Sunteți pe pagina 1din 26

1.

Introducere
Cromatografia este reprezentată de acele tehnici de separare, în care separarea
compuşilor se bazează pe partiţia, sau distribuţia analiţilor între două faze într-un sistem
dinamic. În cromatografia de gaze (GC) avem o fază gazoasă mobilă şi o fază staţionară
lichidă sau solidă. În cazul în care faza mobilă este un lichid, atunci avem de-a face cu
cromatografia de lichide (LC).
Prima publicaţie care descrie cromatografia de gaz a fost scrisă de Martin şi James în
Biochem. J., 50, 679 (1952), pentru care s-au folosit şi primele instrumente comerciale
fabricate de Griffin şi George, Pye, Perkin-Elmer, Wilkins, Hewlett-Packard şi altele. Astfel,
cromatografia de gaze aşa cum o ştim astăzi s-a dezvoltat la sfârşitul anilor 1950 şi începutul
anilor 1960, în principal ca o tehnică despre coloane umplute, deşi coloanele capilare s-au
dezvoltat în acelaşi timp. Gaz-cromatografia pe bază de coloane capilare s-a perfecţionat abia
mai târziu, atunci când fragilele coloane capilare de sticlă au fost înlocuite de cele de silice
topită.
Introducerea coloanelor capilare din silice topită funcţionalizată chimic, în 1980, a
reîntinerit şi extins considerabil gama de utilizare a cromatografiei în fază de gaz.
Nomenclatura, definiţiile şi parametrii fundamentali ai cromatografiei se găsesc în
ACOL: „Separări cromatografice”, împreună cu o clasificare a sistemelor cromatografice de
gaz, de lichide şi plană.
Principala caracteristică care distinge cromatografia de gaze şi de lichide de
cromatografia plană este aceea că în primul caz separarea se efectuează în coloane, în timp ce
în cromatografia plană sau în strat subţire (TLC), se efectuează pe foi de plastic, metal sau
sticlă acoperite cu silice.
Cromatografia plană sau TLC este considerată mai avantajoasă faţă de cromatografia
de lichide. Un argument ar putea fi că TLC-ul este ieftin, dar nu este cel căutat. În
cromatografia de gaze şi de lichide se injectează probele în coloană, dar nu se ştie niciodată
sigur că toate componentele sunt eluate din coloană în detector. În TLC, însă, este posibil ca,
prin utilizarea unor metode de vizualizare, să se vadă toate componentele pe placă. Nimic nu
rămâne nedetectat.
Cromatografia de gaze este metoda prin care analiţii sunt partiţionaţi între o fază
staţionară şi una mobilă gazoasă. Prin urmare, compuşii care urmează să fie analizaţi trebuie
să fie suficient de volatili pentru ca să fie prezenţi în faza de gaz, în condiţiile experimentale,
şi să poată fi transportaţi prin coloană. Din fericire, în general, moleculele de solut vaporizate
şi cele ale gazului purtător, nu se asociază, ceea ce simplifică procesul de cromatografie.
Volatilitatea analitului este unul dintre principalii factori care limitează această
tehnică. În cromatografia de gaze, cu cât este mai mare afinitatea compusului pentru faza
staţionară, cu atât mai mult compus va fi reţinut pe coloană şi va dura mai mult până va fi
eluat şi detectat. Toate moleculele de solut petrec acelaşi timp în faza gazoasă. Diferenţa care
apare între timpii de retenţie, adică de cât timp este nevoie pentru a elua un compus din
coloană, depinde de retenţia sa pe faza staţionară.
Astfel, inima unui gaz cromatograf este coloana, în care are loc separarea
componentelor. La aceasta trebuie să se adauge sursa şi controlul fluxului de gaz purtător prin
coloană, un mijloc de introducere al probei şi unul de detectare a componentelor pe măsură ce
sunt eluate din capătul coloanei. Deoarece temperatura va influenţa volatilitatea analiţilor,
coloana este plasată într-un cuptor cu temperatură controlată. Detectoarele şi o parte din
injectori sunt, de asemenea, încălziţi. Un exemplu de cromatograf este reprezentat în Fig. la.

Fig. la. Reprezentarea schematică a unui cromatograf de gaze

Iniţial, detectoarele au fost foarte primitive şi, în multe cazuri, mecanismele de


detecţie au fost neclare. Unele detectoare îşi aveau originea în analiza gazelor însă geometria
lor internă a fost de departe de a fi ideală pentru aplicarea lor în mediul dinamic şi cu volum
mic din cromatograful de gaze, unde concentraţiile de analit în mediul gazos sunt mici şi
timpul rapid de răspuns este esenţial dacă vârfurile de eluţie sunt monitorizate cu fidelitate.
Cele mai vechi detectoare s-au bazat pe conductivitatea termică. Acestea au fost
urmate, mai târziu, de termocuplul flacără, de primul detector in flacără, de detectorul cu
ionizare în argon si apoi de detectorul cu ionizare în flacără. Au urmat alte tipuri de
detectoare dar, fără îndoială, detectorul de ionizare cu flacără, (FID), a fost unealta de bază în
GC. Detectoarele vor fi discutate în partea 6.
Combinarea directă a gaz-cromatografiei cu spectrometria de masă (MS), la începutul
anilor 1960, a fost un pas înainte important în identificarea compuşilor, în special în cazul
amestecurilor complexe. Problema majoră care trebuia depăşită în combinarea unui gaz-
cromatograf cu un spectrometru de masă era legată de diferenţa de presiune dintre
spectrometrul de masă, care lucra sub vid, de obicei, 1 x 10-6 la 1 x 10-8 torr şi cromatograf, la
care ieşirea din coloana cromatografică de gaze se realiza la presiunea atmosferică. Pentru a
rezolva această problemă s-au proiectat diferite tipuri de interfeţe.

2. Principiile de bază ale cromatografiei


O diagramă bloc simplă a unui cromatograf de gaze tipic este redată în Partea 1. În
această secţiune este analizată fiecare parte componentă a sistemului.

