea
anhidră)
Metan 45-60
Dioxid de carbon 40-60
Azot 2-5
Oxigen 0,1-1
Hidrogen 0-0,2
Amoniac 0,1-1
Monoxid de carbon 0-0,2
Mercaptani, hidrogen sulfurat, bezopirol 0,01-1

Conversia anaerobă a deşeurilor dolide municipale poate fi descrisă la modul general de reacţia:

unde termenul CaHbOcNd reprezintă compoziţia molară a materiei prezente în deşeu la începtul
descompunerii.
Cantitatea maximă de de metan ce poate fi generată în timpul descompunerii anaerobe poate fi
determinată cu aproximaţie folosind reacţia :

În condiţiile expuse la acest subpunct este necesară estimarea emisiilor de metan. Estimarea
emisiilor de metan de la depozitele de deşeuri solide municipale face obiectul mai multor cercetări
ştiinţifice promovate atât de companii multinaţionale dar şi de administraţiile publice din numeroase
ţări ale lumii. Cele mai multe încercări au fost îndreptate spre estimarea emisiei de gaz de la depozitele
de deşeuri pentru extracţia şi utilizarea ca sursă regenerabilă de energie. Aceste metodologii pot fi
folosite şi la estimarea emisiilor de gaze cu efect de seră de la depozitele de deşeuri.
Metodele folosite în literatura de specialitate includ pe cea mai simplă, bazată pe bilanţul masic,
denumită şi metodota implicită (dezvoltată de Bingemer şi Crutzen), metoda stoechiometrică, metoda
triunghiulară şi metoda LandGEM.

14
 Digestia anaerobă (AD) reprezintă, ca şi în cazul valorificării potenţialului energetic din biomasa
agricolă, cea mai eficientă tehnologie folosită pentru stabilizarea primară şi secundară a nămolului
provenit din sistemul de canalizare, pentru tratamentul apelor reziduale industriale rezultate din
procesarea biomasei, a alimentelor şi a produselor din industriile fermentative, precum şi pentru tratarea
fracţiei organice din deşeurile orăşeneşti solide. O aplicaţie specială o reprezintă recuperarea biogazului
din rampele de gunoi. În cele ce urmează vom detalia soluţiile tehnice utilizate pe scară largă pe plan
mondial în acest domeniu.

a. Uzine pentru tratarea apelor uzate

Procesul de digestie anaerobă (AD) detaliat este în mod frecvent utilizat pentru tratarea
nămolului primar şi secundar rezultat în urma tratamentului aerob al apelor reziduale orăşeneşti.
Sistemul este aplicat în multe ţări dezvoltate, în combinaţie cu sisteme avansate de tratare a apelor
uzate. Procesul AD este folosit pentru stabilizarea şi reducerea cantităţii finale de nămol.
Tehnologia folosită pentru tratarea nămolurilor de canalizare prin procesul AD este bine
stabilită. Cele mai multe companii de inginerie care furnizează proiecte pentru tratamentul
nămolurilor au şi capacitatea de a furniza sisteme de AD. În mod obişnuit, în ţările europene, între
30-70% din cantitatea de nămoluri provenite din sistemul de canalizare este tratată cu ajutorul
tehnologiei AD, în funcţie de legislaţie şi de priorităţile naţionale.
Efluentul poate fi utilizat ca îngrăşământ pe terenurile agricole sau pentru producerea de
energie prin incinerare. În unele ţări, efluentul este deversat în gropile de gunoi. Această practică are
consecinţe negative asupra mediului, din cauza infiltrării nutrienţilor în apele freatice şi a emisiilor
de gaze nocive în atmosferă, fiind interzisă în cele mai multe ţări europene.
Trebuie precizat că investiţii importante uriase în tratarea apelor uzate au fost si încă se fac
în România cu sprijinul UE. Situaţia actuală arată că 644 localităţi (265 municipii si orase si 378
localităţi rurale) prezintă sisteme de tratarea apelor uzate de la canalizarea publică. În 2010 doar
83% din debitul total de ape uzate era colectat de reţelele urbane de canalizare şi tratat. Şi la această
dată în 41 de localităţi urbane, cu mai mult de 150.000 de locuitori, apele uzate sunt deversate fără o
tratare prealabilă.
În România, nămolurile de la staţiile de tratare a apelor uzate (evaluate la aproximativ
171.086 t) sunt depozitate în rampele de gunoi orăşenesti. Unele studii au identificat un număr de
31 de unităţi agro-alimentare care deversează direct în apele de suprafaţă, cu o încărcătură organică
echivalentă de la mai mult de 4000 oameni. Dintre acestea, 26 unităţi agro-alimentare au staţii de
tratare mecanică sau mecano-biologică.

b. Fabrici pentru tratarea deşeurilor menajere

În multe ţări, deşeurile solide orăşeneşti sunt colectate, amestecate şi incinerate în uzine
energetice mari sau depozitate în rampe de gunoi. În realitate, această practică risipeşte energie şi
nutrienţi, atât timp cât fracţia organică ar putea fi separată de restul deşeurilor şi folosită ca materie
primă pentru procesul de digestie anaerobă (AD). Chiar şi deşeurile colectate în vrac pot fi ulterior
procesate şi utilizate pentru producerea de biogaz.
În ultimii ani, atât separarea la sursă cât şi reciclarea deşeurilor s-au bucurat de o atenţie
crescută. Ca rezultat, fracţii separate din deşeurile solide orăşeneşti devin acum disponibile pentru un
tratament de reciclare mai avansat, în locul dispersiei. Cunoaşterea originii deşeurilor organice este
importantă pentru determinarea celei mai potrivite metode de tratament. Deşeurile menajere sunt, în
general, prea umede şi lipsite de structuri pretabile compostării aerobe, însă reprezintă o materie

15
primă excelentă pentru AD. Pe de altă parte, deşeurile lemnoase conţin proporţii mari de substanţe
ligno-celulozice care, dacă nu sunt pretratate, sunt mai potrivite pentru compostare.
Utilizarea fracţiei organice separată la sursă din deşeuri menajere în scopul producerii
biogazului prezintă un potenţial foarte ridicat. La nivel mondial, există câteva sute de fabrici care
folosesc tehnologiile AD pentru procesarea fracţiei organice separate din deşeuri solide orăşeneşti.
Scopul este acela al reducerii fluxului de deşeuri organice către alte sisteme de tratare, cum ar fi
rampele de gunoi sau facilităţile de incinerare, şi de a le redirecţiona către sistemele de reciclare a
nutrienţilor din sectorul agricol. Deşeurile organice menajere pot fi utilizate şi sub formă de co-
substraturi în fabricile de co-digestie, împreună cu gunoiul animal.

