Sunteți pe pagina 1din 81

INTRODUCERE

Căsătoria, ca instituție divină naturală, a fost așezată în formă monogamă de Dumnezeu în Rai,
la crearea primilor oameni, Adam și Eva1: „Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit
pentru el (Facere 2, 18).
Dumnezeu a făcut-o pe femeie cu os din oasele lui Adam și carne din carnea lui (Facere 2, 23),
apoi i-a unit așa încât să fie amândoi un trup: „De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se
va uni cu femeia sa și vor fi amândoi un trup” (Facere 2, 24), și i-a binecuvântat spunându-le: „Creșteți
și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l supuneți” (Facere 1, 28). Dintru început s-a stabilit deci
importanța familiei ca celulă a societății, numai în cadrul familiei viitorii membri ai societății având
cele mai bune condiții pentru a se forma2.
Am considerat că este necesar, ținând seama de importanța căsătoriei creștine în viața Bisericii,
să alcătuiesc o lucrare pe tema impedimentelor la căsătoriei. Instituția căsătoriei a făcut obiectul unei
deosebite atenții din partea tuturor legiuitorilor, încă din timpurile anterioare creștinismului, chiar
statele necreștine au căutat întotdeauna să dea familiei o organizație cât mai potrivită, pentru ca în
acest fel, să corespundă scopului și rolului ei atât de însemnat 3.
Pentru a reface caracterul monogam al căsătoriei, dispărut cu timpul, Mântuitorul a ridicat în
Biserica Sa căsătoria la rang de Sfântă Taină, El însuși luând parte la nunta din Cana Galileii, unde
binecuvintează nunta și săvârșește minunea prefacerii apei în vin.
Sfântul Apostol Pavel numește nunta „taină mare” (Efeseni V, 32), și o aseamănă cu legătura
dintre Hristos și Biserică, astfel subliniind „că în căsătorie legătura sufletească dintre soți stă pe primul
plan, determinând unitatea soților și preluând însoțirea conjugală” 4.
Sfânta Taină a Cununiei este lucrarea sfântă prin care se desăvârșește – prin har – înțelegerea
dintre două persoane, prin care acestea încheie căsătoria” 5. Căsătoria este deci legătura și unirea
monogamă dintre un bărbat și o femeie pentru toată viața și o participare reciprocă la dreptul divin 6.
1
Dr.Valerian Șesan, Curs de Drept Bisericesc Universal, ed. A IV-a, îngrijită de Dr. Milan Șesan, Profesor Universitar,
Tipografia „Mitropolitul Silvestru”, Cernăuți, 1942, p.189.
2
Prof. Iorgu D. Ivan, Căsătoria – Sfânta taină a bisericii și instituției juridică a statului, în Revista „Biserica Ortodoxă
Română”, CI (1983), Nr.9-10.
3
Pr. Dr. Gheorghe T. Soare, Impedimente la căsătorie și motive de divorț, în Revista „Biserica Ortodoxă Română”, LXI (1943),
nr.4-6, p.230.
4
Dr.Dr. Valerian Șesan, op.cit., p.189.
5
Arhid. Prof.Dr. Ioan N.Floca, Drept canonic ortodox. Legislație și administrație bisericească, vol.II, Editura Institutului Biblic
și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1990, p.67.
6
Dr.Dr.Valerian Șesan, op.cit., p.189.
Cununia a fost totdeauna privită ca ceva venerabil și cu demnitate etică: „Cinstită să fie nunta
întru toate și patul nespurcat” (Evrei 13, 4), iar Biserica a condamnat disprețul față de căsătorie prin
canonul 51 Apostolic, care condamnă rigorismul neîntemeiat al unor fețe bisericești, ca și al laicilor
care ar socoti ca stricăcioasă căsătoria. Căsătoria având un dublu aspect: religios-moral și social-
juridic, prin ea se întemeiază familia; care este baza Bisericii ca organism social precum și a Statului. 7
Nici o instituție nu are un rol atât de hotărâtor pentru om și societate ca familia, cu ea stând sau
pierzându-și binele particular și cel public și de ea atârnând, în mare măsură, ruina și prosperitatea
națiunilor. Poate fi asemănată foarte bine cu o temelie și este lucru cunoscut că, dacă la o casă temelia
este puternică, clădirea stă neclintită, tot așa, dacă într-o societate familia este așezată pe idei
sănătoase, întregul trup social progresează8.
In dreptul roman casătoria era casatoria este o uniune a barbatului cu femeia, un consortiu pentru intreaga
viata, o comuniune de interese juridice divine si omenesti. Aceasta era împărțită în
Casatoria cum manu era marcata de trecea femeii sub manus a sotului ei si presupunea indeplinirea a trei
maniere. Confarreatio era un procedeu tinut in fata unui mare pontif si a cel putin 10 martori, prin care se
aducea zeului protector, Juppiter Farreus, o ofranda constand dintr-o turta de faina de grau. O alta
„maniera” era reprezentata de uz; prin folosinta indelungata, timp de minimum un an, fara nicio alta
solemnitate, femeia care coabita cu sotul ei intra in puterea acestuia si dobandea situatia fiicei. Femeia
putea insa intrerupe acest uz inainte de termen prin parasirea casei barbatului pentru o perioada de 3
zile. Coemptio, ca o ultima maniera, reprezenta o forma de mancipatie, in ideea dobandirii puterii asupra
sotiei printr-o cumparare a acesteia. Pretul vanzarii – fie stabilit de catre tatal fetei, fie de insasi fata –
constituia un pret fictiv, simbolic.
Casatoria sine manu era marcata de neindeplinirea vreunei formalitati deosebite, cum erau cele de la
casatoria cum manu. Singura ceremonie cu caracter „formal” era aceea a aducerii sotiei in casa sotului, ca
o semnificatie a debutului vietii maritale. Insa, anterior casatoriei, erau indeplinite anumite traditii constand
in logodna, festivitatile sarbatoresti din ajunul casatoriei si incheierea, in scris, a intelegerii patrimoniale
dintre viitorii soti.
Logodna constituia o stipulatie care se realiza printr-o promisiune de casatorie facuta unul altuia de catre
viitorii soti. Se realiza printr-un act scris si putea fi incheiata chiar si de catre parintii copiilor. Cu toate ca
aceasta stipulatie putea fi denuntata unilteral si nu producea efecte juridice prin ea insasi, in cazul
infidelitatii logodnicei, barbatul avea impotriva acesteia o actiune de adulter. Inainte de ruperea logodnei,
nu se puteau logodi sau casatori cu altcineva.
Desfacerea casatoriei era o institutie cunoscuta in dreptul roman si prezenta mai multe modalitati. O
prima clasificare, dupa criteriul vointei sotilor, se realizeaza in cauze involuntare si cauze
voluntare. Cauzele involuntare erau cele independente de vointa sotilor, cum ar fi moartea fizica a unuia
dintre soti. O precizare interesanta se impune in ceea ce priveste termenul de 12 luni in care vaduva nu se

7
Ibidem, p.190.
8
Pr.Ștefan Slevoacă, Căsătoria creștină, în Revista „Mitropolia Moldovei și Sucevei”, (1967), nr.9-10, p.612.
putea casatori din nou. Moartea civila era reprezentata de pierderea cetateniei sau pierderea libertatii, care
atrageau automat si desfiintarea casatoriei.
Intre cauzele voluntare se remarca repudium si divortul, subclasificat in functie de cele doua tipuri de
casatorie. Repudium reprezenta o manifestare unilaterala de vointa pe care o putea realiza, la inceput, doar
sotul. Ulterior, si femeia isi putea repudia sotul. Divortul in cadrul casatoriei cum manu se
numea diffarreatio, cand casatoria fusese incheiata confarreatio. Astfel, femeia iesea de sub autoritatea
sotului si abandona cultul religios adoptata odata cu casatoria. Divortul in cadrul casatoriei sine manu era
supus la mai putine formalitati, intrucat femeia nu se afla sub puterea sotului sau. Casatoria sine manu era
mult mai fragila, putand fi influentata fie de manifestarile amenintatoare ale femeii, ori de cele abuzive ale
sefului de familie.
Ulterior au aparut si alte modalitati de divort, cum ar fi: divortul pentru cauze determinate (numirea sotului
in functii sacerdotale sau in serviciul militar, imbolnavirea, imbatranirea), divortul pentru justa cauza
(determinat de comiterea unei fapte grave a unuia dintre soti, cum ar fi adulterul), divortul fara motiv
temeinic (care atragea pedepsirea celui care, in mod arbitrar, isi repudia sotia. Pedeapsa era insotita si de o
sanctiune pecuniara de minim ¼ din patrimoniu, dar nu mai mult de 100 livre de aur).

Casatoria in dreptul roman reprezenta o institutie construita riguros dupa realitatile societatii, cu
reglementari care sa acopere fiecare situatie speciala care s-ar fi putut ivi tinand cont, in primul rand, de
complexitarea statutului cetateniei romane, si, in al doilea rand, de raporturile sentimentale care necesitau o
acoperire juridica si in afara cetateniei (connubium era recunoscut doar cetatenilor, prezentand totusi
exceptiile de rigoare). Complexitatea cadrului juridic care domina aceasta institutie a fost preluata, in mare
parte, si de sistemele de drept actuale, care si-au cladit principiile pe ruinele sistemului roman. Nu putem
vorbi, cu toate acestea, de o asemenare izbitoare intre un sistem de drept mort si unul contemporan, facand
trimitere inainte de toate la realitatile socio-culturale complet diferite9.

9
Valeriu, Ciucă , Lecții de drept roman,, Vol I, Editura Poliron, Iași,1998, pg. 15.
CAPITOLUL I
LEGISLAȚIA CANONICĂ ORTODOXĂ ȘI IMPORTANȚA EI PENTRU

ÎNCHEIEREA UNEI CĂSĂTORII CANONICE.

Creștinul ortodox are ca scop ultim mântuirea sufletului. „Această lucrare de dobândire a
mântuirii – desfășurată într-un timp și spațiu bine definit –presupune o conștiință creștină care își află
în preceptele evanghelice sursa antologică, iar în pravila canonică temeiul călăuzitor al vieții
creștine”.10
Biserica este cea care a deslușit sensul sexualitații prin proclamarea căsătoriei ca Taină să fie
adoptată cu rânduiala ei de către Biserica creștină, în societățile preistorice și în Grecia antică în
vechiul Orient și în lumea Indo-iraniană, mișloacele materiale erau privite drept canale ale puterii
spirituale. Indeosebi împreunării nupțiale i se conferă o semnificație sacra 11.
În Codul Familiei nu exista o definitie a căsătoriei însă cuprinde elemente necesare cu ajutorul
cărora se poate alcatui o atare definiție și anume,, casătoria este uniunea dintre un barbat si o femeie
înheiată prin liberul consințământ și cu respectarea dispozițiunilor legale 12. În dreptul civil sovietic
profesorul G. M. Sverdlov dă următoarea definiție,, căsătoria este uniunea monogamă libera și liber
consimțită intre un bărbat și o femeie prin care se întemeiză o familie și care fiind încheiată cu
respectarea normelor legale dă naștere la drepturi și obliugații conjugale,,13
Înainte de a ne referi la legislația canonică sinodală vom face câteva precizări în ceea ce
privește legea canonică. Pentru Biserica ecumenică a primului mileniu, canoanele confirmate,date de
primele șapte sinoade ecumenice, constituie „fântânile dreptului constituit”. 14 Dacă ne raportăm la un
limbaj ecleziastic, canonul este „legea Bisericii”. 15
„Legislația canonică ecumenică a primului mileniu este o legislație suis generis, care are
caracteristici proprii”16. Utilizarea cunoștințelor teologice, canonice, istorice și juridice „trebuie să se
facă în spațiul gnoseologic și în spațiul realității universului credinței”. 17
10
Pr.Prof.Nicolae Dură, Îndatorirea credincioșilor privind viața creștină în lumina sfintelor canoane, în Revista „Altarul
Banatului”, XLIII (1993), Nr.10-12, p.18.
11
Pr. John Chryssavigis, Dragoste, sexualitate și Taina Cununiei, Editura Egumenița, 2017 p.18.
12
Prof. Tudor Popescu,,, Dreptul Familiei, partea I, Căsătoria, Litografia și tipografia învățământului, București, 1973, p.9
13
. M. Sverdlov, Drept de familie sovietic, Editura de stat pentru literatura stiințifică, București, 1953, p 72.
14
Prof.Dr.Nicolae Dură, Le Regime De la Synodalitê Selon La Legislation Canonique Conciliaire, Oecumenique, Du I er
Millénaire, București, 1999, p.295.
15
J.M.P.Carriom, Nuevo Derecho Canonico, Manual pratico, Sevilla, 1983, p.13, apud. Prof.Dr.Nicolae Dură, Le Regime...,
p.295.
16
Prof.Dr.Nicolae Dură, op.cit., p.295.
17
A.M. Rouco-Valera, Algemeine Rechtslehre oder Theologie des Kanonischen Rechts, dans Archiv. Fur. Katholisches,
Kirchenrecht, 138, 1969, p.110, apud. Prof.Dr.Nicolae Dură, op.cit., p.295.
Legislația canonică sinodală este o legislație suis generis a Bisericii creștine, deoarece ea a fost
editată în vederea slujirii unui scop special, și anume acela de a cunoaște dorința legii divine în
vederea obținerii mântuirii.18
Părinții sinoadelor ecumenice mărturisesc că sinoadele au dat canoane pentru salvarea de
patimi, și pentru mântuirea sufletelor, aceste reguli de viață dându-se ca să nu „se pună nici o greutate
afară de cele ce sunt necesare” (Fapte 15, 28). Toată lucrarea de elaborare și de redactare a legislației
canonice din primul mileniu s-a derulat într-un cadru ecleziologic, deoarece țelul final al acestei
legislații este soteriologică, de salvare a sufletelor.19
Aceasta este finalitatea pe care părinții sinodali au dat-o totdeauna unui cadru eclesiologic
principiilor și normelor juridice și canonice afirmate de sinoade. 20 Aceste reguli stabilite de Biserică,
raportate la disciplina ecleziastică, au fost formulate de Sfinții Părinți sub formă de canoane,
„constituie nu numai mărturii peremptorii ale realității vieții creștine de odinioară, ci și rânduieli și
norme de observat și urmat în viața creștină până la sfârșitul veacurilor”. 21
Prin urmare, apropierea epistimologică și ermineutică a dreptului canonic al primului mileniu,
este necesar să se facă în lumina acestor canoane, confirmate de Sfinții Părinți de la cele șapte sinoade
ecumenice.
Cu toate că pentru un teolog al dogmei „studiul sinoadelor permite o mai bună înțelegere a
definițiilor dogmatice, în crearea lor și purtarea lor exactă pentru credinciosul de astăzi” 22, în revanșă
„pentru un canonist studiul sinoadelor ajută la cunoașterea mai bună a principiilor canonice de bază,
exprimate prin textele legislației canonice sinodale, care au fost și trebuie să rămână etalonul de
23
măsură al canonicității organizării fiecărei Biserici locale”. Deci, este vorba de doctrina canonică
exprimată prin suma principiilor canonice a legislației canonice sinodale, ecumenice, care rămâne de
asemenea la baza regimului sinodalității.24
În primul mileniu, activitatea sinodală a fost concretizată printr-o legislație canonică sinodală,
confirmată de primele șapte sinoade ecumenice (conform canoanelor: 1 Sinodul IV Ecumenic; 2
Sinodul VI Ecumenic; 1 Sinodul VII Ecumenic), prin care Biserica din Răsărit este administrată până
în prezent.25

18
Prof.Dr.Nicolae Dură, op.cit., p.295.
19
Prof.L.Stan, Contributions des théologiens roumains aux problèmes du droit canonique et leur position dans ce domaine, dans
vol. De la Théologie Ortodoxe Roumaine des origines à vos jours, Bucarest, 1974, p.392, apud. Prof.Dr.Nicolae Dură, op.cit.,
p.295.
20
Prof.Dr.Nicolae Dură, op.cit., p.295.
21
Pr.Prof.Nicolae Dură, Îndatorirea..., p.18
22
J.Wolinski, Les sept premiers conciles oecuméniques, dans Introduction à l’Etude de la Théologie. Manuel de Théologie sous
la direction de J.Doré, vol.III, Paris, 1992, p.271, apud. Prof.Dr.Nicolae Dură, op.cit., p.296.
23
Prof.Dr.Nicolae Dură, op.cit., p.296.
24
Ibidem.
25
Ibidem, p.297.
Conform tradiției canonice orientale, fiecare hotărâre a sinoadelor se numește „Sinodicon” 26,
căci, pentru Biserica din primul mileniu, canoanele au fost considerate ca o lucrare sinodală a
Părinților participanți la sinoade, aceștia plecând de la darurile furnizate de o tradiție canonică, care
urcă până la epoca apostolică. În anul 890 la Constantinopol a fost editată o istorie a sinoadelor sub
numele de „Sinodican Vetus”27, conform căruia Sinodul Apostolic a fost primul sinod al Bisericii.
„Legislația canonică sinodală, ecumenică, a primului mileniu, este o lucrare eminamente
sinodală”.28 Într-adevăr, este o autoritate constituită prin „corpul numit apostolic” 29, prin intermediul
căruia Biserica la începuturile sale edita legi: „Părutu-s-a Duhului Sfânt și nouă” (Fapte 15, 28). Și
după aceea, conform modelului oferit de Sinodul Apostolic, sinoadele care au urmat, locale sau
ecumenice, au dat canoane.
Patriarhul Fotie (858-867 și 877-886) preciza în Prefața Nomocanonului în XIV titluri:
„canoanele au fost stabilite nu de un episcop, ci de un colegiu de episcopi”. 30 Potrivit practicii și
doctrinei canonice din primul mileniu, „canoanele nu pot fi editate doar de un episcop, ci doar de o
uniune a acestora”.31
Tradiția canonică bizantină vorbește „despre canoanele sinoadelor ecumenice” despre „Sfintele
sinoade locale” și despre „regulile canonice ale Sfinților Părinți”, date de „Biserica Universală” a
primului mileniu.32
Conform tradiției canonice ortodoxe, sinoadele locale sunt de la început reunite după modelul
Sinodului Apostolic și canoanele editate de ele, au devenit ecumenice „după ratificarea lor prin
canonul al doilea al Sinodului Ecumenic (Trulan)”. 33
Canonistul Nicodim Milaș, precizează că prin caracterul său, canonul al doilea al Sinodului șase
Ecumenic (Trulan) este unul dintre cele mai importante dintre toate canoanele Bisericii Ortodoxe,
întrucât prin acest canon s-a confirmat caracterul canonic și ecumenic a sute de canoane, care la
emiterea lor aveau caracter și putere obligatorie numai pentru unele Biserici provinciale, iar acum toate
aceste sute de canoane primesc caracter ecumenic și obligatoriu pentru întreaga Biserică. 34

26
Archim. Ierotheos I.Vlahos, Eglise et pensée ecclésiastique (en grec), Athens.
27
Prof.Dr.Nicolae Dură, op.cit., p.297.
28
Ibidem.
29
P.Bouchet, op.cit., Le Droit canonique, dans Invitation théologique, t.I, Edit. Cerf, Paris, 1952, p.138, apud. Prof.Dr.Nicolae
Dură, op.cit., p.297.
30
G.A. Rhalli/M.Potli, Szntagme des divins et Saints canons, t.I, Athens, 1852, p.42, apud. Prof.Dr. Nicolae Dură, op.cit., p.298.
31
Le Nomocanon eu XIV titres, tit. A, chap.4 Cf.G.A. Rhali/M.Pottli, op.cit., t.I, p.42, apud Prof.Dr.Nicolae Dură, opt.cit.,
p.298.
32
Vl. Benesivici, Taktikem Nikona Cernogorta, Greceskii teskt porukopisi no.441 Sinaiskago Monasteria Sv. Ekaterinii/en ruse),
Petrograd, 1971, p.15, apud. Prof.Dr.Nicolae Dură, op.cit., p.298.
33
A. Alivisatos, Les Saints canons (en grec), Athènè, 1923, p.147, apud. Prof.Dr.Nicolae Dură, op.cit., p.298.
34
Dr.Nicodim Milaș, Canoanele Sinoadelor ecumenice, trad. De Pr. U.Kovincici și Pr.Prof.N.Popovici, vol.I, Tipografia
Diecezană, Arad, 1931, p.307.
Potrivit ecleziologiei ortodoxe „...singură Biserica este regatul lui Dumnezeu pe pământ și
organul lui Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor” 35, iar sinoadele ecumenice sunt cele care impun
autoritatea supremă.
Așa cum mărturisim în Simbolul Credinței, Biserica este Una, Sfântă, Sobornicească și
Apostolească și ea se exprimă prin aceste funcțiuni supreme, care sunt sinoadele ecumenice, ele având
autoritate infailibilă dincolo de autoritatea individuală a episcopilor participanți, și autoritatea lor,
inclusiv a canoanelor și a dogmelor formulate de ele, rezultă din autoritatea însăși a Bisericii. 36
Sinoadele ecumenice au fost și sunt cea mai înaltă autoritate legislativă a Bisericii, prin ele
exprimându-se autoritatea sinodală supremă și în primul mileniu, ele au fost singurele legislatoare ale
Bisericii Ecumenice. Interpretul autentic al aceste legislații a fost totdeauna Biserica, aceasta
exercitându-și autoritatea prin organele individuale, episcopi și sinoade. Iată de ce nici un episcop nu
poate și nu a revendicat dreptul de a da canoane, ci toți episcopii sunt sub observația legislației
canonice sinodale a Bisericii ecumenice. Conform vechii doctrine canonice un episcop care păstorește
într-un anumit teritoriu nu poate să dea el singur canoane și trebuie să fie în consens cu toate canoanele
bisericii ecumenice.37
„Practica canonică dovedește că în primul mileniu, interpretarea autentică a legislației canonice
sinodale nu a fost alta decât aceea a însuși sinodului sau a unui sinod ecumenic următor”. 38
Sfintele canoane sunt un produs al actului sinergetic – al asistenței Duhului Sfânt în procesul de
legiferare bisericească de către Sfinții Părinți, ele fiind în slujba vieții întru libertatea Duhului. Ele sunt
un instrument indispensabil pentru asigurarea ordinii atât în viața individuală și socială a creștinilor,
cât și în lucrarea mântuitoare a Bisericii, aflându-și temeiul în voința divină, în obiceiul canonic și în
tradiția și practica Bisericii primare.39
Autoritatea și forța legislației canonice sinodale a Bisericii ecumenice provine din reuniunea
Sfinților Părinți în chip sinodal în numele lui Hristos și din asistarea de către Duhul Sfânt a acestora. 40
Biserica, pentru a reglementa faptele și acțiunile cu caracter extern, a pus la îndemâna
credincioșilor săi un îndreptar – Sfintele Canoane – acesta prevăzând și îndatoririle creștinilor cu
privire la viața creștine. Pentru aplicarea acestui îndreptar și tâlcuirea canoanelor, creștinul trebuie să
facă apel la ierarhia Bisericii, adică la episcop sau preot, care vor interpreta și explica sensul
conținutului respectiv în lumina legii morale și a doctrinei dogmatice ortodoxe. 41
35
I. Karmiris, Ecclésiologie orthodoxe (en grec) dans Theologhia, t.40, fasc.1, Athènes, 1969, p.89 apud Prof.Dr.Nicolae Dură,
op.cit., p.304.
36
M.Farantes, Aspects théologique du dogme (en grec), dans Theologhia, t.40, fasc.2, Athènes, 1969, pp.223-256, apud
Prof.Dr.Nicolae Dură, op.cit., p.304.
37
Prof.Dr.Nicolae Dură, op.cit., p.304.
38
Ibidem, p.305.
39
Pr.Prof.Nicolae Dură, Îndatorirea..., p.18.
40
Pr.Prof.Dr.Nicolae Dură, op.cit. p.306.
41
Pr.Prof.Nicolae Dură, Îndatorirea..., p.18-19.
CAPITOLUL II
ACTE PREMERGĂTOARE ȘI PREGĂTITOARE
PENTRU CĂSĂTORIE

II.1. Logodna
Căsătoria era precedată de logodnă, considerată "făgăduința pentru următoarea însoțire", care putea
să dureze cel mult doi ani 42. Logodnicii trebuiau să aibă cel puțin 14 ani băieții și 12 ani fetele, vârsta
minimă admisă pentru încheierea căsătoriei fiind, așadar, destul de scăzută 43Unele cercetări bazate pe
registre de stare civilă din 1832-1834 au evidențiat faptul că majoritatea tinerilor se căsătoreau între 20 și
34 de ani, vârsta medie Ia prima căsătorie fiind, pentru bărbați, de 27 de ani în timp ce majoritatea femeilor
se măritau înainte de a împlini 25 de ani. În general femeile aveau vârsta mai mică decât a soților, însă
rareori diferența depășea 10 ani. Erau, desigur, și cazuri de femei mai în vârstă decât soții lor,
înregistrându-se, în această perioadă, un cuplu în care femeia avea 44 de ani iar bărbatul 24, și un altul în
care soția avea 40 de ani iar soțul 30. Asemenea căsătorii au fost puse pe seama unor interese materiale sau
familiale44.
Biserica creștină a folosit de la început logodna ca un act premergător căsătoriei, fiindcă ea era
practicată – fiind chiar legiferată – atât în Vechiul Testament cât și în dreptul roman. Definiția logodnei
- sponsalia – a adoptat-o Biserica din dreptul roman (Dig. XX III, 1, 1) ca “promisiunea reciprocă a
unui bărbat și a unei femei că se vor căsători în viitor” 45.
Importanța și consecințele logodnei Biserica și le-a însușit însă din Vechiul Testament, în care
logodnica era socotită ca soție a logodnicului, iar acesta ca soț al logodnicei lui (Deut. 22, 23-27;
Matei 1, 18-20). Părinții Sinodului VI ecumenic, în canonul 98, socotesc ca vinovat de adulter pe cel
care va lua în căsătorie pe o femeie logodită cu altul, fiind încă în viață logodnicul ei.
Sfântul Vasile cel Mare, în canonul 69, rânduiește ca logodnicul care ar fi avut raporturi de
intimitate cu logodnica sa înainte de încheierea căsătoriei, să fie sancționat numai cu oprire de la
Sfânta Împărtășanie, aplicând pedeapsa menționată numai pentru neînfrânare, iar nu pentru desfrânare,
socotind că, în realitate, el a păcătuit cu o femeie care nu era cu totul străină de dânsul.
În dreptul roman, logodna nu avea urmări de drept, deși se încheia printr-un contract verbal sau
scris, iar mirele dădea o arvună (arra) 46, ca semn că logodna s-a încheiat. Cei logodiți nu erau însă
42
Codul Calimah, ediție critică de Andrei Rădulescu, Ed. Academiei, București, 1958, p. 92.
43
Ibidem.
44
Ecaterina Negruți, Structura demografică a orașelor și târgurilor din Moldova J 800-1859, Fundația
Academică "A. D. Xenopol", Iași, 1997. p. 99.
45
Prof.Iorgu D.Ivan, op.cit., p.738
46
Dr.Dr.Valerian Șesan, op.cit., p.193.
obligați să-și țină promisiunea dacă între timp se răzgândeau. Singura consecință la care se putea
expune bărbatul vinovat de nerespectarea logodnei, era restituirea darurilor pe care le primise cu
prilejul logodnei, uneori chiar dublul acestor daruri 47. La greci, tinerii mergeau la templu, aduceau
sacrificii și făceau rugăciuni48.
Deoarece logodna este un act premergător al căsătoriei, ea lovește, într-o oarecare măsură, în
consensul liber necesar căsătoriei (consens liber qui facit nuptias), obligând la căsătorie 49.
Biserica a intervenit la încheierea logodnei cu binecuvântare, ca și la încheierea căsătoriei,
logodna devenind astfel obligatorie ca act premergător al cununiei, act îndeplinitor al căsătoriei
creștine. Încheiată înaintea episcopului sau a preotului, după o formă anumită (rugăciuni, schimbarea
inelelor), logodna are aproape un caracter în toate egal căsătoriei.
Întrucât logodna se putea încheia și la o vârstă mai mică decât cea prevăzută pentru încheierea
căsătoriei (7 – 8 ani) când cei în cauză nu-și puteau da seama de importanța și implicațiile actului pe
care îl încheiau, s-a apreciat că obligația care rezultă pentru logodnici din binecuvântarea Bisericii, de
a se considera ca și căsătoriți, era în contradicție cu libertatea pe care o acordau legile statului celor
logodiți de a nu-și respecta promisiunea făcută prin logodnă, dacă nu mai doreau să întemeieze
împreună o familie, prin căsătorie.
Efectele logodnei precum și raportul ei cu cununia le-a fixat împăratul Leon Filosoful (886 –
912), care a stabilit etatea pentru logodnă, precum și condițiile desfacerii ei. Prin Novela 74 împăratul
a confirmat punctul de vedere al Bisericii, asimilând logodna cu căsătoria în privința consecințelor și a
interzis ca Biserica să mai binecuvinteze logodna celor care nu au împlinit vârsta cerută pentru
încheierea căsătoriei “14 (18) ani la bărbat și 12 (15) ani la femeie” 50.
La puțin timp, Leon Filosoful a intervenit cu o nouă lege – Novela 109 – prin care a menținut
interdicția ca logodna să fie binecuvântată înainte ca logodnicii să fi împlinit vârsta prevăzută de
Novela 74, și ea să nu dezlege cu ușurință, dacă a fost binecuvântată de Biserică. În același timp,
împăratul și-a rezervat dreptul de a acorda dispensă atât pentru vârstă cât și pentru binecuvântarea
religioasă celor logodiți cu dispensă de vârstă dată de el.
Împăratul Alexie I Comnenul prin bula de aur din anul 1084, prevede ca la logodnă să se facă
rugăciuni și cântări, hotărând că numai atunci logodna va avea putere iar “dacă s-ar strica o logodnă,
nebinecuvântată de Biserică, persoana care a stricat-o nu este supusă amenzii” 51 în novela din 1092

