Botanica PDF

ELENA SĂVULESCU
BOTANICĂ
BUCUREŞTI
- 2014 -
Botanică - Morfologie, Anatomie şi Sistematică
-2-
CUPRINS
INTRODUCERE ............................................................................................................................................. - 11 -
PARTEA I - MORFOLOGIE ŞI ANATOMIE ................................................................................................. - 13 -
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 1 ................................................................................................................ - 15 -
CITOLOGIE VEGETALĂ ŞI DIVIZIUNEA CELULARĂ .............................................................................. - 15 -
1.1. OBIECTIVELE UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE NR. 1 ...............................................................................- 15 -
1.2. CITOLOGIE: DEFINIŢIE, CLASIFICARE.......................................................................................................- 15 -
1.3. COMPONENTELE CELULEI VEGETALE EUCARIOTE ...................................................................- 16 -
1.4. DIVIZIUNEA CELULARǍ ........................................................................................................................- 25 -
1.5. COMENTARII ŞI RĂSPUNSURI LA TESTE .........................................................................................- 28 -
1.6. LUCRARE DE VERIFICARE NR. 1.....................................................................................................- 29 -
1.7. BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ ..............................................................................................................- 29 -
HISTOLOGIE VEGETALĂ ............................................................................................................................ - 30 -
2.2. HISTOLOGIE: DEFINIŢIE, CLASIFICARE ........................................................................................- 30 -
2.3. ŢESUTURI MERISTEMATICE (DE DIVIZIUNE, FORMATIVE, EMBRIONARE) ............................- 30 -
2.4. ŢESUTURI DEFINITIVE .....................................................................................................................- 32 -
2.4.1. ŢESUTURI DE APĂRARE (PROTECTOARE, DE ACOPERIRE) .................................................. - 32 -
2.4.2. ŢESUTURI FUNDAMENTALE (PARENCHIMURI) ..................................................................... - 36 -
2.4.3. ŢESUTURI MECANICE (DE SUSŢINERE) .................................................................................... - 38 -
2.4.4. ŢESUTURI CONDUCĂTOARE ...................................................................................................... - 40 -
2.4.5. ŢESUTURI ŞI CELULE SECRETOARE ......................................................................................... - 42 -
2.4.6. ŢESUTURI SENZITIVE .................................................................................................................. - 44 -
2.5. COMENTARII ŞI RĂSPUNSURI LA TESTE .......................................................................................- 45 -
ORGANOGRAFIA: RĂDĂCINA, TULPINA, FRUNZA ................................................................................ - 48 -
3.2. ÎNSUŞIRILE GENERALE ALE ORGANELOR PLANTELOR ............................................................- 48 -
3.3. RǍDǍCINA (RADIX):...........................................................................................................................- 49 -
3.3.1. MORFOLOGIA RĂDĂCINII ........................................................................................................... - 50 -
3.3.2. ANATOMIA RĂDĂCINII................................................................................................................ - 53 -
3.3.3. IMPORTANŢA ECONOMICĂ A RĂDĂCINILOR ......................................................................... - 56 -
3.4. TULPINA (CAULIS) ..............................................................................................................................- 57 -
3.4.1. MORFOLOGIA TULPINII ............................................................................................................... - 57 -
3.4.2. ANATOMIA TULPINII ................................................................................................................... - 63 -
3.4.3. IMPORTANŢA ECONOMICĂ A TULPINILOR ............................................................................. - 66 -
3.5. FRUNZA (FOLIUM) ..............................................................................................................................- 68 -
3.5.1. MORFOLOGIA FRUNZEI ............................................................................................................... - 68 -
3.5.2. ANATOMIA FRUNZEI ................................................................................................................... - 75 -
3.5.3. DURATA DE VIAŢĂ A FRUNZELOR ŞI CĂDEREA LOR ............................................................ - 78 -
3.5.4. IMPORTANŢA ECONOMICĂ A FRUNZELOR ............................................................................. - 79 -
ÎNMULŢIREA PLANTELOR: FLOAREA ŞI REPRODUCEREA LA GIMNOSPERME ŞI
ANGIOSPERME ............................................................................................................................................. - 83 -
4.2. ÎNMULŢIREA PLANTELOR: DEFINIŢ IE, CLASIFICARE ........................................................................- 83 -
4.3. FLOAREA ŞI REPRODUCEREA LA GIMNOSPERME ......................................................................- 86 -
4.4. FLOAREA ŞI REPRODUCEREA LA ANGIOSPERME .......................................................................- 88 -
4.4.1. MORFOLOGIA ŞI ANATOMIA FLORII......................................................................................... - 88 -
4.5. INFLORESCENŢE: DEFINIŢIE, CLASIFICARE ......................................................................................- 102 -
4.6. ÎNFLORIREA (ANTEZA) ..................................................................................................................- 104 -
4.7. POLENIZAREA: DEFINIŢIE, CLASIFICARE ...........................................................................................- 105 -
-3-
4.8. FECUNDAŢIA (AMFIMIXIA) ...........................................................................................................- 106 -

4.10. LUCRARE DE VERIFICARE NR. 4 .................................................................................................- 111 -
4.11. BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ ..........................................................................................................- 111 -
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 5 .............................................................................................................. - 112 -
ÎNMULŢIREA PLANTELOR: SAMÂNŢA ŞI FRUCTUL ............................................................................ - 112 -
5.1. OBIECTIVELE UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE NR. 5 .............................................................................- 112 -
5.2. SAMÂNŢA (SEMEN): ORIGINE ............................................................................................................- 112 -
5.2.1. MORFOLOGIA ŞI STRUCTURA SEMINŢEI ............................................................................... - 112 -
5.2.2. IMPORTANŢA ECONOMICĂ A SEMINŢELOR.......................................................................... - 117 -
5.3. FRUCTUL (FRUCTUS): ORIGINE, MORFOLOGIE, ÎNSUŞIRI .....................................................................- 119 -
5.3.1. CLASIFICAREA FRUCTELOR ..................................................................................................... - 119 -
5.3.2. DISEMINAREA FRUCTELOR ŞI SEMINŢELOR......................................................................... - 122 -
5.3.3. IMPORTANŢA ECONOMICĂ A FRUCTELOR ........................................................................... - 124 -
5.4. COMENTARII ŞI RĂSPUNSURI LA TESTE .....................................................................................- 125 -
5.5. LUCRARE DE VERIFICARE NR. 5...................................................................................................- 127 -
5.6. BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ ............................................................................................................- 127 -
PARTEA A II-A - SISTEMATICĂ ................................................................................................................ - 129 -
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 1: ............................................................................................................. - 131 -
NOŢIUNI GENERALE DE BOTANICĂ SISTEMATICĂ............................................................................. - 131 -
1.2. METODE DE CERCETARE ÎN SISTEMATICA PLANTELOR .........................................................- 131 -
1.3. CATEGORII SISTEMATICE (TAXONII) ..........................................................................................- 132 -
1.4. NOMENCLATURA PLANTELOR ....................................................................................................- 133 -
1.5. SISTEME DE CLASIFICARE A PLANTELOR ..................................................................................- 134 -
1.6. COMENTARII ŞI RĂSPUNSURI LA TESTE .....................................................................................- 138 -
1.7. LUCRAREA DE VERIFICARE NR. 1 ................................................................................................- 139 -
1.8. BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ .....................................................................................................................- 139 -
REGNUL MONERA ŞI PROTISTA .............................................................................................................. - 140 -
2.2 REGNUL MONERA: CARACTERIZARE GENERALĂ, CLASIFICARE ..........................................................- 140 -
2.2.1. ÎNCRENGǍTURA ARCHAEBACTERIOPHYTA ............................................................................ - 140 -
2.2.2. ÎNCRENGǍTURA EUBACTERIOPHYTA ..................................................................................... - 141 -
2.2.2.1. CLASA EUBACTERIAE ................................................................................................................................ - 141 -
2.2.2.2. CLASA CYANOBACTERIAE ......................................................................................................................... - 142 -
2.3. REGNUL PROTISTA: CARACTERIZARE GENERALĂ, CLASIFICARE.........................................................- 144 -
2.3.1. ÎNCRENGĂTURA EUGLENOPHYTA ........................................................................................... - 144 -
Ordinul Euglenales ............................................................................................................................................... - 144 -
Familia Euglenaceae....................................................................................................................................... - 144 -
2.3.2. ÎNCRENGĂTURA CHLOROPHYTA (ALGE VERZI) .................................................................... - 144 -
2.3.2.1. CLASA CHLOROPHYCEAE ......................................................................................................................... - 145 -
Ordinul Volvocales ............................................................................................................................................... - 145 -
Ordinul Chlorococcales ........................................................................................................................................ - 145 -
Ordinul Ulotrichales ............................................................................................................................................. - 146 -
Ordinul Siphonochladales ..................................................................................................................................... - 146 -
Ordinul Bryopsidales (Siphonales) ........................................................................................................................ - 146 -
2.3.2.2. CLASA ZYGNEMATOPHYCEAE (CONJUGATOPHYCEAE)......................................................................... - 147 -
Ordinul Zygnematales ........................................................................................................................................... - 147 -
Familia Zygnemataceae .................................................................................................................................. - 147 -
2.3.2.3. CLASA CHAROPHYCEAE ............................................................................................................................ - 147 -
2.3.3. ÎNCRENGĂTURA PHAEOPHYTA (ALGE BRUNE)..................................................................... - 148 -
2.3.4. ÎNCRENGĂTURA RHODOPHYTA (ALGE ROŞII) ....................................................................... - 148 -
2.4. COMENTARII ŞI RĂSPUNSURI LA TESTE ..................................................................................................- 150 -
2.5. LUCRAREA DE VERIFICARE NR. 2 ..........................................................................................................- 152 -
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR 3: .............................................................................................................. - 153 -
REGNUL FUNGI .......................................................................................................................................... - 153 -
3.1. OBIECTIVELE UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE NR. 3 ...........................................................................................- 153 -
3.2. REGNUL FUNGI: CARACTERIZARE GENERALĂ, CLASIFICARE ..................................................................- 153 -
-4-
3.2.1. ÎNCRENGĂTURA MYXOMYCOTA ............................................................................................... - 154 -

Ordinul Myxogasterales ........................................................................................................................................ - 154 -
3.2.2. ÎNCRENGĂTURA EUMYCOTA ................................................................................................... - 155 -
3.2.2.1. CLASA CHYTRIDIOMYCETES ..................................................................................................................... - 156 -
Ordinul Chytridiales ............................................................................................................................................. - 157 -
Familia Olpidiaceae........................................................................................................................................ - 157 -
Familia Synchytriaceae ................................................................................................................................... - 157 -
3.2.2.2. CLASA OOMYCETES ................................................................................................................................... - 157 -
Ordinul Peronosporales ........................................................................................................................................ - 157 -
Familia Peronosporaceae................................................................................................................................ - 157 -
Familia Pythiaceae ......................................................................................................................................... - 157 -
3.2.2.3. CLASA ZYGOMYCETES ............................................................................................................................... - 158 -
3.2.2.4. CLASA ASCOMYCETES ............................................................................................................................... - 158 -
Ordinul Endomycetales ......................................................................................................................................... - 159 -
Familia Saccharomycetaceae .......................................................................................................................... - 159 -
Ordinul Taphrinales (Exoascales) ......................................................................................................................... - 159 -
Familia Taphrinaceae ..................................................................................................................................... - 159 -
Ordinul Erysiphales (Perisporiales) ...................................................................................................................... - 160 -
Familia Erysiphaceae...................................................................................................................................... - 160 -
Ordinul Plectascales (Eurotiales) .......................................................................................................................... - 160 -
Familia Aspergillaceae (Eurotiaceae) .............................................................................................................. - 160 -
Ordinul Clavicipitales ........................................................................................................................................... - 160 -
Familia Clavicipitaceae .................................................................................................................................. - 160 -
Ordinul Pleosporales ............................................................................................................................................ - 160 -
Familia Venturiaceae ...................................................................................................................................... - 160 -
Ordinul Helotiales (Leotiales) ............................................................................................................................... - 161 -
Familia Sclerotiniaceae................................................................................................................................... - 161 -
Ordinul Pezizales.................................................................................................................................................. - 161 -
Familia Helvellaceae ...................................................................................................................................... - 161 -
3.2.2.5. CLASA BASIDIOMYCETES .......................................................................................................................... - 161 -
Ordinul Cantharellales ......................................................................................................................................... - 162 -
Familia Cantharellaceae ................................................................................................................................. - 162 -
Ordinul Agaricales ............................................................................................................................................... - 162 -
Familia Agaricaceae ....................................................................................................................................... - 162 -
Familia Pleurotaceae ...................................................................................................................................... - 162 -
Familia Boletaceae ......................................................................................................................................... - 162 -
Familia Lepiotaceae........................................................................................................................................ - 162 -
Familia Amanitaceae ...................................................................................................................................... - 162 -
Familia Boletaceae ......................................................................................................................................... - 163 -
3.2.2.6. CLASA DEUTEROMYCETES ....................................................................................................................... - 163 -
Ordinul Sphaeropsidales ....................................................................................................................................... - 163 -
Ordinul Melanconiales.......................................................................................................................................... - 163 -
Ordinul Hyphales ................................................................................................................................................. - 163 -
3.2.3. ÎNCRENGĂTURA LICHENOMYCOTA ......................................................................................... - 165 -
3.2.3.1. CLASA ASCOLICHENOMYCETES ............................................................................................................... - 165 -
Ordinul Discolichenes........................................................................................................................................... - 165 -
Familia Roccellaceae ...................................................................................................................................... - 165 -
Familia Cladoniaceae ..................................................................................................................................... - 166 -
Familia Parmeliaceae ..................................................................................................................................... - 166 -
Familia Theloschistaceae ................................................................................................................................ - 166 -
Familia Usneaceae.......................................................................................................................................... - 166 -
3.2.3.2. CLASA BASIDIOLICHENOMYCETES .......................................................................................................... - 166 -
REGNUL PLANTAE: BRYOPHYTA ŞI PTERIDOPHYTA............................................................................. - 171 -
4.2. REGNUL PLANTAE: CARACTERIZARE GENERALĂ, CLASIFICARE..........................................................- 171 -
4.2.1. ÎNCRENGĂTURA BRYOPHYTA (MUŞCHI) ................................................................................. - 172 -
4.2.1.1. CLASA HEPATICOPSIDA ............................................................................................................................ - 172 -
Ordinul Marchantiales .......................................................................................................................................... - 172 -
Familia Marchantiaceae ................................................................................................................................. - 172 -
4.2.1.2. CLASA BRYOPSIDA ..................................................................................................................................... - 173 -
Ordinul Sphagnales .............................................................................................................................................. - 173 -
Familia Sphagnaceae ...................................................................................................................................... - 173 -
-5-
Ordinul Bryales .................................................................................................................................................... - 173 -

Ordinul Polytrichales............................................................................................................................................ - 174 -
Familia Polytrichaceae ................................................................................................................................... - 174 -
4.2.2. ÎNCRENGĂTURA PTERIDOPHYTA (POLYPODIOPHYTA)......................................................... - 176 -
4.2.2.1. CLASA PSILOPSIDA .................................................................................................................................... - 177 -
Ordinul Rhyniales ................................................................................................................................................. - 177 -
Ordinul Psilotales ................................................................................................................................................. - 177 -
4.2.2.2. CLASA LYCOPODIOPSIDA ......................................................................................................................... - 177 -
Ordinul Lycopodiales............................................................................................................................................ - 177 -
Familia Lycopodiaceae ................................................................................................................................... - 177 -
Ordinul Selaginellales........................................................................................................................................... - 178 -
Familia Selaginellaceae .................................................................................................................................. - 178 -
4.2.2.3. CLASA EQUISETOPSIDA ............................................................................................................................ - 178 -
Ordinul Equisetales .............................................................................................................................................. - 178 -
Familia Equisetaceae ...................................................................................................................................... - 178 -
4.2.2.4. CLASA POLYPODIOPSIDA (Polypodiatae) .................................................................................................. - 179 -
Ordinul Polypodiales ............................................................................................................................................ - 179 -
Familia Polypodiaceae.................................................................................................................................... - 179 -
Familia Adiantaceae ....................................................................................................................................... - 179 -
Familia Dennstaedtiaceae ............................................................................................................................... - 179 -
Familia Aspleniaceae ...................................................................................................................................... - 179 -
Familia Dryopteridaceae................................................................................................................................. - 180 -
Familia Nephrolepidaceae .............................................................................................................................. - 180 -
Ordinul Marsileales .............................................................................................................................................. - 180 -
Familia Marsileaceae...................................................................................................................................... - 180 -
Ordinul Salviniales ............................................................................................................................................... - 181 -
Familia Salviniaceae ....................................................................................................................................... - 181 -
ÎNCRENGĂTURA SPERMATOPHYTA, SUBÎNCRENGĂTURA PINOPHYTINA ........................................ - 185 -
5.2. ÎNCRENGĂTURA S PERMATOPHYTA: CARACTERIZARE GENERALĂ, CLASIFICARE .......................................- 185 -
5.2.1. SUBÎNCRENGĂTURA PINOPHYTINA (GYMNOSPERMAE) ....................................................... - 185 -
5.2.1.1. CLASA CYCADOPSIDA (Cycadatae) ............................................................................................................ - 187 -
Ordinul Cycadales ................................................................................................................................................ - 187 -
Familia Cycadaceae........................................................................................................................................ - 187 -
5.2.1.2. CLASA GINKGOPSIDA ................................................................................................................................ - 187 -
Ordinul Ginkgoales............................................................................................................................................... - 187 -
Familia Ginkgoaceae ...................................................................................................................................... - 187 -
5.2.1.3. CLASA PINOPSIDA (Pinatae) ...................................................................................................................... - 187 -
Ordinul Pinales .................................................................................................................................................... - 187 -
Familia Pinaceae ............................................................................................................................................ - 187 -
Familia Taxodiaceae ....................................................................................................................................... - 191 -
Familia Cupressaceae ..................................................................................................................................... - 191 -
Ordinul Taxales .................................................................................................................................................... - 193 -
Familia Taxaceae............................................................................................................................................ - 193 -
5.2.1.4. CLASA GNETOPSIDA .................................................................................................................................. - 193 -
Ordinul Ephedrales............................................................................................................................................... - 193 -
Familia Ephedraceae ...................................................................................................................................... - 193 -
SUBÎNCRENGĂTURA MAGNOLIOPHYTINA (ANGIOSPERMAE) ............................................................. - 197 -
CLASA MAGNOLIOPSIDA (DICOTYLEDONATAE) .................................................................................... - 197 -
6.2. SUBÎNCRENGĂTURA MAGNOLIOPHYTINA (ANGIOSPERMAE): CARACTERIZARE, CLASIFICARE ..................- 197 -
6.2.1.CLASA MAGNOLIOPSIDA (DICOTYLEDONATAE): CARACTERIZARE, CLASIFICARE .......... - 198 -
6.2.1.1. SUBCLASA MAGNOLIIDAE......................................................................................................................... - 198 -
Ordinul Magnoliales ............................................................................................................................................. - 198 -
Familia Magnoliaceae..................................................................................................................................... - 198 -
Ordinul Berberidales ............................................................................................................................................ - 199 -
Familia Berberidaceae .................................................................................................................................... - 199 -
-6-
Ordinul Aristolochiales ......................................................................................................................................... - 200 -

Familia Aristolochiaceae................................................................................................................................. - 200 -
Ordinul Nymphaeales ........................................................................................................................................... - 200 -
Familia Nymphaeaceae ................................................................................................................................... - 200 -
Ordinul Ranunculales ........................................................................................................................................... - 202 -
Familia Ranunculaceae ................................................................................................................................... - 202 -
Ordinul Papaverales ............................................................................................................................................. - 206 -
Familia Papaveraceae..................................................................................................................................... - 206 -
Familia Fumariaceae ...................................................................................................................................... - 207 -
SUBCLASA HAMAMELIDAE ŞI CARYOPHYLLIDAE ................................................................................. - 211 -
7.2. SUBCLASA HAMAMELIDAE: CARACTERIZARE, CLASIFICARE ....................................................................- 211 -
Ordinul Hamamelidales ........................................................................................................................................ - 211 -
Familia Platanaceae ....................................................................................................................................... - 211 -
Ordinul Urticales.................................................................................................................................................. - 212 -
Familia Ulmaceae ........................................................................................................................................... - 212 -
Familia Moraceae ........................................................................................................................................... - 212 -
Familia Cannabaceae ..................................................................................................................................... - 213 -
Familia Urticaceae ......................................................................................................................................... - 214 -
Ordinul Juglandales.............................................................................................................................................. - 214 -
Familia Juglandaceae ..................................................................................................................................... - 214 -
Ordinul Fagales.................................................................................................................................................... - 215 -
Familia Fagaceae ........................................................................................................................................... - 215 -
Familia Betulaceae ......................................................................................................................................... - 216 -
7.3. SUBCLASA CARYOPHYLLIDAE: CARACTERIZARE, CLASIFICARE................................................................- 220 -
Ordinul Caryophyllales ......................................................................................................................................... - 220 -
Familia Caryophyllaceae ................................................................................................................................ - 220 -
Familia Phytolaccaceae .................................................................................................................................. - 223 -
Familia Nyctaginaceae.................................................................................................................................... - 223 -
Familia Portulacaceae .................................................................................................................................... - 224 -
Familia Amaranthaceae .................................................................................................................................. - 224 -
Familia Chenopodiaceae ................................................................................................................................. - 225 -
Ordinul Cactales................................................................................................................................................... - 227 -
Familia Cactaceae .......................................................................................................................................... - 227 -
Ordinul Polygonales ............................................................................................................................................. - 228 -
Familia Polygonaceae..................................................................................................................................... - 228 -
Ordinul Plumbaginales ......................................................................................................................................... - 230 -
Familia Plumbaginaceae ................................................................................................................................. - 230 -
SUBCLASA ROSIDAE ................................................................................................................................. - 234 -
8.2. SUBCLASA ROSIDAE: CARACTERIZARE, CLASIFICARE ......................................................................- 234 -
Ordinul Saxifragales ............................................................................................................................................. - 234 -
Familia Hydrangeaceae .................................................................................................................................. - 234 -
Familia Grossulariaceae ................................................................................................................................. - 235 -
Familia Crassulaceae...................................................................................................................................... - 236 -
Familia Saxifragaceae..................................................................................................................................... - 236 -
Ordinul Rosales .................................................................................................................................................... - 237 -
Familia Rosaceae............................................................................................................................................ - 237 -
Ordinul Fabales (Leguminosales).......................................................................................................................... - 246 -
Familia Mimosaceae ....................................................................................................................................... - 246 -
Familia Fabaceae (Leguminosae) .................................................................................................................... - 247 -
Ordinul Myrtales .................................................................................................................................................. - 254 -
Familia Punicaceae ........................................................................................................................................ - 254 -
Familia Onagraceae ....................................................................................................................................... - 254 -
Ordinul Elaeagnales ............................................................................................................................................. - 256 -
Familia Elaeagnaceae..................................................................................................................................... - 256 -
Ordinul Cornales .................................................................................................................................................. - 256 -
-7-
Familia Cornaceae.......................................................................................................................................... - 256 -

Ordinul Santalales ................................................................................................................................................ - 257 -
Familia Loranthaceae ..................................................................................................................................... - 257 -
Ordinul Celastrales............................................................................................................................................... - 257 -
Familia Celastraceae ...................................................................................................................................... - 257 -
Familia Aquifoliaceae ..................................................................................................................................... - 257 -
Ordinul Euphorbiales ........................................................................................................................................... - 258 -
Familia Buxaceae ........................................................................................................................................... - 258 -
Familia Euphorbiaceae ................................................................................................................................... - 258 -
Ordinul Rhamnales ............................................................................................................................................... - 259 -
Familia Rhamnaceae....................................................................................................................................... - 259 -
Familia Vitaceae ............................................................................................................................................. - 260 -
Ordinul Sapindales ............................................................................................................................................... - 261 -
Familia Staphyleaceae .................................................................................................................................... - 261 -
Familia Aceraceae .......................................................................................................................................... - 261 -
Familia Sapindaceae ....................................................................................................................................... - 262 -
Familia Hippocastanaceae .............................................................................................................................. - 262 -
Ordinul Rutales .................................................................................................................................................... - 264 -
Familia Anacardiaceae ................................................................................................................................... - 264 -
Familia Simaroubaceae................................................................................................................................... - 264 -
Familia Rutaceae ............................................................................................................................................ - 264 -
Ordinul Geraniales ............................................................................................................................................... - 265 -
Familia Geraniaceae....................................................................................................................................... - 265 -
Familia Tropaeolaceae ................................................................................................................................... - 266 -
Familia Balsaminaceae ................................................................................................................................... - 266 -
Ordinul Linales..................................................................................................................................................... - 266 -
Familia Linaceae ............................................................................................................................................ - 266 -
Ordinul Apiales (Umbellales) ................................................................................................................................ - 267 -
Familia Apiaceae (Umbelliferae) ..................................................................................................................... - 267 -
Familia Araliaceae.......................................................................................................................................... - 270 -
SUBCLASA DILLENIIDAE, SUBCLASA ASTERIDAE ................................................................................ - 274 -
9.2. SUBCLASA DILLENIIDAE: CARACTERIZARE, CLASIFICARE .......................................................................- 274 -
Ordinul Paeoniales ............................................................................................................................................... - 274 -
Familia Paeoniaceae....................................................................................................................................... - 274 -
Ordinul Theales .................................................................................................................................................... - 275 -
Familia Hypericaceae ..................................................................................................................................... - 275 -
Ordinul Malvales .................................................................................................................................................. - 275 -
Familia Tiliaceae ............................................................................................................................................ - 275 -
Familia Malvaceae.......................................................................................................................................... - 276 -
Ordinul Sarraceniales (Nepenthales) ..................................................................................................................... - 277 -
Familia Sarraceniaceae .................................................................................................................................. - 277 -
Familia Nepenthaceae..................................................................................................................................... - 277 -
Familia Droseraceae....................................................................................................................................... - 277 -
Ordinul Violales ................................................................................................................................................... - 278 -
Familia Violaceae ........................................................................................................................................... - 278 -
Familia Cistaceae ........................................................................................................................................... - 278 -
Ordinul Tamaricales ............................................................................................................................................. - 279 -
Familia Tamaricaceae..................................................................................................................................... - 279 -
Ordinul Begoniales ............................................................................................................................................... - 279 -
Familia Begoniaceae....................................................................................................................................... - 279 -
Ordinul Capparales (Cruciferales) ........................................................................................................................ - 280 -
Familia Brassicaceae (Cruciferae) .................................................................................................................. - 280 -
Ordinul Salicales .................................................................................................................................................. - 285 -
Familia Salicaceae.......................................................................................................................................... - 285 -
Ordinul Cucurbitales ............................................................................................................................................ - 286 -
Familia Cucurbitaceae .................................................................................................................................... - 286 -
Ordinul Ericales ................................................................................................................................................... - 288 -
Familia Ericaceae ........................................................................................................................................... - 288 -
Ordinul Primulales ............................................................................................................................................... - 289 -
Familia Primulaceae ....................................................................................................................................... - 289 -
9.3. SUBCLASA ASTERIDAE: CARACTERIZARE, CLASIFICARE ..........................................................................- 291 -
-8-
Ordinul Gentianales.............................................................................................................................................. - 291 -

Familia Gentianaceae ..................................................................................................................................... - 291 -
Familia Apocynaceae ...................................................................................................................................... - 291 -
Familia Asclepiadaceae .................................................................................................................................. - 292 -
Ordinul Loganiales ............................................................................................................................................... - 293 -
Familia Buddlejaceae...................................................................................................................................... - 293 -
Ordinul Oleales .................................................................................................................................................... - 293 -
Familia Oleaceae ............................................................................................................................................ - 293 -
Ordinul Solanales ................................................................................................................................................. - 294 -
Familia Solanaceae......................................................................................................................................... - 295 -
Familia Convolvulaceae .................................................................................................................................. - 298 -
Familia Cuscutaceae ....................................................................................................................................... - 298 -
Familia Polemoniaceae ................................................................................................................................... - 299 -
Familia Hydrophyllaceae ................................................................................................................................ - 299 -
Ordinul Lamiales .................................................................................................................................................. - 299 -
Familia Boraginaceae ..................................................................................................................................... - 299 -
Familia Verbenaceae ...................................................................................................................................... - 300 -
Familia Lamiaceae (Labiatae) ......................................................................................................................... - 301 -
Ordinul Plantaginales ............................................................................................................................................ - 305 -
Familia Plantaginaceae .................................................................................................................................. - 305 -
Ordinul Scrophulariales........................................................................................................................................ - 305 -
Familia Scrophulariaceae ............................................................................................................................... - 305 -
Familia Bignoniaceae ..................................................................................................................................... - 307 -
Familia Gesneriaceae ..................................................................................................................................... - 307 -
Familia Orobanchaceae .................................................................................................................................. - 307 -
Ordinul Campanulales .......................................................................................................................................... - 308 -
Familia Campanulaceae.................................................................................................................................. - 308 -
Familia Lobeliaceae........................................................................................................................................ - 309 -
Ordinul Rubiales................................................................................................................................................... - 309 -
Familia Rubiaceae .......................................................................................................................................... - 309 -
Ordinul Dipsacales ............................................................................................................................................... - 309 -
Familia Caprifoliaceae ................................................................................................................................... - 309 -
Familia Valerianaceae .................................................................................................................................... - 311 -
Familia Dipsacaceae....................................................................................................................................... - 311 -
Ordinul Asterales (Compositales) .......................................................................................................................... - 312 -
Familia Asteraceae (Compositae) .................................................................................................................... - 312 -
Subfamilia Asteroideae (Tubuliflorae) ............................................................................................................. - 312 -
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 10: ........................................................................................................... - 326 -
CLASA LILIOPSIDA .................................................................................................................................... - 326 -
10.1. OBIECTIVELE UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE NR. 10 .......................................................................................- 326 -
10.2. CLASA LILIOPSIDA (MONOCOTYLEDONATAE): CARACTERIZARE, CLASIFICARE ..........................- 326 -
10.2.1. SUBCLASA LILIIDAE ................................................................................................................. - 326 -
Ordinul Liliales .................................................................................................................................................... - 327 -
Familia Liliaceae ............................................................................................................................................ - 327 -
Familia Alliaceae ............................................................................................................................................ - 330 -
Familia Amaryllidaceae .................................................................................................................................. - 331 -
Familia Iridaceae............................................................................................................................................ - 331 -
Familia Agavaceae.......................................................................................................................................... - 333 -
Ordinul Orchidales ............................................................................................................................................... - 333 -
Familia Orchidaceae....................................................................................................................................... - 333 -
Ordinul Bromeliales.............................................................................................................................................. - 334 -
Familia Bromeliaceae ..................................................................................................................................... - 334 -
Ordinul Zingiberales............................................................................................................................................. - 335 -
Familia Musaceae ........................................................................................................................................... - 335 -
Familia Strelitziaceae...................................................................................................................................... - 335 -
Familia Cannaceae ......................................................................................................................................... - 336 -
Ordinul Commelinales .......................................................................................................................................... - 336 -
Familia Commelinaceae .................................................................................................................................. - 336 -
Ordinul Juncales................................................................................................................................................... - 336 -
Familia Juncaceae .......................................................................................................................................... - 336 -
Ordinul Cyperales ................................................................................................................................................ - 337 -
Familia Cyperaceae ........................................................................................................................................ - 337 -
Ordinul Poales (Graminales) ................................................................................................................................ - 338 -
-9-
Familia Poaceae (Gramineae) ......................................................................................................................... - 338 -

10.2.2. SUBCLASA ARECIDAE (SPADICIFLORAE): CARACTERIZARE, CLASIFICARE ................... - 350 -
Ordinul Arecales................................................................................................................................................... - 350 -
Familia Arecaceae .......................................................................................................................................... - 350 -
Ordinul Arales ...................................................................................................................................................... - 350 -
Familia Araceae ............................................................................................................................................. - 350 -
Familia Acoraceae .......................................................................................................................................... - 351 -
Familia Lemnaceae ......................................................................................................................................... - 352 -
Ordinul Typhales .................................................................................................................................................. - 352 -
Familia Typhaceae.......................................................................................................................................... - 352 -
10.3. SPECII DE PLANTE OCROTITE DE LEGE ŞI DECLARATE MONUMENTE ALE NATURII:..................................- 353 -
10.4. COMENTARII ŞI RĂSPUNSURI LA TESTE ................................................................................................- 354 -
10.5. LUCRAREA DE VERIFICARE NR. 10 ......................................................................................................- 355 -
10.6. BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ ...................................................................................................................- 355 -
INDEXUL DENUMIRILOR ŞTIINŢIFICE ................................................................................................... - 356 -
- 10 -
INTRODUCERE
Botanica (de la grec. botane = plantă, iarbă) este ştiinţa care se ocupă cu studiul plantelor sub diverse
aspecte: morfologia şi anatomia; clasificarea şi răspândirea plantelor pe glob; modul de asociere în funcţie de
cerinţele plantelor faţă de condiţiile mediului şi importanţa acestora.
Diversitatea mare de probleme a condus la formarea unor discipline, cum sunt:
Morfologia şi anatomia plantelor (de la grec. morphe = formă şi logos = ştiinţă) studiază forma
exterioară şi structura internă a plantelor, variaţiile formei şi structurii sub influenţa factorilor de mediu.
Sistematica plantelor se ocupă cu recunoaşterea, denumirea şi clasificarea plantelor în unităţi
sistematice de diferite valori, alcătuind un sistem natural de clasificare. Din această ramură s-au separat
următoarele subdiviziuni: Virusologia studiază virusurile; Bacteriologia studiază bacteriile; Micologia
studiază ciupercile; Algologia se ocupă cu studiul algelor; Lichenologia se ocupă cu studiul lichenilor;
Briologia studiază muşchii ş.a.
Taxonomia (de la grec. taxis = ordine, nomos = lege) este ştiinţa care are ca obiect stabilirea
principiilor şi legilor de clasificare a organismelor vii.
Fitoecologia studiază relaţiile dintre plante şi comunităţile de plante cu mediul.
Geobotanica este ştiinţa care se ocupă cu studiul învelişului vegetal şi al pământului, al elementelor
care îl alcătuiesc, în legătură indisolubilă cu mediul geografic.
Fitosociologia (Fitocenologia) se ocupă cu modul de asociere a plantelor în unităţi de vegetaţie şi
raporturile care se stabilesc între acestea şi factorii mediului.
Fitogeografia studiază răspândirea speciilor şi a comunităţilor de plante pe care acestea le alcătuiesc în
diferite zone ale globului.
Paleobotanica studiază resturile vegetale, fosile provenite din erele geologice.
Botanica este în strânsă legătură cu o serie de discipline de profil: fiziologia plantelor, legumicultura,
floricultura, viticultura, pomicultura, fitotehnia, fitopatologia, genetica, ameliorarea plantelor ş.a.
Cunoscând biologia plantei se poate elabora o tehnologie de cultură adecvată.
În procesul de ameliorare, pentru a se imprima plantei anumite caractere, care direct sau indirect
contribuie la ridicarea producţiei, trebuie bine cunoscută structura organelor plantei, caracterele morfologice,
precum şi cerinţele faţă de factorii ecologici.
Pe datele de morfologie şi anatomie se fundamentează cunoştinţele de Sistematica plantelor.
- 11 -
- 12 -
BOTANICĂ
PARTEA I
MORFOLOGIE ŞI ANATOMIE
PARTEA I - MORFOLOGIE ŞI ANATOMIE
- 13 -
- 14 -
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 1

