Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
MATERIALE COMPOZITE I
1. Introducere
Materialele compozite au fost concepute pentru a
înlocui, într-o proporţie tot mai mare, materialele tradiţionale
feroase şi neferoase, care sunt caracterizate de unele neajunsuri
referitoare la performanţele, procedeele de obţinere şi
ETICHETE prelucrare, gabarite, mase, complexităţi geometrice, domenii de
utilizare şi costuri importante.
BDD (5)
Materialele compozite sunt materiale cu proprietăţi anizotrope,
diverse (3)
formate din mai multe componente, a căror organizare şi
marketing (3)
elaborare permit folosirea celor mai bune caracteristici ale
note (4) componentelor.
SM (7) Din punct de vedere tehnic, noţiunea de materiale
SM I (1) compozite se referă la materialele care posedă următoarele
proprietăţi:
Ø sunt create artificial, prin combinarea diferitelor componente;
ARHIVĂ
Ø reprezintă o combinare a cel puţin două materiale deosebite
► 2010 (4)
din punct de vedere chimic, între care există o suprafaţă de
▼ 2009 (9) separaţie distinctă;
► septembrie (1) Ø prezintă proprietăţi pe care nici un component luat separat nu le
► iulie (2) poate avea.
Avantajul major, esenţial al compozitelor constă în
► iunie (1)
posibilitatea modulării proprietăţilor şi obţinerea în acest fel a unei
▼ mai (2) game foarte variate de materiale, a căror utilizare se poate extinde în
▼ Mai 20 (2) aproape toate domeniile de activitate tehnică.
MATERIALE COMPOZITE Practic, materialele compozite sunt formate dintr-o
I matrice (plastică, ceramică sau metalică) şi elemente de armare
MATERIALE COMPOZITE (ranforsanţi), care sunt dispuse în matrice în diferite proporţii şi
II orientări. Armătura conferă materialului compozit o rezistenţă
ridicată şi reprezintă elementul principal de preluare a sarcinii,
► martie (1) iar matricea are rolul de material de legătură între elementele de
armare şi mediul de transfer al sarcinii exterioare spre acestea.
► ianuarie (2)
În general, aceste două faze nu reacţionează între ele şi
► 2008 (19) se aleg astfel încât să fie inerte una faţă de cealaltă în condiţiile
utilizărilor.
Materialele compozite prezintă o serie de avantaje între care se
menţionează:
Ø masă volumică mică în raport cu metalele (de exemplu
compozitele din răşini epoxidice armate cu fibre de
siliciu, bor şi carbon au masă volumică sub 2 kg/dm3)
Ø rezistenţă mare la tracţiune (compozitul denumit Kevlar,
polimer organic cu fibre de aramide, are o rezistenţă la
tracţiune de două ori mai mare decât a sticlei);
Ø coeficient de dilatare foarte mic în raport cu metalele;
Ø rezistenţă la şoc ridicată;
Ø durabilitate ridicată
Ø capacitate mare de amortizare a vibraţiilor;
Ø siguranţă mare în funcţionare (ruperea unei fibre dintr-o
piesă din material compozit nu constituie amorsă de
rupere);
Ø consum energetic scăzut şi instalaţii mai puţin costisitoare
în procesul de obţinere, în raport cu metalele;
Ø rezistenţă chimică şi rezistenţă mare la temperaturi
ridicate (fibrele de Kevlar, teflon şi hyfil până la 500oC,
iar fibrele ceramice de tip SiC, Si3N4, şi Al2O3 între
1400oC şi 2000oC).
În tabelul de mai jos, se prezintă evoluţia şi prognoza
consumului de materiale compozite şi domeniile de utilizare ale
acestora în ţările vest-europene.
2. Clasificarea materialelor compozite
O clasificare mai generala a materialelor compozite, care
le prezintă intr-un mod sintetic, are la baza utilizarea
concomitenta a doua criterii si anume: particularităţile geometrice
ale materialului complementar si modul de orientare a acestuia in
matrice (fig.1).
Matricele metalice s-au folosit din necesitatea de-a obţine compozite care să
poată fi utilizate la temperaturi relativ înalte, comparativ cu cele de natură
organica. Metalele prezintă şi alte proprietăţi care le recomandă în calitate de
matrice: proprietăţi mecanice bune, conductivitate termica şi electrică mari,
rezistenţă mare la aprindere, stabilitate dimensională, capacitate bună de
prelucrare, porozitate scazută. În schimb, densitatea este relativ mare
(1,74...7,0 g/cm3), iar fabricarea compozitelor este uneori mai dificilă
Matricile metalice pot îngloba fibrele de armare prin laminare,
impregnare în fază lichidă, depunere chimică în fază de vapori sau
electroplacare a matricei şi solidificare dirijată. Faţă de matricile din
polimeri, prezintă o serie de avantaje legate de ductilitate şi proprietăţi
mecanice superioare, rezistenţă la atacul anumitor solvenţi, o gamă mai
largă a temperaturilor de utilizare, conductibilitate termică şi electrică
mai bună. Dezavantajele lor se referă la: masa volumică mai mare decât
a matricilor din polimeri, posibila apariţie a unor compuşi intermetalici
fragili la interfaţa dintre matrice şi fibre (compuşi ce determină un
transfer greoi de tensiuni, microfisuri şi zone de concentraţie a
tensiunilor care duc la ruperea materialelor compozite sub sarcini
relativ mici) şi la tehnologia de obţinere mai complicată ducând la un
cost mai ridicat al compozitelor cu matrice metalică.
Matricile utilizate trebuie sa aibă anumite caracteristici, şi anume:
temperatura necesara de utilizare 200 ... 600 (1000) °C, proprietăţi
mecanice ridicate, conductibilitate termică şi electrică, stabilitate
dimensională, prelucrabilitate bună, rezistenţă chimică adecvata etc.
Alegerea lor se face in funcţie de greutatea specifică şi de proprietăţile
mecanice, termice, electrice şi metalurgice. Din categoria aliajelor
utilizate ca matrici, avem: Al Si Mg, Al Cu Mg, Al Zn Mg, Ti Al V etc.
În prezent există două categorii de compozite cu caracteristici
funcţionale superioare:
cu matricea din aluminiu (armata cu particule de carbură de siliciu,
până la 15 % in volum, obţinută prin turnare în amestecuri de formare
fluide)
cu matricea din oţel (ranforsată cu carbură de wolfram, elaborată
printr-un procedeu original, materialul aflându-se in stare semifluidă).
Pentru materialele destinate produselor care lucrează la temperaturi
sub 450°C se poate utiliza ca matrice metalică aluminiul şi aliajele sale
datorită costului relativ scăzut, densităţii mici, conductivităţii termice
mari, fluidităţii bune şi prelucrării uşoare. În vederea îmbunătăţirii
comportării aliajelor de aluminiu la temperaturi, se recomandă
utilizarea titanului ca element de aliere. Prezenţa acestuia măreşte
stabilitatea termică şi influenţează pozitiv caracteristicile structurii
primare. În ultimul timp s-au impus titanul şi aliajele sale, datorită unei
bune ductibilităţi şi posibilităţii de a ţine sub control interacţiunea
chimică cu materialul complementar. Matricele din titan au densităţi
mici şi rezistenţa la rupere bună (în special aliajele aliate cu aluminiu,
vanadiu, molibden, crom), fragilitate la rece redusă, iar coeficientul de
dilatare liniară este de 1,4 ori mai mic decât cel al fierului si de 2,8 ori
mai mic decât cel al aluminiului.