Etică occidentală[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Etica în Grecia antică.

Istoria eticii occidentale, ca de altfel și cea a filosofiei occidentale, își are începuturile în Grecia antică.
Principalele nume menționate atunci când se vorbește de etica grecească sunt Socrate, Platon, Aristotel.
Chiar dacă se poate urmări un fir roșu în ideile celor trei filosofi menționați, teoriile etice dezvoltate de cei
trei sunt destul de diferite în esență.
Socrate nescriind nici o lucrare, fiind partizanul unei tradiții orale în ceea ce privește filosofia, principale
sale idei etice sunt desprinse din dialogurile lui Platon, în special Euthyphron, Laches, Menon, acesta din
urmă urmărind să răspundă la întrebarea Ce este virtutea ?
Platon, a dezvoltat o teorie a formelor și s-a folosit de aceasta ca de o premisă în dezvoltarea teoriei
asupra guvernării, s-a îndepărtat într-o mare măsură de discursul socratic. Aristotel respinge din start teoria
formelor gândită de Platon, iar propria sa viziune asupra eticii o exprimă în Etica nicomahică și în Etica
eudemică.
Punctul comun între eticile anterior menționate, care se regăsește în mai toate teoriile etice, inclusiv cele
contemporane, îl reprezintă includerea în discursul filosofic a două concepte: fericirea și virtutea.
Corespondentele conceptelor în limba greacă sunt eudaimonia și areté, dar acești termeni erau folosiți într-
un sens aparte. Un individ putea fi în aparență un eudaimon, având o viață lipsită de griji (am spune
astăzi), dar acest lucru nu implică în mod necesar și includerea acestuia în categoria daimonilor.
Binele, o altă constantă a filosofie occidentale, se împletește cu virtutea și eudaimonia, dar și cu rațiunea.
Bunăoară Socrate accentuează ideea că viața morală este o viață virtuoasă. Prin cuvintele acestuia din
dialogurile platonice putem extinde acest mod de a percepe fericirea și asupra filosofiei lui Platon. Aristotel
subliniază importanța intelectului și implicit a rațiunii, dar și nevoia unei introspecții raționale, care să ofere
un răspuns la principala întrebare a filosofie grecești: Cum ar trebui să trăiască un individ pentru a atinge
eudaimonia ?
Un posibil răspuns poate fi identificat la întrebarea anterioară, el putând fi și o concluzie a filosofie grecești,
și anume urmărind binele suprem. Binele suprem ca și teleologie nu înseamnă pur și simplu respectarea
unor anumite reguli de comportament - prin virtuți, el are în vedere o permanentă căutare prin intermediul
sinelui și prin intermediul facultăților cu care a fost înzestrat omul, iar principala facultate a individului este
rațiunea.
Articol principal: Etica în Evul Mediu.

Explozia gândirii raționale în Grecia antică a avut un ecou deosebit în toată lumea occidentală, influența
acestui mod a imagina și explica lumea, și implicit omul, s-a făcut simțită chiar și în teologie.
Scolastica ca și școală a filosofiei a fost influențată de demersul rațional inițiat în Grecia antică, principalul
obiectiv al acestei școli a fost acela de a îmbina rațiunea, denumită lumina naturală, și teologia. Explicațiile
etice se regăsesc undeva la confluența celor două mari școli: teologia rațională - avându-l ca reprezentat
pe Aristotel și teologia revelată, în prim planul acesteia fiind Toma d'Aquino. Încercarea lui Toma d'Aquino
de a media între un mod de viață rațional și unul bazat pe credințe religioase este evidentă în principala
lucrare a acestuia Summa theologiae. Pentru Toma d'Aquino rațiunea devine un deschizător de drumuri
pentru credință.
Istoria filosofiei îl prezintă ca părinte al scolasticii pe Sfântul Anselm, recunoscut în general ca fiind cel care
a introdus argumentul ontologic al lui Dumnezeu. Apelând la o argumentare rațională prin apelul la axiome
și concluzii obținute din premise, Anselm a întărit ideea necesității unei abordări deductive a cunoașterii, în
acest sens mărturie stau cuvintele acestuia:
„Mi se pare o dovadă de neglijență, dacă, după ce am reușit să avem Credință, nu ne dăm silința să înțelegem
ceea ce credem”

—Anselm - De ce s-a făcut Dumnezeu om

Importanța argumentării logice în problemele etice, analizate filosofic sau teologic este subliniată și
de William Ockham. Concluzia acestuia are în vedere localizarea sursei moralei în însăși voința divină.
Aducând în discuție unul din atributele lui Dumnezeu, și anume omnipotența, gânditorului franciscan afirmă
că Dumnezeu poate face orice, în afară de ceea ce este ilogic.
Articol principal: Etica în perioada modernă.