Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Introducere
Cromatografia este reprezentată de acele tehnici de separare, în care separarea
compuşilor se bazează pe partiţia, sau distribuţia analiţilor între două faze într-un sistem
dinamic. În cromatografia de gaze (GC) avem o fază gazoasă mobilă şi o fază staţionară
lichidă sau solidă. În cazul în care faza mobilă este un lichid, atunci avem de-a face cu
cromatografia de lichide (LC).
Prima publicaţie care descrie cromatografia de gaz a fost scrisă de Martin şi James în
Biochem. J., 50, 679 (1952), pentru care s-au folosit şi primele instrumente comerciale
fabricate de Griffin şi George, Pye, Perkin-Elmer, Wilkins, Hewlett-Packard şi altele. Astfel,
cromatografia de gaze aşa cum o ştim astăzi s-a dezvoltat la sfârşitul anilor 1950 şi începutul
anilor 1960, în principal ca o tehnică despre coloane umplute, deşi coloanele capilare s-au
dezvoltat în acelaşi timp. Gaz-cromatografia pe bază de coloane capilare s-a perfecţionat abia
mai târziu, atunci când fragilele coloane capilare de sticlă au fost înlocuite de cele de silice
topită.
Introducerea coloanelor capilare din silice topită funcţionalizată chimic, în 1980, a
reîntinerit şi extins considerabil gama de utilizare a cromatografiei în fază de gaz.
Nomenclatura, definiţiile şi parametrii fundamentali ai cromatografiei se găsesc în
ACOL: „Separări cromatografice”, împreună cu o clasificare a sistemelor cromatografice de
gaz, de lichide şi plană.
Principala caracteristică care distinge cromatografia de gaze şi de lichide de
cromatografia plană este aceea că în primul caz separarea se efectuează în coloane, în timp ce
în cromatografia plană sau în strat subţire (TLC), se efectuează pe foi de plastic, metal sau
sticlă acoperite cu silice.
Cromatografia plană sau TLC este considerată mai avantajoasă faţă de cromatografia
de lichide. Un argument ar putea fi că TLC-ul este ieftin, dar nu este cel căutat. În
cromatografia de gaze şi de lichide se injectează probele în coloană, dar nu se ştie niciodată
sigur că toate componentele sunt eluate din coloană în detector. În TLC, însă, este posibil ca,
prin utilizarea unor metode de vizualizare, să se vadă toate componentele pe placă. Nimic nu
rămâne nedetectat.
Cromatografia de gaze este metoda prin care analiţii sunt partiţionaţi între o fază
staţionară şi una mobilă gazoasă. Prin urmare, compuşii care urmează să fie analizaţi trebuie
să fie suficient de volatili pentru ca să fie prezenţi în faza de gaz, în condiţiile experimentale,
şi să poată fi transportaţi prin coloană. Din fericire, în general, moleculele de solut vaporizate
şi cele ale gazului purtător, nu se asociază, ceea ce simplifică procesul de cromatografie.
Volatilitatea analitului este unul dintre principalii factori care limitează această
tehnică. În cromatografia de gaze, cu cât este mai mare afinitatea compusului pentru faza
staţionară, cu atât mai mult compus va fi reţinut pe coloană şi va dura mai mult până va fi
eluat şi detectat. Toate moleculele de solut petrec acelaşi timp în faza gazoasă. Diferenţa care
apare între timpii de retenţie, adică de cât timp este nevoie pentru a elua un compus din
coloană, depinde de retenţia sa pe faza staţionară.
Astfel, inima unui gaz cromatograf este coloana, în care are loc separarea
componentelor. La aceasta trebuie să se adauge sursa şi controlul fluxului de gaz purtător prin
coloană, un mijloc de introducere al probei şi unul de detectare a componentelor pe măsură ce
sunt eluate din capătul coloanei. Deoarece temperatura va influenţa volatilitatea analiţilor,
coloana este plasată într-un cuptor cu temperatură controlată. Detectoarele şi o parte din
injectori sunt, de asemenea, încălziţi. Un exemplu de cromatograf este reprezentat în Fig. la.
