Sunteți pe pagina 1din 8

Clasificarea traumatismelor sportive.

Clasificarea traumatismelor sportive se realizează funcţie de diferite criterii, astfel:

A – în funcţie de factorii patogenici care le generează :

macrotraumatisme – afecţiuni produse de agenţi vulneranţi unici, bine identificaţi de către cel
accidentat, de cauză internă sau externă, ce acţionează cu intensitate agresivă medie sau mare;

microtraumatisme – leziuni de suprasolicitare, determinate de agenţi vulneranţi de intensitate


mică, frecvent repetaţi, care depăşesc potenţialul de regenerare a ţesuturilor în cauză şi care determină
microleziuni anatomice;

afecţiuni cronice şi dismetabolice – afecţiuni care sunt rezultatul urmărilor în timp a macro sau
microtraumatismelor la nivelul unor ţesuturi sau formaţiuni anatomice care prezintă şi alte afecţiuni
preexistente, de tipul bolilor dismetabolice, bolilor neurologice, bolilor reumatice, etc;

afecţiuni hiperfuncţionale – forme de suprasolicitare sau de supraantrenament, localizate la


nivelul aparatului locomotor, care reprezintă expresii clinice ale efectelor efortului efectuat în anumite
condiţii asupra ţesuturilor şi formaţiunilor anatomice cu calităţi biologice modificate ca urmare a unor
tulburări generale sau locale.

B – în funcţie de ţesutul afectat pot fi :

macrotraumatisme ale părţilor moi – piele, muşchi, tendoane (plaga cutanată sau musculară,
contuzia musculară, elongaţia musculară sau tendinoasă, ruptura fibrilofasciculară, ruptura musculară,
dilacerare, dezinserţie, ruptură tendinoasă parţială sau totală);

traumatisme ale articulaţiilor (entorse, luxaţii);

traumatisme ale oaselor (fracturi);

traumatisme ale vaselor şi nervilor (elongaţii vasculare, rupturi vasculare sau nervoase).

C – în funcţie de pierderea capacităţii de lucru pot fi :

foarte uşoare – nu întrerup şi nu scad activitatea sportivă (leziunile musculare în stadiul 0 de


evoluţie, în care modificările înregistrate sunt numai la nivel celular);

uşoare – întrerup activitatea sportivă până la 48 ore (plaga, contuzia benignă) ;

medii – întrerup activitatea sportivă peste 48 ore şi scad temporar performanţele organismului
(elongaţiile, entorsele uşoare / medii, rupturile fibrilo-fasciculare);

grave – întrerup activitatea timp îndelungat şi scad definitiv performanţele organismului


(fracturile, rupturile totale musculare şi vasculare);

foarte grave – urmate de invaliditate (rupturile nervoase totale).


Traumatismele părţilor moi sunt reprezentate de :

contuzie,

plagă,

leziune musculară,

miozită,

mioentezită,

entezită,

tendinită,

tenosinovită,

ruptură de tendon,

lombalgie prin suprasolicitare,

epicondilită medială / laterală etc.

Traumatismele articulare sunt reprezentate de:

entorsă (gradul I , II , III ),

luxaţie,

bursită,

leziuni ale meniscurilor genunchiului,

artroză,

osteoporoză epifizară,

discopatie etc.

Traumatismele osoase sunt reprezentate de:

fractură,

periostită,

apofizită etc.
Traumatismele vaselor şi nervilor sunt reprezentate de :

rupturi parţiale sau totale ale arterelor şi / sau venelor

contuzii şi elongaţii de nervi, etc.

Etiopatogenia traumatismelor sportive.

Cauzele care stau la baza apariţiei traumatismelor în sport pot fi structurate în două mari categorii,
astfel :

a. după rolul lor în producerea traumatismului, categorie în care sunt incluse cauzele
predispozante, favorizante şi determinante sau declanşatoare.

b. după originea lor, categorie în care sunt incluse cauzele legate de sportiv, de adversar, de condiţiile
de mediu extern sau de organizare a competiţiei, cauzele pot fi împărţite în interne şi externe.

a. după rolul deţinut în producerea traumatismului :

Cauzele predispozante se referă la prezenţa unor deficienţe fizice sau organice, congenitale sau
dobândite, observate la sportiv în general după producerea accidentului.

