Sunteți pe pagina 1din 14

UNIVERSITATEA LUCIAN BLAGA SIBIU

FACULTATEA DE DREPT
SPECIALIZAREA: ADMINISTRATIE PUBLICA
CENTRUL :MIERCUREA CIUC

DISCIPLINA:
Istoria administraţiei publice

COORDONATOR:
Asist. ROGHINA RAZVAN

Student :PASCU MARIUS


Anul :1 AP. ID. 2019-2020
Reformele administrative ale lui A.I. Cuza

ALEXANDRU IOAN CUZA 1859-1866

1853-1856 s-a desfășurat Războiul Crimeei, un moment al „crizei orientale”. În urma înfrângerii
Rusiei, în 1856, cele 7 mari puteri (Anglia, Prusia, Rusia, Franța, Sardinia- stat italian, Turcia, și
Austia) organizează Congresul de pace de la Paris (1856) unde se semnează un tratat în martie ce
conținea unele articole referitoare la Principatele Române.
1857-au avut loc alegeri în cele 2 principate s-au desfășurat alegeri pentru componența
adunărilor Ad-Hoc. . Alegerile din Moldova au fost falsificate de Nicolae Vogaride având sprijinul
Turciei și Austriei.
5 ianuarie 1859 au avut loc alegerile pentru domn în Moldova, unde a fost ales Al. I. Cuza,
iar pe 24 ianuarie 1859 în Țara Românească
În timpul domniei lui Al. I. Cuza se pot deosebi 3 etape:
1.1859-1862
În anul 1861, în cadrul Conferiței de la Constantinopol, marile puteri acceptă unirea administrativă
și legislativă, doar pe perioada domniei lui Cuza. În această perioadă au fost unificate serviciile
vamale, telegrafului și poștelor, a desființat granița dintre Moldova și Țara Românească, iar
București a fost declarat capitală
2. 1862-1864
22 ianuarie 1862 a unificat cele 2 guverne formând primul guvern unic condus de conservaorul
Barbu Catargiu care a fost asasinat (8 iunie 1862). Domnitorul îl numește prim-ministru, în 1863, pe
liberalul Mihail Kogălniceanu. În luna decembrie 1863 este votată legea secularizării averilor
mănăstirești. 25% din teritoriu agricol al țării era deținut de mănăstiri, trecând în proprietatea
statului. La solicitarea domnitorului, Mihail Kogăliceanu elaborează un proiect de reformă agrară ,
care va fi înaintat Adunării Legislative. În 1864, dominată de conservatori, Adunarea Legislativă îl
respinge și cere demisia premierului.
3.1864-1866
Lovitura de stat de la 2 mai 1864 din Principatele Unite ale Țării Românești și Moldovei a dus la
schimbarea puterii în stat prin dizolvarea Adunării Legislative și a promulgat o nouă constituție,
numită Statutul Dezvoltător al Convenției de la Paris, care întărea puterea domnului în detrimentul
legislativului. În luna august 1864 a fost adoptată legea rurală prin care a fost desființată clăcășia,
iar țăranii sunt împroprietăriți în funcție de numărul de vite pe care le dețineau, fără a putea vinde
pământul timp de 30 de ani și plătindu-l timp de 15 ani (consecințe negative: un număr mare de
țărani au rămas neâmproprietăriți, întinderea mică a loturilor de pământ a făcut ca proprietatea să nu
fie suficientă; consecințe pozitive: o parte dintre țărani au fost împroprietăriți, o parte a țăranilor s-
au îndreptat, ca forță de muncă, spre industrie). în decembrie 1864 este emisă Legea instrucțiunii
publice prin care învățământul primar devine obligatoriu și gratuit, prevedea egalitatea sexelor la
învățământ și laicizarea acestuia( desprinderea de biserică, aparținând de stat). Consacră liceul de 7
clase, cu o pondere mai mare acordată disciplinelor umaniste, introduce învățământul tehnic
profesional prin școlile de agricultură, arte și meserii și de comerț. Încă din anul 1860, la Iași a fost
înființată Unifersitatea ( Academia Mihăileană-1835, Universitatea Vechie-1860), iar în anul 1864
este înființată Universitatea de la București. Astfel, se pun bazele sistemului de învățământ modern.
Alte măsuri adoptate în această perioadă: emiterea Codului Civil, elaborat pe baza codului
lui Napoleon și a celui italian, Biserica ortodoxă este declarată autocefală (să se autoguverneze).
Astfel, cu toate aceste reușite de reformare a societății românești, domnia autoritară
instaurată odată cu lovitura de stat i-a îndepărtat pe oamenii politici de domnitor, se constitue,
astfel, o alianță politică îndreptată împotriva lui Cuza, numită „monstruasa cualiție” care se
formează încă din anul 1863, alcătuită dintre conservatori și liberalii radicali, cu scopul înlăturării
domnitorului și aducerea unui prinț străin. Datorită acestui context politic intern, pe data de 11
februarie 1866, Cuza este obligat să semneze abdicarea, iar puterea a fost preluată de o locotenență
domnească, alcătuită din 3 persoane: Lascăr Catargiu, reprezentant al Moldovei și al
conservatorilor, generalul Nicolae Golescu, reprezentant al Țării Românești și al liberalilor și
colonelul Nicolae Haralambie, reprezentant al armatei, precum și un guvern alcătuit din liberali și
conservatori condus de Ion Ghica.
În concluzie, unirea și reformarea realizate au pus bazele statului român modern, au dat o
organizare unitară noului stat, pregătindul pentru o nouă etapă din proiectele politice românești, cea
a monarhiei ereditare.
Dizolvarea Adunării și Statutul Dezvoltător
Aducerea în dezbatere a reformei agrare a dus însă la izbucnirea unui
violent conflict între guvern și majoritatea Adunării, ostilă soluției propusă
de guvern pe care și domnitorul o susținea. A urmat dizolvarea Adunării pe
calea unei lovituri de stat. Poporului i s-a supus spre aprobare, prin
plebiscit, Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris și o nouă lege
electorală.