2.1. Sistemul de alimentare cu gaz


Cromatografele de gaze trebuie să fie alimentate cu gaz purtător de o calitate şi
presiune suficiente pentru a atinge separările dorite. Gazele purtătoare, de obicei azot, heliu
sau hidrogen sunt în mod normal furnizate de butelii de gaz comprimat, cu toate că unii
utilizatori de azot se aprovizionează de la rezervoare criogenice cu azot lichid sau de
generatoare de azot de laborator special concepute pentru a fi utilizate cromatografie. Gazul
purtător trebuie să fie inert, uscat şi fără oxigen, pentru a preveni degradarea coloanei. Aerul
uscat comprimat nu poate fi folosit ca gaz purtător întrucât conţine aproximativ 20% oxigen
şi după cum s-a discutat mai sus, gazul purtător trebuie să fie fără oxigen.
Presiunile de linie de aproximativ 30 psi sunt adecvate atât pentru coloanele
împachetate cât şi pentru cele capilare, iar această presiune este suficient de ridicată pentru a
permite ca reglatorii de presiune şi de debit din cromatograf să funcţioneze eficient. Pentru
coloanele capilare, heliul este gazul preferat, cu condiţia ca utilizatorul să se fii asigurat ca
sistemul să fie liber de scurgeri. Acesta nu este foarte scump, întrucât un cilindru ar trebui să
dureze mai mult de şase luni. Dacă cromatograful de gaze este cuplat cu un spectrometru de
masă atunci trebuie să se utilizeze heliul.
Hidrogenul poate fi utilizat ca gaz de transport şi este, de fapt, gazul purtător ideal în
special pentru cromatografia capilară. Totuşi există un potenţial risc de explozie în utilizarea
hidrogenului, cu toate că ultimii treizeci de ani, se cunoaşte un singur incident care a dus la
explozie. Din fericire, nimeni nu a fost rănit. Detectoare pentru scurgeri de hidrogen pot fi
instalate, dar, din păcate, acestea nu sunt complet specifice şi pot da naştere la alarme false.
Captatoare de oxigen şi de umiditate pot fi încorporate în linia de gaz purtător ca o măsură de
precauţie suplimentară.
Dacă se utilizează un detector de ionizare cu flacără, livrărea hidrogenului trebuie să
se realizeze fie din butelii, generatoare de gaze sau pompe. Este important ca aprovizionarea
cu gaze să nu conţină pe lângă, oxigenul si umiditatea din gazul purtător, şi alţi contaminanţi
care ar putea fi alte detectaţi de către detector. Impurităţile organice din gazul transportator
pot conduce la un răspuns de bază semnificativ, care poate reduce sensibilitatea detectorului.

2.2. Cuptorul pentru coloană


Acesta este, în mod normal, un cuptor cu temperatură controlată şi uniform
distribuită, în care sunt aranjate coloanele cromatografice. Temperatura cuptoarelor poate fi
în mod normal programată la diferite viteze, cu perioade izoterme stabilite după cum se
doreşte.
În cuptoarele mai mari, în general, se lucrează mai uşor, în special atunci când se
instalează coloanele.
Cele mai importante caracteristici ale unui cuptor cromatografic sunt:
(1) Răspunsul rapid al temperaturii care să urmeze exact profilul programului de
temperatură;
(2) Masa termică scăzută care să asigure o răcire rapidă la încheierea analizei.
Ciclurile extinse de programe de temperatură pot influenţa probele în flux continuu.

2.3. Sistemul de injecţie


Sistemul de injecţie oferă un mijloc de a introduce proba sau soluţia de probă în
coloană. Pentru coloanele împachetate acesta este, în mod normal, un simplu injector sept,
dar pentru coloanele capilare din cromatografia de gaze, de exemplu gaz cromatografia de
înaltă rezoluţie (HRGC), un număr de sisteme de injecţie diferite sunt disponibile. Frecvent,
instrumentele capilare sunt dotate cu două injectoare diferite.
Pe lângă rolul de a introduce proba în coloana cromatografică, injectorul oferă un
mijloc de menţinere al presiunii şi al fluxului în coloana analitică în timpul procesului de
injecţie şi în acelaşi timp împiedică pătrunderea aerului în coloană. Principalele dispozitivele
capilare de injectare sunt: injectorul "split /splitless" şi injectorul „în coloană”.
O probă introdusă în injectorul splitless este vaporizată într-o cameră încălzită şi
numai o porţiune mică şi (se speră a fi) reprezentativă trece în coloana capilară. Utilizând
sistemul „în coloană”, proba este injectată în coloană cu ajutorul unei seringi dotate cu un ac
foarte subtire, printr-un port de injecţie corespunzător proiectat. Obiectivul metodei de
injectare este de a plasa o peliculă îngustă de soluţi, la începutul coloanei, în scopul de a
maximiza puterea de rezoluţie a coloanei.
Unele injectoare sunt dotate cu sisteme de încălzire, care sunt separate pe coloana din
cuptor. Utilizarea sistemelor de încălzire pentru injector, nu este necesară, în mod normal,
pentru a le stabili la o temperatură care depăşeşte temperatura maximă de analiză cu mai mult
de 5 grade.

2.4. Coloana cromatografică


Coloanele pot fi fie împachetate fie capilare. Este important ca sistemul de coloane să
nu fie tensionat în cuptor şi cuplajele să nu fie prea strânse. De asemenea, este util să fie
verificate din nou după o utilizare de câteva ore. Utilizatorul trebuie să se asigure de
asemenea şi de limitările de temperatură ale coloanei.
Coloanele noi sunt în mod normal furnizate cu un certificat de testare, care va preciza
intervalul de temperatură de funcţionare recomandată. Unii producători oferă, de asemenea,
sfaturi utile şi informaţii despre cum se pot obţine cele mai bune rezultate cu o coloana
cromatografică.
Înainte de conectarea coloanei la detector trebuie verificat debitul coloanei cu ajutorul
unui simplu debitmetru cu bulă de săpun. Este necesar de asemenea să se seteze şi presiunea
corespunzătoare fluxului dorit. Fluxul din coloana capilară poate fi, de asemenea, verificat
folosind un debitmetru de volum mic. Când utilizatorul va capăta mai multă experienţă de
lucru cu coloanele capilare, va pune mai mult accent pe presiunea de intrare şi, pur şi simplu,
va verifica dacă debitul este corespunzător prin scufundarea ultimei porţiuni din coloană într-
un solvent volatil adecvat şi observarea fluxului de bule.
După instalarea coloanei, este important să se efectueze un test sistematic pentru
detectarea posibilelor scurgeri pe întregul sistem. Ar trebui evitată folosirea soluţiilor de
săpun, deoarece în cazul în care, chiar şi o cantitate foarte mică ar intra în linia fluxului de
gaz, atunci aceasta ar putea iniţia un semnal care poate fi confundat cu linia de bază şi ar
putea creea probleme de funcţionare coloanei. Cel mai potrivit solvent, în acest caz, este
acetatul de etil, întrucât aceasta este complet volatil. Se verifică fiecare conexiune în parte şi,
dacă apar bule de aer, atunci se strânge conexiunea uşor. În cazul în care conexiunile au fost
corect asamblate atunci forţă excesivă nu este necesară.
O metodă alternativă excelentă de testare a scurgerilor este blocarea ieşirii din
detector cu un montaj adecvat, presurizarea sistemului complet şi izolarea sistemului de
alimentare. Dacă presiunea în conductă rămâne constantă, atunci sistemul este complet izolat,
cu toate acestea în cazul în care presiunea scade o va face la o rată proporţională cu
magnitudinea de scurgere.

