Sunteți pe pagina 1din 3

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

Lucian Blaga

Conceptul de modernism, ce denotă, în sens general, tendința de înnoire specifică spiritului


uman, definește în literatură o mișcare largă care cuprinde toate manifestările postromantice plasate
sub semnul unui principiu de progres. Termenul, pus în circulație de Eugen Lovinescu, promovează
imperativul sincronizării civilizației și culturii autohtone cu modelul impus de spațiul european,
primenirea literaturii prin ambiguitatea limbajului, inovația formală, renunțarea la prozodia
tradițională, crearea unui lirism subiectiv. Exegetul formulează în Istoria civilizației moderne și în
Istoria literaturii române contemporane teoria sincronismului care propune intrarea în rezonanță cu
spiritul veacului și acceptarea elementelor de noutate din literatura europeană contemporană.
Lucian Blaga, fizionomie definitivă în evoluția liricii noi, se remarcă prin activitatea
manifestată în poezie, dramaturgie și filozofie. Voce singulară între poeții-tribuni ai Transilvaniei,
stihuitorul aparține liricii românești interbelice, deschizând calea modernismului prin orizonturile
fascinante ale gândirii mito-poetice. Geniul creator se definește prin capacitatea de a-și contura
propriul sistem filozofic conform căruia în centrul universului se află misterul, asupra căruia se
exercită cunoașterea paradisiacă și cea luciferică. În eseul Cunoașterea luciferică filozoful delimitează
cunoașterea paradisiacă- rațională numită și plus cunoaștere, de cunoașterea luciferică- cunoaștere
totală numită minus cunoaștere. Blaga este adeptul ultimului referent, deoarece consideră că ființa
umană poate lua contact cu realitatea prin deschiderea de mistere.
Universul liric blagian debutează cu poezia programatică Eu nu strivesc corola de minuni a
lumii, publicată în volumul de debut Poemele luminii, apărut în 1919, ce ilustrează orientarea
poeticului asupra lui însuși, caracterul autoreferențial al poeziei moderniste. Poezia anunță, deci,
o lirică reflexivă, o confesiune a trăirilor autentice, o poetică înzestrată cu o forță vizionară de
excepție. Poemul gnomic Eu nu strivesc corola de minuni a lumii este o ars poetica în care se
evidențiază un ansamblu de trăsături care compun viziunea despre lume și viață a poetului, despre
menirea artei sale în univers, într-un limbaj care îl particularizează. Este o meditație confesivă
modernistă ce exploatează idei filozofice asupra destinului privilegiat al creatorului. Relația dintre
viziunea poetului asupra creației și expresionism, poetică postromantică circumscrisă modernismului,
este susținută de exacerbarea eului creator, sentimentul absolutului, interiorizarea peisajului, tensiunea
lirică.
Tema poeziei o constituie atitudinea poetică în fața marilor taine ale universului: cunoașterea
lumii în planul creației poetice e posibilă doar prin iubire, sentiment major ce generează contopirea
până la identificare cu substanța ascunsă a lumii la care eul poetic se simte participând.
Titlul acestei ars poetica prin care se deschide volumul reliefează, într-un enunț propozițional,
raportul eu poetic-lume. Elementul paratextual sintetizează artistic noțiunea filosofică de cunoaștere
luciferică. Eul poetic se raportează la această lume printr-o metaforă verbală: Eu nu strivesc,
remarcându-se prezența mărcilor gramaticale specifice eului liric- pronumele personal eu. Subliniat
prin versul incipit al poeziei, titlul devine profesiune de credință a creatorului. Metafora revelatorie
figurează universul totalizator ca pe o reprezentare sferică de o fragilă armonie- simbolul floral al
corolei ce induce ideea de perfecțiune asimilată ideii cercului. Misterul, miracolul ce se produce prin
intermediul divinității, văzut ca o corolă, exprimă simbolic echilibrul perfect al elementelor care
compun lumea, pe care poetul le privește prin prisma imaginației, refuzând calea rațională. Așadar,
corola de minuni a lumii este o metaforă pentru măsura binelui, a frumosului, a misterului vieții și al
morții.
La nivel compozițional, discursul poetic, subiectiv, interiorizat, formulat ca monolog liric, nu
este structurat strofic. Specific modernismului, fluxul lirismului este abrupt, sacadat conținut de
versuri libere, cu o metrică variabilă, organizate prin tehnica ingambamentului, la nivelul sintaxei
poetice, în trei secvențe lirice. Acestea au drept centru de iradiere a semnificației poetice metafora
luminii, simbol al cunoașterii. Textul este alcătuit din două fraze cu un număr diferit de propoziții.
Prima frază lapidară, construită din două propoziții negative, indică direcția cunnoașterii și emite o
problemă de atitudine, de conduită poetică, intrând în relație cu cel care cunoaște- eu, cu instrumentul-
cu mintea- și cu obiectul cunoașterii- corola de minuni a lumii, tainele universului aflate în flori, în
ochi, pe buze ori morminte. Cea de a doua frază se desfășoară extensiv și motivează conduita poetică,