Lovitura de stat a sporit puterea domnitorului și totodată a înlăturat


monopolul politic al conservatorilor asupra majorității Adunării. Sancțiunea
poporului prin plebiscit și recunoașterea noii stări de lucruri de către
puterea suzerană și puterile garante a creat posibilitatea decretării legii
rurale în sensul programului pașoptist, desființându-se relațiile feudale în
agricultură și procedându-se la o împroprietărire a țărănimii până atunci
clăcașe.

Prin legea din 14/26 august 1864, peste 400 000 de familii de țărani au
fost împroprietărite cu locuri de muncă, iar aproape alți 60 000 de săteni
au primit locuri de casă și grădină. Prin reforma din 1864 se întregea pe
plan social actul istoric din ianuarie 1859.

Marile Reforme
Ultimii ani ai domniei lui Cuza au fost apoi caracterizați prin adoptarea
altor reforme, care în ansamblu s-au încadrat procesului de modernizare. A
fost adoptat sistemul metric, a fost decretat Codul civil, s-au afirmat
drepturile autocefale ale Bisericii române față de Patriarhia din
Constantinopol, s-au luat măsuri contra jurisdicției consulare, s-a
promulgat legea instrucțiunii publice, după ce, în iulie 1864, se crease
Universitatea din București.

A fost înființată Școala de Poduri și Șosele (viitoarea Politehnică), au fost


create Camerele de Comerț. S-au repus în vigoare taxele de export. Legea
pentru consiliul permanent al instrucțiunii publice, ca și legea pentru
contractarea unui împrumut de 158 de milioane destinat lichidării
chestiunii mănăstirilor închinate, legea pentru numirea mitropoliților și
episcopilor, legea pensiilor gradelor militare inferioare, introducerea
monopolului tutunului, concesionarea căii ferate București-Giurgiu s-au
numărat printre realizările anului 1865. În ansamblu, domnia lui Alexandru
Ioan Cuza are o însemnătate primordială prin aceea că a pus bazele
statului unitar, dar totodată și ale statului modern.

Reformele au avut și limite, unele au fost incomplete ori au trebuit


îmbunătățite, dar oricum temeiurile României moderne și implicit ale
României contemporane stau în perioada de aprigă înfruntare dintre nou și
vechi, dintre forțele înaintate și cele conservatoare din anii 1859-1866.
Reformele realizate în timpul ”domnului Unirii” au deschis drum larg
mersului înainte națiunii române și au creat premise pentru viitoare
împliniri.