2.5. Detectorii
Detectorul este dispozitivul de măsurare într-un sistem cromatografic, şi cum
sugerează şi numele, detectează prezenţa unor compuşi în curentul de gaz pe măsură ce
părăsesc coloana. Detectoarele sunt situate într-o zonă încălzită şi controlată din instrument.
Detectoarele de ionizare cu flacără (FID) sunt cel mai frecvent utilizate astăzi întrucât acestea
sunt robuste şi sensibile şi, în general, creează puţine probleme.

2.6.Amplificatorii
Semnalul sau răspunsul generat de detector este foarte mic şi trebuie să fie mărit în
format electronic pentru ca cromatogramele să fie "vizibile" pe sistemul de înregistrare al
datelor. Aceasta este rolul de amplificator al detectorului.
Este important ca operatorul să se asigure că detectorul este conectat conform
instrucţiunilor indicate de către producător, în cazul în care acesta este o unitate de sine
stătătoare.Astăzi însă majoritatea instrumentelor conţin detectorul ca o parte integrantă a
sistemului şi operatorul nu mai este nevoie să preocupe şi de acest aspect. Unele sisteme de
date preferă un semnalde intrare neamortizat de 1 volt în timp ce altele de 10 milivolţi.

2.7. Sistemul de calcul al datelor


Sistemul de date are în mod normal, un număr de rutine de calcul pre-programate,
care reduce nevoia de calcul manual si intabulare a datelor. Este important ca sistemul să
gestioneze şi să manipuleze semnalul pe care le primeşte cu precizie şi cu acurateţe. Nu stă în
puterea operatorului să verifice, sau să valideze, operarea sistemelor de date. Acestea sunt
date electronice şi pot fi validate numai cu echipamente şi software-uri electronice adecvate.
În cazul în care rezultatele nu sunt cele scontate, atunci probabil ca parametrii au fost
introduşi incorect. Este prudent să se păstreze un document imprimat cu parametri de
integrare.
O cromatogramă furnizează şi informaţii cantitative deoarece din înălţimile picurilor
se pot calcula cantităţile relative ale componentelor din amestec. Ariile picurilor pot fi
măsurate prin triangulatie sau prin tăierea şi cântărirea lor şi sunt aproximativ proporţionale
cu masa componentei ce trece prin detector.
2.8. Pornirea sistemului
Înainte de pornirea instrumentului este bine să se verifice toate componentele, dacă
există sau nu scurgeri şi dacă coloana a fost instalată corect.
Lista de verificare a componentelor
(1) Porniţi aprovizionarea cu gaze şi setaţi presiunea gazului purtător ca să furnizeze
debitul dorit în coloană.
(2) Porniţi alimentarea electrică pentru instrument şi unităţile asociate. Asiguraţi-vă că
toate unităţile iluminate sunt pornite.
(3) Setaţi temperatura cuptorului pentru coloană şi, de asemenea, condiţiile de
temperatură ale programului.
(4) Setaţi temperatura injectorului.
(5) Setaţi temperatura detectorului.
(6) Se aşteaptă un timp pentru ca injectorul, detectorul şi cuptorul pentru coloană să
ajungă la temperatura setată.
(7) În cazul în care un FID este montat, stabiliţi presiunea aerului şi a hidrogenului
corespunzătoare.
(8) Porniţi detectorul şi verificaţi.
(9) Stabiliţi intervalul amplificatorului şi atenuarea după cum este necesar.
(10) Setaţi integrarea necesară şi parametrii de prezentare în sistemul de date şi
verificaţi.
(11) Puneţi sistemul de date în funcţiune şi aduceţi pe zero amplificatorul cum este
prevăzut în manualul de operare.
(12) Se injectează un eşantion de solvent şi se monitorizează răspunsul pe recorder
sau în sistemul de date.
Dacă răspunsul solventului este bun atunci sistemul dvs. ar trebui să fie gata de
utilizare.
NOTITE DE CURS 3-4

4. COLOANA CROMATOGRAFICA

Coloana cromatografică este cea mai importantă parte a oricărui cromatograf de gaze.

4.1. Coloane cu umplutura


4.1.1. Dimensiunile coloanei cromatografice
Cele mai multe coloane cu umplutura sunt din sticlă au 1,5-10 m lungime şi diametrul
interior de 2 mm-4 mm. Sticla este uşor de manipulat, robustă şi, fiind transparentă, permite
vizualizarea unor posibile lacune sau canale în structura ei.
Coloanele de metal sunt utilizate frecvent pentru cromatografele industriale utilizate
pentru monitorizarea instalatiilor unde considerentele de siguranţă şi robusteţe sunt de o
importanţă capitală.
Densitatea optimă de ambalare (g/mL) poate fi determinată la umplerea unei coloane
de sticlă cu diametrul interior echivalent. Volumul intern al coloanei de metal poate fi
calculat ( r2h) şi, prin urmare, şi greutatea de umplere care trebuie folosită pentru a umple
complet coloana determinată. Nu rămâne decât să se umple coloana cu greutatea
corespunzătoare de material.
Iniţial cromatografele de gaze aveau coloane drepte, care puteau fi uşor umplute şi
aveau o eficienţă bună. Pe măsură ce instrumentele de tip bench-top au devenit populare, au
fost dezvoltate coloanele încolăcite, dar acestea nu au avut niciodată aceeaşi eficienţă ca
omoloagele lor drepte.
Pierderea eficienţei în coloanele încolăcite în comparaţie cu cele drepte depinde de
densitatea de ambalare i nu, după cum se credea iniţial, de viteza de traversare a moleculelor
prin coloană, întrucât moleculele care călătoresc pe interiorul coloanei încolăcite vor ajunge
la sfâr itul coloanei înainte de cele de pe exterior, ducând la lărgirea picului. Acest efect este
neglijabil, cu condi ia ca diametrul bobinei să fie de cel pu in zece ori diametrul intern al
tubului coloanei.
Coloanele trebuie să se încheie cu conectori potriviţi pentru a permite cuplarea la
detector cu volum mort minim. Garniturile de sticlă sau metal sunt, în general, folosite, de i
în unele instrumente sfâr itul coloanei se conectează direct la baza detectorului. Este
important faptul să există o frită de sticlă silanizată sau de vată de cuar la sfâr itul coloanei
care să prevină patrunderea în detector a coloanei.