47
Prof.Iorgu D.Ivan, art.cit., p.738.
48
Pr.Dr.D.G.Boroianu, Dreptul bisericesc. Principii de drept, Organizațiunea Bisericii Române, vol.III, Tipografia „Dacia”,
P.Iliescu și D.Grosu, Iași, 1899, p.206.
49
Dr.Dr.Valerian Șesan, op.cit., p.194.
50
Ibidem.
51
Pr.Dr.D.G. Boroianu, op.cit., p.206.
împăratul a reînnoit măsurile din 1084 și declară că părțile care se logodesc trebuie să-și țină
cuvântul52.
Urmările logodnei, după canonistul Valerian Șesan, sunt: “oprirea logodnicilor de a se logodi cu
alte persoane; obligația morală de a încheia căsătoria cu cel logodit; produce o rudenie între cei
logodiți și neamurile de sânge ale lor; pe candidații la preoție îi oprește de la hirotonie în următoarele
cazuri: dacă după desfacerea legală a logodnei s-a căsătorit cu alta (fiind privit ca bărbatul femeii a
doua) și dacă s-a căsătorit cu logodnica altuia (fiind considerat drept căsătorit cu una quasidivorțată;
can. 98 Trulan)”53. După canonistul Balsamon acest efect îl are nu numai logodna bisericească ci și cea
civilă, dar Matei Vlastare și Pidalionul îl restrâng numai la logodna bisericească 54.
În imperiul bizantin și alți împărați au întărit asimilarea logodnei cu căsătoria, dar după ce au
luat naștere state naționale cu Biserică Ortodoxă autocefală, asemenea dispoziții au putut fi respectate
numai în statele în care jurisdicția asupra căsătoriei a fost încredințată Bisericii. În statele în care
logodna nu a mai fost legiferată, iar efecte juridice s-au recunoscut numai căsătoriei civile, respectarea
rânduielilor bisericești, referitoare la logodnă și căsătorie, a devenit tot mai dificilă.
De aceea, pentru a fi evitate inconvenientele ce ar fi rezultat dacă fiecare Biserică autocefală ar
fi aplicat legislația proprie, făcând abstracție de legislația statului respectiv, Sinodul fiecărei Biserici
autocefale a luat hotărârea ca logodna religioasă să nu se mai oficieze separat, ci numai odată cu
Sfânta Taină a Cununiei și Taina Cununiei să se săvârșească numai celor ce fac dovada că au încheiat
în prealabil căsătoria civilă.
Biserica Ortodoxă Română s-a confruntat cu această situație începând cu 1 decembrie 1865,
când a intrat în vigoare Codul Civil. Caracterul exclusiv civil al căsătoriei l-a păstrat și Codul Familiei
care a intrat în vigoare de la 1 februarie 1954.
Prin articolul 3 acest Cod prevede: “Numai căsătoria încheiată în fața delegatului de stare
civilă dă naștere drepturilor și obligațiilor de soți” 55, iar în articolul 18 se precizează: “Căsătoria nu
poate fi dovedită decât prin certificatul de căsătorie eliberat pe baza actului întocmit în registrul
actelor de stare civilă”.56
Întrucât Constituția României garantează tuturor cetățenilor libertatea de conștiință și libertatea
religioasă iar Cultele religioase recunoscute au libertatea de a se organiza și funcționa liber,
credincioșii pot cere binecuvântarea religioasă a căsătoriei lor. Sfântul Sinod a luat hotărârea ca
logodna religioasă să se săvârșească odată cu Taina Cununiei, pentru a-i feri pe credincioși de situația
ce li s-ar crea din punct de vedere bisericesc, de a fi socotiți ca încheind a doua căsătorie dacă s-ar

52
Ibidem, p.207.
53
Dr.Dr.Valerian Șesan, op.cit., p.195.
54
Ibidem.
55
Prof.Iorgu D.Ivan, Codul familiei, în Revista „Biserica Ortodoxă Română”, LXXII (1954), nr.4, p.472.
56
Ibidem.
întâmpla ca unul dintre logodnici să moară înainte de a fi încheiat căsătoria sau nu ar mai vrea să se
căsătorească cu logodnicul său.
Desfacerea logodnei bisericești este admisă, ca nefiind chiar o cununie deplină și aceasta se
face, în afară de motivele pentru desfacerea cununiei (pe care le vom prezenta într-un capitol următor)
și în următoarele cazuri, când: “unul dintre logodnici trece la o confesiune eterodoxă, cade în erezie
sau se constată că este eterodox; este imoral; din cauza bolii cununia ar trebui amânată mai mult de 4
ani; e condamnat la închisoare mai mult de 4 ani; pleacă într-o călătorie urgentă pentru timp
îndelungat; suferă o însemnată schimbare a stării sale personale sau sociale; încheie o căsătorie cu o
altă persoană; îmbrățișează viața monahală; ajuns la pubertate nu vrea să mai încheie căsătoria
făgăduită; află că logodnica este însărcinată de altcineva; în caz de epilepsie, însănătoșirea nu survine
până în trei ani; păcătuiește cu sora, nepoata sau vara celuilalt logodit (Matei Vlastare și Pravila c.78)57.
Desfacerea ilegală sau neîndeplinirea desfacerii logodnei în cazuri date, se pedepsește iar cel care se
căsătorește cu logodnica altuia, cât timp aceste este în viață, iar logodna nu a fost desfăcută în mod legal, e
pedepsit ca un adulter, iar nu numai ca un desfrânat (Canonul 98 Trulan)58.
Cea mai veche logodnă de care vorbesc vechile noastre scrieri este aceea de la 1504, pe care voise s-o facă
Bogdan cel Orb, fiul lui Ștefan cel Mare cu Elisafta, sora regelui Poloniei, despre care cronicarul Grigore
Ureche spune, că mama lui, nu l-a lăsat pentru că erau de confesiuni diferite. În vremea lui Matei Basarab,
s-a stabilit că cei ce vor să se logodească trebuie să aibă, fetele 12 ani, iar băieții 14 ani (după modelul
bizantin de odinioară). În ritualul logodnei săvârșit astfel, se făcea schimb de inele, legăturile cruciș,
sărutarea și citirea de rugăciuni. În acele vremuri logodna, era socotită ca o nuntă și nu se desfăcea decât
după lege, iar logodirea cu o persoană deja logodită era socotită ca păcat (adulter), după cum putem de
altfel să sesizăm și din obligațiile izvorâte din promisiunea de căsătorie în legislația franceză de secol
XIX59.
Logodna reprezintă primul act prin care se arată în public dorința a două persoane de a se uni prin
căsătorie, unii canoniști prezentând-o ca și amintirea și făgăduința nunții.
Biserica binecuvântează această veche datină printr-o slujbă scurtă, de obicei premergătoare cununiei; cele
două săvârșindu-se de obicei împreună, după cum se poate face și separat înaintea cununiei, în alt loc și la
altă dată. Faptul că Biserica acceptă săvârșirea Logodnei separat de Taina Cununiei, în cazul în care tinerii
doresc să-și pecetluiască hotărârea de a trăi unul cu celălalt pentru totdeauna, printr-o binecuvântare a
Biserici nu înseamnă că logodna le dă dreptul la o viață conjugală,chiar dacă mulți consideră că logodna
ține loc de Cununie. Din acest motiv Biserica a luat decizia de a nu separa cele două servicii religioase:
Logodna și Cununia religioasă.
Logodna bisericească, spre deosebire de logodna civilă, constituie pentru fiecare dintre logodnici un
impediment la cununia religioasă a oricăruia dintre ei cu o altă persoană. În situația în care logodnicii decid
57
Dr.Dr. Valerian Șesan, op.cit., p.195.
58
Dr.Nicodim Milaș, op.cit., p.484.
59
E. Tavala. Betrothal (Formal Engagement) In The New Romanian Civil Code, in Journal of Law and Social Sciences
nr. 1/2014, Ed. Lumen, Iași, p. 32.
să rupă logodna bisericească pentru a se putea căsători cu o altă persoană, trebuie ca mai întâi să solicite
desfacerea logodnei bisericeșt60.
În cazul candidaților la hirotonie (preoție), logodna bisericească odată ruptă și urmată de căsătoria cu o altă
persoană constituie impediment la hirotonie, pentru că logodna bisericească se consideră a fi ca prima
căsătorie. Reglementarea o găsim în Canonul 98 al Sinodului VI Ecumenic, care stabilește că ”cel ce ia
spre însoțire de căsătorie pe femeia logodită cu altul, trăind încă logodnicul, să fie pus sub învinuire de
adulter.” Observăm cât de importantă este logodna din punctul de vedere bisericesc deoarece încheindu-se
în Biserică prin promisiunea reciprocă de căsătorie a celor ce se logodeau, această promisiune echivalează
pentru cei doi logodnici cu consimțământul necesar încheierii căsătoriei. Balsamon în comentariu său la
Canonul 98 al sinodului Trulan îi numește de altfel pe logodnici soți.
Potrivit literaturii de specialitate 61 în dreptul canonic ortodox, logodna are putere religioasă ca și „nunta
deplină”, dacă s-a făcut cu respectarea următoarelor reguli: schimbul de inele și/sau sărutarea tinerilor,
daruri, ceremonia religioasă și ospățul. Respectarea acestor etape, prevăzute de glava 172 din Îndreptarea
legii62 dă valoare juridică logodnei, spre deosebire de logodna făcută prin „legături de scrisori”, considerată
de glava 174 din Îndreptarea legii nulă și fără valoare. Importanța actului social trece în fața documentului
scris, iar prezența martorilor devine singura modalitate de confirmare sau infirmare a unui asemenea
eveniment, cu alte cuvinte, oralitatea, ceea ce pot povesti alții prin viu grai, capătă o mai mare însemnătate
decât scrisul.
Logodna devine însă legătură de nedesfăcut numai după citirea „sfintelor molivte”, adică după ceremonia
religioasă. Deci logodna nu putea fi desfăcută decât de Biserică. Logodna se poate desface pentru anumite
motive prevăzute de Pravilă, cum ar fi: fata însărcinată cu altul, vârsta mai mică decât cea admisă,
îndrăcirea unuia dintre logodnici, dorința unui logodnic de a se călugări etc. În practică, multe dintre
logodne se desfăceau din pricina opoziției unuia dintre logodnici sau a părinților. La desfacere logodnei,
vinovatul trebuie să restituie tot ce a primit de la celălalt logodnic și adesea trebuie să plătească și daune63
Codul civil de la 1864 nu a mai reglementat această instituție, întrucât legiuirile românești din secolul al
XVII-lea până în secolul al XIX-lea i-au atașat acesteia o coloratură religioasă. Codul civil, dorind să
extragă instituția căsătoriei și a familiei din jurisdicția Bisericii, nu a mai preluat reglementările vechi
referitoare la această instituție premergătoare căsătoriei.

În Codul familiei, intrat în vigoare în anul 1954 (de inspirație sovietică), instituția logodnei nu este
reglementată.

Codul civil, intrat în vigoare în 2011, în art. 266 alin. (1) prevede că „logodna este promisiunea reciprocă
de a încheia căsătoria”.

60
Ibidem
C. Ghițulescu, În șalvari și cu ișlic. Biserică, sexualitate, căsătorie și divorț în Țara Românească în secolul al XVIII-lea, Ed.
61

Humanitas, București, 2004, pp. 171-172.


62
Adoptată în 1592.
63
C. Ghițulescu, op. Cit. pp.175-181.
Literatura de specialitate64definește logodna ca fiind promisiunea reciprocă a două persoane de sex diferit
de a încheia căsătoria în viitor.

II.2. Strigările sau vestirile

Căsătoria ca act civil este reglementată de către stat, iar ca act religios de către Biserică. De
aceea, atât statul cât și Biserica, înainte de a aproba încheierea unei căsătorii, caută să se documenteze
cu privire la raporturile dintre soți, pentru ca nu cumva între ei să existe impedimente legale sau
religioase care s-ar opune încheierii căsătoriei lor, pe care ei nu le cunosc sau vor să le treacă sub
tăcere.
Codul Familiei în articolul 13 prevede datoria viitorilor soți de a arăta în declarația de căsătorie
că nu există nici o piedică legală la căsătorie iar în articolul 14 precizează că: „Orice persoană poate
face opunere la căsătorie dacă există o piedică legală, ori dacă alte cerințe de legi nu sunt
îndeplinite”65, acesta trebuind să arate în scris dovezile în virtutea cărora își întemeiază opunerea.
Biserica respectă toate dispozițiile prin care statul reglementează căsătoria, sub aspect civil,
inclusiv hotărârile prin care delegatul de stare civilă conform articolului 15 din Codul Familiei: „în
temeiul verificărilor ce este dator să facă, al opunerilor primite sau al informațiilor ce are, găsește că
cerințele legii nu sunt împlinite”66 ar respinge unele cereri de căsătorie.
Biserica însă, are și dispoziții proprii prin care reglementează căsătoria din punct de vedere
religios și în acest sens preotul paroh competent să oficieze cununia religioasă, după ce va constata că
mirii sunt botezați ortodox și că între ei nu există rudenie în grade interzise de Biserică va anunța
cererea de căsătorie în două duminici consecutive iar în caz de urgență motivată, într-o duminică sau zi
de sărbătoare, cu o săptămână înainte de ziua fixată pentru Cununie. Preotul are datoria de a-i lămuri
pe credincioși asupra scopului pentru care se fac asemenea vestiri și ce anume impedimente are în
vedere Biserica.

II.3. Timpul căsătoriei și actele necesare

D. Lupașcu, Dreptul familiei, ed. a 2-a emendată și actualizată, Ed. Universul Juridic, București, 2007,
64

pp. 44-45; E. Florian, Dreptul familiei, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2003, pp. 16-17.
65
Prof.Iorgu D.Ivan, Codul..., p.472.
66
Ibidem.
Biserica a stabilit un timp anume pentru încheierea Cununiei pentru ca veseliile împreunate cu
cununia să nu contrazică spiritul creștin. Prin urmare, Biserica a interzis săvârșirea cununiei în zilele
de post ce sunt destinate înfrânării și pocăinței pentru păcate și în zilele de sărbători mari bisericești.
Zilele interzise pentru încheierea cununiei, devenite din secolul al XII-lea, chiar impedimente, sunt:
postul Nașterii Domnului (14 Noiembrie – 24 Decembrie – 1 ianuarie), postul Paștilor și Săptămâna
luminată după Paști, postul Sfinților Apostoli Petru și Pavel, postul Adormirii Maicii Domnului (1 – 15
August), Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul (29 August), Înălțarea Sfintei Cruci (14
Septembrie), Miercurile și Vinerile de peste an 67. Dimitrie Cantemir scria,, moldovenii își însoara
copiii la vârsta si la timpul care la care trebui să se faca dupa legile bisericești,, 68
Biserica având în vedere petrecerile ce sunt în legătură cu căsătoria, oprește săvârșirea
nunților în anumite zile de post și de praznice mari (Porunca a-IX-a, a Bisericii.) 69 .
Pentru acest impediment este bine să se păstreze normele în vigoare în Biserica
Ortodoxă, să se dea dispensă de chiriarhul respectiv, cu aplicarea unei epitimii.
Trebui sa mentionam ca dreptul sovietic nu recunoaste decât casatoria civilă căci biserica este
înlăturată de la reglementarea juridică a casatoriei 70. Negarea valorii juridice a căsătoriei religioase a
fost proclamată de primul Decret sovietic cu privire la căsătorie și anume Decretul de la 18 decembrie
1917 care spune,, Republica Rusă nu recunoaște decat căsatoriilde civile,,71.
Momentul încheierii propriu-zise a căsătoriei (cununia) face, de asemenea, obiectul a numeroase
reglementări. Astfel, încheierea căsătoriei era în mod obligatoriu un act public, consfințit prin prezentarea
în fața Bisericii72 Pentru buna rânduială a acesteia, tinerii care se căsătoreau trebuiau să obțină în prealabil
un peci de la protopopiatul ținutului pe baza mărturiilor preoților lor parohi care să arate că nu existau
piedici pentru căsătorie. În scopul unei mai bune supravegheri, preoții aveau voie să dea astfel de mărturii
doar enoriașilor lor pe care aveau datoria de a-i cunoaște. Alte instrucțiuni care trebuiau respectate se
refereau la vârsta tinerilor care nu trebuia să fie sub 20 de ani, precum și la necesitatea ca aceștia să
dispună de consimțământul părinților, fapt de care preotul trebuia să se convingă prin mărturii ale altor
persoane "cinstite și vrednice de credință". Era, de asemenea, necesară și o adeverință din partea
duhovnicilor acelor tineri care să ateste că cei doi se spovedeau în posturi, că păzeau "relighia bisăricii
răsăritului" și (pentru cei de rând) că știau rugăciunile obișnuite 73. Pentru aceste mărturii era prevăzut un
formular care cuprindea numele, vârsta, ocupația (și rangul, acolo unde era cazul) și starea civilă a tinerilor,
domiciliul, numele părinților, ocupația (și rangul) tatălui, precum și mențiunea că după cele trei strigări
regulamentare în biserică nu a apărut nici un motiv potrivnic încheierii căsătorie74.
67
Calendar crestin ortodox 2019
68
Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Editura Minerva, București, 1986, p. 142.
69
Cf. Nicodim Milaș, Drept bisericesc oriental, pp.485-486, apud Pr. Dr. Gheorghe Soare, art. cit., p.589.
70
G. M. Sverdlov, Drept de familie sovietic, Editura de stat pentru literatura stiințifică, București, 1953, p 80.
71
Ibidem p 81.
72
Codul Calimah, ediție critică de Andrei Rădulescu, Ed. Academiei, București, 1958, p. 92.
73
Arhivele Statului Iași, fond Mitropolia Moldovei și Sucevei (in continuare prescurtat: ASI, MMS),
dosarul A17din1839.
74
Ibidem
Prima formalitate care trebuie să se îndeplineasca în vederea încheierii căsătoriei este declarația
de căsătorie. Articolul 12 din Codul familiei prevede că,, cei care vor să se căsatorească vor face
personal declarația de căsătorie, la serviciul de stare civilă la care urmează a se încheia căsătoria” 75.

75
I. Albu, Dreptul familiei, Editura Didactică și pedagogică, București, p.1975.
CAPITOLUL III
IMPEDIMENTE LA CĂSĂTORIE ȘI ÎNLĂTURAREA LOR
Se numesc impedimente la căsătorie acele obstacole sau piedici ce constau în anumite împrejurări de
fapt sau de drept și nu permit încheierea unei căsătorii între anumite persoane76.
Dispozițiile referitoare la căsătorie au variat în timp atât în legiuirile bisericești din diferitele Biserici
locale, cât și în cele civile din diferite state.
Stabilirea uniformă a impedimentelor la căsătorie nu este posibilă pe cale unilaterală întrucât situația
este diferită în Bisericile particulare. Pe lângă impedimentele de la căsătorie stabilite de Biserică mai sunt
și dispozițiile stabilite prin legiuirile civile ale statelor dintre care unele au fost recunoscute de Biserică, iar
altele nu. Dar sunt si unele impedimente la căsătorie stabilite de Biserică care sunt nerecunoscute de
legiuirile civile ale statelor.77
În privința impedimentelor la căsătorie ar fi necesar să se stabilească o practică uniformă în toată
Biserica Ortodoxă, punându-se de acord și cu legislațiile civile ale statelor respective pentru înlăturarea
coliziunilor între dispozițiile canonice și cele civile.
Căsătoria, ca instituție naturală de drept divin, se înfățișează sub aspectul îndoit: religios-moral
și social-juridic, întrucât printr-însa se întărește familia, care este temelia societății. Instituția căsătoriei
a fost obiectul unei deosebite atenții din partea tuturor legiuitorilor.
Biserica creștină nu numai că nu a neglijat instituția căsătoriei dar îi atribuie o nuanță nouă, o
însemnătate deosebită, ridicând-o la rangul de „Taină” și a căutat necontenit să țină trează, în conștiința
credincioșilor, ideea acesteia de „Taină”, care devine valabilă numai prin harul lui Dumnezeu, care se
pogoară, sfințește și întărește legătura dintre cei căsătoriți.
Căsătoria ca Sfântă Taină trebuie să îndeplinească anumite condiții esențiale cu privire la:
materie, formă, săvârșitor, primitor și viața socială. Cum aceste condiții nu sunt totdeauna afirmativ
rezolvabile, se nasc impedimentele de cununie. Canonistul Valerian Șesan definește astfel
impedimentele: „impedimentele la cununie sunt lipsuri ale condițiilor necesare pentru încheierea
cununiei sau împrejurării – obstacole existente care împiedică încheierea cununiei, împiedicându-i
scopul religios-moral”.78
Impedimentele pot fi: absolute sau relative, după cum împiedică încheierea cununiei în general
cu oricine (hirotonia, votul monahal) sau numai cu anumite persoane (înrudirea). Canonistul romano-
apusean Sőgmüller împarte impedimentele după efectul lor, și anume: impedimente nimicitoare, care
nu admit căsătoria, iar dacă s-a încheiat deja este considerată nevalidată; și impedimente opritoare,
care opresc căsătoria, dar dacă s-a încheiat nu ating valabilitatea ei.

76
Carmen Radu Ghindeanu, Patria Potestas, Familia și Taina Cununiei, Editura Kolos, Iași, 2011, p.119.
77
Pr. Dr. Gheorghe Soare, Impedimente la căsătorie: Necesitatea asigurării unei practici uniforme în toată
Biserica Ortodoxă, „ Ortodoxia”, XIII, (1961),nr.4, p.577;vezi și Idem Impedimente la căsătorie și motive de
divorț, București, 1942.
78
Dr.Dr.Valerian Șesan, op.cit., p.196.
Impedimentele se mai împart: după izvorul lor (bisericești, civile, mixte); după însemnătate
(indispensabile – cele de drept divin) și dispensabile – cele de drept uman); după scopul lor (de drept
public și de drept privat) și după cunoașterea lor (oculte, secrete, necunoscute, publice și cunoscute).
Canonistul Valerian Șesan împarte impedimentele în impedimente: care lovesc esența cununiei
și impedimente care lovesc formalitățile de încheiere a cununiei, împărțire pe care o vom prelua în
lucrarea de față.
Legislația civilă privește căsătoria numai ca un contract, care are la bază latura formală –
consensul, în schimb Biserica privește căsătoria ca o Sfântă Taină cu momente religios-morale, care
are la bază nu numai materia-consensul (celor doi), ci și forma, săvârșitorul, primitorul, precum și un
scop religios-moral.
În conformitate cu aceste principii fundamentale, impedimentele care lovesc esența cununiei
sunt:
a) cu privire la materie (consensul)
b) cu privire la săvârșitor
c) cu privire la formă
d) cu privire la scopul religios-moral și
e) cu privire la primitori.

III.2. Impedimente care lovesc esența cununiei.


III.1.1. Impedimente cu privire la materia cununiei (consensul liber)
a) Imposibilitatea existenței consensului
Consensul este socotit viciat în caz de boli mintale, la nebuni sau idioți (impedimentul fiind
indispensabil și de drept public), dar poate fi și de drept privat, când o îngrijitoare de la spital se
căsătorește cu un bolnav, cu scopul de a-l îngriji. Pierderea facultăților mintale poate fi totală și
definitivă, dar poate exista momente în care bolnavul poate fi lucid și este apt pentru încheierea
căsătoriei, dar celălalt soț trebuie să aibă cunoștință de boală.
Dacă o căsătorie s-a încheiat de către cineva care era în stare de ebrietate, poate fi reclamată și
se desface în cazul în care îmbătarea nu s-a făcut în mod intenționat.
Ținându-se seama de scopul esențial al Căsătoriei – nașterea de copii – prin lege s-a stabilit o
vârstă minimă, care presupune dezvoltarea fizică a viitorilor soți ca să poată da naștere la copii
sănătoși. Această vârstă, potrivit articolului 4 din „Codul Familiei” 79, este de 18 ani pentru bărbat și 16
ani pentru femeie. În acest caz impedimentul vârstei este absolut și cazul este viciat din cauza stării de
minorat.
Cei aflați sub curatelă sau sub tutelă, dacă nu au avut consimțământul curatorilor sau tutorilor,
intră tot în categoria în care consensul este viciat. Consimțământul tatălui legitim la nevârstnici trebuie
79
Prof.Iorgu. D.Ivan, Codul..., p.472
dat în prezența a doi martori și se introduce cu semnăturile respective în condica cununaților. La
căsătoriile minorilor legitimi orfani, precum și la căsătoriile minorilor ilegitimi trebuie asigurat
consimțământul legal printr-un act eliberat de autoritatea judecătorească, în care este exprimat
consimțământul tutorelui.

b) Lipsa libertății consensului


În această categorie putem vorbi de impedimentul eroarei, ce se poate produce din întâmplare
sau viclenie, fiind violat substratul contractului valabil și este de două feluri: „error in personas și error
in qualitate personae”80 .
În primul caz, dacă are loc substituirea persoanei unuia din soți și eroarea este un impediment
dirimens, în cazul în care soțul constată eroarea și face reclamație iar dacă este de acord impedimentul
se înlătură prin înțelegere reciprocă. În al doilea caz, când persoana unuia din soți nu corespunde
așteptărilor celuilalt soț (află că soția nu este fecioară, o găsește însărcinată de altcineva sau bărbatul se
dovedește a fi imoral, brutal).
În această situație, buna credință a soțului înșelat are rolul de a arăta dacă eroarea este sau nu
impediment diriment. Dacă el a bănuit ceva înainte de încheierea cununiei și totuși merge mai departe
încheind căsătoria sau un alt caz în care cineva se căsătorește cu o văduvă sau una divorțată înainte de
a trece 10 luni, atunci eroarea nu mai constituie un impediment.
„Biserica, potrivit principiilor din Dreptul Roman, recunoaște eroarea ca impediment la
căsătorie”.81
Un alt impediment care poate determina vreo persoană să-și dea consimțământul chiar
împotriva propriei voințe este cel al silei (vis) și fricei (metus), atunci când se folosește violența.
Sila poate fi absolută, atunci când nu există posibilitatea de a rezista și atunci impedimentul este
de drept privat sau poate fi compulsivă, respectivul fiind forțat sufletește moral (un exemplu îl dă
canonistul Valerian Șesan: „Creditorul cere de la debitor banii împrumutați, sau fiica în căsătorie, de
altfel amenință cu judecata”82, neconstituind un impediment grav la căsătorie.
Cel care judecă un astfel de caz trebuie să aprecieze persoana care aplică forța, persoana căreia i
se aplică și forța în sine, dacă este motivată sau nu. Codul civil vorbește despre acest impediment în
articolul 206 ca motiv de cerere a anulării căsătoriei: „Soțul poate cere anularea căsătoriei, când
consimțământul său a fost smuls prin violență”. 83 După cum am văzut, în Codul civil constrângerea și
frica sunt menționate ca impediment sub numele de violență. Constrângerea are ca urmare frica

80
Dr.Dr.Valerian Șesan, op.cit., p.196.
81
Pr.Dr.Gheorghe I.Soare, Impedimente la căsătorie. Necesitatea asigurării unei practici uniforme în toată Biserica Ortodoxă,
în Revista „Ortodoxia”, XIII (1961), nr.4, p.582.
82
Dr.Dr.Valerian Șesan, op.cit., p.199.
83
Pr.Dr.Gheorghe I.Soare, Impedimente la căsătorie. .., p.241.
(metus), fiind în legătură de cauză și efect și se judecă la fel. Forțarea din partea părinților poate și nu
trebuie să fie impediment, în cazul în care cel forțat reclamă sau nu dreptul său.
Impedimentul răpirii (raptus) constă în aducerea în mod ilegal, prin silă sau vicleșug (dolus) a
unei persoane într-un loc în care nu beneficiază de libertate, ci este în deplina putere a celui care o
răpește, o astfel de persoană neputându-și da consimțământul liber pentru căsătorie.
Sfântul Vasile cel Mare, în canonul 22 în privința celor care răpesc o fecioară logodită cu altă,
dispune că pot fi primiți la pocăință, dacă femeile se întorc la logodnicii lor, care au dreptul de a le
reprimi sau nu. Iar pentru cel care răpește o fecioară, Sfântul Vasile hotărăște ca aceasta să fie dată
părinților, care vor hotărî dacă sunt sau nu de acord cu încheierea căsătoriei. Acest canon 22 al
Sfântului Vasile cel Mare este indulgent „probabil din considerație față de familiile respective și spre a
se împiedica un rău mai mare”84, spune canonistul Nicodim Milaș și nu a prins putere în practica
bisericească.
Canonul 27 al Sinodului al IV-lea ecumenic, prescrie caterisirile pentru clerici și anatematizare
pentru laici, dacă vor răpi pe cineva, precum și pentru cei ce colaborează la răpire sau pentru cei ce
sunt înțeleși cu răpitorii.
Canonistul Nicodim Milaș spune că răpirea unei persoane ar fi imposibilă unui singur om din
cauza dificultăților, dacă nu ar avea colaboratori care să-l încurajeze moral și să-l ajute fizic și tocmai
de aceea „Dispoziția acestui sinod, care prescrie pedeapsă egală atât pentru unul cât și pentru celălalt,
este deplin motivată și sfântă”85
Canonul nu arată dacă este posibilă căsătoria între răpitor și femeia răpită, imposibilitatea
acestui lucru fiind cuprinsă de la sine în el și legislația bisericească, a respectat dispoziția din „Novela
CXLIII a lui Iustinian, după care între răpitor și femeie răpită niciodată nu se putea încheia căsătorie
legală și acest fel de căsătorie era totdeauna privită ca ilegală”. 86
Canonul 92 al Sinodului Trulan repetă literal canonul 27 al Sinodului al IV-lea ecumenic și
acestea două au prins putere în practica bisericească.
Sfântul Vasile cel Mare în canonul 30 face distincție între răpirea adevărată și cea aparentă, pe
prima condamnând-o, iar în cazul celei de-a doua spune că respectivul nu este supus pedepsei canonice
(dacă fecioara merge cu el de bunăvoie sau dacă este vorba despre o văduvă independentă care cu voia
sa îl urmează pe răpitor).

c) Lipsa facultății (puterii fizice) necesară pentru îndeplinirea datoriei


conjugale.