1.1 S itu aţia eu rop ean ă


Înfrângerea Rusiei în Războiul Crimei va oferi un nou prilej de tratative între puterile
europene, în cadrul Congresului de pace de la Paris, care s-a desfăşurat între 13 februarie şi 18
martie 1856, când puterile participante semnează Tratatul de pace. Din acest tratat, partea
referitoare la Principatele române, prevedea înlăturarea protectoratului Rusiei, menţinerea
suveranităţii otomane şi intrarea principatelor sub garanţia colectivă a Puterilor europene. Cea
mai importantă problemă pentru Principatele române era aceea a unirii lor într-un stat naţional,
aceasta fiind discutată în cadrul Congresului şi s-a hotărât că organizarea politică viitoare a
Principatelor să fie luată de locuitorii săi.

Astfel, s-a acordat Turciei mandatul pentru organizarea unor Adunări Ad-hoc în cadrul
fiecărui Principat, care să exprime dorinţa politică viitoare a românilor.În adunarea de la Iaşi,
Mihail Kogalnceau prezintă proiectul de rezoluţie care unea cele dintâi, mai mari şi mai generale
legi, printre care unirea Principatele într-un singur stat numit România, prinţ străin şi puterea
legiuitoare să fie acordată Adunării Obşteşti. Proiectele din cadrul Adunărilor din Bucureşti, care
erau foarte asemănătoare cu cele din Iaşi, au fost votate în unanimitate.

Prin urmare, în 1858, în cadrul Conferinţei de la Paris, marile puteri europene au luat în
dezbatere documentele celor două rezoluţii adoptate şi au semnat Convenţia de la Paris prin care
1
se stabilea viitorul statut politic, social şi administrativ al Principatelor române .

1.2 Cons oli d area su veran ităţii p rin cip atelor român e

La 5 ianuarie 1859, Cuza a fost ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 și al Țării
Românești, înfăptuindu-se astfel unirea celor două țări române. Lupta pentru desăvârşirea
Unirii a durat mai mulţi ani, la capătul cărora, prin voinţa poporului condus de marele
reformator care a fost
2
Cuza, statul naţional român modern era de acum constituit .

===========================================================

1
Florin Negoiţa, Istoria statului si dreptului românesc, Ed România de mâine, Bucureşti, 2000,
p.1302 Emil Cernea si Emil Molcuţ, Istoria dreptului românesc, Ed Universul Juridic, Bucureşti, 2003, p.194
Devenit domnitor, Cuza a dus o susținută activitate politică și diplomatică pentru recunoașterea
unirii de către puterea suzerană și puterile garante iar apoi pentru desăvârșirea unirii Principatelor
Române pe calea înfăptuirii unității constituționale și administrative, care s-a realizat în ianuarie
1862, când Moldova și Țara Românească au format un stat unitar, adoptând oficial, în 1862, numele
de România, cu capitala la București, cu o singură adunare și un singur guvern. Realizată sub
semnul ideilor revoluţionare de la 1848, prin lupta poporului român, Unirea de la 1859 a deschis o
nouă pagină în istoria patriei, prin formarea statului naţional modern. Unirea principatelor române,
realizată prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza a constituit prin ea însăşi un act de curaj şi
de demnitate naţională, m dar pentru ca acest act să fie valorificat până l; a capăt au fost necesare
eforturi uriaşe de consolidare pe plan intern şi internaţional.

Se ştie că dubla alegere a lui cuza nu a fost recunoscută imediat, dar unele state ca Franţa,
care avea intenţia de a stabili un echilibru de forţe, Prusia şi Sardinia deoarece erau
interesate în promovarea unităţii naţionale, Rusia pentru a slăbii Imperiul Otoman, în schimb
Austria şi Turcia sau opus. Interesele Austriei era teama că statul naţional român se va întregii
3
prin unirea cu Transilvania, iar Turcia îşi vedea ameninţată dominaţia asupra ţărilor române .

În acest context, Cuza şi forţele progresiste, sprijinindu-se de popor, au adoptat o atitudine


îndrăzneaţă, impunând noul rol al domniei unice. Fără a aştepta recunoaşterea dublei alegeri, cuza
4
ia înlăturat pe caimacami şi a început să guverneze cu toată autoritatea .