4.1.2. Sistemul de umplere al coloanei


In cromatografia de gaze sunt folosite două tipuri specifice de umplere:
1) Un suport solid inert acoperit cu un strat de lichid non-volatil care este faza activă
sta ionară. Acesta se întâlneşte în cromatografia gaz-lichid (GLC).
2) Un solid neacoperit, care poate fi un adsorbant simplu sau un solid microporos,
cum ar fi sita moleculară. Acesta este specific cromatografiei gaz-solid (SGC).
Distribu ia granulometrică i mărimea materialului de umplere influen ează
performan a coloanei i presiunea de intrare necesară pentru a ob ine un debit optim.
Dimensiunile particulelor sunt prezentate în gamele de dimensiuni ale ochiurilor de plasă.

Diametrul particulelor (în ochiuri (celule))


Diametrul particulei Dimensiunea celulei
0.1-0.125 mm 120-140 ochiuri
0.125-0.15 mm 100-120 ochiuri
0.15-0.25 mm 60-100 ochiuri

Cu cât dimensiunea particulelor este mai mică în coloană, cu atât mai greu îi este
gazului purtător să treacă prin ea. Distribu ia mărimii particulelor ar trebui să fie pe cât de
îngustă posibil, i în timpul umplerii, ar trebui evitată ruperea particulelor, deoarece se vor
obţine coloane neomogene. Coloanele cu umplutura neomogena pot restric iona debitul de
gaz i chiar provoca "explozia în detector i blocarea pasajelor înguste sau a jet-ului într-un
FID. În plus, dezintegrarea particulelor din film poate expune centrii activi de pe suportul
solid, iar acestea pot da na tere la adsorb ia solutului şi la apariţia unor picuri reziduale.

4.1.3. Suporturi solide


Suportul solid ac ionează ca un mediu pentru distribuirea fazei sta ionare, astfel încât
aceasta să fie expusă la gazul purtător i la moleculele solutului în faza de gaz. De i suportul
solid în cromatografia gaz-lichid nu ia parte la procesul cromatografic, următoarele
proprietă i sunt necesare pentru un suport ideal:
suprafa a relativ mare pe unitatea de volum.
inert chimic, termic stabil i proprietăţi de adsorbţie de la mic la zero.
robust mecanic, cu scopul de a rezista la acoperire i ambalare, fără a se sparge.
să conţină particule uniforme, de formă sferică (dacă este posibil), cu un interval
îngust de distribu ie a dimensiunilor.
să aibă o structură a porilor care să permită promovarea transferului de masă rapid.
Suporturile GC comune sunt bazate pe diatomit, rămă i ele fosilizate ale plantelor
unicelulare. Aceste reziduuri scheletice au o structură extrem de poroasă ceea ce le face
ideale ca material de suport.
Chromosorb W este un solid alb preparat prin încălzirea pământurilor de diatomee
într-un flux de gaz când rezultă o structră fină care cimentată pe sticlă formează pori mari i
neregulaţi. Acest suport este, de asemenea, destul de fragil i trebuie manipulat cu aten ie.
Chromosorb P se obţine prin strivirea diatomitului, comprimarea lui în cărămizi i calcinarea
acestuia la aproximativ 900 C. Cărămida roz rezultată, mai bine cunoscută sub numele de
şamota ohns Manville, este apoi mărunţită, trecută prin sită pentru a fi utilizată ca suport
solid. Chromosorb P este mai robust decât Chromosorb i poate stoca până la 0 fază
sta ionară.
Suporturile solide pot fi furnizate în formă spălată cu acid şi silanizate. Silanizarea
dezactivează suportul prin eliminarea grupărilor active de hidroxil.

Carbonul este un adsorbant bun i poate fi utilizat în cromatografia de gaz-solid, dar


nu poate fi clasificat ca un suport solid inert pentru o fază sta ionară lichidă. Există o gamă
considerabilă de suporturi pe pia ă, dar pentru uz general, a recomanda Chromosorb -HP,
cu o dimensiune a particulelor de 100-120 ochiuri de plasă.