2.5. Detectorii
Detectorul este dispozitivul de măsurare într-un sistem cromatografic, şi cum
sugerează şi numele, detectează prezenţa unor compuşi în curentul de gaz pe măsură ce
părăsesc coloana. Detectoarele sunt situate într-o zonă încălzită şi controlată din instrument.
Detectoarele de ionizare cu flacără (FID) sunt cel mai frecvent utilizate astăzi întrucât acestea
sunt robuste şi sensibile şi, în general, creează puţine probleme.
2.6.Amplificatorii
Semnalul sau răspunsul generat de detector este foarte mic şi trebuie să fie mărit în
format electronic pentru ca cromatogramele să fie "vizibile" pe sistemul de înregistrare al
datelor. Aceasta este rolul de amplificator al detectorului.
Este important ca operatorul să se asigure că detectorul este conectat conform
instrucţiunilor indicate de către producător, în cazul în care acesta este o unitate de sine
stătătoare.Astăzi însă majoritatea instrumentelor conţin detectorul ca o parte integrantă a
sistemului şi operatorul nu mai este nevoie să preocupe şi de acest aspect. Unele sisteme de
date preferă un semnalde intrare neamortizat de 1 volt în timp ce altele de 10 milivolţi.
4. COLOANA CROMATOGRAFICA
Coloana cromatografică este cea mai importantă parte a oricărui cromatograf de gaze.
Cu cât dimensiunea particulelor este mai mică în coloană, cu atât mai greu îi este
gazului purtător să treacă prin ea. Distribu ia mărimii particulelor ar trebui să fie pe cât de
îngustă posibil, i în timpul umplerii, ar trebui evitată ruperea particulelor, deoarece se vor
obţine coloane neomogene. Coloanele cu umplutura neomogena pot restric iona debitul de
gaz i chiar provoca "explozia în detector i blocarea pasajelor înguste sau a jet-ului într-un
FID. În plus, dezintegrarea particulelor din film poate expune centrii activi de pe suportul
solid, iar acestea pot da na tere la adsorb ia solutului şi la apariţia unor picuri reziduale.
Dacă se are în vedere separarea unui amestec de hexan i 1-metiletil metanoat, ambele
cu puncte de fierbere de 68 °C, se poate vedea că se încearcă separarea unui compus non-
polar dintr-un compus polar moderat. Dacă se foloseşte o coloană cu o polaritate intermediară
sau o fază slab polară nu s-ar separa, probabil, componentele, deoarece volatilită ile şi
solubilită ile lor sunt în esen ă similare. În scopul de a realiza separarea trebuie să se
utilizeze, o fază staţionară non-polară sau foarte polară, pentru a diferen ia caracteristicile
compu ilor. Astfel, dacă se va folosi o fază non-polară, hexanul va fi u or solubil i poate fi
re inut, în timp ce esterul care este mai pu in solubil va trece rapid prin coloană. În situa ia în
care se foloseşte o coloană foarte polară, esterul se va dizolva i va fi re inut, dar hexanul va
fi mult mai pu in solubil, prin urmare, reţinerea sa va fi limitată i va trece prin coloană
înaintea esterului. Aşadar, ordinea de eluare va fi inversată, Fig. 4.1 (i).
Dacă se adaugă etanoat de metil (p.f. 5 C) amestecului, separarea esterilor pe
coloane non-polare, cu polaritatea medie sau foarte polare, nu este o problemă, numai în
cazul fazei non-polare, solubilitatea hexanului este suficientă pentru a asigura o reten ie
corespunzătoare, care nu va interfera cu picurile esterilor, Fig. 4.1 (ii).
Fig. .1. Efectul polarităţii fazei staţionare asupra procesului de separare i) al unui alcan şi al
unui ester cu volatilităţi similare; ii) al unui alcan şi a doi esteri cu volatilităţi diferite.