c. Fabrici de biogaz industrial

Procesele anaerobe sunt folosite pentru tratarea deşeurilor industriale şi a apelor reziduale de
mai mult de un secol. Procesul AD aplicat deşeurilor industriale şi apelor reziduale reprezintă astăzi o
tehnologie standard pentru tratarea acestor tipuri de reziduuri, provenite dintr-o serie de industrii, de
la cea de procesare a alimentelor, agro-industrii, până la industria farmaceutică. De asemenea, această
tehnologie poate fi utilizată şi pentru pre-tratarea apelor reziduale industriale încărcate cu substanţe
organice, înainte de evacuarea finală. Datorită îmbunătăţirilor recente ale tehnologiilor de tratare, pot
fi supuse digestiei anaerobe inclusiv apele industriale reziduale diluate. Europa se află pe o poziţie de
lider în lume în privinţa acestei aplicaţii a AD. În ultimii ani, consideraţiile energetice şi preocupările de
mediu au crescut şi mai mult interesul pentru tratamentul anaerob direct al deşeurilor industriale
organice.
Managementul deşeurilor organice solide din industrie este din ce în ce mai mult controlat prin
legislaţia de mediu. Industriile care utilizează procesul AD pentru tratarea apelor uzate aparţin
următoarelor categorii:
• Industriile de procesare a alimentelor: industria de conservare a legumelor, a fabricării
lactatelor şi a brânzeturilor, abatoare, industria procesării cartofilor etc.
• Industria băuturilor: fabrici de bere, de băuturi nealcoolice, distilerii, industria cafelei,
industria sucurilor de fructe etc.
• Produse industriale: industria hârtiei şi cartonului, a cauciucului, industria chimică, cea a
fabricării amidonului, industria farmaceutică etc.
Fabricile de biogaz industrial oferă un număr de beneficii la nivelul societăţii, dar şi al
industriilor respective, astfel:
• Valoare adăugată prin reciclarea nutrienţilor şi reducerea costurilor de eliminare a deşeurilor.
• Biogazul este utilizat pentru generarea energiei de procesare.
• Tratamentul deşeurilor îmbunătăţeşte imaginea de mediu a industriilor respective.
Se aşteaptă ca, pe de o parte, beneficiile de mediu şi sociale ale utilizării procesului AD pentru
tratarea reziduurilor industriale, iar, pe de alta, costurile mari ale altor metode de eliminare a
deşeurilor să crească în viitor numărul de solicitări pentru biogazul de provenienţă industrială.

d. Fabrici pentru recuperarea gazului de la gropile de gunoi

Utilizarea de sisteme de colectare sortată a deseurilor solide este doar la început în România.
Doar în foarte puţine zone aceste sisteme sunt folosite si trebuie subliniat că ele sunt văzute doar ca
sisteme experimentale. Ca şi în cazul managementului apelor uzate, România a dezvoltat un „Plan de
implementare a Directivei 1999/31/EC cu privire la rampele de gunoi”. În consecinţă România a
dezvoltat de asemenea o strategie pentru reducerea deseurilor biodegradabile duse la rampele de
gunoi. Deseurile biodegradabile reprezintă 61% din deseurile orăsenesti generate în România. Cu

16
scopul de a atinge obiectivele de recuperare / reciclare si a celor de reducere a deseurilor
biodegradabile duse la rampele de gunoi, trebuie luate toate măsurile posibile pentru recuperarea
deseurilor biodegradabile. În acest sens, pe plan naţional, pot fi utilizate două metode cu scopul
reducerii deseurilor biodegradabile:
a) compostarea (digestia aerobă);
b) tratarea mecanică-biologică / digestia anaerobă cu producerea si colectarea biogazului.
În cazul ţării noastre însă producţia de biogaz este văzută doar ca un mijloc de reducere a
deşeurilor organice si nu neapărat pentru producerea de electricitate şi termo-energie.
Gropile de gunoi pot fi considerate fabrici anaerobe mari, cu diferenţa că procesul de
descompunere este mai puţin continuu şi depinde de vârsta acestora. Recuperarea gazului de la gropile
de gunoi este esenţială pentru protecţia mediului, în principal pentru că reduce emisiile de metan şi
alte gaze nocive în atmosferă. Gazul de la gropile de gunoi reprezintă o sursă de energie ieftină, cu o
compoziţie similară cu cea a biogazului produs în fabricile tehnologice de digestie (50-70% metan, 30-
50% dioxid de carbon). Gazul de la gropile de gunoi poate conţine şi gaze toxice, rezultate prin
descompunerea substanţelor din deşeurile depozitate.

Organizarea unei fabrici pentru tratarea deşeurilor urbane: 1- zona de recepţie; 2- zona de pre-tratare; 3-
zona de digestie; 4- zona de compostare; 5- zona de valorificare a gazului; 6- zona de dezodorizare.

Recuperarea gazului de la gropile de gunoi poate fi optimizată printr-un management

corespunzător al acestora, precum: tăierea deşeurilor, recircularea fracţiei organice şi tratarea gropii de
gunoi asemenea unui bioreactor. Un bioreactor-groapă de gunoi reprezintă o groapă de gunoi
controlată, proiectată pentru a accelera conversia deşeurilor solide în metan. Un bioreactor-groapă de
gunoi este, în mod obişnuit, împărţit în mai multe celule şi este prevăzut cu un sistem de colectare a
reziduurilor lichide de la baza acestora. Reziduurile lichide sunt colectate şi pompate la suprafaţă, fiind
apoi distribuite peste toate celulele componente ale bioreactorului. Acest lucru transformă groapa de
gunoi într-un digestor de dimensiuni foarte mari pentru deşeuri solide.
Recuperarea biogazului de la gropile de gunoi generează beneficii prin mai rapida stabilizare a
terenului pe care acestea sunt amplasate, precum şi prin câştigurile obţinute în urma comercializării
biogazului. Din cauza distanţelor mari până la gropile de gunoi, biogazul astfel generat este folosit, de
obicei, pentru producerea energiei electrice, însă este posibilă şi utilizarea acestuia în celelalte scopuri,

17
precum generarea de energie termică sau îmbunătăţirea sa pentru a putea fi folosit drept combustibil
în rezervoarele autovehiculelor, ori pentru injecţie în reţeaua de gaze naturale.

Fluxul tehnologic de tratare a deşeurilor urbane: 1-sistemul de centrifugare; 2-sită; 3-compactor; 4-grup de
pompare; 5-digestor; 6-gazometru; 7-torţă; 8-reţeaua de gaze naturale; 9-reţeaua electrică; 10-centrală.