4.1.4. Faze stationare lichide în cromatografia lichid-gaz


Faza sta ionară se alege astfel încât să se obţină o bună separare a compuşilor dintr-un
amestec.
Utilizarea unei faze sta ionare lichide în cromatografia de gaze are o serie de avantaje:
(A) faze lichide sunt disponibile într-o varietate mare, ceea ce creşte selectivitatea
pentru o anumită separare.
( ) fazele lichide sta ionare au purităţi bine definite ceea ce duce la obţinerea unor
timpi de retenţie reproductibili.
(C) Cantitatea de fază sta ionară pe coloană poate fi modificată pentru a servi ,fie în
separări analitice, fie preparative.
Toate fazele sta ionare conven ionale au un dezavantaj major, şi anume volatilitatea
lor. Astfel, în cazul în care acestea sunt utilizate peste temperatura recomandată, o anumită
cantitate de fază lichidă va ajunge la detector şi va duce la modificarea liniei de bază, la
pierderea sensibilită ii i la schimbarea în natura coloanei. Producătorii raportează de obicei
atât temperaturile minime cât i maxime de func ionare. Temperatura minimă este
importantă, deoarece sub această temperatură faza sta ionară devine un solid, iar solidul ar
putea avea caracteristici diferite semnificativ faţă de cele ale unei stări lichide. Atunci când
faza sta ionară devine solidă separarea este ineficientă întrucât compu ii pur i simplu nu sunt
re inuţi pe coloană.
Fazele sta ionare sunt, în mod normal, materiale cu greutate moleculară relativ mare,
cum ar fi hidrocarburile saturate, siliconii, eterii, esterii i amidele. Pentru ca re inerea
moleculelor de solut să poată avea loc, este necesar ca molecula de solvat să se dizolve în
faza sta ionară pentru o perioadă finită de timp înainte de a trece de la suprafa a lichidului în
starea de vapori. Astfel, solubilitatea soluţilor în faza sta ionară poate deveni, prin urmare,
punctul de plecare în procesul de alegere a unei faze sta ionare potrivite pentru un amestec
anume de soluţi.
În general, hidrocarburile saturate sunt mai solubile în alte hidrocarburi saturate, dar
mai puţin solubile în alcooli, etc, în timp ce alcoolii sunt solubili în alţi alcooli, şi mai putin
solubili în hidrocarburi. Pe acest principiu s-ar putea presupune că solubilitatea
componentelor unui amestec în faza sta ionară va fi propor ională cu similitudinea dintre
compozi ia lor chimică i cea a fazei sta ionare. Astfel, compu ii care au o natură similară cu
a fazei sta ionare vor fi reţinuţi în faza lichidă, în timp ce ceilaţi vor trece mai rapid prin
coloană.
Cu această abordare pot apărea şi erori. Astfel, dacă se ia în considerare un amestec
de 2-nitroanalină cu -nitroanilină ne putem a tepta ca acestea să aibă solubilită i similare. De
fapt, dacă vom testa solubilitatea acestor compu i vom găsi că -nitroanaline este mult mai
pu in solubilă decât 2-nitroanilina. În mod clar pe un alt fenomen se bazează procesul de
separare.
Utilizând o altă abordare, se presupune că un solut polar se va dizolva cel mai bine
într-un solvent polar şi vice versa. Ceea ce se în elege prin polaritate este un concept destul
de vag definit, care combină momentul de dipol al unui compus i capacitatea acestuia de a
forma legături de hidrogen. Astfel, hidrocarburile care nu au nici un moment de dipol i nici
capacitatea de a forma legături de hidrogen, sunt considerate a fi non-polare. Apa, care are un
moment de dipol destul de mare i o capacitate mare de a forma legături de hidrogen, este
socotită foarte polară şi, în realitate, acesta este unul dintre cei mai polari solven i. Alcoolii,
cu momente de dipol similare cu ale apei, dar cu o capacitate mai mică de a forma legături de
hidrogen, deoarece au un singur atom de hidrogen ata at la oxigen, sunt mai pu in polari
decât apa. Cetonele i esterii pot avea momente de dipol mai mari decât alcoolii, din cauza
grupurilor de carbonil, dar formează legături de hidrogen într-o proporţie mai mică. Pot
forma legături de hidrogen intermoleculare numai cu alte molecule care pot furniza necesarul
de atomi de hidrogen (adică ac ionează în calitate de donori de hidrogen). Hidrocarburile
halogenate se încadrează între eteri i hidrocarburi. Ele pot avea un moment de dipol foarte
mare, cum ar fi diclormetanul, dar deoarece nu formează legături de hidrogen acestea nu sunt
considerate a fi foarte polare.
Bazându-se pe acest principiu, 1,4-nitroanilina este polară i va forma legături de
hidrogen cu solventul sau cu alte molecule de 1,4-nitroanilină. În cazul în care legăturile de
hidrogen se formează cu solventul, nitroanilina se dizolvă, dar dacă, între moleculele de 1, -
nitroanilină au loc legături intermoleculare, solubilitatea va fi inhibată. În cazul 1,2-
nitroanilinei, necesarul de legături de hidrogen din molecula poate fi realizat prin legăturile
de hidrogen intramoleculare. Legăturile intramoleculare sunt mai mari decât cele
intermoleculare, astfel, 1,2-nitroanilina are o tendin ă mai mică de a forma legături
intermoleculare cu alte molecule de nitroanilină i, astfel, nu se mai formează legături de
hidrogen cu solventul pentru a se forma o solu ie.
Aşadar fazele staţionare se clasifică în funcţie de polaritatea lor. În Tabelul 4.1 se
oferă o selec ie de faze sta ionare de uz general.
Tabelul 4.1. Faze staţionare lichide uzuale

Dacă se are în vedere separarea unui amestec de hexan i 1-metiletil metanoat, ambele
cu puncte de fierbere de 68 °C, se poate vedea că se încearcă separarea unui compus non-
polar dintr-un compus polar moderat. Dacă se foloseşte o coloană cu o polaritate intermediară
sau o fază slab polară nu s-ar separa, probabil, componentele, deoarece volatilită ile şi
solubilită ile lor sunt în esen ă similare. În scopul de a realiza separarea trebuie să se
utilizeze, o fază staţionară non-polară sau foarte polară, pentru a diferen ia caracteristicile
compu ilor. Astfel, dacă se va folosi o fază non-polară, hexanul va fi u or solubil i poate fi
re inut, în timp ce esterul care este mai pu in solubil va trece rapid prin coloană. În situa ia în
care se foloseşte o coloană foarte polară, esterul se va dizolva i va fi re inut, dar hexanul va
fi mult mai pu in solubil, prin urmare, reţinerea sa va fi limitată i va trece prin coloană
înaintea esterului. Aşadar, ordinea de eluare va fi inversată, Fig. 4.1 (i).
Dacă se adaugă etanoat de metil (p.f. 5 C) amestecului, separarea esterilor pe
coloane non-polare, cu polaritatea medie sau foarte polare, nu este o problemă, numai în
cazul fazei non-polare, solubilitatea hexanului este suficientă pentru a asigura o reten ie
corespunzătoare, care nu va interfera cu picurile esterilor, Fig. 4.1 (ii).
Fig. .1. Efectul polarităţii fazei staţionare asupra procesului de separare i) al unui alcan şi al
unui ester cu volatilităţi similare; ii) al unui alcan şi a doi esteri cu volatilităţi diferite.

Din păcate, unii compu i polari prezintă picuri reziduale când se face separarea pe
coloanele cu faza sta ionară non-polară, ceea ce face ca acurateţea analizelor cantitative să fie
mai dificilă. Nu există nici o solu ie simplă la această problemă i, prin urmare, ori de câte ori
este posibil, este recomandat să se separe amestecurile de compuşi polari pe coloane polare.
Cu toate acestea, pot exista situa ii în care picurile reziduale este de preferat să nu se separe.