O altă formă de manifestare suverană a statului român a constat în încheierea unor


5
convenţii cu alte state, fără a se recurge la serviciile Ministerului de Externe al Turciei .

1.3 Unirea politico-ad min istrativă

Uniunea personală, fiind recunoscută de către puterile suzerane şi de către toate


puterile garante, Principatele Unite s-au angajat pe calea obţinerii unei uniuni reale, meritul
principal revenind mai ales domnitorului care, în condiţiile separării politice a celor două ţări, a
organizat cabinetul domnesc, prin intermediul căruia, sub directa sa îndrumare, s-au
desfăşurat acţiunile de politică externă. S-a sprijinit mai ales pe Vasile Alex, şi Costache Negri
6
şi, de asemenea, pe Arthur Baligot de Beyne, şeful cabinetului domnesc .Alexandru Ioan Cuza a
fost nevoit să depună mari eforturi şi să recurgă frecvent la politica faptului împlinit pentru
asigurarea autonomiei legislative, judecătoreşti şi administrative a statului.Autonomia legislativă
a fost recunoscută mai întâi prin Convenţia de la Paris, care cerea.Principatelor române saşi
revizuiască intraga legislaţie pentru a o pune de acord cu cerinţele moderne,
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 3
Emil Cernea si Emil Molcuţ, Istoria dreptului românesc, Ed Universul Juridic, Bucureşti, 2003, p.
195
4
5
C. Vitcu, Diplomatia Unirii, 1979
N.Corivan, Relatiile diplomatice ale Romaniei de la 1850-1877, Bucuresti, 1984
6
Academia Română, Istoria românilor Vol VII, Ed Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 496

ca şi prin recunoaşterea internaţională a organizării de stat impusă prin reformele succesive ale

lui Cuza; cu alte cuvinte, recunoaşterea internaţională a sistemului legislativ creat de către Cuza

7
echivala cu recunoaşterea autonomiei legislative .

Sub aspect judecătoresc, autonomia României a fost afectată de regimul capitulaţiilor, ele

fiind tratate între Turcia şi statele occidentale prin care aceastea din urmă aveau dreptul să

soluţioneze litigiile cetăţenilor aflători în Turcia. Unele state europene au pretins că regimul

capitulaţiilor să fie aplicat şi în Principate, fapt de natură să le afecteze suveranitatea de stat.

Juriştii români au arătat că asemenea pretenţii sunt lipsite de temei, deoarece ţările române

nu au făcut niciodată parte din imperiul otoman şi că fiind ţări creştine nu se judecă după

Coran, ci au l; legi similare altor state europene. Mai mult decât atât, statul a luat măsura

interzicerii activităţilor judiciare a consulatelor străine şi a trecut la punerea în executare a

sentinţelor date de către instanţele româneşti.

Statutul Dezvoltator al Convenţiei de la Paris (ca să nu supere Marile Puteri) este prezentat

drept Act adiţional sau dezvoltator al Convenţiei de la Paris.În realitate, după afirmaţia lui

A.D.Xenopol, “în felul acesta se făcea defunctul act internaţional o înmormântare cu toate

8
onorurile” .Potrivit Statutului Dezvoltator al Convenţiei de la Paris, domnul cumula atribuţii

executive şi legislative, putând emite decrete fără consultarea parlamentului, ori de câte ori situaţia

impunea măsuri deosebite. Totodată parlamentul unicameral a fost înlocuit de unul bicameral,

format din Adunarea Electivă (deputaţii), şi Adunarea Ponderatice sau Corpul Ponderator

(Senatul).
Perioada imediat următoare semnării Convenţiei de la Paris trebuia dedicată, în ambele

principate, construcţiei statale, în general, şi a administraţiei publice, în special, pe noile baza

instituţionale stabilite prin actul constituţional din 1858 şi în baza recomandărilor făcute de

Comisia europeană. Alegerea lui Cuza ca domn al ambelor principate a transformat, însă,

prevederile Convenţiei într-un capăt de pot spre realizarea dezideratului românesc mult vehiculat

9
în epocă: crearea statului naţional unitar român .

În consecinţă, reformele ce au avut loc în perioada anilor 1859-1862 în materie de

administraţie publică au avut o dublă finalitate: crearea unei administraţii publice moderne, demne

de un stat care se dorea european şi, pe de altă parte, crearea premiselor necesare unificării depline

a principatelor.În aceste condiţii, administrativul, un domeniu de reformă situat în afara

conflictelor de interese partizane, putea să devină placa turnantă a organizării statale unitare.