CITOLOGIE VEGETALĂ ŞI DIVIZIUNEA CELULARĂ
CUPRINS
1.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr. 1 15
1.2. Citologie: definiţie, clasificare 15
1.3. Componentele celulei vegetale eucariote 16
1.4. Diviziunea celulară 25
1.5. Comentarii şi răspunsuri la teste 28
1.6. Lucrare de verificare nr. 1 29
1.7. Bibliografie minimală 29
1.1. OBIECTIVELE UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE NR. 1
Prin studierea acestei unităţi de învăţare vei fi în măsură să:

Defineşti celula;
Cunoşti componentele celulei vegetale eucariote;
Cunoşti organitele celulare şi rolul lor;
Cunoşti particularităţile diviziunii celulare şi să interpretezi diferenţele între mitoză şi meioză.
1.2. CITOLOGIE: DEFINIŢIE, CLASIFICARE
Citologia vegetală se ocupă cu studiul structurii şi ultrastructurii celulei la plante şi a organitelor sale.
Celula reprezintă unitatea morfologică, structurală şi funcţională de bază a plantelor. Ea a fost văzută
pentru prima dată la microscop de către fizicianul englez Robert Hooke, în anul 1665, când a analizat o
secţiune subţire printr-un dop de plută, în care a observat numeroase cămăruţe pe care le-a denumit celule
(Grinţescu I., 1985). Aceste celule erau moarte, pline cu aer şi prezentau numai perete celular. Pe măsură ce
s-a perfecţionat microscopul, s-au descoperit treptat noi constituenţi celulari.
Forma celulelor este foarte variată, datorită funcţiilor pe care o îndeplinesc, a originii şi a poziţiei pe
care o ocupă în plantă. La plantele unicelulare (inferioare), celulele pot fi: sferice, ovoidale, cilindrice,
fusiforme, spiralate ş.a. La plantele pluricelulare, celulele pot fi: poliedrice, sferice, reniforme, fusiforme,
stelate, halteriforme ş.a.
Mărimea celulelor variază foarte mult, în funcţie de grupul de plante, de exemplu la bacterii şi alge
albastre între 0,2-2,5 µ m. La dicotiledonate, celulele au mărimi cuprinse între 30-50 µ m, iar la
monocotiledonate între 50-100 µ m. Se întâlnesc şi celule mai mari, care se văd cu ochiul liber, de exemplu
fibrele de cânepă au 4-5 mm; celulele fructului de lămâi şi portocal au cca. 2 cm lungime; perii unicelulari de
pe seminţele de bumbac au 3-6 cm lungime, iar la unele euforbiacee, celulele sunt gigantice, ating câţiva
metri.
După raportul dintre lungime şi lăţime, celulele se împart în două categorii: parenchimatice şi
prozenchimatice.
Celulele parenchimatice sunt izodiametrice (sferice, ovoidale), cu lungimea aproximativ egală cu
lăţimea, cu pereţii celulari subţiri.
Celulele prozenchimatice sunt cilindrice, fusiforme, cu lungimea mult mai mare decât lăţimea şi cu
pereţii îngroşaţi.
Din punct de vedere structural, se disting două tipuri de celule: procariote şi eucariote.
Organismele procariote sunt unicelulare (bacterii, alge albastre), iar cele eucariote sunt pluricelulare.
- 15 -
1.3. COMPONENTELE CELULEI VEGETALE EUCARIOTE
Celula vegetală este formată din perete celular (lamela

mediană, perete primar şi perete secundar) şi protoplast,
alcătuit din citoplasmă cu membranele plasmatice
(plasmalema şi tonoplastul). În citoplasmă sunt dispersate
organitele celulare: reticulul endoplasmatic, complexul Golgi,
ribozomii, mitocondrii, plastidele, nucleul, peroxizomii,
glioxizomii, sferozomii, lizozomii ş.a; una sau mai multe
vacuole şi incluziuni ergastice (fig. 1). Termenul de
protoplast a fost folosit pentru prima dată de către
anatomistul J. Hanstein (1880), echivalent cu protoplasma.
Peretele celular se află la exteriorul celulei, protejează
celula şi dă formă acesteia. Este produs de protoplast, fiind
prezent la toate celulele vegetale, cu câteva excepţii, la unele
ciuperci inferioare (gimnoplaşti) şi la unii gameţi. Acesta este
de natură polizaharidică (celuloză, hemiceluloză, substanţe
Fig. 1. Celula vegetală eucariotă pectice), dar conţine şi lignină, substanţe minerale, uneori şi
proteină.
Formarea peretelui celular începe la sfârşitul diviziunii
celulare, parcurgând 3 stadii: perete primitiv, perete primar şi
perete secundar.
Peretele primitiv, numit şi fragmoplast, se formează la
sfârşitul mitozei (telofazei) din resturi ale fusului de
diviziune, printre care se intercalează şi porţiuni din reticulul
endoplasmatic şi microvezicule golgiene, care separă celula
mamă în două celule fiice. Prin depuneri de substanţe pectice
şi hemicelulozice, peste fragmoplast, rezultă lamela mediană,
proprie ambelor celule, cu rol de liant între celule, datorită
pectinelor pe care le conţine. Lamela mediană poate fi
distrusă pe cale naturală prin acţiunea fermenţilor sau prin
fierbere, prin tratarea ţesuturilor cu acizi, baze.
Peretele celular primar este alcătuit din microfibrile
celulozice, hemicelulozice, proteice şi substanţe pectice,
dispuse sub formă de reţea. Fiind elastic, acest perete este
specific celulelor tinere, meristematice. Prin intercalarea de
noi microfibrile de celuloză, printre cele existente, are loc
creşterea în suprafaţă prin intussuscepţiune a peretelui primar.
Peretele secundar se formează după încetarea creşterii
celulei în volum, prin depuneri de material (microfibrile
Fig. 2. Structura peretelui celular celulozice şi lignine) peste peretele celular primar. Depunerea
A – fibră; B – pachet de fibre; de material se realizează în straturi succesive, de regulă trei,
C – macromolecule de celuloză; D – micele; spre interiorul peretelui primar, având loc creşterea în
E – spaţii intercelulare; F – pachete de grosime prin procesul de apoziţie (creştere centripetă).
microfibrile; G – partea internă a peretelui Peretele format este alcătuit din celuloză, hemiceluloză,
celular; H – parte mijlocie; I, L – partea pectine, lignină, predominând celuloza (fig. 2).
externă; J – perete primar; K – lamela În timpul îngroşării peretelui celular, prin apoziţie,
mediană; (după Iaţenko, Hmelevski) rămân porţiuni neîngroşate, numite pori (punctuaţiuni), la
nivelul cărora trec plasmodesmele (fire subţiri de citoplasmă)
de la o celulă la alta, care facilitează schimburile de substanţe între celule. Punctuaţiunile pot fi simple şi
areolate (fig. 3).
Punctuaţiunile simple au formă eliptică, ovală sau circulară, fiind prezente mai ales în ţesuturile
parenchimatice.
Punctuaţiunile areolate se întâlnesc în ţesutul conducător lemnos (traheide, trahee) sunt bicirculare, ca
urmare a îngroşării lamelei mediane şi a peretelui primar în dreptul porului.
- 16 -
Modificări secundare ale peretelui celular

La nivelul peretelui celular secundar, în afară de
substanţele specifice peretelui celular, se depun şi alte
substanţe, cum sunt: cutină, suberină, ceară, lignină,
substanţe minerale, rezultând o serie de modificări secundare
ale peretelui celular (cutinizarea, suberificarea, cerificarea,
lignificarea, mineralizarea şi gelificarea).
Cutinizarea constă în depunerea unei substanţe
lipidice, numită cutină, la exteriorul epidermei, formând un
strat continuu, numit cuticulă, cu rol în reducerea
permeabilităţii peretelui celular.
Suberificarea reprezintă depunerea stratificată cu
suberină (o substanţă grasă) pe faţa internă a pereţilor
celulari, aceştia devenind elastici, impermeabili pentru apă,
gaz. Astfel, ţesutul suberificat se numeşte suber, fiind un ţesut Fig. 3. Perechi de punctuaţiuni
mort de apărare, format din celule suprapuse radiar, fără spaţii (după Danciu M. şi col.)
intercelulare, prezent în special la plantele lemnoase (pe
rădăcini, tulpini, ramuri).
Cerificarea constă în acoperirea pereţilor externi, ai celulelor epidermice, cu ceară sub forma unor
perişori (la trestia de zahăr), plăci stratificate (la palmierul de ceară) sau a unui strat subţire, numit pruină (pe
fructele de prun, măr), cu rol în reducerea pierderilor de apă prin transpiraţie.
Lignificarea este modificarea cea mai importantă şi constă în impregnarea pereţilor celulari cu lignină.
Aceasta imprimă duritate, rezistenţă mecanică sporită la atacul microorganismelor şi este întâlnită la ţesutul
conducător lemnos, în sclerenchim, în endocarpul (sâmburele) fructului de prun, piersic ş.a.
Mineralizarea constă în impregnarea pereţilor celulari cu substanţe minerale (SiO2 şi CaCO3),
căpătând o rezistenţă mecanică sporită. Bioxidul de siliciu este prezent în tulpinile unor plante, exemplu la
graminee, coada calului – Equisetum arvense, iar carbonatul de calciu la plantele din Cucurbitaceae.
Gelificarea constă în depunerea de substanţe pectice în pereţii celulari. Pereţii gelificaţi au o mare
capacitate de absorbţie a apei, în prezenţa apei se umflă, se transformă în gume sau mucilagii. Acest proces
este întâlnit frecvent la seminţele de in, gutui, fructele de piersic sau sub influenţa rănilor, la prun, cireş, are
loc gelificarea pereţilor celulari.
Importanţa peretelui celular:
- datorită rigidităţii şi elasticităţii pe care o prezintă, dă formă celulelor;
- constituie o barieră fizică la atacul agenţilor patogeni;
- asigură transportul apei şi al substanţelor dizolvate prin spaţiile dintre microfibrilele celulozice din
pereţii celulari.
Membranele plasmatice sunt reprezentate de plasmalemă şi tonoplast.
Plasmalema este o peliculă fină situată între peretele celular şi citoplasmă, iar tonoplastul tot o peliculă
fină care separă vacuola de citoplasmă. Cele două membrane
plasmatice au o structură identică, după Singer şi Nicolson
(1972), acestea sunt alcătuite dintr-un strat dublu de molecule
fosfoaminolipide în care sunt înglobate proteine integrale
(fig. 4).
Pe partea internă a bistratului se află ataşate, la unele
dintre proteinele integrale şi alte proteine, numite proteine
periferice. Pe faţa externă a proteinelor integrale sunt legate
lanţuri glucidice scurte, cu rol în sudarea celulelor între ele şi
în transformările de la suprafaţa celulei.
Proteinele integrale, care străbat bistratul lipidic şi sunt Fig. 4. Structura membranelor plasmatice
prezente pe ambele feţe ale membranei, se numesc proteine 1 - bistrat fosfoaminolipidic; 2 – proteine
transmembranale. Cele care sunt prezente doar în unul din integrale superficiale; 3 – proteine periferice;
cele două straturi şi au o porţiune expusă numai spre una din 4 – lanţuri glucidice; 5 - proteine integrale
feţele membranei se numesc proteine superficiale. Partea transmembranale; 6 - zonă hidrofobă;
proteică inclusă în bistratul lipidic este hidrofobă şi se află în 7 – zonă hidrofilă; (după Raven, P.H. şi col.)
legătură cu acizii graşi, iar porţiunile proeminente sunt
- 17 -
hidrofile şi sunt în legătură cu grupările polare ale fosfoaminolipidelor şi cu unele molecule din mediul
extracelular (apa). Bistratul lipidic este în general fluid, unele proteine plutesc liber în acesta şi se pot deplasa
lateral ca şi moleculele lipidice înconjurătoare, realizându-se diverse modele – mozaicuri (după Danciu M.,
2002).
Plasmalema are un rol important în reglarea schimburilor osmotice dintre celulă şi mediul extracelular
şi prezintă o semipermeabilitate selectivă.
La nivelul plasmalemei are loc procesul de pinocitoză, ce constă în includerea de material extracelular
(în special apa) în interiorul celulei prin formarea unor vezicule, numite pinocite. Din plasmalemă, la nivelul
porilor, se formează plasmodesmele, fire fine de citoplasmă (0,2 µ m), ce au în centru porţiuni de reticul
endoplasmatic. Acestea sunt numeroase şi trec dintr-o celulă în alta, la nivelul porilor, asigurând unitatea
funcţională a întregului organism. În cazul celulelor epidermice se formează ectodesmele, care străbat pereţii
externi şi ajung până sub cuticulă, facilitând eliminarea şi introducerea în celulă a unor substanţe.
Plasmalema şi tonoplastul sunt membrane semipermeabile ce prezintă o semipermeabilitate selectivă,
permit trecerea apei şi constituie o barieră pentru substanţele dizolvate.
Pe lângă plasmalemă şi tonoplast, în celulă sunt prezente şi alte membrane, cum sunt: reticulul
endoplasmatic, complexul Golgi, membrana nucleară ş.a, numite sistemul de endomembrane (după Morré şi
Mollenhauer, 1974, citaţi de Delian, 2013).
Citoplasma este substanţa fundamentală, vâscoasă, semifluidă, coloidală, semitransparentă, hialină,
translucidă, cu o infrastructură foarte complexă, în care sunt înglobate organitele celulare, una sau mai multe
vacuole şi incluziuni ergastice. Citoplasma este delimitată la exterior de plasmalemă, iar la interior de
tonoplast şi conţine un citoschelet alcătuit din microfibrile de actino-miozină, care sunt în legătură cu
microtubulii aşezaţi cap la cap. Microfibrilele au proprietăţi contractile, asigură elasticitatea citoscheletului şi
prin contracţia acestora se realizează curenţii citoplasmatici, iar microtubulii conferă rigiditatea necesară
citoscheletului (Bădulescu, 2009). Substanţele componente citoplasmei alcătuiesc o structură fină sub forma
unei reţele, alcătuită din lanţuri polipeptidice, în ochiurile căreia se află o soluţie apoasă de glucide solubile,
substanţe minerale, aminoacizi, proteine, lipide ş.a., în care, apa reprezintă cca.75%.
Citoplasma are un pH cuprins între 6,8-7,0, determinat de concentraţia ionilor de hidrogen.
Funcţiile citoplasmei:
- asigură deplasarea organitelor celulare în interiorul celulei şi transportul substanţelor de la un organit
la altul, prin intermediul curenţilor citoplasmatici;
- reprezintă mediul în care au loc numeroase reacţii de biosinteză şi biodegradare (a glucozei,
fructozei, zaharozei);
- reprezintă situsul de biosinteză a unor vitamine şi a numeroase substanţe volatile care participă la
formarea aromelor, dar şi a unor substanţe secundare.
Reticulul endoplasmatic (RE) este alcătuit dintr-un sistem tridimensional de canalicule şi vezicule,
care formează o reţea ce împânzeşte citoplasma de la nucleu până la plasmalemă. Prin canalicule şi vezicule
circulă diferite substanţe organice (glucide, enzime). Aceste canalicule şi vezicule sunt învelite de o
membrană simplă lipo-proteică, străbătută de numeroşi pori. Termenul
de reticul endoplasmatic a fost introdus de K.R.Porter (1947).
Din punct de vedere structural, se diferenţiază în reticul
endoplasmatic rugos (REr), când pe faţa externă a membranelor se
ataşează ribozomi, fiind situat în apropierea nucleului şi reticul
endoplasmatic neted (REn), lipsit de ribozomi, situat spre complexul
Golgi şi plasmalemă (fig. 5). Membrana reticulului endoplasmatic
rugos se află în legătură cu membrana nucleară externă şi asigură
continuitatea funcţională a spaţiilor interne a celor două formaţiuni
celulare. Canaliculele reticulului endoplasmatic neted trec dintr-o
celulă în alta prin plasmodesme.
Reticulul endoplasmatic are rol în sinteza proteinelor şi a unor
uleiuri eterice.
Fig. 5. Structura reticulului Complexul Golgi (Dictiozomii)
endoplasmatic Complexul Golgi reprezintă totalitatea dictiozomilor dintr-o
celulă.
- 18 -
Dictiozomii au fost descoperiţi cu microscopul optic, în celula

animală, în anul 1898, de către italianul Camillo Golgi, iar în celula
vegetală eucariotă au fost descoperiţi cu ajutorul microscopului
electronic, în anul 1954.
Din punct de vedere structural, un dictiozom este alcătuit din 3-
20 cisterne (saculi), aplatizate, suprapuse, unite în partea centrală, cu
capetele dilatate, de unde se pot desprinde vezicule mici, numite
vezicule golgiene (fig. 6). Acesta este prevăzut cu o membrană simplă
lipo-proteică.
Dictiozomul prezintă două feţe: faţa CIS, formatoare, situată
lângă reticulul endoplasmatic rugos şi faţa TRANS de maturare sau de
eliberare, situată lângă plasmalemă.
Fig. 6. Complexul Golgi
Ei au rol în sinteza polizaharidelor, în formarea lamelei mediane
şi a peretelui celular.
Ribozomii (corpusculii sau granulele lui Palade)
Ribozomii au fost descoperiţi, la microscopul electronic, pentru prima dată, de R. Brown şi E.
Robinson (1953) în celula vegetală şi de către George Emil Palade, în celula animală, în acelaşi an.
Sunt organite celulare, de formă granulară, lipsite de membrană, de dimensiuni foarte mici, 150-200Å,
fiind prezenţi în toată celula (citoplasmă, cloroplaste, reticul endoplasmatic, mitocondrii).
Ei sunt grupaţi în două clase: 70 S (în celulele procariote) şi 80 S (în celulele eucariote).
Ribozomii sunt formaţi din două subunităţi inegale: una mică ovală şi cealaltă mai mare şi sferică.
Ei pot fi izolaţi şi se numesc monoribozomi sau pot fi grupaţi şi se numesc poliribozomi.
Din punct de vedere chimic, sunt formaţi din ARN (37-40%), proteine (55%) şi fosfolipide (4-5%). Au
rol în sinteza proteinelor.
Mitocondriile (Condriozomii) sunt organite celulare de
diferite forme (sferice, ovale, drepte, bastonaş) şi mărimi
cuprinse între 0,3-10 µm. Acestea au fost descoperite în celula
animală de doi citologi germani: Fleming W. şi Altmann R.
(1882), iar numele lor a fost dat de către germanul Benda C.
(1897).
Din punct de vedere structural, mitocondriile sunt
delimitate la exterior de o membrană dublă lipo-proteică (fig. 7).
Membrana externă este netedă, iar cea internă prezintă
numeroase pliuri, numite criste. Pe faţa internă a cristelor se
găsesc corpusculi, care reprezintă suportul enzimelor respiratorii. Fig. 7. Structura mitocondriei
La interior se află masa fundamentală, numită matricea, în care
se găsesc ribozomi, acizi nucleici şi numeroase enzime.
Mitocondriile reprezintă sistemul energetic al celulei, ele conţin toate
enzimele ciclului Krebs, principala funcţie este cea a procesului de respiraţie.
Plastidele sunt organite celulare specifice celulei vegetale, ce iau naştere
din proplastide (prezente în celulele meristematice) şi sunt delimitate la exterior
de o membrană dublă. Totalitatea plastidelor dintr-o celulă formează plastidomul
celular.
După culoare şi natura substanţelor pe care le elaborează, plastidele se
împart în trei grupe: leucoplaste, cromoplaste şi cloroplaste (după A.W.F.
Schimper - 1883 şi E. Strasburger - 1884).
Leucoplastele sunt plastide incolore (lipsite de pigmenţi) cu rol în
depozitarea substanţelor de rezervă. În funcţie de substanţele sintetizate şi
acumulate, acestea sunt de trei feluri: amiloplaste (acumulează amidon);
proteoplaste (acumulează substanţe proteice) şi oleoplaste (acumulează uleiuri).
Forma leucoplastelor este în general sferică, ovoidală (fig. 8).
Din punct de vedere structural, leucoplastele prezintă la exterior o Fig. 8. Leucoplaste
membrană dublă, iar la interior câteva vezicule. (după Kaussmann B.)
Leucoplastele sunt prezente în rădăcini, rizomi, bulbi, tuberculi, bulbo-
tuberculi, seminţe şi în petalele florilor albe.
- 19 -
Leucoplastele se pot transforma în cloroplaste sau în

cromoplaste prin acumularea pigmenţilor.
Cromoplastele sunt plastide colorate în galben, portocaliu,
roşu, datorită prezenţei pigmenţilor carotenoizi: carotina (de
culoare portocalie); xantofila (de culoare galbenă); licopenul,
izomer al carotinei (de culoare roşie), inactive în fotosinteză.
Forma cromoplastelor diferă de la o specie la alta, fiind
sferică, elipsoidală, aciculară, romboidală, prismatică (fig. 9).
Din punct de vedere structural, cromoplastele sunt
delimitate la exterior de o membrană dublă, lipo-proteică.
Membrana internă formează un număr redus de pliuri, iar la
interior se găseşte stroma, masa fundamentală, în care se află
globule lipidice, numite osmiofili, precum şi plastoglobuli, ce
Fig. 9. Cromoplaste conţin pigmenţi carotenoizi, care dau culoarea galbenă unor flori
A – în fructul de Crataegus monogyna; şi fructe.
B – în rădăcina de Daucus carota Cromoplastele sunt prezente în fructele coapte (tomate,
(A după Schimper, B după Kaussmann B.) ardei, măceş, gherghinar ş.a), în unele rădăcini (la morcovul
cultivat), în petalele florilor, în frunzele îmbătrânite.
Cromoplastele rezultă din proplastide,
leucoplaste sau cloroplaste îmbătrânite, prin
distrugerea clorofilei şi acumularea pigmenţilor
carotenoizi.
Cloroplastele sunt plastide verzi, cu rol în
fotosinteză, conţin pigmentul verde asimilator, numit
clorofilă. Ele sunt prezente în toate organele verzi ale
plantei, mai ales în frunze, dar şi în tulpini tinere, flori,
fructe verzi. Cloroplastul a fost descoperit de Hugo
von Mohl (1837).
Fig. 10. Structura cloroplastului Forma şi numărul cloroplastelor diferă în funcţie
de grupul de plante.
La plantele inferioare (alge verzi), cloroplastele
se numesc cromatofori, sunt mari, au forme variate (panglică, cupă,
stelată ş.a) şi sunt în număr mic în celulă, 1-2.
La plantele superioare, cloroplastele sunt mici (3-10 µ m), au
formă sferică, lenticulară, iar numărul lor în celulă este mare, cca.
50.
Din punct de vedere structural, cloroplastele prezintă la
exterior o membrană dublă, lipo-proteică, iar la interior se află
masa fundamentală, numită stroma, în care sunt ribozomi, enzime,
ARN şi ADN, (fig. 10).
Membrana externă este netedă, iar cea internă formează
pliuri, numite tilacoide. Între tilacoide se găsesc formaţiuni,
asemănătoare unor discuri suprapuse (ca monedele într-un fişic),
numite grana-tilacoidei. Pe aceste discuri se află pigmenţi
clorofilieni, asimilatori, cu rol în fotosinteză.
Fig. 11. Geneza cromoplastelor Cloroplastele se pot transforma în cromoplaste, acest lucru
A – din cloroplaste; poate fi observat în timpul dezvoltării petalelor, toamna când
B – din proplastide frunzele îngălbenesc sau în timpul coacerii fructelor. Astfel,
(după Lance - Nougarede A.) clorofila şi amidonul dispar treptat, fiind înlocuite cu pigmenţi
carotenoizi, ce au forma unor globule sferice (osmiofile), după care
dispar tilacoidele şi stroma degenerează (fig. 11).
Nucleul este prezent la organismele eucariote, fiind organitul cel mai important al celulei, deoarece
conţine materialul genetic şi reprezintă centrul de coordonare a proceselor vitale care au loc la nivel celular.
Nucleul a fost descoperit de Robert Brown (1831) în celulele epidermice ale orhideelor şi
asclepiadaceelor.
- 20 -
Forma nucleului este în general sferică, dar poate fi şi

elipsoidală sau lenticulară, în funcţie de specie. La celulele tinere,
meristematice, nucleul este situat central, iar la celulele mature, este
situat parietal (în apropierea peretelui celular), datorită creşterii în
volum a vacuolei.
Mărimea nucleului este cuprinsă între 5-50 µ m, fiind organitul
celular cu cea mai mare dimensiune.
Celulele au în general un singur nucleu, dar sunt şi celule care
au mai mulţi nuclei, de exemplu sifonoplastul ciupercilor din clasa
Oomycetes sau laticiferele.
Din punct de vedere structural, nucleul este alcătuit din:
membrană nucleară dublă, carioplasma, cromatina şi nucleoli (fig.
12 ).
Fig. 12. Structura nucleului
Membrana nucleară este dublă, izolează nucleul de citoplasmă
şi este de natură lipo-proteică. Este prevăzută cu pori, care sunt puşi în legătură cu canalele reticulului
endoplasmatic, asigurând schimburile dintre nucleu şi citoplasmă. Între cele două membrane se află spaţiu
perinuclear, ce comunică cu cavităţile reticulului endoplasmatic. Pe faţa externă a membranei sunt fixaţi un
număr mare de ribozomi.
Membrana nucleară este un sistem dinamic, dispare în timpul diviziunii celulare şi se reface din nou în
telofază.
Carioplasma se află în interiorul nucleului, este masa fundamentală, constituită din proteine (80%),
fosfolipide (5%), ADN liber (10%), ARN (3,7%), enzime, glucide.
Cromatina este substanţa nucleară, se află în carioplasmă, are aspect granular, alcătuită din ADN,
proteine şi o cantitate mică de ARN. În timpul diviziunii celulare, din cromatină se formează, cromozomii,
purtători ai genelor, care controlează proprietăţile ereditare ale organismului.
Numărul, forma şi dimensiunile cromozomilor, din celulele somatice (corpul plantei), formează o
garnitură cromozomală, caracteristică fiecărei specii.
Plantele superioare au în celulele somatice un număr diploid de cromozomi (2n), de exemplu la viţa-
de-vie – Vitis vinifera, 2n = 38. Celulele reproducătoare (gameţii) sunt prevăzute cu o garnitură simplă de
cromozomi (n), fiind haploide, la viţa-de-vie, gameţii au n = 19.
Forma cromozomilor diferă, cel mai bine pot fi analizaţi în metafază, având forma literei V, Y, U, cu
un singur braţ sau cu două braţe egale sau inegale (fig. 13 B). Braţele cromozomilor sunt unite prin
centromer.
În funcţie de poziţia centromerului, cromozomii pot fi:
- metacentrici (cu braţe egale, având centromerul situat median);
- submetacentrici (cu braţe inegale şi cu centromerul apropiat de braţul mai mic);
- acrocentrici (cu un singur braţ şi cu centromerul la baza braţului).
Structura cromozomului se observă la microscopul electronic, unde se distinge o masă fundamentală,
numită matrice, în care se află două cromatide (fig. 13A). Cele două cromatide sunt unite la nivelul unei
constricţii primare, numită centromer, prin care cromozomii se prind de filamentele fusului de diviziune.
Între centromer şi capătul cromozomului se află o
constricţie secundară, care funcţionează ca organizator
nucleolar. Fiecare cromatidă este constituită din două
cromoneme, sub forma a două filamente răsucite în
spirală. Pe cromoneme se găsesc numeroase îngroşări,
numite cromomere.
Cromonemele sunt structurate din ADN şi proteine.
Nucleolii sunt corpusculi sferici şi se găsesc în
carioplasmă, unul sau mai mulţi. Aceştia sunt formaţi din
proteine şi ARN. Ei dispar în timpul diviziunii nucleului şi
reapar în nucleii rezultaţi din diviziune. Nucleolii participă
la sinteza proteinelor nucleare, a proteinelor ribozomale şi
a ARN-ului ribozomal. Ei au o importanţă vitală, deoarece Fig. 13. Forma (B) şi alcătuirea cromozomilor
celulele care şi-au pierdut nucleolii nu pot supravieţui metafazici (A)
(Dobrescu, 2002).
- 21 -
Funcţiile nucleului:
- membranele nucleare, prin intermediul porilor, controlează schimbul de substanţe dintre nucleu şi
citoplasmă;
- cromozomii asigură transmiterea informaţiei genetice la urmaşi;
- coordonează funcţiile vitale ale celulei, constituind centrul cinetic care declanşează diviziunea
celulară.
Peroxizomii sunt organite de formă sferică, elipsoidală, de dimensiuni mici (0,1-1,5µm). Aceştia
prezintă la exterior o membrană simplă, iar la interior o matrice fin granulară ce conţine incluziuni cristaline
(peroxidaze cristalizate) şi numeroase enzime cu rol în respiraţia celulară, asigurând oxidarea parţială a
glicolatului, produs în procesul de fotosinteză.
Glioxizomii sunt organite celulare de formă sferică, delimitate la exterior de o membrană lipo-proteică
simplă şi sunt prezenţi în celulele seminţelor unor plante oleaginoase. Ei conţin enzime care participă la
transformarea lipidelor în glucide, în procesul germinaţiei seminţelor.
Sferozomii sunt organite sferice, de dimensiuni mici (0,5-1 µm), provenite din reticulul endoplasmatic
neted. La exterior sunt delimitaţi de o membrană simplă, iar la interior se găsesc depozitate lipide de rezervă.
Aceştia au rol în sinteza lipidelor.
Lizozomii sunt organite celulare de formă sferică, de dimensiuni mici (0,4-1 µm), delimitate la
exterior de o membrană simplă. În compoziţia chimică a lor intră hidrolazele. Au rol în digestia intracelulară
a materialului pătruns în celule (virusuri, bacterii ş.a.) prin pinocitoză. După digestia enzimatică, produşii
macromoleculari de degradare, difuzează în citoplasmă, iar reziduurile sunt acumulate în lizozomi. Ca
urmare, lizozomii contribuie la degajarea celulei de resturile moarte, rezultate în procesul de senescenţă şi la
formarea spaţiilor lacunare lizigene.
Lamozomii sunt organite veziculare, situate între plasmalemă şi peretele celular, cu rol în sinteza şi
depunerea substanţelor în membrana celulară.
Microtubulii sunt formaţiuni cilindrice, grupate câte 3-7, fiind prezenţi în citoplasma periferică, în
nucleu, în cili şi flageli, cu rol în formarea fusului de diviziune în timpul meiozei; în deplasarea veziculelor
transportoare şi orientează direcţia de formare a microfibrilelor celulozice din pereţii celulari.
Vacuomul celular reprezintă totalitatea vacuolelor dintr-o celulă. Vacuolele sunt cavităţi pline cu suc
vacuolar, rezultate din veziculele reticulului endoplasmatic, pinocite şi veziculele golgiene. Vacuolele sunt
delimitate la exterior de o membrană semipermeabilă, numită tonoplast (vezi structura membranelor
plasmatice).
În celulele tinere, vacuolele sunt mici şi numeroase, iar în celulele mature se unesc, formând o vacuolă
mare, situată central, care ocupă aproape 95% din volumul celulei.
În vacuolă se află sucul vacuolar, ce conţine: apă (95%), glucide, aminoacizi, glicozizi, alcaloizi,
taninuri, acizi organici, pigmenţi antociani, flavone ş.a.
Importanţa vacuolei:
- depozitează substanţe osmotic active (ioni, glucide solubile, acizi organici), care declanşează
procesul de pătrundere a apei în celulă, în vederea asigurării turgescenţei celulei;
- prin modificarea turgescenţei vacuolei, se determină mişcările de închidere şi deschidere a
stomatelor, precum şi mişcările unor organe ale plantelor;
- la unele plante, cu fructe bogate în zaharuri (struguri, cireşe), în vacuolă se depozitează glucide
reducătoare cu rol de rezervă;
- vacuolele sunt considerate rezervoare pentru substanţele secundare cu efect toxic asupra citoplasmei;
- prin acumularea acizilor fenolici în vacuolă, fructele capătă un gust astringent, iar prin acumularea
acizilor organici, conferă gustul acid, caracteristic fructelor nemature;
- acumularea pigmenţilor flavonoizi în vacuolele celulelor unor flori şi fructe, determină culoarea
acestora (Burzo şi col., 1999).
Incluziunile ergastice sunt formaţiuni incluse în citoplasmă sau vacuolă şi servesc ca materii de
rezervă sau sunt substanţe de excreţie pe care planta le scoate din circuitul nutritiv.
Ele se pot prezenta în stare lichidă, de exemplu uleiurile din seminţele plantelor oleaginoase (floarea-
soarelui, rapiţă) sau în stare solidă, cum sunt grăuncioarele de amidon, aleuronă şi cristalele minerale.
Grăuncioarele de amidon sunt cele mai întâlnite incluziuni ergastice solide. Acestea reprezintă
amidonul de rezervă pe care plantele îl depun în amiloplastele din rădăcini, tuberculi, bulbi, seminţe.
- 22 -
În amiloplast, un grăuncior de amidon apare sub forma unui corpuscul dens, numit hil, peste care se
adaugă straturi noi de amidon, astfel, grăunciorul creşte în volum şi rămâne învelit de membrana plasmatică
a fostului leucoplast.
Când în amiloplast se află un singur hil, rezultă un grăuncior simplu (grâu, porumb), iar prezenţa mai
multor hiluri, duc la formarea grăuncioarelor compuse (ovăz, orez).
Forma, mărimea grăuncioarelor de amidon, variază în funcţie de specie şi reprezintă un criteriu bun în
sistematica plantelor şi totodată cu importanţă practică în laboratoare pentru determinarea făinurilor (fig.14).
Aleurona este o substanţă de natură proteică ce ia naştere în endospermul seminţelor prin deshidratarea
vacuolelor. Sunt granule de formă sferică sau poligonală, delimitate de o membrană simplă. Matricea
granulei înglobează o formaţiune proteică, numită cristaloid şi una sferică, numită globoid .
Cristalele minerale sunt incluziuni în vacuole, constituind substanţe de excreţie. Cele mai întâlnite
sunt cristalele de oxalat de calciu, care au diverse forme (fig. 15): prismatice, mari, izolate; mărunte şi
grupate, purtând numele de nisip de oxalat de calciu; aciculare, grupate în fascicule, numite rafidii (în frunza
de viţa-de-vie, ghiocel) sau sub forma unor agregate, numite ursini (în frunza de begonie, viţa-de-vie).
Fig. 14. Forme de grăuncioare de amidon

A – la cartof; B – la fasole; C – la grâu;
D – la ovăz; h – hil; gs – grăuncior simplu;
st – straturi de amidon; a - aleurona
Fig. 15. Cristale de oxalat de
calciu (după Braune W. şi col.)
- 23 -
Test de autoevaluare
1. Având în vedere cele învăţate în acest subcapitol şi ţinând cont de spaţiul avut la
dispoziţie, vă rugăm să comentaţi sau să răspundeţi la următoarele întrebări:
a) Definiţi celula şi menţionaţi părţile componente ale celulei eucariote.
b) Ce rol are peretele celular şi care sunt modificările secundare?
c) Enumeraţi organitele celulare şi precizaţi rolul lor.
Comentarii la aceste întrebări veţi găsi la sfârşitul unităţii de învăţare.
După parcurgerea acestui subcapitol trebuie să reţineţi:

Definiţia celulei;
Componentele celulei eucariote şi rolul lor.
- 24 -
1.4. DIVIZIUNEA CELULARǍ