4.1.5. Tipuri de faze staţionare solide


În general, acestea sunt mai puţin populare decât fazele staţionare lichide deoarece
duc la timpi de retenţie mari, picuri reziduale şi slabă reproductibilitate. Cu toate acestea, sunt
destul de interesante deoarece au o selectivitate mai bună decât fazele lichide sta ionare.
Faze solide sta ionare poate fi împăr ite în două grupuri: cele care operează prin
adsorb ie i cele care func ionează pe principiul sitelor moleculară.
Adsorb ia pe o suprafa ă solidă, nu este un proces uniform. Unele zone de pe suprafa ă
adsorb mai u or i mai puternic moleculele decât altele i în aceste zone moleculele adsorbite
sunt mai grupate. Astfel de zone sunt cunoscute sub denumirea de site-uri active i pot fi
găsite în zonele fizic neuniforme (fisuri i crevase, etc), precum i pe defecte cristaline pe
suprafa ă. Aceste neuniformităţi duc la apariţia izotermelor de adsorb ie non-lineare i a
picurilor reziduale în cromatografie.
For ele responsabile pentru adsorb ie sunt similare cu cele care induc solubilitatea -
legăturile de hidrogen, interacţia dipol-dipol, interacţia dipol-dipol indus, for ele de dispersie,
etc. Selectivitatea suplimentară a procesului de adsorb ie, în compara ie cu solu ia provine,
probabil, din geometria rigidă a suprafa ei solidă. Atomii de adsorbant, care sunt responsabili
pentru atragerea moleculelor de adsorbit sunt re inuţi strâns de reţeaua cristalină. Capacitatea
acestora de a atrage atomii moleculelor adsorbite depinde mult de geometria moleculei.
Cel pu in într-o oarecare măsură, sitele moleculare func ioneză din cauza porilor de
dimensiuni mici care pătrund în structurile lor. Moleculele mici sunt capabile să pătrundă în
aceşti pori i să se adsoarbă pe suprafe ele lor interioare. Moleculele mai mari sunt mai pu in
capabile să penetreze porii, se adsorb pe suprafe ele exterioare i a a sunt mai repede elua i.
Ordinea de eluare pe coloanele cu astfel de faze sta ionare coincide, aproximativ, cu ordinea
descrescătoare a dimensiunii moleculelor sau a maselor moleculare relative ale lor.
Cele mai întâlnite faze sta ionare solide sunt:
Alumina
Alumina (A12O3) este un adsorbant puternic. Aceasta poate forma legături de
hidrogen prin intermediul grupărilor hidroxil formate la suprafa a sa prin hidratare, şi
interacţiona prin legături dipol-dipol i dipol-dipol induse prin intermediul aceloraşi grupări
sau prin atomii de oxigen de la suprafa ă, i atomii de aluminiu cu deficit de electroni pot
accepta electroni (interacţie acid bază). Este foarte eficientă la separarea alcanilor inferioari,
alchenelor i la analiza amestecurilor de freoni. Cu toate acestea, componentele sunt foarte
sensibile la apariţia picurilor reziduale i, chiar dacă acest lucru poate fi par ial depă it prin
depunerea sărurilor anorganice pe suprafa a sa, nu se pot ob ine cu adevărat picuri simetrice.

Negrul de fum
Negrul de fum a fost mult timp folosit ca un adsorbant pentru GSC. În principiu,
aceasta ar trebui să nu aibă grupări polare pe suprafa ă, astfel încât adsorbţia s-ar putea datora
exclusiv for elor de dispersie. Prezenţa grupărilor func ionale la componentele amestecului, a
n-legăturilor sau a perechilor de electroni singulari, este prin urmare lipsită de relevan ă
pentru adsorb ia lor. Acest lucru ar trebui să fie controlat de mărimea, forma i polaritatea
moleculelor, i cu toate că selectivitatea între molecule ar putea fi foarte ridicată, ar trebui să
fie mult mai pu in dependentă de specie.
În practică, negrul de fum simplu posedă un număr variabil de grupări polare pe
suprafa a sa, iar acestea duc la picuri cu forme necorespunzătoare i o performan ă slabă. Nu
este surprinzător faptul că negrul de fum în această formă a fost folosit rar. În cazul în care,
negrul de fum se încălze te într-o atmosferă inertă la aproximativ 000 C, mai multe
impurită i sunt îndepărtate i acesta se transformă în grafit. Această formă a negrului de fum
(GCB) este un adsorbant mult mai îmbunătă it. Chiar i a a, există nereguli fizice i câteva
zone mici de grupări polare pe suprafa ă care au efectul de a deforma alura picurilor. Acest
lucru poate fi în mod normal depă it prin acoperirea adsorbantului cu o cantitate mică (până
la 1 sau 2 ) de fază sta ionară lichidă (de multe ori PEG). Ceea ce este semnificativ este
faptul că formele îmbunătă ite ale picurilor, timpii de reten ie reduşi i faza sta ionară pot fi
folosite pentru a separa o gamă largă de compu i organici, atât gaze cât i lichide, dintre care
se pot menţiona: hidrocarburile saturate, aminele, fenolii i acizii aromatici.

e li ii
Aceştia sunt site moleculare de tip alumino-silicat. De asemenea, ei sunt adsorban i
puternici de apă, dioxid de carbon, etc. şi suferă procese ireversibile sub temperaturi de
aproximativ 200 C. (Aşadar coloanele trebuie să nu se afle în contact cu aerul atunci când nu
sunt utilizate.) Desigur, aceştia nu pot fi folosiţi pentru cromatografia de gaze pe aceste gaze.
Cu toate acestea, ei sunt excelenţi pentru separarea gazelor nobile (inerte), oxigen, azot,
monoxid de carbon i alte gaze precum i pentru separarea hidrocarburilor cu catenă liniară i
ramificată. Ei sunt comercializate de Union Carbide ca gamă de site moleculare Linde.

Silicagelul
Deşi silicagelul este poros, iar dimensiunea porilor influen ează performan a sa ca
fază sta ionară, el func ionează ca adsorbant, nu ca o sită moleculară. Grupările hidroxil de la
suprafaţă par a fi principalele locuri de adsorb ie; for ele de dispersie, interac iunile dipol şi
dipol induse, precum i legăturile de hidrogen sunt importante, dar există dovezi că în
legăturile de hidrogen ac ionează mult mai eficient ca un acceptor decât ca un donor de
protoni. Acesta se utilizează în analiza gazelor, inclusiv separarea dioxidului de carbon din
alte gaze.