84
Dr.Nicodim Milaș, Canoanele Sinoadelor ecumenice însoțite de comentarii, trad.de Pr. U.Kovincici și Pr.Prof.N.Popovici,
vol.II, partea a II-a, Tipografia Diecezană, Arad, 1936, p.82.
85
Idem, Canoanele Sinoadelor..., p.256.
86
Ibidem, p.257.
Lipsa unor însușiri fizice, necesare pentru căsătorie, poate prezenta și ea o gravitate din cauza
căreia scopul căsătoriei nu poate fi asigurat și prin urmare atunci când se constată o anumită lipsă,
căsătoria nu se poate permite, cel puțin atât timp cât durează respectiva lipsă.
Cei care vor să se căsătorească „Să dispună de sănătatea fizică trebuitoare, adică să nu sufere de
astfel de boli, care ar primejdui sănătatea celuilalt sau care ar primejdui sănătatea urmașilor”.87
Lipsa facultăților sau însușirilor fizice necesare, aduce prejudicii încheierii căsătoriei, fie că
această lipsă se constată la partea bărbătească sau la cea femeiască. Impedimentul impotenței „lovește
în dreptul vieții sexuale”88, spune canonistul Valerian Șesan, acest drept formând o parte esențială din
drepturile divine și umane ale contractului matrimonial, în acest sens participarea la viața sexuală fiind
privită ca datorie conjugală (debitum conjugale). Sub impotența de a presta datoria conjugală se
înțelege însă numai neputința împreunării sexuale, nu și infertilitatea.
Cel care vrea să încheie o căsătorie trebuie să aibă integritate fizică, adică să nu fie lipsit de
organele genitale și în acest sens atât dreptul roman cât și cel bisericesc pe cei care nu sunt capabili de
a presta datoria conjugală îi deosebește în: fameni sau eunuci „din sila oamenilor” sau „din naștere”
(Canoanele 21-24 Apostolice).
Cei dintâi, ținând cont de faptul că sunt conștienți de starea lor (impotența) se pedepsesc pentru
căsătoria încheiată mai mult decât cei de felul al doilea, care nu sunt conștienți de starea lor. De la
acest impediment nu se poate obține dispensă (impotența permanentă existentă înainte de încheierea
căsătoriei), și este un impediment de drept privat, în schimb impotența temporală nu constituie un
impediment.

III.1.2. Impedimente cu privire la formă

Cununia trebuie să se săvârșească în numele Sfintei Treimi, potrivit dispozițiilor și ritualului


Bisericii, caz în care cununia nu a fost îndeplinită și impedimentul este distrugător. Așadar, conform
rânduielilor canonice, cununia trebuie să se săvârșească în Biserică, să nu fie vreme de post, să nu se
repete celor valid cununați, iar cei care vor să se căsătorească să se mărturisească în prealabil și să
primească de la preotul duhovnic dezlegare de păcate.

III.1.3. Impedimente cu privire la săvârșitor

87
Arhid.Prof.Dr.Ioan N.Floca, op.cit., p.70.
88
Dr.Dr.Valerian Șesan, op.cit., p.200.
Potrivit atât rânduielilor religioase, cât și celor juridice ale Bisericii, săvârșitorii Sfintei Taine a
Cununiei pot fi numai episcopul și preotul, aceștia având hirotonia validă sau preoția lucrătoare,
nefiind opriți de la săvârșirea Sfintelor Taine de către nici o pedeapsă canonică. În cazul în care
Cununia ar fi săvârșită de către altcineva decât episcop sau preot, atunci cununia este invalidă.
Episcopul sau preotul care vor săvârși o Cununie „trebuie să aibă și competență, adică
îndreptățirea (autorizația) legală pentru săvârșirea Sfintelor Taine în general și a Sfintei Taine a
Cununiei în special, iar în cazul când această condiție nu este îndeplinită, „Atunci cununia este validă,
dar fiind interzisă se pedepsesc mirii și preotul”. 89
Săvârșitorul trebuie să fie prezent fizic, adică de față cu persoanele cărora le administrează
Sfânta Taină a Cununiei.

III.1.4. Impedimente care împiedică încheierea cununiei din punct de vedere al


scopului religios-moral.

a) Obligamente existente

1. Logodna bisericească.
Logodna civilă (înțelegerea, declarația de căsătorie) nu constituie pentru nici unul din logodnici
un impediment care să-i oprească, pe fiecare dintre ei, să încheie o căsătorie cu altă persoană. În
schimb, logodna bisericească constituie pentru fiecare dintre logodnici un impediment la cununia
religioasă a oricăruia dintre ei cu o altă persoană. În cazul în care cei doi logodiți nu se mai înțeleg și
nu mai vor să se căsătorească, în schimb unul din ei sau chiar amândoi doresc să încheie o căsătorie cu
altă persoană, trebuie să ceară de la autoritatea competentă (episcopul locului) desfacerea logodnei
bisericești.
Pentru candidatul la preoție, logodna bisericească, încheiată anterior cu o altă persoană,
constituie impediment la hirotonie, chiar dacă a obținut desfacerea ei, deoarece „Logodna bisericească
se socotește ca prima căsătorie, iar căsătoria, logodna și cununia propriu-zisă, ca a doua căsătorie, și,
ca urmare, nu sunt admiși la hirotonie, pentru că cei căsătoriți de două ori, nu pot fi hirotoniți” 90
(canonul 17 Apostolic). Canonistul Ioan Floca ne spune că în acest caz, logodna bisericească devine
impediment la hirotonie chiar dacă este desfăcută. Candidatul la hirotonie trebuie să obțină dispensă de
la acest impediment, căci dacă ar încheia o altă logodnă bisericească și cununia religioasă, fără să fie
desfăcută cealaltă logodnă bisericească și să obțină dispensă, și se descoperă acest lucru, atunci „se
supune pedepselor bisericești”.91

89
Ibidem, p.201.
90
Arhid.Prof.Dr.Ioan N.Floca, op.cit., p.75.
91
Ibidem.
2. Legământul conjugal existent (starea de căsătorie).
Cei care doresc să primească Sfânta Taină a Cununiei, pot avea starea civilă de persoane
căsătorite numai civil, sau pot avea starea civilă de persoane căsătorite civil și cununate bisericește.
Această stare civilă, atât într-un caz, cât și în celălalt, constituie un impediment la încheierea unei noi
căsătorii. De la acest impediment nu se poate da dispensă, iar dacă încheie totuși o căsătorie, fiind
lovită de acest impediment, căsătoria respectivă este socotită nulă din momentul încheierii, iar cei care
au determinat-o sunt supuși pedepselor corespunzătoare, atât prin legile de stat cât și prin legile
bisericești. Într-un asemenea caz, vor fi sancționați penal atât delegatul de stare civilă, care ar oficia o
asemenea căsătorie, cât și slujitorul bisericesc care ar binecuvânta-o prin administrarea Sfintei Taine a
Cununiei (Codul Penal, articolul 44).
Codul Familiei afirmă, „În articolul 5, categoric, principiul monogamiei, declarând că este oprit
să se căsătorească bărbatul care este căsătorit sau femeia care este căsătorită”. 92
Acest impediment este de drept divin și indispensabil, monogamia fiind moment esențial în
Biserică (can.48 Apostolic, 46, 80 Sfântul Vasile cel Mare) și recunoscută de statele moderne. Atunci
când există vreo îndoială cu privire la starea civilă a celor ce vor să să căsătorească, trebuie ca situația
lor să fie cercetată sub raportul stării civile, pentru a nu greși atât față de legile de stat, cât și față de
cele bisericești.
Bigamia constă în „Căsătoria a două persoane care se găsesc, ori amândouă, ori numai una
dintre ele, în situația legală de căsătorită” 93. Cei care încheie o astfel de căsătorie săvârșesc un act de
consacrare a bigamiei, prin puterea legii de stat sau prin conferirea harului pe care-l mijlocește Taina
Sfintei Cununii.
O astfel de căsătorie contravine dispozițiilor legale și încalcă rânduielile bisericești, din punct
de vedere bisericesc acesta fiind un sacrilegiu, deoarece bigamia este un păcat pe care Biserica nu-l
binecuvintează prin cununie.
Păcatul bigamiei se agravează prin acela al sacrilegiului pe care îl provoacă, dacă un slujitor
bisericesc l-ar binecuvânta.
Împăratul bizantin Leon al VI-lea Filosoful „a dispus în Novela 30 că o căsătorie bigamă să se
desfacă, iar copiii din ea să fie primiți ca ilegitimi”. 94 Sfânta Taină a Cununiei poate fi administrată
persoanelor care au obținut divorțul civil și bisericesc, în cazul în care au fost căsătorite și religios, sau
numai divorțul civil, când s-a încheiat numai căsătoria civilă.
În unele cazuri este necesar doar actul de anulare a căsătoriei anterioare sau actul prin care
justiția stabilește că o căsătorie a încetat, prin declararea unuia dintre soți ca mort. Codul Familiei în

92
Prof.Iorgu D.Ivan, Codul..., p.472.
93
Arhid.Prof.Dr.Ioan N.Floca, op.cit., p.75
94
Dr.Dr.Valerian Șesan, op.cit., p.201
articolul 37 dispune: „Căsătoria se desface prin moartea unuia din soți, prin declararea judecătorească
a morții unuia dintre soți sau prin divorț”.95
Monogamia consecutivă este admisă de Biserică pentru mireni (laici), de 3 ori (cununia a doua
și a treia făcându-se în forme din ce în ce mai restrânse), dar pentru membrii clerului, este interzisă
recăsătorirea, fiind privită ca „Bigamie succesivă” 96, preotul având a fi în principiu monogam toată
viața.

3. Hirotonia
Căsătoria clerului de mir, după hirotonie, este interzisă atât prin canoane (can. 26 Apostolic,
can. 6 Trulan, can.10 Ancira, can.12 Sfântul Vasile cel Mare) cât și prin obiceiul îndelungat, care a
dobândit și el putere de lege.
Textul de la care se pleacă este cel de la I Timotei III, 2-3: „Se cade ca preotul să fie fără
prihană, bărbat al unei singure femei, treaz, întreg la minte, cuviincios, primitor de străini, nebețiv,
nebăutor, neiubitor de argint, bun chivernisitor în casa lui”.
Apostolul Pavel când accentuează „bărbat al unei femei” face aceasta contra păgânilor și
iudeilor, care trăiau și în bigamie sau poligamie simultană și pe cel care între ei avea o singură femeie,
dând semn de moralitate, îl prefera Apostolul pentru hirotonie.
În această problemă a recăsătoririi preoților, principiul „bărbat al unei singure femei” este
interpretat în mod diferit. Unii nu admit recăsătorirea preoților văduvi, pe bază că se oprește căsătoria
a II-a după hirotonie precum și hirotonia după căsătoria I, iar alții admit recăsătorirea preoților văduvi,
aceștia interpretând cuvintele Apostolului Pavel ca referindu-se la monogamia simultană, adică nu
exclude monogamia succesivă, după moartea primei soții.
Hirotonia nu constituie o piedică cu caracter dogmatic, în calea primirii Tainei Cununiei, dar
prin canoane este interzisă. Aceste norme legale care nu au fond dogmatic, pot fi abrogate sau
modificate de autoritatea bisericească competentă, care este fie Sinodul Ecumenic fie consensul tuturor
Bisericilor.
Congresul panortodox de la Constantinopol din anul 1923 a apreciat că trebuie să se acorde
astfel de dispense, dar fiecare sinod al Bisericilor locale are dreptul să hotărască dacă și unde este
cazul să acorde asemenea dispense.
Vom reda hotărârile Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române cu privire la această temă
din luna septembrie, anul 1952.
Tema 5114/1938 asupra căsătoririi preoților văduvi prin deces: „Reluându-se în cercetare
problema recăsătoririi preoților văduvi prin deces, în urma unor ample discuții la care au luat parte toți
Î.P.S.S. și P.S.S. membri ai Sfântului Sinod, Sfântul Sinod hotărăște în unanimitate:

95
Prof.Iorgu D.Ivan, Codul..., p.475
96
Dr.Dr.Valerian:esan, op.cit., p.201
1. Întrucât Sfântul Sinod nu cunoaște hotărârile sinoadelor altor Biserici surori, cu privire la
adoptarea hotărârilor Congresului Sinod Panortodox de la Constantinopol, din anul
1923, cu privire la recăsătorirea preoților și diaconilor văduvi prin deces, pentru a se
convinge cel puțin dacă s-a realizat în parte consimțământul majorității Sinoadelor
Bisericii Ortodoxe, adică măcar în parte acel <consens ecclesial dispersal>, nu-și
poate însuși integral acele hotărâri înainte de a avea răspunsul Sfintelor Sinoade
locale, ale celorlalte Biserici surori.
2. Față însă de stările de fapte create în cei aproape 30 de ani, de la aceste hotărâri, în sânul
Bisericii noastre Sf. Sinod neputând lua măsuri împotriva Hotărârilor Congresului
Sinod – Panortodox de la Constantinopol din anul 1923, din respectul față de acest
Sinod Panortodox și din datoria de a păstra legătura și comuniunea dragostei
neîntrerupte cu Biserica Ecumenică, hotărăște ca situația preoților și diaconilor
văduvi prin deces și recăsătoriți, să fie lăsată pe seama fiecărui chiriarh, spre a fi
rezolvată de la caz la caz, în spiritul canoanelor și hotărârilor canonice, cu
pogorământ, în virtutea puterii de a lega și a dezlega, ce decurge din harul arhieriei,
până la întrunirea unui Sinod ecumenic, care va hotărî aprobarea sau respingerea
hotărârilor Congresului Sinod – Panortodox și ale Sf. Sinod al Patriarhiei Ecumenice
din Constantinopol, din anul 1923”.97
Tema numărul 5116/1952 – Referat asupra căsătoriei clerului de mir după hirotonie: „Deoarece
prin revenirea Bisericii greco-catolice la Biserica Mamă, au venit un număr mare de preoți de mir
hirotoniți fără să fi încheiat mai întâi căsătorie; cum iarăși sunt atât de dese trecerile la ortodoxie ale
clericilor celibi ai Bisericii Romano-Catolice, și unora și altora, fiindu-le impusă de Biserica Romei,
hirotonia fără dreptul de a încheia căsătoria, pentru liniștea sufletească a credincioșilor unde tradiția
preotului familist este așa de puternică, Sfântul Sinod, numai pentru cazurile preoților de mir foști
greco-catolici și romano-catolici, - întrucât este știut că ei au fost siliți de Biserica Romei să primească
hirotonia fără căsătorie -, cât și pentru diaconii celibi ai Bisericii Ortodoxe, în unanimitate hotărăște:
situația preoților de mir foști greco-catolici și romano-catolici, ca și diaconii celibi ai Bisericii
Ortodoxe, în ceea ce privește căsătoria lor se lasă pe seama fiecărui chiriarh spre a fi rezolvată – de la
caz la caz – în spiritul canoanelor și hotărârilor ecumenice, ca pogorământ în virtutea puterii de a lega
și deslega ce decurge din harul arhieriei”.98

4. Voturile monahale.
Acestea sunt un jurământ dat Mântuitorului și obligă pe cel care le-a depus, iar potrivit legilor
bisericești și în Biserica veche și legilor de stat, monahii prin actul depunerii voturilor monahale,

97
Arhid.Prof.Dr.Ioan N.Floca, op.cit., p.201.
98
Ibidem.
deveneau din starea de simpli mireni celibatari, celibatari monahi și li se interzicea încheierea
căsătoriei, sub aspre sancțiuni, deoarece au renunțat de bunăvoie la toate drepturile lor, inclusiv civile.
În prezent legile de stat nu socotesc starea civilă de monah, ca fiind o stare aparte de celibat, și
în condițiile în care permit căsătoria oricăror alte persoane, indiferent de starea religioasă sau socială,
așa permit și căsătoria monahilor socotind starea lor civilă ca o stare celibatară comună.
Slujitorilor Bisericii le este interzisă cu desăvârșire oficierea cununiei monahilor, Biserica
privind aceasta drept o violare a legământului, un păcat față de Duhul Sfânt și un adulter,
amenințându-i cu pedeapsa caterisirii (can. 16 IV Ecumenic; can. 44 Trulan; can.60 Sfântul Vasile cel
Mare).
Canonistul Nicodim Milaș interpretând canonul 16 al Sinodului IV Ecumenic, care prevede
excomunicarea monahilor căsătoriți și dreptul episcopului de a dispune umanitar de cei în cauză,
spune: „Dar aceasta nu trebuie să se interpreteze în felul că episcopul ar avea dreptul de a recunoaște
legală căsătoria încheiată între persoanele respective..., ci poate numai să nu excludă cu totul din
comunitatea Bisericii pe infractori, hotărând o epitimie mai mică sau mai mare” 99, conform dreptului
de a dispune cu pogorământ.
Pentru cei care au depus votul fecioriei și au căzut în desfrânare, Sfântul Vasile cel Mare,
hotărăște „pedeapsa cu epitimia adulterilor, deci cu penitență de cincisprezece ani”. 100

5. Deosebirea de religie și de cult (mixta religie disparitas cultus).


Conform principiului că între soții de credință deosebită, nu se poate ajunge la idealul unei
căsătorii cu adevărat creștinești, Biserica nu admite căsătoria între creștini și necreștini, dar această
temă o vom trata pe larg într-un capitol următor.

b) Impedimente care dovedesc lipsa sentimentului religios-moral.

1. Adulterul
În cazul în care o femeie se desparte de bărbatul ei, din cauza adulterului, Sfânta Scriptură
decide ca respectiva să nu se poată căsători a doua oară, câtă vreme trăiește bărbatul ei (Matei V, 32;
XIX, 9; I. Cor. VI, 12; VII, 1-6). Origen precizează că femeia care se află într-o asemenea situație și se
căsătorește, nu încheie de fapt o căsătorie, ci numai comite un adulter cu al doilea bărbat. Canonistul
Nicodim Milaș interpretând canonul 39 al Sfântului Vasile cel Mare spune: „Nu trebuie să se înțeleagă
că fiecare femeie, care trăiește cu un adulter, este adulteră fără nici o deosebire, deoarece de pildă soția
legitimă a adulterului, dacă și trăiește cu dânsul, nu se supune nici unei epitimii; ci trebuie să se
înțeleagă femeia măritată, care a comis infidelitate față de soțul său cu un adulter. O femeie de acest

99
Dr.Nicodim Milaș, Canoanele sinoadelor..., p.233.
100
Idem, Canoanele Bisericii..., partea a II-a, p.113.
fel, după moartea soțului său legitim, voia să încheie căsătorie cu adulterul respectiv, - și în această
privință Vasile răspunde în canonul prezent, dispunând că unei astfel de femei niciodată să nu i se
permită căsătoria, ci ea trebuie să rămână sub epitimie până când trăiește cu adulterul, chiar și dacă a
îndeplinit epitimia de cincisprezece ani prescrisă pentru adulter; deoarece în realitate numai aceia
îndeplinesc epitimia impusă lor și dobândesc iertare, care părăsesc răutatea, iar cei ce nu se lasă de
răutate, trebuie să rămână totdeauna sub epitimie, chiar dacă după timp ar fi îndeplinit-o și de o mie de
ori.”101
Sfântul Ioan Gură de Aur nu admite căsătoria nici după moartea fostului soț, iar împăratul
Justinian în Novela 22 dispunea ca soția care poartă vina despărțirii să fie supusă pedepsei bisericești
și să nu poată încheia o a doua căsătorie decât după trecerea de cinci ani.
Canonistul Matei Vlastare în Syntagma sa completează următoarele: „Femeia care a devenit
adulteră și s-a legat, după moartea soțului ei legitim, cu adulteratorul la o viețuire căsătorească, nu are
voie, nici din partea legilor bisericești și nici a celor civile, a conviețui cu dânsul; adulteratorul acuzat,
chiar dacă nu i s-a dovedit în mod evident adulterul, nu poate lua de soție pe acea persoană cu care se
pretinde că s-a făcut vinovat de adulter; tot așa nici servitorul nu poate lua pe soția stăpânului său după
moartea lui, pentru că, s-ar presupune că încă pe când trăia el a săvârșit adulter cu ea.” 102
Canonistul Valerian Șesan precizează cazurile în care nu este permisă căsătoria și cu regret
mărturisește că aceste dispoziții nu sunt respectate: soțul adulter divorțat cu adulteratorul, adulterul
divorțat cu o terță persoană cât timp trăiește partea nevinovată, iar pentru cei care au divorțat din alte
motive, le era permisă căsătoria, prin dispensă, abia după 5 ani de la divorț.

2. Omorul de soț.
Pentru cel care este vinovat de o astfel de faptă, chiar lipsind intenția de a încheia o căsătorie în
viitor, constituie un impediment absolut la căsătorie.
Dacă o persoană s-a făcut vinovată de crimă, de orice fel de crimă, dar mai ales în cazul când s-
a făcut vinovată de omorul soțului sau a soției, sau chiar și numai la atentatul la viața soțului sau a
soției, legile de stat în astfel de cazuri, prevăd interdicția civilă, aceste fapte sunt socotite impedimente
grave la căsătorie și ele încetează atunci când expiră interdicția civilă.
Cei vinovați de asemenea fapte, sunt loviți complet de nedemnitate morală și nu sunt vrednici
să mai încheie vreo căsătorie, ei nereprezentând nici o garanție pentru un asemenea act, dar mai ales
cei care își omoară soțiile pentru a se căsători cu altele.

3. Căsătoria a IV-a.

101
Ibidem, p.98
102
Dr.Dr.Valerian Șesan, op.cit., p.203
Căsătoria a IV-a constituie un impediment absolut, fiind un ecou al concepției Bisericii despre
monogamia consecutivă în genere. Biserica, potrivit dispozițiilor sale canonice, îngăduie căsătoria a II-
a și a III-a cu aplicare penitențelor respective.
Romanii erau îndemnați de morală să nu încline pentru a doua și a treia căsătorie, văduvele lor
fiind onorate, iar grecii le prețuiesc la rândul lor pe văduve și interzic căsătoria lor ca și romanii.
Sfântul Apostol Pavel la Romani VII, 3 spune că dacă bărbatul ei moare, femeie este liberă în
fața legii și se poate mărita cu altcineva. În alt loc Apostolul chiar le sfătuiește pe văduve să se mărite
(decât să ardă trăind în desfrâu).
Admisă de Biserică din indulgență față de slăbiciunea și neînfrânarea omenească (can. 8,
Sinodul I Ecumenic), totuși cei care se căsătoreau a doua oară erau supuși de Biserică unei penitențe,
această stare nefiind compatibilă cu cea de creștin deplin (can.1 Laodiceea, can.3 Neocezareea).
Comentând canonul 7 al Sinodului de la Neocezareea, prin care se interzicea prezența preoților
la nunta celor care se căsătoresc a doua oară, canonistul Nicodim Milaș spune: „Și dacă a doua
căsătorie era considerată de interzisă față de epitimia cuvenită, iar această epitimie se dădea de către
preoți atunci când respectivii veneau să se intereseze de epitimia pe care trebuiau să o suporte, apoi
canonul dispune ca și preoții să nu participe la ospețele celor ce se căsătoresc a doua oară, deoarece –
zice canonul – care va fi situația acelui preot, care prin participarea sa aprobă cele pentru care el a găsit
de cuviință să dea cuiva epitimie?” 103 (canonul se referă la căsătoria a doua, a celor care le-a murit
prima soție).
În secolul al X-lea patriarhul Poliact l-a oprit pe împărat de a intra pe ușile împărătești până ce
nu va face penitență, pentru că s-a căsătorit a doua oară. Căsătoriile a doua sau a treia nu se celebrează
de către Biserică la fel ca prima căsătorie. Căsătoria a treia era privită de Biserică drept o neînfrânare și
mai mare (față de a doua), Sfântul Vasile cel Mare în canonul 50 declarând-o direct nelegiuire, dar tot
Sfântul Vasile o declară „mai bună ca desfrânarea”. 104
Căsătoria a IV-a a fost interzisă ca nevalabilă și fără posibilitate de dispensă, de către sinodul
din Constantinopol din anul 920-921, cu privire la problema tetragamică.
Iată ce decide sinodul:
1. „1. Din anul 6429 (921), al optulea al indictionului, nu poate să încheie nimeni a IV-a căsătorie; a
încheiat-o, ea este nelegală și celui vinovat i se ia orice drept de a face parte din societatea
bisericească, ba chiar și intrarea în Biserică i se oprește, pe câtă vreme se găsește în această căsătorie.
Aceasta a fost părerea părinților de mai înainte și acum nu s-a făcut altceva decât s-a clarificat mai
bine, pentru ca să se oprească acest fel de căsătorii ca ceva cu totul străin de organizația creștină.
2. Nici căsătoria a treia nu poate oricine și cu înlesnire s-o facă. Dacă cineva nu are copii și are 40 de ani
și fără să caută la etatea și la situația lui se căsătorește a treia oară, atunci să se oprească de la

103
Dr.Nicodim Milaș, Canoanele Bisericii..., partea a I-a, p.32
104
Dr.Dr.Valerian Șesan, op.cit., p.204
împărtășire cinci ani și atunci să i se învoiască numai la Duminica Învierii în respectul postului de mai
înainte și a timpului de pocăință.
3. Dacă cineva în etate de 40 de ani are copii nu i se învoiește căsătoria; căci nu este drept, dacă acest
părinte se supune sensurilor și retrage grija de la copii de mai înainte.
4. Este cineva de 30 de ani și are copii din o căsătorie de mai înainte, trebuie, dacă intră constrâns de
senzualitate în căsătoria a treia, să nu i se dea Sfânta Împărtășanie timp de 4 ani; după acest timp să i
se dea numai în Duminica Învierii, la serbarea Adormirii Sfintei Fecioare și în ziua de Crăciun.
5. Cel ce are 30 de ani și nu are copii, poate, dacă dorește să aibă copii, să se căsătorească. Totuși are să
se supună pedepsei bisericești.
6. Și în privința primei și celei de a doua căsătorii se decide, ca oricine, care se căsătorește să fie liber și
să nu se ia în seamă vina de furt sau de vreo crimă secretă, în caz contrar să se supună 7 ani la
penitență.
7. Preotul, care contra dispozițiilor din acest tom, ar împărtăși Sfânta Cuminecătură, pierde oficiul său și
se supune în numărul acelora care, se opresc de la Sfânta Împărtășanie pe timp de 7 ani”. 105

Măsura de a nu se permite căsătoria a IV-a, cuprinsă în „Tomos-ul Unirii (tomis tis enoseas)” 106
al Sinodului de la Constantinopol din anul 920-921, a fost acceptată în întreaga Ortodoxie, ca având
puterea unui canon general obligatoriu. În Biserica Ortodoxă această măsură se aplică neținându-se
seama de faptul că o persoană a fost cununată civil de trei ori dar nu și bisericește. „Nici de faptul că o
persoană a rămas văduvă prin deces de trei căsătorii anterioare sau de faptul că vreuna din cele trei
căsătorii anterioare ar fi fost declarată nulă sau inexistentă de la început sau ar fi fost anulată
ulterior”.107 În schimb Biserica Romano-Catolică, în caz de văduvie prin deces sau de nulitate ori
anulare a căsătoriei, permite nu numai patru căsătorii, ci și mai multe.
În practică a doua casatorie era cea mai frecvent întâlnită, dar si aceasta pentru lumea
medievala moldovenească nu era bine primită . În situașia în care pe ascuns avea loc și a patra
casătorie copiii rezultați în urma acestei legături nu aveau drept de mostenire 108
Pentru codul civil căsătoria a IV-a, precum și oricare alta următoare, nu constituie un
impediment.

4. Condamnarea la moarte sau la închisoare pe viață.


Acest impediment este distrugător, fiind recunoscut de Biserică, precum și de stat.

105
Pr.Dr.D.G.Boroianu, op.cit., pp.241-242.
106
Prof.Iorgu D.Ivan, Căsătoria..., p.741.
107
Arhid.Prof.Dr.Ioan Floca, op.cit., p.76.
108
Zahariuc Petronel, Câteva considerații despre preoțimea ortodoxa și moravurile credincioților din Moldova în Sexualitate și
discurs politico –religios în societatea românească premoderna, Editura Universitații Alexandru Ioan Cuza, Iași, 2016, p. 71.
5. Cursa întinsă celeilalte persoane. Biserica, potrivit dispoziţiilor din Nomocanon,
socoteşte ca impediment la căsătorie, faptul că după logodna formală încheiată, una din părţi
pregăteşte curse care ameninţă viaţa celuilalt.
Legislaţiile civile nu prevăd acest impediment, dar printre motivele de divorţ este
prevăzută, vrăşmăşia săvârşită de un soţ împotriva vieţii celuilalt soţ.
6. Condamnarea pentru crimă. Acest impediment, deşi nu este menţionat în mod
expres în dreptul canonic, totuşi potrivit Canoanelor 22 Ancira, 56 şi 65 ale Sfântului Vasile
cel Mare, condamnarea pentru o crimă este considerată ca impediment la căsătorie, până la
expirarea pedepsei.
Întrucât condamnarea pentru crimă este considerată de legislaţiile civile ca motiv de
divorţ, socotim că este cazul a se menţine acest acord între legislaţiile civile şi normele
Bisericii.
7.Anul de doliu. Trebuie să fie respectat de către soţ şi în special de către soţie pentru
jalea bărbatului, pentru săvârşirea parastaselor, ca şi pentru motivul de a nu fi rămas gravidă.
Uzul acesta a existat şi în dreptul roman şi în cel bizantin. Biserica a admis această dispoziţie
şi a înţeles să formuleze regula, că în timpul unui an de zile, anul de doliu, nu se poate săvârşi
cununia văduvei cu altă persoană. Este dispensată soţia unui trădător de ţară, a unui fugar, a
unui criminal. Codul civil român prevede 10 luni de doliu pe care trebuie să le respecte
văduva. Aceasta, pentru a preveni o eventuală naştere posterioară primei căsătorii.
Un copil născut la 11 sau 12 luni de la decesul soţului legitim atrage după sine bănuiala
de desfrânare asupra soţiei. Soţul, din punct de vedere civil, nu are obligaţia de a respecta un
an sau 10 luni de doliu. 109
8.Serviciu militar. Biserica a privit la început acest impediment din motivul că, potrivit
învăţăturii ei, cel care voieşte să contracteze o căsătorie, nu trebuie să fie legat de obligaţii
care ar putea tulbura viaţa conjugală.
În prezent socotim că acest impediment bazat pe anumite concepţii depăşite asupra
serviciului militar, nu mai este îndreptăţit, cu atât mai mult cu cât nu se întemeiază pe un
canon cât şi datorită faptului că satisfacerea serviciului militar nu mai este o îndatorire
obligatorie, rămânând numai benevolă, ca atare urmează să fie desfiinţat. 110
9. Lipsa vestirilor(strigărilor). Atât legislaţia bisericească, cât şi cele civile prescriu
strigările înainte de oficierea căsătoriei. Lipsa lor constituie un impediment la căsătorie, atât
în legislaţiile civile cât şi în legislaţia bisericească.
10. Lipsa actelor necesare pentru căsătorie. Ca şi strigările, este necesară, pentru
contractarea căsătoriei, prezentarea tuturor actelor respective, cerute pentru căsătorie, cum

109
Pr. Traian Costea, Teză de doctorat, Căsătoria din punct de vedere istoric, dogmatic şi canonic , Ed. Institutului de
arte grafice Speranta, Bucurețti.