Fazele obținerii biogazului

Hidroliza

Teoretic, hidroliza este prima etapă a procesului AD, în timpul căreia substanţele organice
complexe (polimerii) sunt descompuse în substanţe mai mici, numite mono- sau oligomeri.
Polimeri precum glucidele, lipidele, acizii nucleici şi proteinele sunt transformate în glucoză,
glicerol, purine şi pirimidine. Bacteriile hidrolitice secretă enzime hidrolitice, transformând
biopolimerii în compuşi mai mici şi solubili, aşa cum este arătat mai jos:

Lanţurile de procese prezentate au loc în paralel, în spaţiu şi timp, în interiorul tancului de

digestie. Viteza procesului de descompunere totală este determinată de reacţia cea mai lentă din
lanţ. În cazul fabricilor de biogaz care procesează substraturi vegetale care conţin celuloză,
hemiceluloză şi lignină, etapa de hidroliză este etapa determinantă de viteză. În procesul de

18
hidroliză este implicată o varietate mare de bacterii, acesta realizându-se prin intermediul unor
exoenzime bacteriene care atacă materia particulată, nedizolvată. Produsele rezultate în urma
hidrolizei sunt ulterior descompuse/digerate de către bacteriile implicate în proces şi utilizate, apoi,
în cadrul propriului metabolism.

Faza acidogenă (lichefierea)

În această fază acționează microorganismele fermentative nespecifice cu capacitate de

hidroliză a materiei organice și produce acizi organici.
Lichefierea reziduurilor organice se produce prin hidroliza enzimatică a substanțelor
macromoleculare care trec în substanțe cu masa moleculară mică.
În partea finală a fazei de acidogeneză, mono si dizaharidele sunt fermentate cu producere
de acid lactic, hidrogen și dioxid de carbon, iar acizii cu catenă lungă și acizii grași volatili sunt
degradați până la acid acetic și gaze.
La încheierea acestei faze predomină acidul acetic alături de care se mai află substanțe
organice precum și vitamine și enzime, care vor fi folosite de microorganismele metanogene în
procesele lor metabolice.

Acetogeneza

În timpul acetogenezei, produşii rezultaţi din acidogeneză, care nu pot fi transformaţi direct
în metan de către bacteriile metanogene, sunt transformaţi în substraturi metanogene. VFA şi
alcoolii sunt oxidaţi la substraturi metanogene, precum: acetat, hidrogen şi dioxid de carbon. Atât
VFA, cât şi alcoolii cu lanţ de atomi de carbon mai lung de o unitate sunt oxidaţi până la acetat şi
hidrogen. Producerea hidrogenului conduce la creşterea presiunii sale parţiale. Acesta poate fi
privit ca un “produs rezidual” al acetogenezei şi inhibă metabolismul bacteriilor acidogene. În
timpul metanogenezei, hidrogenul este transformat în metan. Acidogeneza şi metanogeneza se
desfăşoară de obicei în paralel, ca simbioză a două grupe de microorganisme.

Faza metanogenă (gazeificarea)

Prin metanogeneză se înțelege procesul microbiologic complex prin care materiile prime
diferite (substratul) sunt convertite în biogaz. Rolul final al acestui proces îl au bacteriile
metanogene, reprezentate prin numeroase specii, dar ele nu sunt singurele care participă la
producerea biogazului.
Bacteriile metanogene își desfășoară activitatea în condiții strict anaerobe. Ca reprezentanți
ai viului, ele sunt, se pare, printre primele organisme care au populat biosfera cu miliarde de ani
înainte și se consideră că au evoluat semnificativ între timp. Bacteriile metanogene se găsesc în
matură în mlaștini, în adâncurile oceanelor, și în sistemul digestiv al animalelor, îndeosebi a
rumegătoarelor. Pentru dezvoltarea și înmulțirea lor sunt necesare câteva condiții elementare și
anume:
 Lipsa de oxigen;
 Umiditatea, care trebuie să fie peste 50%, peste această valoare critică, crește
mobilitatea bacteriilor și se accelerează metabolismul celulelor;
 Un volum suficient de mare pentru desfășurarea activității;
19
  Prezența a suficient azot pentru construcția celulei bacteriene;
 Mediu neutru sau slab alcali, având pH= 7,0 – 7,6;
 Temperatură de peste 30C;
 Lipsă de lumină.
În figură este prezentat, mai schematic, procesul de degradare a materiilor prime (deșeuri
organice) în biogaz. Cele 4 trepte sunt marcate prin cifre arabe:

Deșeuri organice, dejecții,

Substanțe organice Bacterii
gunoi de grajd, fecale, 1
resturi menajere, etc... macromoleculare
enzime

Substanțe organice cu 2 Bacterii

Substanțe minerale molecule mai mici, acidogene
NH3, H2S

Acizi organici, H2, 3 Bacterii

Substanțe organice
Alcooli, CO2 metanogene
nebiodegradabile

Nămol Substanțe organice Biogaz 4

fermentat care nu s-au degradat

Schema degradării materiilor prime în biogaz

Din procesul de metanogeneză expus mai înainte se poate observa că, în substratul supus
fermentării, se află compuși din ce în ce mai diferiți din punct de vedere chimic. Prezența a
numeroși acizi este rezultatul activității grupei bacteriilor acidogene, care lucrează bine la un pH
mai scăzut. În treptele a treia și, mai ales, a patra, sarcina trece în seama bacteriilor metanogene,
pentru care pH-ul optim este cuprins între 7,0 – 7,6. Aceste populații de microorganisme trebuie
însă să coexiste în același spațiu de fermentare cu toate că ele se deranjează reciproc sub raportul
acidității optime de funcționare. În majoritatea procedeelor clasice de obținere a biogazului una din
problemele delicate o reprezintă tocmai menținerea unei acidități controlate astfel încât să permită
ambelor populații de microorganisme să lucreze chiar dacă nu sunt la randamente maxime.
Dacă bacteriile acidogenenu sunt prea sensibile la variații de temperatură, cele metanogene
sunt foarte sensibile la aceste variații, atât cele care lucrează în regim mezofil, cu temperatură

20
caracteristică de 350C cât, mai ales, cele care lucrează în domeniul termofil și care are temperatura
caracteristică de 550C.

Temperaturile în digestia anaerobă

Alegerea şi controlul temperaturii sunt decisive pentru desfăşurarea procesului AD.
Temperatura necesară procesului este asigurată cu ajutorul sistemelor de încălzire prin podea şi pereţi,
montate în interiorul digestorului. În practică, temperatura de lucru este aleasă în funcţie de tipul
materiei prime utilizate.
Procesul AD poate avea loc la diferite temperaturi, în funcţie de care acesta este împărţit în trei
tipuri: psihrofil (< 250C), mezofil (25-450C) şi termofil (45-700C). Între temperatură şi HRT există o
corelaţie directă.