P li erii p r i
Stirenul poate fi polimerizat în condi ii care conduc obţinerea unor sfere poroase de
polistiren reticulat. Dimensiunea porilor afectează performanţa cromatografică, dar modul de
ac iune este adsorb ia, mai degrabă decât cernerea moleculară. Adsorb ia are loc în porii de
pe suprafa a hidrocarburilor aromatice polimerice, mai degrabă, pe suprafa a negrului de fum
grafitizat. Porii par să asigure o suprafa ă foarte mare de absorb ie. Se pot ob ine
cromatograme excelente pentru componenţi, precum, apă, amoniac, alcooli inferiori i amine.
Ei sunt comercializaţi de către Associates aters sub numele de Porapak i de către ohns
Manville sub denumirea de Chromosorbs.
Tenax-GC este un alt polimer poros, care este disponibil sub formă de irag de
mărg l pentru împachetarerea în coloane pentru cromatografia de gaze. Acesta se bazează
pe faptul că oxidul de 2,6-difenil-p-fenilen are o stabilitate termică mai mare decât
polistirenul. Scurgerea u oară pe coloană se observă la temperaturi mai mari de 20 C, dar
acest lucru nu devine excesiv până ce temperatura ajunge la 5 C. Ca i polistirenul, acesta
conduce la picuri simetrice i, datorită limitei de temperatură ridicată, este excelent pentru a
separa compu ii polari cu puncte de fierbere ridicate, cum sunt aminele aromatice, fenolii,
glicolii, etc.
În concluzie, fazele staţionare lichide sunt mult mai frecvent utilizate decât fazele
staţionare solide, probabil din cauza fiabilităţii lor ridicate. Lichidele care urmează să fie
folosite ca faze sta ionare trebuie să fie non-volatile şi stabile din punct de vedere chimic i
termic. Ele sunt cel mai bine clasificate în func ie de polaritate lor, în non-polare,
intermediare, cu polaridate medie i foarte polare. Abilitatea lor de a dizolva i păstra
componentele se corelează destul de bine cu similitudinea dintre polaritatea compusului
analizat i faza sta ionară. Pentru alegerea fazei sta ionare este necesară o atenţie mărită
asupra motivelor care stau la baza solubilităţii i să se ţină cont de principalele atrac ii dintre
moleculele de solvent i solvat. Acestea sunt legături de hidrogen, interacţii dipol-dipol i
dipol-dipol induse, iar for ele de dispersie au o contribu ie mai mică. Fazele sta ionare solide
deşi sunt mai pu in utilizate, sunt atractive, deoarece acestea oferă o selectivitate mult mai
mare i de multe ori sunt esen iale pentru analiza gazelor. Cu toate acestea, ele sunt u or de
contaminat, iar timpii de reten ie i separările nu pot fi reproductibile. Selectivitatea va fi
datorată diferen elor de formare a legăturilor de hidrogen, interac iunilor dipol i dipol induse
i de for ele de dispersie sau a diferen elor de mărime moleculară.

4.2. Sisteme de coloane capilare


4.2.1. Structura i dimensiunea coloanelor
Coloanele capilare pot fi clasificate astfel:
WCOT coloane tubulare cu pere ii căptu i i;
SCOT coloane tubulare deschise, căptu ite i cu suport;
PLOT coloane tubulare din straturi poroase, deschise .
Coloanele cu pere ii căptu i i sunt cel mai des întâlnite. Acestea sunt confec ionate
din tuburi de sticlă, silice sau o el care au un diametru intern cuprins între 0,1 0,5 mm. În
Figura .2.a se poate vedea o sec iune dintr-o coloană de silice.

Figura 4.2a. Sec iune printr-o coloană capilară de sticlă

Fig. .2b. Sec iune printr-o coloană de silice topită

În Fig. .2c i .2d sunt reprezentate sec iunile transversale ale unor coloane de tip
SCOT i PLOT.

Fig. .2c. Sec iunea transversală printr-o coloană SCOT

Fig. .2d. Sec iune printr-o coloană de tip PLOT


Coloanele capilare timpurii care aveau pere ii căptu i i erau preparate utilizând o
solu ie, de tipul celei folosite pentru faza sta ionară, dizolvată într-un solvent organic care era
trecută prin coloană i apoi suflată într-un flux de gaz inert. Calitatea suprafe ei interne a
sticlei este importantă, iar în multe procese se extrag ionii de pe suprafa a sticlei înaintea
acoperii deoarece s-a arătat că aceste impurită i dau na tere la probleme de adsorb ie i
apari ia unor picuri nerezolvate.
Coloanele din cuar topit au un miez dintr-o silice foarte pură, care în principiu să nu
con ină ioni metalici. Totu i această silice pură se poate sparge întrucât este susceptibilă la
procesele de oxidare atmosferică. Acest neajuns poate fi depă it prin acoperirea coloanei cu
un strat de poliimidă care protejează coloana, men ine flexibilitatea cua ului topit i-l face
mai u or de manipulat.
Faza sta ionară este legată chimic de silice. Comparând coloanele acoperite cu film cu
cele în care faza sta ionară este legată chimic de silice s-a observat că, cele din urmă au
temperatura maximă de operare mai mare, mai pu ine scurgeri i un timp de via ă mai mare.
Pe lângă aceasta, prin spălarea coloanei cu solven ii potrivi i se poate reface performan a unei
coloane degradate.
Faza sta ionară se poate lega de pere ii coloanei capilare întrucât tuburile de silice
con in multe grupări hidroxil (grupări silanol) la care se pot ata a silanii potrivi i. O parte
dintr-o moleculă din faza sta ionară se poate vedea mai jos:

Grosimea filmului este importantă deoarece influen ează atât raportul fazei sta ionare
la cea mobilă, de care depinde timpul de reten ie i procesul de separare, cât i cantitatea
maximă de probă pe care coloana o poate suporta. Pentru un anumit component, cu cât este
mai sub ire filmul, cu atât este mai mare timpul de reten ie. Grosimea filmului este cuprinsă
între 0,1 i 1,0 m.
Diametrul intern al coloanei este cuprins între 0,1 0,5 mm. Coloanele cu un
diametru intern de 0,05 mm sunt fabricate pentru a fi utilizate în cromatografia cu lichide
supercritice. Coloanele cu un diametru intern de 0,1 mm sunt recomandate pentru
cromatografele cuplate cu spectrometre de masă, în timp ce, pentru uzul general sunt
acceptate cele de 0,25 sau 0,32 mm. Coloanele cu diametrul intern mai mare sunt
recomandate ca înlocuitori ai coloanelor împachetate.
Lungimea coloanelor atinge până la 60 m însă cele de 15- 30 m sunt cele mai
întâlnite.
Coloanele de tip SCOT i PLOT au fost dezvoltate pentru a ob ine un raport al fazelor
mai mare în capilarele cu diametrul intern mare fără a cre te grosimea medie a filmului. În
acest fel cre te viteza fluxului i se pot analiza probe cu dimensiuni mai mari fără ca să se
piardă rezolu ia care ar rezulta atunci când sunt întrebuin ate filme mai sub iri. Din păcate, nu
se poate atinge astfel rezolu ia ob inută cu capilarele conven ionale cu pere ii căptu i i.
Coloanele de tip PLOT se ob in prin generarea in situ a unui strat intern poros printr-o
reac ie chimică pe suprafa a internă a sticlei, înainte de acoperirea obi nuită. Printr-o metodă
alternativă, se umplu capilarele cu un strat de 0,01 mm reprezentat de o suspensie stabilă de
particule într-o solu ie de fază sta ionară într-un solvent volatil i se formează coloanele de tip
SCOT. De-a lungul capilarului se poate interpune un cuptor mic care ajută la evaporarea
solventului i depunerea suportului i a fazei sta ionare pe pere ii coloanei.

4.2.2. Tipuri de faze stationare în coloanele capilare


Performan a unei coloane cromatografice depinde mai mult de modul în care este
îngrijită i de probele pe care le analizează, decât de procesul de fabricare.
Cu cât sunt mai polare coloanele cromatografice cu atât temperatura lor maximă de
operare este mai mică.
Coloanele capilare nepolare sunt restric ionate de temperatură datorită filmelor
protectoare de poliimidă. Acum cî iva ani au apărut pe pia ă coloanele acoperite cu alumină,
despre care s-a crezut că sunt mai pu in dependente de temperatură, dar care, la temperaturi
mai mari se rup în bucă i.
Coloanele cu diametrul intern mare, care sunt acoperite, în general, cu un film mai
sub ire, sunt mai pu in dependente de temperatură fa ă de echivalen ii lor cu diametrul mai
mic.
O coloană de gaz cromatograf de tip Porapak- este potrivită pentru analiza alcoolilor
cu masă moleculară mică, a esterilor, hidrocarburilor i a gazelor cu sulf i este un sistem
gaz-solid cu care se analizează mai u or unele probe dificile.
Tabel 4.2. Tipuri de faze în coloanele capilare
4.2.3. Manipularea coloanelor capilare
Coloanele de sticlă păreau a fi destul de robuste, până când au fost umplute cu faza
sta ionară i s-au spart destul de u or.
Pentru a păstra o coloană cromatografică în condi ii bune nu trebuie să:
- se lase neprotejată pe mese;
- se for eze atunci când este montată în cuptor;
- se expună la căldura excesivă degajată de cuptor;
- se dea drumul la cuptor până când gazul purtător nu a trecut prin coloană timp
de 45 de minute;
- se utilizeze coloana la limita sa maximă de func ionare până când nu a fost
încălzită mai mult timp. A se cre te temperatura progresiv.
Ceea ce trebuie ca operatorul să facă pentru a- i păstra coloana mai mult timp este:
- să urmeze instruc iunile de utilizare;
- să folosească un instrument special pentru tăiat coloanele;
- să îndepărteze inelele i siguran ele înainte de a tăia coloana;
- să verifice tăieturile cu mare grijă, dacă sunt aspre sau cu spărturi, atunci
opera ia trebuie repetată;
- să se dea drumul la instala ia de gaz. Se recomandă ca, mai întâi să se ata eze
capătul injectorului, să se dea drumul la gaz, să se verifice debitul care vine la capătul
detectorului i la final să se conecteze la detector;
- să se urmeze instruc iunile producătorului în ceea ce prive te lungimea
capilarelor ce urmează a fi introduse în injector i detector;
- să se verifice prezen a unor scurgeri de gaze folosind un solvent organic, ca
heptanul sau acetatul de etil. Să nu se aplice o solu ie de săpun, deoarece aceasta poate intra
în coloană i da na tere unor picuri ciudate i unor probleme în trasarea liniei de bază ce pot
persista pentru mai mult timp.
4.3. Performanţa coloanei
În general, performanţa unei coloane cromatografice este determinată de trei
parametri, astfel:
(1) Factorul de capacitate, k, reprezinta capacitatea fazei stationare de a retine un
solut:
t R  tM
k
tM

(2) Eficienţa unei coloane este măsurată ca numărul de talere teoretice (N), sau
înăl imea talerului (H)

Înăl imea talerului, H, este înăl imea echivalentă a unui taler teoretic, prin urmare
HETP. De fapt, aceasta este lungimea coloanei echivalentă cu un taler teoretic, deoarece este
calculat prin împăr irea lungimii coloanei (L) la numărul de talere teoretice (N):
H = L/N
Măsurarea înăţimii talerului este utilizată în mod normal în construirea curbelor de
HETP cand se determină viteza optimă a gazului pentru o anumită coloană.
Eficien a coloanei poate fi măsurată din profilul picului într-un număr de moduri
diferite, dintre care cel mai utilizat este cel din Fig. .6a i următoarele rela ii:
unde:
tR timpul de reten ie necorectat;
W0.6065 h = lă imea picului la punctul de inflexiune;
W0.5 h = lă imea picului la jumătatea înăl imii picului;
WB = lă imea picului la baza lui.
Aceste calcule estimează eficien a coloanei i timpul de reten ie corectat, când
rezultatul devine numărul de talere efective (Neff).

(3) Factorul de rezolu ie (R) pentru două picuri de eluţie foarte apropiate
Factorul de rezoluţie (R ), este o măsură a gradului de separare a picurilor adiacente
i este determinat din măsurători efectuate pe o pereche de picuri prin utilizarea ecuaţiilor de
mai jos.
Relatii de calcul:
2 [( t R )B ( t R ) A ]
R
WA  WB
unde:
(tR)A i (tR)B sunt timpii de reten ie;
WA i WB sunt lă imile la bază ale picurilor.

(4) Simetria picurilor


Separarea ini ială a unor picuri simetrice se ob ine în cazul în care RS este 1,5 sau mai
pu in.
Factorul de asimetrie al picului, As, este o măsură a distorsiunii picului. Măsurătorile
sunt efectuate a a cum se arată mai jos, iar factorul se calculeaza după cum urmează:
BC
AS 
AB

În mod ideal, ar trebui să fie ob inute valori foarte aproape de 1,0. Dacă valoarea este
de 1,2, atunci acest lucru indică o umplere defectuoasă a coloanei. Dacă este mai mare de 1,6,
se aruncă umplutura i se începe din nou. În cazul în care factorul de asimetrie este mai mic
de 1,0, atunci aceasta va indica faptul că picul arată semne de supraîncărcare. Acest lucru
poate fi u or verificat prin reducerea volumului de injectare i rularea din nou a
cromatogramei. În cazul în care valoarea lui AS este acum 1,0 sau mai mare, atunci
suprasolicitarea a fost eliminată.

(5) Selectivitatea
De i eficien a unei coloane, adică numărul de talere teoretice din coloană, joacă un rol
important în procesul de separare realizabil prin coloană, trebuie amintit că selectivitatea este
cea care determină cât de bine face diferen a faza sta ionară între substan e. Selectivitatea este
definită ca:
( t ) ( tM )
α  R B
( t R ) A ( tM )