Cauzele favorizante pot fi împărţite în două categorii :

• de ordin local - categorie în care sunt incluşi o serie de factori care produc modificări de statică
ale aparatului locomotor sau tulburări de echilibru muscular;

• de ordin general - existenţa unor boli interne sau a unor boli infecţioase, care determină
scăderea rezistenţei generale a organis-mului sau existenţa unor leziuni anterioare netratate
corespunzător:

- scăderea rezistenţei organismului prin greşeli metodice ale antrenorului (intensitate sau volum
prea mari) sau refacerea incompletă sau incorectă, ce poate induce instalarea sindromului de oboseală
patologică cronică (supraantrenament);

- carenţe alimentare sau vitaminice;

- depăşirea greutăţii corporale normale;

- hipertrofia musculară exagerată;

- scăderea reflexelor musculare prin dopaj.

Cauzele determinante (declanşatoare) sunt reprezentate în majoritatea cazurilor de agenţi traumatici ce


acţionează direct, indirect sau combinat asupra segmentelor. În unele situaţii, cum ar fi în cazul
afecţiunilor cronice şi a celor dismetabolice ale aparatului locomotor, în care agentul traumatic direct de
cele mai multe ori lipseşte, sunt implicate ca şi cauze declanşatoare şi pregătirea fizică necores-
punzătoare, greşelile de refacere şi greşelile metodice de antrenament.

b. după origine :

cauze interne - care ţin de sportivul accidentat:

- nivelul necorespunzător de pregătire sportivă, sportivul putând să fie neantrenat sau obosit;

- deficienţe fizice sau funcţionale;

- emotivitate excesivă;

- lipsa restabilirii complete după un traumatism anterior;

- lipsa de atenţie în executarea exerciţiilor specifice sau apariţia oboselii corticale;

- încălzirea necorespunzătoare;

- execuţia tehnică defectuoasă a exerciţiilor.

cauze externe - care ţin de adversar:

- lovirea neintenţionată cu adversarul sau de către adversar;

- lovirea intenţionată de către adversar;

- tehnica necorespunzătoare a adversarului;

- care ţin de mediul în care se desfăşoară efortul:

- condiţiile meteorologice nefavorabile, cum ar fi ploaia, frigul;

- terenul de antrenament sau de competiţie cu defecte (gropi, sală cu parchetul defect, etc);

- suprafaţa pe care se execută efortul este necorespunzătoare calitativ (prea dură sau prea moale);

- echipamentul şi aparatura sportivă folosite sunt neadecvate sau incomplete.

- care ţin de organizare:

- arbitrajul incompetent;

- atitudinea publicului;

- necunoaşterea regulamentului de joc;

- lipsa spaţiului regulamentar de joc, a spaţiului regulamentar între suprafaţa de joc şi public sau
existenţa altor obstacole.
În cadrul traumatismelor sportive cea mai mare frecvenţă o au macrotraumatismele 46%, urmate de
afecţiunile hiperfuncţionale 27%, şi microtraumatismele 6%. Vârstele la care sunt atinse procentele
maxime de traumatizaţi sunt cuprinse între 17 şi 20 de ani.

Dintre macrotraumatisme cele mai frecvente sunt fracturile şi fisurile osoase, luxaţiile şi entorsele,
urmate de întinderi şi smulgeri ligamentare şi de rupturi şi întinderi musculare. Dintre microtrauma-
tisme cele mai frecvente sunt periostitele şi periartritele, iar dintre afecţiunile hiperfuncţionale cele mai
frecvente sunt cele musculare (miozita hiperfuncţională şi entezita inserţiilor osoase) şi cele tendi-noase
(tendinita şi tenosinovita hiperfuncţională).

Disciplinele sportive cel mai frecvent afectate sunt atletismul, cu un procent de circa 25 – 27%, fotbalul,
cu un procent de circa 15% şi gimnastica, cu un procent de circa 12 – 15%.

Din punct de vedere clinic majoritatea accidentelor de tip traumatic se manifestă cu durere, tumefacţie,
modificarea temperaturii locale şi instalarea impotenţei funcţionale. Intensitatea simptomelor este
proporţională cu gravitatea şi întinderea leziunii.

În funcţie de specificul biomecanic al ramurii sau probei sportive accidentele de tip traumatic care apar
mai frecvent în sport pot fi :

– atletism – probele de viteză – cele mai frecvente leziuni care apar sunt elongaţiile (întinderile) şi / sau
rupturile musculare la nivelul gambei şi al coapsei, elongaţia tendonului achilian şi zdrobiri ale capetelor
metatarsienelor.

