Medeea

Euripide

Femei corintiene, iată c-am ieșit

Din casă, nu cumva vreo vină să-mi găsiți.
Cunosc eu dintre oameni și destui semeți
-Pe unii i-am văzut, de alții mi s-a spus-
Ce-au dobândit, din cauza mersului domol,
Renume necurat c-ar fi nepăsători.
Dreptatea nu-i în ochii celor muritori,
Căci fără să-ți cunoască sufletul deplin
Pentr-o privire doar te socotesc dușman,
Deși nu le-ai greșit. E sfânt pentr-un străin
S-asculte legile cetății unde-a tras.
Dar îl urăsc pe băștinașul îngâmfat
Ce-i vatămă pe semeni, pentru că-i suspus.
Nebănuita pacoste ce mă lovi,
M-a frânt în suflet; m-am sfârșit, n-am dor de trai.
Nu tind, iubite prietene, decât să mor!
Acel ce mi-a fost totul, soțul meu – o știu –
Ajuns-a cel mai păcătos dintre bărbați!
Din tot ce-i înzestrat cu viață și cu gând,
Femeile sunt neamul cel mai obodit!
Ne trebuie-ntâi bani să cumpărăm un soț
Și peste trupul nostru să luăm stăpâni:
Nețărmurit prisos de rele și dureri!
Și iată ce-i mai greu: va fi mișel sau bun?
Căci nu e legiuit pe soț să-l alungăm
Și nu-i cinstit ca noi să-l părăsim pe el.
Apoi intrând în legi și-n obiceiuri noi,
Doar fiind proroc ai ști – că nu te-au învățat
De-acas’ – cum să te porți mai drept cu soțul tău.
Când, potrivindu-te, vei viețui frumos
Cu soțul tău, care cu drag s-a prins la jug,
Ce trai de pizmuit! De nu, mai bine mori!
Bărbatul apăsat de traiul din cămin
Își caută lehamitei din suflet leac
Afar’, la prieteni sau la cei de vârsta lui.
Dar noi, noi ne-ndreptăm mereu spre-un singur ins.
Se zice c-am trăi ferite de nevoi
Acasă; pe când ei cu lăncile se bat.
Ce gând nebun! Aș vrea de trei ori să mă lupt
Cu scut în loc să am o dată de născut.
Ce-am zis se potrivește doar cu soarta mea.
Tu ai cetate-aici și casă din bătrâni,
Prielnic trai și prieteni strânși în adunări
Pe când eu, fără țară, singură, mereu
Batjocorită de-un bărbat care m-a smuls
Din țărmul meu barbar, n-am rude, mamă, frați,
N-am port la vreme grea, necazul să-mi alin.
Ia seama cu ce vreau să-mi vii într-ajutor!
De voi găsi o cale, mijloc iscusit,
Să-l răsplătesc pe soț pentru c-a fost mișel,
Și pe nevastă, și pe cel ce i-o dădu,
Să taci! Femeia-i temătoare de-obicei,
Și-n luptă șovăie când vede fier lucind,
Dar patul nunții sale de s-a pângărit
Nu-i ființă mai necruțătoare decât ea.