Înmulţirea reprezintă o proprietate fundamentală a organismelor vii. Celulele se înmulţesc prin
diviziune. Primele studii, asupra diviziunii celulare la plante, aparţin lui E. Strasburger (1875).
La organismele procariote (unicelulare), prin diviziune, creşte numărul de indivizi, iar la cele eucariote
(pluricelulare) are loc creşterea organismului.
La plante se întâlnesc două tipuri de diviziuni: directă şi indirectă.
Tipul de diviziune depinde de gradul de evoluţie a plantelor.
Diviziunea directă este caracteristică organismelor procariote şi constă în scindarea (ruperea) celulei
în două, rezultând astfel două celule fiice.
Diviziunea indirectă este specifică eucariotelor şi constă mai întâi în diviziunea nucleului
(cariochineza), urmată de diviziunea celulei (citochineza).
Diviziunea indirectă este de două feluri: mitoza şi meioza.
MITOZA
Mitoza (de la grec. mitos = filament), numită şi diviziune ecvaţională, este întâlnită la plantele
superioare, în vârfurile de creştere ale rădăcinii şi tulpinii, în celulele meristematice. Se numeşte ecvaţională,
deoarece celulele rezultate prin diviziune au un număr egal de cromozomi cu celulele din care provin. Astfel,
prin mitoză, dintr-o celulă diploidă sau haploidă, rezultă două celule fiice cu acelaşi număr de cromozomi:
1 (2n) = 2 (2n) sau 1(n) = 2(n).
Prin acest tip de diviziune, plantele îşi sporesc numărul de celule
din corp, ca urmare, cresc în lungime şi în grosime.
Diviziunea unei celule are o durată variabilă, în funcţie de specie
şi de acţiunea factorilor externi. De exemplu, la bob – Vicia faba,
mitoza durează 14 ore (Ungurean L., 1996).
Mitoza se desfăşoară în două etape: interfaza (etapa pregătitoare)
şi etapa de diviziune.
Interfaza este de lungă durată, la bob durează 12 ore, timp în care
au loc procese de biosinteză a ADN-ului şi a proteinelor. Aceasta se
desfăşoară în trei faze:
- faza presintetică (S1) durează 3 ore, în care au loc acumularea
enzimelor necesare biosintezei ADN şi proteinelor;
- faza sintetică (S2) durează 6 ore şi constă în sinteza de ADN şi
a proteinelor, ca urmare are loc replicarea ADN şi formarea
cromozomilor bicromatidici;
- faza postsintetică (S3) durează 3 ore şi constă în acumularea de
enzime necesare proceselor de asamblare a fusului de diviziune,
precum şi realizării de energie necesară reluării unui nou proces
de diviziune.
Etapa de diviziune este de scurtă durată (2 ore la bob), fiind
reprezentată de diviziunea nucleului - cariochineza, urmată de
diviziunea celulei - citochineza. Fig. 16. Mitoza
Cariochineza reprezintă diviziunea nucleului şi se desfăşoară în 4 I – interfaza; II–profaza;
faze: profaza, metafaza, anafaza şi telofaza (fig.16). III–prometafaza; IV – metafaza;
V, VI – anafaza; VII – telofaza;
Profaza (de la grec. pro = înainte) este faza cea mai lungă (35-90
VIII - citochineza
minute) şi se caracterizează prin creşterea în volum a nucleului şi
apariţia în nucleu a cromozomilor. Aceştia apar la început subţiri,
încolăciţi ca un ghem (filamente). Cromozomii se divid longitudinal în două subunităţi, numite cromatide
spiralate, ce ramân unite prin centromer. Spre sfârşitul profazei, nucleolii dispar, membrana nucleară se
dezorganizează, iar carioplasma se amestecă cu citoplasma, formând mixoplasma. La cei doi poli opuşi ai
celulei apar două calote de la care pornesc spre centrul celulei filamente subţiri de microfibrile şi
microtubuli, fără a se atinge, ce alcătuiesc ulterior fusul de diviziune.
Metafaza (de la grec. meta = după) durează 7-30 minute, fiind faza cea mai scurtă. În această fază are
loc unirea filamentelor, care vin de la cele două calote, în partea centrală a celulei, alcătuind fusul de
diviziune. Cromozomii despicaţi (bicromatidici), fixaţi prin centromer, se dispun pe filamentele fusului de
diviziune, în partea centrală a celulei, formând placa ecuatorială.
- 25 -
Anafaza (de la grec. ana = în sus) durează 15-35 minute şi constă în separarea completă a cromatidelor
prin clivarea (despicarea) centromerului şi formarea cromozomilor monocromatidici. Aceştia se deplasează
spre polii celulei, jumătate spre un pol şi jumătate spre celălalt pol. Cromozomii sunt orientaţi cu
centromerul spre poli şi cu braţele spre placa ecuatorială.
Telofaza (de la grec. telos = departe) durează 20 de minute. Cromozomii monocromatidici, ajunşi la
cei doi poli, se despiralizează, se alungesc, apar nucleolii, se reface membrana nucleară, încheindu-se
cariochineza. Ca urmare, se formează doi nuclei la cei doi poli ai fusului nuclear, fiecare nucleu având
acelaşi număr de cromozomi ca şi celula mamă. În această fază are loc dezorganizarea fusului de diviziune
prin segmentarea microtubulilor şi microfibrilelor.
Citochineza este procesul de împărţire a celulei mamă în două celule fiice prin formarea unui perete
despărţitor în partea centrală a celulei, numit fragmoplast (placa celulară).
MEIOZA
Meioza (de la grec. meiosis = micşorare, diminuare), numită şi diviziune reducţională, este proprie
celulelor mame ale sporilor, uneori ale gameţilor, fiind o succesiune de două diviziuni: una reducţională,
numită meioza I, cealaltă ecvaţională sau mitoza haploidă tipică, numită meioza II. Se numeşte reducţională
deoarece celulele rezultate prin diviziune au numărul de cromozomi redus la jumătate.
Prin meioză, dintr-o celulă mamă diploidă, se formează 4 celule fiice haploide, cu numărul de
cromozomi redus la jumătate 1(2n) → 4(n).
Meioza I se desfăşoară în 4 faze: profaza I, metafaza I, anafaza I şi telofaza I (fig. 17).
Profaza I este de lungă durată şi se desfăşoară în 5 subfaze: leptoten, zigoten, pachiten, diploten şi
diachineza.
Leptoten sau leptonem (de la grec. leptos = subţire) este faza în care se individualizează cromozomii de
sex opus (materni şi paterni), fiind lungi şi foarte subţiri, având cromatidele strâns alipite. Aceştia formează
fascicule în zonele limitrofe membranei nucleare.
Zigoten sau zigonem (de la grec. zigon = jug) este faza în care cromozomii se spiralizează, devin mai
scurţi, după care se împerechează prin procesul, numit sinapsă, formând bivalenţi.
Pachiten sau pachinem (de la grec. pachys = gros) este faza în care
cromozomii bivalenţi se scurtează şi se îngroaşă, datorită spiralizării lor
accentuate.
Diploten sau diplomen (de la grec. diploos = dublu) este faza în care
fiecare bivalent formează patru cromatide. Între cromozomii omologi se
realizează schimb de material genetic (crossing-over), rezultând cromozomi
micşti. În urma crossing-overului, cromatidele prezintă un mozaic de material
genetic (matern şi patern).
Diachineza (de la grec. dia = divergent) este faza în care cromozomii
bivalenţi se scurtează puternic, încep să se despartă prin deplasarea celor doi
centromeri legaţi de câte o pereche de cromatide. La sfârşitul acestei faze
dispare nucleolul şi membrana nucleară, iar la cei doi poli ai celulei apar
filamentele fusului de diviziune.
Metafaza I constă în aceea că perechile de cromozomi se prind pe
filamentele fusului, la nivelul plăcii ecuatoriale, prin centromerii care rămân
întregi. Fiecare centromer este orientat către un pol al fusului.
Anafaza I reprezintă momentul când cromozomii bicromatidici (micşti),
din fiecare bivalent, se separă şi se deplasează spre polii celulari, ca urmare
numărul cromozomilor ajunşi la poli este redus la jumătate (n), faţă de cei ai
celulei mame (2n).
Telofaza I este faza când cromozomii micşti, ajunşi la polii celulari, se
despiralizează, se formează membrana nucleară şi iau naştere doi nuclei cu un
număr de cromozomi redus la jumătate, adică haploizi. Cele două celule se
pot separa sau nu prin fragmoplast.
Citochineza reprezintă diviziunea celulei şi are loc în meioza I numai la
Fig. 17. Fazele meiozei plantele monocotiledonate. La aceste plante după telofază, în zona ecuatorială
a fusului de diviziune apare fragmoplastul, rezultând două celule fiice
- 26 -
haploide (diada). La plantele dicotiledonate are loc numai cariochineza I (diviziunea nucleului), în celula
mamă fiind prezenţi doi nuclei haploizi.
Meioza I continuă cu meioza II.
Meioza II este o mitoza haploidă, ce se desfăşoară după modelul mitozei. Aceasta se realizează în
patru faze: profaza II, metafaza II, anafaza II şi telofaza II.
Profaza II este faza în care are loc individualizarea cromozomilor, fragmentarea membranei nucleare,
dezorganizarea nucleolilor şi formarea fusului de diviziune, care au loc într-un timp foarte scurt.
Cromozomii bicromatidici se divid în două cromatide, unite la nivelul centromerului.
Metafaza II în care cromozomii se prind prin centromer de filamentele fusului de diviziune.
Anafaza II este faza în care cromatidele fiecărui cromozom se separă, devin cromozomi
monocromatidici, ce se deplasează în număr egal spre polii fusului de diviziune.
Telofaza II este faza în care cromozomii monocromatidici, ajunşi la polii celulei, se despiralizează,
materialul nuclear se înconjoară de membrana nucleară şi se reorganizează nucleolii. Ca urmare, în fiecare
celulă ale diadei se formează câte doi nuclei haploizi, iar în celula mamă patru nuclei haploizi.
Citochineza constă în formarea unui fragmoplast în zona ecuatorială a fiecărei celule a diadei,
rezultând tetrada de celule haploide, la plantele monocotiledonate, iar la dicotiledonate se formează simultan
doi fragmoplaşti perpendiculari, rezultând de asemenea tetrada de celule haploide.
Meioza este procesul prin care rezultă celule haploide din care se formează gameţii bărbăteşti (n) şi
femeieşti (n), ce se vor uni prin fecundaţie, rezultând zigotul (celula ou), care este diploid.
a) Cum se înmulţesc celulele?
b) Definiţi mitoza şi meioza.

Definiţia mitozei şi meiozei;
Fazele mitozei şi meiozei.
- 27 -
1.5. COMENTARII ŞI RĂSPUNSURI LA TESTE

Întrebarea 1
a) Celula vegetală este formată din perete celular şi protoplast, alcătuit din citoplasmă cu
membranele plasmatice (plasmalema şi tonoplastul). Citoplasma este substanţa
fundamentală a celulei, vâscoasă, semifluidă, coloidală, semitransparentă, hialină,
translucidă, în care sunt înglobate organitele celulare, una sau mai multe vacuole şi
incluziuni ergastice. Aceasta este delimitată de două membrane: la exterior de
plasmalemă, iar la interior de tonoplast. Plasmalema şi tonoplastul sunt membrane
semipermeabile, prezintă o semipermeabilitate selectivă, permit trecerea apei şi
constituie o barieră pentru substanţele dizolvate.
Substanţele componente citoplasmei alcătuiesc o structură fină sub forma unei reţele, în
ochiurile căreia se află o soluţie apoasă de glucide solubile, substanţe minerale,
aminoacizi, proteine, lipide ş.a., în care, apa reprezintă cca.75%.
b) Peretele celular protejează la exterior celula şi dă formă acesteia, fiind alcătuit din
microfibrile celulozice, hemicelulozice, proteice şi substanţe pectice, sub forma unei
reţele.
La nivelul peretelui celular, în afară de substanţele specifice, se depun şi alte substanţe,
cum sunt: cutină, suberină, ceară, lignină, substanţe minerale, rezultând o serie de
modificări secundare ale peretelui celular - cutinizarea, suberificarea, cerificarea,
lignificarea, mineralizarea şi gelificarea. În timpul îngroşării peretelui celular, rămân
porţiuni neîngroşate, numite pori (punctuaţiuni), prin care se realizează schimbul de
substanţe între celule.
c) Organitele celulare sunt:
Reticulul endoplasmatic are rol în sinteza proteinelor şi a unor uleiuri eterice;
Dictiozomii (complexul Golgi) au rol în sinteza polizaharidelor, în formarea lamelei
mediane şi a peretelui celular;
Ribozomii au rol în sinteza proteinelor;
Mitocondriile reprezintă sistemul energetic al celulei, cu rol în procesul de respiraţie;
Plastidele sunt organite specifice celulei vegetale. Acestea sunt de trei tipuri: leucoplaste
– plastide incolore, cu rol în depozitarea substanţelor de rezervă; cromoplaste - plastide
colorate în roşu, galben, portocaliu, inactive în fotosinteză şi cloroplaste - plastide verzi,
cu rol în fotosinteză;
Nucleul este cel mai important organit celular, deoarece conţine materialul genetic şi
reprezintă centrul de coordonare a proceselor vitale care au loc la nivel celular;
Peroxizomii au rol în respiraţia celulară, asigurând oxidarea parţială a glicolatului,
produs în procesul de fotosinteză;
Glioxizomii participă la transformarea lipidelor în glucide, în procesul germinaţiei
seminţelor.
Sferozomii au rol în sinteza lipidelor;
Lizozomii contribuie la degajarea celulei de resturile moarte, rezultate în procesul de
senescenţă şi la formarea spaţiilor lacunare lizigene.
Întrebarea 2
a) Celulele se înmulţesc prin diviziune. La plante se întâlnesc două tipuri de diviziuni:
directă şi indirectă.
Diviziunea directă este caracteristică organismelor procariote şi constă în scindarea
celulei în două, rezultând două celule fiice.
Diviziunea indirectă este specifică eucariotelor şi constă mai întâi în diviziunea
nucleului (cariochineza), urmată de diviziunea celulei (citochineza).
Diviziunea indirectă este de două feluri: mitoza şi meioza.
b) Mitoza este întâlnită la plantele superioare, în vârfurile de creştere ale rădăcinii şi
tulpinii, în celulele meristematice. Se mai numeşte şi diviziune ecvaţională, deoarece
celulele rezultate prin diviziune au un număr egal de cromozomi cu celulele din care
provin.
- 28 -
Prin mitoză, dintr-o celulă diploidă sau haploidă, rezultă două celule fiice cu acelaşi număr
de cromozomi: 1 (2n) = 2 (2n) sau 1(n) = 2(n).
Meioza este proprie celulelor mame ale sporilor, uneori ale gameţilor, fiind o succesiune de
două diviziuni: una reducţională, numită meioza I, cealaltă ecvaţională sau mitoza haploidă
tipică, numită meioza II. Se mai numeşte şi diviziune reducţională, deoarece celulele
rezultate au un număr de cromozomi redus la jumătate. Astfel, prin meioză, dintr-o celulă
mamă diploidă, se formează 4 celule fiice haploide, cu numărul de cromozomi redus la
jumătate 1(2n) → 4(n).
1.6. LUCRARE DE VERIFICARE NR. 1

INSTRUCŢIUNI
Lucrarea de verificare solicitată, implică activităţi care necesită cunoaşterea Unităţii de

învăţare nr. 1.
Răspunsurile la întrebări vor fi transmise tutorelui pentru comentarii, corectare şi evaluare.
Pe prima pagină a lucrării se vor scrie următoarele:

• Titulatura acestui curs (BOTANICĂ I), numărul lucrării de verificare, numele şi
prenumele studentei (studentului).
• Fiecare răspuns va trebui să fie clar exprimat şi să nu depăşească o jumătate de
pagină. Punctajul aferent este menţionat pentru fiecare întrebare.
Întrebările la care trebuie să răspundeţi sunt următoarele:
1. Definiţi celula şi precizaţi, printr-un desen, părţile componente ale acesteia - 2 p.

2. Ce rol are peretele celular şi care sunt modificările secundare? - 2p.
3. Care sunt membranele plasmatice şi ce rol au? - 1p.
4. Ce reprezintă citoplasma?- 1p.
5. Menţionaţi organitele celulare şi rolul lor - 2p.
6. Care sunt caracteristicile diviziunii mitotice şi meiotice? - 1p.
În ultima parte a lucrării, vă rog să comentaţi conţinutul testelor de autoevaluare şi să
subliniaţi ce credeţi că ar trebui să cuprindă acestea pentru a fi mai eficiente.
* Un punct se acordă din oficiu.
1.7. BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ
1. Anghel I., 1979 - Citologie vegetală. Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

2. Bădulescu Liliana, 2009 - Botanica şi Fiziologia plantelor, Ed. Elisavaros, Bucureşti.
3. Burzo I. şi col., 1999 - Fiziologia plantelor de cultură, Într. Editorial-Poligrafică, Ştiinţa, Chişinău.
4. Danciu Marius, Parascan Darie, 2002 - Botanică forestieră. Ed. „Pentru Viaţă”, Braşov.
5. Delian Elena, 2013 - Fiziologia plantelor. Ed. Universitară, Bucureşti.
6. Dobrescu Aurelia, 2002 - Botanica şi Fiziologia plantelor, Ed. Ceres, Bucureşti.
7. Grinţescu I., 1985 - Botanică, ediţia a II-a. Ed. Stiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
8. Kaussmann B., 1963 - Pflanzenanatomie. VEB Gustav Fischer Verlag, Jena.
9. Păun M. şi col., 1980 - Botanică. Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
10. Strasburger E., 1962 - Lehrbuch der Botanik., V. Jena, Gustav Fischer.
11. Ungurean Livia, 1996 - Morfologia plantelor, A.M.C., U.S.A.M.V, Bucureşti.
- 29 -

HISTOLOGIE VEGETALĂ
CUPRINS
2.2. Histologie: definiţie clasificare 30
2.3. Ţesuturi meristematice 30
2.4. Ţesuturi definitive 32
2.4.1. Ţesuturi de apărare 32
2.4.2. Ţesuturi fundamentale 36
2.4.3. Ţesuturi mecanice 38
2.4.4. Ţesuturi conducătoare 40
2.4.5. Ţesuturi şi celule secretoare 42
2.4.6. Ţesuturi senzitive 44

Defineşti ţesutul;
Cunoşti ţesuturile din plante (rol, clasificare, structură).
2.2. HISTOLOGIE: DEFINIŢIE, CLASIFICARE

Histologia vegetală (de la grec. histos = ţesut) se ocupă cu studiul ţesuturilor la plante.
Ţesutul reprezintă o grupăre de celule, care au aceeaşi origine, formă, structură şi îndeplinesc aceleaşi
funcţii. Celulele dintr-un ţesut sunt legate între ele prin plasmodesme.
Clasificarea ţesuturilor
Majoritatea plantelor au corpul format din ţesuturi, care îndeplinesc anumite funcţii. Ca urmare,
ţesuturile se întâlnesc la plantele pluricelulare, fiind împărţite în patru categorii: după forma celulelor, după
origine, după gradul de diferenţiere a celulelor şi după rolul lor în plantă (Zanoschi V., 1985).
După forma celulelor, ţesuturile sunt: parenchimatice şi prozenchimatice.
Ţesuturile parenchimatice sunt formate din celule izodiametrice, cu pereţii celulari subţiri şi cu spaţii
intercelulare, de exemplu parenchimul cortical al rădăcinii.
Ţesuturile prozenchimatice sunt formate din celule alungite, ascuţite la capete, cu pereţii celulari
îngroşaţi, lignificaţi şi fără spaţii intercelulare, cum este sclerenchimul fibros.
După origine, ţesuturile sunt: primare (epiderma, rizoderma, exoderma şi caliptra) şi secundare
(suberul şi ritidomul).
După gradul de diferenţiere a celulelor, ţesuturile se împart în două categorii: meristematice şi
definitive, formate din celule a căror formă şi structură depind de funcţia la care s-au adaptat.
După rolul ţesuturilor în plantă, acestea se împart în: ţesuturi meristematice, ţesuturi de apărare,
ţesuturi fundamentale, ţesuturi mecanice, ţesuturi conducătoare, ţesuturi secretoare şi ţesuturi senzitive.
2.3. ŢESUTURI MERISTEMATICE (DE DIVIZIUNE, FORMATIVE, EMBRIONARE)

Ţesuturile meristematice sunt cele mai tinere ţesuturi din corpul plantelor. Ele se mai numesc şi
ţesuturi de diviziune sau formative, deoarece celulele lor se divid continuu. Aceste ţesuturi sunt formate din
celule mici, cu pereţii celulari subţiri, fără spaţii intercelulare, cu citoplasmă densă, bogată în ribozomi,
mitocondrii, dictiozomi, reticul endoplasmatic, cu nucleu mare dispus central şi vacuole mici şi numeroase.
Rolul principal al acestor ţesuturi este acela de a se divide, de a forma noi celule.
- 30 -
Clasificarea meristemelor
1. După localizarea în corpul plantelor, meristemele se împart în trei categorii: apicale, intercalare şi
laterale (fig.18).
Meristemele apicale sunt localizate în vârfurile de creştere ale rădăcinii, tulpinii şi ale ramificaţiilor
acestora, determinând creşterea în lungime a rădăcinii, tulpinii.
Meristemele intercalare sunt situate la baza internodurilor şi a
limbului foliar la Poaceae (Gramineae), între ţesuturi definitive şi
determină creşterea în lungime, având o activitate limitată. Din această
categorie fac parte şi meristemoidele, care dau naştere stomatelor, perilor
protectori etc.
Meristemele laterale sunt situate în lungul unor organe (rădăcină,
tulpină), paralel cu suprafaţa rădăcinii şi tulpinii, au formă de cilindri,
determinând creşterea în grosime. Acestea sunt reprezentate de cambiu şi
felogen, numite şi meristeme secundare, fiind întâlnite la plantele
lemnoase, dar şi la unele dicotiledonate erbacee, ce dau naştere la
ţesuturi secundare definitive.
2. După origine, meristemele se clasifică în trei categorii:
primordiale, primare şi secundare.
Meristemele primordiale, numite şi embrionare, provin din
diviziunea zigotului (celula ou) şi sunt prezente în embrionul seminţei,
iar la plantele rezultate din embrion, sunt localizate în vârful rădăcinii şi
tulpinii (în apexuri). Ele sunt constituite din celule mici, care se divid
continuu, numite iniţiale, alături de care se află derivatele, rezultate din
diviziunea lor. Derivatele îşi păstrează un timp capacitatea de diviziune,
dar treptat se diferenţiază şi pe măsură ce se depărtează de meristem, Fig. 18. Poziţia meristemelor în
devin definitive. La rădăcină, meristemul primordial este protejat de corpul plantei
caliptră, iar la tulpină este învelit de primordiile frunzei. (după V. H. Tutaiuk)
Meristemele primare se formează din meristemele primordiale,
fiind localizate în vârful rădăcinii şi tulpinii, la mică distanţă de
meristemele primordiale. Prin activitatea lor, meristemele primare vor
forma ţesuturi primare definitive, întâlnite pe tot parcursul vieţii la ferigi
şi la monocotiledonate.
Meristemele primare sunt: caliptrogenul, protoderma, meristemul
fundamental, procambiu şi meristemul medular. Din caliptrogen se
formează caliptra, la rădăcină; din protodermă se formează rizoderma, la
rădăcină şi epiderma, la tulpină; din meristemul fundamental se formează
scoarţa şi ţesuturile fundamentale; din procambiu rezultă ţesuturile
conducătoare şi ţesuturile mecanice, iar din meristemul medular se
formează măduva.
Meristemele secundare se formează din ţesuturi definitive printr-un
proces de dediferenţiere, ceea ce înseamnă redobândirea însuşirii de
diviziune, redevenind meristeme. Aceste meristeme sunt reprezentate de
cambiu şi felogen, care se mai numesc şi zone generatoare. Cambiul şi
felogenul sunt prezente în special la plantele lemnoase, dar şi la unele
dicotiledonate erbacee (fig. 19).
Cambiul, numit şi zonă generatoare libero-lemnoasă, se formează Fig. 19. Meristeme secundare şi
intrafascicular (între fasciculele conducătoare), fiind format dintr-un ţesuturi secundare.
singur rând de celule iniţiale, cu derivate pe partea externă şi internă,
care generează la exterior ţesut liberian secundar, iar la interior ţesut lemnos secundar, ce se suprapun peste
ţesuturile primare, determinând creşterea în grosime a rădăcinii şi tulpinii.
Felogenul, numit şi zonă generatoare subero-felodermică, se formează la periferia tulpinii sau
rădăcinii, fiind format dintr-un singur rând de celule ce dau naştere spre exterior la suber secundar, iar spre
interior la felodermă (scoarţă secundară).
Ţesuturile secundare definitive, generate de meristemele secundare, contribuie la formarea structurii
secundare a rădăcinii şi tulpinii.
- 31 -
a) Definiţi ţesutul.
b) Ce rol au ţesuturile meristematice?
c) Clasificaţi meristemele şi menţionaţi câteva caracteristici pentru fiecare.

Definiţia ţesutului;
Clasificarea ţesuturilor;
Rolul ţesuturilor meristematice şi clasificarea lor.
.
2.4. ŢESUTURI DEFINITIVE

Ţesuturile definitive se formează din ţesuturile meristematice. Celulele acestor ţesuturi nu se mai divid,
ele sunt specializate în îndeplinirea anumitor funcţii. Din această categorie fac parte: ţesuturi de apărare,
ţesuturi fundamentale, ţesuturi mecanice, ţesuturi conducătoare, ţesuturi secretoare şi ţesuturi senzitive.
2.4.1. ŢESUTURI DE APĂRARE (PROTECTOARE, DE ACOPERIRE)

Ţesuturile de apărare sunt situate la exteriorul organelor plantelor şi au rolul de a proteja plantele de
variaţiile dăunătoare ale factorilor de mediu.
După origine, ţesuturile de apărare pot fi: primare şi secundare.
Ţesuturi de apărare primare

Ţesuturile de apărare primare provin din meristemele primare şi sunt reprezentate de: epidermă,
rizodermă, exodermă şi caliptră (Zanoschi V., 1985).
Epiderma (de la grec. epi = deasupra şi derma = piele) ia naştere din protodermă, se află la exteriorul
organelor aeriene (tulpină, frunză, floare), fiind alcătuită, în cele mai multe cazuri, dintr-un singur rând de
celule parenchimatice vii, fără spaţii intercelulare, cu pereţii exteriori, acoperiţi de cuticulă, cu rol
impermeabil pentru apă, gaz sau în unele cazuri, pereţii sunt mineralizaţi, cerificaţi.
- 32 -
La unele plante, epiderma este multistratificată, formată din 2-3 rânduri de celule (leandru – Nerium
oleander, Ficus sp.).
În celulele epidermei se găsesc leucoplaste şi cromoplaste. Cloroplastele în general lipsesc şi sunt
prezente numai la plantele de umbră şi la unele plante de apă.
În epidermă se găsesc stomate şi peri.
Stomatele sunt formaţiuni epidermice, care prin funcţia lor asigură schimbul de gaze între plantă şi
mediu. O stomată este formată din două celule stomatice reniforme sau halteriforme (la Poaceae), situate
faţă în faţă, numite şi celule de gardă, între care se află o deschizătură, numită ostiolă (fig. 20). Celulele
stomatice conţin cloroplaste şi au pereţii inegal îngroşaţi, cei dinspre ostiolă sunt îngroşaţi. Celulele din jurul
celulelor stomatice se numesc celule anexe, luând parte la funcţia acestora şi împreună formează aparatul
stomatic. Celulele anexe sunt de mărimi diferite şi număr variabil, în funcţie de specie.
Cele mai întâlnite tipuri de aparate stomatice sunt: anomocitic, anizocitic, diacitic şi paracitic
(Grinţescu I., 1985).
La multe specii, aparatul stomatic este de tip anomocitic, cu celulele anexe, asemănătoare cu celulele
epidermice (Ranunculaceae, Nymphaeaceae, Papaveraceae, Cucurbitaceae, Geraniaceae, Malvaceae,
Scrophulariaceae ş.a.).
Specii din Brassicaceae, unele Solanaceae şi unele Rosaceae au aparatul stomatic de tip anizocitic, cu
stomatele înconjurate de 3 celule anexe inegale.
La speciile din Caryophyllaceae, aparatul stomatic este diacitic, cu două celule anexe situate
perpendicular pe celulele stomatice.
Specii din Rubiaceae, Magnoliaceae, Convolvulaceae, Mimosaceae, Fabaceae ş.a, au aparatul
stomatic de tip paracitic, cu două celule anexe situate paralel cu celulele stomatice.
Sub stomată se află un spaţiu plin cu aer, numit cameră substomatică.
Numărul mediu de stomate/mm2 este variabil în funcţie de specie, între 100-300 (Stalfelt M.G., 1956),
dar poate fi mai mare sau mai mic, de exemplu la rapiţă – Brassica rapa, numărul de stomate/mm2 este de
716, iar la molid – Picea abies 50. De asemenea, numărul stomatelor este variabil la aceeaşi specie sau la
diferite specii de plante, în funcţie de faza de vegetaţie şi de factorii ecologici.
La majoritatea dicotiledonatelor, stomatele sunt prezente numai în epiderma inferioară a frunzei,
frunza fiind hipostomatică (fag, lemn câinesc, viţa-de-vie ş.a.), iar la majoritatea gimnospermelor,
monocotiledonatelor şi unele dicotiledonate, stomatele pot fi prezente atât în epiderma inferioară, cât şi în
epiderma superioară, frunza fiind amfistomatică.
La unele plante hidrofile, exemplu la nuferi, ale căror frunze
plutesc la suprafaţa apei, stomatele sunt prezente numai în epiderma
superioară a frunzei şi frunza se numeşte epistomatică.
La plantele acvatice, submerse, nu există stomate,
schimburile de gaze între plantă şi gazele dizolvate în apă se fac
prin pereţii subţiri ai epidermei (la Elodea, Myriophyllum).
La plantele xerofile (de uscăciune), stomatele sunt adâncite în
Fig. 21. Stomate

A - în cripte la leandru, Nerium
oleander;
B - pe ridicături ale epidermei la
dovleac, Cucurbita pepo
Fig. 20. Stomate reniforme şi halteriforme
(după Ungurean Livia)
(după Ungurean Livia)
- 33 -
cripte (adâncituri ale mezofilului), iar la unele

plante hidrofile şi mezofile, stomatele sunt
situate deasupra nivelului epidermei (fig. 21).
Perii, numiţi şi trichomi, se află în
epidermă, formându-se prin alungirea
pereţilor externi ale celulelor epidermice.
Aceştia sunt prezenţi pe toate organele
acoperite de epidermă (tulpină, frunze, flori,
fructe, seminţe). Perii pot fi: protectori,
secretori, senzitivi, agăţători, unicelulari,
pluricelulari, simpli, ramificaţi, stelaţi,
solzoşi, vii, morţi ş.a. (fig. 22).
Perii au un rol foarte important în
taxonomie, la recunoaşterea unor specii, dar
totodată rol în reducerea transpiraţiei, de
protecţie a plantelor contra insolaţiei
puternice, a gerurilor, împotriva animalelor
(la urzică – Urtica dioica). La unele plante,
perii servesc la diseminarea fructelor şi
seminţelor (la salcie – Salix sp., plop –
Populus sp.), iar la altele, au rol de prindere,
agăţare (la lipicioasă – Galium aparine).
Rizoderma se formează din
protodermă, fiind situată la exteriorul
Fig. 22. Tipuri de peri după (Buia Al.) rădăcinii şi este formată dintr-un singur rând
de celule vii, cu pereţii subţiri, celulozici,
multe din ele, prin alungire dau naştere la peri absorbanţi. Rizoderma este un ţesut cu dublu rol: de protecţie,
dar şi de absorbţie. La orhidee, rădăcinile aeriene, au rizoderma pluristratificată, numită velamen, cu rol de
absorbţie.
Exoderma (cutisul) este prezentă la rădăcină, sub rizodermă, numită şi scoarţa externă, formată din 2-
4 rânduri de celule moarte, strâns unite între ele, cu pereţii suberificaţi. Are rol de protecţie, după distrugerea
rizodermei, în zona aspră a rădăcinii, în care are loc exfolierea rădăcinii.
Caliptra (scufia, piloriza) este un ţesut care protejează vârful rădăcinii. Are formă de degetar, este
parenchimatică şi se distruge la exterior prin frecare cu solul, dar se reface la interior din caliptrogen.
La unele plante acvatice, vârful rădăcinii nu se mai distruge şi nu
se reface, deoarece este protejat de rizomitră.
Ţesuturi de apărare secundare

Ţesuturile de apărare secundare se formează din activitatea
meristemului secundar, numit felogen, fiind reprezentate de suber şi
ritidom.
Suberul este un ţesut de protecţie mort, format din mai multe
straturi de celule turtite, dispuse radiar, fără spaţii intercelulare, cu
pereţii impregnaţi cu suberină (fig. 23).
Fiind un ţesut elastic, flexibil, are rol în reducerea evaporării apei
Fig. 23. Suberul la cartof din organele plantelor, puţin permeabil faţă de apă, gaze, este un bun
(după Grinţescu I.) izolator termic.
Suberul este prezent pe tulpini, ramuri, rădăcini, tuberculi, de
exemplu tuberculii la cartof – Solanum tuberosum, sunt protejaţi la exterior de suber (coaja).
În situaţia în care suberul ar înconjura tulpina complet, schimburile dintre ţesuturile vii ale tulpinii cu
mediul exterior ar fi imposibile. Pentru a se realiza acest schimb, pe ramurile tinere ale arborilor, dar şi pe
fructe, apar formaţiuni, numite lenticele. Lenticelele au aspect lenticular, de culoare deschisă şi se formează
în dreptul stomatelor, în care felogenul produce spre exterior un ţesut afânat, format din celule sferice, cu
spaţii intercelulare, care rupe epiderma, favorizând schimbul de gaze, între plantă şi mediul exterior (fig.24).
- 34 -
Ritidomul reprezintă ansamblu de ţesuturi moarte (suber, felogen, felodermă), aflate la exteriorul
rădăcinii şi tulpinii plantelor lemnoase, rezultate din activitatea multianuală a felogenului. Ritidomul poate să
fie neted şi persistent, la fag; brăzdat, la stejar sau se poate exfolia sub formă de plăci, la platan; fâşii
longitudinale, la viţa-de-vie; fâşii circulare, la cireş ş.a.
Fig. 24. a, b – lenticele; c – structura lenticelei
a) Unde sunt localizate ţesuturile de apărare şi ce rol au ?
b) Care sunt ţesuturile de apărare primare şi menţionaţi câteva caracteristici importante.
c) Care sunt ţesuturile de apărare secundare şi menţionaţi câteva caracteristici importante.