Elongaţiile musculare la nivelul coapsei se manifestă cu durere persistentă ce poate creşte în intensitate,
determinând apariţia spasmului muscular. Acesta la rândul lui poate favoriza apariţia unor leziuni
severe. Elongaţiile de gravitate mică devin manifeste după încetarea efortului, făcând astfel posibilă
continuarea efortului şi după apariţia leziunii şi favorizând agravarea leziunii iniţiale.

Ruptura musculară la nivelul coapsei apare de regulă în plină masă musculară sau la nivelul joncţiunii
musculo-tendinoase lângă locul de origine de pe tuberozitatea ischiatică, locul de minimă rezistenţă al
muşchiului. Leziunea duce la întreruperea efortului. Dimensiunea hemoragiei care însoţeşte ruptura nu
este direct proporţională cu gravitatea leziunii, ci indică numărul şi dimensiunea vaselor sanguine care
au fost implicate în leziune. În cazul acestui tip de leziune, mai mult decât în oricare alt tip de leziune
traumatică de părţi moi, perioada de recuperare a sportivului este foarte mare, de luni de zile. Efortul
devine sigur, fără riscuri, numai în momentul în care ţesutul de neoformaţie a consolidat complet
regiunea afectată.

Elongaţia tendonului achilian sau chiar ruperea câtorva fibre tendinoase ale acestuia în timpul efortului
determină apariţia durerii. La presiune pe zona respectivă se simte o uşoară „slăbiciune” sau crepitaţii.
În unele cazuri durerea este resimţită profund, posibil datorită afectării ţesutului conjunctiv din jur.
Ruptura completă a tendonului este rară şi nu este obligatoriu asociată unui efort violent, ci mai
frecvent unei lipse de coordonare musculară (la probele de garduri).

La probele de garduri cele mai frecvente leziuni traumatice sunt elongaţiile şi rupturile musculare la
nivelul dreptului femural, al flexorilor membrului de bătaie şi al adducorului lung al membrului opus
celui de bătaie.
– alergările de fond şi mare fond – sunt caracterizate de apariţia leziunilor de tip suprasolicitare –
leziuni inflamatorii. Acestea au crescut mult ca frecvenţă în ultimul timp, mai ales la alergătorii care se
antrenează pe trasee dificile. Creşterea ponderii acestor leziuni se datorează schimbărilor apărute în
tehnica de antrenament din ultimii ani, cu alergări de peste 100 mile pe săptămână. Segmentele cele
mai solicitate la alergătorii fondişti sunt piciorul şi genunchiul.

„Piciorul dureros al maratonistului” nu necesită condiţii speciale de apariţie. Durerea poate fi prezentă
sau nu, iar atunci când este prezentă nu se manifestă sub formă acută.

„Genunchiul dureros” permite realizarea de mişcări pasive sau fără încărcătură, fără durere. Uneori
apare o zonă de „slăbiciune” la aproximativ 3 – 4 cm de linia articulară, pe partea opusă a genunchiului.
Alte puncte dureroase sunt marginile interne şi externe ale rotulei.

Tendinita şi tenosinovita apar mai ales la nivelul tendoanelor achilian şi peronier. În cazul tendonului
achilian apar crepitaţii, sensibilitate şi congestie locală. În cazul afectării tendoanelor muşchilor coapsei
durerea apare pe faţa posterioară a genunchiului.

Fractura de stress apare mai ales la nivelul porţiunii distale a fibulei, la circa 2 – 2,5 cm deasupra
maleolei. În stadiile incipiente leziunea nu poate fu pusă în evidenţă prin examen radiologic, motiv
pentru care fractura de stress a fibulei este adesea confundată cu elongaţia muşchilor peronieri.
Diferenţa dintre ele este că în cazul fracturii simptomele devin din ce în ce mai manifeste, uneori de
nesuportat, în timp ce în cazul leziunilor musculare minore simptomele dispar relativ rapid la tratament
obişnuit.

– săritura în înălţime – are ca şi caracteristică zdrobirea capetelor metatarsienelor.

– săritura în lungime – cea mai frecventă leziune traumatică este zdrobirea calcaneului, datorită
contactului dur la aterizare. De asemenea la aceşti sportivi apar aceleaşi leziuni ca şi în cazul sportivilor
de la probele de viteză.