Din păcate, unii compu i polari prezintă picuri reziduale când se face separarea pe
coloanele cu faza sta ionară non-polară, ceea ce face ca acurateţea analizelor cantitative să fie
mai dificilă. Nu există nici o solu ie simplă la această problemă i, prin urmare, ori de câte ori
este posibil, este recomandat să se separe amestecurile de compuşi polari pe coloane polare.
Cu toate acestea, pot exista situa ii în care picurile reziduale este de preferat să nu se separe.
Negrul de fum
Negrul de fum a fost mult timp folosit ca un adsorbant pentru GSC. În principiu,
aceasta ar trebui să nu aibă grupări polare pe suprafa ă, astfel încât adsorbţia s-ar putea datora
exclusiv for elor de dispersie. Prezenţa grupărilor func ionale la componentele amestecului, a
n-legăturilor sau a perechilor de electroni singulari, este prin urmare lipsită de relevan ă
pentru adsorb ia lor. Acest lucru ar trebui să fie controlat de mărimea, forma i polaritatea
moleculelor, i cu toate că selectivitatea între molecule ar putea fi foarte ridicată, ar trebui să
fie mult mai pu in dependentă de specie.
În practică, negrul de fum simplu posedă un număr variabil de grupări polare pe
suprafa a sa, iar acestea duc la picuri cu forme necorespunzătoare i o performan ă slabă. Nu
este surprinzător faptul că negrul de fum în această formă a fost folosit rar. În cazul în care,
negrul de fum se încălze te într-o atmosferă inertă la aproximativ 000 C, mai multe
impurită i sunt îndepărtate i acesta se transformă în grafit. Această formă a negrului de fum
(GCB) este un adsorbant mult mai îmbunătă it. Chiar i a a, există nereguli fizice i câteva
zone mici de grupări polare pe suprafa ă care au efectul de a deforma alura picurilor. Acest
lucru poate fi în mod normal depă it prin acoperirea adsorbantului cu o cantitate mică (până
la 1 sau 2 ) de fază sta ionară lichidă (de multe ori PEG). Ceea ce este semnificativ este
faptul că formele îmbunătă ite ale picurilor, timpii de reten ie reduşi i faza sta ionară pot fi
folosite pentru a separa o gamă largă de compu i organici, atât gaze cât i lichide, dintre care
se pot menţiona: hidrocarburile saturate, aminele, fenolii i acizii aromatici.
e li ii
Aceştia sunt site moleculare de tip alumino-silicat. De asemenea, ei sunt adsorban i
puternici de apă, dioxid de carbon, etc. şi suferă procese ireversibile sub temperaturi de
aproximativ 200 C. (Aşadar coloanele trebuie să nu se afle în contact cu aerul atunci când nu
sunt utilizate.) Desigur, aceştia nu pot fi folosiţi pentru cromatografia de gaze pe aceste gaze.
Cu toate acestea, ei sunt excelenţi pentru separarea gazelor nobile (inerte), oxigen, azot,
monoxid de carbon i alte gaze precum i pentru separarea hidrocarburilor cu catenă liniară i
ramificată. Ei sunt comercializate de Union Carbide ca gamă de site moleculare Linde.
Silicagelul
Deşi silicagelul este poros, iar dimensiunea porilor influen ează performan a sa ca
fază sta ionară, el func ionează ca adsorbant, nu ca o sită moleculară. Grupările hidroxil de la
suprafaţă par a fi principalele locuri de adsorb ie; for ele de dispersie, interac iunile dipol şi
dipol induse, precum i legăturile de hidrogen sunt importante, dar există dovezi că în
legăturile de hidrogen ac ionează mult mai eficient ca un acceptor decât ca un donor de
protoni. Acesta se utilizează în analiza gazelor, inclusiv separarea dioxidului de carbon din
alte gaze.