110
Pr. Dr. Gheorghe Soare, art.cit., p.581.
sunt la căsătoria civilă: actul de naştere, dispensele obţinute, dacă este cazul, dovada
desfacerii unei căsătorii anterioare, etc.; iar pentru binecuvântarea religioasă, actul de
căsătorie civilă şi dispensa respectivă dacă este cazul, de la episcopul respectiv.
Biserica, în acord cu dispoziţiile legislaţiei civile, socoteşte că lipsa actelor necesare
pentru căsătorie constituie un impediment la celebrarea căsătoriei.

III.1.5. Impedimente cu privire la primitor. Existența unor raporturi intime între


miri: Rudenia.

O definiție a rudeniei o găsim la canonistul Valerian Șesan și anume: „înrudirea sau rudenia este
un raport de intimitate care se întemeiază între două sau mai multe persoane printr-un act special, care
îndreptățește la aceasta”111. Rudenia are rost moral pozitiv, deoarece stabilește momentele de legătură
familială dintre oameni, dar are și un rost negativ, pentru că oprește de la legături familiale noi pe cei
ce sunt deja într-un anumit raport sau grad familial (de rudenie).
Impedimentul rudeniei după canonistul Valerian Șesan este „de natură igienică” 112 prin aceasta
oprindu-se degenerarea biologică prin căsătorii între rude apropiate. Putem vorbi și de o natură socială
a acestui impediment, deoarece se lărgesc legăturile dintre familii (promovându-se încheierea de
rudenii cu alții).
După cum actul care îndreptățește la intimitate între oameni este după ființa lui de natură fizică
sau etică, tot așa și rudenia, bazată pe acest act, este fizică sau etică. Actele speciale prin care se
întemeiază rudenia fizică sunt: nașterea (descendența), care produce rudenia de sânge și căsătoria, care
produce rudenia cuscriei, iar actele prin care se întemeiază rudenia etică sunt: actul ținerii la botez și
actul asistării la cununie, care produc rudenia religioasă și actul tutelei, actul adopțiunii și actul
logodnei, care produc rudenia morală.
Toate aceste feluri de înrudire constituie în anumite limite impedimente la căsătorie.
Rânduielile prin care se stabilesc aceste limite, precum și acelea prin care se arată de la care
impedimente și în ce mod se poate obține dispensă și de la care nu se poate obține, s-au stabilit în
decursul dezvoltării istorice a vieții bisericești, în diverse chipuri.
Aceste reguli s-au moștenit în primul rând din legea mozaică și din dreptul roman. Creștinii din
primele veacuri se conduceau în relațiile lor de familie și rudenie după aceste reguli, ele fiind
confirmate și de către Sfinții Apostoli, care au solicitat și norme noi întemeiate pe considerente
religioase.

111
Dr.Dr.Valerian Șesan, op.cit., p.205
112
Ibidem.
Atât unele cât și celelalte au intrat în viața Bisericii și au fost completate și amplificate pe calea
obiceiului și a legiferării canonice. „Până în veacul al VII-lea, adică până la Sinodul Trulan din anul
692, nu a existat o rânduială uniformă și general obligatorie în privința impedimentelor la căsătorie,
născute din legătura rudeniei”113, ne spune canonistul Ioan Floca.
În paralel cu legislația bisericească cu privire la impedimentul rudeniei, statul a venit cu unele
legi și anume: împăratul Teodosie cel Mare în Codex Theodosiamus (anul 438), împăratul Justinian I
în Codex Justiniamus și Novelae, împărații Vasile I Macedoneanul și Leon al VI-lea Filosoful.
Pe baza tuturor normelor stabilite de către autoritatea bisericească și de către cea de stat, s-au
stabilit o serie de rânduieli care nici până astăzi nu reglementează în mod uniform, limitele cu privire
la impedimentul rudeniei.
Cu ajutorul anumitor scheme, prin care se reprezintă grafic diversele tipuri de înrudiri, se
calculează gradele în limitele cărora acestea constituie impedimente la căsătorie, folosindu-se niște
semne convenționale în acest scop. Iată care sunt aceste semne convenționale:
- un pătrățel prin care se însemnează o familie alcătuită din soț și soție.
- un cerc prin care se însemnează genul masculin (soț, frate, părinte, fiu,
nepot).
- un triunghi pentru genul feminin (soție, mamă, soră, nepoată, bunică).
- o linie verticală, așezată între două persoane, prin care se însemnează
descendența sau nașterea fizică a unei persoane.

- o linie curbă, boltită sau curbată în jos, ale cărei capete sunt fixate unul pe
un cerc și altul pe un triunghi, înseamnă legătura conjugală dintre două persoane
căsătorite.

- o linie boltită în sus, înseamnă legătura dintre două persoane de sex opus
din afara căsătoriei (concubinaj).
- aceeași linie curbă, boltită în jos, dar segmentată, înseamnă legătura
stabilită prin logodnă.

- o linie dreaptă verticală, segmentată, înseamnă raportul de filiație adoptivă


sau înrudire prin adopție.

113
Arhid.Prof.Dr.Ioan Floca, op.cit., p.83.
- o scurtă linie dreaptă verticală, punctată, înseamnă raportul de filiație
religioasă, stabilită prin actul ținerii la botez.

- o linie dreaptă verticală, formată din puncte și segmente, înseamnă filiația


religioasă sau înrudirea religioasă stabilită prin asistarea la cununie.

- o linie scurtă, sinuoasă, verticală, înseamnă raportul de tutelă dintre două


persoane..

- o diagonală trasă peste unul din semnele specifice persoanelor sau


legăturilor de înrudire, înseamnă încetarea din viață a persoanelor respective cât și
încrederea legăturilor peste care se trage.

După cum am văzut rudenia are două ramuri și anume: A. rudenia de sânge și B. rudenia
cuscriei.

A. Rudenia de sânge (consângenitatea).


Rudenia de sânge „Este raportul de intimitate ce se stabilește între două sau mai multe
persoane, în baza comunicării aceluiași sânge, prin actul fizic al nașterii „.114 În privința limitelor în
care rudenia de sânge constituie un impediment la căsătorie, s-au adaptat la început normele dreptului
mozaic cuprinse în Levitic la capitolul 18. „Consângenitatea se întemeiază prin descendența, originea
directă sau indirectă a unei persoane din alta, sau prin originea lor dintr-un tată comun”. 115.
Raportul rudeniei de sânge mai apropiate sau mai îndepărtate se stabilește nu numai între
părinți și copii ca ascendenți și descendenți direcți, ci și între frați ca descendenți ai acelorași
progenituri, părinții lor, sau între veri, ca descendenți direcți ai acelorași progenituri comuni (bunicii

114
Prof.Iorgu D.Ivan, Căsătoria..., p.742.
115
Dr.Dr.Valerian Șesan, op.cit., p.206
lor). Progenitorii cu descendenții lor formând la un loc un singur neam, consângenitatea se numește și
„Rudenia cea de un neam „.116
Rudenia de sânge poate fi:
1. În linie dreaptă, și anume:
a) în linie descendentă, de la un procreator la urmașii săi înșirați gradat (de la protopărinte la
strănepot) sau
b) în linie ascendentă, de la un născut la procreatorii săi, rânduiți gradat (de la strănepot la
protopărinte). Rudenia în linie dreaptă ascendentă merge de la noi prin Noe la Adam, iar în linie
descendentă de la Adam prin Noe și noi până la sfârșitul lumii, sau până la infinit.
Consângenitatea în linie directă s-ar reprezenta astfel în schemă:

A Linia este descendentă dacă se începe calculul de la A, care ar fi deci


tatăl lui B, bunicul nepoatei C, străbunicul strănepotului D și
B răstrăbunicul răstrănepoatei E, și ar fi consângen în gradul I cu B, în
gradul II cu C, în gradul III cu D și în gradul IV cu E, corespunzător
C numărului de nașteri care îi despart; în cazul în care calculul ar porni de
la E, O i-ar fi tată, C bunica, B străbunic și A răstrăbunic, în acest caz
D linia fiind tot directă, dar în sens ascendent ».117

2. În linie colaterală, rudenia de sânge cuprinde persoanele care deși fac parte din diferite linii
drepte, totuși au descendența comună, într-un protopărinte comun și putem vorbi de:
a) linie colaterală egală, dacă stau în raport egal de consângenitate cu protopărintele lor comun,
despărțindu-i de el același număr de nașteri și
b) linie colaterală inegală, dacă omul stă într-un raport de consângenitate mai apropiat de
protopărintele comun, decât celălalt, sau stau la o depărtare inegală de el, despărțindu-i de el un număr
neegal de nașteri.
Consângenitatea în linie colaterală se reprezintă astfel în schemă:
A

116
Ibidem.
117
Prof.Iorgu D.Ivan, Căsătoria..., p.744.
B B’

C C’

D D’

Din autorul comun A pornesc două șiruri de nașteri prin fiii B și B’, care au la rândul lor B pe
fiica C, iar B’ pe fiica C’ pe fiica D’. Frații B și B’, sunt consângeni în gradul II în linie colaterală
egală; verii primari C și C’ în gradul IV și verii al doilea D și D’ în gradul VI în linie colaterală tot
egală; B cu C’ (unchiul și nepoata de frate) sunt consângeni în gradul III în linie colaterală inegală, iar
C’ cu nepotul său D, de vară primară, sunt consângeni în gradul IV, în linie colaterală inegală, fiind
două nașteri pe o linie și trei nașteri în cealaltă linie”. 118
Calcularea gradelor rudeniei de sânge, atât în linie directă cât și în linie colaterală se face
ținându-se cont de numărul nașterilor, alcătuindu-se totdeauna, pentru siguranța calculului, spița
neamului sau arborele genealogic. Fiecare naștere este socotită un grad. În linie directă calculul este
mai ușor, între tată și fiu fiind o consângenitate mai apropiată, decât între moș și nepot, deoarece între
tată și fiu nu este decât o naștere. În linie colaterală, calculul se face pornindu-se (după cum am văzut
în schemă) de la o persoană dintr-o linie până la protopărintele comun și coborându-se apoi la
persoana din linia a doua, cu care vrem să stabilim gradul de rudenie. Numărul nașterilor de pe o linie,
până la autorul comun care nu se ia în calcul, plus numărul nașterilor de pe cealaltă linie, dă gradul
rudeniei.
Frații între ei sunt consângeni în linie colaterală, în gradul II, fiind o naștere pe o linie și altă
naștere pe cealaltă linie; verii primari sunt de gradul IV, fiind două nașteri pe o linie și două nașteri pe
cealaltă linie iar verii al doilea sunt consângeni în linie colaterală în gradul al VI-lea, fiind trei nașteri
pe o linie și trei pe a doua linie. Calculul pentru consângenitatea în linie colaterală inegală, se face la
fel: unchiul cu nepotul de frate sunt consângeni în gradul al III-lea, fiind două nașteri pe o linie și o
naștere pe cealaltă linie, unchiul cu strănepotul de frate sunt consângeni în gradul IV, în linie colaterală
inegală, fiind trei nașteri pe o linie și o naștere pe a doua linie.
„Consângenitatea a constituit impediment la căsătorie pentru considerente de ordin moral,
natural, igienic și social.”119 Descendenții le datorează părinților și celorlalți ascendenți ai lor respect și
venerație, acest lucru nefiind compatibil cu raporturile de egalitate pe care le impune căsătoria între
soți, iar consângenii colaterali (frații și surorile, bunicii și nepoatele de intimitate a familiei, dintre ei,
dacă ar ști că se pot căsători între ei.

118
Ibidem.
119
Ibidem.
Experiența de veacuri a dovedit că încheierea de căsătorii repetate între consângeni în grade
apropiate, are drept consecință inevitabilă degenerarea neamului omenesc, atât sub aspect fizic cât și
sub aspect spiritual. Aceste motive, cât și pentru îndepărtarea vrăjmășiilor dintre diferite neamuri, au
condus la încheierea de căsătorii între membrii din familii cât mai îndepărtate.
„Biserica Romano-Catolică a acceptat un alt mod de numărare a gradelor de rudenie, formulat de
papa Grigorie cel Mare (+604) după dreptul „vechi german”, întărit apoi de papa Alexandru II, în
1063”.120 Aceștia socotesc gradele după numărul generațiilor, al treptelor de origine, al seriilor de
procreațiuni și nu după număr nașterilor. Copiii unui protopărinte alcătuiesc primul grad descendent,
iar părinții lor primul grad ascendent.
Potrivit normelor dreptului mozaic, cuprinse în capitolul 18 din Levitic, adaptate la început,
căsătoria este interzisă între rudele de sânge, atât în linie directă, cât și colaterală, până în gradul trei
inclusiv. Dreptul roman nu extindea nici el mai mult de gradul trei, impedimentul rudeniei de sânge,
iar împăratul Teodosie cel Mare a extins acest impediment până la gradul patru, interzicând căsătoria
între verii primari.
Sinodul Trulan, prin canonul 54 interzice categoric căsătoria între rudele de sânge de gradul
patru, atât pe linie directă (străbunic cu strănepoată), cât și pe linie colaterală, în toate cazurile
(verișori, străunchi-strănepoată). Mai târziu „Vasilicalele au extins acest impediment până în gradul
șase atât pe linie directă, cât și pe linie colaterală, în toate cazurile”. 121
Sinodul întrunit la Constantinopol din 1025-1043, sub patriarhul Alexie Studitul, a decis că o
căsătorie încheiată în gradul 7 „Nu este iertată, iar dacă s-a încheiat, să nu se despartă, ci numai soții să
fie supuși pedepsei bisericești”.122
În anul 1166 la Constantinopol a fost convocat un sinod de patriarhul Luca Chrysoverges
(+1169), care a extins impedimentul rudeniei de sânge până la gradul șapte în toate cazurile, această
hotărâre fiind întărită și de împăratul Manuil I Comnenul, căsătoria încheiat în gradul șapte fiind
nevalabilă, despărțibilă, iar cei vinovați să fie excomunicați.
Canonistul Nicodim Milaș, comentând canonul 68 al Sfântului Vasile cel Mare, spune: „Vasile
cel Mare dispune să se pedepsească ca pentru adulter oricine va încheia căsătorie, deși știe că în
privința înrudirii există impediment canonic, și adică se va pedepsi cu excluderea pe cincisprezece ani
de la Sfânta Împărtășanie”.123

120
Dr.Dr.Valerian Șesan, op.cit., p.209.
121
Diac.Prof.Dr.Ioan N.Floca, Rudenia ca piedică (impediment) la căsătorie și cununie, în Revista „Studii Teologice” XLIV
(1992), nr.1-2, p.22.
122
Dr.Dr.Valerian Șesan, op.cit., p.211.
123
Dr.Nicodim Milaș, Canoanele Bisericii..., partea a II-a, p.211.
Căsătoria între verii primari (gradul II) este oprită de Sinodul Trulan prin canonul 54. Același
canon pentru cei care ar încheia căsătorii fiind în grade de rudenie interzise „Amenință cu epitimie de
șapte ani pentru oricine care s-ar prinde în astfel de căsătorie și firește căsătoria aceasta se anulează”. 124
Timotei al Alexandriei oprește prin Canonul 11 pe preot să încheie o căsătorie nelegiuită între
nepot și mătușă, aceștia aflându-se în gradul III pe linie colaterală.
Regula ce poate fi stabilită pentru rudenia de sânge, ca impediment la căsătorie este următoarea:
atât pe linie directă cât și pe linie colaterală, aceasta constituie un impediment inclusiv până în gradul
șapte. Practica vieții bisericești, a stabilit în timp, că pe linie directă, acest impediment al
consângenității este nelimitat, adică s-ar putea spune că merge până la infinit, deși legiuirile nu
amintesc decât maximum gradul șapte. Este amintit gradul șapte, deoarece în gradele mai îndepărtate
nici nu este posibilă încheierea unei căsătorii, abia dacă se mai găsesc în viață câteodată rude de sânge
pe linie directă până la gradul cinci, dar în grade superioare nici nu poate fi vorba.
Cu privire la înrudirea pe linie colaterală, practica vieții bisericești a stabilit următoarea regulă:
„în gradul șapte, șase și cinci se poate acorda dispensă de către episcop, chiar și în gradul patru, în
unele cazuri posibile, ca de exemplu între veri primari și până la gradul trei, nu se poate cere și nici
obține dispensă, iar în gradul patru al verilor primari, se poate obține dispensă numai de la sinod”. 125
Codul Familiei, conform prevederilor articolului 6 stipulează: „Între rudele din consângenitate,
căsătoria este oprită, în linie dreaptă, până la al patrulea grad inclusiv” 126.
Deci Codul Familiei interzice căsătoria între: tată și fiică, mamă și fiu, bunic și nepoată, bunică
și nepot, străbunic și strănepoată, străbunică și strănepot (în linie directă) și între: frate și vară (fără
deosebire după cum ei sunt frate și soră bună) ori numai consacvini sau uterini, unchi și nepoată,
mătușă și nepot, verișori primari (pe linie colaterală).
Impedimentul rudeniei de sânge impunându-se în vederea asigurării unei descendențe sănătoase,
ca și pentru considerențe de moralitate a relațiilor de familie, încălcarea acestuia este sancționată atât
cu nulitatea căsătoriei, cât și cu incriminarea ca infracțiune de incest a relațiilor sexuale dintre rudele în
linie dreaptă și dintre frați și surori în linie colaterală.

Articolul 6 din Codul Familiei prevede că, pentru unele motive temeinice, se poate încuviința
căsătoria între rudele de sânge în linie colaterală de gradul al patrulea, de către „consiliul popular al
județului respectiv, prin decizie motivată” 127 impedimentul provenit din rudenia de sânge se referă atât
la rudenia din căsătorie, cât și la rudenia din afara căsătoriei, stabilită conform legii. „Cu privire la
rudenia din afara căsătoriei nestabilită legal, adică rudenia de fapt, deși legea nu prevede, în doctrina

124
Idem, Canoanele Sinoadelor..., p.428.
125
Arhid.Prof.Dr.Ioan Floca, op.cit., p.94.
126
Prof.Iorgu D.Ivan, Codul..., p.473.
127
Ibidem.
juridică s-a impus interpretarea opusă, potrivit căreia, rudenia din afara căsătoriei constituie
impediment la căsătorie prin faptul legăturii de sânge, și nu după cum a fost sau nu legal stabilită” 128.
În Pravila Lui Vasile Lupu la Glava 41 scrie,, se cheamă sânge amestecat când se va împreuna
129
neștine cu muiere ca aceea cu care nu se va împreuna cu nuntă ,, considerându-se,, un păcat și o
greșeală mai mare și mai cumplită decât preacurvia130.

B. Rudenia cuscriei
„Prin căsătorie se produce un raport intim între două sau mai multe persoane, care se numește
curscrie”.131 Cuscria, ca afinitate întemeiată printr-un act de împreunare sexuală (copula carnalis) ia
ființă fără deosebire, dacă această împreunare este legitimă, săvârșită în mod real (prin căsătorie), sau
este ilegitimă, săvârșită în mod ilegal, în afară de căsătorie, deoarece prin actul împreunării sexuale
două persoane devin un singur trup, o personalitate (Matei XIX, 5, 6; I Corinteni 6, 16).
Din unitatea aceasta reală a doi soți rezultă, că între un soț și consângenii celuilalt soț, precum
și între consângenii ambilor soți se produc raporturi de intimitate, numite: rudenia afinității,
încuscrirea sau cuscria, iar persoanele se numesc încuscriți. Între cei doi soți nu se produce un astfel de
raport de cuscrie, căci ei formează un singur trup.
Impedimentele la căsătorie ce iau naștere din rudenia cuscriei, se prezintă în trei feluri și
anume:
a) Rudenia cuscriei de felul I.
Cu privire la cuscria de felul I, Biserica s-a orientat tot după normele dreptului mozaic de la
Levitic capitolul 18, versetele 8, 15, 17, în care se interzicea căsătoria între un soț și consângenii
celuilalt soț până la gradul 3, oprind ca nelegiuire însoțirea sexuală cu soția tatălui, cu nora, cu fiica
sau cu nepoata. „Vasiliadele (cartea 28 tit.5, cap.3) interzic căsătoria în gradul 3, în linie ascendentă și
descendentă (cu soacra, mama, bunica, nora, nepoata, mama și fiica vitregă)”. 132
În mod practic, Biserica l-a socotit ca impediment (cuscria de felul I) în toate cazurile, la
început numai până la gradul 3, iar prin canonul 54 al Sinodului Trulan până la gradul patru inclusiv,
făcându-se după aceea și distincția dintre linia directă și linia colaterală, în sensul că pe linie directă
acest impediment a fost extins la infinit.

128
Arhid.Prof.Dr.Ioan Floca, Rudenia..., p.20.
129
Carte Românească de InvăȚătură 1646, Ediție critică, Editura Academiei Republicii Popuklare România, p. 144.
130
Ibidem
131
Dr.Dr.Valerian Șesan, op.cit., p.212.
132
Ibidem, p.216.
Pe linie colaterală impedimentul cuscriei de felul I a fost extins prin analogie cu impedimentul
rudeniei de sânge, până la gradul cinci de către „Sinodul din Constantinopol, ținut în anul 996 sub
patriarhul Sizimin (995-998)”.133
Un alt sinod întrunit tot la Constantinopol în anul 1199 sub patriarhal Ioan X Kamaterus (1199-
1206), a extins impedimentul cuscriei de felul I până la gradul 6 inclusiv.

E F
B G

C H

D I

J
L

Conform schemei, se interzice căsătoria lui A rămas văduv cu toate rudele de sânge, pe linie
dreaptă, a fostei sale soții, adică (A-E = gr.I; A-C=gr.I; A-D=gr.II; A-J=gr.III, etc.), la fel se interzice
căsătoria soțului văduv A cu rudele de sânge pe linie colaterală a fostei sale soții, anume: (A-F=gr.III;
A-C=gr.IV; A-H =gr.V; A-I=gr.VI).134
Astfel cuscria de felul întâi, pe linie directă, constituie un impediment la căsătorie, până la
infinit, iar pe linie colaterală, constituie un impediment la căsătorie până la gradul șase inclusiv.
„Dispensa de la acest impediment în gradul șase și cinci se acordă de către episcopul eparhiot,
iar în gradul patru, numai de către sinodul plenar pentru a nu se crea cazuri de precedență. Sinodul
poate acorda acest drept episcopului eparhiot în anumite cazuri”. 135
Codul Familiei nu recunoaște o astfel de rudenie, ca impediment la căsătorie.

133
Ibidem, p.217.
134
Arhid.Prof.Dr.Ioan Floca, Impedimente la căsătorie și cununie, în „Mitropolia Ardealului”, XXXIV (1989), nr.1, p.33.
135
Idem, Rudenia..., p.23.
b) Rudenia cuscriei de felul II.
Cuscria de felul al II-lea se constată, formând arborele genealogic atât în linie directă precum
și colaterală al fiecărui soț, urmând apoi soții prin linia căsătoriei.
Cuscria de felul al II-lea reprezentând rudenia ce se stabilește între consângenii celor doi soți,
a fost privită de Biserică dintru început ca impediment la căsătorie, de aceeași greutate ca și cuscria de
felul întâi. Biserica a primit astfel acest impediment orientându-se după normele dreptului roman și
după obiceiul stabilit între creștini.
Pe baza acestuia și pe baza prevederilor canonului 54 al sinodului Trulan (VI Ecumenic),
cuscria de felul doi a fost socotită ca impediment la căsătorie și cununie până în gradul patru inclusiv.
Sinodul de la Constantinopol din anul 996 ținut sub patriarhul Sizimin a extins acest impediment până
în gradul șase inclusiv. Cu privire la gradul șase s-a făcut distincția că el este un impediment la
căsătorie, dacă, cei care vor să se căsătorească se află înrudiți după cuscria de felul doi, și s-ar produce
așa-numitul amestec necuviincios de nume sau confuzia ilicită a numelor, iar în cazul în care nu s-ar
produce acest amestec, căsătoria este permisă și între rudele de gradul șase, după cuscria de felul doi.
Pe baza unui principiu exprimat de canonul 87 al Sfântului Vasile cel Mare, s-a stabilit această
rânduială, iar în cazul când se face acel amestec necuviincios de nume impedimentul cuscriei de felul
doi s-a extins până în gradul șapte.
Sfântul Vasile cel Mare oprește prin canonul 87 căsătoria succesivă a unui bărbat cu două
surori ca necuviincioasă amestecare de nume, neștiindu-se cum să se numească copiii născuți din
aceste două căsnicii, ei fiind frați după același tată, devin veri, fiind născuți de două surori, iar soția a
doua, mătușă după consângenitate devine totodată și mamă vitregă a fiilor surorii sale.
Pentru a nu se crea confuzii cu privire la faptul că înrudirea cuscriei de felul al doilea este
socotită ca impediment la căsătorie de o gravitate ca și înrudirea de sânge (gradul VII), să vedem ce se
înțelege prin acel amestec ilicit de nume.
De obicei, căsătoriile între rude de sânge sau între rude de cuscrie produc un amestec de
nume, „în sensul că două persoane care pe scara înrudirii respective aveau o anumită poziție
determinată printr-un nume corespunzător, prin căsătorie devin soți și se dobândesc astfel un nou nume
în raporturile dintre ei, fără a fi pierdut însă și vechile numiri pe care le aveau pe scara înrudirilor
înainte de a se căsători”. 136 Prin amestecarea acestor nume vechi și noi, dacă se produce în limita
gradelor de înrudire permise căsătoriei, fie cu dispensă, fie fără dispensă, respectivul amestec de nume,
care se produce « se cheamă amestec licit sau permis, îngăduit sau onest »137

136
Arhid.Prof.Dr.Ioan Floca, op.cit., pp.95-96.
137
Ibidem, p.96.
Atunci când două persoane aflate într-un grad de rudenie, în care nu le este permisă căsătoria,
nici cu dispensă, nici fără dispensă, și ei o încheie, atunci se produce amestecul ilicit de nume,
caracterul lui ilicit provenind de fapt prin caracterul ilicit al căsătoriei.
Un fel aparte și grav al acestui amestec ilicit de nume, se poate produce atunci când prin
căsătoria între două persoane aflate în rudenie de cuscrie de felul al doilea se creează situația, ca una
din persoane care pe scara înrudirii de sânge și de cuscrie se găsea sub nivelul parental, adică sub
nivelul părinților, ajunge prin căsătorie, fie la nivelul parental, fie depășește acest nivel, fiind deasupra
lui.
In acest fel, cel ce după numele înrudirii anterioare sau în care se găsea anterior, ajunge să
dobândească prin căsătorie înrudire egală cu a părinților, sau chiar superioară acestora, devine prin
urmare un fiu sau un nepot quasi-cumnat al tatălui sau chiar quasi-unchi al tatălui. Prin acest amestec
de nume, se încalcă respectul datorat părinților și el este neîngăduit. Dacă prin căsătoria a două rude de
cuscrie de felul al doilea s-ar produce acest amestec ilicit de nume, atunci această înrudire constituie
impediment la căsătorie atât în gradul șase cât și în gradul șapte.
In cazul căsătoriei a doi frați cu două verișoare, se creează un amestec prezumtiv de nume,
deoarece el apare abia la căsătoria urmașilor. Acest impediment prezumtiv, a fost impus de un Sinod
endemic de la Constantinopol întrunit sub patriarhul ecumenic Samuil I (1763-1768).
Canonistul Ioan Floca consideră impedimentul cuscriei de felul al doilea mai puțin grav decât
cel al rudeniei de sânge:”Totuși, în fond, căsătoria între rudele în cazul cărora s-ar produce prin
căsătoria menționată confuzie neîngăduită de nume, nu contravine scopului general al căsătoriei, nici
considerentelor de bază de natură religioasă, morală și fizică, care au determinat oprirea căsătoriei
între care există o înrudire mai apropiată. De asemenea această confuzie de nume apare ca mai puțin
gravă decât aceea care se produce prin căsătoria între rude de sânge, chiar dacă aceasta este admisă cu
sau fără dispensă”.138
Practica vieții bisericești nu-i acordă impedimentului, ce constă în amestecul ilicit de nume
greutatea hotărâtă de sinodul din anul 996 de la Constantinopol și dispensa pentru acest impediment în
gradul șapte și șase, când se produce amestecul de nume, a fost lăsată la latitudinea episcopului,
nefiind strict rezervată sinodului.
Pentru aspectele menționate, „Biserica Ortodoxă a stabilit ca principiu că afinitatea sau
cuscria de felul II constituie impediment la căsătorie în toate cazurile, până la gradul V inclusiv; în
cazurile de confuzie de nume până la gradul VI inclusiv și în cazurile de confuzie de nume între
ascendenți și descendenți până la gradul VII inclusiv. „139
Codul Familiei nu recunoaște o astfel de rudenie ca impediment la căsătorie.