Rolul ţesuturilor de apărare şi clasificarea;
Ţesuturile de apărare primare şi structura;
Ţesuturile de apărare secundare şi structura.
- 35 -
2.4.2. ŢESUTURI FUNDAMENTALE (PARENCHIMURI)

Ţesuturile fundamentale sunt cele mai răspândite ţesuturi în corpul plantelor (în scoarţă, măduvă,
mezofilul frunzei, mezocarpul fructelor cărnoase, seminţe, rizomi, tuberculi, bulbi ş.a). Ele se mai numesc şi
parenchimuri, deoarece sunt formate din celule parenchimatice vii, izodiametrice, cu pereţii subţiri,
celulozici şi cu spaţii intercelulare. Aceste ţesuturi se formează din activitatea meristemului fundamental.
După rolul pe care îl au în plantă, parenchimurile se împart în: parenchimuri de absorbţie,
parenchimuri asimilatoare şi parenchimuri de depozitare.
Parenchimuri de absorbţie
Parenchimurile de absorbţie au rolul de a absorbi apa cu sărurile minerale dizolvate în ea, din sol sau
din aer şi de a o conduce la vasele lemnoase.
În funcţie de categoria de plante, cele mai întâlnite parenchimuri de absorbţie sunt: rizoderma cu perii
absorbanţi, velamen radicum, epiderma cotiledonului seminţei de la Poaceae, haustorii ş.a. (Grinţescu I.,
1985, Zanoschi V., 1985).
Plantele acvatice absorb apa pe toată suprafaţa corpului.
La plantele terestre, superioare, absorbţia apei se realizează de către ţesuturi specializate, situate la
periferia rădăcinii. Cel mai important ţesut de absorbţie este rizoderma cu perişorii absorbanţi, care înveleşte
rădăcina la nivelul regiunii pilifere (fig. 25). Perişorii absorbanţi se formează din celulele rizodermei prin
alungirea acestora, fiind unicelulari, de formă cilindrică, cu pereţii celulari bogaţi în substanţe pectice, cu
citoplasmă densă dispusă parietal, nucleu situat în vârful celulei şi o vacuolă mare situată central, plină cu
suc concentrat. Numărul mediu de perişori absorbanţi/mm2 variază între 200-400. Aceştia au o durată de
viaţa scurtă (10-20 zile) şi sunt înlocuiţi cu noi peri, care se formează în partea inferioară a regiunii pilifere.
Fig. 25. Parenchimuri de absorbţie

A - rizoderma cu perii absorbanţi
B – endoderma cu celule de pasaj
C – epiderma embrionului la graminee
Există şi plante lipsite de perişori absorbanţi, cum sunt epifitele din ţinuturile tropicale (Orchidaceae,
Araceae), care au rădăcinile aeriene învelite de o rizodermă pluristratificată, numită velamen radicum.
Velamenul este pluricelular, fără spaţii intercelulare, cu pereţii celulozici, cu îngroşări spiralate, reticulate,
punctate, care reţin apa sub formă de vapori.
Un alt ţesut de absorbţie este epiderma cotiledonului seminţei de la Poaceae, care absoarbe substanţele
hidrolizate de enzime din endospermul seminţei şi le transmite embrionului pentru a germina. Celulele
acestui ţesut sunt alungite, dispuse perpendicular pe suprafaţa cotiledonului, cu citoplasmă densă şi nucleu
mare.
- 36 -
La plantele parazite şi semiparazite, lipsite de rădăcini propriu-zise, absorbţia se realizează de către

haustori (sugători), rădăcini metamorfozate, care în cazul plantelor parazite, pătrund în rădăcina sau tulpina
plantei gazdă până la vasele liberiene de unde absorb seva elaborată, iar în cazul plantelor semiparazite,
pătrund până la vasele lemnoase de unde absorb seva brută.
Parenchimuri asimilatoare (clorofiliene, clorenchimuri)

Parenchimurile asimilatoare au rol în fotosinteză, fiind numite şi clorofiliene sau clorenchimuri,
deoarece celulele din care sunt formate conţin cloroplaste. Acestea sunt prezente în ţesuturile verzi ale
plantei, în special în frunză, dar şi în tulpinile tinere, fructe verzi.
În frunză, parenchimurile asimilatoare se află sub epiderme, fiind reprezentate de ţesutul palisadic şi
ţesutul lacunos, bogate în cloroplaste, ce alcătuiesc mezofilul frunzei (fig. 26). Astfel, la majoritatea plantelor
dicotiledonate, între cele două epiderme se află mezofilul de tip bifacial, format din ţesut palisadic şi ţesut
lacunos.
Ţesutul palisadic se
află sub epiderma
superioară şi este format
din 1-2 rânduri de celule
alungite, dispuse
perpendicular pe epiderma
superioară, cu un conţinut
ridicat în cloroplaste.
Ţesutul lacunos se
află între ţesutul palisadic
şi epiderma inferioară,
fiind format din 4-5
rânduri de celule sferice, Fig. 26. Parenchim asimilator în frunză
lobate, stelate, cu spaţii E.S. – epiderma superioară; P – ţesut palisadic; L – ţesut lacunos; c.c. – celule cu
intercelulare, ce au un cloroplaste; M – mezofil; c.s. – camera substomatică; s – stomata; c.a. – celule
conţinut mai redus în anexe; x – xilem; f – floem; c.o. – colenchim; E.I. – epiderma inferioară
cloroplaste.
Parenchimuri de depozitare
Parenchimurile de depozitare sunt acelea care acumulează în celule cantităţi mari de substanţe organice
(glucide, protide, lipide), apă sau aer. Aceste parenchimuri se întâlnesc în organele cu rol de înmagazinare
(rădăcini tuberizate, tuberculi, bulbi, bulbo-tuberculi, rizomi, seminţe, fructe).
Astfel, parenchimurile în care se acumulează amidon se numesc parenchimuri amilifere şi sunt
prezente în seminţe, tulpini subterane.
Parenchimurile în care se acumulează apă, poartă numele de parenchimuri acvifere, formate din celule
mari cu vacuole mari, ce au sucul vacuolar bogat în mucilagii, care au capacitatea de a reţine apa. Aceste
parenchimuri sunt specifice plantelor
suculente, cum sunt tulpinile cactuşilor,
frunzele de Sedum, Sempervivum ş.a.
În spaţiile intercelulare ale unui
parenchim se poate acumula cantităţi mari
de aer, acesta purtând numele de
parenchim aerifer (aerenchim), specific
plantelor acvatice (nufăr) şi palustre
(trestie, papură, chiparos de baltă ş.a.), fig.
27. Prin acumularea aerului, plantele
plutesc, prin micşorarea greutăţii specifice
sau îşi menţin poziţia verticală în apă şi de
asemenea furnizează plantei oxigenul în
procesul de respiraţie şi CO2 în procesul
de fotosinteză. Fig. 27. Parenchimuri aerifere (după Razdorski)
- 37 -
La chiparosul de baltă – Taxodium distichum, rădăcinile emit pneumatofori, în care se formează

aerenchimuri, ce ies la suprafaţa solului asigurând respiraţia.
Aerenchimurile se formează în toate organele plantei. Acestea sunt de două feluri: lamelare, la nufăr,
lintiţă, ş.a şi spongioase, la trestia de zahăr, unii palmieri (Zanoschi V., 1985).
În măduva de pipirig – Juncus sp. se formează un aerenchim format din celule stelate.
a) Cum se mai numesc ţesuturile fundamentale?
b) Enumeraţi parenchimurile şi precizaţi rolul lor.

Ţesuturile fundamentale şi rolul lor.
2.4.3. ŢESUTURI MECANICE (DE SUSŢINERE)

Ţesuturile mecanice sunt specializate în susţinerea plantelor,
deoarece sunt formate din celule prozenchimatice, cu pereţii
celulari îngroşaţi, conferind plantelor rezistenţă, flexibilitate,
elasticitate la acţiunea factorilor de mediu (vânt, ploaie, zăpadă).
Totalitatea acestor ţesuturi alcătuiesc stereomul plantei (de la grec.
stereos = tare, solid), iar celulele care intră în componenţa lor se
numesc stereide (Anghel Gh., 1979).
Există două categorii de ţesuturi mecanice: colenchim şi
sclerenchim.
Colenchimul este format din celule prozenchimatice vii, cu
pereţii celulari inegal îngroşaţi cu celuloză şi substanţe pectice.
După modul de îngroşare a pereţilor celulari, se cunosc trei
tipuri de colenchim: angular, tabular şi lacunar.
Colenchimul angular (unghiular) este format din celule
alungite, cu pereţii îngroşaţi în colţurile celulelor. Este cel mai
întâlnit, fiind situat sub epidermă, în formă de pachete sau în formă
Fig. 28. Colenchimul şi sclerenchimul
de cordoane (fig.28).
în tulpina de dovleac – Cucurbita pepo Colenchimul tabular este format din celule cu pereţii
epd. – epiderma; col.u. – colenchim tangenţiali (externi şi interni) îngroşaţi sub formă de plăci, de
unghiular; p.c. – parenchim cortical; exemplu în tulpina de tei – Tilia sp., curpen de pădure – Clematis
end – endoderma; a – amidon; vitalba, soc – Sambucus nigra (fig. 29).
per. – periciclu (sclerenchim); Colenchimul lacunar prezintă spaţii intercelulare, celulele
p.f. – parenchim fundamental; fiind îngroşate în dreptul spaţiilor intercelulare, exemplu la plantele
(după Morlova Irina şi col.) din Asteraceae (Compositae), Malvaceae.
- 38 -
Colenchimul este un ţesut mecanic adaptat pentru funcţia de

susţinere a organelor în curs de creştere (tinere), având origine primară
din procambiu sau meristemul fundamental, care generează scoarţa.
Sclerenchimul este format din celule prozenchimatice moarte, cu
pereţii uniform îngroşaţi cu lignină. Numele de sclerenchim provine de
la cuvântul grecesc „skleros”, care înseamnă tare. Acesta se întâlneşte
în toate organele plantelor mature,
fie sub formă de benzi continui (în
tulpina de dovleac), fie sub formă Fig. 29. Colenchim tabular
de fragmente, arcuri, conferind o (după Răvăruţ M. şi E. Turenschi)
rezistenţă mecanică sporită.
După forma celulelor,
sclerenchimul poate fi: fibros şi
scleros.
Sclerenchimul fibros este
alcătuit din celule
prozenchimatice lungi, ascuţite la
capete, cu pereţii puternic
îngroşaţi cu lignină (fig. 30).
Acesta este prezent în periciclu
sau în fasciculele conducătoare,
formând liberul tare sau lemnul Fig. 30. Sclerenchim fibros Fig. 31. Sclereide
secundar. Plantele lemnoase cu A – fibră; B – mănunchi de fibre; a – fazele îngroşării peretelui celular;
C – secţiune transversală în mănunchi b – sclereide (nodul) în fructul de
lemnul dur şi rezistent (stejarul,
(după Kaussmann B.) păr (după Gassner G.)
carpenul ş.a) sunt bogate în fibre
lemnoase. Fibrele liberiene şi periciclice au pereţii puternic îngroşaţi cu celuloză la in, cu lignină şi celuloză
la cânepă sau puternic lignificate la monocotiledonate, ceea ce conferă gramineelor rezistenţă mare la cădere.
Sclerenchimul scleros este alcătuit din celule izodiametrice, cu pereţii puternic lignificaţi, prin
depunerea mai multor straturi, străbătuţi radiar de canalicule ramificate, formând sclereide - celule pietroase
(fig.31). Acestea pot fi grupate mai multe la un loc, formând nodulele, prezente în fructele de gutui, păr.
Sclereidele mai pot fi prezente şi în endocarp (sâmburele), la prun, cireş; în scoarţă; în lemn; în tegumentul
seminal; în pericarpul fructelor.
Sclerenchimul are origine primară din procambiu şi origine secundară din cambiu.
a) Ce rol au ţesuturile mecanice ?
b) Menţionaţi ţesuturile mecanice şi definiţi-le.

Ţesuturile mecanice (rol şi clasificare).
- 39 -
2.4.4. ŢESUTURI CONDUCĂTOARE

Ţesuturile conducătoare sunt specifice plantelor vasculare, numite cormofite, ce au corpul diferenţiat
în: rădăcină, tulpină şi frunze. Acestea sunt alcătuite din celule specializate, cu rolul de a conduce circulaţia
apei şi a sărurilor minerale (seva brută) de la rădăcină până în frunze şi a substanţelor organice sintetizate
(seva elaborată) de la frunze la toate celelalte organe consumatoare ale plantei,
diferenţiindu-se în ţesut conducător lemnos şi ţesut conducător liberian.
Ţesuturile conducătoare au origine primară, rezultate din procambiu şi
origine secundară, rezultate din cambiu.
Ţesutul conducător lemnos (xilemul, lemnul)

Ţesutul conducător lemnos, numit şi xilem sau lemn, are rolul de a conduce
seva brută în sens ascendent, de la rădăcină la frunze, fiind format din: vase
lemnoase, parenchim lemnos şi fibre lemnoase.
Vasele lemnoase sunt formate din celule moarte, alungite, cilindrice, cu
pereţii lignificaţi, prin care circulă seva brută.
Vasele lemnoase sunt de două feluri: traheide şi trahee.
Traheidele se mai numesc şi vase închise sau imperfecte, deoarece sunt
formate din celule prozenchimatice, aşezate cap la cap, cu pereţii transversali
prezenţi şi dispuşi oblic, prevăzuţi cu punctuaţiuni. Seva circulă încet şi greu prin
aceste vase, prin punctuaţiuni. Traheidele se întâlnesc la plantele mai puţin
evoluate, la ferigi şi la gimnosperme, dar şi la unele angiosperme mai primitive,
având dimensiuni mici, cel mult 2-3 cm lungime şi 10-20 µm diametru (Păun M.,
Fig. 32. Traheide 1980). Pereţii vaselor prezintă îngroşări inelate, specifice angiospermelor;
scalariforme scalariforme, cu benzi de lignină dispuse paralel, specifice ferigilor (fig. 32 ) şi cu
punctuaţiuni areolate, întâlnite la gimnosperme.
Traheele se mai numesc şi vase deschise sau perfecte,
fiind formate din celule lungi, aşezate cap la cap, sub forma
unor tuburi, fără pereţi transversali. Prin aceste vase, seva brută
circulă rapid. Traheele sunt specifice plantelor evoluate,
angiospermelor, cu excepţia unor familii mai primitive
(Magnoliaceae), având lungimi de până la 5 m (la liane) şi
diametru de 10-70 µm.
Pereţii vaselor lemnoase sunt îngroşaţi cu lignină, sub
forma unor inele, la vasele inelate; sub forma unor spirale, la
vasele spiralate; sub forma unor reţele, la vasele reticulate sau
Fig. 33. Tipuri de trahee lignina acoperă complet peretele intern al vasului, rămânând
A – vas inelat; B – vas spiralat; C - vas neîngroşaţi numai porii, la vasele punctiforme (fig. 33). Vasele
reticulat; D – vas punctat (după Nultsch W.) inelate, spiralate şi reticulate sunt prezente în lemnul primar,
iar cele punctiforme în lemnul secundar.
Traheele funcţionează mai mulţi ani, după care se astupă
cu tile, expansiuni veziculoase ale plasmalemei (fig.34). Tilele
asigură o conservare mai bună vaselor, împiedicând pătrunderea
apei, aerului şi a unor ciuperci parazite.
Parenchimul lemnos însoţeşte vasele lemnoase, fiind
format din celule vii în care se acumulează substanţele de
rezervă (amidon).
Fibrele lemnoase sunt fibre de sclerenchim, cu rol
mecanic şi sunt prezente mai ales în lemnul secundar.
Ţesutul conducător liberian (floemul, liberul)

Fig. 34. Vas lemnos astupat cu tile în Ţesutul conducător liberian, numit şi floem sau liber, are
lemnul de salcâm - Robinia pseudoacacia rolul de a conduce seva elaborată în sens descendent, de la
A – secţiune longitudinală; frunze în toate organele plantei, fiind format din: vase liberiene,
B – secţiune transversală celule anexe, parenchim liberian şi fibre liberiene.
(după Strasburger)
- 40 -
Vasele liberiene sunt formate din celule vii, aşezate cap la cap, cu
pereţii transversali perforaţi, formând placa ciuruită (fig. 35).
Plăcile ciuruite pot fi: simple, când au un singur câmp de pori (în
tulpinile cucurbitaceelor) şi multiple, când au mai multe câmpuri de pori, la
viţa-de-vie (fig. 36). La ferigi şi la gimnosperme, plăcile ciuruite sunt pe
toţi pereţii vaselor. Vasele liberiene pot ajunge până la 300 µ m lungime şi
20-30 µm diametru.
La sfârşitul perioadei de vegetaţie, vasele liberiene se astupă cu
caloză, iar primăvara, prin dizolvarea şi resorbţia calozei, încep să
funcţioneze. Astfel, vasele liberiene funcţionează doar în timpul perioadei
de vegetaţie, dar nu mai mult de 2-4 ani.
Celulele anexe se întâlnesc la angiosperme, sunt vii, alungite, cu
pereţii subţiri, celulozici şi sunt legate de vasele liberiene prin
plasmodesme. Au rol în refacerea vaselor liberiene.
Parenchimul liberian este format din celule vii, cu pereţii celulozici,
subţiri, cu rol în depozitarea substanţelor de rezervă, în special amidon. Fig. 35. Vas liberian
g – celule anexe;
Fibrele liberiene sunt fibre de sclerenchim, cu rol de susţinere,
p – înveliş protoplasmatic;
formate din celule ascuţite la capete, cu pereţii îngroşaţi cu lignină sau S , S , -plăci ciuruite simple;
1 2
celuloză şi sunt prezente în liberul secundar, constituind liberul tare. S3 – câmpuri ciuruite în pereţii
Fasciculele conducătoare şi poziţia lor în interiorul organelor laterali (după Nultsch W.)
plantei
Ţesuturile conducătoare formate din mai multe vase, parenchim, fibre,
formează fascicule conducătoare.
În rădăcină şi în tulpină, fasciculele conducătoare sunt situate în
cilindrul central, numit stel. Fasciculele conducătoare pot fi: simple şi mixte
(fig. 37).
Fasciculele conducătoare simple sunt prezente în rădăcină şi sunt
formate dintr-un singur tip de ţesut conducător, respectiv lemnos şi liberian,
dispuse în alternanţă.
În tulpină şi frunză se găsesc fascicule mixte.
Fasciculele conducătoare mixte sunt libero-lemnoase, formate din
cele două tipuri de ţesuturi conducătoare, fiind de trei tipuri: colaterale,
bicolaterale şi concentrice.
Fasciculele colaterale sunt aşezate faţă în faţă cu ţesut liberian la Fig. 36. Placă ciuruită
exterior şi ţesut lemnos la interior (în tulpină), iar în frunză cu ţesut lemnos multiplă la Vitis vinifera
la exterior şi ţesut liberian la interior. (după Grinţescu I.)
Fasciculele colaterale pot fi: colateral-închise şi colateral-deschise.
Fasciculele colateral-închise se caracterizează prin aceea că între ţesutul liberian şi lemnos lipseşte
cambiu, întâlnite la majoritatea plantelor erbacee.
Fasciculele colateral-deschise prezintă cambiu între ţesutul liberian şi lemnos, fiind prezente la
plantele lemnoase şi la unele dicotiledonate erbacee.
Fasciculele bicolaterale prezintă pe lângă ţesutul liberian extern şi un ţesut liberian intern, între care se
află ţesutul lemnos, fiind prezente la: Cucurbitaceae, Scrophulariaceae, unele Solanaceae, Asteraceae ş.a.
Fasciculele concentrice pot fi: hadrocentrice şi leptocentrice.
- fasciculele hadrocentrice au ţesutul lemnos înconjurat de ţesut liberian, întâlnite la ferigi;
- fasciculele leptocentrice au ţesutul liberian înconjurat de cel lemnos, exemplu la lăcrămioare –
Convallaria majalis.
Fig. 37. Tipuri de fascicule conducătoare (zona haşurată reprezintă floemul)

- 41 -
a) Menţionaţi ţesuturile conducătoare (rol şi structură).

Tesuturile conducătoare (rol şi structură).
2.4.5. ŢESUTURI ŞI CELULE SECRETOARE

Ţesuturile secretoare sunt celule izolate sau grupuri mici de
celule, ce sunt specializate în producerea sau eliminarea unor substanţe,
rezultate ale proceselor metabolice (uleiuri volatile, balsamuri, taninuri,
răşini, nectar, alcaloizi, mucilagii, gume, latex ş.a).
După locul de depunere a substanţelor secretate, ţesuturile
secretoare se împart în două categorii: ţesuturi cu secreţie externă şi
ţesuturi cu secreţie internă.
Fig. 38. Papile secretoare în petalele
de panseluţe - Viola vittrockiana Ţesuturi şi celule cu secreţie externă
Ţesuturile cu secreţie externă elimină substanţele elaborate la
exteriorul plantei, fiind reprezentate de: papile secretoare, peri secretori, solzi
secretori, glande nectarifere, glande saline, glande digestive şi hidatodele (Anghel
Gh., 1975).
Papilele secretoare sunt celule ale epidermei în formă de con, bombate,
întâlnite pe petalele unor flori (trandafiri, lăcrămioare, panseluţe), care dau aspectul
catifelat (fig. 38). Acestea secretă un ulei volatil, plăcut mirositor.
Perii secretori sunt prezenţi în epiderma frunzei, tulpinii, la unele plante şi sunt
formaţi din 1-4 celule, ultima celulă fiind secretoare (fig. 39). Celula secretoare
acumulează uleiuri esenţiale între peretele celular şi cuticulă.
Solzii secretori sunt formaţi dintr-un picioruşi scurt, care se termină cu celule
secretoare aşezate în formă de rozetă (fig. 40). Substanţa secretată se acumulează între
Fig. 39. Peri secretori
pereţii celulari şi cuticula comună (hamei, mentă).
Glande nectarifere (nectarii) sunt structuri specializate, ce secretă un lichid
dulce, numit nectar, consumat de insecte, participând astfel la polenizare. Ele se
formează în floare, fiind numite glande intraflorale, la baza petalelor, staminelor,
ovarului sau pe organe vegetative, fiind numite glande extraflorale, situate la baza
peţiolului frunzei de piersic, la baza limbului foliar la cireş etc.
Fig. 40. Solz secretor Glande saline se întâlnesc pe frunzele unor plante de sărături. Acestea
1 – celula secretoare; elimină surplusul de apă prin gutaţie activă. După eliminarea apei, sărurile ramân pe
2 - cuticula frunză sub forma unui strat pufos.
Glande digestive sunt întâlnite la plantele insectivore (la Roua cerului –
Drosera rotundifolia, Nepenthes ş.a.). Sunt structuri a căror celule secretă enzime proteolitice, cu ajutorul
cărora digeră corpul insectelor, transformându-le în compuşi mai simpli, asimilaţi de plante.
- 42 -
Hidatodele sunt formaţiuni epidermice, care elimină excesul de

apă din plantă sub formă de picături, fenomen numit gutaţie. Acestea
sunt de două feluri: active şi pasive.
Hidatodele active se prezintă sub formă de peri pluricelulari, ce
elimină excesul de apă din frunze sub formă lichidă (la fragul de
pădure – Fragaria vesca, fasole – Phaseolus vulgaris).
Hidatodele pasive sunt puse în legătură cu ultimile ramificaţii
ale nervurilor frunzelor, fiind situate la vârful sau pe marginea
limbului foliar. Acestea sunt alcătuite din una sau mai multe stomate
acvifere, sub care se află un ţesut de înmagazinare a apei, numit
epitem, până la care ajung ramificaţiile fasciculelor conducătoare.
În epitem este adusă apa de traheide, iar de aici la exteriorul
frunzei. Apa eliminată apare pe marginea frunzei sub formă de
picături, de exemplu la conduraşi – Tropaeolum majus, ciuboţica Fig. 41. Hidatodă pasivă la
Primula sinensis (după Grinţescu I.)
cucului - Primula sinensis (fig. 41).
La plantele din Poaceae (Gramineae), hidatodele sunt situate în vârful frunzelor.
Ţesuturi şi celule cu secreţie internă

Ţesuturile cu secreţie internă sunt reprezentate de structuri ce elimină substanţele secretate în interiorul
plantei, fie în spaţiile intercelulare sau în interiorul celulei.
Ţesuturi cu secreţie intercelulară elimină substanţele secretate în spaţiile dintre celule, fiind
reprezentate de buzunare secretoare şi canale secretoare.
Buzunarele secretoare sunt spaţii intercelulare, de formă sferică, căptuşite cu celule secretoare, în
care se acumulează substanţele secretate. Acestea sunt prezente în parenchimurile din tulpini, frunze, fructe
ale unor plante din Ruthaceae, Myrtaceae, Hypericaceae, de exemplu în coaja fructului de portocal, în frunza
de sunătoare (fig. 42).
Canale secretoare (canale rezinifere) sunt spaţii intercelulare tubuloase, căptuşite cu celule
secretoare, ce secretă răşini, uleiuri eterice, prezente la conifere, în fructele umbeliferelor (fig. 43).
Ţesuturi cu secreţie intracelulară elimină substanţele secretate în interiorul celulelor, fiind
reprezentate de celule secretoare şi laticifere.
Celulele secretoare sunt prezente în parenchimuri, de exemplu în mezofilul frunzei de dafin – Laurus
nobilis.
Laticiferele sunt celule vii, izolate, mari, simple şi ramificate, care au în citoplasmă mai mulţi nuclei,
iar în vacuole suc lăptos (latex). Laticiferele pot fi articulate şi nearticulate.
Laticiferele articulate sunt formate din celule puse cap la cap, cu pereţii transversali resorbiţi. Acestea
pot fi neramificate (la rostopască – Chelidonium majus) şi ramificate (la păpădie – Taraxacum officinale).
Laticiferele nearticulate sunt constituite din celule gigantice, ramificate, cu numeroşi nuclei, exemplu
la plantele din Euphorbiaceae (laptele câinelui – Euphorbia cyparissias ), Moraceae (fig. 44).
Latexul conţine alcaloizi toxici, cu rol în apărarea plantei; glucide, lipide, cu rol în nutriţie; enzime, cu
rol în transformări metabolice.
Fig. 43. Canale secretoare în Fig. 44. Laticifere nearticulate la

Fig. 42. Buzunar secretor
frunza de pin - Pinus nigra Euphorbia cyparissias
- 43 -
2.4.6. ŢESUTURI SENZITIVE

Plantele răspund prin mişcări sau prin modificarea intensităţii funcţiilor vitale, sub influenţa diferiţilor
factori excitanţi (mecanici, fizici, chimici ş.a.).
După natura excitanţilor, ţesuturile senzitive se împart în 3 categorii.
- ţesuturi senzitive pentru excitanţi mecanici;
- ţesuturi senzitive faţă de gravitaţie;
- ţesuturi senzitive faţă de lumină.
Ţesuturi senzitive pentru excitanţi mecanici

Ţesuturile senzitive pentru excitanţi mecanici percep excitaţiile cauzate prin lovire, atingere, frecare,
fiind reprezentate de papile senzitive, peri senzitivi şi parenchimuri senzitive (Ungurean L., 1996).
Papilele senzitive se găsesc pe cârceii plantelor din Cucurbitaceae (castravete, dovleac). Acestea sunt
celule dispuse printre celulele epidermei cârceilor, cu pereţii externi foarte îngroşaţi şi prevăzuţi cu o
scobitură. În această scobitură pătrunde citoplasma în care se găseşte un cristal de oxalat de calciu. La
atingere sau prin lovire, citoplasma primeşte un stimul, cârcelul curbându-se pe suport, executând o mişcare
de rotaţie.
Papile senzitive se mai întâlnesc la baza filamentelor staminelor de la dracilă - Berberis vulgaris. La
atingerea staminelor de către insecte, filamentele se curbează brusc, antera loveşte stigmatul, realizându-se
polenizarea.
Perii senzitivi se întâlnesc la plantele insectivore, având rol în prinderea insectelor (la Drosera
rotundifolia). Când insectele ating
unul din perii senzitivi, situaţi pe
faţa superioară a frunzei, frunza se
pliază.
Parenchimul senzitiv se
întâlneşte la Mimosa pudica, la baza
peţiolului frunzei. Acest ţesut este
sensibil pe partea inferioară,
datorită unor peri rigizi, care
transmit excitaţia la peţiol, foliole şi
apoi la tulpină. Ca urmare, la
atingere, frunza se apleacă, foliolele
se alipesc, mişcare numită
Fig. 45. Seismonastie la Mimosa pudica seismonastie (fig. 45).
Ţesuturi senzitive faţă de gravitaţie

Rădăcina are o creştere în sensul forţei
gravitaţionale, având un geotropism pozitiv,
deoarece caliptra rădăcinii este încărcată cu
grăuncioare de amidon, formând amidonul
statolitic, care atâta timp cât rădăcina are o
poziţie ortotropă, grăunciorele nu influenţează
citoplasma. În situaţia în care rădăcina ar devia
de la poziţia ortotropă (verticală), atunci
amidonul excită protoplasma, iar rădăcina revine
Fig. 46. Ocele senzitive în epiderma de Fittonia la poziţia verticală.
Ţesuturi senzitive faţă de lumină

Ţesuturile sensibile faţă de lumină sunt reprezentate de papile şi ocele.
Papilele senzitive sunt celule epidermale, cu pereţii externi bombaţi, funcţionând pe principiul unei
lentile, ce focalizează razele luminoase în interiorul celulei (la Oxalis sp., Aquilegia sp. ş.a).
Ocele reprezintă celule epidermice inegale şi suprapuse, în care celula mică este cea care primeşte
excitaţia în momentul în care frunza îşi schimbă poziţia faţă de lumină, favorizând redresarea ei (fig. 46).
- 44 -
a) Ce rol au ţesuturile secretoare?
b) Enumeraţi ţesuturile secretoare.

Ţesuturile secretoare şi rolul acestora.

Întrebarea 1.
a) Ţesutul reprezintă o grupare de celule, care au aceeaşi origine, formă, structură şi
îndeplinesc aceleaşi funcţii.
b) Ţesuturile meristematice sunt cele mai tinere ţesuturi din corpul plantelor, fiind
formate din celule mici, cu pereţii celulari subţiri, fără spaţii intercelulare, cu
citoplasmă bogată în ribozomi, mitocondrii, dictiozomi, reticul endoplasmatic, cu
nucleu mare dispus central şi vacuole mici. Aceste ţesuturi au rolul de a se divide, de a
forma noi celule.
c) După localizarea în plantă, meristemele sunt: apicale, situate în apexul rădăcinii şi
tulpinii, determinând creşterea în lungime; laterale, situate lateral faţă de axa
organului, determinând creşterea în grosime (cambiul şi felogenul) şi intercalare,
situate la baza internodurilor şi a limbului foliar la Poaceae (Gramineae), printre
ţesuturi definitive, determinând creşterea în lungime.
După origine, meristemele sunt: primordiale, primare şi secundare.
Meristemele primordiale provin din diviziunea zigotului, fiind prezente în embrionul
seminţei, iar la plantele rezultate din embrion în apex. Ele sunt formate din două tipuri
de celule: iniţiale, care se divid continuu şi derivatele, rezultate din diviziunea lor.
Meristemele primare se formează din meristemele primordiale şi sunt reprezentate de:
caliptrogen, protodermă, meristem fundamental, procambiu şi meristem medular, din
care se formează ţesuturi primare definitive. Din caliptrogen se formează caliptra, la
rădăcină; din protodermă se formează rizoderma, la rădăcină şi epiderma, la tulpină;
din meristemul fundamental se formează scoarţa şi ţesuturile fundamentale; din
procambiu rezultă ţesuturile conducătoare şi ţesuturile mecanice, iar din meristemul
medular se formează măduva.
Meristemele secundare se formează din ţesuturi definitive printr-un proces de
dediferenţiere, redevenind meristeme, cu rol de diviziune. Acestea sunt reprezentate de
cambiu şi felogen, care se mai numesc şi zone generatoare, întâlnite în special la
plantele lemnoase. Cambiul (zonă generatoare libero-lemnoasă) se formează
intrafascicular şi generează la exterior ţesut liberian secundar, iar la interior ţesut
lemnos secundar. Felogenul (zonă generatoare subero-felodermică) se formează la
periferia tulpinii şi rădăcinii, generează la exterior suber secundar, iar la interior
felodermă (scoarţă secundară).
- 45 -
Întrebarea 2
a) Ţesuturile de apărare sunt situate la exteriorul organelor plantelor, protejându-le de
variaţiile dăunătoare ale factorilor de mediu.
După origine, ţesuturile de apărare sunt: primare şi secundare.
b) Tesuturile de apărare primare se formează din meristemele primare şi sunt reprezentate
de: epidermă, rizodermă, exodermă şi caliptră.
Epiderma este situată la exteriorul organelor aeriene şi este formată, în cele mai multe
cazuri, dintr-un singur rând de celule vii, cu pereţii exteriori acoperiţi de cuticulă. În
epidermă se găsesc stomate, cu rol în schimbul de gaze şi peri protectori sau secretori.
Rizoderma este situată la exteriorul rădăcinii şi este formată dintr-un singur rând de
celule vii, cu pereţii subţiri, multe din ele, prin alungire dau naştere la peri absorbanţi.
Rizoderma are dublu rol: de protecţie şi de absorbţie.
Exoderma se află sub rizodermă, fiind formată din 2-4 rânduri de celule moarte, strâns
unite între ele, cu pereţii suberificaţi, având rol de protecţie după distrugerea
rizodermei.
Caliptra (scufia, piloriza) protejează vârful rădăcinii, are formă de degetar şi se
distruge la exterior prin frecare cu solul, dar se reface la interior din caliptrogen.
c) Tesuturile de apărare secundare se formează din activitatea meristemului secundar,
numit felogen şi sunt reprezentate de suber şi ritidom.
Suberul este un ţesut de protecţie mort, prezent pe tulpini, ramuri, rădăcini, tuberculi,
format din mai multe straturi de celule turtite, dispuse radiar, fără spaţii intercelulare,
cu pereţii impregnaţi cu suberină.
Ritidomul reprezintă ansamblu de ţesuturi moarte (suber, felogen, felodermă), aflate la
exteriorul rădăcinii şi tulpinii plantelor lemnoase, rezultate din activitatea multianuală a
felogenului.
Întrebarea 3
Ţesuturile fundamentale, numite şi parenchimuri, sunt formate din celule vii,
izodiametrice, cu pereţii subţiri, cu spaţii intercelulare, ce îndeplinesc diferite funcţii:
de absorbţie, în fotosinteză şi de depozitare.
Întrebarea 4
a) Ţesuturile mecanice sunt specializate în susţinerea plantelor, fiind formate din celule
prozenchimatice, cu pereţii îngroşaţi, conferind plantelor rezistenţă, flexibilitate,
elasticitate la acţiunea factorilor de mediu.
Există două tipuri de ţesuturi mecanice: colenchim şi sclerenchim.
b) Colenchimul este format din celule prozenchimatice vii, cu pereţii inegal îngroşaţi cu
celuloză şi substanţe pectice. După modul de îngroşare a pereţilor celulari, colenchimul
poate fi: angular, tabular şi lacunar.
Sclerenchimul este format din celule prozenchimatice moarte, cu pereţii uniform
îngroşaţi cu lignină. După forma celulelor, sclerenchimul poate fi: fibros şi scleros.
Întrebarea 5
a) Ţesuturile conducătoare se întâlnesc la plantele vasculare (cu rădăcină, tulpină,
frunze) şi se împart în două categorii: ţesut conducător lemnos şi ţesut conducător
liberian.
Ţesutul conducător lemnos, numit şi xilem sau lemn, are rolul de a conduce seva brută
în sens ascendent, de la rădăcină la frunze, fiind format din: vase lemnoase (traheide,
vase închise, întâlnite la ferigi, gimnosperme şi trahee, vase deschise prezente la
angiosperme), parenchim lemnos (cu rol de depozitare) şi fibre lemnoase (cu rol
mecanic).
Ţesutul conducător liberian, numit şi floem sau liber, are rolul de a conduce seva
elaborată în sens descendent, de la frunze în toate organele plantei, fiind format din:
vase liberiene (celule vii, aşezate cap la cap, cu pereţii transversali perforaţi), celule
anexe (cu rol în refacerea vaselor liberiene), parenchim liberian (cu rol de depozitare)
şi fibre liberiene (cu rol mecanic).
- 46 -
Întrebarea 6
a) Ţesuturile şi celulele secretoare secretă şi excretă diverse substanţe (uleiuri eterice,
nectar, taninuri, răşini, apă, gume, latex) în afara plantei sau în interiorul plantei (în
spaţiile intercelulare sau interiorul celulei).
Ţesuturile cu secreţie externă sunt: papile secretoare, peri secretori, solzi secretori,
glande nectarifere, glande saline, glande digestive şi hidatodele.
Ţesuturile cu secreţie internă sunt: buzunare secretoare, canale secretoare, celule
secretoare şi laticifere.

INSTRUCŢIUNI
învăţare nr. 2.
Răspunsurile la întrebări vor fi transmise tutorelui pentru comentarii, corectare şi
evaluare.