P li erii p r i
Stirenul poate fi polimerizat în condi ii care conduc obţinerea unor sfere poroase de
polistiren reticulat. Dimensiunea porilor afectează performanţa cromatografică, dar modul de
ac iune este adsorb ia, mai degrabă decât cernerea moleculară. Adsorb ia are loc în porii de
pe suprafa a hidrocarburilor aromatice polimerice, mai degrabă, pe suprafa a negrului de fum
grafitizat. Porii par să asigure o suprafa ă foarte mare de absorb ie. Se pot ob ine
cromatograme excelente pentru componenţi, precum, apă, amoniac, alcooli inferiori i amine.
Ei sunt comercializaţi de către Associates aters sub numele de Porapak i de către ohns
Manville sub denumirea de Chromosorbs.
Tenax-GC este un alt polimer poros, care este disponibil sub formă de irag de
mărg l pentru împachetarerea în coloane pentru cromatografia de gaze. Acesta se bazează
pe faptul că oxidul de 2,6-difenil-p-fenilen are o stabilitate termică mai mare decât
polistirenul. Scurgerea u oară pe coloană se observă la temperaturi mai mari de 20 C, dar
acest lucru nu devine excesiv până ce temperatura ajunge la 5 C. Ca i polistirenul, acesta
conduce la picuri simetrice i, datorită limitei de temperatură ridicată, este excelent pentru a
separa compu ii polari cu puncte de fierbere ridicate, cum sunt aminele aromatice, fenolii,
glicolii, etc.
În concluzie, fazele staţionare lichide sunt mult mai frecvent utilizate decât fazele
staţionare solide, probabil din cauza fiabilităţii lor ridicate. Lichidele care urmează să fie
folosite ca faze sta ionare trebuie să fie non-volatile şi stabile din punct de vedere chimic i
termic. Ele sunt cel mai bine clasificate în func ie de polaritate lor, în non-polare,
intermediare, cu polaridate medie i foarte polare. Abilitatea lor de a dizolva i păstra
componentele se corelează destul de bine cu similitudinea dintre polaritatea compusului
analizat i faza sta ionară. Pentru alegerea fazei sta ionare este necesară o atenţie mărită
asupra motivelor care stau la baza solubilităţii i să se ţină cont de principalele atrac ii dintre
moleculele de solvent i solvat. Acestea sunt legături de hidrogen, interacţii dipol-dipol i
dipol-dipol induse, iar for ele de dispersie au o contribu ie mai mică. Fazele sta ionare solide
deşi sunt mai pu in utilizate, sunt atractive, deoarece acestea oferă o selectivitate mult mai
mare i de multe ori sunt esen iale pentru analiza gazelor. Cu toate acestea, ele sunt u or de
contaminat, iar timpii de reten ie i separările nu pot fi reproductibile. Selectivitatea va fi
datorată diferen elor de formare a legăturilor de hidrogen, interac iunilor dipol i dipol induse
i de for ele de dispersie sau a diferen elor de mărime moleculară.
În Fig. .2c i .2d sunt reprezentate sec iunile transversale ale unor coloane de tip
SCOT i PLOT.
Grosimea filmului este importantă deoarece influen ează atât raportul fazei sta ionare
la cea mobilă, de care depinde timpul de reten ie i procesul de separare, cât i cantitatea
maximă de probă pe care coloana o poate suporta. Pentru un anumit component, cu cât este
mai sub ire filmul, cu atât este mai mare timpul de reten ie. Grosimea filmului este cuprinsă
între 0,1 i 1,0 m.
Diametrul intern al coloanei este cuprins între 0,1 0,5 mm. Coloanele cu un
diametru intern de 0,05 mm sunt fabricate pentru a fi utilizate în cromatografia cu lichide
supercritice. Coloanele cu un diametru intern de 0,1 mm sunt recomandate pentru
cromatografele cuplate cu spectrometre de masă, în timp ce, pentru uzul general sunt
acceptate cele de 0,25 sau 0,32 mm. Coloanele cu diametrul intern mai mare sunt
recomandate ca înlocuitori ai coloanelor împachetate.