138
Diac.Prof.Dr.Ioan Floca, Rudenia..., p.24..
139
Prof.Iorgu D.Ivan, Căsătoria..., p.747.
Părerea canonistului Milan Șesan cu privire la această nerecunoaștere din partea statului este
următoarea: „În ce privește rudenia cuscriei de felul II opinez că Codul civil trebuie să o recunoască
cel puțin în gradele și în cazurile de tot restrânse concrete și stabilite limitativ de Sinodul Trulan, și
anume: frații vitregi, cuscrii și tatăl și fiul sau mama și fiica pe de o parte și două surori sau doi frați pe
de altă parte „.140
Biserica face pogorămintele necesare, când cei căsătoriți civil, aflați în rudenie de cuscrie de
felul al doilea și astfel „ Dispensele de acest impediment în gradele cinci, șase și șapte, pot fi acordate
de către episcop, iar în gradul patru, numai de către sinod „.141
c) Rudenia Cuscriei de felul III.
Cuscria de felul al treilea, deși nu este amintită ca impediment la căsătorie nici de Sfânta
Scriptură, nici de canoane, constituie totuși impediment după rânduielile bisericești, până inclusiv
gradul III.
Această rudenie se realizează între trei familii prin cel puțin două căsătorii și rânduiala potrivit
căreia este impediment la căsătorie se întemeiază de obicei și pe unele norme ale dreptului roman și
bizantin, aplicate în viața Bisericii, și a fost generalizată din veacul XIII-XIV. Este posibil ca în gradul
III să se acorde dispensă de la acest impediment.
Prin rudenia cuscriei de felul al treilea este oprită căsătoria între: socrul vitreg cu nora vitregă,
fiind gradul I; tatăl primului soț cu mama soțului al doilea (gradul II) și soțul unei surori cu soacra
celei de a doua surori (fiind gradul III).
După cum am văzut Rudenia religioasă este produsă de:
 actul ținerii la botez și
 actul asistării la cununie
Rudenia religioasă întemeiată pe actul ținerii la botez:
Potrivit cuvintelor Mântuitorului: „Adevăr, adevăr zic ție, de nu se va naște cineva din apă și
din duh, nu va intra în Împărăția cerurilor” (Ioan II, 5), Biserica primește Sfântul Botez ca o a doua
naștere, ca o naștere spirituală.
Botezul fiind socotit o naștere spirituală, de către Biserica Ortodoxă cât și de cea Romano-
Catolică, nașul care asistă pe copil la botez este considerat ca părintele său spiritual. Prin urmare,
raporturile dintre naș și fin sunt asemănate celor care se creează între copil și părinții săi firești, numai
că acestei legături dintre naș și fin (precum și dintre unele rude ale lor) nu poartă numele de
consângenitate, ci rudenie spirituală (religioasă).
Arborele genealogic al rudeniei spirituale se formează ca și la rudenia fizică. Finul și
descendenții lui formează astfel o linie paralelă cu fiii naturali ai nașului, finul găsindu-se deci în

140
Prof.Dr.Milan Șesan, Obligativitatea căsătoriei bisericești după canonistul Dr.Valerian Șesan, în Revista „Biserica Ortodoxă
Română”, LIX (1941), nr.9-10, pp.530-531.
141
Arhid.Prof.Dr.Ioan N.Floca, op.cit., p.98.
gradul I de rudenie spirituală cu nașul său și în gradul II cu fiii acestuia, ei fiind frați spirituali, iar fiul
finului cu nepotul nașului sunt în gradul IV de rudenie spirituală, ca veri spirituali.
La început, venind la botez și persoane mai în vârstă, pentru respectarea atmosferei de
moralitate care trebuie să existe permanent între rudele spirituale în gradele apropiate, împăratul
Justinian, printr-o lege din octombrie 530, a interzis căsătoria nașului cu fina sa, ca fiind ceva
necuviincios, care contravine respectului părintesc.
Rudenia religioasă întemeiată pe actul asistării la botez a fost socotită la început ca fiind
impediment la căsătorie numai în gradul I (între naș și fin), impunându-se prin obicei până a fost
consacrată de împăratul Justinian.
« Mai târziu, prin canonul 53 al Sinodului VI ecumenic (Trulan) s-a extins impedimentul
acestei înrudiri până la gradul doi, specificându-se în termeni cât se poate de clari că este interzisă
căsătoria între naș și mama finului și că în cazul când s-ar încheia totuși o asemenea căsătorie, ea
trebuie să fie despărțită, iar cei ce o încheiaseră să fie supuși epitimiilor pentru desfrânați. »142
Canonul 53 al Sinodului VI Ecumenic (Trulan) spunea că rudenia spirituală este mai presus
decât legăturile după trup prin urmare s-au produs unele abuzuri în aplicarea canonului, în sensul că
unii soți care știau ce prevede canonul își țineau pe propriul copil la Botez, cu scopul de a divorța de
soțiile lor, deoarece prin actul ținerii la botez deveneau rude religioase de gradul II.
Cu privire la superioritatea rudeniei spirituale față de cea de sânge, este evident că înrudirea
de sânge stabilește un raport de intimitate mai strânsă între rude, acest raport fiind mai viu, mai
puternic, determinând raporturi de intimitate și de solidaritate mai mari.
Canonul 53 al Sinodului Trulan extinde impedimentul rudeniei religioase până la gradul doi,
iar canonul 54 al aceluiași sinod prevede că înrudirea de sânge și de cuscrie, deci o înrudire fizică, nu
spirituală, constituie impediment la căsătorie până în gradul IV inclusiv, pe linie colaterală, iar nu
numai până în gradul II, ca înrudirea religioasă, acest lucru întărind afirmația anterioară.
Vasilicalele au extins până în gradul trei acest impediment, care până la urmă a fost extins
până la gradul al VII-lea inclusiv, ca și rudenia de sânge.
„Balsamon, în răspunsurile sale canonice către Manuil al Alexandriei, întemeindu-se pe
importanța dată prin canonul 53 Trulan rudeniei spirituale, a extins impedimentul rudeniei spirituale
asupra tuturor descendenților nașului și finului până la gradul VII inclusiv. Episcopul Ioan al Ciprului,
în răspunsurile date lui Constantin Cabasila, a extins acest impediment și între colateralii nașului și
finului, tot până la

gradul VII inclusiv ».143

142
Ibidem, p.86.
143
Prof.Iorgu D.Ivan, Căsătoria..., p.751.
Canonistul Nicodim Milaș comentând acest canon spune: „Deoarece nici în acest canon
trulan, nici în alt canon bisericesc general nu se face mențiune, afară de gradul al doilea, de nici un alt
grad de rudenie spirituală, în care căsătoria ar fi oprită, astfel proibirea sau permisiunea căsătoriei în
celelalte grade este lăsată în seama legislațiilor respective ale Bisericilor particulare și a înțelepciunii
episcopilor cu cădere”.144
In concluzie, în viața practică a Bisericii rudenia spirituală constând din actul ținerii la botez,
s-a socotit a fi impediment la căsătorie, numai până în gradul doi, în toate cazurile și foarte rar până în
gradul trei.
In gradul I și II nu se poate cere și nici nu poate fi dată dispensă, iar în gradul III se poate
obține.

Rudenia religioasă întemeiată pe actul asistării la cununie.


Această rudenie constituie un impediment la căsătorie până în gradul trei exclusiv în toate
cazurile, ca și cea întemeiată pe actul asistării la botez, acordându-se dispensă doar în gradul trei.
Rudenia spirituală întemeiată pe actul asistării la cununie, nu constituie un impediment la
căsătorie în toate Bisericile Ortodoxe locale, ci numai în practica generală a Bisericii Ortodoxe
Române și a Bisericii Ortodoxe Sârbe. Statul nu recunoaște rudenia spirituală ca impediment la
căsătorie.
Rudenia morală este produsă de:
a) actul tutelei
b) actul adopțiunii și
c) actul logodnei.
a) Rudenia morală întemeiată pe tutelă, înrudirea născută din actul tutelei, constituie numai
într-un singur grad impediment la căsătorie și anume între tutore și persoana aflată sub tutelă, dacă una
este de sex feminin iar cealaltă persoană este de sex masculin, însă numai pentru durata tutelei.
Statul recunoaște acest impediment la căsătorie și potrivit Codului Familiei, articolului 8:
„Căsătoria este oprită și între tutore și persoana minoră ce se află sub tutela sa, în timpul tutelei”. 145
Acest impediment s-a impus pentru considerente de natură morală și este profibitiv. Tutorele
poate încheia o căsătorie cu persoana aflată sub tutela sa când aceasta împlinește vârsta de 18 ani și
dacă nu sunt alte impedimente care să împiedice respectiva căsătorie.
b) Rudenia morală întemeiată pe adopțiune.

144
Dr.Nicodim Milan, Canoanele sinoadele..., p.423.
145
Prof.Iorgu D.Ivan, Codul..., p.473.
Această rudenie se aseamănă formal cu cea a tutelei, dar se deosebește de aceea prin natura sa,
în sensul că prin adopție se creează raporturi depline de familie și pentru întreaga viață, între părintele
adoptiv și fiul adoptiv, precum și între ceilalți membri ai familiilor acestora.
„Înfierea sau adopțiunea constituie … un impediment la căsătorie, în toate cazurile, până în
gradul trei „.146
Cu privire la numărul gradelor până la care acest impediment a fost socotit ca impediment la
căsătorie, pe calea obiceiului și prin aplicarea analogiei cu numărul gradelor până la care constituie
rudenia întemeiată pe asistarea la botez impediment la căsătorie, deci până la gradul doi inclusiv.
„Respectând obiceiul, împăratul Leon VI Filosoful opri prin navela 24 numai căsătoria dintre
frații adoptivi (gradul 2), fiind de la sine înțeles că cu atât mai mult este interzisă căsătoria între părinți
și copii adoptivi (gradul 1). „147
„Dimitrie Chomatenul, Balsamon și alții aplică însă și aici interpretarea largă a canonului 53
Trulan și deduc, că impedimentul rudeniei prin adopțiune trebuie să se extindă și el, ca și
impedimentul rudeniei spirituale, până la gradul 7 în linie dreaptă descendentă. Această interpretare o
observă și Pravila târgovișteană „.148
Biserica, binecuvântând printr-o slujbă specială actul adopțiunii a socotit această înrudire până
cel mult în gradul IV, dar după aceea a redus acest impediment până la gradul doi inclusiv.
Canonistul Ioan Floca, potrivit articolului 7 din Codul Familiei spune: „Este oprită căsătoria:
1. între cel care înfiază sau ascendenții lui de o parte și cel înfiat ori descendenții acestuia.
2. între copiii celui care înfiază, de o parte și cel înfiat sau copiii acestuia de alta
3. între cei înfiați de aceeași persoană „.149
Legile de stat extind impedimentul adopțiunii sau al înfierii până la gradul trei în toate
cazurile, comparativ cu practica bisericească, care socotesc această rudenie impediment numai până la
gradul doi.
c) Rudenia morală întemeiată pe actul logodnei bisericești.
Logodna bisericească este al treilea fel de înrudire morală, care constituie impediment la
căsătorie, logodna civilă încheiată în fața ofițerului stării civile nefiind socotită ca impediment la
căsătorie.
In ce privește vârsta, impedimentele, efectele logodnei, am tratat aceste aspecte în capitolul
« Acte premergătoare și pregătitoare pentru cununie ».
Biserica a asimilat logodna cu căsătoria în materie de impedimente și efecte, socotind ca o a
doua căsătorie cazul în care o persoană logodită vrea să încheie o căsătorie cu altcineva, în afară de
persoana cu care era logodită.
146
Diac.Prof.Dr.Ioan N.Floca, Rudenia..., p.27.
147
Dr.Dr.Valerian Șesan, op.cit., p.225.
148
Ibidem.
149
Diac.Prof.Dr.Ioan N.Floca, Rudenia..., p.21.
In cazurile în care nu poate fi permisă căsătoria, nu este permisă nici logodna, aceasta
neconstituind un act cu scop în sine, prin logodnă necreându-se o stare civilă de durată, ci scopul
logodnei este exclusiv căsătoria. Deci impedimentele care opresc încheierea căsătoriei, constituie
impedimente și la încheierea logodnei.
Cu privire la impedimentele determinate de logodnă, între rudele celor logodiți, canonistul
Ioan Floca, precizează: « Aceste impedimente au fost privite ori numai parțial și restrânse la gradul doi
a rudelor de sânge a oricăruia dintre logodnici, ori cel mult până la gradul șase al acestor rude,
socotindu-se însă ca impediment numai înrudirea unui logodnic cu consângenii celuilalt sau invers, nu
însă și înrudirea dintre consângenii respectivi, raportați unii la alții, adică dintre consângenii unui
logodnic cu consângenii celuilalt logodnic ».150

III.2. Impedimente care lovesc formalitățile de încheiere ale cununiei.

Canonistul Valerian Șesan sublinia că preotul paroh competent trebuia să ceară și să obțină de
la miri următoarele acte: „1. Buletinul căsătoriei civile de la ofițerul stării civile; 2. Certificatul de
naștere și botez; 3. Certificatul de naționalitate…; 4. pentru minori încuviințarea tatălui sau a tutorelui;
5. Dovada… că nupturientul poate încheia o căsătorie, adică nu este legat de altă persoană; 6.
Certificatul medical cu privire la sănătatea mirilor…7. Certificatul de vestiri în cazul că sunt mai multe
parohii competente; 8. Dovada cunoașterii învățăturilor fundamentale de credință; 9. Certificatul de
moarte al soțului pentru văduvi sau certificatul de divorț, dacă unui din miri a fost căsătorit mai
înainte „.151
In prezent, în practica Bisericii preoții trebuie să ceară și să obțină de la miri certificatul de
căsătorie civilă, deoarece „ Potrivit unor rânduieli mai vechi bisericești și de stat, căsătoria civilă este
socotită căsătorie legală care produce toate efectele juridice ale unei căsătorii valide. „152
Existența consensului liber între cei care vor să se căsătorească, o dovedește actul de căsătorie
civilă, iar legile țării noastre interzic oficierea cununiei religioase înaintea oficierii căsătoriei civile.

III.3.Înlăturarea impedimentelor.
Impedimentele fiind lipsuri, se pot înlătura, după natura lor, în două chipuri și anume: unele
dispar de la sine sau pe cale naturală, iar în cazul impedimentelor de vârstă, prin trecerea unei perioade
de timp.
Atunci când boala este un impediment, acesta cede prin însănătoșirea respectivei persoane, iar
când o persoană nu-și poate îndeplini datoria conjugală, se așteaptă redobândirea acestei capacități.

150
Arhidiac.Prof.Dr.Ioan N.Floca, op.cit., p.92.
151
Dr.Dr.Valerian Șesan, op.cit., p.226.
152
Arhid.Prof.Dr.Ioan Floca, op.cit., p.78.
„ Impedimentele care nu pot cădea de la sine sau prin voința soților, sunt de drept public;
pentru înlăturarea lor trebuie dispensă din partea autorității competente „153, iar „ Autoritatea
competentă în Biserică este episcopul și sinodul, după caz, iar în Stat, felurite organe ale puterii de stat,
după modul în care este organizată puterea de stat”. 154
Cu privire la dreptul episcopului și al sinodului de a acorda dispense, trebuie să precizăm că
acesta nu este prevăzut de nici un canon sau lege pozitivă, ci se întemeiază pe un obicei îndelungat,
care prin observarea lui a dobândit puterea legii scrise.
Episcopul acordă dispensă de impedimentele la căsătorie, de la care se poate da dispensă, el
putând să dea dispensă de la orice canon, lege sau altă rânduială bisericească, afară de acelea care au
conținut dogmatic sau moral, când prin respectivul canon este exprimat un adevăr de credință, neavând
ca temei puterea obișnuită de a lega și a dezlega a acestuia, ci bazându-se pe obiceiul constant prin
care a primit acest drept.
Câteva dintre canoanele care atestă dreptul episcopilor de a acorda dispensă de la anumite
prescripții canonice sunt: Canonul 12 al Sinodului I Ecumenic, canonul 16 al Sinodului IV Ecumenic
și canonul 2 al Sinodului local de la Ancira.

CAPITOLUL IV
EFECTELE SFINTEI TAINE A CUNUNIEI

Săvârşirea Sfintei Cununii şi respectarea rânduielii stabilite de Biserică şi îndeosebi rostirea


corectă a formulei uneşte pe cei căsătoriţi pentru toată viaţa, bucurându-se împreună de harul Duhului
Sfânt.
Cei căsătoriţi „ sunt consideraţi ca formând cea mai mică unitate socială religioasă, adică
familia creştină, sau sanctuarul familial creştin. „155 Prin căsătorie, cei doi soţi s-au unit trupeşte şi într-
o măsură chiar sufleteşte. După căsătorie, soţii trebuie să ajungă la o desăvârşire sufletească, pentru că
numai atunci se vor purta unul faţă de altul aşa cum se poartă cu ei înşişi.

153
Dr.Dr.Valerian Șesan, op.cit., p.227.
154
Arhid.Prof.Dr.Ioan Floca, op.cit., p.100.

155
Ibidem, p.72.
Din referatul biblic asupra creaţiei primei perechi de oameni reiese că scopul căsătoriei este
îndoit : conservarea şi înmulţirea neamului omenesc : « Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul ! »
(Facere 1, 28) şi cel de-al doilea scop, întrajutorarea reciprocă a celor doi soţi : « Nu este bine să fie
unul singur ; să-i facem ajutor asemenea lui ! » (Facere 2, 18).
Din momentul unirii lor, cei doi soţi îşi datorează unul altuia fidelitate deplină şi întrajutorare
cu tot devotamentul şi la bine şi la rău, abţinându-se de la folosirea oricărui mijloc care ar împiedica
naşterea de copii.
Prin căsătorie soţii dobândesc anumite drepturi şi îşi asumă anumite obligaţii atât unul faţă de
celălalt, cât şi împreună faţă de copiii lor. De aceea e bine ca soţii să cunoască, înainte de a încheia
căsătoria, atât drepturile pe care le vor putea pretinde unul faţă de celălalt în urma căsătoriei lor, cât şi
obligaţiile de la care nu se vor putea sustrage fără motiv bine întemeiat.
Soţii trebuie să ştie : « Că impulsul natural sexual care îndeamnă pe bărbat şi pe femeie să se
apropie şi să se unească a fost sădit în firea lor în primul rând pentru naşterea de copii, dar că atâta
timp cât, fără vina lor, acest scop nu se realizează, afecţiunea şi iubirea lor, ca şi întrajutorarea, nu
trebuie să slăbească, ci cu conştiinţă împăcată că nu au păcătuit împotriva poruncii divine, « creşteţi şi
vă înmulţiţi », să-şi îndeplinească celelalte îndatoriri care corespund esenţei şi scopului căsătoriei ».156
In ce priveşte înţelegerea cu care sunt datori să-şi răspundă reciproc la solicitarea pentru
satisfacerea impulsurilor naturale, cei doi soţi e bine să cunoască recomandarea şi precizarea Sfântului
Apostol Pavel, care spune : « Femeia nu este stăpână pe trupul său, ci bărbatul, asemenea nici bărbatul
nu este stăpân pe trupul său, ci femeia ; să nu vă lipsiţi unul de altul decât cu bună învoială pentru un
timp, ca să îndeletniciţi cu postul şi cu rugăciunea şi iarăşi să fiţi împreună ca să nu vă ispitească
satana, din pricina neînfrânării voastre ». (I Corinteni 7, 4-5).
Soţii din povăţuirea preotului duhovnic, trebuie să cunoască, că prin binecuvântarea căsătoriei
lor, ei devin răspunzători înaintea lui Dumnezeu, în primul rând, şi apoi înaintea oamenilor, pentru
nerespectarea fidelităţii. Această nerespectare, « adulterul », scoate pe cel care îl săvârşeşte de sub
harul Duhului Sfânt şi îl face răspunzător înaintea societăţii pentru distrugerea unităţii, cinstei şi
demnităţii familiei, întrucât de stabilitatea şi tăria familiei depinde însăşi tăria şi progresul societăţii.
In cadrul îndatoririlor pe care şi le asumă căsătorindu-se, soţii trebuie să-şi îngrijească în mod
special copiii, care sunt sânge din sângele lor. La creşterea fizică a copiilor, la pregătirea lor
intelectuală şi la educarea lor spirituală şi morală, soţii – ca şi părinţi – sunt obligaţi atât de dreptul
divin şi bisericesc, cât şi de dreptul uman, dreptul care reglementează viaţa socială a fiecărui soţ.
Părinţii Sinodului local din Cangra au hotărât aspre şi grave sancţiuni, atât pentru părinţii care
nu şi-ar îngriji copiii (canonul 15) cât şi pentru copiii care nu ar da cinstea cuvenită părinţilor, chiar şi
în cazul în care părinţii lor n-ar fi ortodocşi (canonul 16).

156
Prof.Iorgu D.Ivan, Căsătoria..., p.754.
„ Întemeiaţi pe referatul biblic despre crearea omului ca « bărbat şi femeie », precum şi pe
învăţătura apostolică după care în Hristos « nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască »
(Galateni 3, 28), Sfinţii părinţi susţin în termeni clari ideea egalităţii dintre bărbat şi femeie. Si unul şi
celălalt sunt purtători ai chipului lui Dumnezeu, cu aceleaşi daruri creaturale şi cu aceeaşi
responsabilitate „.157
Codul Familiei, reglementând amănunţit Căsătoria şi Familia, iată ce spune : „ în relaţiile
dintre soţi, precum şi în exerciţiul drepturilor faţă de copii, bărbatul şi femeia au drepturi egale” (art.1,
aliniat3) ; şi mai precis : „Bărbatul şi femeia au drepturi şi obligaţii egale în căsătorie” (art.25) ; apoi :
„Ambii părinţi au aceleaşi drepturi şi îndatoriri faţă de copiii lor minori… (art.97). ”158
Mama şi copii, în ţara noastră, au parte de o ocrotire deosebită, în scopul asigurării unor
generaţii viitoare cu o bună dezvoltare fizică, spirituală şi morală.
„Biserica Ortodoxă Română se străduieşte – folosind mijloacele specifice misiunii ei – ca toţi
membrii ei să considere căsătoria şi naşterea de copii ca o datorie de cea mai înaltă responsabilitate
morală, socială şi naţională, identificându-se cu toate îndatoririle ce le revin, după învăţătura Sfintei
Scripturi, ca soţi şi părinţi, pentru a asigura astfel permanenţa şi tăria neamului, de-a lungul mileniilor
viitoare, aşa cum au asigurat-o toţi înaintaşii noştri, de-a lungul mileniilor trecute, până în prezent”. 159

Impediment la cununie între acrivia canonică


și iconomia bisericească.

Referitor la căsătoriile mixte, contractate între «ortodocși și ete rodocși», și între


«ortodocși și necreștini sau necredincioși», a doua Con ferință panortodoxă presinodală (3—12
septembrie 1982) a hotărât următoarele: a)Căsătoria între ortodocși și eterodocși este interzisă
conform acriviei canonice. Cu toate acestea ea poate fi oficiată cu pogorământ și din dragoste
fată de om, cu condiția expresă ca pruncii rezul tați din această căsătorie să fie botezați și
educați în Biserica Ortodoxă. Bisericile Ortodoxe locale pot să decidă în privința aplicării
iconomiei, în funcție de cazurile determinate și ținând seama și de nevoile pasto rale
deosebite; b) Căsătoria dintre ortodocși și necreștini sau necredin cioși este categoric respinsă
conform acriviei canonice. Bisericile Ortodoxe locale pot totuși hotărî, cu privire la această

157
Pr.Dr.Constantin Mihoc, Taina căsătoriei şi familia creştină în învăţăturile marilor Părinţi ai Bisericii din secolul IV, Editura
Teofania, Sibiu, 2002, p.102-103.
158
Pr.Prof.Liviu Stan, Noul cod al familiei, în Revista „Mitropolia Olteniei”, (1954), nr.4-6, p.166.
159
Prof.Iorgu D.Ivan, Căsătoria..., p.755.
căsătorie, de a aplica iconomia pastorală față de soțul ortodox, ținând seama de nece sitățile
lor pastorale specifice. 160
După cum s-a putut constata, a doua Conferință panortodoxă presi nodală a prevăzut
numai aplicarea iconomiei în soluționarea problemei căsătoriilor mixte, deși, după caz,
chestiunea căsătoriilor, care apare ca una dintre cele mai delicate probleme care se pun în
relațiile interconfesionale sau interbisericești, poate fi soluționată fie pe calea acriviei, fie pe
calea iconomiei. Desigur, Biserica Ortodoxă va aplica acrivia doar în cazul în care există
primejdia unui prozelitism confesional care se manifestă și prin intermediul căsătoriilor
mixte. Prin iconomie însă, Biserica Ortodoxă suplinește prin lucrarea Sfântului Duh, care
sălășluiește într-însa, lipsa de har a celor care au primit Sfintele Taine în mod valid. Deci,
Biserica Ortodoxă poate valida — prin aplicarea icono miei — atât Botezul, cât și Cununia
eterodocșilor care solicită ajutorul ei. 161

Impedimentele la cununie în dialogul la nivel interortodox.


A doua Conferință Panortodoxă Presinodală
(Chambesy/Geneva, 3-12 septembrie 1982).

Între impedimentele la căsătoria, a doua Conferință panortodoxă Presinodală (Chambesy, 3


— 12 septembrie 1982) a menționat — în consens cu doctrina canonică ortodoxă — rudenia
de sânge, cuscria, rudenia spirituală, căsătoria nedesfăcută sau anulată, în mod irevocabil, a
treia căsătorie, monahismul și hirotonia. În conformitate cu dispoziția de prin cipiu luată de
această Conferință, «căsătoria care nu a fost desfăcută sau anulată în mod irevocabil, și a treia
căsătorie preexistentă constituie impedimente absolute pentru contractarea unei căsătorii,
potrivit tradiției canonice ortodoxe, care condamnă într-un mod categoric bi gamia și a patra
căsătorie». În egală măsură, «preoția, indiferent care din cele trei trepte ar fi, constituie, un
impediment la căsătorie».

160
Pr. Prof. Nicolae V. Dură, Căsătoriile mixte în lumina învățăturii și practicii canonice ortodoxe , „ Ortodoxia”,
XL, (1988), nr.1, pp109-111.
161
Prof. Iorgu D. Ivan, Biserica creștină …, p.236.
Căsătoriile mixte un impediment religios

Căsătoriile mixte (matrimonia mixta) au fost o realitate cu care Biserica s-a confruntat chiar din
epoca apostolică, căci unii dintre membrii ei, recrutați dintre iudei și păgâni încheiau căsătorii legale din
punct de vedere al legislației civile, cu necreștini. În același timp exista și situația în care unul dintre soții
păgâni se convertea la creștinism, ceea ce aducea după sine întrebarea firească dacă ei trebuie să mai
rămână în legătura conjugală deja creată sau existentă.
Care a fost atitudinea Bisericii fată de aceste două situații? La această întrebare răspunde foarte
precis Sfântul Apostol Pavel, care, scriind corintenilor, arată că, privitor la căsătoriile dintre creștini și
păgâni, acestea sunt interzise de-a dreptul. În această privință, el spune categoric: "Nu vă înjugați la jug
străin cu cei necredincioși, căci ce însoțire are dreptatea cu fărădelegea? Sau ce împărtășire are lumina
cu întunericul? Și ce învoire este între Hristos și Veliar sau ce parte are un credincios cu un
necredincios?" (II Corinteni 6, 14). Referitor la cel de-al doilea aspect, Sfântul Apostol Pavel arăta că, în
cazul căsătoriilor mixte, care se creează prin convertirea unuia dintre soții necreștini la religia creștină,
acestea sunt admise.162
În această situație el recomanda ca partea convertită, deci credincioasă (soț și soție) să locuiască
cu cea neconvertită, în speranța că și aceasta se va converti sau se va sfinți prin împreună-viețuirea lor. Iată
ce spunea el în această privință: "Dacă un frate are o femeie necredincioasă și ea voiește să viețuiască cu
el, să nu o lase. Și femeia, dacă are bărbat necredincios și el voiește să locuiască cu ea, să nu-și lase
bărbatul. Căci bărbatul necredincios se sfințește prin femeia credincioasă și femeia necredincioasă se
sfințește prin bărbatul credincios" (I Corinteni 7, 12-14). Așadar, pentru motive misionare majore, acest
fel de căsătorii au fost admise la începutul creștinismului. Când însă, în viața Bisericii și-au făcut apariția
învățăturile greșite, ereziile și schismele și orice fel de abatere sau rătăcire de la rânduiala și viețuirea
creștină adevărată, Biserica a devenit mai prudentă, din respect fată de credință, și a interzis comuniunea
în cadrul familiei cu cei care nu viețuiau după buna rânduială. Așa se face că atât legea bisericească
nescrisă, cunoscută sub denumirea de obicei sau cutumă, ca și legea scrisă, adică sfintele canoane, au
interzis căsătoriile creștinilor ortodocși cu necreștinii și cu ereticii de tot felul, ca și cu schismaticii. Mai
mult, ea a obligat atât pe necreștini, cât și pe eretici și schismatici ca, înainte de a încheia căsătoria cu
creștinii ortodocși, să treacă la dreapta-credința, primii prin Botez și Mirungere, ceilalți numai prin
Mirungere, în urma mărturisirii dreptei credințe, când au avut Botezul săvârșit valid, adică în numele
Sfintei Treimi.