După trecerea de la uniunea reală la statul unitar, în 1862, rolul administrativului s-a dovedit a fi

nu mai puţin important. Consolidareaexistenţei administrative cea mai importantă garanţie a

10
succesului .

1.

2. Procesul de unificare administrativă era favorizat, pe de o parte, de prevederile Convenţiei

ce permiteau realizarea, prin intermediul Comisiei centrale de la Focşani, a unei legislaţii

care să unifice vămile, poştele, telegraful, valoarea monedei, precum şi alte materii de

interes public comune ambelor principate.Pe de altă parte, evoluţia relativ uniformă a

administraţiei celor două state, mai ales în epoca regulamentară, simplifică în mare măsură

demersul unificator. Practic, unificarea administrativă nu s-a făcut, cu prioritate, pe cale

legislativă. Interesele de clasă ale grupării conservatoare ce condiţionau reformarea

aparatului de stat de rezolvarea favorabilă a chestiunii agrare, precum şi desele dizolvări ale

Adunărilor legiuitoare au determinat, adesea, recurgerea la acte administrative pentru


11
realizarea operei de unificare Măsurile de unificare politico-administrativă au fost luate în

paralel cu cele ce aveau drept finalitate afirmarea şi consolidarea suveranităţii interne şi

externe ale ţării.În acest sens, s-a refuzat aplicarea în România a capitulaţiilor dintre Poartă

şi ţările europene prin care cetăţenii străini nu erau supuşi jurisdicţiei instanţelor locale, ci

celei a consulatelor ţărilor respective. Totodată, statul român a eliberat propriile paşapoarte

pentru principate de către statele occidentale. S-a soluţionat acum şi una dintre problemele

delicate ale ultimilor ani: în decembrie 1863 s-au seculariza averile mănăstirilor închinate,

în ciuda protestelor Patriarhiei de la Constantinopol.Ca urmarea, o treime din suprafta

12
arabilă a ţării a revenit în proprietatea statului român .

În condiţiile fixate prin Convenţia de la Paris, observatorii politici ai vremii afirmau că

Alexandru Ioan Cuza nu va putea exercita o domnie efectivă, iar programul îndrăzneţ de reforme

democratice nu va fii posibil. Tocmai de aceea Cuza şi colaboratorii săi în frunte cu M K, au

procedat, conform idealurilor revoluţiei de la 1848, la reorganizarea statului intro forma în care să

asigure o autentică unitate politică a naţiunii, o uniune reală, şi care, în acelaşi timp, să facă

posibilă aplicarea programului de reforme democratice. Prima etapă a acestei reorganizări a putut

fi realizată fără dificultăţi majore în interior, dar înfăptuirea reformelor, în [primul rând

reforma agrară şi cea electorală, sa lovit de moşierime, care în condiţiile sistemului electoral de

atunci, avea majoritate în Adunarea Electivă, respingând toate proiectele de lege reformatoare. Sa

constatat, până în 1864, o instabilitate excesivă a guvernelor care se schimbau la 2-3 luni

13
deoarece Adunare le opunea în modsistematic .

7
Emil Cernea si Emil Molcuţ, Istoria dreptului românesc, Ed Universul Juridic, Bucureşti, 2003, p.
8
196 Maria Magdalena Novac si Anca Luminiţa Dumitrescu, Istoria românilor din anul 1821 până in prezent, Ed Teora, Bucureşti, 1999,
p. 94
9
Manuel Guţan, Istoria dreptului românesc, Ed Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 209
1

1.4 Ref or ma agrară

Conforma revendicării formulate în timpul revoluţiei de la 1848, reluată în timpul şi după


realizarea Unirii, elementele progresiste, întreaga ţărănime, cereau ca împroprietărirea să se facă
pe loturile aflate în folosinţa sătenilor. Moşierimea s-a opus însă acestei formule şi a propus
variante care
să nu aducă atingeri marii proprietăţi funciare, dar să creeze aparenţa că reforma agrară s-a
înfăptuit,aşa cum a fost în cazul proiectului de lege propus în 1862 de către guvernul Barbu
Catargiu, conform căruia reforma agrară urma să se realizeze prin împroprietărirea ţăranilor pe
pământul comunal.Cu toate că Adunarea a adoptat legea, Cuza a refuzat să o sancţioneze, iar la
începutul anului 1864, MK a propus un nou proiect de lege, cu adevărat favorabil ţărănimii,
care însă nu a putut fi adoptat. Abia după adoptarea prin plebiscut a Statului s-a putut trece la
înfăptuirea reformei agrare, prin legerea promulgată la 14 august 1864.În baza acestei legi „sătenii
clăcaşi sunt şi stăpânii deplin proprietari pe locurile supuse posesiunii lor, în întinderea ce se
hotărăşte prin legea în fiinţă”. Suprafaţa pământului asupra căruia se recunoştea dreptul de
proprietate al ţăranilor era fixată în funcţie de numărul de vite pe care aceştia le stăpâneau.În
acelaşi timp, s-a desfiinţat şi regimul clacasiei (dijma. Zilele de meremet), în schimbul unei
despăgubiri pe care ţăranii urmau să o plătească în timp de 15 ani, prin
sume repartizate
14
anual .
După adoptarea şi aplicarea acestei legi, o mare parte din pământurile moşierilor, aproximativ
două treimi, au trecut în proprietatea ţăranilor, ceea ce a constituit o puternică lovitură dată
poziţiilor economice ale boierimii şi, în acelaşi timp, o măsură prin care s-au deschis largi
15
perspective dezvoltării capitaliste în ţara noastră .
Această a reprezentat prima împroprietărire a ţăranilor, şi prin aceasta a fost pus în
aplicare seria de proiecte de reformă agrară din Documentele programatice ale anului 1848, a
servit ca model pentru viitoarele legislaţii agrare şi poate, cel mai important, şi-a adus
16
contribuţia la întărirea proprietăţii ţărăneşti .

============================

11
Ibidem.
12
Ibidem.
13
Emil Cernea si Emil Molcuţ, Istoria dreptului românesc, Ed Universul Juridic, Bucureşti, 2003, p.197
14
Idem. p. 236
15
Ibidem.
16
Maria Magdalena Novac si Anca Luminiţa Dumitrescu, Istoria românilor din anul 1821 până in prezent, Ed Teora, Bucureşti, 1999, p. 96
1.5 Cons titu ţia d in 1866

Adunarea Legislativă aleasă cu o lună înaintea venirii lui Carol s-a transformat în
Adunare Constituantă, luându-şi misiunea de a discuta şi apoi de a vota proiectul
unei Constituţii. După dezbateri aprinse între conservatori şi liberali, noua lege
fundamentală a fost promulgată de domn la 1 iulie 1866, ea reprezentând prima
Constituţie internă românească (elaborată de reprezentanţii legitimi ai naţiunii). Inspirată
după modelul belgian, Constituţia a fost una dintre cele mai democratice din Europa
secolului al XIX-lea.

Adoptarea Constituţiei a reprezentat un pas înainte pe drumul modernizării


principalelor instituţii şi al racordării lor la mutaţiile europene petrecute în secolul al XIX-
lea. Această lege fundamentală se asemănă cu alte Constituţii liberale în vigoare în
Europa occidentală. Ea ţinea cont de condiţiile specifice ale României şi se referea la o
diversitate de aspecte care vizau dezvoltarea şi modernizarea societăţii: teritoriul
României, drepturile cetăţeneşti, Reprezentanţa Naţională (Parlamentul), puterile în
stat, prerogativele domnului şi ale miniştrilor s.a. Exprimând dorinţa de independentă,
Constituţia
proclamă oficial numele de România, nu amintea nimic despre raporturile cu Poarta şi cu
Puterile garante, consfinţea că statul român era o monarhie constituţională, iar ca sistem
politic consacră parlamentarismul pluripartidist.

Printre principiile aşezate la baza Constituţiei se numărau: suveranitatea naţională;


guvernarea reprezentativă şi responsabilă; principiul democratic al separaţiei puterilor în
17
stat; responsabilitatea ministerială; monarhia ereditară; drepturi şi libertăţi cetăţeneşti .

Puterea executivă era încredinţată domnului şi guvernului. Ca şef al puterii


executive, domnitorul numea şi revoca miniştrii, numea şi confirma în toate funcţiile
publice, era comandantul armatei, conferea distincţii şi decoraţii, bătea monedă, avea
drept de amnistie politică, graţia, putea să declare război şi să încheie pace, încheia
convenţii cu alte state după ce obţinea acordul Parlamentului. Actele sale aveau "tărie"
doar dacă erau contrasemnate de un ministru. Domnitorul se bucură şi de largi
prerogative legislative: convoca, amâna şi dizolva Adunarea Deputaţilor şi Senatul, iniţia
proiecte de lege (prin miniştrii săi), sancţiona şi promulga legile, avea drept de veto
absolut, putându-se opune punerii în aplicare a unor legi votate de Parlament. Puterea
legislativă aparţinea Parlamentului (bicameral) care avea o serie de atribuţii: dezbătea şi
adopta bugetul (numai Adunarea Deputaţilor), vota, modifica sau abroga legile, avea drept
de interpelare a guvernului s.a. Puterea judecătorească se exercită prin Curţi de judecată şi
Tribunale. Hotărârile şi sentinţele acestora se pronunţau în numele legii şi se executau în
numele domnului. Cea mai înaltă instanţă era Curtea de Casaţie.

Constituţia consfinţea importante drepturi şi libertăţi cetăţeneşti: libertatea


conştiinţei, a presei şi a întrunirilor, libertatea învăţământului, egalitatea în faţa legilor
(art.10), libertatea exercitării drepturilor politice (numai de către creştini), libertatea
individuală, dreptul la azil politic, protejarea refugiaţilor din motive politice s.a. De
asemenea, se acordă dreptul de întrunire şi asociere, această prevedere stând la baza
organizării partidelor politice.

Proprietatea, de orice natură, era proclamată sacră şi inviolabilă (art.19). Articolul 7


prevedea că "însuşirea de român se dobândeşte, se conservă şi se pierde potrivit regulilor
statornicite prin legile civile", iar cetăţenia română poate fi dobândită doar de
"străinii de riţuri creştine". Articolul 31 consacră suveranitatea poporului. Împreună,
articolele 32, 33 şi 35 consfinţesc separaţia puterilor. În plus, prin articolul 35 se consacră
monarhia constituţională ca formă de organizare statală, în timp ce articolul 82
consfinţeşte caracterul ereditar al monarhiei.

Deşi nu o consacră efectiv, Constituţia din 1866 a fost percepută pe plan extern ca o
puternică manifestare a independenţei. Ea prevedea ereditatea domniei şi atribuţiile unui
domn suveran, depăşind statutul de autonomie recunoscut prin tratatele internaţionale. În
acelaşi timp, legea fundamentală a României nu amintea nimic de suzeranitatea otomană
. asemenea, promulgarea Constituţiei de către domn fără a mai aştepta acordul puterilor europene,
era şi ea o dovadă a aspiraţiei românilor către independenţă.

Constituţia din 1866 a fost suferit mai multe modificări: în 1879 a fost modificat articolul 7,
în sensul acordării de drepturi civile şi politice (cetăţenie) indiferent de religie; în 1884, când se
reduce numărul de colegii electorale de la patru la trei; în 1917, când sunt modificate regimul
proprietăţii şi sistemul electoral, pentru a permite introducerea reformei agrare şi a reformei
electorale. Această lege fundamentală, rămasă în vigoare până în 1923, a contribuit la
consolidarea şi modernizarea statului
18
român .

Bi bliografie

1. Emil Cernea si Emil Molcuţ, Istoria dreptului românesc, Ed Universul Juridic, Bucureşti, 2003
2. Academia Română, Istoria românilor Vol VII, Ed Enciclopedică, Bucureşti, 2003
3. Maria Magdalena Novac si Anca Luminiţa Dumitrescu, Istoria românilor din anul 1821 până
in
prezent, Ed Teora, Bucureşti, 1999
4. Florin Negoiţa, Istoria statului si dreptului românesc, Ed România de mâine, Bucureşti, 2000
5. Manuel Guţan, Istoria dreptului românesc, Ed Hamangiu, Bucureşti, 2008

6. N.Corivan, Relaţiile diplomatice ale României de la 1850-1877, Bucureşti, 1984

7. M Guţan, Istoria administraţiei publice locale in statul român modern, Ed All Beck, Bucureşti,
2005

S-ar putea să vă placă și