iar ipostaza cunoașterii se realizează prin legea iubirii Căci eu iubesc și flori și ochi și buze și
morminte.
Prima secvență, însumând cinci versuri, detaliază relația eu-univers enunțată metaforic în titlu.
Repetiția pronumelui în primul vers al poeziei accentuează tonul de confesiune lirică. Eul poetic are
revelația unor întruchipări concrete ale miracolului vieții și ale misterului morții pe care nu încearcă să
le destrame: Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/și nu ucid/cu mintea tainele ce le-ntâlnesc/în
calea mea/în flori, în ochi, pe buze ori morminte. Stihuitorul atribuie sintagmei corola de minuni a
lumii valoare de metaforă revelatorie, având forța de a imagina un univers structurat după un model
platonician, circular, în care ființa e plasată privilegiat în centru. Cele patru modele de cunoaștere
sugerate prin patru simboluri-metaforice (flori, ochi, buze, morminte) deschid, prin sugestii, valori ale
conceptului de cunoaștere, definind totodată și inefabilul existenței prin elementele percepute ca părți
fanice ale unor mistere al căror miez criptic se refuză înțelegerii logice. Astfel, florile sugerează
mirabila frumusețe a naturii, a universului nu numai vegetal, fiindcă numesc și ființa iubitei, dar și
taina înfloririi, a rodirii. La un alt nivel al interpretării simbolice, ele pot figura prima treaptă a
cunoașterii. Mormintele pot fi simboluri ale mineralului, ale căderii, stagnării, dar și metafore ale
cunoașterii prin asumarea tradiției. Ele reprezintă, în același timp, tulburătoarea taină a morții. Motivul
ochilor sugerează universul uman și pe cel al viețuitoarelor, simbolizând, totodată, pământul însuși.
Ochii, simbol al comunicării pirituale, a conștiințeei și reflexivității, se asociază firesc ideii de
cunoaștere contemplativă. Motivul buzelor poate semnifica ideea cunoașterii prin rostire poetică, prin
Logos și a cunoașterii prin Eros. Se cristalizează, astfel, o tulburătoare viziune asupra lumii, în centrul
căreia se află eul iluminat de conștiința unei legături cu întregul univers, minunea devenind un reflex
al transcendenței în lumea profană.
Secvența a doua detaliază cunoașterea paradisiacă figurată poetic prin metafora lumina
altora, în care pronumele nehotărât desemnează mulțimea celor care aleg calea plus cunoașterii.
Această secvență este mai lungă și explică sursa antitezei între eu-alții, lumina mea-lumina altora.
Modalitatea de accedere a cunoașterii a oamenilor de știință, numită metaforic lumina altora, distruge
misterul, vraja nepătrunsului ascuns. Rațiunea nu este capabilă de a produce revelația, suprimând
farmecul universului. De asemenea, secvența definește prin opoziție cunoașterea luciferică, aventura
cognitivă a intuiției, a iluminării, a revelației. Prin conjuncția adversativă dar se instituie antiteza
lumina mea-lumina altora. Cunoașterea luciferică pentru care optează eul liric este detaliată poetic
prin comparația dezvoltată cu lumina selenară. Luna reprezintă marea epifanie dramatică a timpului,
după cum afirma G. Durrand, și personifică un dublu cosmic al ființei înfiorate de misterul existențial.
Analogia lumina lunii-lumina mea sugerează ideea că actul de creație poetică este iluminarea și
revelarea tainelor existențiale. Prin actul poetic care reiterează actul mitic al creației, eul creator
îmbogățeșe taina lumii cu propriul înțeles și neînțeles, participând, astfel, la actul demiurgiei.
Ultima secvență are valoare concluzivă, subliniată și prin conjuncția conector-argumentativ
căci. Iubirea devine un instrument de cunoaștere, cale de intuire a tainelor lumii: căci eu iubesc/și flori
și ochi și buze și morminte, transformându-l pe om într-un analogon al Marelui Anonim. Fiecare
termen devine metonimie prin care sunt numite poetic toate regnurile lumii fizice și toate treptele
cunoașterii, însumate numai prin cunoaștere luciferică. Prin refuzul înțelegerii logice a lumii în
favoarea celei dobândite prin contemplație, eul liric dobândește statutul de ființă creatoare. Astfel, din
subiect cunoscător, omul poate deveni subiect creator dacă renunță la intelectualism în favoarea
entuziasmului și a iubirii, ca mod de raportare la mistere.
Din punct de vedere prozodic, se remarcă inovația formală de factură modernistă. Se renunță
la elementele tradiționale prozodice în favoarea dezvoltării ideilor artistice. Blaga folosește versul
liber, cu măsură variabilă, ritm interior și înlănțuiri de tipul ingambamentului, prin care se exprimă
gândul neîngrădit. Acest gând-lumină estompează granițele despărțitoare dintre făpturi și lucruri,
potențând astfel sentimentul participării la misterul existențial, după cum afirma Ion Pop.
În concluzie, reflexivitatea, caracteristică generală a operei lui Lucian Baga, se răsfrânge în
poema Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, creație programatică ce anunță o trăsătură dominantă a
liricii acestuia. Transpunere a gândirii metafizice în imagini, poezia lui Blaga constituie, în opinia lui
Marin Mincu, unul din rarele evenimente importante ale poeziei române.