Biserica a impus și obligativitatea botezării și educării copiilor rezultați din asemenea căsătorii în
dreapta credință163. În această privință canoanele sunt categorice. Vom cita pentru edificare canonul 72 al

162
Pr. Prof. Univ. Dr. Nicolae D. Necula, Congresul Național. Familia și viața la începutul unui nou mileniu
creștin, România-București-Palatul Patriarhiei, 25-27 sept. 2001,pp44-45.
163
Pr. Prof. Liviu STAN, Casatoriile mixte și…, „Studii Teologice”, XX, (1968), nr. 7-8, p. 487-498.
Sinodului Trulan, de la Constantinopol din 692: Să nu se îngăduie ca bărbatul ortodox să se lege (prin
căsătorie), cu femeia eretică, nici femeia ortodoxă să se unească (prin căsătorie) cu un bărbat eretic, ci de s-
ar vădi că s-a făcut un lucru ca acesta de către vreunul dintre soți, căsătoria (însoțirea nelegitimă) să se
dezlege; căci nu se cade a amesteca cele ce n-au amestecare, nici ca oaia să se împerecheze cu lupul și nici
părtașii lui Hristos soarta (ceata) păcătoșilor, iar dacă cineva ar călca cele orânduite de noi, să se
afurisească. Iar dacă oarecare, găsindu-se încă în necredință și nefiind încă numărați în turma ortodocșilor
s-au legat întraolaltă, prin căsătorie legiuită și apoi unul dintre ei, alergând bine, a alergat la lumina
adevărului, iar celălalt a fost ținut de legătura sărăciei, nealergând (nedorind) să vadă razele dumnezeiești,
dacă soția cea necredincioasă socotește că este bine (consimte) să viețuiască cu soțul credincios sau
credincioasă, să fie despărțiți, după dumnezeiescul apostol: Căci bărbatul necredincios se sfințește prin
femeie și femeia necredincioasă se sfințește prin bărbat (I Corinteni VII, 14).164
Din canon se vede limpede că orice căsătorie cu necreștinii sau ereticii era interzisă. Numai cele
rezultate din unirea păgânilor sau necreștinilor, dintre care unul se convertea la creștinism erau îngăduite în
virtutea principiului și îndemnului paulin, cunoscut în drept cu denumirea privilegiu paulin, ca soțul și soția
rămași necreștini se sfințesc prin soțul și soția deveniți creștini. În același spirit, canonul 21 al Sinodului
local din Cartagina interzice copiilor clericilor să se căsătorească cu păgâni sau eretici, ca și canonul 31 al
aceluiași sinod care face precizarea că aceste căsătorii sunt interzise în principiu, dar îngăduite numai cu
condiția ca partea neortodoxă să treacă la Ortodoxie.
Pe baza hotărârilor fixate de canoane, Bisericile Ortodoxe și deci și Biserica Ortodoxa Romană nu au
admis și nu admit oficial și legal, nici în prezent căsătoriile mixte, decât în condițiile fixate în normele
disciplinare menționate și obligatorii în toată Ortodoxia. Ele au fost aplicate cu acrivie sau rigurozitate mai
ales în cazurile în care, prin căsătoriile mixte s-a urmărit și a realizat și o acțiune de prozelitism. Spiritul și
obligativitatea prevederilor canonice, sprijinite și întărite și de autoritatea de Stat a Imperiului Bizantin, s-
au reflectat și în legislația fiecărei Biserici ortodoxe și în atitudinile unitare fată de căsătoriile mixte. Cât
privește Biserica Ortodoxa Romană, acestea sunt clar exprimate în legiuirile sale. Astfel, în Regulamentul
de procedură al instanțelor disciplinare și de judecata ale Bisericii Ortodoxe Române, articolul 47, se
precizează următoarele: Clericii sunt obligați să nu oficieze Taina Cununiei decât între ortodocși, asistați de
nuni ortodocși. Cei de alt cult sunt obligați, înaintea căsătoriei, să îndeplinească formalitățile de trecere la
Ortodoxie. Preoții care se vor abate de la aceste norme, se vor pedepsi cu canonisirea la sfânta mănăstire,
până la transferare, afară de cazul când au avut dezlegarea chiriarhului.
Aceasta este deci poziția oficială a Bisericii noastre, pe care preoții trebuie să o respecte. Singura
observație, care se poate face în legătura cu dispozițiile canonice și poziția Bisericii Ortodoxe fată de
căsătoriile mixte este aceea că, din punct de vedere doctrinar sau haric, preotul ar putea săvârși cununia
unui creștin cu o creștină care aparține oricărei confesiuni creștine în cadrul căreia se săvârșește valid Taina
Sfântului Botez, care creează starea harică necesară primirii celorlalte Sfinte Taine. De asemenea, între
creștinii neortodocși cu creștine ortodoxe. Ba, mai mult, preotul ortodox poate administra Taina Cununiei
chiar creștinilor de orice confesiune care sunt botezați valid, chiar neortodocși, daca i s-ar cere. Cum însă
164
Arhid. Prof. Dr. Ioan N. FLOCA, Canoanele Bisericii Ortodoxe….., p.138-139.
legislația canonică și cea proprie Bisericii noastre cer ca preotul să nu săvârșească Taina Nuntii celor de
altă confesiune sau dintre ortodocși și neortodocși, decât cu condiția ca aceasta din urmă să îndeplinească
formalitățile și ritualul trecerii la Ortodoxie, această legislație trebuie respectată. Astfel, preotul este pasibil
de pedeapsă. Dacă, însă, în această privință există o dezlegare sau dispensă dată de chiriarhul locului,
aceasta primează.165
Scopul Bisericii nu este acela de condamna nici chiar de a stopa astfel de căsătorii prin etichetarea lor
drept convertiri de forma166.
Poziția Bisericii Ortodoxe fată de căsătoriile mixte constituie și tema de discutat la Sfântul și Marele
Sinod Ortodox care urmează să se țină. În vederea unei hotărâri sinodale, conferința a doua presinodala de
la Chambesy din 3- 12 septembrie 1982 a ajuns la următoarele puncte de vedere care urmează a fi propuse
aprobării sinodului. Căsătoria între ortodocși și eterodocși este interzisă conform acriviei canonice. Cu
toate acestea, ea poate fi oficiată cu pogorământ și din dragoste fată de om, cu condiția expresă ca pruncii
rezultați din această căsătorie să fie botezați și educați în Biserica Ortodoxă. Bisericile ortodoxe locale pot
totuși lua hotărâri cu privire la aceste căsătorii de a aplica iconomia pastorală fată de soțul ortodox, ținând
cont de necesitățile lor pastorale specifice.167
După rânduiala canonică și practică a Bisericii Ortodoxe, ca și conform celor stabilite de a doua
conferință presinodală panortodoxă, problema căsătoriilor mixte se poate rezolva fie pe cale acriviei
canonice, fie pe cea a iconomiei. Este de la sine înțeles că Biserica Ortodoxa va aplica acrivia numai în
cazul în care există primejdia unui prozelitism confesional care se poate exercita și prin căsătoriile mixte.
Ea este însă deschisă iconomiei, căci nu poate închide nimănui ușa mântuirii, suplinind prin aplicarea ei
“lipsa de har a celor care au primit Sfintele Taine în mod valabil 168. În acest caz, Biserica Ortodoxă poate
valida atât Botezul cât și cununia eterodocșilor care solicită ajutorul ei.
Poziția Bisericii Romano-catolice față de căsătoriile mixte a fost reglementată abia la Sinodul de la
Trident, în anul 1563, când s-a luat o hotărâre formală și general valabilă care interzicea încheierea
căsătoriei catolicilor cu necatolicii în alt chip decât după rânduielile Bisericii Romane, care impunea
obligatoriu oficierea căsătoriei de către preotul catolic, precum și botezarea și educarea copiilor în credința
catolică. Această hotărâre s-a schimbat și a evoluat între timp. Așa de pildă, după 1648, Biserica Romano-
catolică a interzis căsătoriile între catolici și protestanți, dar la 1696, aceasta permitea căsătoria
protestanților cu catolicii, având în vedere la încheierea acesteia doar paritatea botezului, nu a credinței.
Această atitudine față de protestanți, ca și cea față de “greci”, adică față de ortodocși, care era la început
mai îngăduitoare, s-au schimbat în secolul al XVIII-lea, când Biserica Romano-catolica a impus două
condiții pentru încheierea căsătoriei necatolicilor cu catolicii și anume: 1. Că soțul necatolic nu-l va
stânjeni pe soțul catolic în credința sa; 2. Că el consimte să fie botezați și crescuți în credința catolică toți
copiii care ar rezulta din căsătoria cu un catolic. În 1748, Papa Benedict al XIV-lea a interzis căsătoriile

165
Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Neculă, Tradiție și înnoire în slujirea liturgică, vol. II, Editura Episcopiei Dunării de
Jos, Galati, 2001, p. 319-324
166
Pr. John Chryssavgis, Dragoste, sexualitate și Tina Cununiei, Editura Egumenița, 2017, p92.
167
Pr. Prof. Dr. Nicolae V. Dură, art. cit., p. 103.
168
Pr. Prof. Liviu Stan, Căsătoriile mixte și…..,p.494.
mixte, socotindu-le un sacrilegiu prin care s-ar practica communio in sacris cu necatolicii, ceea ce este cu
desăvârșire interzis, iar în anul 1781 împăratul Austriei, Josef al II-lea, a modificat hotărârea mai veche,
stabilind ca numai când tatăl este catolic copiii trebuie să fie educați toți în religia catolică, iar dacă tatăl
este necatolic, copiii să urmeze după sex religia părinților, adică băieții religia tatălui, iar fetele pe cea a
mamelor. De la începutul secolului al XIX-lea, atitudinea Bisericii Romano-catolice a oscilat între rigorism
și îngăduință. Abia în 1916 Codex Juris Canonici a impus obligația ambilor soți de a-și boteza și educa
copiii născuți din căsătoriile mixte în credința romano-catolică, cât și obligația soțului de a stărui pentru
convertirea la catolicism a soțului necatolic, ca și aceea a soțului necatolic de a nu-l stânjeni pe soțul
catolic în practica liberă a credinței sale (canoanele 1060-1065). Ultimele hotărâri privitoare la căsătoriile
mixte au fost luate de Conciliul al II-lea de la Vatican, care au fost cuprinse și în Noul Cod canonic
romano-catolic, intrat în vigoare din ianuarie 1983 (canonul 1125). Hotărârea Conciliului II Vatican a fost
că aceste căsătorii se pot încheia fără dispense între catolicii orientali și necatolicii orientali, cu condiția
respectării a două condiții esențiale: 1. Obligația soțului catolic să facă tot ceea ce-i stă în putință spre a-l
converti pe sorul necatolic la credința catolică; 2. Obligația în scris a ambilor soți sau măcar verbal dar
solemn la botezarea și educarea religioasă catolică a viitorilor copii. Singurul element nou este acela că se
admite intercomuniunea cu ortodocșii în problema căsătoriilor mixte, în sensul că se permite ca, în cazul
unei asemenea căsătorii serviciul cununiei să fie oficiat în biserica ortodoxă de către un preot ortodox 169,
însă numai dacă acest lucru îl va găsi potrivit episcopul catolic competent.
Prin aceste măsuri Biserica Romano-catolica nu a schimbat aproape nimic din atitudinea sau poziția
mai veche. Și aceasta pentru faptul că întrucât căsătoria după actuala doctrină catolică nu se săvârșește de
către preotul slujitor, ci de către înseși persoanele care se căsătoresc, prin pronunțarea consimțământului lor
în fata martorilor, este evident că acești martori, dacă pot fi niște simpli aici, pot fi cu atât mai vârtos și
slujitori ai Bisericii Ortodoxe, căci, prin îngăduirea oficierii de către aceștia a căsătoriei unui catolic și a
unui necatolic, nu se recunoaște că ei le-ar administra respectivilor Taina Cununiei, ci doar că fac simplul
oficiu de martori calificați, prin profesiunea și prin garanția lor morală și religioasă.
În ceea ce privește Bisericile protestante, inclusiv Biserica Anglicană ca și cea Veche catolică,
acestea nu au adoptat nici una dintre aceste atitudini obstructive sau intolerante în problema căsătoriilor
mixte, ci au acceptat și acceptă ca valide căsătoriile oficiate după rânduielile catolice și, de asemenea, au
oficiat și oficiază fără nici o dificultate orice căsătorie mixtă între creștinii socotiți botezați valid.
În urma prezentării acestei situații a căsătoriilor mixte, conform legislațiilor bisericești, proprii
fiecărei confesiuni, ne dăm seama că, pe de o parte avem de-a face cu un cadru legal juridic, care încearcă
să reglementeze cât se poate de strâns această problemă, mergând până a face aproape imposibile
căsătoriile mixte, iar pe de alta parte, ne izbim de realitatea concretă a existentei căsătoriilor mixte.
Datorită liberei circulații, condițiilor noi de viață, emancipării sub toate aspectele, la acest început de secol
și de mileniu, căsătoriile mixte devin tot mai frecvente. Ele se efectuează sau se încheie atât între creștinii
de diferite confesiuni, cât și între creștini și necreștini: mahomedani, evrei, budiști, hinduiști, brahmani și
alții. Aceste căsătorii sunt ușurate în încheierea lor și de legislațiile multor state care nu consideră
169
Ibidem, p488.
impediment la căsătorie deosebirea de religie sau confesiune și prin urmare nu le interzice. În condițiile în
care trăim la acest început de mileniu, ele nu mai pot fi evitate, nefiind oprite de legislația civilă, iar pe de
alta parte luând în considerare îngăduința Sfântului Apostol Pavel ca soțul care s-a încreștinat să rămână în
căsătorie cu soțul cu care se căsătorise înainte de a se încreștina, dacă acesta consimte cu această situație170.
De asemenea, trebuie avut în vedere și faptul că, bazându-se pe dragoste reciprocă și respect, ele
trebuie îngăduite și respectate. Odată încheiate, ele aduc după sine implicații și urmări ecumenice și
pastorale.
Sub raport ecumenic, căsătoriile acestea pot servi ca liant între membrii diferitelor confesiuni,
evidențiind posibilitatea conviețuirii creștinilor de credințe diferite, în pace, respect și armonie. Ele pot
servi ca model pentru ceea ce ar însemna lucrarea ecumenică de respect, apreciere și dragoste între
diferitele confesiuni creștine sau între creștini și necreștini.
Aplicând mai mult principiul iconomiei putem să îndulcim dispozițiile legale privitoare la căsătoriile
mixte, lăsând loc dragostei creștine care ne cere să iubim pe oamenii de toate stările sau toate credințele.
Când ele nu urmăresc un scop prozelitist, pot fi îngăduite, așa cum și în lucrarea ecumenistă nu se admite
prozelitismul. Privită în această perspectivă, problema căsătoriei mixte apare ca una din cele mai delicate
situații care se pun și cer să fie rezolvate în relațiile interconfesionale sau interbisericești și care pot fi
soluționate după caz, prin acrivie sau iconomie. Având în vedere că prin lucrarea desfășurată astăzi în spirit
ecumenic în întreaga lume creștină, de cunoaștere, apropiere și unire între creștini s-au creat condiții noi
care îmbunătățesc relațiile interconfesionale și interbisericești, se impune ca în acest spirit ecumenist, care
este o lucrare a Duhului Sfânt, să lăsam loc mai mult iconomiei. Respectând credința fiecăruia, căsătoriile
mixte ne pot servi ca model.
Sub aspect pastoral, ele creează o grijă deosebită pentru pastorii de suflete care trebuie să-i cerceteze
pe cei care aparțin de Bisericile lor, veghind la păstrarea rânduielilor bisericești, a practicilor de cult și
tradițiilor proprii fiecărei confesiuni. În acest sens trebuie cultivată grija pentru respectul față de credința
celuilalt, toleranța, care este o condiție necesară conviețuirii, și dragostea ca bază a întemeierii oricărei
familii. Libertatea fiecăruia din soți de a merge la locașul de cult al confesiunii sau credinței lui, de a-și
respecta sărbătorile și de a-și îndeplini datoriile fată de suflet sunt obiective de urmărit în viața partenerilor
căsătoriilor mixte. Fiecare păstor de suflete se va feri să creeze sau să cultive sentimente de dispreț, ură sau
respingere în sufletele soților din căsătoriile mixte, atât față de religia celuilalt, cât și față de persoana sa.
De aceea, și sub aspectul pastoral aceste familii creează probleme delicate care însă pot fi rezolvate numai
în spiritul toleranței și iubirii creștine.
Atâta timp cât prin aceste căsătorii și familii nu se urmăresc alte scopuri decât materializarea
dragostei dintre doi parteneri, ele pot fi admise și ocrotite sau păstorite cu grijă deosebită, lăsând loc
fiecăruia de a-și manifesta dragostea, libertatea și credința.
Tradiția apostolică a lui Ipolit prevede obligația ca soții să se căsătorească, adică să încheie o
căsătorie legală atât din punct de vedere civil, cât și din punct de vedere bisericesc. Dar, căsătoria creștină
nu este numai o instituție juridică, ci, îndeosebi o realitate sacramentală. Instituția matrimonială nu poate fi
170
Prof. Iorgu D. Ivan, Căsătoria….., „B.O.R”, CI, (1983), nr.9-10,p.321.
în întreaga ei dimensiune ontologică dacă ne limităm numai la examinarea și expunerea legislației
matrimoniale așa cum se întâmplă în Biserica Romano-catolică. De altfel, de abia de la începutul secolului
al XII-lea, sub influența dreptului civil apare expresia de contract pentru căsătorie, expresie noțională care
va fi consacrată la Sinodul tridentin și reluată de Codul canonic din anul 1917. Preocuparea constantă a
Bisericii Ortodoxe de a păstra rânduiala și tradiția apostolică este învederată și de faptul că, cei care sunt
bine instruiți păstrează Tradiția care s-a transmis până în prezent. 171 Ierarhii Bisericii Ortodoxe sunt asistați
de Duhul Sfânt pentru ca ei să știe cum trebuie să învețe și să păzească această Tradiție și în privința
contractării căsătoriilor mixte. Această realitate a fost adeverită și de hotărârea celei de a II-a Conferințe
panortodoxe presinodale (3—12 septembrie 1982), privind impedimentele la căsătorie, care au fost
stabilite în deplină conformitate cu doctrina și tradiția canonică a Bisericii Ortodoxe.
Aceeași Tradiție apostolică a Sfântului Ipolit ne adeverește că cei care au căzut în erezie, fie chiar și
din neștiință, pierd harul Duhului Sfânt. Cei care au primit însă Tradiția apostolică transmisă de cei vechi,
cu recunoștință și dreaptă credință, vor contribui la edificarea Bisericii, și la mântuirea credincioșilor.
Așadar, cei care urmează și păstrează Tradiția apostolică vor contribui la refacerea unității creștine și nu
vor putea fi induși în eroare de nici un ereziarh, fiindcă, de aceea — conchide aceeași Tradiție apostolică
— au apărut numeroase erezii, întrucât unii dintre întâistătători nu au învățat potrivit rânduielii apostolice,
ci după cum le-a plăcut lor.
Contractarea unei căsătorii mixte poate fi lovită de numeroase impedimente, ca de exemplu,
deosebirea de religie, căderea în erezie a unui soț, hirotonia, voturile monahale, căsătoria existentă,
căsătoria a patra, etc. Toate aceste impedimente lovesc însăși esența cununiei.
Unul dintre elementele fundamentale ale căsătoriei rămâne unitatea soților în convingerile și actele
lor religioase, identitate în religia lor, și într-un sens mai larg a concepțiilor lor despre lume și religie. De
aceea, ortodocșii au considerat întotdeauna că deosebirea de religie constituie un impediment
indispensabil, întrucât între soții de credință deosebită nu se poate niciodată materializa idealul căsătoriei
creștine.
Canonul 72 al sinodului Trulan hotărăște că dacă un ortodox se împreună cu o femeie eretică, nunta
să fie fără valoare și căsătoria să fie nelegiuită, să se desfacă, iar de vor stărui în această căsătorie să se
afurisească.172
Existența unei căsătorii anterioare constituie impediment absolut
pentru contractarea unei astfel de căsătorii, în cazul existenței unei căsătorii anterioare, atât pentru soțul
ortodox, cât și pentru cel de altă credință, este necesară, desfacerea—în prealabil—a căsătoriei anterioare,
civilă și religioasă. Pentru soțul ortodox, desfacerea căsătoriei religioase anterioare este o condiție sine qua
non pentru primirea, cu epitimie, a Sfintei Taine a Cununiei după rânduiala prevăzută pentru a doua sau a
treia căsătorie. În spiritul doctrinei canonice ortodoxe și a vechilor legiuiri românești, nu este nevoie de o a
doua căsătorie religioasă și civilă, cât timp primele nu vor fi fost anulate, căci căsătoria religioasă și civilă
în acest caz sunt valabile și dacă unul din soți sau ambii soți pășesc la a doua căsătorie religioasă și civilă

171
Pr. Prof. Dr. Nicolae V. Dură, art. cit., pp.98-99.
172
Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe…..., p.440.
sau numai civilă, cu alte persoane, ei comit un adulter deși ar invoca în sprijinul lor o hotărâre de despărțire
judecătorească sau bisericească, pentru motive determinate sau prin consimțământ mutual. Într-adevăr,
după învățătura și practica canonică a Bisericii Ortodoxe, căsătoria a doua și a treia este îngăduită numai cu
anumite epitimii, indiferent dacă cel în cauză a rămas văduv prin decesul soțului sau prin divorț. Dacă s-ar
întâmpla însă ca unul din soți să fie la prima căsătorie iar celălalt la o a doua sau a treia căsătorie, li se va
oficia Sfânta Taină a Cununiei după rânduiala prevăzută pentru cei ce se căsătoresc a doua sau a treia oară,
iar nu după rânduiala primei căsătorii. De asemenea soții care au mai fost căsătoriți religios (înainte de a li
se oficia noua cununie) trebuie să obțină desfacerea căsătoriei religioase anterioare, care se aprobă numai
dacă motivele pentru care s-a aprobat divorțul sunt admise și de Biserică pentru desfacerea căsătoriei. În
consecință, doar după desfacerea căsătoriei religioase anterioare preotul ortodox are îngăduința de a săvârși
Sfânta Taină a Cununiei — după rânduiala stabilită de Biserică — soților care au mai fost cununați religios.
Căsătoria săvârșită fără a ține seamă de această rânduiala canonică, este lovită de nulitate, fiindcă soții
respectivi ar fi bigami din punct de vedere religios, iar dacă bigamia nu este admisă nici din punct de
vedere civil, cu atât mai puțin poate fi îngăduită din punct de vedere religios.173Urmând această rânduială
canonică, Regulamentul de procedură al instanțelor disciplinare interzice oficierea Tainei Căsătoriei, a
doua oară, persoanelor divorțate numai de instanțele civile, dacă nu va face proba că acele persoane au
obținut desfacerea primei căsătorii religioase din partea autorităților bisericești.. Clericul care va fi oficiat o
astfel de căsătorie — se prevede în textul articolului 46 — se pedepsește cu pedeapsa transferării, iar
căsătoria bisericească se va declara nulă. De vor oficia mai mulți preoți, de orice treaptă, la o asemenea
căsătorie, tuturor li se va aplica aceeași pedeapsă.
Întrucât mediul familial din cadrul căsătoriilor mixte este prielnic propagării prozelitismului în
rândurile credincioșilor ortodocși, este deci de dorit ca preoții Bisericii noastre să cunoască temeinic
doctrina și practica canonică ortodoxă privind căsătoriile mixte și să activeze în spirit ecumenic și cu tact
pastoral pentru ca respectivii copii rezultați din asemenea căsătorii să fie educați în spiritul învățăturii cre-
dinței ortodoxe.
După cum este îndeobște cunoscut, ca o reacție împotriva prozelitismului confesional—catolic și
protestant—Biserica Ortodoxă a fost nevoită să ia măsuri de nerecunoaștere a validității Tainelor săvârșite
de preoții acestor confesiuni. În luarea unor asemenea măsuri, Biserica Ortodoxă a ținut îndeosebi seama
de articulațiile doctrinei romano-catolice privind raportul dintre har și jurisdicție, dintre validitatea
lucrărilor sfinte și natura jurisdicțională a puterii bisericești. Hotărârile Sinodului de la Moscova, din anul
1620, și a celui din Constantinopol, din anul 1756, de a nu recunoaște nici măcar Botezul catolic, trebuie
deci înțelese în acest spirit de apărare al Ortodoxiei împotriva acțiunilor prozelitiste desfășurate de Biserica
Romano-catolică în granițele jurisdicției teritoriale a unor Biserici Ortodoxe locale, și de aplicare cu
strictețe a canoanelor. Referitor la căsătoriile mixte, Sinodul întrunit la Moscova, în anul 1667, a precizat
că trebuie să se aibă în vedere două aspecte: validitatea Botezului creștinilor din alte denominațiuni, și să
se facă o diferențiere strictă între eretici și schismatici. Sinodul de la Moscova, întrunit în anul 1721, a
declarat că o căsătorie mixtă a unui ortodox cu o persoană de altă religie nu este detestabilă și impură în
173
Pr. Prof. Dr. Nicolae V. Dură, art. cit., pp.101-102.
sine, și Biserica primară a interzis o asemenea căsătorie pentru a proteja pe credincios de prozelitismul
necredinciosului sau de alt crez dar, dacă există o asigurare reală și temeinică împotriva acestuia, atunci
credinciosul se poate căsători fără ezitare cu necredinciosul sau persoana de altă credință. 174 De pe această
poziție, adoptată din motive de iconomie, pentru apărarea împotriva prozelitismului catolic, Biserica
Ortodoxă în genere a privit ca nevalidă și cununia oficiată de protestanți și de alte confesiuni apusene, dar a
acceptat ca valide Tainele Bisericilor necalcedoniene, inclusiv pe aceea a Cununiei. Din partea Bisericilor
Vechi-orientale se poate vorbi de o reciprocitate în această privință. Unele dintre aceste Biserici au declarat
— de curând — că nu există obstacole pentru unirea lor, Bisericile lor, cu Bisericile Ortodoxe și ipso facto
nici în privința recunoașterii reciproce a căsătoriilor mixte.
Referitor la căsătoriile mixte, Codul canonic romano-catolic — intrat în vigoare în ianuarie 1983 —
marchează, fără îndoială, un vădit progres față de cel din anul 1917, dar, reproducând aproape ad litteram
motu proprio «Matrimonia Mixta», din 31 martie 1970, noul cod întreține o dureroasă suspiciune.
Căsătoria mixtă (catolică) este autorizată prin oficiul parohial al locului, dar cu condiția ca partea catolică
să declare că va fi gata să preîntâmpine pericolele abandonării credinței și că va permite în mod sincer de a
face totul ca toți copiii să fie botezați și educați în Biserica Catolică (can. 1125, 1). Analizând legislația
romano-catolică, editată până în anul 1967, privind căsătoriile mixte, canoistul L. Stan conchidea, cu
îndreptățire, că aceasta n-a schimbat în fond nimic din atitudinea și mentalitatea Curiei papale, întrucât
căsătoria după actuala doctrină catolică nu se săvârșește de către preotul slujitor, ci de către înseși
persoanele care se căsătoresc, prin pronunțarea consimțământului lor în fața martorilor.
Chestiunea căsătoriilor mixte rămâne încă la ordinea zilei și în Grecia, de care depind, în mare măsură, în-
seși relațiile dintre ortodocșii și catolicii din această țară. Pentru romano-catolicii din Grecia, ritualul
cununiei—redactat în anul 1969—rămâne orientativ și directoriu în privința căsătoriilor mixte. Se întrevăd
totuși și perspective privind soluționarea, în spirit ecumenic, a acestei probleme spinoase, căsătoriile mixte.
De exemplu, în cadrul dialogului teologic ortodoxo-romano-catolic. Comisiile mixte din unele țări au re-
dactat texte și în privința căsătoriilor mixte între credincioșii ortodocși și romano-catolici. Textul comun
redactat de Comisia mixtă pentru dialogul local dintre cele două Biserici — Ortodoxă și Romano-catolică
— din Elveția precizează că cele două părți au putut constata că, pentru ortodocși, validitatea căsătoriilor
mixte depinde de administrarea lor de către un preot ortodox, iar pentru romano-catolici, săvârșirea Tainei
Cununiei de către un preot ortodox nu ridică nici o problemă, fiind considerată validă. Evident, asemenea
declarații — pătrunse de un spirit ecumenist sincer — ne permit să întrevedem o soluționare adecvată și în
privința problemei căsătoriilor mixte. Firește, aceasta numai cu condiția ca să dispară cu desăvârșire
acțiunile prozelitiste întreprinse de Biserica Romano-catolică în rândul credincioșilor ortodocși și prin
intermediul căsătoriilor mixte.
În conformitate cu hotărârea de principiu luată de a II-a Conferință panortodoxă presinodală
(Chambesy, 3—12 septembrie 1982), în cazul aplicării Tradiției bisericești privind impedimentele la
căsătorie, practica eclezială trebuie să țină seama și de prevederile legislației civile referitoare la această
chestiune, fără a depăși, totuși, limitele extreme ale iconomiei bisericești. Prin urmare, practica ortodoxă
174
Ibidem
trebuie să țină seama — în aplicarea iconomiei, în cazul căsătoriilor mixte — și de prevederile legislației
Statului respectiv, în granițele căruia își desfășoară lucrarea mântuitoare Biserica Ortodoxă respectivă.
Rânduielile stabilite de Părinții Bisericii Ortodoxe — privind căsătoriile mixte — au fost prevăzute și
de legile de stat ale Imperiului bizantin, cum a fost, de exemplu, legea împăratului Justinian din anul 532,
cuprinsă în Codex, l, 5, 12 și 18, precum și mai târziu, în titlul 13 al Nomocanonului lui Fotie din anul 883.
Rânduiala stabilită de împăratul Justinian potrivit căreia o căsătorie încheiată fără cununia religioasă este
declarată inexistentă, a fost reafirmată și consacrată de Novella 89 a împăratului Leon al VI-lea Filosoful,
din anul 893, și de Novella 24 din anul 1084 a împăratului Alexios Comneanul. Această legislație bizantină
a îngăduit căsătoriile mixte numai în cazuri excepționale, și cu condiția absolută ca pruncii rezultați dintr-o
asemenea căsătorie să fie botezați și educați de Biserica Ortodoxă.175
În Fetha Nagast (Pravila împăraților) — nomocanon alcătuit în secolul al XIII-lea, după izvoarele
bizantine, și în uz încă în Bisericile Vechi Orientale, coptă și etiopiană se prevede că nu este permisă
căsătoria unui creștin cu o persoană necreștină. Împropriind dispozițiile de principiu ale canonului 72
trulan, aceeași Pravilă prevede că, dacă un creștin se căsătorește cu o femeie necredincioasă, acela trebuie
să o determine să se încreștineze; femeile care sunt credincioase nu trebuie să se căsătorească cu bărbați
necreștini, ca nu cumva aceștia să le convertească la credința lor, ducând la pierderea credinței lor
creștine.176 Dacă o femeie creștină se căsătorește cu un necreștin, aceasta trebuie să fie exclusă din
comunitate. Dacă se pocăiește și îl părăsește pe acela, să fie acceptată de comunitate ca un apostat convertit
de la nelegiuirea sa. Și după ce și-a ispășit păcatul, să se bucure de șederea împreună cu ceilalți credincioși,
și să i se îngăduie a primi Euharistia. Cât privește pe creștinul care își căsătorește fiica ori sora cu un
necreștin, fie împotriva voinței acestora, fie că acestea nu aveau cunoștințe de faptul că acel bărbat este
necredincios să fie exclus din comunitate și să nu i se permită a sta împreună cu credincioșii. Dar fiica și
sora respectivă să nu fie excomunicate. Dacă el se pocăiește, și-și desparte fiica sau sora de soțul
necredincios se va aplica o epitimie proporțională cu posibilitățile sale de a o suporta, și apoi va fi iertat.
Cât privește disciplina penitențială a Bisericilor Vechi Orientale, impusă celor care se fac vinovați de
încălcarea prevederilor Dreptului canonic matrimonial, aceasta este aproape identică cu aceea a Bisericii
Ortodoxe Răsăritene.
Aceeași Pravilă a împăraților prevede că săvârșirea Tainei Cununiei să fie asociată cu administrarea
Sfintei Euharistii. De altfel, canoniștii acestor Biserici necalcedoniene afirmă că, până în secolul al IV-lea,
în general, Biserica n-a cunoscut nici un ritual al căsătoriei separat de Liturghia Euharistică, adică de
disociere a ritualului Tainei Căsătoriei de cel al Liturghiei însoțit de împărtășirea mirilor. Aceeași tradiție a
Bisericii copte și etiopiene cunoaște și practica ungerii cu Sfântul Mir a mirilor.
În Bisericile Vechi Orientale, actul împărtășirii cu Sfânta Euharistie este asociat și cu încoronarea
mirilor. Pentru ca Taina Cununiei să fie administrată numai mirilor de aceeași credință, Pravila prevede
pedeapsa depunerii pentru clericii care săvârșesc actul încoronării în chip secret.