1. Definiţi ţesuturile meristematice şi clasificaţi meristemele – 2 p.

2. Enumeraţi ţesuturile primare de apărare şi precizaţi câteva caracteristici importante
pentru fiecare – 2p.
3. Cum se mai numesc ţesuturile fundamentale şi ce rol au? – 1p.
4. Clasificaţi şi definiţi tipurile de ţesuturi mecanice – 2 p.
5. Menţionaţi ţesuturile conducătoare, rol şi structură – 2p.

1. Anghel şi col., 1979 - Botanică. Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
2. Buia Al., Peterfi St., 1965 - Botanică agricolă. Vol. I. Morfologia. Ed. Agro-Silvică, Bucureşti.
3. Andrei M., 1978 - Anatomia plantelor. Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
4. Grinţescu I., 1985 - Botanică, ediţia a II-a. Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
5. Morlova Irina şi col., 1966 - Botanică-Lucrări practice, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
7. Răvăruţ M., Turenschi E., 1973 - Botanică. Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
8. Săvulescu Elena, 2011 - Morfologia şi Anatomia plantelor, Ed. Elisavaros, Bucureşti.
10. Zanovschi V., Toma C., 1985 - Morfologia şi Anatomia plantelor cultivate. Ed. Ceres,
Bucureşti.
- 47 -

ORGANOGRAFIA: RĂDĂCINA, TULPINA, FRUNZA
CUPRINS
3.2. Însuşirile generale ale organelor plantelor 48
3.3. Rădăcina: origine, funcţii, însuşiri 49
3.3.1. Morfologia rădăcinii 50
3.3.2. Anatomia rădăcinii 53
3.3.3. Importanţa economică a rădăcinilor 56
3.4. Tulpina: origine, funcţii, însuşiri 57
3.4.1. Morfologia tulpinii 57
3.4.2. Anatomia tulpinii 63
3.4.3. Importanţa economică a tulpinilor 66
3.5. Frunza: origine, funcţii, însuşiri 68
3.5.1. Morfologia frunzei 68
3.5.2. Anatomia frunzei 75
3.5.3. Durata de viaţă a frunzelor şi căderea lor 78
3.5.4. Importanţa economică a frunzelor 79

Cunoşti funcţiile rădăcinii, morfologia, clasificarea, anatomia şi importanţa economică;
Cunoşti funcţiile tulpinii, morfologia, clasificarea, anatomia şi importanţa economică;
Cunoşti funcţiile frunzei, morfologia, clasificarea, anatomia şi importanţa economică.
Organografia (de la grec. organon = organ şi graphein = a scrie) se ocupă cu studiul morfologiei şi
anatomiei organelor plantelor.
Organele sunt părţi ale corpului plantei, alcătuite din mai multe ţesuturi, cu formă şi structură adaptate
la îndeplinirea unor funcţii speciale, de nutriţie şi de reproducere. Astfel, plantele prezintă organe vegetative
şi de reproducere.
Organele vegetative sunt întâlnite la plantele vasculare, numite şi cormofite, fiind reprezentate de:
rădăcină, tulpină şi frunză, care asigură viaţa plantei.
Organele de reproducere sunt reprezentate de floare cu celulele reproducătoare (gameţii), din care
se formează sămânţa şi fructul, care asigură perpetuarea speciei.
3.2. ÎNSUŞIRILE GENERALE ALE ORGANELOR PLANTELOR

Organele vegetative şi de reproducere prezintă următoarele însuşiri: polaritatea, simetria, orientarea în
spaţiu şi metamorfozarea.
Polaritatea reprezintă deosebirea morfologică şi fiziologică dintre cele două extremităţi ale unui
organ. Toate organele au doi poli: un pol bazal şi altul apical, care nu se pot transforma unul în altul. Astfel,
butaşii de salcie, garoafă, muşcată, viţă-de-vie, puşi în apă, vor forma totdeauna la bază rădăcini, iar în partea
superioară ramuri şi frunze. Această însuşire are importanţă practică la înmulţirea plantelor prin butăşire.
- 48 -
Simetria este însuşirea organelor plantelor de a fi

alcătuite din părţi simetric egale. Linia de împărţire a
organului în două părţi simetrice se numeşte plan de
simetrie. Organele plantelor pot avea unul sau mai
multe planuri de simetrie. După numărul de planuri de
simetrie care se pot duce printr-un organ, acesta poate
prezenta: simetrie radiară, bisimetrie, monosimetrie şi
asimetrie.
Simetria radiară se întâlneşte la organele care Fig. 47. Simetrie radiară.
pot fi împărţite în părţi egale prin mai multe planuri de A – tulpina la piciorul cocoşului – Ranunculus acer;
simetrie, cum sunt organele circulare în secţiune B – floarea de lalea – Tulipa gesneriana;
transversală: rădăcina, tulpina, fructul (fig. 47). Florile C – fruct de măr – Malus domestica
cu simetrie radiară se numesc actinomorfe şi se notează (după Răvăruţ M. şi Turenschi E.).
cu semnul * (la măr, prun, lalea ş.a.).
Bisimetria este întâlnită la organele prin care se pot
duce două planuri de simetrie, perpendicular unul pe celălalt,
exemplu floarea la Brassicaceae. Florile bisimetrice se
notează cu semnul +.
Monosimetria este specifică organelor prin care se
poate duce un singur plan de simetrie, organul fiind împărţit
în două jumătăţi egale, cum este frunza, la cele mai multe
specii. Există şi flori monosimetrice, numite zigomorfe şi se
notează cu semnul ٪, exemplu la plantele din Fabaceae Fig. 48. Organe monosimetrice.
(Leguminosae), Lamiaceae (Labiatae), Violaceae ş.a. A – floare de mazăre – Pisum sativum;
(fig.48). B – floare de panseluţă – Viola wittrockiana;
Asimetria este întâlnită la acele organe care nu pot fi C – floare de urzică moartă – Lamium album
împărţite prin niciun plan de simetrie în părţi egale. Organe (după Răvăruţ M. şi Turenschi E.).
asimetrice sunt: frunza de ulm, begonie, tei, precum şi floarea
de Canna indica.
Orientarea în spaţiu reprezintă însuşirea organelor plantelor de a
creşte într-o anumită poziţie faţă de verticală, de exemplu rădăcina şi
tulpina cresc vertical, în jos şi respectiv în sus, numindu-se organe
ortotrope (drepte). Există şi organe care cresc orizontal cu solul şi se
numesc plagiotrope (rizomi, stoloni, tulpini târâtoare).
Metamorfozarea constă în schimbarea formei, structurii şi
funcţiei organelor sub influenţa factorilor de mediu. Prin metamorfozare
pot rezulta diferenţieri între organele cu origine comună şi asemănări
între organele deosebite din punct de vedere genetic, de exemplu tulpina
poate lua forma şi funcţia frunzei. Astfel, există organe omoloage şi
organe analoge.
Organele omoloage au aceeaşi origine, dar forma şi funcţia sunt
diferite, de exemplu spinii de la dracilă - Berberis vulgaris şi cârceii de
la sângele voinicului - Lathyrus tuberosus, au origine foliară.
Organele analoge au origine diferită, dar prezintă aceleaşi forme şi
funcţii, de exemplu, spinii de la dracilă au origine foliară, iar cei de la Fig. 49. Organe analoge
salcâm sunt stipele modificate; cârceii la mazăre au origine foliară, iar A - Ramură transformată în spini
la porumbar – Prunus spinosa;
cei de la viţa-de-vie au origine din tulpină (fig. 49).
A – stipele transformate în spini la
salcâm – Robinia pseudoacacia;
3.3. RǍDǍCINA (RADIX) C – frunze transformate în spini la
Origine, funcţii, însuşiri dracilă – Berberis vulgaris;
D – excrescenţe epidermice sub
Rădăcina este primul organ vegetativ al plantei, ce apare în
formă de spini la măceş –
procesul de germinaţie din radicula embrionului. Creşte de regulă în sol, Rosa canina (după Răvăruţ M. şi
nu prezintă muguri, decât foarte rar, are rol de absorbţie a apei şi Turenschi E.).
sărurilor minerale şi de fixare a plantei în sol. Are o creştere de sus în
jos, având un geotropism pozitiv. Este cilindrică în secţiune transversală şi prezintă simetrie radiară.
- 49 -
3.3.1. MORFOLOGIA RĂDĂCINII

În cazul unei plantule, de la vârful
rădăcinii până la colet (zona de trecere
între rădăcină şi tulpină), se disting 4 zone
(Arsene G., 2004, Zanoschi V., 1985):
caliptra, zona netedă, zona piliferă (a
perişorilor absorbanţi) şi zona aspră (fig.
50).
Caliptra, numită piloriza sau scufia,
este un ţesut de apărare parenchimatic, în
formă de degetar, de cca. 3 mm, ce
acoperă vârful vegetativ al rădăcinii.
Vârful vegetativ al rădăcinii are 2-3 mm
lungime şi este compus din celule iniţiale,
care se divid intens, formând meristemul
primordial. Din cauza frecării cu solul,
caliptra se distruge la exterior, dar se
reface la interior din caliptrogen. La
plantele parazite, caliptra lipseşte, iar la
cele acvatice, vârful rădăcinii este protejat
de o formaţiune cilindrică, numită
rizomitră, care nu se uzează. O
caracteristică a caliptrei o constituie
prezenţa şi distribuţia grăuncioarelor de
amidon pe pereţii transversali ai celulelor
Fig. 50. Morfologia rădăcinii (după Braune W.) din vârf, numite statoliţi, cu rol în
mişcările geotropice.
Zona netedă este zona de creştere în lungime a rădăcinii, având o lungime de 5-10 mm. În această
zonă, celulele nu se mai divid, îşi măresc volumul prin alungire, încep să se specializeze.
Zona piliferă sau a perişorilor absorbanţi, în care celulele încep să se specializeze, formându-se
ţesuturi definitive primare. Ca urmare, la exteriorul rădăcinii se formează rizoderma cu perişorii absorbanţi,
care sunt unicelulari, rezultaţi din alungirea celulelor rizodermei spre exterior. Perişorii absorbanţi se
formează permanent în partea inferioară şi mor treptat în partea superioară, ca urmare, această zonă are tot
timpul aproximativ aceeaşi lungime, cca. 1 cm. Numărul perilor absorbanţi diferă de la o specie la alta, fiind
cuprins între 200-400/mm2 şi au o durată de viaţă scurtă, 10-20 zile. În general sistemul radicular însumează
o suprafaţă de 5-15 ori mai mare decât părţile aeriene (Anghel Gh., 1975).
Perii absorbanţi au rolul de a absorbi apa şi sărurile minerale din sol. La
unele plante, rădăcinile nu prezintă perişori absorbanţi (pin, alun, stejar,
nuc, viţă-de-vie, orhidee ş.a), funcţia perilor absorbanţi este înlocuită de
ciuperci, care trăiesc în simbioză cu aceste rădăcini, formând micorize.
Zona aspră se află deasupra zonei pilifere, rezultată în urma
distrugerii perişorilor absorbanţi, ce imprimă rădăcinii un aspect aspru la
Fig. 51. Ramificare dihotomică pipăit. În structura rădăcinii se formează exoderma (cutisul), alcătuită din
2-4 rânduri de celule impregnate cu suberină, cu rol de protecţie.
Aceste zone sunt prezente şi la plantele mature, în vârful rădăcinii
principale, dar şi a radicelelor.
Ramificarea rădăcinii
Rădăcina care se dezvoltă din radicula embrionului se numeşte
rădăcină principală. Aceasta se ramifică dând naştere la ramificaţii
laterale, numite radicele. La plante se cunosc două moduri de
ramificare a rădăcinilor: dihotomică şi monopodială.
Ramificarea dihotomică este rar întâlnită (la unele ferigi) şi
constă în bifurcarea vârfului rădăcinii principale, procesul repetându-se
Fig. 52. Ramificare monopodială (fig. 51).
- 50 -
Ramificarea monopodială este frecvent întâlnită la plantele superioare

şi se caracterizează prin creşterea continuă a rădăcinii principale, ce dă naştere
la radicele laterale de ordin I, pe care se formează radicele de ordin II, care la
rândul lor vor forma radicele de ordin III ş.a (fig. 52).
Clasificarea rădăcinilor
După origine şi funcţiile lor, rădăcinile se împart în 3 categori:
embrionare, adventive şi metamorfozate.
Rădăcinile embrionare sau normale se dezvoltă din radicula
embrionului şi îndeplinesc funcţiile amintite. Aceste rădăcini au o durată de
viaţă diferită: câteva zile la cuscută; 10-20 zile la graminee; câteva luni la
plantele erbacee anuale, iar la plantele lemnoase mulţi ani (Păun M., 1980).
Rădăcinile adventive se formează pe tulpini (bulbi, rizomi, stoloni),
frunze, cu rol în înmulţirea vegetativă. La monocotiledonate, rădăcina
embrionară are o durată de viaţă scurtă, după care moare, fiind înlocuită de
rădăcini adventive.
Rădăcinile metamorfozate (au origine embrionară sau adventivă) sunt
acelea care îşi modifică forma, structura, îndeplinind alte funcţii decât cele
specifice.
După formă – Tipuri morfologice de rădăcini
Forma rădăcinilor este caracteristică pentru anumite categorii de plante.
În urma ramificării rădăcinii şi după gradul de dezvoltare a
ramificaţiilor laterale, faţă de rădăcina principală, la plante întâlnim trei tipuri Fig. 53. Rădăcina pivotantă
morfologice de rădăcini: pivotantă, rămuroasă şi fasciculată. la Daucus carota
Rădăcina pivotantă are rădăcina principală mult mai dezvoltată, în
comparaţie cu ramificaţiile laterale (radicelele), asemănătoare unui pivot,
ţăruşi, fiind întâlnită la plantele erbacee dicotiledonate (morcov sălbatic,
floarea-soarelui, mărar, varză ş.a), dar şi la unele lemnoase (fig. 53).
Rădăcina rămuroasă este întâlnită la majoritatea plantelor lemnoase,
cu ramificaţiile laterale la fel de groase ca şi rădăcina principală, uneori mai
lungi decât aceasta, formând rădăcini trasante (fig. 54).
Rădăcina fasciculată are origine adventivă, se formează de la nodurile
bazale ale tulpinii, cu aspect de fascicul, de lungimi şi grosimi aproximativ
egale (fig. 55). Se întâlneşte la plantele monocotiledonate (grâu, mohor, lalea,
ceapă ş.a). Fig. 54. Rădăcina rămuroasă
Rădăcini metamorfozate
Rădăcinile metamorfozate sunt acelea care au suferit modificări
morfologice, structurale şi funcţionale profunde sub acţiunea îndelungată a
mediului de viaţă, îndeplinind alte funcţii în locul funcţiilor specifice. Dintre
rădăcinile metamorfozate, cele mai întâlnite sunt: rădăcini tuberizate,
rădăcini drajonante, rădăcini fixatoare, rădăcini respiratoare, rădăcini
simbiotice, rădăcini contractile, rădăcini proptitoare şi rădăcini sugătoare
(haustorii).
Rădăcinile tuberizate au ca funcţie principală înmagazinarea
substanţelor de rezervă (amidon, inulină, zaharoză). Ele îşi pierd de timpuriu
creşterea în lungime şi încep să se îngroaşe, proces cunoscut sub numele de
tuberizare. De exemplu, la sfecla de zahăr – Beta vulgaris, se tuberizează
rădăcina principală; la ridiche – Raphanus sativus, rădăcina principală şi
hipocotilul; la dalie – Dahlia variabilis, se tuberizează radicelele (fig.56).
Rădăcinile drajonante sunt rădăcini cu muguri, din care se dezvoltă
tulpini aeriene, numite drajoni, cu rol în înmulţirea vegetativă (la prun –
Prunus domestica, salcâm – Robinia pseudoacacia, liliac – Syringa vulgaris, Fig. 55. Rădăcina fasciculată
volbură – Convolvulus arvensis, pălămidă – Cirsium arvense ş.a.) fig. 57. la mohor - Setaria sp.
- 51 -
Fig. 57. Rădăcină drajonantă la

Cirsium arvense
Fig. 56. Rădăcini tuberizate
a – sfeclă; b – ridiche; c – morcov; d - dalie
Fig. 58. Rădăcini fixatoare

la Hedera helix
Fig. 59. Pneumatofori la Taxodium distichum Fig. 60. Rădăcini cu nodozităţi
Rădăcinile fixatoare au origine adventivă, se formează pe tulpini, cu rol de a fixa tulpinile de
trunchiul copacilor, exemplu la iederă – Hedera helix, (fig. 58).
Rădăcinile respiratoare (cu pneumatofori) sunt întâlnite la unele plante higrofile (de mlaştină).
Rădăcinile acestor plante emit nişte ramificaţii, numite pneumatofori, în care se formează aerenchimuri, ce
ies la suprafaţa apei, asigurând respiraţia, exemplu la chiparosul de baltă – Taxodium distichum. (fig. 59).
Rădăcinile simbiotice sunt rădăcini care trăiesc în simbioză cu bacteriile (bacteriorize) sau ciupercile
(micorize).
Bacteriorizele, numite şi rădăcini cu nodozităţi, reprezintă o simbioză între bacteriile fixatoare de azot
cu rădăcinile unor plante, în special din familia Fabaceae-Leguminosae (soia, mazăre, trifoi ş.a). Pe
rădăcinile acestor plante, pe ramificaţiile secundare, apar mici umflături, numite nodozităţi, datorită
diviziunii celulelor în care au pătruns bacterii fixatoare de azot (fig. 60). Astfel, planta gazdă foloseşte
compuşii minerali cu azot, iar bacteria, glucidele pe care le sintetizează planta gazdă. Aceste bacterii fac
parte din genurile: Rhizobium, Bradyrhizobium şi Azorhizobium.
Micorizele reprezintă o simbioză între rădăcinile unor plante cu ciuperci, ce sporesc capacitatea de
absorbţie a rădăcinii, înlocuind în activitatea lor perii absorbanţi dispăruţi (la pin, stejar, alun, arţar, tei,
orhidee ş.a). Există specii care nu pot trăi fără micoriză (Orchidaceae, Ericaceae). Ciuperca se poate fixa la
exteriorul rădăcinii, formând un manşon pâslos de hife şi se numeşte micoriză ectotrofă (la pin, arţar, stejar);
se poate fixa în interiorul rădăcinii şi se numeşte micoriză endotrofă (la orhidee, nuc, viţa-de-vie) sau
ciuperca poate trăi atât la exteriorul rădăcinii, cât şi la interior şi se numeşte micoriză ecto-endotrofă sau
mixtă, fiind cea mai frecvent întâlnită (fig. 61).
Rădăcinile contractile se întâlnesc la multe plante perene cu bulbi, bulbo-tuberculi, rizomi. Ele
prezintă însuşirea de a se scurta prin contractare, uneori până la jumătate din lungimea lor, după ce şi-au
terminat creşterea în lungime. Scurtarea se datorează micşorării dimensiunii celulelor scoarţei interne, iar
scoarţa externă se încreţeşte, exemplu la brânduşă – Crocus sp., stânjenel - Iris sp. ş.a. (fig. 62). Rădăcinile
contractile ajută la o mai bună fixare în sol a bulbilor, rizomilor, iar la unele plante cu frunze dispuse în
rozetă bazală, servesc la o mai bună etalare a frunzelor la suprafaţa solului, împiedicând dezvoltarea altor
plante (la păpădie, pătlagină ş.a).
- 52 -
Rădăcinile proptitoare au origine

adventivă, pornesc de pe tulpini sau
ramuri, iar la atingerea cu solul se
îngroaşă şi se ramifică în vederea
susţinerii coroanei, trunchiului (la Ficus
religiosa, Monstera deliciosa).
Rădăcinile sugătoare, numite şi
haustori, sunt specifice plantelor parazite
şi semiparazite. Se numesc sugătoare,
deoarece extrag de la planta gazdă seva
elaborată din ţesutul liberian, în cazul
plantelor parazite şi seva brută din ţesutul
lemnos, în cazul plantelor semiparazite
(fig. 63).
Fig. 61. Tipuri de micorize
3.3.2. ANATOMIA RĂDĂCINII
Structura rădăcinii poate fi analizată
la microscop pe secţiuni transversale şi
longitudinale subţiri. Aceasta diferă cu
vârsta plantei, dar şi de la o specie la alta.
În cursul dezvoltării sale, rădăcina
prezintă trei structuri succesive: structura
apexului, structura primară, generată de
meristemele primare şi structura
secundară, generată de meristemele
secundare.
Fig. 63. Haustori (sugători)
Structura apexului rădăcinii A – la cuscută (Cuscuta europaea);
Vârful rădăcinii este format din Fig. 62. Rădăcini contractile B – la vâsc (Viscum album)
meristemul apical, reprezentat de la Crocus sp. (după Massart) (după Strasburger)
meristemul primordial şi meristemele
primare (fig. 64). Meristemul primordial este format din celule iniţiale şi derivatele lor, din care se formează
meristemele primare. Celulele iniţiale sunt complet nediferenţiate, la ferigi există o celulă, iar la
gimnosperme şi angiosperme sunt trei straturi suprapuse.
La cele mai multe plante, grupul celulelor iniţiale se distinge, putându-se stabili legătura dintre acestea
şi meristemele primare, ce poartă numele de tip determinat sau închis (Ungurean, 1996).
La tipul deschis, nedeterminat, aceste treceri nu sunt clare. La angiosperme (tipul închis), între
monocotiledonate şi dicotiledonate sunt asemănări şi deosebiri.
Meristemele primare formează ţesuturi primare definitive,
ca urmare din caliptrogen se formează caliptra, din protodermă
se formează rizoderma, din meristemul fundamental se formează
scoarţa, iar din procambiu se formează ţesuturile conducătoare.
La plantele monocotiledonate, caliptra are meristem
propriu, iar rizoderma nu prezintă meristem propriu la ambele
clase.
Monocotyledonatae Dicotyledonatae
Celule iniţiale → Meristeme primare Meristeme primare
Strat superior → Procambiu Procambiu
Meristem fundamental Meristem fundamental
Strat mijlociu → Protodermă -
- Protodermă Fig. 64. Structura apexului rădăcinii la
Strat inferior → Caliptrogen Caliptrogen dicotiledonate (după Ciobanu I.)
- 53 -
Structura primară a rădăcinii

Structura primară reprezintă ansamblu de ţesuturi primare, ce iau naştere din meristemele primare,
fiind prezentă toată viaţa la ferigi şi la monocotiledonate.
Într-o secţiune transversală prin rădăcină, la nivelul regiunii pilifere, se disting 3 zone: rizoderma,
scoarţa şi cilindrul central (fig. 65).
Rizoderma se află la exteriorul rădăcinii,
fiind formată dintr-un singur rând de celule vii,
parenchimatice, strâns unite între ele, multe prin
alungire transformându-se în perişori absorbanţi,
cu rol în absorbţia apei şi sărurilor minerale.
Rizoderma are rol şi de protecţie şi este de scurtă
durată.
La multe plante epifite, cum sunt cele din
Orchidaceae şi Araceae, rizoderma este formată
din 2-3 rânduri de celule, fiind numită velamen,
cu rol în absorbţie şi înmagazinarea apei din
atmosferă.
Scoarţa este multistratificată, diferenţiată
în: exodermă, parenchim cortical şi endodermă.
Exoderma sau scoarţa externă este
formată din 2-4 rânduri de celule poligonale,
strâns unite între ele, cu pereţii suberificaţi, cu
rol de protecţie după distrugerea rizodermei.
Parenchimul cortical sau scoarţa mijlocie
este multistratificată, formată din 10-15 rânduri
de celule izodiametrice, cu pereţii subţiri, cu
spaţii intercelulare, având rol în acumularea
substanţelor de rezervă (amidon, inulina).
Endoderma sau scoarţa internă este
formată dintr-un singur rând de celule, cu pereţii
laterali îngroşaţi iniţial cu suberină, sub forma
unor punctuaţiuni, cunoscute sub numele de
benzile lui Caspary, iar ulterior îngroşaţi cu
lignină, pereţii laterali şi interni, cei externi fiind
Fig. 65. Structura primară la rădăcina de stânjenel
celulozici, având forma literei U. Printre celulele
- Iris germanica (după Morlova Irina şi col.) îngroşate se află şi celule cu pereţii subţiri,
celulozici, numite celule de pasaj, prezente în
dreptul fasciculelor conducătoare lemnoase, ce facilitează transportul apei şi a substanţelor dizolvate dinspre
parenchimul cortical spre cilindrul central.
Endoderma este un ţesut de protecţie, dar şi de absorbţie, apa circulă prin celulele de pasaj, acolo unde
există sau prin punctuaţiuni.
Cilindrul central ocupă centrul rădăcinii şi este format din: periciclu, fascicule conducătoare,
măduva şi razele medulare.
Periciclu, la plantele erbacee, este format dintr-un singur rând de celule parenchimatice, situate în
alternanţă cu celulele endodermei (la stânjenel, piciorul cocoşului). La plantele lemnoase, periciclu este
format din 2 rânduri de celule, la Thuja sau din 3 rânduri de celule cu pereţii subţiri, la stejar.
Din periciclu se formează radicelele, ramificaţiile laterale ale rădăcinii.
Fasciculele conducătoare sunt simple şi dispuse în alternanţă, concentric, respectiv fascicule
conducătoare lemnoase şi fascicule conducătoare liberiene.
Fasciculele conducătoare lemnoase (xilemul) sunt formate din vase de protoxilem, cu diametrul mic,
situate spre periciclu şi din vase de metaxilem, cu diametrul mai mare, situate spre interiorul rădăcinii.
Fasciculele conducătoare liberiene (floemul) sunt formate din vase de protofloem spre periciclu şi din
vase de metafloem spre interior. Ca urmare, ambele tipuri de fascicule conducătoare au o dezvoltare
centripetă.
- 54 -
Măduva ocupă centrul cilindrului central, fiind formată din celule parenchimatice (la stejar, porumb)
sau sclerificate (la stânjenel).
Fasciculele de vase liberiene şi lemnoase sunt separate de raze medulare, formate din celule
parenchimatice sau sclerificate, care vin din măduvă.
Structura secundară a rădăcinii

La plantele lemnoase şi la unele dicotiledonate erbacee, rădăcina începe să se îngroaşe, ca urmare a
apariţiei în interiorul ei a meristemelor secundare (cambiul şi felogenul). Aceste meristeme secundare se mai
numesc şi zone generatoare, deoarece generează o serie de ţesuturi secundare, ce se suprapun peste cele
primare, determinând creşterea în diametru (fig. 66).
Cambiul, numit şi zonă generatoare libero-lemnoasă, ia naştere în cilindrul central, între fasciculele
conducătoare, sub forma unor arcuri concave, spre interiorul fasciculelor liberiene şi arcuri convexe, spre
exteriorul fasciculelor lemnoase, ce se unesc formând o structură cu contur sinuos.
Cambiul generează la exterior ţesut liberian secundar, format din vase liberiene, celule anexe,
parenchim liberian (liberul moale) şi fibre liberiene (liberul tare) sub formă de pachete, iar spre interior,
cambiul generează lemn secundar, alcătuit din vase lemnoase largi, parenchim lemnos şi fibre lemnoase,
rezultând astfel fascicule libero-lemnoase de tip colateral-deschise.
În dreptul fasciculelor lemnoase primare, cambiul dă naştere pe faţa externă la parenchim de dilatare,
în care se depozitează substanţe de rezervă, iar pe faţa internă, între fasciculele libero-lemnoase, formează
razele medulare.
Lemnul secundar este produs în cantitate mai mare, ceea ce face ca liberul să fie împins spre exterior,
astfel cambiul căpătă o formă cilindrică. Lemnul produs de cambiu într-o perioadă de vegetaţie formează un
inel anual. An de an cambiu formează noi ţesuturi secundare.
Felogenul, numit şi zonă generatoare subero-felodermică, se formează la exteriorul cambiului, în
scoarţă sau în periciclu, sub forma unui cilindru. Felogenul este format dintr-un strat de celule, care
generează pe partea externă suber secundar, cu rol de protecţie, iar pe partea internă, formează feloderma
(scoarţa secundară), în care se depozitează substanţe de rezervă. Ansamblu celor trei ţesuturi: suber, felogen,
felodermă, formează periderma.
Ţesuturile primare aflate la exteriorul suberului se usucă şi se exfoliază, iar la exteriorul rădăcinii
rămâne suberul sau se formează ritidomul, din activitatea multianuală a felogenului.
Fig. 66. Apariţia zonelor generatoare şi formarea structurii secundare la păr - Pyrus
communis (după Grinţescu I.)
- 55 -
3.3.3. IMPORTANŢA ECONOMICĂ A RĂDĂCINILOR

Rădăcinile plantelor erbacee şi lemnoase prezintă unele utilizări practice:
1. Rădăcinile tuberizate, ale unor plante, sunt utilizate în alimentaţia omului, datorită conţinutului în
substanţe nutritive, vitamine, substanţe aromatice (la morcov, sfeclă, ridiche, ţelină, păstârnac, pătrunjel ş.a).
Altele au valoare furajeră (sfecla furajeră, napi, morcovi furajeri);
2. La unele plante, rădăcinile au utilizări medicinale (la odolean – Valeriana officinalis, radix
valerianae);
3. Rădăcinile leguminoaselor îmbogăţesc solul în azot;
4. Rădăcinile moarte, prin descompunere, contribuie la îmbogăţirea solului în humus;
5. Rădăcinile fixeză solul împotriva eroziunii sau contribuie la fixarea nisipurilor (la salcâm).
a) Menţionaţi funcţiile rădăcinii şi morfologia.
b) Care sunt tipurile morfologice de rădăcini?
c) Enumeraţi rădăcinile metamorfozate şi precizaţi rolul lor.
d) Prezentaţi printr-un desen, structura primară şi secundară a rădăcinii.

Funcţiile rădăcinii;
Morfologia rădăcinii;
Tipuri de rădăcini;
Importanţa economică a rădăcinilor.
- 56 -
3.4. TULPINA (CAULIS)

Origine, funcţii, însuşiri
Tulpina este organul vegetativ ce ia naştere din muguraşul embrionului. Este articulată, formată din
noduri şi internoduri, cu rol în conducerea sevei brute şi elaborate, de producere şi susţinere a frunzelor,
florilor şi fructelor. Are o creştere de jos în sus, având un geotropism negativ şi prezintă simetrie radiară.
3.4.1. MORFOLOGIA TULPINII

La o plantulă, tulpina prezintă: hipocotil, epicotil şi mugure terminal (fig. 67).
Hipocotilul este partea de tulpină cuprinsă între colet şi locul de inserţie a frunzelor cotiledonare.
Acesta poate fi lung, la plantele cu germinaţie epigee (cotiledoanele ies la suprafaţa solului, la fasole ) sau
poate fi scurt, la plantele cu germinaţie hipogee (cotiledoanele rămân în sol, la mazăre).
Epicotilul este porţiunea de tulpină cuprinsă între cotiledoane şi primele frunze adevărate, numite
protofile.
Mugurele terminal, prin activitatea meristemului apical, formează cea mai mare parte a tulpinii,
alcătuită din noduri şi internoduri.
Nodurile sunt evidente, iar la nivelul lor se prind frunzele. Distanţa între două noduri se numeşte
internod. Lungimea internodurilor variază de la o specie la alta. Spre vârful tulpinii, internodurile sunt mai
scurte, iar frunzele sunt mai mici şi mai apropiate între ele. În vârful tulpinii şi la subsuara frunzelor se află
muguri.
Mugurii sunt formaţiuni tinere ale tulpinii, alcătuiţi dintr-un ax longitudinal, cu internoduri scurte ce
poartă în vârf un meristem primordial, din care se realizează creşterea în lungime a tulpinii, formarea
frunzelor şi a mugurilor laterali (fig. 68 A). Aceştia sunt protejaţi de catafile (frunze mici, solzoase, cu rol de
protecţie), foarte rar sunt nuzi, exemplu la cruşin – Frangula alnus (fig. 68 C).
Mugurii sunt diferiţi, în funcţie de origine, mod de dispunere pe ax, formă şi organele pe care le
generează.
Mugurii formaţi din primordiile conului de creştere sunt muguri normali, iar cei care sunt generaţi de
periciclu, cambiu sau felogen sunt muguri adventivi, ce se formează pe rădăcini, tulpini sau frunze, cu rol
important în practică, deoarece asigură înmulţirea pe cale vegetativă a unor plante (Andrei M., 1978).
După poziţie, mugurii pot fi terminali (apicali) şi laterali (axilari). Mugurii terminali sunt situaţi în
vârful tulpinii şi al ramificaţiilor laterale, determinând creşterea în lungime, iar cei laterali se dezvoltă în
lungul tulpinii, la noduri, la subsuara frunzelor şi dau naştere la ramificaţiile laterale ale tulpinii (fig. 68 B).
În general, mugurii sunt dispuşi câte unul la un nod (altern), dar pot fi dispuşi şi câte doi la un nod
(opus) sau mai mulţi la acelaşi nod (verticilat). Aceştia se pot fixa direct de ramură şi se numesc sesili sau
prezintă un mic pedicel şi se numesc pedicelaţi.
Fig. 68. A - Morfologia unui mugure (după Strasburger E.);

Fig. 67. Morfologia tulpinii la B – muguri cu solzi la Acer pseudoplatanus;
Phaseolus vulgaris C – muguri nuzi la Viburnum lantana (după Schwarz F.)
- 57 -
După formă, mugurii pot fi: sferici, ovoidali, conici, fusiformi etc.
După organele pe care le formează, mugurii sunt: vegetativi, floriferi şi micşti (fig. 69).
Mugurii vegetativi (foliari) dau naştere la lăstari cu frunze. Din categoria mugurilor vegetativi fac parte
şi mugurii dorminzi. Aceştia sunt muguri în stare latentă (în repaus) şi reprezintă o rezervă potenţială de
regenerare a multor plante lemnoase în caz de îngheţ, atac de insecte (la cais, cireş ş.a).
Mugurii floriferi formează flori sau inflorescenţe, iar cei micşti dau naştere atât la lăstari cu frunze, cât
şi la flori.
Mugurii metamorfozaţi sunt întâlniţi la unele plante şi au rol în înmulţirea vegetativă sau depozitarea
substanţelor de rezervă. Unele plante formează muguri tuberizaţi, care se desprind de planta mamă şi în
condiţii favorabile dau naştere la noi plante (la grâuşor
– Ficaria verna, colţişor - Dentaria bulbifera). La
varză – Brassica oleracea var. capitata, se tuberizează
mugurul terminal, iar la Brassica oleracea var.
gemmifera, se tuberizează mugurii laterali, cu rol în
depozitarea substanţelor de rezervă.
Cunoaşterea mugurilor este necesară activităţilor
practice (în pomicultură, viticultură, floricultură,
legumicultură) în scopul dirijării creşterii coroanei, a
schimbării formei acesteia, cu consecinţă în grăbirea
înfloritului, coacerii fructelor, a creşterii productivităţii.
Multe specii spontane şi cultivate pot fi recunoscute
iarna după forma mugurilor.
Fig. 69. Tipuri de muguri
Ramificarea tulpinii
La cele mai multe plante, tulpina se ramifică în mai multe moduri: dihotomic, monopodial, simpodial,
pseudodihotomic, mixt şi prin înfrăţire.
Ramificarea dihotomică este rar întâlnită, la unele ferigi (Lycopodium) şi constă în bifurcarea
repetată a vârfurilor de creştere (fig. 70).
Ramificarea monopodială se caracterizează prin creşterea tulpinii principale, tot timpul vieţii,
deoarece prezintă în vârf un mugure vegetativ. Ca urmare, tulpina principală este bine dezvoltată, iar pe
aceasta se formează ramuri de ordin I, una sau mai multe la un nivel, pe care apar ramuri de ordin II ş.a.m.d.
(fig. 71). Acest tip de ramificare este întâlnit frecvent la conifere, dar şi la unele foioase (fag, stejar, frasin).
Ramificarea simpodială se caracterizează prin creştere limitată a tulpinii principale, deoarece
mugurul terminal îşi încetează activitatea, dând naştere la o floare sau inflorescenţă, iar creşterea continuă
prin mugurul axilar cel mai apropiat, care se comportă ca şi tulpina principală (fig. 72 a). Această ramificare
este specifică foioaselor (tei, nuc, măr, cireş ş.a).
a b
Fig. 72. Tipuri de ramificare simpodială