– aruncarea discului – patologia traumatică cea mai frecventă este reprezentată de elongaţiile
musculare la nivelul muşchilor spatelui (datorită mişcării de rotaţie).

– aruncarea suliţei – principala leziune traumatică este de suprasolicitare şi este reprezentată de


epicondilita laterală („cotul tenismenului”), urmată de elongaţia muşchilor spatelui.

– aruncarea greutăţii – este proba atletică cu cele mai puţine accidente traumatice. Pot apare
elongaţii musculare la nivelul musculaturii centurii scapulare şi a spatelui.

– baschet – cele mai comune leziuni traumatice sunt entorsa şi luxaţia de gleznă, datorită schimbărilor
rapide şi continui de direcţie din timpul jocului, şi leziunea de menisc, datorită săriturilor. De asemenea
pot apare traumatisme la nivelul degetelor mâinii, în special la nivelul falangelor, în cazul prizei
incorecte.

– box – leziunile cele mai frecvente survin la nivelul feţei, capului şi urechilor şi sunt reprezentate de
fracturile de piramidă nazală, „ochiul negru” sau „urechea în conopidă”. Relativ frecvent apar leziuni
microtraumatice sau chiar traumatice la nivelul pumnului – „pumnul boxerului” sau fracturile oaselor
metacarpiene I. Datorită traumatismelor repetate la nivelul extremităţii cefalice poate surveni comoţia
cerebrală.
Deoarece o parte însemnată a antrenamentului boxerului este reprezentată de alergarea pe distanţe
lungi la aceşti sportivi pot apare leziunile caracteristice alergătorilor fondişti.

– călărie – leziunile cele mai frecvente sunt la nivelul musculaturii adductoare şi sunt reprezentate de
elongaţii, cel mai afectat fiind adductorul lung. Ele apar datorită încordării accentuate din mometele în
care calul refuză să sară (m. adductor lung), sau când calul refuză să facă dreapta sau stânga (adductorul
drept).Un număr mare de traumatisme apar şi prin cădere, reprezentate de contuzii musculare, rupturi
musculare la nivelul musculaturii trunchiului şi fracturilor de claviculă sau de craniu. Leziunile severe de
la nivelul capului (fracturile cu hemoragie intracraniană) sunt din fericire destul de rare şi apar mai ales
când calul îşi loveşte călăreţul în cădere.

– fotbal – majoritatea traumatismelor apar la nivelul membrelor inferioare şi sunt reprezentate de


entorse şi luxaţii ale gleznei, elongaţii sau rupturi musculare sau tendinoase în mod special la nivelul
muşchiului drept femural şi tendonului achilian. De asemenea apar frecvent leziuni de menisc
(caracteristice în general tuturor jocurilor sportive) şi ca traumatism caracteristic de suprasolicitare
„glezna fotbalistului”.

– gimnastică – caracteristică este leziunea de suprasolicitare cunoscută sub numele de „mâna dureroasă
a gimnastului”, în care sunt afectate articulaţiile metacarpofalangiene şi interfalangiene. De asemenea
apare frecvent lombalgia, caracteristică tuturor sporturilor în care mişcare de extensie la nivelul coloanei
lombare este exagerată.

– haltere – în acest caz trebuie făcută distincţia dintre efortul efectuat în timpul competiţiilor de haltere
şi antrenamentul cu greutăţi. În primul caz riscurile sunt mult mai mari deoarece scopul în acest caz este
ridicarea unor greutăţi cât mai mari. Cele mai frecvente leziuni traumatice ce pot apare în ambele cazuri
sunt reprezentate de epicondilita laterală („cotul tenismenului”), prin suprasolicitarea muşchilor
extensori ai antebraţului, de lombalgia de suprasolicitare (mişcarea exagerată de extensie) şi de leziuni
la nivelul articulaţiilor genunchiului.

Cu frecvenţă mult mai mare decât la toate celelalte categorii de sportivi la halterofili apar herniile, atât
la nivel inghinal cât şi la nivel discal.

– hochei – se caracterizează prin posibilitatea apariţiei oricărui tip de leziune traumatică. În plus faţă de
celelalte sporturi apar frecvent leziuni la nivelul tibiei, manifestate prin dureri acute locale. În timp
aceste leziuni pot duce la instalarea fenomenelor de periostită, care pot evolua cu complicaţii
infecţioase, manifestate cu edem perilezional şi semne de limfangită. Majoritatea leziunilor tibiale din
hochei duc la formarea de hematoame subperiostale şi lasă sechele de tip noduli tibiali.