175
Ibidem, p.105.
176
Ibidem.
După cum s-a putut constata, prevederile Pravilei împăraților sunt conforme cu întreaga Tradiție și
practică ortodoxă privind contractarea căsătoriilor mixte. După cum se știe, în Biserica primară, ritualul ad-
ministrării Tainei Cununiei includea și actul împărtășirii mirilor cu Sfântul Trup și Sânge al Domnului,
adus ca jertfă la Liturghia din ziua respectivă. De altfel, Taina Cununiei urma îndată după Sfânta Liturghie.
Obligativitatea primirii Sfintei Euharistii a presupus deci ipso facto ca respectivii miri să fie creștini
ortodocși.
Conform practicii canonice în vigoare, în cazul în care legislația civilă a unui Stat — în privința
căsătoriilor mixte — este în coliziune cu dispozițiile și normele canonice, Biserica Ortodoxă respectivă
recunoaște valabilitatea civilă a unei căsătorii mixte, însă nu valabilitatea aceleia ca o căsătorie bisericească
legală.
Legislația de Stat a țării noastre nu recunoaște ca impediment la contractarea și încheierea căsătoriei
deosebirea de religie. Această situație este însă identică și în celelalte țări ortodoxe. Codul Familiei din
România nu prevede deosebirea de confesiune ca impediment la căsătorie, și, deci, nu interzice căsătoriile
mixte. Așadar, având în vedere faptul că, în realitate, căsătoriile mixte nu pot fi evitate, nefiind oprite de
legislația civilă, iar pe de altă parte luând în considerare îngăduința Sfântului Apostol Pavel ca un soț care
s-a încreștinat să rămână în căsătorie cu soțul cu care se căsătorește înainte de a se încreștina, dacă acesta
consimte la această situație. Biserica noastră poate deci îngădui căsătoriile mixte, cu condiția însă ca să se
respecte prevederile ei canonice și regulamentare.177
De-a lungul secolelor, încheierea unor asemenea căsătorii mixte pe pământul românesc a fost
facilitată și de spiritul de toleranță religioasă, care a caracterizat neamul și Biserica noastră strămoșească.
Dând expresie acestei realități de veacuri, din țara noastră, Regulamentul pentru relațiile bisericești ale
clerului ortodox român cu creștinii eterodocși, din anul 1881, a prevăzut posibilitatea binecuvântării unor
asemenea căsătorii mixte de către Biserica Ortodoxă. Invocându-se obiceiul și vechea practică canonică a
Bisericii noastre, articolul IV din respectivul Regulament prevedea: căsătoriile mixte, între persoane
ortodoxe cu persoane eterodoxe, sau de alt rit creștinesc, se binecuvântează de Biserica Ortodoxă, păzindu-
se uzul de până acum, ca, copiii ce se vor naște din aceste căsătorii să devină membri ai Bisericii Ortodoxe.
Așadar, în asemenea cazuri, s-a prevăzut obligativitatea sine qua non a educării copiilor rezultați din
respectivele căsătorii mixte în spiritul credinței ortodoxe. În baza prevederilor aceluiași Regulament, când
o persoană necreștină ar voi a intra în căsătorie cu o persoană creștină ortodoxă, Biserica, urmând uzul de
până acum, numai atunci va celebra cununia lor, când persoana necreștină se va fi convertit mai întâi la
creștinism și se va fi botezat în Biserica Ortodoxă. Nu același lucru s-a petrecut și în provinciile istorice
românești anexate de unele imperii expansioniste vecine, cum a fost și cel austro-ungar, unde atitudinile
obstructive și intolerante au fost însoțite și de măsuri represive, de natură penală. În cazul căsătoriilor
mixte din Ardeal, nu trebuie uitat nici faptul că religia ortodoxă a fost trecută în rândul religiilor egal
îndreptățite sau a religiilor recepte din Transilvania abia la anul 1895, și că abia de la această dată preoții
ortodocși puteau oficia în mod deplin valid, din punctul de vedere al dreptului de stat, orice căsătorie
mixtă.
177
http://www.creștinortodox.ro/Articol_detaliu_Impedimente_la_Căsătorie_184_248_7718.html , 29.05.2019.
Articolul 47 din Regulamentul de procedură al instanțelor disciplinare și de judecată ale Bisericii
Ortodoxe Române, în vigoare, a reafirmat posibilitatea binecuvântării căsătoriilor mixte sub aceeași
rezervă a încreștinării soțului eterodox, a creșterii copiilor rezultați dintr-o asemenea căsătorie în spiritul
învățăturii ortodoxe, și, implicit, a aprobării prealabile a episcopului eparhiot. De aceea, în situația în care
preoților Bisericii noastre li se prezintă asemenea cazuri, ei sunt datori să ceară în prealabil aprobare de la
Chiriarhul respectiv.178

178
Pr. Conf. Ilie Moldovan Taina Nunții, „Ortodoxia”, XXXI, (1979), nr.3-4, p.211.
CONCLUZII

Trebuie să reținem că legislatorul și interpretul autentic al întregii legislații canonice sinodale,


ecumenice, a primului mileniu a fost și rămâne Biserica. Deci, nici o autoritate individuală nu poate să-și
revendice dreptul de legislator sau interpret al acestei legislații canonice sinodale, deoarece singurul organ
legislativ suprem al Bisericii a fost sinodul ecumenic.179
Credinciosul ortodox are ca primă îndatorire, aceea de a cunoaște și respecta rânduielile și normele
prevăzute de Sfintele Canoane, întrucât prin observarea și cunoașterea acestora, în viața de zi cu zi și în
mod special în vederea încheierii unei căsătorii, el rămâne în granițele legalității canonice, fiind ferit de
sancțiunile prevăzute pentru încălcarea dispozițiilor canonice.180
Actele premergătoare și pregătitoare pentru cununie sunt: logodna, strigările sau vestirile și timpul
încheierii cununiei. „Logodna este promisiunea reciprocă dată și primită de două persoane de sex diferit de
a încheia împreună în viitor o căsătorie”181. Strigările sunt practicate în Biserică pentru a se afla dacă între
cei doi care vor să încheie o căsătorie, nu sunt piedici legale sau religioase, care s-ar opune încheierii
acesteia.
Timpul încheierii cununiei a fost stabilit de Biserică, aceasta interzicând cununia în zilele de post,
care sunt destinate înfrânării și căirii pentru păcate, iar nu veseliei.
„Impedimentele la căsătorie și cununie sunt lipsuri ale condițiilor necesare pentru încheierea
căsătoriei și administrarea Sfintei Taine a Cununiei”.182 Am văzut că aceste impedimente sunt de mai multe
feluri, unele lovind esența cununiei (lipsa consensului liber; vârsta nepotrivită; impedimentul silei (vis) și a
fricii (metus) sau al răpirii; impedimentul izvorât din lipsa facultății fizice, necesară pentru îndeplinirea
datoriei conjugale; impedimente cu privire la forma cununiei; cu privire la săvârșitor; obligamente
existente și lipsa sentimentului religios; impedimente cu privire la primitor: Rudenia cu cele trei aspecte ale
ei) și altele lovesc formalitățile de încheiere ale cununiei.
Săvârșirea Sfintei Cununiei cu respectarea rânduielii stabilite de Biserică și rostirea corectă a
formulei unește pe cei căsătoriți pentru toată viața, din acest moment creându-se anumite drepturi și
îndatoriri atât între cei doi cât și între copiii lor.183
În lumina mărturiilor canonice și a ultimelor hotărâri luate de Biserica Ortodoxă cu privire la
căsătoriile mixte, putem concluziona: căsătoriile interconfesionale și interreligioase sunt interzise, iar în
cazul în care sunt tolerate, prin aplicarea iconomiei, slujba cununiei, trebuie să fie oficiată în Biserica
Ortodoxă de către un preot ortodox. Cu privire la posibilitățile și formele de aplicare a iconomiei depind de

179
Prof.Dr. Nicolae Dură, Le Regime..., p.308.
180
Pr.Prof.Dr.Nicolae Dură, Îndatorirea..., p.19.
181
Dr.Dr.Valerian Șesan, op.cit., p.193.
182
Arhid.Prof.Dr.Ioan Floca, op.cit., p.73.
183
Prof.Iorgu D.Ivan, Căsătoria..., p.754.
necesitățile practice de fiecărei Biserici Ortodoxe locale, care are dreptul de a decide și a judeca fiecare caz
în parte. Privitor la copiii rezultați dintr-o astfel de căsătorie, aceștia trebuie botezați și educați în credința
ortodoxă. Căsătoria mixtă este admisă conform privilegiului paulin (I Corinteni VII, 12-16), numai în cazul
în care ea a fost încheiată înainte ca unul dintre soți să fi fost încreștinat. Canoanele 10 Laodiceea, 23 Ioan
Postitorul nu admit căsătoria unui creștin ortodox cu o persoană de altă credință, iar canoanele 31
Laodiceea și 14, IV ecumenic îngăduie această căsătorie, cu condiția expresă ca soțul eterodox să
făgăduiască solemn – cu prilejul contractării căsătoriei – că va trece la Ortodoxie. Canonul 72 Trulan
uniformizează practica canonică de până atunci, cu privire la căsătoriile mixte și interzice, în mod
categoric, sub pedeapsa excomunicării, asemenea căsătorii.
Biserica, în principiu este împotriva divorțului, acesta nefiind socotit un act normal și pozitiv, ci
unul negativ, care provoacă multe suferințe și neajunsuri întregii vieți omenești. Biserica a socotit că,
atunci când o căsătorie nu mai poate fi continuată din motive grave, care fac să nu mai poată fi asigurat atât
scopul natural cât și cel religios al căsătoriei, aceasta poate fi desfăcută prin pronunțarea divorțului, pentru
a se evita un rău mai mare.
Dumnezeu a vrut ca această unire să fie și să rămână monogamă. În același timp, unirea este atât de
strânsă încât ambii soți formează un trup.
Unitatea trupului care se realizează între cei doi soți prin căsătorie presupune egalitatea lor și deci
împărtășirea lor de aceleași drepturi și datorii, prevăzute atât de legile divine, cât și de legile civile.
Căderea în păcat a primilor oameni – Adam și Eva - s-a răsfrânt cu consecințe păgubitoare și asupra
căsătoriei. De asemenea, n-a fost respectată indisolubilitatea căsătoriei.
Evreii nu respectau nici egalitatea între soț și soție; pentru ei femeia trebuia să corespunda datoriei
de a asigura soțului succesori.
În privința infidelității, legislația pedepsea și pe femeie și pe bărbat pentru săvârșirea adulterului
(Deut., 22, 22), în practică însă, era pedepsită mai mult femeia.
Mântuitorul a redat căsătoriei cinstea cuvenită, ridicând-o la treapta de Taină, și i-a imprimat
caracterul de indisolubilitate, dând poruncă și putere omului să lupte împotriva slăbiciunilor și desfrânării.
Momentul în care Mântuitorul a ridicat căsătoria la treapta de Taină este participarea Sa la nunta din
Cana Galileii, deci nunta își are obârșia în creație și scopul ei este creația, nu numai procreația. Taina
facerii omului, ca și Taina Nunții însăși ne conduc spre Taina Prea Sfintei Treimi.
Săvârșitor al Tainei Cununiei este episcopul și preotul. La romano-catolici, săvârșitorii sunt socotiți înșiși
mirii, accentuându-se importanța consimțământului lor ca element esențial al validității căsătoriei.
Primitorii sunt cei care se căsătoresc - un bărbat și o femeie - dovedind înaintea preotului că au
botez valid și îndeplinesc, pe lângă condițiile pe care le prevăd legile statului pentru încheierea căsătoriei
civile, și poruncile stabilite de Biserică.
La baza consimțământului soților de a se uni în căsătorie nu trebuie să stea însă nici o condiție care
ar contraveni legilor bisericești și legilor civile, moralei creștine și bunelor moravuri. Tot printre condiții se
mai poate enumera și diferența de sex. Această condiție nu își găsește reglementarea expresă în nici un text
de lege. Ea vine să asigure și îndeplinirea uneia dintre funcțiile familiei, aceea de procreare.
Căsătoria este valabilă dacă șotii sunt indicați în actul de stare civilă ca fiind de sex diferit. În
prezent există numeroase controverse privind dreptul homosexualilor de a se căsători. Această problemă a
ajuns și la Curtea Europeană a drepturilor omului care prin decizia din 17 octombrie 1986 a statuat că
dreptul la căsătorie consacrat prin art.12 al Convenției Europene a drepturilor omului nu privește decât
"căsătoria tradițională între două persoane; de sex biologic diferit".
De aceea pentru a estompa ambiguitățile și elimina inconvenientele create de acestea s-a propus să
se introducă în Codul familiei norme prin care să se interzică expres căsătoriile între persoane de același
sex, iar încălcarea acestora să fie prevăzută sub sancțiunea nulității absolute.
Nici Biserica Ortodoxă nu este de acord sub nici o formă cu astfel de căsătorii, ea exprimându-și
explicit opinia.
În privința vârstei, dreptul roman și cel bizantin, ca și cel bisericesc sunt de acord în această
privință, stabilind vârsta de 14 ani, pentru genul masculin și 12 ani pentru genul feminin. Aceasta este
vârsta socotită ca matură pentru contractarea unei căsătorii legale și canonice.
La noi, la români, codul civil prevede vârsta de 18 ani pentru bărbat și 15 ani pentru femeie.
Vârsta valabilă pentru căsătoria civilă și pentru cea religioasă a variat și variază, atât în Europa, cât
și în lumea întreagă.
Biserica și-a însușit punctul de vedere al legislației civile în privința vârstei pentru căsătorie, tot ca
și pentru logodnă, după codul civil al fiecărui stat în parte. După legislația canonică, un bărbat poate
contracta căsătorie chiar la vârsta de 70 ani, iar femeia la 60 de ani.
A doua condiție pentru contractarea valabilă a viitorilor soți este și consimțământul lor.
Consimțământul soților trebuia să fie real, liber și serios, adică întemeiat mai mult pe voința soților,
decât pe aceea a părinților, care nu întrebuințau metoda constrângerii.
Un nebun nu poate să-și dea consimțământul în mod valabil la contractarea unei căsătorii.
Nu numai în dreptul bisericesc, dar și în codul civil consimțământul este o piatră de hotar în
contractarea unei căsătorii. Atât legislația bisericească, cât și cea civilă, face mențiune, că violența, dolul,
eroarea sunt vicii de consimțământ.
Dolul are o sferă de aplicare mai mare decât cea a erorii putând fi aplicat și asupra unor calități ale
viitorului soț, pe care dacă le-ar fi cunoscut, nu ar fi încheiat căsătoria.
Violența, constrângerea și frica, sunt un viciu de consimțământ, care face ca voința uneia din părțile
ce se însoțesc să nu fie liberă.
Consimțământul trebuie exprimat în momentul celebrării căsătoriei, adică trebuie să fie actual.
Încălcarea unei promisiuni de căsătorie poate da naștere dreptului la acțiune în daune din partea
viitorului soț.
O altă cerință pentru contractarea unei căsătorii este și întregimea corporală, a celor ce vor să se
căsătorească.
În dreptul bisericesc sunt opriți a se căsători bolnavii inapți, aceia care au un defect natural și
congenital, sau care chiar din copilărie, în urma unui accident, au rămas improprii pentru căsătorie.
Cel care se căsătorește trebuie să-și exprime voința liber și să fie în deplină sănătate mintală și
spirituală. Cei care sunt atinși de boli mintale nu se pot căsători.
Biserica creștină a folosit de la început logodna ca act premergător căsătoriei, fiindcă ea era
practicată atât în Vechiul Testament cât și în dreptul roman.
După dreptul roman, cei logodiți nu erau constrânși să-și respecte promisiunea și să treacă la
încheierea căsătoriei, dacă între timp se răzgândeau.
Biserica a considerat totdeauna și actul logodnei ca având o importanță asemănătoare cu acela al
căsătoriei și de aceea a supus și logodna aproape aceluiași regim ca și căsătoria.
Nu se permite hirotonia acelor candidați care la intrarea în cler au fost logodiți bisericește și apoi au
stricat logodna, considerându-i ca și când ar fi divorțați și neîngăduindu-le să se căsătorească cu o altă
persoană, dacă vor să devină clerici, pentru că această căsătorie se socotește ca a doua.
Atât Statul cât și Biserica, caută ca înainte de a aproba încheierea unei căsătorii, să se documenteze
cu privire la raporturile dintre soți, pentru ca nu cumva între ei să existe piedici legale sau religioase, de
aceea se impun și vestirile.
Dispozițiile referitoare la căsătorie au variat în timp atât în legiuirile bisericești din diferitele
Biserici locale, cât și în cele civile din diferite state.
Lipsa facultăților mintale a ambilor sau a unuia din soți constituie un impediment absolut, pentru
motivul, că aceștia trebuie să aibă toate facultățile spirituale normale.
Legile bisericești interzic dreptul de a se căsători celor care suferă de o boală permanentă cronică,
cum ar fi nebunia furioasă, idioțenia, tâmpenia, etc.
Un alt impediment îl constituie și impotența fizică de a îndeplini datoria conjugală.
Lipsa consimțământului autorității tutelare constituie iarăși un impediment la căsătorie fiind
condamnații copiii care se căsătoresc fără consimțământul părinților cu pedeapsa desfrânării.
În privința acestui impediment, legislațiile civile sunt de acord cu legislația bisericească.
Singura legătură dintre bărbat și femeie corespunzătoare scopului și funcției a fost întotdeauna
monogamia.
Biserica creștină a dat o nouă autoritate acestui principiu socotind desfrânare orice legătură sexuală
a unui bărbat cu o femeie în afară de căsătoria încheiată legal.
Graviditatea logodnicei constituie un impediment important firesc la contractarea căsătoriei. Chiar
încheiată, căsătoria se poate anula.
Hirotonia, este și ea un impediment absolut la căsătorie formulat de canoane, încă din primele
veacuri ale vieții creștine
Rânduielile canonice prevăd oprirea clericilor de la căsătoria a doua după hirotonie și indică
sancțiuni pentru infractori.
Căsătoria monahilor, de asemenea, de la început a fost oprită și supusă acelorași penalități
bisericești. Un alt impediment ar mai fi și existența unei a treia căsătorii..
Biserica având în vedere petrecerile ce sunt în legătură cu căsătoria, oprește săvârșirea nunților în
anumite zile de post și de praznice mari.
Biserica păstrând principiul din dreptul roman recunoaște impedimentul la căsătorie, întrucât prin
constrângere și frică este viciat consimțământul uneia din părțile contractante.
Violența, constrângerea și frica, sunt un viciu de consimțământ, care face ca voința uneia din părțile
ce se însoțesc să nu fie liberă și din această cauză căsătoria să fie nulă.
Înșelăciunea este de asemenea o cauză de nulitate a căsătoriei, căci în locul consimțământului real,
înșelăciunea face loc numai aparenței.
Logodna este noua formă a,,contractului” căsătoriei; logodnicul și logodnica se făgăduiesc în
fidelitate reciprocă, dar, în același timp, se făgăduiesc, în logodna lor, lui Dumnezeu.
Logodna religioasă săvârșită separat, înainte de nuntă este socotită ca impediment la căsătoria cu o
altă persoană decât cu cea cu care s-a logodit.
Cursa întinsă celeilalte persoane, condamnarea pentru crimă constituie și ele impedimente la
căsătorie. De asemenea trebuie respectat și anul de doliu mai ales de soție.
Serviciu militar, Biserica a privit la început acest impediment din motivul că, potrivit învățăturii ei,
cel care voiește să contracteze o căsătorie, nu trebuie să fie legat de obligații care ar putea tulbura viața
conjugală.
Atât legislația bisericească, cât și cele civile prescriu strigările înainte de oficierea căsătoriei.
Ca și strigările, este necesară, pentru contractarea căsătoriei, prezentarea tuturor actelor respective,
cerute pentru căsătorie.
Biserica, în acord cu dispozițiile legislației civile, socotește că lipsa actelor necesare pentru
căsătorie constituie un impediment la celebrarea căsătoriei.
Ca impedimente relative, de menționat că, Codul familiei, cunoaște numai rudenia de sânge sau
firească, rudenia adopției sau a înfierii și starea de tutorat.
Rudenia spirituală, și aceasta are mai multe forme, precum cea întemeiată pe actul asistării sau
ținerii la Botez, dar și alta întemeiată pe actul asistării la cununie.
Impedimentul rudeniei de sânge care se opune căsătoriei între rudele apropiate este cunoscut din
cele mai vechi timpuri. El s-a impus în vederea asigurării unei descendențe sănătoase, ca și pentru
considerente de moralitate a relațiilor de familie.
Impedimentul provenit din rudenia de sânge se referă atât la rudenia din căsătorie, cât și la rudenia
din afara căsătoriei.
Între impedimentele la căsătoria, a doua Conferință panortodoxă Presinodală (Chambesy, 3 — 12
septembrie 1982) a menționat — în consens cu doctrina canonică ortodoxă — rudenia de sânge, cuscria,
rudenia spirituală, căsătoria nedesfăcută sau anulată, în mod irevocabil, a treia căsătorie, monahismul și
hirotonia.
Cât privește problema căsătoriilor mixte, ele nu sunt o noutate pentru Biserică. Ea s-a pus încă de la
începuturile vieții creștine și este mereu actuală.
Căsătoriile mixte (matrimonia mixta) au fost o realitate cu care Biserica s-a confruntat chiar din
epoca apostolică.
Sfântul Apostol Pavel, care, scriind corintenilor, arată că, privitor la căsătoriile dintre creștini și
păgâni, acestea sunt interzise de-a dreptul.
Atât legea bisericească nescrisă, cunoscută sub denumirea de obicei sau cutumă, ca și legea scrisă,
adică sfintele canoane, au interzis căsătoriile creștinilor ortodocși cu necreștinii și cu ereticii de tot felul,
ca și cu schismaticii.
Pe baza hotărârilor fixate de canoane, Bisericile Ortodoxe și deci și Biserica Ortodoxa Romană nu
au admis și nu admit oficial și legal, nici în prezent căsătoriile mixte, decât în condițiile fixate în normele
disciplinare menționate și obligatorii în toată Ortodoxia. Ele au fost aplicate cu acrivie sau rigurozitate
mai ales în cazurile în care, prin căsătoriile mixte s-a urmărit și a realizat și o acțiune de prozelitism.
Clericii sunt obligați să nu oficieze Taina Cununiei decât între ortodocși, asistați de nuni ortodocși.
Cei de alt cult sunt obligați, înaintea căsătoriei, să îndeplinească formalitățile de trecere la Ortodoxie.
Preoții care se vor abate de la aceste norme, se vor pedepsi cu canonisirea la sfânta mănăstire, până la
transferare, afară de cazul când au avut dezlegarea chiriarhului.
Poziția Bisericii Ortodoxe fată de căsătoriile mixte constituie și tema de discutat la Sfântul și
Marele Sinod Ortodox care urmează să se țină. Căsătoria între ortodocși și eterodocși este interzisă
conform acriviei canonice. Cu toate acestea, ea poate fi oficiată cu pogorământ și din dragoste fată de
om, cu condiția expresă ca pruncii rezultați din această căsătorie să fie botezați și educați în Biserica
Ortodoxă.
Impedimentele relative rezultă, în general, din raporturile de rudenie. Gradele de rudenie sunt de patru
feluri: rudenia fizică - este legătura ce se creează prin actul fizic al naşterii, numită consângenitate; rudenia
ce se creează prin actul căsătoriei, numită cuscrie sau afinitate; rudenia spirituală - este legătura care ia
naştere prin actul primirii la Sfântul Botez, numită năşie; şi rudenia prin adopţiune, numită înfiere.
Consângenitatea este rudenia care se stabileşte între două persoane prin descendenţa uneia din cealaltă sau
prin descendenţa a două sau mai multe persoane dintr-o persoană, ca autor comun. În primul caz,
consângenitatea formează o linie directă care poate fi ascendentă - fiu, tată, bunic, străbunic etc. - sau
descendentă - tată, fiu, nepot, strănepot etc. În cazul al doilea, consângenitatea formează linii paralele
colaterale pornind de la autorul comun, adică: fraţi, veri primari, veri de-al doilea etc.
Raportul de rudenie între două persoane se stabileşte după numărul naşterilor existente între ele, fiecare
naştere fiind socotită un grad. Astfel, între tată şi fiu este un grad, între bunic şi nepot sunt două grade etc.
Între doi consângeni în linie colaterală, raportul de rudenie se stabileşte după numărul naşterilor existente
în fiecare linie faţă de autorul comun, care nu se ia în calcul; astfel: fraţii sunt consângeni în gradul II, verii
primari în gradul IV, verii secundari sau "de-al doilea" în gradul VI, unchiul şi nepotul în gradul III etc.
Abia verişorii "de-al treilea" se pot căsători.
Consângenitatea constituie impediment la căsătorie, în linie directă în mod absolut, la infinit, iar in linie
colaterală până la gradul al IV-lea (Can. 54 Trulan). Aceste impedimente sunt prevăzute şi în Sfânta
Scriptură (Lev. 18, 6-14; 20, 11-14; Matei, 14, 4) şi sunt socotite de drept divin, iar căsătoriile încheiate
împotriva acestor opriri sunt calificate ca "nelegiuite" sau ca "incest".
În Biserica Ortodoxă, impedimentele la căsătorie între consângeni din linie colaterală au fost
extinse până la gradul al VII-lea, prin hotărâri ale patriarhilor de Constantinopol, în cadrul unor sinoade. În
Bisericile Ortodoxe autocefale, fiecare episcop în eparhia sa poate acorda dispense în cazuri excepţionale
pentru căsătoriile încheiate civil între asemenea rude, dacă acestea n-au putut fi determinate să nu se
căsătorească civil, legislaţia civilă neoprind căsătoria între consângeni de asemenea grade (V-VII), ci
numai până la gradul al IV-lea.184

ANEXĂ 185

1. Canonul 51 Apostolic.
„Dacă vreun episcop sau presbiter sau diacon, sau oricine din catalogul (cinul) preoţesc, se ţine
departe (se abţine) de nuntă şi de cărnuri şi de vin, nu pentru înfrânare, ci din scârbă, trecând cu
vederea (uitând) că toate sunt foarte bune şi că bărbat şi femeie l-a făcut Dumnezeu pe om, ci hulind ar
cleveti făptura, ori să se îndrepte, ori să se caterisească şi să se îndepărteze (să se azvârle) din Biserică
(să se afurisească). Asemenea şi laicul.”

2. Canonul 98 Sinodul VI Ecumenic (Trulan).


„Cel ce ia spre însoţire de căsătorie pe femeia logodită cu altul, trăind încă logodnicul, să fie
pus sub învinuire de adulter”.

3. Canonul 22 Sfântul Vasile cel Mare.


„ Pe cei ce au femei din răpire, dacă ar fi luat ei pe cele logodite mai înainte cu alţii, nu se cade
a-i primi mai înainte, până a nu se lua acelea de la dânşii şi a se da în stăpânirea logodnicilor celor
dintâi, de ar vrea aceştia să le ia, sau să renunţe la ele, iar de va lua cineva pe una liberă, trebuie a i se
lua şi a se da la ai săi şi a se lăsa în socotinţa rudelor, ori părinţi de vor fi, ori fraţi, sau orice fel de
ocrotitori ai fetei; şi de ar voi ei a o da lui, să se staornicească căsătorie, iar de nu vor voi, să nu se
silească. Însă cel ce are femeie din necinstire, ori ascunsă, ori siluită trebuie să recunoască epitimia
pentru desfrâu. Iar epitimia pentru cei ce desfrânează este hotărâtă la patru ani; şi trebuie ca în cel
dintâi să se scoată de la rugăciuni şi a se tângui ei înaintea uşii bisericii; iar în al doilea a se primi la
ascultare; iar în al treilea spre pocăinţă; iar în al patrulea să stea împreună cu poporul, fiind îndepărtaţi
de la jertfa adusă; numai după aceea să li se admită împărtăşirea cu cel Bun”.

4.Canonul 27 Sinodul IV Ecumenic

184
https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/evanghelia-zilei/sfaturi-practice-in-biserica-biserica-ortodoxa-opreste-casatoria-
pana-la-gradul-al-vii-lea-de-rudenie-22034.html
185
Arhid.Prof.Dr.Ioan N.Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe, Note ;i comentarii, Sibiu, 1991.
„Sfântul Sinod a orânduit (hotărât), ca cei ce răpesc femei sub cuvânt de căsătorie, sau părtaşii,
sau sfătuitorii celor ce răpesc, dacă ar fi clerici, să cadă din treapta lor, iar dacă ar fi laici să fie daţi
anatemei”.

5.Canonul 17 Apostolic.
„Cel care s-a legat cu două căsătorii după botez, sau care a luat concubină (ţiitoare), nu poate să
fie episcop sau presbiter sau diacon, sau peste tot orice altceva din rândul clerului (din catalogul stării
preoţeşti)”.

6.Canonul 48 Apostolic.
„Dacă vreun laic, alungându-şi pe soţia sa, ar lua pe alta sau pe una părăsită de altul, să se
afurisească”.

7..Canonul 46 Sfântul Vasile cel Mare.


„Ceea ce s-a măritat din neştiinţă cu cel pe care l-a părăsit soţia pe un timp, apoi l-a lăsat,
fiindcă s-a întors la dânsul cea de mai înainte, a desfrânat, dar din neştiinţă. Deci nu se va opri de la
nuntă, însă mai bine este dacă rămâne aşa.”

8. Canonul 1 Sinodul al V/lea Local de la Laodiceea.


„Am hotărât potrivit canonului bisericesc, ca celor care liber şi legiuit s-au împreunat prin nunta
a doua, şi nu s-au căsătorit clandestin, după ce a trecut un timp scurt, pe care l-au petrecut în rugăciuni
şi posturi, după iertare trebuie să li se dea împărtăşirea”.

9. Canonul 7 Sinodul al II-lea Local de la Neocezareea.


„Presbiterul să nu mănânce la nunţile celor căsătoriţi a doua oară, deoarece nunta a doua cere
penitenţă; cine va fi acel presbiter, care prin participarea sa la ospătare aprobă aceste nunţi?”.