Fig. 70. Ramificare a – simpodială;
dihotomică la Fig. 71. Ramificare b – pseudodihotomică la Syringa vulgaris
Lycopodium clavatum monopodială (după Răvăruţ M. şi Turenschi E.)
- 58 -
Ramificarea pseudodihotomică este întâlnită la unele plante

lemnoase cu muguri opuşi. La aceste plante, mugurul terminal se
usucă de timpuriu, iar creşterea în lungime a tulpinii se face prin
mugurii axilari, aflaţi sub mugurul terminal, ce dau naştere la două
ramuri opuse, procesul repetându-se, exemplu la liliac – Syringa
vulgaris, vâsc – Viscum album (fig. 72 b).
Ramificarea mixtă este o combinaţie a ramificării
monopodiale cu cea simpodială, astfel, axul principal şi ramurile
inferioare se ramifică monopodial, iar restul ramurilor se ramifică
simpodial, având un aspect sinuos, (la bumbac, viţa-de-vie), fig. 73.
Înfrăţirea este specifică gramineelor. La aceste plante, de la
nodurile bazale ale tulpinii se formează lăstari, numiţi fraţi, care
împreună cu tulpina principală formează o tufă (fig. 74). Fraţii pot
rămâne între teaca frunzei şi tulpina principală, rezultând o tufă
deasă (la ţepoşică – Nardus stricta), aceştia pot străpunge teaca,
rezultând o tufă rară (la iarba de gazon – Lolium perenne) sau tufele
rare sunt legate prin rizomi, rezultând o tufă mixtă (la firuţă – Poa
pratensis). Fig. 73. Ramificare mixtă la bumbac
Gossypium hirsutum
Tipuri de ramuri
Plantele lemnoase prezintă două tipuri de ramuri: ramuri lungi, numite
macroblaste şi ramuri scurte, numite microblaste.
Macroblastele au internoduri lungi şi noduri rare, rezultate în urma
creşterilor anuale. Ramurile tinere cu frunze sau cu frunze şi flori se numesc
lăstari.
Microblastele se caracterizează prin internoduri scurte şi noduri dese,
deoarece creşterile anuale sunt reduse. Ramurile scurte nu se ramifică, ele
poartă frunze (la pin – Pinus sp., zadă – Larix sp.) sau la pomii fructiferi se
numesc ramuri de rod, deoarece produc flori şi fructe (la cireş, măr ş.a.).
Tulpinile subterane, rizomii, tuberculii, bulbii, bulbo-tuberculii, sunt
considerate microblaste.
Habitusul plantelor
Aspectul exterior al arborilor depinde de mai mulţi factori, cum sunt:
tipul de ramificare, lungimea ramurilor, unghiurile dintre ramuri, lumină, apă,
temperatură ş.a. Aceştia au o înfăţişare caracteristică a coroanei, după care pot
Fig. 74. Înfrăţire la graminee
fi recunoscuţi de la distanţă. Există arbori cu coroană sferică, globuloasă,
columnară, piramidală, turtită etc.
Arborii crescuţi izolat, diferă de cel al exemplarelor ce cresc în pădure, în cadrul aceleiaşi specii.
Astfel, arborii crescuţi izolat, cu multă lumină, prezintă o coroană mai mare, cu ramuri numeroase, dispuse
pe un trunchi mai scurt. Arborii din pădure au o coroană strânsă, cu ramuri mai puţine, grupate spre vârf şi cu
trunchiul mai lung.
Clasificarea tulpinilor
După mediul în care trăiesc, tulpinile se împart în 3 categorii: aeriene, subterane şi acvatice.
Tulpini aeriene
Tulpinile aeriene cresc la suprafaţa solului, fiind cele mai întâlnite. După consistenţă, tulpinile aeriene
sunt: erbacee şi lemnoase.
Tulpini aeriene erbacee
Tulpinile erbacee sunt în general verzi, au ţesuturi moi, puţin lignificate, fiind reprezentate de: caulis,
culm, scap şi calamus (fig. 75).
Caulis este tulpina întâlnită la majoritatea plantelor erbacee. Este formată din noduri şi internoduri
aproximativ egale, pline cu măduvă sau fistuloase (goale), de exemplu la morcov – Daucus carota, floarea-
soarelui – Helianthus annuus, jaleş de grădină – Salvia splendens ş.a.
- 59 -
Culmul este tulpina specifică plantelor din

Poaceae (Gramineae), numită popular pai,
caracterizată prin noduri evidente, pline cu
măduvă şi internoduri fistuloase, rar pline (la
porumb – Zea mays, costrei – Sorghum
halepense).
Scapul prezintă ultimul internod lung, fără
frunze, ce poartă în vârf o floare sau
inflorescenţă. Internodurile bazale sunt scurte, cu
noduri apropiate, frunzele fiind dispuse în rozetă,
la bază (la ghiocel – Galanthus nivalis, bănuţei
– Bellis perennis, păpădie – Taraxacum
officinale, ciuboţica cucului – Primula veris ş.a.).
Fig. 75. Tipuri de tulpini aeriene erbacee Calamusul este tulpina care nu prezintă
noduri evidente, acestea fiind situate spre bază,
iar internodurile superioare sunt lungi, pline cu un conţinut spongios. La unele specii, frunzele sunt situate la
baza tulpinii (la pipirig – Juncus effusus, rogoz – Carex riparia).
După orientarea în spaţiu, tulpinile erbacee sunt: ortotrope şi plagiotrope.
Tulpinile ortotrope pot fi: erecte şi urcătoare.
Tulpinile erecte se menţin singure la verticală, datorită ţesuturilor mecanice bine dezvoltate şi au
geotropism negativ. Din această categorie fac parte tulpinile enumerate mai sus.
Tulpinile urcătoare sunt acelea care au nevoie de mijloace de susţinere şi pot fi: volubile (se înfăşoară
în jurul unui suport), la fasole - Phaseolus vulgaris, volbură - Convolvulus arvensis sau agăţătoare prin
intermediul cârceilor, la castravete – Cucumis sativus sau prin intermediul perilor, la lipicioasă – Galium
aparine (fig. 76).
Tulpinile plagiotrope nu au geotropism negativ, cresc orizontal cu solul, deoarece nu au ţesuturi
mecanice suficient dezvoltate şi nici organe de prindere (la trifoiul târâtor –Trifolium repens, stolonii la
căpşun – Fragaria sp., fig. 77).
Tulpini aeriene lemnoase

Tulpinile lemnoase au în structura lor secundară ţesuturi cu celule lignificate. Acestea se întâlnesc la
arbori, arbuşti, subarbuşti şi liane.
Arborii (ћ) sunt de talie mare, prezintă la suprafaţa solului un trunchi, care se continuă cu o coroană
(brad, stejar, măr, nuc ş.a.).
Arbuştii (ћ), spre deosebire de arbori, au talia mai mică şi prezintă mai multe tulpini la suprafaţa
solului (trandafir, zmeur, liliac, alun, corn ş.a.).
Subarbuştii (h) sunt scunzi, au partea bazală a tulpinilor lignificată, iar partea superioară erbacee, ce
se usucă în timpul iernii (levănţica, rosmarinul, salvia, cimbrişorul ş.a).
Lianele ($) au tulpini lemnoase, care se prind de alte plante prin intermediul cârceilor, rădăcinilor
Fig. 77. Tulpini plagiotrope;

stoloni la căpşuni – Fragaria sp.
Fig. 76. Tulpini urcătoare
- 60 -
adventive (viţa-de-vie, iedera, curpenul de pădure ş.a).

La palmieri întâlnim un tip special de tulpină, neramificată, numită stipes, acoperită de resturi de teci
ale frunzelor, ce prezintă în vârf un buchet de frunze mari.
După durata de viaţă a tulpinilor, după numărul de înfloriri şi fructificări, plantele se împart în două
categorii: monocarpice şi policarpice.
Plantele monocarpice sunt acelea care înfloresc şi fructifică o singură dată în viaţă, după care se usucă
şi pier, cum sunt: efemere, anuale, bienale şi multianuale.
- Plantele efemere trăiesc doar câteva săptămâni, având 2-3 generaţii pe an (rocoina – Stellaria media
ş.a.);
- Plantele anuale (O) trăiesc un an, înfloresc şi fructifică într-o perioadă de vegetaţie, după care mor.
Acestea pot fi la rândul lor anuale de iarnă, care germinează toamna (grâul, secara, orzul, rapiţa) şi anuale
de vară, care germinează primăvara (fasole, mazăre, porumb ş.a).
- Plantele bienale sau bisanuale (OO) trăiesc doi ani, în primul an de vegetaţie formează organele
vegetative (rădăcina, tulpina, frunza), iar în anul al doilea înfloresc şi fructifică (sfecla – Beta vulgaris, varza
– Brassica oleracea, morcovul cultivat – Daucus carota subsp. sativus ş.a);
- Plantele multianuale (∞) trăiesc mai mulţi ani, dar înfloresc şi fructifică o singură dată, după care
mor (Agave americana).
Plantele policarpice trăiesc mai mulţi ani, înfloresc şi fructifică de mai multe ori în viaţă, fiind
reprezentate de plante erbacee perene şi lemnoase.
Plantele erbacee perene ( ) au tulpini subterane (rizomi, stoloni, bulbi, tuberculi, bulbo-tuberculi), de
pe care se formează tulpini aeriene (căpşunul – Fragaria x ananassa, lucerna – Medicago sativa, spânzul –
Helleborus purpurascens, margăritar – Convallaria majalis ş.a.).
Tulpini aeriene metamorfozate

Tulpinile aeriene metamorfozate sunt acelea care şi-au modificat forma, structura şi funcţia.
După funcţia pe care o îndeplinesc, tulpinile metamorfozate se împart în: tulpini asimilatoare, tulpini
de depozitare, tulpini de înmulţire şi tulpini de apărare.
Tulpinile asimilatoare sunt verzi, bogate în cloroplaste, cu rol în fotosinteză. Dintre acestea fac parte:
tulpini suculente, tulpini virgate, cladodii şi filocladii.
Tulpinile suculente sunt caracteristice cactuşilor (fig. 78). Sunt groase, cărnoase, suculente, verzi, cu
frunze reduse, transformate în spini, cu suc celular bogat în substanţe mucilaginoase, care acumulează apă în
parenchimurile acvifere din scoarţă şi măduvă.
Tulpinile virgate au aspectul unor nuiele, sunt verzi, bogate în cloroplaste, lipsite de frunze sau
frunzele sunt reduse la teci, exemplu la pipirig – Juncus effusus, coada calului – Equisetum arvense.
Cladodiile sunt tulpini lăţite, întâlnite la grozamă – Genista sagittalis.
Filocladiile sunt ramuri lăţite, cu aspect de frunze, întâlnite la ghimpe - Ruscus aculeatus (fig.79).
Tulpinile de depozitare sunt adaptate la funcţia de înmagazinare a substanţelor de rezervă, exemplu la
gulie – Brassica oleracea var. gongylodes, sunt tuberizate internodurile de la baza tulpinii (fig. 80).
Tulpinile cu rol de înmulţire vegetativă sunt acelea care prezintă muguri axilari, ce se desprind de
Fig. 78. Tulpini asimilatoare Fig. 80. Tulpina de

suculente la cactuşi Fig. 79. Tulpini asimilatoare depozitare la gulie
- 61 -
planta mamă şi formează

noi plante, exemplu: untişor
- Ficaria verna, colţişor -
Dentaria bulbifera (fig. 81).
Tulpinile cu rol de
apărare sunt ramuri
transformate în spini, la
glădiţă – Gleditsia
triacanthos, porumbar –
Prunus spinosa (fig. 82).
Tulpinile cu rol de
agăţare, prindere sunt
acelea transformate în
cârcei, exemplu la viţa-de-
vie – Vitis vinifera (fig. 83),
dovleac – Cucurbita pepo.
Fig. 81. Tulpini cu bulbili Fig. 82 Ramură Fig. 83. Tulpină agăţătoare
la Dentaria bulbifera transformată în spini la viţa de vie
Tulpini subterane
Tulpinile subterane sunt tulpini metamorfozate, cresc în sol şi se întâlnesc la plantele erbacee perene.
Ele sunt adaptate la îndeplinirea funcţiilor de înmulţire vegetativă şi de depozitare, fiind reprezentate de:
rizomi, stoloni, tuberculi, bulbi şi bulbo-tuberculi (fig. 84).
Rizomii sunt tulpini îngroşate (microblaste), ce formează la noduri rădăcini adventive, muguri şi
frunze reduse la solzi, din care se dezvoltă tulpini aeriene, asigurând înmulţirea vegetativă. Sunt simpli şi
ramificaţi; ortotropi (la ciuboţica cucului, păpădie) şi plagiotropi (la stânjenel, ghimpe, pecetea lui Solomon,
lăcrămioare ş.a.); au creştere monopodială şi simpodială.
Stolonii sunt tulpini plagiotrope, cu internoduri lungi şi subţiri, asemănători rizomilor, la noduri
prezintă rădăcini adventive şi muguri din care se formează lăstari, ce asigură înmulţirea vegetativă (la cartof
– Solanum tuberosum, pir târâtor – Elymus repens).
Tuberculii sunt microblaste cărnoase, cu rol în depozitarea substanţelor de rezervă şi sunt protejaţi la
exterior de suber (la cartof, napul porcesc – Helianthus tuberosus). Aceştia prezintă pe suprafaţa lor muguri
aşezaţi în adâncituri, numite popular ochi. La cartof, tuberculul se formează din tuberizarea mugurelui
terminal al stolonului.
Bulbii sunt microblaste disciforme, cu
materii de rezervă în frunzele cărnoase, numite
tunice, protejaţi la exterior de catafile (frunze
uscate, subţiri). Tulpina prezintă la bază rădăcini
adventive, iar în centru un mugure vegetativ din
care se formează tulpina aeriană.
Bulbii pot fi tunicaţi, când tunicile se
acoperă complet (la ceapă – Allium cepa, ghiocel
– Galanthus nivalis) şi solzoşi, când tunicile se
acoperă parţial (la crin – Lilium sp.).
Bulbo-tuberculii sunt tuberculi cu materii
de rezervă, înveliţi la exterior de catafile (la
brânduşă - Colchicum autumnale, gladiole -
Gladiolus communis).
Tulpini acvatice
Sunt caracteristice plantelor iubitoare de
apă, prezentând unele modificări, mai ales în
Fig. 84. Tulpini subterane
structura lor. Ca urmare, epiderma tulpinii este
1. rizom la Iris germanica; 2. rizom la pecetea lui Solomon subţire, lipsită de cuticulă şi stomate, cu
- Polygonatum latifolium; 3. stoloni şi tuberculi la Solanum cloroplaste în celulele epidermice. În scoarţă
tuberosum; 4. bulb tunicat la Allium cepa; 5. bulb solzos la sunt prezente parenchimuri aerifere
Lilium candidum (aerenchimuri), cu spaţii intercelulare mari, pline
- 62 -
cu aer. Plantele acvatice pot fi: natante, submerse şi amfibii.

Plantele natante plutesc la suprafaţa apei, fără a fi fixate de ceva (la lintiţă – Lemna minor, peştişoară
– Salvinia natans).
Plantele submerse sunt scufundate în apă, plutind liber (Ceratophyllum sp., Utricularia sp.). Există şi
plante submerse, care sunt fixate prin rădăcinile lor în nămolul din baltă (Myriophyllum spicatum ş.a).
Plantele amfibii pot trăi atât în apă cât şi pe uscat. Partea inferioară a tulpinii se află în apă, fixată de
substrat, iar partea superioară se dezvoltă la suprafaţa apei (la piperul de baltă – Polygonum amphibium,
limbariţă - Alisma plantago-aquatica, trifoi cu patru foi - Marsilea quadrifolia, Isoetes lacustris ş.a).
3.4.2. ANATOMIA TULPINII

Tulpina prezintă mai multe tipuri de structură. La plantele lemnoase, de la vârful lăstarului până la
baza acestuia, întâlnim o structură a apexului tulpinal, sub apex o structură primară, iar la bază o structură
secundară.
Structura apexului tulpinal

La plantele lemnoase, ţesuturile meristematice sunt situate în mugurii vegetativi apicali. Vârful
vegetativ, prin diviziuni repetate, creşte în lungime, fiind mereu împins înainte, din care se dezvoltă diferite
organe: frunzele, mugurii laterali, florile, proces cunoscut sub numele de organogeneză (Ungurean Livia,
1996). La plantele erbacee, organogeneza se desfăşoară într-o perioadă de vegetaţie, iar la plantele lemnoase
în doi ani.
Spre deosebire de apexul rădăcinii, apexul tulpinii are o structură mai complexă, determinată de
dezvoltarea mai accentuată a meristemului primordial. Meristemul primordial al apexului este format din
celule iniţiale şi derivatele lor, dispuse în trei zone (fig. 85):
- Zona terminală este formată din celule iniţiale şi câteva derivate;
- Zona periferică este formată din 2-3 rânduri de celule derivate ale zonei terminale;
- Zona axială cuprinde derivatele celulelor iniţiale, situate în partea mijlocie a apexului.
Zona meristematică terminală este aceea în care mugurii floriferi produc organogeneza florală.
În mugurii vegetativi,
organogeneza este iniţiată de
zona meristematică periferică, Fig. 85 Structura apexului tulpinii
ce formează primordii foliare, 1 – zona terminală; 2 – zona
iar la subsuara acestora, axială; 3 - zona periferică;
primordiile mugurilor axilari. 4 – protoderma; 5 – procambiu;
6 – meristemul fundamental;
Iniţierea primordiilor foliare
7 – meristem medular;
este urmată de diferenţierea 8 – epiderma; 9 – scoarţa;
meristemelor primare: 10 – fascicul libero-lemnos;
protoderma, la exteriorul 11 – măduva; 12 – primordii
acestora, procambiul la baza foliare;
lor, meristemul fundamental I – meristeme primordiale;
între acestea şi meristemul II – meristeme primare;
medular în partea axială a III – ţesuturi primare definitive
apexului. (după Ungurean Livia)
Meristemele primare
formează ţesuturi primare
definitive, astfel, din protodermă se formează epiderma, din meristemul fundamental se formează scoarţa,
din procambiu iau naştere ţesuturile conducătoare, iar din meristemul medular se formează măduva.
Structura primară a tulpinii

Structura primară reprezintă ansamblul de ţesuturi primare, rezultate din activitatea meristemelor
primare, ce se păstrează toată viaţa la ferigi şi la monocotiledonate.
În secţiune transversală printr-o tulpină tânără, la nivelul unui internod, se disting trei zone principale:
epiderma, scoarţa şi cilindrul central (Fig. 86).
Epiderma este un ţesut de protecţie, se află la exterior, fiind formată dintr-un singur rând de celule
strâns unite între ele, cu pereţii exteriori cutinizaţi, cerificaţi. În epidermă se află stomate, peri protectori sau
secretori.
- 63 -
Scoarţa este formată din parenchim cortical şi endoderma.

Parenchimul cortical este format din celule cu pereţii subţiri
şi cu spaţii intercelulare, în care se acumulează substanţele de
rezervă. Primele straturi ale scoarţei pot conţine cloroplaste (la
tulpinile tinere), iar în ultimele straturi se acumulează substanţe de
rezervă.
La unele plante, straturile periferice ale scoarţei formează o
hipodermă, alcătuită din colenchim, situat sub epidermă şi uneori
sclerenchim, situat în profunzimea scoarţei.
Fig. 86. Schema structurii primare a tulpinii
Hipoderma poate să fie sub forma unei teci continui,
exemplu la piciorul cocoşului - Ranunculus sp. sau sub formă de
cordoane, la plantele din Lamiaceae.
În parenchimul cortical pot fi prezente celule oxalifere; celule secretoare de uleiuri eterice, exemplu la
plantele din Lamiaceae; canale rezinifere, la plantele din Pinaceae; celule mucilagigene la Tiliaceae şi
Malvaceae; laticifere, la Moraceae, Euphorbiaceae.
Endoderma sau scoarţa internă este de regulă unistratificată şi acumulează amidon, fiind numită teacă
amiliferă. Aceasta lipseşte la monocotiledonate.
Cilindrul central (stelul) este format din: periciclu, fascicule conducătoare, razele medulare şi
măduvă.
Majoritatea plantelor prezintă un singur cilindru central şi se numesc monostelice.
Periciclu este pluristratificat şi este reprezentat de sclerenchim, sub forma unor pachete, mai ales în
dreptul fasciculelor conducătoare. La monocotiledonate, periciclu lipseşte.
Fasciculele conducătoare sunt mixte, libero-lemnoase, cu ţesut liberian la exterior şi ţesut lemnos la
interior. La gimnosperme şi la majoritatea dicotiledonatelor lemnoase, fasciculele sunt de tip colateral-
deschise, iar la monocotiledonate de tip colateral-închise.
Numărul fasciculelor conducătoare în tulpină este variabil, la gimnosperme şi la dicotiledonate,
fasciculele sunt aşezate ordonat sub formă de cerc, fiind separate de raze medulare subţiri.
La unele monocotiledonate, cilindrul central este de tip atactostel, cu fasciculele conducătoare
împrăştiate în tot cilindrul central, exemplu la
ghimpe - Ruscus aculeatus, porumb – Zea mays
(fig. 87).
Ţesutul conducător liberian (floemul), format
din vase liberiene, celule anexe şi parenchim
liberian, prezintă la exterior vase de protofloem, iar
la interior vase de metafloem, având o dezvoltare
centripetă.
Ţesutul conducător lemnos (xilemul), format
din vase lemnoase, parenchim lemnos, are o
dezvoltare centrifugă, prezintă vase de metaxilem
spre exterior şi vase de protoxilem spre interior. La
unele specii, fasciculele conducătoare sunt
înconjurate de arcuri de sclerenchim, cu rol de
protecţie la acţiuni mecanice.
Fig. 87. Structura unui fascicul colateral-închis (B) din În centrul tulpinii se află măduva, formată din
tulpina de porumb - Zea mays (A)
celule cu pereţii celulozici sau lignificaţi, exemplu
la ghimpe. La unele specii, celulele măduvei se dezorganizează, se resorb, rezultând o lacună, exemplu la
tulpinile fistuloase.
Structura secundară a tulpinii

La plantele lemnoase şi la unele dicotiledonate erbacee, tulpinile cresc în grosime datorită activităţii
celor două meristeme secundare: cambiul şi felogenul, care generează ţesuturi secundare peste cele primare
(fig. 88).
Cambiul este primul meristem secundar care îşi începe activitatea, ia naştere în cilindrul central,
intrafascicular din procambiul existent între liberul şi lemnul primar, având formă cilindrică. Prin diviziunea
celulelor, cambiul generează spre exterior ţesut liberian secundar, iar spre interior ţesut lemnos secundar.
- 64 -
Liberul secundar este alcătuit

din vase liberiene, celule anexe,
parenchim liberian, ce formează
liberul moale şi din fibre liberiene,
ce constituie liberul tare şi care
alternează cu liberul moale sub
forma unor pachete.
Lemnul secundar este format
din vase lemnoase, cu diametrul
mare, însoţite de parenchim lemnos
şi fibre lemnoase, ce au diametrul
mai mic. La gimnosperme şi la
unele angiosperme mai puţin
evoluate (Magnoliales,
Hamamelidales), lemnul este
constituit din traheide.
Lemnul format primăvara
prezintă mai multe vase, cu
diametrul mare şi poartă numele de
lemn de primăvară. Toamna se
formează mai puţine vase, cu
diametrul mai mic, dar mai multe
fibre, constituind lemnul de toamnă.
Lemnul secundar produs de
cambiu într-o perioadă de vegetaţie
formează inelul anual. Acesta este
de 10 ori mai gros decât ţesutul
liberian secundar produs în aceeaşi
perioadă. Din activitatea
multianuală a cambiului, rezultă
inelele anuale, care indică vârsta
arborelui sau a ramurei. În mod
obişnuit, în fiecare an se formează
câte un inel lemnos, dar în unele
cazuri, de exemplu după defolieri,
îngheţuri târzii, se pot forma într-un
sezon de vegetaţie două inele Fig. 88. Structura secundară într-o ramură de tei de 3 ani
anuale. Grosimea inelelor diferă în (secţiune transversală)
funcţie de specie, vârstă şi factorii ep – epiderma; s – suberul; f – felogenul; fd – feloderma; sc.p. – scoarţa
de mediu. primară; u – ursini; ffp – fibre floematice primare (periciclu); ff – fibre
Între fasciculele de liber floematice din liberul secundar; ls. – liber secundar; p.d.- parenchim de
secundar, cambiul produce dilatare; c – cambiu; l.t. lemn de toamnă; l.p – lemn de primăvară;
i.a – inel anual; r.m. – rază medulară; xl.- lemn primar; m – măduva.
parenchim de dilatare, în care se (după Komarov V. L)
depozitează diferite substanţe de
rezervă, în special amidon.
Între fasciculele de lemn secundar, cambiul formează raze medulare secundare. La gimosperme, în
lemnul secundar se formează canale rezinifere.
Cambiul îşi păstrează întotdeauna locul, el îşi încetează activitatea toamna şi o reia primăvara în
acelaşi loc, având o activitate sezonieră.
Alburn şi duramen
La multe specii de arbori, odată cu înaintarea în vârstă, apar o serie de modificări în lemnul secundar,
diferenţiindu-se două zone distincte: una periferică activă, formată din inele anuale de culoare albă, purtând
numele de alburn şi o zonă centrală inactivă, de culoare închisă, numită duramenul sau lemnul matur (fig.
89). Duramenul rezultă în urma îngroşării pereţilor celulari şi impregnării lor cu diferite substanţe (gome,
răşini, tanin), proces cunoscut sub numele de duraminificare. Vasele lemnoase din duramen îndeplinesc doar
- 65 -
rol mecanic, lumenul lor fiind obturat de

tile, ce blochează circulaţia sevei brute. La
plantele lemnoase, care nu prezintă tile
(paltin, mesteacăn), obturarea vaselor se
realizează cu substanţe minerale şi
organice.
La gimnosperme nu se formază tile
sau foarte rar în canalele rezinifere. La
sfârşitul duraminificării, lemnul devine tot
mai greu şi mai rezistent, ceea ce îi
măreşte valoarea comercială. Duramenul
este întotdeauna preferat în industria
lemnului.
Duraminificarea începe la vârste
diferite, astfel, la frasin la 40 de ani; la pin
între 20-30 de ani; la stejar la 20 de ani, iar
la salcâm la 5 ani. La unele specii,
Fig. 89. Tulpina de stejar (după Raven P.H.)
exemplu plop, salcie, duraminificarea nu
are loc, deoarece lemnul lor este moale şi de longevitate mică. Fagul formează un duramen fals, numit
„inimă roşie” (Danciu M. 2002).
Felogenul apare mai târziu decât cambiu, la exteriorul acestuia, în poziţii diferite: în epidermă (la
salcie, scoruş); în primul strat al scoarţei (la tei, stejar, ulm, fag, carpen ş.a); în straturile mai profunde ale
scoarţei sau uneori în cilindrul central (la coacăz, viţa de vie).
Felogenul generează spre exterior suber secundar, iar spre interior feloderma sau scoarţa secundară.
Ansamblu de suber, felogen, felodermă, formează periderma.
Felogenul ca şi cambiul funcţionează o singură perioadă de vegetaţie, dar spre deosebire de cambiu,
felogenul nu îşi păstrează locul, reapare mai spre interior, datorită suberului care este impermeabil.
Ţesuturile rămase la exteriorul lui mor, se exfoliază.
Din activitatea multianuală a felogenului rezultă ritidomul. Ritidomul este caracteristic pentru diferite
specii lemnoase, ajutând la identificarea lor. Astfel, la fag, carpen, alun, ritidomul este neted; la stejar, tei
prezintă crăpături adânci; la viţa de vie, curpen de pădure, ritidomul se exfoliază în fâşii longitudinale; la
cireş se exfoliază în fâşii circulare, la pin se desprinde sub formă de solzi, iar la platan sub formă de plăci ş.a.
3.4.3. IMPORTANŢA ECONOMICĂ A TULPINILOR

Tulpinile multor plante prezintă multiple întrebuinţări, în funcţie de substanţele pe care le conţin şi de
consistenţa ţesuturilor pe care le prezintă:
1. Tulpinile unor plante sunt folosite ca legume în alimentaţia omului (sparanghel, mugurii de bambus,
tuberculii de cartof, bulbii de ceapă, usturoi), iar altele în furajarea animalelor (graminee, leguminoase);
2. Tulpinile subterane, ale unor plant, sunt folosite în obţinerea de coloranţi, utilizaţi în vopsitul
fibrelor textile (rizomii de sânziene – Galium mollugo, roibă – Rubia tinctorum ş.a);
3. Rizomii unor plante au proprietăţi medicinale (omag – Aconitum tauricum, ghinţură galbenă –
Gentiana lutea, mătrăgună - Atropa belladonna ş.a.);
4. Tulpinile plantelor lemnoase (brad, stejar, fag, nuc ş.a) sunt utilizate în industria mobilei, în
construcţii, la confecţionarea instrumentelor muzicale, la obţinerea celulozei şi hârtiei, a unor împletituri, iar
din unele tulpini erbacee se obţin fibrele textile (in, cânepă);
5. Din tulpinile unor plante se obţin: pluta, cauciucul, răşini, coloranţi, zahăr (trestia de zahăr),
substanţe aromatice (scorţişoara), substanţe medicinale (chinina) ş.a.
- 66 -
a) Precizaţi funcţiile tulpinii şi morfologia.
b) Cum se ramifică tulpina?
c) Menţionaţi tulpinile aeriene erbacee şi caracterizaţi-le pe scurt.
d) Enumeraţi tulpinile subterane şi rolul lor.
e) Prezentaţi printr-un desen structura primară şi secundară a tulpinii.

.

Funcţiile tulpinii;
Morfologia tulpinii;
Clasificarea tulpinilor;
Importanţa economică a tulpinilor.
- 67 -
3.5. FRUNZA (FOLIUM)

Frunza este organul vegetativ, ce se formează din mugurii vegetativi sau micşti, împreună cu o axă
care le poartă, formând lăstarul. Este monosimetrică, excepţie la unele specii, asimetrică (ulm, begonie), cu
structură dorsi-ventrală, cu rol în fotosinteză, transpiraţie şi respiraţie. Are o creştere limitată, durată de viaţă
scurtă, excepţie la majoritatea gimnospermelor şi la unele dicotiledonate cu frunze persistente, la care trăiesc
câţiva ani.
Din punct de vedere ontogenetic, frunza se formează din primordiile produse de zona meristematică
periferică a apexului tulpinal. Primordiul prezintă două segmente: superior şi inferior. Mai întâi îşi începe
activitatea segmentul inferior, din care iau naştere teaca şi stipelele, după care se dezvoltă şi segmentul
superior din care se formează peţiolul şi limbul.
La monocotiledonate, din segmentul inferior se formează numai teaca, iar din cel superior limbul, între
teacă şi limb existând un meristem intercalar, ce determină alungirea limbului. Frunza rămâne îngustă
datorită lipsei unor zone de creştere laterală.
La dicotiledonate, zona de creştere terminală determină formarea nervurii şi a unei zone laterale
meristematice, care contribuie la creşterea în lăţime a limbului. Creşterea în grosime a limbului se datorează
unui meristem ventral ce apare sub epiderma superioară. Segmentarea limbului foliar se realizează datorită
activităţii inegale a zonei laterale meristematice.
Frunzele se împart în două categorii: simple şi compuse.
3.5.1. MORFOLOGIA FRUNZEI

Frunze simple
O frunză simplă, completă, este formată din: limb, peţiol şi teacă (fig. 90).
Limbul (lamina) este partea lăţită, cea mai importantă a frunzei, la care
deosebim: nervaţiunea, forma, vârful, baza şi marginea limbului.
Peţiolul (codiţa) susţine limbul şi îl expune într-o poziţie favorabilă faţă
de lumină. În general peţiolul se inseră de baza limbului, dar la unele specii,
acesta se prinde de partea dorsală (inferioară) a limbului şi frunza se numeşte
peltată (la ricin – Ricinus communis, conduraşi – Tropaeolum majus). Peţiolul
are diferite forme (fig. 91): cilindric (la begonie, conduraşi), comprimat şi
răsucit (la plop), canaliculat (la morcov), aripat (la portocal), umflat (la
cornaci), dilatat (la piciorul cocoşului) ş.a.
Fig. 90. Frunza simplă Teaca este partea bazală a peţiolului, cu ajutorul căreia frunza se prinde de
lăstar. La Poaceae (grâu, secară, orz, ş.a.), teaca este mare, cilindrică, despicată
longitudinal şi înconjoară internodul tulpinal.
Există plante care au frunze incomplete, formate
numai din teacă şi limb (la Poaceae), iar la altele numai
din limb, în aceste situaţii frunza se numeşte sesilă.
Frunza sesilă, formată numai din limb, poate fi:
amplexicaulă, se prinde de tulpină prin baza acesteia şi o
înconjoară parţial, de exemplu la sugel - Lamium
amplexicaule; perfoliată, înconjoară complet tulpina, la
punguliţă - Thlaspi perfoliatum; decurentă, când baza
limbului se prelungeşte pe tulpină, la tătăneasă şi conate,
concrescute prin baza lor, atunci când sunt dispuse opus, la
caprifoi - Lonicera caprifolium (fig. 92).
Fig. 91. Tipuri de peţiol