– înot şi sărituri în apă – în general leziunile sunt rare, deoarece trunchiul nu este fixat în timpul mişcării.
Pot apare leziuni la nivelul membrelor superioare, în mod special la nivelul mâinilor, datorită contactului
dur cu pereţii bazinului în timpul întoarcerilor la probele de spate şi liber.

Caracteristic pentru înotători este „umărul înotătorului”, leziune de suprasolicitare care afectează în
special partea anterioare a articulaţiei.

La săritori pot apare leziuni superficiale ale pielii, prin contactul cu trambulina, dar şi leziuni abdominale
interne severe prin intrarea incorectă în apă (contactul cu apa se face pe „burtă”). Săritorii
neexperimentaţi pot suferi leziuni grave la nivelul capului, gâtului sau feţei, prin contact cu fundul
bazinului. În urma acestor contacte dure pot apare comoţii cerebrale, fracturi ale oaselor capului sau
fracturi cu dislocare la nivel cervical, consecinţa fiind tetraplegia (fracturile cervicale cu dislocare apar
când contactul cu fundul bazinului se face la nivelul frunţii, gâtul fiind mult extins).

– judo –leziunile în judo apar mai ales prin cădere incorectă şi sunt reprezentate de contuzii ale
muşchilor trunchiului şi sinovite la nivelul articulaţiei genunchiului.

– rugby – aria patologiei întâlnite în acest sport este foarte întinsă, practic putând apare orice tip de
leziune traumatică, atât la nivelul membrelor superioare şi trunchiului, cât şi la nivelul membrelor
inferioare. Leziunile comune includ elongaţii ligamentare, elongaţii şi rupturi musculare, subluxaţii
acromio – claviculare, leziuni de menisc, fracturi la nivelul piciorului, mâinii sau pumnului. Spre
deosebire de toate celelalte sporturi în rugby frecvenţa comoţiilor cerebrale este foarte mare.

– scrimă – este un sport cu relativ puţine accidentări datorită mijloacelor de protecţie. Ocazional pot
apare elongaţii musculare la nivelul muşchiului 4ceps femural al membrului inferior din faţă sau, mai rar,
elongaţia ligamentului colateral intern al genunchiului.

– sporturi nautice – în afară de leziunile de la nivelul degetelor mâinii, cele mai comune sunt
tenosinovitele extensorilor pumnului, elongaţiile musculaturii spatelui şi „lombalgia canotorului”.
Tenosi-novitele sunt produse probabil de priza prea puternică pe vâsle, fără posibilitatea muşchilor
respectivi de a se relaxa. Elongaţia muşchilor spatelui apare la nivelul zonei lombare sau al zonelor
superioare ale spatelui, imediat sub unghiul inferior al scapulei. „Lombalgia canotorilor” apare prin
leziuni la nivelul discurilor intervertebrale. Mişcarea continuă înainte a coloanei poate acţiona ca un
agent stresant compresiv permanent.

– schi – leziunile cele mai frecvente apar la nivelul articulaţiei genunchiului, gleznei şi al piciorului
datorită rotaţiilor violente suferite la nivelul membrelor inferioare în timpul schimbărilor bruşte de
direcţie, în care poziţia membrelor se schimbă dar trunchiul continuă să se mişte în direcţia iniţială.
Frecvent apar rupturi ale ligamentului colateral intern al genunchiului şi ale ligamentelor încrucişate.
Luxaţiile severe de la nivelul gleznei sunt frecvent asociate cu fracturi de fibulă.

– tenis – cea mai comună leziune traumatică este de suprasolicitare şi este reprezentată de „cotul
tenismenului”, urmată de leziunile de la nivelul capetelor metatarsienelor şi de elongaţiile sau rupturile
musculare la nivelul muşchilor abdominali sau gambieri. La nivel abdominal leziunea apare la muşchii
drepţi şi oblici de partea mâinii îndemânatice. Este greu de apreciat dacă leziunea este datorată loviturii
de serviciu sau al loviturilor din timpul jocului, în ambele cazuri musculatura abdominală fiind puternic
contractată.

La fel ca şi la celelalte sporturi în care mişcarea de extensie este exagerată apare şi lombalgia.

S-ar putea să vă placă și