Tipul termic Temperaturi de procesare Timp minim de retenţie

Phihrofil < 20 °C 70 - 80 zile
Mezofil 30 - 42 °C 30 - 40 zile
Termofil 43 - 55 °C 15 - 20 zile
Tipul termic al procesului AD şi timpii de retenţie corespunzători

Procesul AD termofil prezintă mai multe avantaje, comparativ cu cel mezofil şi psihrofil:
• Distrugerea eficientă a agenţilor patogeni.
• Timpul de retenţie redus, astfel, procesul fiind mai rapid şi mai eficient.
• Digestibilitatea şi disponibilitatea îmbunătăţită a substraturilor.
• Degradarea mai bună a substraturilor solide şi o utilizare mai eficientă a acestora.
• Posibilitatea mai bună de separare a fracţiilor lichide şi solide.
Principalele dezavantaje ale procesului termofil sunt:
• Gradul mai mare de instabilitate.
• Necesităţi energetice mai mari, din cauza temperaturii ridicate.
• Riscul mai mare de inhibiţie cu amoniac.
Temperatura de lucru influenţează nivelul de toxicitate al amoniacului. Acesta creşte odată
cu temperatura şi poate fi redus prin scăderea temperaturii procesului. Totuşi, la o scădere a
temperaturii sub 500C, rata de creştere a microorganismelor termofile se va diminua drastic şi poate
apare riscul eliminării populaţiei microbiene, din cauza unei rate de creştere mai mici decât HRT, la
momentul respectiv.

2.2 Metode de îmbunătățire a procesului de fermentare anaerobă

În ultimii au fost depuse eforturi considerabile pentru găsirea unor căi de îmbunătățire a
performanțelor procesului de fermentare anaerobă, în special în cazul folosirii deșeurilor solide,
caracterizate de prezența într-o proporție mai mare a macroparticulelor.
Tratamentele pentru mărirea gradului de biodegrabilitate pot fi biologice, fizico-chimice și
mecanice.

 Pretratarea biologică

21
 Constă în adăugarea în masa de materie supusă fermentării a unor complexe de enzime care
îmbunătățesc substanțial performațele fermentării anaerobe, având ca efect creșterea cantității de
metan și reducerea reziduurilor solide.
Cercetătorii japonezi (Hasegawa și Katsura) au raportat o creștere cu 50% a producției de
biogaz în cazul prevederii unei faze de fermentare aerobă cu o ușoară încălzire, înaintea introducerii
materialului în fermentator în vederea descompunerii anaerobe. Aceștia sugerează că bacteriile
aerobe termofile secretă enzime care dizolvă deșeurile într-un mod mult mai activ.

 Pretratarea fizico-chimică
Tratamentele fizico-chimice sunt utilizate des pentru creșterea solubilității materiei organice.
Unadin metodele folosite contă în adăugarea de hidroxid de sodiu în condiții de menținere a
substanței la o temperatură de 120 – 1750C la un pH de 11 – 12 timp de 30 minute până la o oră, sub
presiune.
Se obține astfel o solubilitate de 60 – 70%. La creșterea presiunii și temperaturii, conținutul
organic al deșeurilor este divizat în fragmente cu catena scurtă care sunt ușor procesate de
microorganisme.

 Pretratarea mecanică
Pretratarea prin dezintegrare mecanică, reducerea dimensiunilor particulelor constituente,
are un efect benefic asupra biodegradibilității biomasei. Scopul evident este creșterea suprafeței
specifice de contact. Au fost observate două efecte: în primul rând dacă biomasa are un conținut
mare de fibre, greu biodegradabile, mărunțirea conduce la o producție mai mare de biogaz, iar în al
doilea rând, reducerea dimensiunilor particulelor are ca efect o fermentare mai rapidă, deci la o
perioadă de retenție mai mică.
S-a constatat o creștere cu 25% a cantității de biogaz obținut din gunoi de grajd în urma
pretratării întregii cantității într-un macerator, înainte de fermentare. În general , cu cât
dimensiunile fibrelor sunt mai reduse cu atât potențialul de generare a biogazului este mai mare.
Dimensiunea recomandată a particulelor, pentru optimizarea procesului de fermentare
anaerobă este de maxim 5 mm.
Cercetări efectuate la instalația de biogaz Kolinany (Nitra – Slovacia) au dovedit influența
semnificativă a pretratării mecanice a biomasei asupra producției în sensul creșterii acesteia.

2.3 Materii prime utilizate pentru producerea de biogaz

Materia organică (M.O) moartă înmagazinează energie solară convertită în energie chimică,
în componentele fotosintetizate de plantele din care a provenit. O cantitate apreciabilă din energia
solară acumulată în plante, este stocată în celuloză.
Materia organică, raportată la substanța uscată (S.U) reprezintă între 92 și 98% în produsele
secundare din agricultură, între 80 și 85% în dejecțiile proaspete de animale, 73% în dejecțiile
proaspete de păsări și în jur de 90% în gunoiul de grajd.

22
 Celuloza este principala componentă a materiei organice din care rezultă metan prin
bioconversie. Conținutul de celuloză, raportat la substanța uscată este de 35 – 50% în procesele
secundare din agricultură, 12 – 20% în dejecțiile proaspete de rumegătoare și de 6 – 10% în
dejecțiile de păsări și porcine. Cantități mai mari de celuloză se găsesc în gunoaiele de la animalele
crescute pe așternut.
În cursul fermentării anaerobe a amestecurilor de materiale organice reziduale din
agricultură se descopune, de regulă, până la 60% din materia organică inițială. Concomitent scade și
conținutul de substanță uscată, dar în mai mică măsură.
Dintre componentele chimice ale materiei organice, grade mai ridicate de conservare în
biogaz au celulozele, hemicelulozele și grăsimile, în timp ce proteinele prezintă grade mai scăzute și
variabile de conversie.
Gradul de conversie în biogaz a diverselor substanțe
Natura substanței Biogaz Conținut în CH4
[l / kg M.O.] [%]
Hidrați de carbon 886 50
Grăsimi 1535 70
Proteine 587 84
Reziduul fermentat rămâne cu cantități apreciabile de materie organică și aproape
neschimbate de azot și sulf. Materia organică se găsește în componentele nedescompuse sau în
diferiți compuși sintetizați de microflora microbiană, care este activă în fermentarea anaerobă.
O proporție importantă de azot se regăsește în forma amoniacală. Reziduul conține cantități
apreciabile de aminoacizi, enzime și vitamine din complexul B (exemplu 2 – 5 mg B12 / kg
reziduu). Fosforul, potasiul și microelementele (Co, Mn, Zn, Fe) se mențin la același conținut, dar
au grade de mobilitate mai ridicate decât în materialul inițial.
Reziduul fermentat are miros caracteristic de mâl și este lipsit de agenți patogeni activi. În
funcție de caracteristicile lui chimice și de gradul de diluare, el poate fi folosit ca îngrășământ
organic pentru sol, îndeosebi pentru ridicarea fertilității solurilor din sere și solarii și chiar ca adaos
vitaminoproteic în cazul unor furaje sau poate ava alte destinații (suport pentru culturi de alge și
râme, hrană pentru pești etc.).
În tabelul următor sunt prezentate câteva date care permit aprecierea potențialului de
generare a biogazului din diferite dejecții de animale:

Specificație Vaci de Taurine la Porcine la Găini

lapte îngrășat finisare ouătoare

Dejecții proaspete nediluate

împreună cu urină
[l / 1000 kg animal viu și zi] 82 60 65 53
Cantitate totală de substanță 7,4 5,9 12,9
uscată [kg S.U. / 1000 kg 10,6
animal viu și zi]
Cantitate materie organică 8,6 5,9 4,8 9,5
[kg M.O./ 1000 kg animal
viu și zi ]
Fracțiunea de materie 35 45 50 60
organică convertită în biogaz
[%]
Cantitatea e biogaz produsă:
23
 - m3/1000 kg animal 3,28 2,89 2,62 6,21
viu și zi
- m3/l dejecții nediluate 0,040 0,048 0,040 0,117
- m3/kg M.O. 0,38 0,49 0,54 0,65
- m3/ m3 fermentator și 1,1 1,3 1,1 1,3
zi

Valori specifice pentru estimarea potențilului de generare a biogazului din dejecții de

animale în sisteme de fermentare anaerobă de mare randament de capacitate medie.

Alte surse de biomasa, care pot fi convertite în biogaz, sunt reprezentate de biomasele foarte
hidratate. Într-o clasificare a biomaselor, în raport cu problemele de energie, cercetători au inclus în
grupa biomaselor foarte hidratate, plantele acvatice și algele. Acestea au un conținut în apa în jur de
95%. Caracteristic pestru culturile energetice foarte hidratate este capacitatea extrem de mare de a-
și multiplica biomasa, într-un timp relativ scurt, ceea ce creează o disponibilitate de materie
organică ce poate fi folosită în filiera de metanizare.
Dintre plantele acvatice, cea mai cunoscută este zambila de apa (Eichhornia crassipes). Ea
crește spontan în lacurile din ținuturile tropicale din Africa și America de Sud. Alte asemenea plate
sunt: pistia, azol, iarba de mare, alga brună și laminaria, care crește aproape 50 cm pe zi.
Lemnul este o materie primă regenerabilă care poate fi folosită nu doar pentru a face
produse pe bază de lemn, pentru celuloză și hârtie, ci și că o sursă de energie. Ciclul normal de
viață al unui copac include plantarea, un stagiu de creștere rapidă în înălțime urmat de un stadiu
constant de creștere în diametru și volum. Punctul de recoltare al unui copac depinde de specie, dar
este atins în general după 30 – 80 de ani. 25 – 45%din lemnul recoltat în fiecare an este sub forma
de reziduu. Așadar majoritatea biomasei lemnoase disponibilă din resursele pădurilor pentru
producția de energie este dată de aceste reziduuri. În Uniunea Europeană, reziduurile lemnoase au
un potențial estimat de 3,8 EJ annual.
Pentru anumite specii, folosirea tehnicii de rotație poate reduce ciclul de viață al copacilor la
3 – 15 ani. Astfel plantațiile dedicate acestei tehnici pot oferi un supliment important pentru
biomasa lemnoasă. Speciile folosite cel mai frecvent sunt plopul, salcia și eucaliptul.(tradus)
Resurse din agricultură
În acest subcapitol vor fi trecute în revistă materiile prime provenite din agricultură. În
aceeaşi categorie se vor trece şi alte resurse vegetale care pot proveni nu neapărat din agricultură ci,
de exemplu, din mediul urban.
Următoarele deşeuri agricole pot fi utilizate pentru producerea biogazului:
• Paie de grâu, orz, ovăz, orez, secară, rapiţă
• Lujeri (vrejuri) de cartofi, soia, fasole, roşii, mac
• Coceni şi tuleie de porumb
• Frunze de sfeclă de zahăr sau sfeclă furajeră, de floarea soarelui
• Frunze verzi sau uscate din copaci
• Iarbă verde sau uscată
• Buruieni diferite, verzi sau uscate
• Lucernă verde sau uscată, tulpini de in
• Pleavă de la diferite cereale şi de orez
• Tescovina
24
 • Puzderie de cânepă
• Alge diferite
• Trestie şi trestie de zahăr, sorgul zaharat
• Zambila de apă, nufăr
• Seminţe diferite, coji de alune şi de seminţe
• Rumeguş
În tabelul următor sunt trecute cantităţile de biogaz ce se pot obţine din unele materii prime
provenite din agricultură.

Materie primă Biogaz obtenabil din substanță uscată organică, în l/kg

Limite de variație Valoare medie
Dejecții de porcine 300…550 445
Dejecții de bovine 90…310 200
Gunoi de la păsări 310…620 465
Dejecții de cai 200…300 250
Dejecții de oi 90…310 200
Gunoi de grajd 175…280 225
Paie de grâu 200…300 250
Paie de secară 200…300 250
Paie de ovăz 250…300 275
Paie de orz 290…310 300
Tuleie de porumb 380…460 420
Paie de rapiță 200 200
Paie de orez 170…280 225
Coajă de orez (decorticare) 105 105
In 360 360
Cânepă 360 360
Iarbă 280…550 415
Tulpină de trestie de zahăr 165 165
Măcriș 405 405
Trestie 170 170
Lucernă 430…490 460
Resturi de la verdețuri alimentare 330…360 345
Lujeri de cartofi 280…490 385
Frunze de sfeclă furajeră 400…500 450
Frunze de floarea soarelui 300 300
Deșeuri agricole 310…430 370
Semințe de plante 620 620
Zambilă de apă 375 375
Alge 420…500 460

La întocmirea reţetelor de alimentare care vor cuprinde şi materii prime din tabelul de mai
înainte se va ţine seama de necesitatea respectării raportului carbon/azot. De asemenea este foarte
important ca materiile prime de natură vegetală să fie tocate cât mai mărunt înainte de a fi introduse
în fermentator. Acest lucru măreşte randamentul în biogaz şi permite o mai uşoară amestecare a
conţinutului fermentatorului.
Resurse din industria alimentară