10. Canonul 54 Sinodul VI Ecumenic.


„De vreme ce dumnezeiasca Scriptură, ne învaţă pe noi în chip lămurit astfel: „Să nu intri la
nici o rudă a trupului tău, spre a-i descoperi ruşinea ei” (3 Moise 18, 6); de Dumnezeu purtătorul
Vasile a numărat (înşirat) în canoanele sale proprii câteva dintre căsătoriile oprite, trecând cu vederea
pe cele mai multe, dar cu amândouă gătindu-ne nouă ceea ce este de folos. Căci lăsând la o parte
mulţimea numirilor celor ruşinoase, ca să nu spurce cuvântarea prin vorbe, a cuprins necurăţiile prin
numiri îndeobşte, prin care ne-a arătat nouă peste tot căsătoriile cele nelegiuite.
De vreme ce însă, printr-o astfel de tăcere şi prin oprirea nelămurită a căsătoriilor celor
nelegiuite, însăşi firea s-a amestecat pe sine, am chibzuit (socotit) împreună să arătăm mai pe faţă
(neacoperit) cele în privinţa aceasta, orânduind de acum înainte, ca să cadă sub canonul de 7 ani, - de
bună seamă după ce aceia s-au despărţit de însoţirea nelegiuită, - cel ce s-a împreunat cu vara sa,
(dintâia) spre însoţire de nuntă (căsătorie), sau tatăl şi fiul, cu mama şi cu fiica, sau tatăl şi fiul cu două
fete surori, sau mama şi fiica cu doi fraţi, sau doi fraţi cu două surori”.

11. Canonul 68 Sfântul Vasile cel Mare.


„Legăturile de căsătorie a persoanelor din rudenia oprită, de se va dovedi, ca una ce s-a făcut
întru păcatele oamenilor, va primi epitimia adulterilor”.

12. Canonul 11 Timotei Alexandrinul.


„De va chema cineva pe un cleric spre a încheia căsătoria, şi va auzi că nunta este nelegiuită,
ori căsătorie cu mătuşă, sau ceea ce voieşte a se însoţi ar fi chiar sora celei moarte, se cuvine clericului
a urma chemării, sau să săvărşească producerea?
Răspuns: Aţi zis odată, dacă clericul va auzi că nunta este nelegiuită, deci de este nelegiuită
nunta, nu se cuvine clericului a se face părtaş de păcate străine”.

13. Canonul 87 Sfântul Vasile cel Mare.


„Deci mai întâi, ceea ce este foarte important în privinţa acestor fel de lucruri, avem a
menţiona obiceiul cel de la noi, care are putere de lege, pentru că de la bărbaţi sfinţi s-au predanisit
nouă legiuirile. Iar obiceiul acesta este acest fel. Dacă cineva stăpânit fiind cândva de patima
necurăţiei, ar cădea spre însoţirea nelegiuită cu două surori, nici nuntă să se socoată aceasta, şi în
general nici să nu se primească ei în obştea bisericii mai înainte de a-i despărţi unul de altul, drept
aceea, dacă nimic altceva nu ar fi fost de zis, obiceiul este de ajuns pentru ferirea de răul acesta. Dar
fiindcă cel ce a scris epistola, cu apucătură vicleană a încercat să introducă în viaţă răul acesta atât de
mare, este de nevoie ca nici noi să nu ne ferim de ajutorul raţiunii, cu toate că în privinţa celor deplin
lămurite mai importantă este prezumţia fiecăruia decât raţionarea. S-a scris, zice, în Levitic: „Să nu iei
pe femeia care este geloasă pe sora ei, ca să descoperi ruşinea ei peste dânsa, fiind ea încă în viaţă”
(18, 18). Deci lămurit este din aceasta, se zice, că este îngăduit a lua pe sora ei după moartea dânsei.
La ceasta dar, mai întâi zic că câte le spune Legea, celor ce sunt în Lege le grăieşte. (Rom. 3, 19);
fiindcă aşa ne-am supune atât tăierii împrejur, cât şi sâmbetei, şi ceva să se potrivească plăcerilor
noastre ne-am supune pe noi înşine jugului robiei Legii, iar de s-ar părea ceva greu din cele ale Legii,
atunci alergăm spre libertatea cea întru Hristos. Am fost întrebaţi dacă este scris a lua femeie peste
sora ei. Am răspuns ceea ce socotim că este sigur şi adevărat, dar că nu este scris aceasta; iar a se
conchide ceea ce s-a retăcut din adaosul de mai târziu este dreptul legiuitorului, iar nu al celui ce spune
ale legii; fiindcă altfel ar fi cu putinţă celui ce vrea să îndrăznească a lua pe soţia ei încă şi în viaţă
fiind femeia; căci sofisma aceasta se potriveşte şi la aceea. Dar este scris, zice: „Să nu iei pe ceea ce
va fi geloasă”, aşadar nu a oprit a lua pe ceea ce este libertă de gelozie. Deci înlăturându-se pricina de
gelozie, pentru care a oprit împreună însoţirea amândorura, ce va fi ceea ce opreşte a lua pe surori?
Dar vom zice, acestea nu sunt scrise. Dar nici celelalte nu s-au hotărât; iar sensul după deducţie dă
libertate la fel pentru ambele înţelesuri. Dar trebuie revenind puţin la cele în urmă leghiferate, a se
libera de circumstanţe. Căci se vede că legiuitorul nu îmbrăţişează tot felul de păcate, ci mai cu seamă
opreşte pe cele ale egiptenilor, de unde s-a scos Israelă şi pe cele ale cananeilor, la care s-a mutat. Căci
expresia este aşa: <<După obiceiurile Egiptului, unde aţi locuit, să nu faceţi; şi după obiceiurile
pământului Canaan întru care vă voi duce pe voi, să nu faceţi, şi după legile lor să nu umblaţi >> (III,
Moise, 18,3); încât poate că este cu putinţă că felul acesta al păcatului nu era încetăţenit pe atunci la
acele neamuri. Din cauza aceasta legiuitorul n-a avut nevoie de păzirea de acel păcat, ci s-a reţinut de a
menţiona obiceiul necunoscut, din cauza aversiunii faţă de faptele ruşinoase.
Într-adevăr, legiuitorul, interzicând pe cel mai mare, cum de a retăcut pe cel mai mic?
Legiuitorul a procedat astfel, fiindcă în privinţa vieţuirii cu surorile cele vii aduc prejudiciu pildei
patriarhului. Dar noi ce trebuie să facem? A spune cele scrise, ori cele retăcute a le iscodi? În acele
lege nu este scris că nu se crede ca tatăl şi fiul deodată să se folosească de aceeaşi ţiitoare; dar,
proorocul a socotit că acest lucru este vrednic de cea mai mare învinovăţire. Căci zice: <<Fiul şi tatăl
intră la aceeaşi slujnică>> (Amos 2, 7). Dar, câte alte feluri de necurate patimi a născucit învăţătura
demonilor, pe care însă dumnezeiasca Scriptură le-a retăcut, nevrând să spurce demnitatea sa cu
numirile celor ruşinoase, ci pe cele necurate le-a amintit cu numiri generale, precum zice şi apostolul
Pavel: <<Iar desfrânarea şi toată necurăţia nici să nu se numească între voi, precum se cuvine sfinţilor
(Efeseni 5, 3), înţelegându-se sub numirea de necurăţie faptele cele de ruşine ale bărbaţilor şi femeilor,
astfel că tăcerea cu nici un chip nu asigură celor dedaţi plăcerilor, libertatea de înfăptuire. Iar eu zic că
nici nu s-a refăcut chestiunea aceasta, ci că legiuitorul a oprit-o chiar foarte strict, căci acea expresie:
<<Nu vei intra către toată rudenia trupului tău, spre a descoperi ruşinea lor>> (Moise 18, 6), cuprinde
şi felul acesta de rudenie. Căci ce ar fi bărbatului mai rudă decât soţia sa, mai bine zis decât trupul său?
Că nu mai sunt doi ci un trup; astfel că prin soţie, sora ei intră în rudenie cu bărbatul. Că precum pe
mama soţiei sale nu o va lua, nici pe fiica soţiei, fiindcă nu poate lua nici pe mama sa, nici pe fiica sa,
aşa nici pe sora soţiei, fiindcă nici pe sora sa nu o poate lua. Şi dimpotrivă, nici soţiei nu-i este îngăduit
a trăi în căsătorie cu rudele bărbatului său; căci normele de drept sunt comune pentru amândouă
felurile de rudenie. Eu deci mărturisesc fiecăruia, care mă consultă asupra căsătoriei, că <<va trece
chipul lumii acesteia şi timpul este scurt, ca şi cei ce au femei să fie ca şi cum nu ar avea>>. (I
Corinteni 7, 29). Iar dacă-mi va răspunde cineva aceasta: <<Creşteţi şi vă înmulţiţi>> (I Moise 1, 18),
râd că el nu face deosebire între timpurile legiferărilor. Nunta a doua este remediu împotriva
desfrâului, dar nu mijloc de încurajare pentru necumpătare. <<Dar dacă nu se înfrânează, căsătorească-
se>> (I Corinteni 7, 9), zice, iar nu şi căsătorindu-se, să facă fărădelege. Iar cei ce nu au în vedere nici
firea, cei ce-şi orbesc sufletul cu patima necinstei, măcar să facă deosebire între felurile numirilor din
vechime. Căci cu ce fel de numire de rudenie se vor numi cei născuţi dintr-o astfel de căsătorie? Se vor
numi fraţi unii altora, ori nepoţi? Căci ambele se potrivesc lor din cauza amestecării. Să nu faci, o,
omule, maşteră pe mătuşa pruncilor, şi nici pe ceea ce este datoare a-i ocroti în locul mamei, nu o
înarma cu gelozie neîmpăcată; căci numai ura maşterilor întinde vrăjmăşia şi după moarte, chiar şi
duşmanii se împacă cu cei morţi; naşterile însă încep ura după moarte. Rezumatul celor zise este că
dacă cineva doreşte căsătoria potrivit legii, îi este deschisă lumea întreagă; iar dacă năzuinţa lui este
pătimaşă, apoi cu atât mai vârtos să se oprească <<pentru ca să se înveţe să-şi ţină vasul său în
sfinţenie, şi cinste, iar nu întru patima poftei>> (I Tesaloniceni 4, 4). Aş dori să spun mai mult, dar mă
opreşte măsura epistolei. Mă rog însă ori ca sfatul nostru să se arate mai tare decât patima, ori ca acea
crimă să nu se împământenească în ţinutul nostru, că să rămână în acele locuri unde a odrăslit.”.

14. Canonul 53 Sinodul Trulan.


„De vreme ce rudenia (înrudirea) cea după suflet este mai mare decât legătura trupurilor, iar noi
am aflat că în oarecare locuri unii primesc copii din sfântul şi dătătorul de mântuire botez, şi după
aceea încheie însoţire de nuntă, (căsătorie) cu mamele văduve ale acelora, orânduim ca de la (canonul)
de faţă, nimeni să nu mai facă un lucru ca acesta. Iar dacă oarecare ar fi prinşi făcând acest lucru, după
canonul de faţă, unii ca aceştia să se lase (depărteze) mai întâi de la această însoţire nelegiuită, iar apoi
să fie supuşi arătărilor (pedepselor) celor pentru desfrânaţi”.

15. Canonul 12. Sinodul I Ecumenic.


„Iar cei ce sunt chemaţi de har şi au arătat cel dintâi zel (pornire) şi au lepădat cingătorile, iar
după aceea s-au întors ca câinii la propria lor vomitură, încât unii şi arginţi (bani) au cheltuit şi prin
daruri au izbutit să ajungă din nou la slujba din oaste, aceştia zice ani să se plece (să cadă, să se
umilească), după timpul de trei ani al ascultării. Dar la toţi aceştia trebuie să se cerceteze bunăvoinţa şi
felul căinţii. Iar câţi arată întoarcerea lor cu fapte, dar nu de formă (cu chipul), ci cu frică şi cu lacrimi
şi cu răbdare şi cu faceri de bine, aceştia împlinind vremea hotărâtă a ascultării, se vor împărtăşi
neapărat de rugăciuni (vor participa la rugăciunile comune), episcopului fiindu-i îngăduit să hotărască
(să dispună) ceva şi mai omenos (blând) cu privire la aceştia. Iar câţi au suferit (suportat) cu nepăsare
(îndreptarea de la rugăciuni) şi au socotit că pentru reîntoarcere le este de ajuns forma (aparenţa)
intrării în biserică, să plinească întru totul (întocmai, pe deplin) timpul (penitenţei).
16. Canonul 72 Sinodul V-VI Ecumenic (Trulan).
„Să nu se îngăduie ca bărbatul ortodox să se lege (prin căsătorie) cu femeia eretică, nici ca
femeia ortodoxă să se unească (prin căsătorie) cu un bărbat eretic, ci ele s-ar şi vădi că s-a făcut un
lucru ca acesta de către vreunul dintre toţi, căsătoria (nunta) să se socotească fără de tărie, şi căsătoria
(însoţirea nelegiuită să se dezlege); - căci nu se cade a amesteca cele ce n-au amestecare, nici oii să se
împerecheze cu lupul, şi nici părţii lui Hristos cu soarta (ceata) păcătoşilor; iar dacă cineva al călca
cele orânduite de noi, să se afurisească.
Iar dacă oarecare găsindu-se încă în necredinţă, şi, nefiind încă număraţi în turma ortodocşilor,
s-au legat (potrivit), întreolaltă, prin căsătoria legiuită, şi apoi unul dintre ei alegând binele a alergat la
lumina adevărului, iar celălalt a fost ţinut, (stăpânit) de legătura sărăcirii, nealegând (nedorind) să vadă
(să ia în seamă), razele dumnezeieşti; dacă soţia cea necredincioasă socoteşte că este bine (consimte)
să vieţuiască cu soţul cel credincios, sau dimpotrivă, - cel necredincios cu soţia cea credincioasă, să nu
fie despărţiţi, după dumnezeiescul apostol: <<Căci bărbatul necredincios se sfinţeşte prin femeie, şi
femeia necredincioasă se sfinţeşte prin bărbat>> (I Corinteni 7, 14)”.

17. Canonul 31 Sinodul local de la Laodiceea.


„Cu nici un eretic nu se cuvine a încheia căsătorie, sau a se da fiii sau fiicele după eretici, ci mai
ales a-i lua, adică ar făgădui că se fac creştini”.

”.

18. Canonul 10 Sinodul local de la Laodiceea.


„Nu se cuvine ca cei ce sunt ai Bisericii să împreune cu nebăgare de seamă pe fiii lor cu ereticii
prin legătura căsătoriei”.

19. Canonul 23 Sfântul Ioan Postitorul.


„Canonul al 72-lea al aceluiaşi sinod hotărăşte că dacă un ortodox se împreună cu o femeie
eretică, nunta să fie fără valoare, şi căsătoria nelegiuită să se desfacă; iar de vor stărui în această
căsătorie, să se afurisească”.

20. Canonul 21 Sinodul local de la Cartagina.


„Aşijderea s-a hotărât ca copiii clericilor să nu se căsătorească, cu păgânii sau cu ereticii”.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

I. IZVOARE:

1. Ediții ale Sfintei Scripturi:

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel Patriarhul
Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 1993.
2. Biblia sau Sfânta Scriptură, Versiune diortosită după Septuaginta, redactată, adnotată și tipărită de
Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscop al Vadului, Feleacului și Clujului, Mitropolit al Clujului,
Albei, Crișanei și Maramureșului, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2009

2. Cărți de slujbă:

1. Aghiasmatar, ediția a cincea, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București, 1992
2. Slujba Logodnei și Cununiei, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București, 2016

Cărți
1. Codul civil actual (Legea nr. 287/2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511
din 24 iulie 2009);
2. Carte Românească de Învățătură 1646, Ediție critică, Editura Academiei Republicii Populare
România.
3. Codul Calimachi, ediție critică de Andrei Radulescu, Editura Academiei, București, 1958.
4. Arhivele Statului Iași, fond Mitropolia Moldovei și Sucevei (în continuare prescurtat: ASI, MMS),
dosarul A17 din 1839.
5. ANITEI, Nadia Cerasela, Dreptul familiei, Ed. Hamangiu, București, 2012;
6. ALBU, Ion, Dreptul familiei, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1975.
7. BRANIȘTE, Pr. Prof. Dr. Ene, Braniște, Prof. Ecaterina, Dicționar enciclopedic de cunoștințe
religioase, Ed. Diecezană, Caransebeș, 2001;
8. BRIA, Pr.Prof.Dr. Ion, Dicționar de Teologie Ortodoxă, Editura Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994;
9. BOROIANU, Pr. Dr. D.G., Dreptul bisericesc. Principii de drept. Organizațiunea Bisericii Române,
vol.II. Tipografia editoare, Dacia; P. Iliescu și D. Grosu, Iași, 1899;
10. BETROTHAL, Tavala (Formal Engagement) In The New Romanian Civil Code in Journal of Law
and Social Sciences nr. 1/2014, Ed. Lumen, Iași.
11. CANTEMIR, Dimitrie, Descrierea Moldovei, Editura Minerva, București, 1986.
12. CHRYSSAVGIS, Pr. John, Dragoste, sexualitate și Taina Cununiei, Editura Egumenița, 2017.
13. CIUCĂ, Valeriu, Lecții de drept roman, Vol I, Editura Polirom, Iași,1998.
14. DURĂ, Pr.Prof.Dr.Nicolae, Le Regime De la Synodalité Selon La Legislation Canonique
Conciliaire, Oecuménique, Du I er Millénaire, București, 1999;
15. NEGRUȚI, Ecaterina, Structura demografică a orașelor și târgurilor din Moldova 1800-1859,
Fundația Academică „A. D. Xenopol”, Iași, 1997
16. FLOCA, Arhid.Prof.Dr. N. Ioan, Drept Canonic Ortodox, Legislație și administrație bisericească,
vol.II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1990;
17. IDEM, Canoanele Bisericii Ortodoxe, Note și comentarii, Sibiu, 1991;
18. GAVRILĂ, Pr. Dr. Vasile, Cununia, Viața întru Împărăție, Prefață de P.S.Episcop al Caransebeșului,
Tipografia „Tradiția românească”, București, 2004;
19. GHINDEOANU, Carmen Radu, Patria Potestas, Familia și Taina Cununiei, Editura Kolos, Iași,
2011, p.119.
20. GHIȚULESCU, C În șalvari și cu ișlic. Biserică, sexualitate, căsătorie și divorț în Țara
Românească în secolul al XVIII-lea, Ed. Humanitas, București, 2004.
21. LUPAȘCU, D, Dreptul familiei, ed. a 2-a emendată și actualizată, Ed. Universul Juridic, București,
2007, pp. 44-45; E. Florian, Dreptul familiei, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2003.
22. MIHOC, Pr.Dr. Constantin, Taina căsătoriei și familia creștină în învățăturile marilor Părinți ai
Bisericii din secolul IV, Editura Teofania, Sibiu, 2004;
23. MLADIN, Mitropolit Dr. Nicolae, Bucevsci, Prof. Diac.Dr. Orest, Pavel, Prof. Dr. Constantin,
Zăgrean, Prof. Diac.Dr. Ioan, Teologia Morală Ortodoxă, pentru institutele teologice, vol.II, Editura
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1980;
24. MILAȘ, Dr.Nicodim, Canoanele Sinoadelor ecumenice, traducere de Pr.U. Kovincici și Pr.Prof.
N.Popovici, vol.I, Tipografia Diecezană, Arad, 1931;
25. IDEM. Canoanele Bisericii Ortodoxe însoțite de comentarii, traducere de Pr.U.Kovincici și Pr.Prof.
N.Popovici, vol.II, partea I, Tipografia Diecezană, Arad, 1934, Partea a II-a Tipografia Diecezană,
Arad, 1936;
26. SVERDLOV, Mihail Drept de familie sovietic, Editura de stat pentru literatura științifică, București,
1953.
27. IDEM, Căsătoria și familia în legislația sovietică,, Editura de stat pentru literatura științifică,
București, 1950
28. SACHELARIE, Arhim. Nicodim, Pravila bisericeacă, ediția a II-a, Editura Valea Plopului, Prahova,
1996;
29. POPESCU, Prof. Tudor, Dreptul familiei,, Partea I, Căsătoria și familia,, Lityografia și Tipografia
Învățământului, București, 1957.
30. ȘESAN, Dr.Dr.Valerian, Curs De Drept Bisericesc Universal, ediția a IV-a, Îngrijită de Dr.Dr.Milan
Șesan. Prof. Univ, Tipografia „Mitropolitul Silvestru” Cernăuți, 1942;
ARTICOLE ȘI STUDII

1. CIUCUR, Drd.Marcel, Problema căsătoriilor mixte în lumina documentelor oficiale și a


propunerilor inteconfesionale, în ultimul deceniu, în „Mitropolia Moldovei și Sucevei”, LI (1975),
Nr.1-2, p.61-73;
2. COSTEA , Pr. Traian, Teză de doctorat, Căsătoria din punct de vedere istoric, dogmatic şi
canonic, Ed. Institutului de Arte Grafice,,Speranţa”, Bucureşti, 1935

3.DURĂ, Pr.Prof.Nicolae, Căsătoriile mixte în lumina învățăturii și practicii Canonice ortodoxe, în


„Ortodoxia” XXXIX (1988), Nr.1, p.92-113;

4. IDEM, Îndatorirea credincioșilor privind viața creștină în lumina sfintelor canoane, în „Altarul
Banatului” XLIII; (1993), Nr.10-12, p.18-26;

5. FLOCA, Diacon, Prof.Dr.N.Ioan, Încetarea și desfacerea căsătoriei civile și a cununiei religioase sau
divorțul în lumina învățăturii creștine, în „Mitropolia Ardealului”, XXIX (1974), Nr.10-12, p.572-579;
6. IDEM, Impedimente la căsătorie și cununie, în „Mitropolia Ardealului”, XXXIV
(1989), Nr.1, p.30-36;

7. IDEM, Rudenia ca piedică (impediment) la căsătorie și cununie, în „Studii Teologie”,


XLIV (1992), Nr.1-2, p.17-32;

8. IVAN, Prof.D.Iorgu, Codul familiei, în „Biserica Ortodoxă Română”, LXXII (1954), Nr.4, p.467- 480.

9. IDEM, Căsătoria – Sfânta taină a bisericii și instituție juridică a statului, în „Biserica


Ortodoxă Română”, CI (1983), Nr.9-10,p.732-755;

10. PASCHIA, Pr.Gh., Familia și raporturile dintre membrii ei, în „Biserica Ortodoxă Română”, CIII
(1985),Nr.1-2, p.100-109;

11. SAMUREANU, P.George, Despre căsătoriile mixte, în „Bisrica Ortodoxă Română”, XIII (1889),
Nr.8,p.487-489;

12. SLEVOACĂ, Pr. Ștefan, Căsătoria creștină, în „Mitropolia Moldovei și Sucevei”, (1967), Nr.9-10,
p.612-615;
13. IDEM, Împotriva divorțului, în „ Mitropolia Moldovei și Sucevei”, (1968), Nr.1-2, p.50-53;

14. SOARE, Pr.Dr.I. Gheorghe, Impedimentele de căsătorie și motivele de divorț, în „Biserica Ortodoxă
Română”, LXI (1943), Nr.4-6, p.230-264;

15. IDEM, Impedimente la căsătorie. Necesitatea asigurării unei practici uniforme în toată Biserica
Ortodoxă, în „Ortodoxia”,XIII (1961, nr.4, p.576-589);

16. STAN, Pr.Prof.Liviu, Noul cod al familiei, în „Mitropolia Olteniei”, (1954), Nr.4-6, p.162-172;

17. IDEM, Căsătoriile mixte și ultimele măsuri luate de Vatican în privința lor, în „Studii Teologice”, XX,
(1968), Nr.7-8, p.487-497.

18. ȘESAN, Prof.Dr.Milan, Obligativitatea căsătoriei bisericești după canonistul Dr.Valerian Șesan, în
Biserica Ortodoxă Română”, LIX (1941), Nr.9-10,p.518-535;

19. ZAHARIUC Petronel, Câteva considerații despre preoțimea ortodoxa și moravurile credincioților din
Moldova în Sexualitate și discurs politico –religios în societatea românească premoderna, Editura
Universitații Alexandru Ioan Cuza, Iași, 2016.

20. MOLDOVAN, Pr. Conf. Ilie, Taina Nunții, „Ortodoxia”, XXXI, (1979), nr.3-4

21. NECULA, Pr. Prof. Univ. Dr. Nicolae D., Congresul Național. Familia și viața la începutul
unui nou mileniu creștin, România-București-Palatul Patriarhiei, 25-27 sept. 2001

22.IDEM, Tradiție și înnoire în slujirea liturgică, vol. II, Editura Episcopiei Dunării de Jos,
Galați, 2001

III. OPERE JURIDICE

IV. INTERNET
1. http://www.creștinortodox.ro/Articol_detaliu_Impedimente_la_Căsătorie_184_248_7718.html ,
29.05.2007.
2. http://www.mirem.ro/pdf/pidalionul.pdf
3. https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/evanghelia-zilei/sfaturi-practice-in-biserica-biserica-
ortodoxa-opreste-casatoria-pana-la-gradul-al-vii-lea-de-rudenie-22034.html
Curriculum vitae

INFORMAŢII PERSONALE VLĂDĂU CONSTANTIN-DRAGOȘ


Finlanda, nr. 18, 737157 Creteștii de Sus (România)
0765996861
vladau_dragos@yahoo.com

Sexul Masculin | Data naşterii 23/03/1994 | Naţionalitatea română

STUDIILE PENTRU CARE SE Master-Facultatea de Teologie Ortodoxă Dumitru Staniloae


CANDIDEAZĂ

EXPERIENŢA PROFESIONALĂ

15/09/2016–Prezent Profesor de religie suplinitor


Școala Gimnazială Nr. 1 Tătărăni, Tătărăni (România)
Predarea, evaluarea cunoştinţelor de Religie

15/09/2013–Prezent Cântăreț bisericesc


Parohia Creteștii de Sus, Creteștii de Sus (România)
Buna desfășurare a activităților liturgice și administrative;

15/09/2015–14/06/2016 Profesor de religie suplinitor


Școala Creteștii de Sus, Creteștii de Sus (România)
Predarea, evaluarea cunoştinţelor de Religie

EDUCAŢIE ŞI FORMARE

01/10/2017–Prezent Master Familia creștină contemporană Nivelul 7 CEC

Facultatea de Teologie Ortodoxa Dumitru Stănloae, Iași (România)

01/10/2017–Prezent Cursuri de civilizație evreistica


Centrul de Istoria Evreilor și Ebraistică, Iași (România)
formarea şi specializarea în domeniul istoriei, culturii şi civilizaţiei comunităţilor evreieşti

01/10/2017–Prezent Student
Facultatea de Istorie, Iași (România)

01/10/2013–08/07/2017 Licențiat în Teologie Ortodoxa Nivelul 6 CEC


Facultatea de Teologie Ortodoxă Dumitru Stăniloae, Iași
(România)

15/09/2009–01/06/2013 Diplomă de bacalaureat Nivelul 3 CEC


Seminarul Teologic Liceal Ortodox, Huși (România)

COMPETENŢE PERSONALE

Limba(i) maternă(e) Limba română

6/6/19 Pagina
Limbile străine
ÎNȚELEGERE VORBIRE SCRIERE
Participare la
Ascultare Citire Discurs oral
engleză conversaţie
franceză A1 A1 A1 A1 A1
latină A2 A2 A1 A1 A1
greacă veche A2 A2 A1 A1 A1
A1 A1 A1 A1 A1
Niveluri: A1 și A2: Utilizator elementar - B1 și B2: Utilizator independent - C1 și C2: Utilizator
experimentat Cadrul european comun de referinţă pentru limbi străine

Competenţe de comunicare competenţe de comunicare dobândite prin experienţa didactică; Capacitate de argumentare şi
convingere, competențe de ascultare activă dobândite prin experiența de seminarizare și de
predare cursuri, abilităţi de comunicare şi de mediere a conflictelor dezvoltate prin implicarea
în proiecte educaționale

Competenţe Capacitate organizatorică Capacitatea de a lua decizii Capacitatea de a lucra în condiţii de


organizaţionale/manageriale stres şi sub presiunea termenelor limită

Competențele digitale AUTOEVALUARE

Procesarea Creare de Rezolvarea de


Comunicare Securitate
informaţiei conţinut probleme

Utilizator
Utilizator elementar Utilizator elementar Utilizator elementar Utilizator elementar
independent

Competențele digitale - Grilă de auto-evaluare


Alte competenţe membru în Asociația profesorilor de religie Vaslui
voluntar al Asociației studenților creștini ortodocsi români Filiala Iași
membru în Liga Studenților de la Istorie

Permis de conducere B

INFORMAŢII SUPLIMENTARE

Distincţii Premiul Editurii Universitas XXI la Concursul Național „Ion Creangă” de


creație literară – POVEȘTI 2008

80
DECLARAȚIE DE ONESTITATE

Avizat,
Îndrumător Lucrare de Disertație
Titlul, Numele, prenumele: Pr. Lect. Univ. Dr. Emilian Iustinian Roman
Data Semnătura

DECLARAȚIE privind originalitatea conținutului lucrării de disertație

Subsemnatul, Vlădău Constantin Dragoș, domiciliul în Creteștii de Sus comuna


Cretesti județul Vaslui , născut la data de 23.03.1994, identificat prin CNP 1940323375209,
absolvent al Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, Facultatea de Teologie Ortodoxă
„Dumitru Stăniloae”, specializarea Master Familia Creștină Contemporană, promoția 2019,
declar pe propia răspundere, cunoscând consecințele falsului în declarații însensul art. 326 din
Noul Cod Penal și dispozițiile Legii Educației Naționale nr. 1/2011 art. 143 al. 4 și 5
referitoare la plagiat, că lucrarea de disertație cu titlul Impedimente la Taina Cununiei.
Abordare canonică și juridică elaborată sub îndrumarea Pr. Lect. Univ. Dr. Emilian Iustinian
Roman pe care urmează să o susțin în fața comisiei este originală, îmi aparține și îmi asum
conținutul său în întregime.
De asemenea, declar că sunt de acord ca lucrarea mea de disertație să fie verificată prin orice
metodă legală pentru confirmarea originalității, consimțindin clusiv la introducerea
conținutulu isău într-o bază de date în acest scop.
Am luat la cunoștință despre faptul că este interzisă comercializarea de lucrări științifice
învederea facilitării falsificării de către cumpărător a calității de autor al unei lucrări de
licență, de diplomă sau de disertație și înacest sens, declar pe propia răspundere că lucrarea de
față nu a fost copiată ci reprezintă rodul cercetării pe care am întreprins-o.

Dată azi,………………………… Semnătură student…………………………

81