Nervaţiunea frunzei
1 - peţiol cilindric la Tropaeolum majus; Limbul frunzei este străbătut de nervuri, ce
2 - comprimat la Populus tremula; 3 - dilatat la reprezintă totalitatea fasciculelor conducătoare, care
Ranunculus acer; 4 – umflat la Eichhornia pătrund din tulpină. Modul în care acestea se dispun în
crassipes; 5 – auriculat la Brassica napus; limb, formează nervaţiunea frunzei. Nervaţiunea frunzei
6 – foliaceu la Acacia melanoxylon; reprezintă un criteriu important de recunoaştere a
7 – aripat la Citrus limon (după Grinţescu I.) plantelor.
- 68 -
Tipuri de nervaţiuni
Există frunze cu o singură nervură,
cunoscute sub numele de uninerve (la
conifere) şi cu mai multe nervuri, cum sunt:
dihotomică, penată, palmată, paralelă şi
arcuată (fig. 93).
Nervaţiunea dihotomică se
caracterizează printr-o bifurcare repetată a
nervurilor, fiind specifică plantelor mai puţin
evoluate (la unele ferigi, ginco - Ginkgo
biloba).
Nervaţiunea penată prezintă o nervură
principală, mediană, mai dezvoltată, din care Fig. 92. Frunze lipsite de peţiol
pornesc nervuri secundare laterale mai subţiri, 1. frunză sesilă (Capsella bursa-pastoris); 2. frunză conată
asemănătoare cu ramificaţiile unei pene (la (Lonicera caprifolium); 3. frunză amplexicaulă (Brassica
corcoduş – Prunus cerasifera, măr – Malus napus); 4. frunză perfoliată (Bupleurum rotundifolium);
sp. ş.a.). 5. frunză decurentă (Verbascum thapsiforme) după Grinţescu I.
Nervaţiunea palmată prezintă mai
multe nervuri principale, care pornesc din
acelaşi loc, din vârful peţiolului şi pătrund în
limb sub diferite unghiuri, asemănătoare unei
palme (la viţa-de-vie – Vitis vinifera, dovleac
– Cucurbita pepo, muşcată – Pelargonium
zonale, arţar – Acer sp.ş.a.).
Nervaţiunile penată şi palmată sunt
specifice plantelor din clasa dicotiledonate.
Nervaţiunea paralelă se caracterizează Fig. 93. Tipuri de nervaţiuni
prin prezenţa mai multor nervuri, ce sunt
paralele între ele (la grâu – Triticum aestivum ş.a).
Nervaţiunea arcuată prezintă nervurile secundare uşor curbate (la corn – Cornus mas, mărgăritar –
Convallaria majalis, ş.a).
Nervaţiunile paralelă şi arcuată sunt specifice plantelor din clasa monocotiledonate (excepţie la corn).
Forma limbului
Forma limbului defineşte forma frunzei şi se raportează la diferite forme geometrice, obiecte şi organe.
Ca urmare, există mai multe tipuri de frunze (fig. 94):
- eliptică, cea mai întâlnită, asemănătoare unei elipse, cu lăţimea cea mai mare la mijlocul limbului (la
fag, corcoduş, cireş, vişin, ş.a);
- ovată, cu lăţimea cea mai mare spre baza limbului (la liliac, cais ş.a.);
- obovată sau invers ovată, cu lăţimea cea mai mare spre vârf (la scumpie – Cotynus coggygria, dracilă
– Berberis vulgaris, alun – Corylus avellana, Ficus lirata ş.a);
- lanceolată, în formă de lance, cu lungimea de 2-4 ori mai mare decât lăţimea (la salcie – Salix alba,
piersic - Persica vulgaris, leandru – Nerium oleander ş.a);
- oblanceolată, cu vârful în formă de lance, dar cu lăţimea cea mai mare în treimea superioară (la Salix
cinerea ş.a);
- circulară (orbiculară), cu lungimea şi lăţimea aproximativ egale (la părul pădureţ – Pyrus pyraster,
plopul tremurător - Populus tremula);
- triunghiulară, deltoidă (la plop - Populus nigra);
- romboidală (la mesteacăn – Betula pendula);
- liniară, la care lungimea depăşeşte cu mult lăţimea (la Poaceae);
- aciculară, asemănătoare unor ace (la molid – Picea abies, pin – Pinus sp. ş.a);
- spatulată, asemănătoare unei spatule (la bănuţei – Bellis perennis);
- reniformă, în formă de rinichi, cu lăţimea mai mare decât lungimea şi cu un sinus bazal rotunjit (la
calcea calului – Caltha palustris, piperul lupului – Asarum europaeum, arborele lui Iuda – Cercis
siliquastrum ş.a.);
- 69 -
- cordiformă, în formă de inimă (la

liliac, tei – Tilia cordata);
- falcată, în formă de seceră (la
Carex curvula, Bupleurum
falcatum);
- hastată, în formă de cazma (la
volbură - Convolvulus arvensis,
măcrişul iepurelui - Rumex
acetosella ş.a);
- fistuloasă, cilindrică, goală la
interior (la ceapă – Allium cepa);
- ensiformă, în formă de teacă de
sabie (la stânjenel – Iris
germanica) ş.a.
Culoarea limbului este în general
verde, de diverse nuanţe, dar poate fi roşie
sau galbenă. Frunzele cu aceeaşi culoare
pe ambele feţe se numesc concolore, iar
cele care sunt mai închise pe partea
superioară şi mai deschise pe cea
inferioară se numesc discolore (la tisă –
Taxus baccata). Există şi frunze variegate,
cu benzi galben-verzui şi maculate, cu
pete mai deschise.
După părozitate, frunzele pot fi:
glabre (fără peri); pubescente (cu peri
scurţi); tomentoase (cu peri scurţi, deşi,
moi); hirsute (cu peri lungi, drepţi, rigizi);
lanate (cu peri mătăsoşi); glauce
(acoperite de ceară) ş.a.
Baza limbului
Baza limbului se prezintă sub
Fig. 94. Forma limbului foliar diverse forme (fig. 95): cordiformă, în
formă de inimă (la tei, liliac, floarea-
soarelui ş.a); reniformă, în formă de
rinichi (la calcea calului, arborele lui Iuda,
ciclamen); rotunjită (la părul pădureţ);
hastată, în formă de cazma, (la volbură);
sagitată, cu doi lobi ascuţiţi (la săgeata
apei – Sagittaria sagittifolia); cuneată, în
formă de pană, cu lamina îngustă la bază
(Saxifraga cuneifolia); asimetrică (la ulm,
begonie, tei); auriculată, cu doi lobi mici,
rotunzi (la stejar – Quercus robur);
decurentă, când se continuă în lungul
tulpinii, care devine astfel aripată (la
tătăneasă) ş.a.
Fig. 95. Baza limbului
Vârful limbului
Vârful limbului este de asemenea variabil, în funcţie de specie (fig. 96). Acesta poate fi: acut (ascuţit),
la salcie; acuminat, cu vârful brusc îngustat şi filiform (la tei, fasole, cais); rotund (la scumpie); truncat,
retezat (la coronişte - Coronilla varia); emarginat, cu un sinus apical, (la brad, arin negru - Alnus glutinosa);
mucronat, cu o prelungire subţire în vârf (la foliolele de măzăriche – Vicia sativa); spinos, se termină cu un
- 70 -
spin (la scai – Cirsium vulgare); cuspidat, se termină cu un vârf lung şi ascuţit (la lumânărică – Verbascum
phlomoides) ş.a.
Marginea limbului
Marginea limbului poate fi: întreagă (la
liliac, leandru, corn, lemn câinesc ş.a.);
sinuată (ondulată), la porumb, fag sau cu
incizii mici şi mari, fig. 97 (Ciocârlan V.,
2009).
Incizii mici sunt atunci când ele
pătrund superficial în limb şi se definesc după
poziţia dinţişorilor faţă de margine, fiind de
trei feluri: serată, dinţată şi crenată.
Serată, când dinţişorii sunt orientaţi
spre vârful limbului, întâlnită la majoritatea Fig. 96. Vârful limbului
plantelor cu incizii mici (corcoduş, cireş,
vişin ş.a);
Dinţată, când dinţişorii sunt perpendiculari
pe limb (la dârmoz - Viburnum lantana, mahonie
- Mahonia aquifolium, castan comestibil ş.a);
Crenată, când dinţişorii sunt rotunjiţi (la
urzica moartă – Lamium amplexicaule).
Incizii mari sunt atunci când ele pătrund
mai mult de un sfert în limb şi se definesc după
tipul de nervaţiune şi gradul de adâncire a
inciziilor, fiind de patru feluri: lobată, fidată,
partită şi sectată.
La frunzele cu nervaţiune penată, inciziile
sunt dispuse simetric faţă de nervura mediană a
frunzei, iar segmentele se numesc lobi.
După adâncimea inciziilor, frunzele penate
pot fi:
- penat-lobate, când inciziile pătrund un
sfert din jumătatea limbului (la stejar –
Quercus robur);
- penat-fidate, când inciziile pătrund până
la jumătate (la stejarul roşu american –
Quercus rubra, scoruş – Sorbus
torminalis);
- penat-partite, cu incizii până la trei
sferturi (la gherghinar – Crataegus
monogyna, feriguţă – Polypodium
vulgare ş.a.);
- penat-sectate, când inciziile pătrund până
la nervura principală (la odolean -
Valeriana officinalis, cinerarie – Senecio
bicolor ş.a). În această situaţie, lobii pot
prezenta la rândul lor incizii, rezultând
astfel, frunze bipenat-sectate, tripenat-
Fig. 97. Inciziile frunzei
sectate etc. (leuştean – Levisticum
A – marginea limbului: 1- întreagă; 2- sinuată; incizii mici:
officinale, muşeţel – Matricaria 3 – serată; 4 – dinţată; 5 – crenată; Incizii mari:
recutita). Din categoria frunzelor penat- B – nervaţiune penată: 1 – penat-lobată; 2 – penat-fidată;
sectate, mai fac parte: frunzele lirate, cu 3 – penat-partită; 4. penat-sectată; C – nervaţiune palmată:
lobii inegali, cei de la bază mai mici, iar 1 – palmat-lobată; 2 – palmat-fidată; 3 – palmat-partită;
cel median mai mare şi distanţat de cei 4 – palmat-sectată (după Ciocârlan V.)
- 71 -
de la bază (la muştar – Sinapis arvensis, Călţunul Doamnei – Geum rivale, vătămătoare – Anthyllis
vulneraria ş.a) şi frunzele runcinate, cu segmente triunghiulare inegale, cu dinţii îndreptaţi spre baza
laminei (la păpădie – Taraxacum officinale, susai – Sonchus oleraceus).
La frunzele cu nervaţiune palmată, adâncimea inciziilor se raportează la limbul întreg, respectiv între
baza şi vârful acestuia, astfel, întâlnim următoarele frunze:
- palmat-lobate (1/4), la jugastru – Acer campestre, viţa de vie – Vitis vinifera, muşcată – Pelargonium
zonale ş.a;
- palmat-fidate (1/2), la ricin – Ricinus communis, smochin – Ficus carica ş.a.;
- palmat-partite (3/4), la fratele priboiului – Geranium sylvaticum, piciorul cocoşului – Ranunculus
acer ş.a;
- palmat-sectate, inciziile pătrund până la baza limbului, la cânepă – Cannabis sativa, spânz –
Helleborus purpurascens.
Frunze compuse
Frunzele compuse sunt alcătuite din teacă, peţiol,
care se continuă cu un ax comun, numit rahis, pe care
se inseră mai multe foliole, ce au peţioli proprii.
Foliolele pot fi dispuse penat sau palmat, precum
nervurile, rezultând frunze penat-compuse şi palmat-
compuse (fig. 98).
Frunzele penat-compuse au foliolele aşezate
simetric de o parte şi alta a rahisului şi pot fi:
- imparipenat-compuse, când se termină cu o
foliolă în vârf (la salcâm – Robinia
pseudoacacia, frasin – Fraxinus sp., nuc –
Juglans sp., trandafir - Rosa sp. ş.a);
- paripenat-compuse, când foliola terminală
lipseşte (la glădiţă – Gleditsia triacanthos,
pupezele – Lathyrus vernus, alune de pământ –
Arachis hypogaea) sau foliola din vârf s-a
transformat în cârcel (la mazăre – Pisum
sativum).
Frunzele paripenat-compuse pot fi şi biparipenat-
compuse, prin ramificarea rahisului, exemplu la
Fig. 98. Frunze compuse
arborele de mătase – Albizia julibrissin.
Frunzele palmat-compuse sunt acelea care au un
număr impar de foliole: trei, cinci, şapte şi toate
pornesc din vârful peţiolului (la castanul ornamental –
Aesculus hippocastanum, viţa de Canada –
Parthenocissus quinquefolia, lupin – Lupinus
polyphyllus ş.a).
Frunzele cu 3 foliole se mai numesc trifoliate (la
fasole – Phaseolus vulgaris, căpşun – Fragaria sp.,
trifoi – Trifolium sp.ş.a).
Anexele frunzelor
Frunzele sunt însoţite adesea la bază de
formaţiuni foliacee sau membranoase, numite anexe
foliare, cum sunt: stipele, ohrea, ligula şi urechiuşele
(fig. 99), specifice pentru anumite familii de plante.
Stipelele se întâlnesc la frunzele fără teacă, sunt
formaţiuni pereche aşezate la baza peţiolului, sunt mai
mici decât frunza, cu rol de protecţie a mugurilor. La
unele specii, stipelele sunt transformate în spini, cu rol
Fig 99. Anexe foliare
de apărare (la salcâm). Există şi stipele asimilatoare, cu
- 72 -
rol în fotosinteză, mai mari decât foliolele (la mazăre). Stipelele pot fi căzătoare şi persistente, exemplu la
măceş, trandafir, concresc cu peţiolul.
Ohrea se întâlneşte la plantele din Polygonaceae, are formă de cornet şi înveleşte baza internodului
tulpinal. Ea provine din concreşterea stipelelor.
Ligula este specifică plantelor din Poaceae (Gramineae) şi este situată la baza limbului. Este
membranoasă şi împiedică pătrunderea apei sau a diferiţilor dăunători între teacă şi tulpină.
Urechiuşele se întâlnesc tot la frunzele plantelor din Poaceae, sunt prelungiri ale bazei limbului, care
strâng frunza în jurul tulpinii.
Dispoziţia frunzelor pe tulpină sau ramuri (filotaxia)

Frunzele se prind pe tulpină la noduri, într-o anumită ordine, caracteristică pentru anumite familii sau
specii. După numărul de frunze care se inseră la fiecare nod, dispoziţia frunzelor este de trei feluri (fig. 100):
alternă, câte o frunză la nod (la măr, salcâm, stejar ş.a); opusă, câte două frunze la acelaşi nod (la arţar,
frasin, liliac ş.a) şi verticilată, câte 3 sau mai multe frunze la acelaşi nod (la leandru, sânziene – Galium
mollugo, dalac – Paris quadrifolia, ienupăr – Juniperus communis ş.a).
Cu studiul aşezării frunzelor pe
tulpină se ocupă filotaxia (de la grec.
phyllon = frunză şi taxis = rânduială).
Termenul de filotaxie a fost introdus de
K.Fr. Schimper pentru a arăta modul de
dispunere a frunzelor pe tulpină.
În cazul dispoziţiei alternă, punctele
de inserţie a frunzelor, de la bază spre
vârf, urmează o linie spiralată, numită Fig. 100. Dispoziţia frunzelor pe tulpină
spirală generatoare, care înconjoară de
mai multe ori axul (fig. 101). Frunzele suprapuse
pot fi unite prin două sau mai multe linii
verticale şi paralele, numite ortostihuri: 2 (la
graminee, fag), 3 (la arin şi mesteacăn), 5 (la
păr, piersic, stejar), 8 (la dafin).
Porţiunea de spirală, cuprinsă între două
frunze ce se suprapun, reprezintă un ciclu foliar,
care poate prezenta o învârtitură sau mai multe
până la prima suprapunere a frunzelor şi poate
conţine două sau mai multe frunze. Dacă se face
raportul între numărul de ture şi numărul de
frunze din ciclu foliar se obţine divergenţa, cum
ar fi: 1/2 (distihă), 1/3 (tristihă), 2/5 (pentastihă),
3/8 (octostihă) ş.a. Se observă că o divergenţă
oarecare rezultă prin adunarea numărătorilor şi a
numitorilor celor două care o preced, formând
şirul lui Schimper.
Două frunze succesive de pe un ciclu foliar Fig. 101. Schema aşezării frunzelor pe tulpină
(după Morariu I.)
formează între ele un unghi, caracteristic speciei,
numit unghi de divergenţă. Acest unghi este un diedru la centru, format de două planuri care trec prin cele
două frunze succesive de pe ciclu foliar. Valoarea unghiului se află înmulţind 3600 cu divergenţa, de
exemplu la divergenţa 1/2, ciclul foliar are o tură, pe el se prind 2 frunze, frunza 1 se suprapune cu frunza 3,
iar unghiul de divergenţă este 1800 (1/2 x 360 = 180). Cunoscând divergenţa se pot distinge toate detaliile
dispoziţiei frunzelor pe tulpină.
Prin faptul că divergenţa se schimbă în ontogeneza plantei, iar pe unele ramuri nu se disting
ortostihuri, unii autori au înlocuit teoria spiralei generatoare cu teoria elicelor foliare, conform căreia
frunzele se inseră după una sau mai multe elice, care îşi au originea în apex.
În cazul dispoziţiei opuse, unghiul de divergenţă este de 1800 (la cele care au două ortostihuri), dar cel
mai frecvent, acest unghi este de 900, întrucât frunzele unui nod sunt aşezate într-un plan perpendicular faţă
de cele de la nodurile superior şi inferior. O astfel de aşezare se numeşte decusată (în formă de cruce).
- 73 -
În cazul dispoziţiei verticilate, unghiul de divergenţă este de 600, frunzele formând pe tulpină 6
ortostihuri (în situaţia când se prind 3 frunze la nod).
Anizofilia, heterofilia şi mozaicul foliar

La aceeaşi specie, frunzele se pot deosebi între ele prin formă şi
mărime.
Anizofilia reprezintă însuşirea plantelor de a forma pe tulpini, la
acelaşi nod, frunze inegale, de exemplu la mătrăgună – Atropa
belladonna, struţuşori – Selaginella ş.a. (fig. 102).
Heterofilia constă în aceea că pe aceeaşi plantă se află frunze de
forme diferite. De exemplu la iederă – Hedera helix, pe tulpinile
vegetative, se află frunze palmat-lobate (trilobate), iar pe tulpinile
florifere, frunzele sunt ovate, cu marginea întreagă (fig. 103). În acest
caz heterofilia se mai numeşte dimorfism foliar.
Mozaicul foliar este întâlnit la unii arbori ce au ca mediu de viaţă
staţiunile umbrite şi constă în aceea că frunzele, de mărimi şi forme
Fig. 102. Anizofilia la diferite sunt dispuse în acelaşi plan, pentru a nu se umbri şi a primi o
Atropa belladonna cantitate mai mare de lumină (arţar, iederă, castan ornamental ş.a).
Tipuri de frunze în dezvoltarea ontogenetică

În dezvoltarea plantelor, de la germinaţie şi până la înflorire, apar
următoarele frunze: cotiledoane, catafile, nomofile şi hipsofile.
Cotiledoanele sunt primele frunze ale plantei, ce iau naştere din
embrionul seminţei. Numărul cotiledoanelor variază în funcţie de grupul
de plante: 2-15 la gimnosperme; 2 la dicotiledonate; 1 la
monocotiledonate, iar la plantele parazite, semiparazite şi orhidee,
cotiledoanele lipsesc. În timpul germinaţiei seminţei, cotiledoanele pot
ieşi la suprafaţa solului, germinaţia fiind epigee (la fasole, măr, păr, tei,
fag ş.a) sau rămân în sol, germinaţia fiind hipogee (la mazăre, stejar,
nuc, monocotiledonate ş.a).
Catafilele sunt frunze inferioare, incomplet dezvoltate, sub formă
de solzi sau scvame, de culoare brună, cu rol de protecţie. Ele protejează
mugurii, bulbii, bulbo-tuberculii.
Nomofilele sunt frunzele propriu-zise, cu rol în fotosinteză.
Primele frunze ce apar se numesc protofile, iar cele care apar mai târziu
Fig. 103. Heterofilia la Hedera helix se numesc metafile. De cele mai multe ori, protofilele sunt diferite ca
formă de nomofile, de exemplu la fasole, protofilele sunt simple şi
dispuse opus, iar nomofilele sunt trifoliate, dispuse altern.
Hipsofilele sunt frunze superioare, de înălţime, situate în apropierea florilor şi inflorescenţelor pe care
le protejează. Dintre hipsofile fac parte: bracteea şi bracteolele, din axila cărora se formează flori sau
inflorescenţe; involucrul şi involucelul de la baza inflorescenţei familiei Apiaceae (Umbelliferae); glumele de
la Poaceae (Gramineae), protejează spiculeţele; spata, protejează inflorescenţa şi floarea la unele specii
(ceapă, rodul pământului, floarea de narcisă); hipsofila, care însoţeşte inflorescenţa sau fructul teiului;
hipsofilele în formă de cupă de la baza florilor femeieşti şi fructelor, la Fagaceae (fag, stejar) ş.a.
Prefoliaţia
Prefoliaţia reprezintă modul de aşezare a frunzelor în muguri. Frunzele sunt îndoite, cutate în diferite
moduri, pentru a ocupa în muguri un spaţiu cât mai redus.
Prefoliaţia variază în funcţie de specie, fiind un caracter important în recunoaşterea speciilor.
Există mai multe tipuri de prefoliaţie, cum sunt: plană, conduplicată, plicată, convolută, involută,
revolută şi circinată (fig. 104).
Prefoliaţia plană este specifică frunzelor de pin, care stau în mugur câte două, faţă în faţă.
Prefoliaţia conduplicată constă în plierea celor două jumătăţi ale limbului pe nervura mediană (la
piersic, cireş ş.a).
Prefoliaţia plicată constă în plierea frunzei pe nervurile laterale (la ulm).
- 74 -
Prefoliaţia convolută se realizează prin

răsucirea limbului de la o margine la alta, pe partea
superioară, în formă de con, la măr – Malus
domestica.
Prefoliaţia involută constă în răsucirea
independentă a marginilor frunzei pe partea
superioară a limbului, la păr – Pyrus communis.
Prefoliaţia revolută constă în răsucirea
independentă a marginilor frunzei pe faţa inferioară
a limbului, la ştevie – Rumex patientia.
Prefoliaţia circinată este întâlnită la plantele
mai puţin evoluate (ferigi) şi constă în răsucirea
vârfului frunzei în formă de spirală (cârjă).
Fig 104. Tipuri de prefoliaţie (după Săvulescu Elena)
Frunze metamorfozate
Frunzele metamorfozate sunt acelea
care îşi modifică forma, structura,
îndeplinind alte funcţii decât cele
specifice: cu rol de protecţie, agăţătoare,
transformate în capcane (fig. 105).
Frunzele cu rol de protecţie sunt
adesea transformate în spini, la dracilă -
Berberis vulgaris, cactuşi.
Frunzele unor plante sunt
transformate în cârcei, cu rol de prindere,
agăţare, exemplu la mazăre, cârceii sunt
rezultaţi din transformarea foliolelor Fig.105. Frunze metamorfozate
terminale.
Frunzele transformate în capcane sunt specifice plantelor insectivore, fiind adaptate la prinderea
insectelor, de exemplu la Utricularia vulgaris, Nepenthes, frunzele au diferite forme, de urnă, băşici.
3.5.2. ANATOMIA FRUNZEI

Structura frunzei la Gimnosperme
Frunza gimnospermelor este aciculară, dar şi solzoasă şi diferă de la o specie la alta prin conturul
secţiunii transversale şi prin numărul
canalelor rezinifere.
În secţiune transversală se disting:
epiderma (superioară şi inferioară),
mezofilul şi nervura cu ţesutul vascular.
Epiderma este formată dintr-un
singur rând de celule cu pereţii externi
puternic îngroşaţi, acoperiţi de o cuticulă
groasă, cu rol în reducerea transpiraţiei.
Hipoderma se află sub epidermă şi
este formată din unul sau mai multe straturi
de celule cu pereţii îngroşaţi. La speciile din
genul Pinus, hipoderma este continuă (fig.
106), iar la Abies este întreruptă şi este mai
evidentă la colţurile frunzei (fig. 107).
Stomatele sunt adâncite în hipodermă sau în
mezofil, cu celule anexe mari, între care se
află o anticameră (cameră suprastomatică).
Stomatele pot fi dispuse numai pe faţa
Fig. 106. Structura frunzei şi organizarea stomatei la
inferioară a frunzei sau pe ambele feţe ale Pinus sylvestris (după Danciu M. şi col.)
frunzei (la pin, brad).
- 75 -
Mezofilul frunzei poate fi septat, format din celule

izodiametrice cu pereţii invaginaţi spre lumen, mărind
suprafaţa de dispunere a cloroplastelor, exemplu la Pinus sau
bifacial, diferenţiat în ţesut palisadic şi ţesut lacunos (la
Abies, Taxus, Ginkgo, Sequoia, Cycas). În mezofilul frunzei
sunt prezente canale secretoare, diferite ca număr: 1 la
Juniperus, 1-2 la Picea, 2 la Abies, 3 la Pinus strobus şi Pinus
mugo şi 5-12 la Pinus sylvestris (fig. 108).
Nervura frunzei este delimitată la exterior de o
endodermă unistratificată, în care este localizat ţesutul
conducător.
În frunzele de brad şi pin se găsesc două fascicule
conducătoare libero-lemnoase, cu xilemul orientat spre faţa
superioară a frunzei şi floemul orientat spre faţa inferioară. La
Fig. 107. Structura frunzei la molid - unele specii fasciculele sunt susţinute de arcuri de
Picea abies (după Danciu M. şi col.) sclerenchim, ce sunt mai dezvoltate în apropierea floemului.
În jurul fasciculelor se află un ţesut de transfuzie,
format din celule vii parenchimatice şi din traheide cu
punctuaţiuni areolate. Celulele parenchimatice conţin diferite substanţe (răşini, taninuri, amidon).
Ţesutul de transfuzie înconjoară xilemul, de exemplu la Araucaria sau este situat de ambele părţi ale
fasciculului (la Thuja, Juniperus, Sequoia) sau numai a floemului (la Larix). Acest ţesut înlesneşte schimbul
de substanţe între ţesutul conducător şi mezofil.
Fig. 108. Structura frunzei la brad - Abies alba

(după Danciu M. şi col.)
Structura frunzei la Angiosperme

La angiosperme, structura limbului prezintă o mare variabilitate şi cel mai înalt grad de diferenţiere şi
specializare a celulelor.
În secţiune transversală prin limb se observă structura acestuia, formată din două epiderme: superioară
(adaxială) şi inferioară (abaxială), între care se află mezofilul
frunzei (parenchimul asimilator).
Epiderma se formează din protodermă, prin diviziuni
anticlinale şi este formată dintr-un singur rând de celule, cu
pereţii exteriori, cutinizaţi, cerificaţi sau mineralizaţi.
În epidermă, din activitatea meristemoidelor, se
formează stomatele, cu rol în schimbul de gaze. Stomatele
sunt formate din două celule stomatice reniforme sau
halteriforme (la graminee), însoţite de 2 sau mai multe celule
anexe (fig. 109). Numărul mediu de stomate diferă de la o
specie la alta, fiind cuprins între 100-300/mm2.
Stomatele pot fi prezente în ambele epiderme şi frunza
se numeşte amfistomatică (la graminee şi unele
dicotiledonate); numai în epiderma inferioară şi se numeşte
hipostomatică (la majoritatea dicotiledonatelor - măr, viţa-de-
Fig. 109. Epiderma inferioară cu stomate şi
peri secretori la frunza de frasin –
vie, fag, lemn câinesc ş.a.) sau numai în epiderma superioară
Fraxinus excelsior (după Săvulescu Elena) şi frunza se numeşte epistomatică, la unele plante de baltă
(nufăr), la care frunzele plutesc la suprafaţa apei.
- 76 -
La Poaceae, în epiderma
superioară sunt prezente celule
buliforme (celule cu apă), care în
timp de secetă îşi pierd apa, ca
urmare frunza se răsuceşte spre
interior, micşorându-şi suprafaţa de
transpiraţie (fig. 110).
În epidermă sunt prezenţi peri
protectori şi secretori, care pot fi:
unicelulari, pluricelulari, simpli,
ramificaţi, moi, rigizi, vii, morţi ş.a.
Mezofilul frunzei este
reprezentat de ţesuturile Fig. 110. Anatomia frunzei la porumb – Zea mays
asimilatoare, bogate în cloroplaste,
cu rol în fotosinteză.
Mezofilul poate fi: omogen,
bifacial şi ecvifacial, în funcţie de
categoria de plante (fig. 111).
Mezofilul omogen se
întâlneşte la Poaceae şi ferigi, fiind
alcătuit din celule ovoidale,
alungite, elipsoidale, cu spaţii
intercelulare, ce conţin cloroplaste.
Mezofilul bifacial este
caracteristic dicotiledonatelor şi este
diferenţiat în ţesut palisadic şi ţesut
lacunos (fig. 112). Ţesutul palisadic
se află sub epiderma superioară şi
este format din 1-2 rânduri de celule
alungite, dispuse perpendicular pe
epidermă, cu puţine spaţii Fig. 111. Tipuri de mezofil (după Grinţescu I.)
intercelulare şi cu un conţinut
ridicat în cloroplaste, faţa superioară a frunzei fiind mai intens colorată în verde.
Ţesutul lacunos este situat între ţesutul palisadic şi epiderma inferioară, fiind format din 4-5 rânduri de
celule ovoidale, alungite, elipsoidale, cu spaţii intercelulare şi cu un conţinut mai redus în cloroplaste, faţa
inferioară a limbului având culoare mai deschisă.
Mezofilul ecvifacial este întâlnit la frunzele care au ambele feţe egal colorate, frunza fiind egal
luminată pe ambele feţe (la garoafă, eucalipt). Acest mezofil prezintă ţesut palisadic sub ambele epiderme,
între care se află un parenchim asimilator, format din celule izodiametrice, cu un conţinut redus în
cloroplaste.
Ţesutul conducător din mezofil
Ţesutul conducător al mezofilului este reprezentat de fascicule libero-lemnoase, de tip colateral-
închise, ce vin din tulpină. Rareori există şi fascicule colateral-deschise, care au o activitate limitată sau
bicolaterale. Fasciculele conducătoare sunt orientate cu ţesut lemnos (xilem) spre epiderma superioară şi
ţesut liberian (floem) spre epiderma inferioară.
Ţesutul conducător lemnos este format din vase lemnoase, parenchim lemnos şi fibre lemnoase.
Ţesutul conducător liberian este format din vase liberiene, celule anexe şi parenchim liberian. Fasciculele
conducătoare sunt adesea însoţite de teci şi cordoane de ţesut mecanic, în special sclerenchim, ce măreşte
rezistenţa limbului.
Odată cu ramificarea nervurilor, spre marginea limbului foliar, are loc şi o simplificare a structurii.
Această simplificare constă în dispariţia cordoanelor de sclerenchim, după care se continuă cu restrângerea
floemului, dispar tuburile ciuruite şi apoi celulele anexe.
- 77 -
Structura peţiolului
Structura peţiolului este
asemănătoare cu cea a tulpinii, în care se
observă: epiderma, un parenchim şi
fasciculele conducătoare libero-lemnoase
(fig. 113). Când parenchimul se termină
cu un endoderm, există un singur cilindru
central, iar peţiolul este monostelic (fig.
114). Când fiecare fascicul are un
endoderm propriu, peţiolul este polistelic
(cu mai mulţi cilindri centrali), frecvent
întâlnit. Fasciculele conducătoare sunt de
tip colateral-închise, iar numărul lor este
variabil, existând în cele mai multe cazuri
un fascicul median mai mare.
Fig. 112. Structura frunzei la viţa de vie, Vitis vinifera

(după Morlova I.)
Fig. 113. Structura peţiolului la frasin -

Fraxinus excelsior (după Săvulescu Elena)
3.5.3. DURATA DE VIAŢĂ A FRUNZELOR ŞI

CĂDEREA LOR
La multe plante din zona temperată, frunzele
au o viaţă scurtă, sunt căzătoare, trăiesc o perioadă
Fig. 114. Tipuri de peţiol (după Grinţescu I.) de vegetaţie şi se numesc monociclice (nuc, măr,
salcâm, tei ş.a).
La unele plante (piperul lupului – Asarum europaeum, crucea voinicului –
Hepatica transsilvanica), frunzele trăiesc un an (rămân verzi şi iarna) şi se
numesc holociclice.
Majoritatea coniferelor şi unele dicotiledonate au frunze persistente, trăiesc
2-5 ani şi se numesc pleiociclice.
La sfârşitul perioadei de vegetaţie, frunzele cad. Căderea frunzelor este
precedată de o serie de schimbări morfo-fiziologice, care determină senescenţa
frunzei. Astfel, pereţii celulari se impregnează cu substanţe minerale, vasele
lemnoase se astupă cu tile, iar cele liberiene cu caloză. Totodată are loc
îngălbenirea şi înroşirea frunzelor, ca urmare a degradării clorofilei.
Din punct de vedere anatomic, căderea frunzelor se datorează formării unui
Fig. 115. Mecanismul suber la baza peţiolului, datorită activităţii meristemului secundar, numit felogen.
căderii frunzelor Acest suber se uneşte cu cel din lăstar, întrerupe legătura dintre ţesuturile frunzei
ţv – ţesut vascular; şi ale tulpinii, cu excepţia ţesutului conducător. La exteriorul acestui suber se
sp – suber peridermic; formează o zonă separatoare, alcătuită din 2-3 straturi de parenchim bogat în
sc – suber de cicatrizare; amidon. Între celulele acestei zone se distruge lamela mediană, iar frunza rămâne
m – zonă separatoare; fixată de tulpină numai prin fasciculele conducătoare (fig. 115). Sub influenţa
(după Bonnier G.) vântului şi a ploii, frunzele cad.
- 78 -
3.5.4. IMPORTANŢA ECONOMICĂ A FRUNZELOR

1. Frunzele multor specii de plante au valoare alimentară (varză, spanac, lobodă, salată, ştevie, urzică,
pătrunjel, leuştean, mărar ş.a);
2. Frunzele altor specii au proprietăţi medicinale (mentă, salvie, origan, rocoină, mesteacăn ş.a.);
3. Frunzele de tutun sunt folosite la fabricarea ţigaretelor;
4. Unele plante conţin în frunzele lor pigmenţi, care sunt utilizaţi în vopsirea fibrelor textile (nuc,
stejar, corcoduş roşu, volbură ş.a.);
5. Alte specii sunt cultivate în scop ornamental, datorită frunzelor divers colorate (corcoduşul roşu, viţa
de Canada, stejarul roşu american, molidul argintiu ş.a);
6. La unele plante, frunzele au rol în înmulţirea vegetativă (violete africane, gloxinia);
7. Multe plante sunt cunoscute prin importanţa lor furajeră (leguminoasele, gramineele).
a) Meţionaţi funcţiile frunzei şi morfologia unei frunze simple.
b) Enumeraţi frunzele simple după forma limbului.
c) Care sunt tipurile de nervaţiuni?
d) Prezentaţi prin desene tipurile de incizii mici şi mari.
e) Exemplificaţi prin specii frunzele compuse.
f) Care sunt anexele foliare şi la ce plante se întâlnesc?
g) Cum sunt dispuse frunzele pe tulpină?
h) Care sunt frunzele ce apar în dezvoltarea ontogenetică?