25
 Resursele de materii prime pentru obţinerea biogazului provenite din industria alimentară
sunt extrem de diverse fiindcă rezultă din diferite tehnologii alimentare sau chiar din anumite faze
tehnologice. În continuare vor fi arătate principalele resurse de materii prime pentru producerea
biogazului, structurate pe industrii alimentare.
 Industria laptelui
Deşeurile din industria laptelui conţin componentele caracteristice ale laptelui adică
proteine, glucide (lactoza), lipide. Acestea apar sub formă relativ diluată în efluentul total uzat al
fabricilor, sau apar în diferite faze de fabricaţie din care pot fi dirijate direct spre producţia de
biogaz. Astfel, de exemplu, zerul rezultat de la fabricarea brânzeturilor, are un potenţial metanogen
ridicat. Un litru de zer dulce, dacă nu este valorificat ca atare, poate produce prin fermentare
metanogenă 22-23 l de biogaz. O fabrică care prelucrează în brânzeturi 20.000 litri lapte, din care
recuperează cca. 15.000 l zer, poate produce 330 – 345 m3 biogaz din acest zer.
La fabricarea brânzeturilor rezultă şi deşeuri tehnologice. De exemplu de la brânzeturile
fermentate sau de la caşcavaluri rezultă sfărâmături de la curăţarea periodică a acestora în cursul
fermentării, pierderile în apa de opărire a caşcavalurilor etc. toate acestea putând fi adăugate la zerul
supus fermentării mărind prin aceasta producţia de biogaz.
 Industria cărnii
Materia primă pentru obţinerea biogazului rezultă în primul rând din activitatea de
abatorizare prin sângele nevalorificat ca atare sau în alte preparate, prin conţinutul stomacal al
animalelor sacrificate, apoi din alte secţii, prin deşeurile grase de la topitorii de grăsime, deşeurile
de la preparatele din carne, eviscerările de la abatoarele de păsări, prelucrarea intestinelor. Se
estimează că de la fermentarea metanogenă a deşeurilor care rezultă de la sacrificarea şi prelucrarea
cărnii provenite de la un cap de animal se pot obţine:
• 0,8 m3 biogaz de la un porc de 65 kg
• 2,4 m3 biogaz de la o vită de 300 kg
• 0,05 m3 biogaz de la o găină medie
Pentru ca obţinerea de biogaz să fie cât mai eficientă este indicat ca deşeurile de abator şi de
la prelucrarea cărnii să fie recoltate separat de apele de spălare, cu care nu trebuie să se amestece. În
acest fel pentru fermentaţia metanogenă se va dispune de material concentrat sub raportul
potenţialului, iar apele reziduale nu vor mai avea o încărcare atât de mare, fiind mai uşor de epurat.

 Industria uleiurilor vegetale

Deşi foarte poluante, apele reziduale de la fabricarea uleiului nu sunt utilizate curent la
producerea biogazului şi iată de ce: Cea mai mare încărcare organică (62.000 mg/dm3) o au apele
de la scindarea Soapstock-ului adică a săpunurilor rezultate de la neutralizarea uleiului cu hidroxid
de sodiu. Scindarea, în vederea obţinerii acizilor graşi, se face cu ajutorul acidului sulfuric şi, în
consecinţă, apele rezultate vor fi foarte bogate în sulfat de sodiu. Or o concentraţie ridicată de
sulfaţi, are o acţiune inhibitoare asupra bacteriilor metanogene şi deci acestea nu se pot dezvolta.

Resurse din așezări umane

În practica gospodăriei comunale, din care derivă şi resursele de biogaz tratate în acest
subcapitol, este încetăţenită noţiunea de locuitor echivalent. Aşezările umane se tratează deci, din
punctul de vedere al apelor reziduale, care sunt purtătoare ale potenţialului metanogen al aşezării,
prin această noţiune, de locuitor echivalent, notat prescurtat prin LE.

26
 Prin numeroase studii şi statistici a fost stabilit că un LE elimină zilnic o cantitate de poluant
de 54 g CBO5. Cum acesta este un indicator de încărcare organică indirectă şi biodegradabilă,
există o relaţie directă între cantitatea de CBO5 evacuată dintr-o localitate şi potenţialul metanogen
total al efluentului sub formă de ape reziduale ale localităţii.
Se mai cunoaşte că apele uzate orăşeneşti nu trebuie să aibă o încărcare organică mai mare
de 300 mg/dm3 CBO5, în condiţiile în care se respectă actul normativ NTPA 002/2002 care
reglementează limitele de încărcări ale acestor ape. Din bilanţul energetic al instalaţiilor de biogaz
rezultă că încărcarea minimă în CBO5 a substratului supus fermentării trebuie să fie de 2000
mg/dm3. Din această cauză apele uzate orăşeneşti sunt supuse iniţial unei decantări fizice prin care
se separă nămolul ce va fi introdus în fermentatoarele de biogaz. În acest fel se pierde o parte din
potenţialul iniţial al apelor reziduale astfel încât din cele 54 g/LE.zi mai rămân cca. 18 g/LE.zi.
Restul potenţialului se regăseşte în supernatantul decantorului (apa decantată) care urmează un
tratament de epurare biologică aerobă.
Pentru exemplificare se consideră o localitate cu 50.000 LE. Încărcarea organică
echivalentă va fi de 50.000 LE x 0,054 kg/LE.zi = 2700 kg/zi CBO5. Încărcarea
utilizabilă pentru producerea biogazului va fi de numai 50.000 LE x 0,018 kg/LE.zi = 900 kg/zi
CBO5.
Cum din fiecare kilogram de CBO5 introdus la fermentare metanogenă rezultă cca. 0,6 m 3/zi
biogaz, se va putea conta pe o resursă de 2700 kg/zi x 0,6 m3/kg = 1620 m3 /zi biogaz.
Este evident că fermentarea anaerobă reprezintă un procedeu complex de reciclare a energiei
și a elementelor stocate în resturi organice lipsite altfel de valoare de întrebuințare, dar caracterizate
printr-un potențial ridicat de depreciere a calității mediului ambiant.

2.4 Mijloace de stocare a biogazului

În scopul optimizării procesului, producţia de biogaz trebuie menţinută, pe cât posibil, la un
nivel cât mai stabil şi constant. În interiorul digestorului, biogazul se formează în cantităţi
fluctuante, atingându-se vârfuri de producţie. De asemenea, necesităţile de biogaz (de exemplu, cele
ale centralei energetice – CHP), pot fi, şi ele, variabile. Pentru a compensa aceste variaţii, este
necesară depozitarea temporară a biogazului produs, folosindu-se, pentru aceasta, facilităţi adecvate
de stocare.
În prezent există numeroase soluţii pentru stocarea biogazului. Acest lucru se poate
face în partea superioară a digestoarelor, prin utilizarea unor membrane speciale, care servesc şi
pentru acoperirea acestora. În cazul fabricilor de dimensiuni mai mari este folosită, în mod obişnuit,
depozitarea separată a biogazului, fie în incinte de sine-stătătoare, fie în spaţii incluse în clădirile
care funcţionează ca depozite. Facilităţile de stocare a biogazului pot fi operate la presiune joasă,
medie sau înaltă.

Alegerea corectă a sistemului de stocare a biogazului, precum şi dimensionarea adecvată a

acestuia contribuie în mod substanţial la eficientizarea şi creşterea siguranţei în ceea ce priveşte
operarea fabricii de biogaz. O depozitare corespunzătoare a biogazului asigură cantităţile necesare
şi reduce pierderile acestuia, contribuind, în acest mod, la creşterea siguranţei şi a fiabilităţii.
Toate sistemele de depozitare a biogazului trebuie să prezinte etanşeitate împotriva
scurgerilor de gaze şi să prezinte rezistenţă la funcţionarea sub presiune, iar în cazul incintelor de
27
sine-stătătoare, ridicate în aer liber, neprotejate de clădiri, este necesar ca acestea să prezinte
rezistenţă la acţiunea radiaţiilor UV, a temperaturii şi a apei. Înaintea punerii în funcţiune a fabricii,
trebuie verificată etanşeitatea tancurilor de stocare a gazului. Din motive de securitate, acestea
trebuie să fie echipate cu valve de siguranţă, în scopul prevenirii distrugerilor şi pentru reducerea
riscurilor de operare. De asemenea, trebuie garantată protecţia la explozii. Mai mult, este necesară
montarea unui arzător al surplusului de gaz, pentru situaţiile de urgenţă, iar tancul de stocare trebuie
să asigure o capacitate de depozitare cel puţin egală cu o pătrime din producţia zilnică de biogaz. În
mod normal, este recomandată o capacitate totală de stocare egală cu producţia fabricii pe timp de
1-2 zile.

Tancuri de joasă presiune

Tancurile de joasă presiune sunt construite din membrane care trebuie să îndeplinească
condiţii obligatorii de siguranţă. Rezervoarele construite din membrane se instalează fie sub forma
unor rezervoare externe, fie a domurilor care acoperă digestoarele. Cel mai frecvent sunt utilizate
tancurile de joasă presiune care funcţionează în intervalul de 0,05-0,5 mbari, presiune pozitivă.
Rezervoarele externe de joasă presiune pot fi proiectate sub forma unor perne membranare.
Pernele membranare sunt amplasate fie în interiorul clădirilor, pentru protecţia împotriva
intemperiilor, fie sunt echipate cu o a doua membrană, cu rol protector.
În cazul în care digestorul sau post-digestorul este utilizat pentru stocarea biogazului, acesta
trebuie acoperit printr-un dom impermeabil pentru gaze (rezervor cu membrană dublă), fixat de
marginea superioară a acestuia. În digestor poate fi instalat şi un cadru-suport, cu scopul susţinerii
membranei atunci când digestorul este gol. Membrana se extinde în funcţie de volumul de gaz
conţinut. Pentru limitarea acestei extinderi, peste membrană se poate monta o plasă specială.

Copertină constituită dintr-o membrană impermeabilă pentru gaze, montată peste digestor,
văzută din interiorul acestuia (stânga), Plasa specială de limitare a extinderii (dreapta)

28
Rezervor biogaz cu membrană dublă: A-membrana exterioară; B-membrana interioară; C-sistem de
insuflare a aerului; D-valvă unisens; E-ventilator radial; F-inel de ancorare; G-supapă de siguranță;

29
H-ușă de vizitare; I-senzor ultrasonic.

Rezervor pentru biogaz cu etanșare cu apă

Stocarea biogazului la presiune medie şi înaltă
Biogazul poate fi stocat în rezervoare de medie şi înaltă presiune (tancuri şi recipienţi
presurizaţi construiţi din oţel), la presiuni cuprinse între 5 şi 250 bari. Acest mod de depozitare
necesită costuri mari de operare şi solicită consum de energie. Pentru rezervoare de gaz care
funcţionează până la maximum 10 bari trebuie luat în calcul un necesar energetic de până la 0,22
kWh/m³, în timp ce pentru rezervoare care funcţionează la presiuni înalte, de 200-300 bari,
consumul de energie este de aproximativ 0,31 kWh/m³. Din cauza costurilor ridicate, aceste moduri
de depozitare a biogazului sunt rar utilizate în fabricile agricole de biogaz.

30
 Rezervor pentru biogaz de înaltă presiune

Există situaţii în care biogazul este produs în cantităţi mai mari decât este consumat pentru
generarea de energie. Aceasta se poate întâmpla datorită unei rate foarte mari de producere a
biogazului, sau din cauza opririi sistemului de producere a energiei pentru lucrări de întreţinere sau
reparaţii. În asemenea cazuri, apare necesitatea luării unor măsuri de siguranţă, precum stocarea
biogazului în exces sau punerea în funcţiune a unor sisteme suplimentare de producere a energiei.
Stocarea biogazului, fără comprimarea acestuia, este posibilă numai pe perioade scurte de timp. Pe
durate mai mari, de câteva ore, depozitarea este, în general,nefezabilă, din cauza volumului foarte
mare de gaz acumulat şi necesităţii existenţei sistemelor suplimentare de producere a energiei (o a
doua termocentrală în co-generare), lucru foarte costisitor. Din acest motiv, fiecare fabrică de biogaz
este dotată cu un arzător de biogaz. În cazul în care apare un exces de biogaz, care nu poate fi nici
stocat, nici utilizat, arderea acestuia în atmosferă reprezintă ultima soluţie, fiind necesară pentru
eliminarea oricăror riscuri, precum şi pentru protecţia mediului. În situaţii excepţionale, arderea
atmosferică poate fi soluţia potrivită pentru neutralizarea biogazului produs prin procesul AD, în
condiţii de siguranţă, în cazul în care recuperarea energiei nu este fezabilă.
Procesul de combustie în sine determină beneficiile alegerii unui anumit tip de arzător, în
raport cu altul. De asemenea, acesta trebuie să asigure şi îndeplinirea standardelor de emisie,
precum şi a criteriilor de performanţă folosite pentru clasificarea arzătoarelor. Proiectarea acestora
trebuie să aibă în vedere maximizarea conversiei metanului, cu scopul minimizării emisiilor de
metan nears şi a oricăror produşi de oxidare incompletă, cum este, de pildă, monoxidul de carbon.
Acesta, însă, nu este singurul produs secundar nedorit, rezultat în urma arderii biogazului. Se pot
forma şi alţi compuşi, în funcţie de raportul de aer şi de temperatură, precum şi în funcţie de
cinetica reacţiilor de combustie. Cu scopul maximizării reacţiilor dorite şi a minimizării celor
nedorite, intervalul de temperatură trebuie să fie cuprins între 850-1.200oC, iar timpul de rezidenţă
să fie de minimum 0,3 secunde. Aceşti doi parametri, temperatura şi timpul de rezidenţă, alcătuiesc
specificaţiile de performanţă ale celor mai avansate tipuri de arzătoare.
Indiferent de tipul de arzător, operarea în regim de siguranţă şi continuă a acestuia necesită
existenţa unui număr de componente suplimentare esenţiale, precum un întrerupător de flacără, o
valvă de siguranţă şi un sistem de aprindere, care încorporează un detector de flacără. Este esenţială
şi prezenţa unui suflător de gaz, în scopul creşterii presiunii acestuia la 3-15 kPa la nivelul
31
arzătorului. Necesitatea purificării sau a condiţionării gazului depinde de calitatea acestuia, precum
şi de scopul utilizării sale finale: în cazul în care acesta este destinat alimentării centralei energetice
a fabricii, toleranţa pentru prezenţa particulelor străine, precum şi a acizilor formaţi în cursul
combustiei, este mai mică.
Există două tipuri principale de arzătoare de biogaz: arzătoare cu flacără deschisă şi
arzătoare cu flacără închisă.
Un arzător cu flacără deschisă este, în fapt, un arzător simplu, prevăzut cu un mic paravânt,
pentru protejarea flăcării. Controlul fluxului de gaz este rudimentar – în multe cazuri, o simplă
valvă manuală. Amestecul bogat în gaz, lipsa izolaţiei şi slaba omogenizare a gazelor supuse arderii
conduce la o combustie incompletă şi la o flacără luminoasă, adesea vizibilă deasupra paravântului.
Pierderea de căldură prin radiaţie este considerabilă, fapt care conduce la scăderea temperaturii la
marginea flăcării şi la împiedicarea reacţiilor de combustie în această zonă, în acest fel rezultând
numeroşi produşi nedoriţi de reacţie.
Arzătoarele cu flacără închisă sunt reprezentate, de obicei, de construcţii permanente,
amplasate la sol, găzduind fie un singur arzător, fie un sistem de arzătoare, adăpostite într-o incintă
de formă cilindrică, căptuşită cu material refractar. Incinta este special concepută pentru prevenirea
împiedicării arderii, aceasta având drept rezultat o combustie mult mai uniformă şi obţinerea
scăderii emisiilor. Monitorizarea emisiilor este relativ uşor de realizat, prin încorporarea sistemelor
de monitorizare continuă a temperaturii, precum şi a conţinutului în hidrocarbonaţi şi monoxid de
carbon, ca mijloace de control al procesului.

Arzătoare moderne de biogaz

2.5 Tipuri de fermentatoare

Fermentatorul, sau bioreactorul este spaţiul în care se desfăşoară procesul biologic de

conversie a unor compuşi organici de către microorganisme şi eliberarea produşilor de fermentaţie.
Cele trei tipuri de fermentatoare anaerobe folosite în producerea de biogaz din dejecţii de
animale au capacitatea de a capta metanul şi de a reduce numărul bacteriilor coliforme fecale, însă
32
diferă în ceea ce priveşte costul, climatul la care se pretează şi concentraţia dejecţiilor care se pot
procesa.
Laguna acoperită constă dintr-un bazin (lagună) acoperit, care captează gazul produs în
timpul descompunerii dejecţiilor. Acest tip de fermentator este cel mai puţin costisitor şi sepretează
pentru dejecţii lichide (sub 3% solide).Laguna este acoperită cu o folie din material impermeabil
prinsă în mod etanş de marginile lagunei după o bordură de beton. Biogazul se acumulează sub
folie, de unde este preluat printr-o conductă. Cu toate că necesită investiţii reduse, lagunele
acoperite necesită volume mari de dejecţii, climat cald şi zone cu pânză de apă freatică la adâncimi
mari.

Model lagună acoperită

Fermentatoarele cu deplasare (cu curgere de tip piston, sau plug-flow) se pretează pentru
dejecţii care conţin între 11 şi 40% solide. O instalaţie tipică plug-flow include un sistem de
colectare a dejecţiilor, un bazin pentru omogenizare şi fermentatorul ca atare. Fermentatorul este un
bazin rectangular, lung, de obicei sub nivelul solului, acoperit ermetic cu un material impermeabil.
Materialul pompat în fermentator împinge materialul existent spre capătul opus (curgere tip piston).
Pe măsură ce solidele din dejecţii sunt descompuse, formează un material vâscos, limitând
separarea solidelor în rezervor şi constituind „pistonul” care împinge lichidul. Timpul mediu de
retenţie a dejecţiilor în fermentator este de 20-30 zile.

Fermentatoarele verticale, cu agitare mecanică convertesc materia organică la biogaz

într-un rezervor încălzit, dispus de obicei deasupra nivelului solului. În acest rezervor se realizază o

33
agitare mecanică pentru a menţine solidele în suspensie. Astfel de fermentatoare costă mai mult, iar
întreţinerea lor este mai costisitoare faţă de cele orizontale.
Fermentatoarele air-lift (sau, mai corect, în sistem anaerob: gaz-lift) sunt printre cele mai
utilizate tipuri de bioreactoare în biotehnologie. Amestecarea în interiorul mediului de cultură se
realizează fără agitare mecanică şi sunt adesea preferate pentru culturi de celule vegetale sau
animale sau celule imobilizate, pentru că nivelul forfecării în acest tip de bioreactor este
semnificativ mai mic decât în vasele agitate mecanic.
Caracteristicile bioreactorului air-lift în sistemul fermentaţiei metanogene:
• Nu există piese în mişcare ca agitatoare, axe, palete, elice etc. în interiorul reactorului
• Nu sunt făcute orificii în pereţii reactorului pentru introducerea agitatoarelor
• Costuri de întreţinere reduse datorită absenţei lagărelor, agitatoarelor
• Reducerea pericolelor de explozie datorită lipsei lagărelor, a pieselor de etanşare cu risc de
scurgeri de gaze
• Activităţi de întreţinere doar în exteriorul reactorului
• Tubul draft poate fi confecţionat cu pereţi dublii, pentru încălzirea procesului
Eficienţa agitării
• Omogenizarea optimă pe verticală a substratului datorită tubului draft
• Rata ridicată a circulaţiei lichidului, de 2 până la 6 ori per oră a întregului volum
• Permite producerea cu uşurinţă a gazului datorită condiţiilor perfecte de dezvoltare a
microorganismelor
• Reducerea riscului acidifierii la partea inferioară a fermentatorului datorită saturării cu
CO2 în timpul amestecării verticale
• Lipsa agitării mecanice elimină forţele de forfecare care pot distruge celulele bacteriene
sau pot dezintegra aglomerările multicelulare realizate de microorganisme.

Fermentatoarele în substrat solid au o construcţie simplă, mult mai simplă decât

fermentatoarele pentru fermentaţie lichidă. Majoritatea sistemelor de fermentaţie în substrat solid
folosesc fermentatoare de tip garaj. Practic sunt încăperi din beton armat, închise ermetic, în care se
introduce substratul solid.
34
 La partea superioară sunt dispuse un sistem de conducte perforate prin care substratul solid
se stropeşte cu lichid. Lichidul este percolat prin toată masa solidă şi se acumulează la partea
inferioră într-un rezervor, de unde este pompat din nou în conductele perforate pentru a fiîmprăştiat
pe biomasa solidă. Această spălare a substratului solid se face de obicei de două ori pe zi, timp de
15 minute.

35