Lungimea coloanelor atinge până la 60 m însă cele de 15- 30 m sunt cele mai
întâlnite.
Coloanele de tip SCOT i PLOT au fost dezvoltate pentru a ob ine un raport al fazelor
mai mare în capilarele cu diametrul intern mare fără a cre te grosimea medie a filmului. În
acest fel cre te viteza fluxului i se pot analiza probe cu dimensiuni mai mari fără ca să se
piardă rezolu ia care ar rezulta atunci când sunt întrebuin ate filme mai sub iri. Din păcate, nu
se poate atinge astfel rezolu ia ob inută cu capilarele conven ionale cu pere ii căptu i i.
Coloanele de tip PLOT se ob in prin generarea in situ a unui strat intern poros printr-o
reac ie chimică pe suprafa a internă a sticlei, înainte de acoperirea obi nuită. Printr-o metodă
alternativă, se umplu capilarele cu un strat de 0,01 mm reprezentat de o suspensie stabilă de
particule într-o solu ie de fază sta ionară într-un solvent volatil i se formează coloanele de tip
SCOT. De-a lungul capilarului se poate interpune un cuptor mic care ajută la evaporarea
solventului i depunerea suportului i a fazei sta ionare pe pere ii coloanei.
(2) Eficienţa unei coloane este măsurată ca numărul de talere teoretice (N), sau
înăl imea talerului (H)
Înăl imea talerului, H, este înăl imea echivalentă a unui taler teoretic, prin urmare
HETP. De fapt, aceasta este lungimea coloanei echivalentă cu un taler teoretic, deoarece este
calculat prin împăr irea lungimii coloanei (L) la numărul de talere teoretice (N):
H = L/N
Măsurarea înăţimii talerului este utilizată în mod normal în construirea curbelor de
HETP cand se determină viteza optimă a gazului pentru o anumită coloană.
Eficien a coloanei poate fi măsurată din profilul picului într-un număr de moduri
diferite, dintre care cel mai utilizat este cel din Fig. .6a i următoarele rela ii:
unde:
tR timpul de reten ie necorectat;
W0.6065 h = lă imea picului la punctul de inflexiune;
W0.5 h = lă imea picului la jumătatea înăl imii picului;
WB = lă imea picului la baza lui.
Aceste calcule estimează eficien a coloanei i timpul de reten ie corectat, când
rezultatul devine numărul de talere efective (Neff).
(3) Factorul de rezolu ie (R) pentru două picuri de eluţie foarte apropiate
Factorul de rezoluţie (R ), este o măsură a gradului de separare a picurilor adiacente
i este determinat din măsurători efectuate pe o pereche de picuri prin utilizarea ecuaţiilor de
mai jos.
Relatii de calcul:
2 [( t R )B ( t R ) A ]
R
WA WB
unde:
(tR)A i (tR)B sunt timpii de reten ie;
WA i WB sunt lă imile la bază ale picurilor.
În mod ideal, ar trebui să fie ob inute valori foarte aproape de 1,0. Dacă valoarea este
de 1,2, atunci acest lucru indică o umplere defectuoasă a coloanei. Dacă este mai mare de 1,6,
se aruncă umplutura i se începe din nou. În cazul în care factorul de asimetrie este mai mic
de 1,0, atunci aceasta va indica faptul că picul arată semne de supraîncărcare. Acest lucru
poate fi u or verificat prin reducerea volumului de injectare i rularea din nou a
cromatogramei. În cazul în care valoarea lui AS este acum 1,0 sau mai mare, atunci
suprasolicitarea a fost eliminată.
(5) Selectivitatea
De i eficien a unei coloane, adică numărul de talere teoretice din coloană, joacă un rol
important în procesul de separare realizabil prin coloană, trebuie amintit că selectivitatea este
cea care determină cât de bine face diferen a faza sta ionară între substan e. Selectivitatea este
definită ca:
( t ) ( tM )
α R B
( t R ) A ( tM )