Funcţiile frunzei;
Morfologia unei frunze simple şi compuse;
Anatomia frunzei;
Importanţa economică a frunzelor.
- 79 -

Întrebarea 1
a) Rădăcina este organul vegetativ al plantei, ce ia naştere din radicula embrionului, cu
rol în absorbţia apei şi a sărurilor minerale şi de fixare a plantei în sol. Are o creştere de
sus în jos, având un geotropism pozitiv şi prezintă simetrie radiară.
De la vârful rădăcinii până la colet, se disting 4 zone: caliptra sau scufia (protejează
vârful rădăcinii); zona netedă (asigură creşterea în lungime a rădăcinii); zona piliferă
sau a perişorilor absorbanţi (cu rol de absorbţie) şi zona aspră (cu rol de protecţie).
b) Rădăcina plantelor se ramifică dând naştere la ramificaţii laterale, numite radicele.
Aceasta se poate ramifica dihotomic, prin bifurcarea repetată a vârfului rădăcinii (la
ferigi) şi monopodial, la care rădăcina principală creşte continuu, dând naştere la
ramificaţii laterale de ordin I, II, III (la plantele superioare).
c) La plante există 3 tipuri morfologice de rădăcini: pivotantă (la dicotiledonate erbacee şi
la unele lemnoase); rămuroasă (la arbori) şi fasciculată (la monocotiledonate).
d) Rădăcinile metamorfozate sunt acelea care îşi schimbă forma, structura şi funcţiile, cum
sunt: rădăcini tuberizate (cu rol în depozitarea substanţelor de rezervă - sfeclă);
rădăcini drajonante (cu rol în înmulţirea vegetativă - prun); rădăcini fixatoare (cu rol
de fixare de trunchiul copacilor - iederă); rădăcini respiratoare (cu rol în respiraţie –
chiparos de baltă); rădăcini simbiotice (trăiesc în simbioză cu bacterii şi ciuperci);
rădăcini contractile (cu proprietatea de a se scurta - brânduşă); rădăcini proptitoare
(cu rol de susţinere a tulpinii, coroanei) şi rădăcini sugătoare specifice plantelor
parazite şi semiparazite, ce extrag seva elaborată din planta gazdă, cazul plantelor
parazite şi seva brută, la plantele semiparazite.
e) Structura primară a rădăcinii reprezintă ansamblu de ţesuturi primare, care iau naştere
din meristemele primare şi se păstrează toată viaţa la ferigi şi monocotiledonate. În
secţiune transversală prin rădăcină se disting 3 zone: rizoderma, scoarţa şi cilindrul
central.
Structura secundară a rădăcinii este întâlnită la plantele lemnoase şi la unele
dicotiledonate erbacee şi reprezintă ansamblu de ţesuturi secundare, generate de
meristemele secundare (cambiul şi felogenul), care se suprapun peste cele primare,
determinând creşterea în grosime.
f) Rădăcinile unor plante prezintă importanţă economică: alimentară, furajeră, medicinală,
îmbogăţesc solul în azot, humus şi sunt antierozionale.
Întrebarea 2
a) Tulpina este organul vegetativ, ce ia naştere din muguraşul embrionului. Este
articulată, formată din noduri şi internoduri, cu rol în conducerea sevei, de producere şi
susţinere a coroanei, frunzelor, florilor şi fructelor. Are o creştere de jos în sus, având
un geotropism negativ şi prezintă simetrie radiară.
La o plantulă, tulpina este formată din: hipocotil (porţiunea dintre colet şi primele
frunze cotiledonare), epicotil (situat între frunzele cotiledonare şi primele frunze
adevărate) şi mugure, din care se formează cea mai mare parte a tulpinii, alcătuită din
noduri şi internoduri.
b) La cele mai multe plante, tulpina se ramifică în mai multe moduri: dihotomic
(bifurcarea vârfurilor de creştere, la ferigi), monopodial (tulpina principală creşte
continuu prin mugurele terminal, la conifere), simpodial (tulpina principală are o
creştere limitată, mugurele din vârf este înlocuit de o floare sau inflorescenţă, întâlnită
la foioase), mixt (o combinaţie între ramificarea monopodială şi simpodială, la bumbac)
şi prin înfrăţire (la graminee).
c) După mediul în care trăiesc, tulpinile se împart în 3 categorii: aeriene (la suprafaţa
solului), subterane (în sol) şi acvatice (în apă).
Tulpinile aeriene, după consistenţă sunt: erbacee şi lemnoase.
Tulpinile aeriene erbacee sunt reprezentate de: caulis (formată din noduri şi internoduri
aproximativ egale, pline cu măduvă sau goale, la majoritatea speciilor); culm (cu
noduri evidente şi internoduri goale, la Poaceae); scap (cu ultimul internod lung, ce
poartă în vârf o floare sau inflorescenţă, la ghiocel) şi calamus (fără noduri evidente,
- 80 -
internoduri lungi, pline cu un conţinut spongios, la rogoz, pipirig).

Tulpinile aeriene lemnoase se întâlnesc la: arbori, arbuşti, subarbuşti şi liane.
După durata de viaţă a tulpinilor, plantele sunt: anuale, bienale şi perene.
Tulpinile subterane sunt reprezentate de: rizomi (cu rol în înmulţirea vegetativă,
stânjenel); stoloni (cu rol în înmulţirea vegetativă, cartof); tuberculi (cu rol în
depozitarea substanţelor de rezervă, cartof); bulbi (cu rol în depozitarea substanţelor de
rezervă, ceapă); bulbo-tuberculi (cu rol în depozitarea substanţelor de rezervă,
gladiole).
d) Structura primară a tulpinii reprezintă ansamblu de ţesuturi primare, rezultate din
activitatea meristemelor primare, care se păstrează toată viaţa la ferigi şi la
monocotiledonate. În secţiune transversală printr-o tulpină se disting trei zone
principale: epiderma, scoarţa şi cilindrul central.
Structura secundară a tulpinii este întâlnită la plantele lemnoase şi la unele
dicotiledonate erbacee şi reprezintă ansamblu de ţesuturi secundare, generate de
meristemele secundare (cambiul şi felogenul), care se suprapun peste cele primare,
determinând creşterea în grosime.
e) Tulpinile multor plante prezintă multiple întrebuinţări, fiind folosite în alimentaţia
omului, în furajarea animalelor, în industria lemnului, în medicină etc.
Întrebarea 3
a) Frunza este organul vegetativ, ce ia naştere din mugurii vegetativi sau micşti. Are o
creştere limitată, durată de viaţă scurtă, cu rol în fotosinteză, transpiraţie şi respiraţie.
Este monosimetrică, cu structură dorsi-ventrală.
Frunzele se împart în două categorii: simple şi compuse.
O frunză simplă este formată din: limb, peţiol şi teacă.
b) Limbul frunzei este străbătut de nervuri, modul în care acestea se dispun în limb
formează nervaţiunea frunzei. Există frunze uninerve (la conifere) şi frunze cu mai
multe nervuri: nervaţiune dihotomică (bifurcarea repetată a nervurilor, la ferigi, ginco);
nervaţiune penată (o nervură mediană evidentă din care pornesc nervuri laterale subţiri,
la plante dicotiledonate); nervaţiune palmată (toate nervurile principale pornesc din
vârful peţiolului, la plante dicotiledonate); nervaţiune paralelă (cu nervuri paralele
între ele, la monocotiledonate) şi nervaţiune arcuată (cu nervuri secundare uşor
curbate, la monocotiledonate).
c) După forma limbului, frunzele sunt: eliptice (cu lăţimea cea mai mare la mijloc); ovate
(cu lăţimea cea mai mare la bază); obovate (cu lăţimea cea mai mare la vârf);
lanceolate (lungimea depăşeşte de 2-4 ori lăţimea); liniare (lungimea depăşeşte cu mult
lăţimea), orbiculare (aproape circulare); triunghiulare; romboidale; aciculare
(asemănătoare unor ace); reniforme (în formă de rinichi), cordiforme (în formă de
inimă), fistuloase (goale la interior) ş.a.
d) Marginea limbului poate fi: întreagă, sinuată, cu incizii mici sau mari.
Tipuri de incizii mici: serată (dinţişori orientaţi spre vârful limbului); dinţată (dinţişori
perpendiculari pe limb) şi crenată (dinţişori rotunjiţi).
Tipuri de incizii mari: penat-lobate sau palmat-lobate (1/4); penat-fidate sau palmat-
fidate (2/4); penat-partite sau palmat-partite (3/4) şi penat-sectate (inciziile pătrund
până la nervura principală) sau palmat-sectate (inciziile pătrund până la baza limbului).
e) Frunzele compuse sunt formate din mai multe foliole cu peţioli proprii: imparipenat-
compuse (prezintă în vârf o foliolă, nuc), paripenat-compuse (lipseşte foliola din vârf,
mazăre), palmat-compuse (toate foliolele pornesc din vârful peţiolului, lupin) şi
trifoliate (cu 3 foliole, căpşun).
f) La unele specii, frunzele prezintă la bază anexe foliare: stipele (la frunzele fără teacă),
ohrea (la Polygonaceae), ligula şi urechiuşele (la Poaceae).
g) Frunzele se prind pe tulpină la noduri: altern (o singură frunză la nod, măr), opus (două
frunze la nod, liliac) şi verticilat (3 sau mai multe frunze la nod, leandru).
h) La plante, de la germinaţie şi până la înflorire, apar următoarele frunze: cotiledoanele
(frunzele embrionului), catafile (frunze de protecţie), nomofile (frunze propriu-zise, cu
rol în fotosinteză) şi hipsofile (frunze care protejează florile, inflorescenţele).
- 81 -

INSTRUCŢIUNI
învăţare nr. 3.

1. Menţionaţi funcţiile rădăcinii şi tipurile morfologice de rădăcini - 2p.

2. Enumeraţi rădăcinile metamorfozate şi precizaţi rolul lor - 2 p.
3. Clasificaţi tulpinile aeriene - 1 p.
4. Enumeraţi tulpinile subterane şi precizaţi rolul lor - 1 p.
5. Prezentaţi, prin desene, tipurile de nervaţiuni şi tipurile de incizii - 1 p.
6. Menţionaţi frunzele compuse şi dispoziţia frunzelor pe tulpină - 2p.

1. Andrei M., 1997 - Morfologia generală a plantelor. Ed. Enciclopedică, Bucureşti.
2. Anghel Gh. şi col., 1975 - Botanică. Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
3. Arsene Gicu Gabriel, 2004 - Botanică I. Citologia, Histologia, Organele vegetale, Ed. Brumar,
Timişoara.
4. Ciobanu I., 1971 - Morfologia plantelor. Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
5. Danciu Marius, Parascan Darie, 2002 - Botanică forestieră. Ed. „Pentru Viaţă”, Braşov.
7. Luchian Vasilica, 2006 - Botanică - Morfologia şi Anatomia plantelor, Ed. Elisavaros, Bucureşti.
8. Păun M. şi col. 1980 - Botanica. Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
10. Săvulescu Elena, 2011 - Morfologia şi Anatomia plantelor, Ed. Elisavaros, Bucureşti.
12. Zanovschi V., Toma C., 1985 - Morfologia şi Anatomia plantelor cultivate. Ed. Ceres, Bucureşti.
- 82 -

ÎNMULŢIREA PLANTELOR: FLOAREA ŞI REPRODUCEREA LA GIMNOSPERME ŞI
ANGIOSPERME
CUPRINS
4.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr 4 83
4.2. Înmulţirea plantelor: definiţie, clasificare 83
4.3. Floarea şi reproducerea la gimnosperme 86
4.4. Floarea şi reproducerea la angiosperme 88
4.4.1. Morfologia şi anatomia florii 88
4.5. Inflorescenţe: definiţie, clasificare 102
4.6. Înflorirea 104
4.7. Polenizarea: definiţie, clasificare 105
4.8. Fecundaţia 106

Cunoşti modalităţile de înmulţire la plante;
Cunoşti morfologia florii şi reproducerea la Gimnosperme;
Cunoşti morfologia florii şi reproducerea la Angiosperme;
Cunoşti tipuri de inflorescenţe.
4.2. ÎNMULŢIREA PLANTELOR: DEFINIŢIE, CLASIFICARE

Înmulţirea plantelor este una dintre funcţiile fundamentale ale organismelor de a da naştere la urmaşi
asemănători cu ele, asigurând astfel perpetuarea speciei (Grinţescu I., 1985).
Organismele se pot înmulţi ca număr de indivizi (în absenţa fecundaţiei) sau se nasc din nou, se pot
reproduce prin fecundaţie, între înmulţire şi reproducere neexistând sinonimie.
La plante, întâlnim următoarele tipuri de înmulţire: vegetativă, asexuată şi reproducere sexuată.
Înmulţirea vegetativă
Înmulţirea vegetativă reprezintă însuşirea plantelor de a da naştere la un nou organism, plecând de la
un organ vegetativ, de la un fragment al acestuia, de la unele ţesuturi sau chiar de la o celulă, fiind întâlnită la
majoritatea plantelor. Aceasta se poate realiza pe cale naturală şi artificială.
Înmulţirea vegetativă naturală este frecvent întâlnită la plantele spontane şi are loc fără intervenţia
omului, realizându-se prin: diviziune directă, înmugurire celulară, fragmentare de tal şi prin organe
vegetative.
Prin diviziune directă se înmulţesc plantele inferioare (alge albastre, bacterii), prin sciziparitate
(despicarea celulei în două).
Prin înmugurirea celulelor se înmulţesc unele ciuperci, exemplu drojdia de bere – Saccharomyces
cerevisiae.
Prin fragmentarea talului se înmulţesc multe plante inferioare (alge, ciuperci, licheni), dar şi unele
plante superioare, de exemplu peştişoara – Salvinia natans, lintiţa – Lemna minor, la care corpul plantei se
rupe în două sau mai multe fragmente, fiecare creşte dând naştere la o nouă plantă.
Înmulţirea prin organe vegetative este specifică plantelor superioare şi se realizează prin: rizomi, bulbi,
tuberculi, bulbo-tuberculi, stoloni şi drajoni.
Înmulţirea vegetativă artificială este realizată de către om la unele plante cultivate. Pentru a înmulţi
plantele de care are nevoie, omul utilizează mai multe metode: prin despărţirea tufelor (la crizanteme); prin
stoloni (la căpşun); prin drajoni (la liliac); prin bulbi (la ceapă); prin rizomi (la stânjenel); prin tuberculi (la
- 83 -
cartof); prin bulbo-tuberculi (la gladiole); prin butăşire (la merişor, plop, trandafir); prin marcotaj (în
pomicultură şi viticultură); prin altoire între specii înrudite; prin culturi de celule şi ţesuturi “in vitro”, prin
care se multiplică plante cu calităţi deosebite.
Altoirea este cea mai utilizată metodă vegetativă de înmulţire a soiurilor valoroase de plante. Această
metodă constă în detaşarea unei porţiuni dintr-o ramură din ultimul an, cu unul sau doi muguri, de la o plantă
cu calităţi superioare şi altoirea acesteia pe alte plante, ce sunt înrădăcinate. Porţiunea care se altoieşte se
numeşte altoi, iar individul pe care se altoieşte se numeşte port-altoi. Altoiul şi port-altoiul concresc şi în
final alcătuiesc un singur individ. La punctul de contact între altoi şi portaltoi se realizează sudarea
ţesuturilor, ca urmare a formării calusului de cicatrizare, de aceea, de cele mai multe ori la locul de contact
între altoi şi portaltoi rămâne o porţiune umflată. Prin vasele lemnoase şi liberiene, venite în contact, încep să
circule seva brută şi elaborată.
În practică se cunosc mai multe metode de altoire şi anume: altoirea prin alipire, altoirea cu ramuri
detaşate, altoirea prin copulaţie, altoirea prin despicătură, altoirea sub scoarţă, altoirea cu muguri detaşaţi,
fiind metoda cea mai utilizată.
Înmulţirea asexuată
Se realizează prin participarea unor celule specializate, numite spori (germeni), care fără a copula între
ele, în anumite condiţii de mediu favorabile, germinează şi dau naştere la o nouă plantă.
Sporii rezultă în urma diviziunii reducţionale (meioza) din celule sporogene şi sunt haploizi. Ei se
separă de planta care i-a produs şi în condiţii favorabile formează noi indivizi.
Sporii sunt variabili, fiind unicelulari şi pluricelulari.
După locul de formare, sporii sunt: exospori şi endospori.
Exosporii, numiţi şi exogeni, se formează la exteriorul unor celule sau organe, exemplu bazidiosporii
de la ciuperci.
Endosporii sau endogenii iau naştere în interiorul celulelor sau organelor, exemplu ascosporii de la
ciuperci.
După rolul pe care îl au în ciclul de viaţă, sporii pot fi: obligatorii şi facultativi.
Sporii obligatorii a căror prezenţă este absolut necesară în desfăşurarea ciclului biologic la plante
(briosporii, bazidiosporii).
Sporii facultativi în lipsa cărora ciclul de dezvoltare a plantei se desfăşoară normal, cum sunt sporii de
rezistenţă ai bacteriilor, care apar numai sub influenţa anumitor condiţii de mediu.
După mobilitate, sporii pot fi: zoospori (spori mobili), ce au organite de deplasare, numite cili sau
flageli şi aplanospori (spori imobili, lipsiţi de cili şi flageli).
După formă şi mărime, sporii pot fi: izospori, ce sunt asemănători ca formă şi mărime (la alge,
ciuperci, muşchi şi la unele ferigi) şi heterospori (microspori şi macrospori), ce diferă ca formă şi mărime,
întâlniţi la unele ferigi (la Selaginella). Microsporii, în urma germinării, formează plante bărbăteşti, iar
macrosporii dau naştere la plante femeieşti.
La plantele evoluate, microsporul se numeşte grăuncior de polen, iar macrosporul se numeşte sac
embrionar.
Reproducerea sexuată
Reproducerea sexuată se realizează prin contopirea a două celule specializate, haploide, diferite din
punct de vedere sexual, numite gameţi. Procesul de unire se numeşte fecundaţie, în urma căreia se formează
zigotul (oul) diploid, din care se va dezvolta un nou organism.
Formarea gameţilor este precedată de o diviziune meiotică (reducţională).
Mai întâi are loc fuzionarea citoplasmei (plasmogamia), apoi are loc unirea nucleilor (cariogamia). La
unele plante, între plasmogamie şi cariogamie se interpune o pauză (dicariofază), celulele sunt în această
perioadă dicariotice (cu doi nuclei).
Din punct de vedere morfologic, gameţii pot fi: izogameţi (identici morfologic) şi heterogameţi
(diferiţi morfologic). Ca urmare şi fecundaţia este diferită, în funcţie de grupul sistematic, fiind întâlnite trei
tipuri importante de fecundaţie: izogamia, heterogamia şi gametangiogamia.
Izogamia este fecundaţia care se realizează cu gameţi identici din punct de vedere morfologic, dar
diferiţi din punct de vedere al sexualităţii (izogameţi). Aceasta este specifică algelor verzi, la unele ciuperci
inferioare (mucegaiuri) şi superioare.
- 84 -
Heterogamia se realizează între gameţi diferiţi morfologic şi sexual (heterogameţi). Gametul femel,
numit oosferă, este imobil şi mai mare (macrogamet), iar gametul mascul este mobil, mai mic, numit
anterozoid. La unele alge, ciuperci, oosferele se formează în nişte cavităţi numite oogoane; la muşchi şi ferigi
în arhegoane, iar anterozoizii se formează în anteridii. Anterozoizii, prin intermediul cililor şi flagelilor, se
deplasează în mediul lichid până la oosferă.
La plantele evoluate cu sămânţă (Gimnosperme şi Angiosperme), anterozoizii sunt lipsiţi de cili şi
flageli şi se numesc spermatii (Păun M., 1980). Ei ajung la oosferă prin intermediul tubului polenic, format
din exină şi celula vegetativă a grăunciorului de polen, iar procesul se numeşte sifonogamie.
Gametangiogamia este întâlnită la unele plante inferioare (Spyrogira, Mucor mucedo) şi constă în
unirea conţinutului a două celule sexuale, numite gametangii, rezultând zigotul.
Alternanţa de generaţii
Zigotul este punctul de plecare a unei noi plante. În dezvoltarea zigotului se succed două faze:
diplofaza, care este diploidă (2 n) şi haplofaza, care este haploidă (n). La plantele inferioare şi la cele
superioare, cele două faze sunt diferite ca durată.
La plantele inferioare, gameţii masculi se unesc în procesul fecundaţiei, rezultând zigotul, diploid, ce
se divide meiotic şi se formează sporii (n), din care, prin mitoze haploide, se dezvoltă talul (organismul
plantei). La aceste plante diplofaza este de scurtă durată, reprezentată de zigot, iar haplofaza este de lungă
durată, fiind reprezentată de plantă.
La plantele superioare, zigotul se divide mitotic, rezultând corpul plantei, format din: rădăcină,
tulpină, frunze, flori. În anterele florilor are loc meioza celulelor mame din care rezultă microsporii (n),
polenul (n), apoi gameţii bărbăteşti, care sunt haploizi (n), iar în ovul, prin meioză rezultă macrosporii (n),
unul dintre ei dă naştere sacului embrionar, în care se formează gametul femeiesc (oosfera). În această
situaţie diplofaza (sporofitul) este de lungă durată. De aici rezultă că fecundaţia reface diplofaza, iar meioza
produce haplofaza (gametofitul). La ambele categorii de plante, diplofaza şi haplofaza sunt două generaţii
care alternează.
a) Cum se înmulţesc plantele şi care sunt tipurile de înmulţire?

Tipurile de înmulţire la plante.
- 85 -
4.3. FLOAREA ŞI REPRODUCEREA LA GIMNOSPERME

Gimnospermele sunt plante lemnoase cu frunze persistente, la cele mai multe specii.
Florile acestora sunt lipsite de înveliş floral, sunt unisexuate, repartizate monoic (la brad, molid, pin
ş.a.) şi dioic (la ginco, tisă, ienupăr ş.a).
Florile bărbăteşti sunt situate în
vârful ramurilor tinere, grupate în
inflorescenţă racemoasă. Fiecare floare
are aspectul unui con mic, ce prezintă
un ax pe care se dispun în spirală
numeroase stamine (microsporofile)
solziforme (fig. 116). Pe faţa inferioară
a staminelor se formează sacii polenici:
2 la Pinus; 5 la Taxus; 4-6 la
Juniperus; 2-4 la Cupressus (Grinţescu
I., 1985). La baza florilor se află două
bractee, cu rol de protecţie. În
interiorul sacilor polenici se formează
celulele mamă ale grăuncioarelor de
polen. Din fiecare celulă mamă se
formează, prin meioză, 4 microspori
haploizi (grăuncioare de polen), grupaţi
în tetrade. Grăuncioarele de polen sunt
învelite de un perete dublu: exină şi
intină, care în părţile laterale sunt
îndepărtate între ele, rezultând doi saci
Fig. 116. Florile bărbăteşti la Pinus sylvestris (după Grinţescu I.) cu aer. În interiorul grăunciorului de
polen se află o celulă
vegetativă mai mare şi una
generativă mai mică, lipită de
două celule protaliene. Din
celula generativă se vor
forma 2 gameţii bărbăteşti.
Florile femeieşti (la
Pinus) sunt grupate în
inflorescenţe, numite conuri,
situate în vârful ramurilor
tinere. Conurile femeieşti
sunt formate din solzi
carpelari, dispuşi spiralat pe
Fig. 117. Florile femeieşti la Pinus sylvestris (după Grinţescu I.) axul conului (fig. 117).
Solzii carpelari sunt
plani şi poartă pe partea superioară (ventrală), la bază, două ovule, iar pe partea externă (dorsală) o bractee
solzoasă, ce concreşte cu solzul carpelar. Solzii carpelari, la maturitate se lignifică şi se termină cu un vârf
îngroşat de formă romboidală, numită apofiză, ce prezintă o muchie transversală, numită carenă, iar în
mijloc un mucron, prevăzut cu un umbelic. Fiecare ovul prezintă un înveliş extern, numit integument, care la
partea superioară prezintă o deschidere, numită micropil, sub care se află camera polenică. În interiorul
ovulului se află nucela, în care se găsesc 4 macrospori (gameţi). Din cei 4 macrospori, 3 se resorb, iar unul
va genera prin diviziuni endospermul primar, în care se formează două arhegoane, cu câte o oosferă
(gametul femel, fig. 118).
Polenizarea şi fecundaţia
La maturitate, grăuncioarele de polen, sunt puse în libertate prin crăparea sacilor polenici şi purtate de
vânt, pătrund prin micropilul ovulului în camera polenică, unde găsesc condiţii favorabile. Polenul
germinează, formând un tub polenic, care înaintează prin nucelă până la gâtul arhegonului.
- 86 -
În timpul formării
tubului polenic, celula
vegetativă se consumă, iar
celula generativă se divide,
rezultând o celulă
spermatogenă şi una
dislocatoare, care se resoarbe.
Din celula spermatogenă, în
urma unei diviziuni, iau
naştere două celule
spermatice (gameţii). La
contactul cu gâtul Fig. 118. Formarea endospermului primar la Pinus sylvestris (după Grinţescu I.)
arhegonului, vârful tubului
polenic se gelifică, unul din gameţi ajunge la oosferă, se uneşte cu
aceasta formând zigotul, ce va da naştere embrionului, iar celălalt
gamet se resoarbe, ca urmare, fecundaţia este simplă.
La pin, deşi polenul germinează repede, fecundaţia are loc
numai după maturarea oosferei (1-5 luni de la polenizare).
În timpul formării embrionului, ovulele se transformă în
seminţe golaşe. Deoarece carpelele sunt plane şi nu formează o
cavitate ovariană care să închidă ovulele, gimnospermele nu
prezintă fruct.
Sămânţa este formată din: tegument seminal, endosperm
primar şi embrion. Tegumentul seminal este învelişul seminţei, Fig. 119. Sămânţa la pin -
format din integumentul ovulului, iar endospermul primar, Pinus sylvestris
reprezintă un ţesut nutritiv. Embrionul este format din: rădăciniţă, A - solz carpelar cu seminţe:
tulpiniţă, mai multe cotiledoane (12 la pin) şi un muguraş situat între sc - solz carpelar; a - aripă;
acestea (fig. 119). s - sămânţă. B - sămânţă, secţ. long.:
La pin, la sfârşitul celui de-al doilea an, solzii carpelari se t - tegument seminal; m - micropil.
lignifică, iar seminţele care sunt aripate se desprind de pe solzi, fiind C - embrion în sămânţă:
e - endosperm; c - cotiledoane;
împrăştiate de vânt. În condiţii favorabile, din fiecare sămânţă se va
v.v - vârf vegetativ; a.h. - ax hipocotil;
forma o nouă plantă. r - rădăciniţă
a) Menţionaţi morfologia florii la Gimnosperme.

Morfologia florii şi reproducerea la Gimnosperme.
- 87 -
4.4. FLOAREA ŞI REPRODUCEREA LA ANGIOSPERME

Din punct de vedere ontogenetic, floarea se formează din mugurii floriferi sau micşti, în urma
procesului de organogeneză florală.
Floarea este un lăstar scurt, cu creştere limitată, cu rol în reproducerea sexuată, învelişul floral fiind
frunze modificate ce adăpostesc staminele şi carpelele, organele de reproducere.
La plantele erbacee, organogeneza florală se desfăşoară într-un singur an.
La plantele lemnoase, organogeneza se desfăşoară în două perioade de vegetaţie, separate prin repausul
de iarnă.
În primul an are loc procesul de inducţie florală şi de formare a primordiilor florale. Inducţia florală
are loc în apexul mugurelui unde se produc modificări biochimice, hormonale, fiziologice, care determină
modificări morfologice ale acestuia şi anume boltirea lui, alungindu-se în formă de cilindru. Pe acest apex
alungit încep să se diferenţieze primordiile sepalelor, petalelor, staminelor, gineceului şi ovulului.
În anul următor, în primăvară, are loc înflorirea, rezultând polenul şi sacul embrionar, iar apoi gameţii.
4.4.1. MORFOLOGIA ŞI ANATOMIA FLORII

O floare, completă, este formată din: peduncul (pedicel), receptacul, înveliş floral, androceu şi gineceu
(fig. 120).
Pedunculul (codiţa florii) serveşte la prinderea florii pe tulpină şi este format dintr-un singur internod.
Când florile sunt grupate în inflorescenţă, codiţa se numeşte pedicel. Acesta se inseră pe tulpină la baza unei
frunze, numită bractee, cu rol de protecţie. Pedunculul, respectiv pedicelul, la unele flori, poate să lipsească
şi floarea se numeşte sesilă, exemplu la floarea-soarelui – Helianthus annuus.
Receptaculul este partea terminală a pedunculului pe care sunt inserate componentele florale.
Receptaculul reprezintă axul florii, având diverse forme (fig. 121): conic (la căpşun), cilindric (la
micşunele), globulos (la piciorul cocoşului), plan (la cununiţă), disciform (la lămâi), cupă (la prun), butelie
(la ghiocel), urceolat (la măceş, măr) ş.a.
Învelişul floral este format din frunze modificate, care protejează organele de reproducere (staminele
şi carpelele) şi este de două feluri: periant (dublu) şi perigon (simplu). La unele specii, învelişul floral poate
să lipsească şi florile se numesc nude (golaşe), exemplu la salcie, stea de Crăciun, laptele câinelui ş.a.
Periantul este învelişul floral dublu, diferenţiat în caliciu şi corolă.
Caliciul (K) este învelişul extern, fiind format din totalitatea sepalelor, care sunt în general verzi.
După raportul dintre sepale, caliciul poate fi: dialisepal, cu sepale libere (la măr, trandafir, piciorul
cocoşului ş.a) şi gamosepal, cu sepale unite (la castravete, mazăre, salcâm ş.a). Concreşterea sepalelor poate
fi totală sau parţială, iar părţile libere se numesc lacinii.
Caliciul dialisepal poate fi: erect, cu sepalele orientate în sus, la Brassicaceae; patent, cu sepalele
inserate perpendicular pe receptacul, la Pirola şi reflect sau răsfrânt, cu sepalele îndreptate în jos, la piciorul
cocoşului, frag de pădure.
Fig. 121. Forme de receptacul

A – conic la Myosurus; B – globulos la Ranunculus; C – disciform
la Rubus odoratus; D – urceolat la Rosa sp.; E – cupă la Galanthus
Fig. 120. Morfologia unei flori complete nivalis (după Baillon şi Hegi)
- 88 -
Caliciul gamosepal poate fi: tubulos, cu sepalele unite în formă de tub (la garoafă – Dianthus
caryophyllus); campanulat, în formă de clopoţel (la dovleac – Cucurbita sp., Gentiana sp.); umflat (la opaiţă
– Silene pendula); infundibuliform, în formă de pâlnie, (la ciuboţica cucului – Primula officinalis); urceolat,
în formă de ulcior (la măselariţă - Hyosciamus niger); labiat cu două buze, la Lamiaceae (fig. 122).
După simetrie, caliciul poate fi: actinomorf, cu toate sepalele egale (măr, piciorul cocoşului ş.a.) şi
zigomorf, cu sepalele inegale (la salvie – Salvia sp., colţunaş - Tropaeolum majus).
După durată, caliciul poate fi caduc şi persistent.
Caliciul caduc sau căzător este de scurtă durată, de exemplu la unele plante, caliciul cade în momentul
înfloritului (la mac – Papaver rhoeas), dar de cele mai multe ori caliciul cade după fecundare.
Caliciul persistent, persistă şi după fecundare, însoţind fructul la maturitate, exemplu la multe plante
din Lamiaceae, Malvaceae, Solanaceae. Uneori caliciu se transformă într-un înveliş apărător al fructului,
purtând numele de caliciu acrescent, de exemplu la păpălău – Physalis alkekengi.
La unele plante, caliciul este dublu, format din caliciu extern (calicul) şi caliciu intern (la căpşun,
zămoşiţa de Siria – Hibiscus syriacus ş.a.).
În unele situaţii, caliciul poate fi redus la peri, dinţi (la păpădie, floarea-soarelui), alteori caliciul este
viu colorat (la jaleşul de grădină - Salvia splendens).
Corola (C), învelişul intern, este formată din totalitatea petalelor, situate în alternanţă cu sepalele, de
diferite culori, cu rol decorativ şi în atragerea insectelor (polenizare). Culoarea diversă a petalelor se
datorează conţinutului în cromoplaste şi antociani.
Forma petalelor este variabilă (fig. 123): circulară (orbiculară), ovat-lanceolată, triunghiulară,
unguiculată (cu baza îngustată), bilobată (cu doi lobi), tetralobată (cu patru lobi, egali sau inegali) ş.a.
Fig. 123. Forme de petale

1 – orbiculară la Ranunculus acer;
Fig. 122. Forme de caliciu 2 – unguiculată la Cheiranthus cheiri;
A – tubulos la Dianthus sp; B – infundibuliform la Primula 3 - ovat-lanceolată la Nimphaea alba;
officinalis; C – campanulat la Gentiana excisa; D – urceolat la 4 - bilobată la Stellaria media;
5 – pintenată la Viola odorata;
Hyosciamus niger; E – umflat la Silene vulgaris; F – labiat la
6 – tetralobată la Lychnis flos-cuculi
Salvia pratensis; G – caduc la Papaver somniferum; H – persistent
(adaptare după Grinţescu I.)
la Atropa belladonna; I – ascrescent la Physalis alkekengi
(după Buia Al.)
După raportul dintre petale, corola poate fi: dialipetală, cu petalele libere între ele (la Ranunculaceae,
Rosaceae, Brassicaceae ş.a) şi gamopetală, cu petalele unite, exemplu la familiile mai evoluate (Solanaceae,
Convolvulaceae, Campanulaceae ş.a), fig. 124.
După simetrie, corola dialipetală poate fi: actinomorfă, când toate petalele sunt egale (la Rosaceae,
Saxifragaceae ş.a); bisimetrică, când prin floare se duc două planuri de simetrie (la Brassicaceae) şi
zigomorfă, când petalele sunt inegale, exemplu la speciile din familia Fabaceae, corola este papilionată,
alcătuită din 5 petale inegale - o petală superioară mare, numită vexil (stindard); două petale laterale mai
mici, numite aripioare (alae) şi două petale inferioare, mici, concrescute prin baza lor, formând luntriţa
(carena). Există şi flori asimetrice (la Canna indica).
În cazul corolei gamopetale, petalele pot concreşte complet sau parţial, iar părţile libere se numesc
lacinii. Corola gamopetală poate fi de asemenea, actinomorfă şi zigomorfă.
- 89 -
Fig. 124. Tipuri de corole
Exemple de corole gamopetale cu simetrie actinomorfă:

- corolă rotată, când petalele sunt unite la bază într-un tub scurt, iar laciniile sunt mari (la cartof,
tomate ş.a.);
- corolă hipocrateriformă, cu petalele unite într-un tub lung şi îngust, lacinii mici (la liliac);
- corolă infundibuliformă, cu petalele unite în formă de pâlnie (la petunie, volbură);
- corolă campanulată, cu petalele unite în formă de clopoţel (la Campanula sp.);
- corolă tubuloasă, cu petalele unite în formă de tub (la ciuboţica cucului şi florile centrale din
inflorescenţa florii-soarelui);
- corolă urceolată, în formă de ulcior (la afin).
Exemple de corole gamopetale cu simetrie zigomorfă:
- corolă ligulată, cu petalele unite la bază într-un tub scurt, ce se continuă cu o parte lăţită, numită
ligulă (la salată, păpădie sau florile dispuse pe marginea inflorescenţei la floarea-soarelui, margarete ş.a);
- corolă bilabiată, cu petalele unite într-un tub, ce se termină în două labii inegale (la urzica moartă,
jaleş de grădină ş.a);
- corolă personată, de tip bilabiată, cu labiile apropiate între ele, cel inferior prezentând o
protuberanţă, fiind asemănătoare cu un bot închis de animal (la gura leului).
Numărul petalelor în floare este variabil de la o specie la alta, în general constant (5, 4). Există şi flori
involte (bătute), când numărul petalelor dintr-o floare este foarte mare, rezultat din stamine sterile
(staminodii), la garoafă, trandafir ş.a.
Perigonul (P) este învelişul floral simplu, nediferenţiat în caliciu şi corolă, format din totalitatea
tepalelor, asemănătoare petalelor.
După raportul dintre tepale, perigonul poate fi: dialitepal, cu tepalele libere (la lalea, crin ş.a.) şi
gamotepal, cu tepalele unite, la margăritar, zambilă, narcisă ş.a. ( fig 125).
După culoare, perigonul poate fi: petaloid, cu tepalele colorate, asemănător petalelor (lalea, zambilă,
ş.a) şi sepaloid, cu tepalele verzi, asemănător sepalelor (la sfeclă, nuc, fag ş.a).
Fig 125. Flori cu înveliş perigon
- 90 -
Din punct de vedere al simetriei, perigonul poate fi: actinomorf, cu tepalele egale (la lalea) şi zigomorf,
cu tepalele inegale (la orhidee).
Prefloraţia
Prefloraţia reprezintă modul cum sunt aşezate componentele învelişului floral în mugurele floral.
La plante, întâlnim patru tipuri de prefloraţie: valvată, alternă, cohleară şi contortă (fig. 126).
Prefloraţia valvată, când petalele se ating prin marginile lor (la varză, nalbă).
Prefloraţia alternă, când două petale externe acoperă prin marginile lor două petale interne (la mac).
Prefloraţia cohleară este specifică plantelor din ordinul Fabales (Leguminosales). Aceasta poate fi:
cohlear descendentă, întâlnită la plantele din Fabaceae (glicină, salcâm), când petala superioară
(vexilul) acoperă două petale laterale (aripi), iar acestea pe cele două inferioare (carena);
cohlear ascendentă, la Caesalpiniaceae (glădiţă – