Anexa 1- A

VULPEA ALBĂ
Poveste populară japoneză
A fost odată, cu mult timp în urmă, un împărat, căruia i-a plăcut vânătoarea. În jur avea mulţi curteni destoinici, buni ţintaşi. Dintre toţi însă, cel mai iscusit era Iasunari, care îi era deosebit de devotat.
Într-una din zile, împăratul i-a chemat pe toţi şi le-a grăit:
– Bucuraţi-vă! Pregătiţi-vă arcurile şi suliţele, pentru că mâine vom porni iarăşi la vânătoare prin codri străvechi!
Astfel, le-a spus că de această dată nu vrea să vâneze nici cerbi, nici mistreţi, ci o pradă mult mai de preţ. Puternicul împărat vroia blana vulpii albe.
– Vulpea albă? L-a întrebat uimit Iasunari. Nimeni nu se poate lăuda că s-a putut apropia de ea. A fost văzută doar ca un fulger de argint. Se spune că era vrăjită.
– Vrăjita sau nu, i-a răspuns împăratul, de această dată nu ne poate scăpa, pentru că ştiu unde îi este bârlogul. Magoshiro a aflat că ea sălăşluieşte în pădurea de pini dinspre miază-noapte. Vom împresura
pădurea şi vom cerceta, fără să ne scape nici cel mai mic loc.
– Aşa vom face! Au strigat curtenii.
– Pe tine mă bazez cel mai mult, Iasunari, a adăugat împăratul. Tu eşti arcaşul meu cel mai ager.
– Am înţeles, măria-ta, i-a răspuns acesta, aplecându-se cu respect.

După ce au mers mult, vânătorii au ajuns la pădure, au înconjurat-o şi au început să hăituiască vulpea. Iasunari stătea nemişcat, pândind atent în desişuri, când deodată a ţâşnit în apropierea lui o nălucă
strălucitoare ca zăpada.
– Iată vulpea albă! A şoptit el. Vino! Vino mai aproape duh al sălbăticiunilor! Tu îmi vei aduce cununa celui mai iscusit vânător şi o bucurie nemăsurată împăratului!
– Opreşte-te, Iasunari! A strigat vulpea, văzând că se pregăteşte să tragă cu arcul în ea.
– Deci ştii să grăieşti! A spus el uimit. Aşadar, cei ce spuneau că eşti vrăjită, nu au minţit.
– Da, Iasunari, sunt vrăjită, i-a răspuns ea tristă. Dar acum vraja nu are putere să îmi apere viaţa, pentru că este lună plină. Sunt în mâinile tale. Niciun alt vânător nu m-ar fi prins, dar ştiu că de săgeată ta nu
voi putea scăpa.
– Da, aşa este! Nu am dat greş până astăzi, deci nici tu nu îmi vei scăpa! i-a spus el hotărât.
– Îndură-te, Iasunari! a strigat vulpea albă. Cruţă-mi viaţa, căci nu am făcut nimănui vreun rău. Lasă-mă să plec, te rog.
– Dar ce vor spune ceilalţi? a întrebat el.
– Nimeni nu va şti, Iasunari! Şi gândeşte-te… mândria ta de ţintaş este mai importantă decât o faptă bună?
– După ce s-a gândit puţin, vânătorul a rostit:
– Bine. Mergi în pace, vulpe albă. Nu pot ucide o făptură ce mă roagă s-o cruţ.
Vulpea albă i-a spus că îi va rămâne recunoscătoare pe vecie şi l-a încredinţat că va fi răsplătit înmiit pentru fapta lui bună. Dar Iasunari şi vulpea nu ştiau că unul din vânători i-a văzut.
Acesta s-a dus imediat la împărat, de cum au ajuns la curte şi i-a spus că a văzut cu ochii lui cum vulpea era doar la câţiva paşi de Iasunari, care nu a făcut nici o mişcare.
Împăratul s-a înfuriate foarte tare. I-a cerut să se apere, să spună că acel curtean minte, dar Iasunari a refuzat. El a rostit adevărul, spunându-i că s-a lăsat înduplecat de rugămintea vulpii, care l-a implorat să o
cruţe.
– N-ai ştiut tu, oare, că trebuie să asculţi numai de voinţa mea? L-a întrebat împăratul furios peste măsură.
– Am ştiut, măria-ta, i-a răspuns onestul servitor. Doar că uneori glasul inimii este mai puternic decât porunca stăpânului.
Împăratul a început să strige scos din fire:
– Ştiai cât de mult tânjesc eu după blana acestei jivine şi ai lăsat-o să scape! Iată cu cine mă mândream eu! Dacă altcineva îmi făcea aşa ceva, i-aş fi retezat capul imediat! Dar cu tine voi fi îndurător. Te voi
surghiuni în cel mai îndepărtat şi pustiu colţ al împărăţiei şi unde vei sta până la sfârşitul zilelor tale, ca să te căieşti pentru nesupunerea ta.
Anexa 1- A

Ajuns acasă, cu sufletul zbuciumat, i-a povestit soţiei lui, Frunză de Iederă, ce s-a întâmplat. Era îndurerat pentru ea, că avea s-o poarte în surghiun alături de el, deşi îi îi spunea că nu se simţea vinovat cu nimic.
Avea inima curată. Frunză de Iederă i-a zis că mânia împăratului nu va ţine mult şi că va trece ca o furtună. Dar el i-a răspuns că nu se va întâmpla aşa.
Auzind hotărârea din glasul lui, ea a înţeles că era nevoită să meargă în acel loc şi unde avea un trai plin de suferinţe. După ce s-a gândit puţin, l-a convins pe Iasunari să plece înainte, promiţându-i că îl va urma
îndată ce va orândui treburile gospodăriei.
Iasunari a plecat singur şi a trăit greu în acel ţinut îndepărtat şi sălbatic. Dar cel mai greu l-a apăsat dorul de iubita lui soţie, care nici după mult timp nu a venit, aşa cum i-a promis. Neîncetat, el scruta zările,
aşteptând-o, iar zilele şi nopţile treceau ca o apă tulbure.
Singur şi îndurerat, până la urmă, el s-a îmbolnăvit. Dar într-un amurg, a apărut dintre arborii pădurii o nălucă albă.
– Cum ai ajuns în aceste îndepărtări, vulpe albă? A întrebat-o Iasunari.
– Pentru mine nu este greu să ajung aici sau oriunde în alt loc, oricât este de îndepărtat, i-a spus ea.
Apoi l-a întrebat dacă îi poartă pică pentru situaţia în care a ajuns din cauza ei.
– Tu nu ai nicio vină, vulpe albă, i-a răspuns el. Niciodată nu voi regreta fapta mea de atunci
– Ai un suflet nobil, a rostit ea. Eşti bun şi înţelept, Iasunari. Deşi eu văd că suferi mult. Pentru ce?
Atunci Iasunari i-a spus ce durere îi mistuie sufletul. Îi era nespus de dor de minunata lui soţie, Frunză de Iederă.
– Fără ea viaţa îmi este plină de chin şi pustie, a rostit el.
Când a văzut durerea mare, vulpea albă i-a spus că va încerca să îl ajute, aşa cum şi el a ajutat-o odinioară.Şi apoi a plecat. S-a ţinut de cuvânt. Şi-a luat înfăţişarea unui negustor bătrân şi s-a dus la casa Frunzei de
Iederă, unde a găsit-o înconjurată de bagaje, pregătindu-se să plece.
– Bine te-am găsit, luminată stăpâna a acestei case! A rostit vulpea albă, odată intrată. Fie-ţi inima că rândunica şi ochiul limpede ca izvorul.
– Bine-ai venit, negustorule, i-a răspuns Frunză de Iederă cu glas rece. Nu-mi văd capul de treburi, aşa că nu am nevoie de marfa ta.
– Nu am venit să-ţi vând din podoabele mele, i-a replicat “negustorul”. Ci să-ţi spun că în lungile mele peregrinari prin împărăţie, am întâlnit un om minunat, care se cheamă Iasunari şi care a fost slujitor la
curtea împăratului.
Frunză de Iederă s-a minunat tare, auzind acestea. Dar când vulpea i-a spus că el încă o aşteaptă şi că este pe moarte de dorul ei, femeia i-a spus:
– Nici nu am de gând să-mi risipesc tinereţea şi frumuseţea trăind acolo în lipsuri, lângă el. Plec la rudele mele, unde voi avea o viaţă îmbelşugată!
– Nu-l iubeşti de fel pe Iasunari? a întrebat-o vulpea albă. Nu te înduioşează soarta lui?
– Ba da, cândva l-a iubit. Dar pentru că a fost un neghiob, care nu s-a îndurat să omoare o sălbăticiune pentru care ar fi fost răsplătit cu mult aur, acum firul iubirii s-a rupt. Singur a dat cu piciorul norocului,
singur să-şi ispăşească pedeapsa!
Bătrânul negustor şi-a aplecat fruntea cu tristeţe şi a ieşit din aceea casă. Iar nefericitul Iasunari a continuat să trăiască zile chinuite de dor şi singurătate. Într-una din zile, Iasunari, care era foarte slăbit, datorită
suferinţei din inima lui, s-a trezit dimineaţa şi a rostit:
– Oh, începe o nouă zi, în care soarele va străluci din nou. Dar pentru mine lumina lui este ca o lumânare palidă şi rece ca o lespede. Inima mea plânge de tristeţe… Unde eşti, frumoasa mea Frunza de Iederă?
Dar deodată sărmanul om a tresărit, văzând că dinspre pădure se apropia o femeie.
– Nu! A strigat el. Eşti o nălucă!
Nu-i venea să creadă că cea pe care o vede, este iubita lui soţie, după atâta timp de aşteptare, când deja îşi pierduse speranţa de a o mai revedea.
– Sunt eu, Frunza ta de Iederă, i s-a adresat năluca.
– Oh, dar glasul acesta nu este al tău… a spus el mişcat.
– Eşti prea oboist, Iasunari şi nu-mi recunoşti vocea, i-a spus frumoasă femeie. Am venit de departe ca să-ţi alin dorul şi să pun capăt singurătăţii tale. Mă vei ierta pentru îndelungata mea întârziere?
– Nu am ce să-ţi iert, Frunza mea de iederă! a exclamat el plin de fericire. Eşti aici şi nimeni de-acum înainte nu ne va mai despărţi!
Ani în şir au trăit împreună, în pace şi bucurie…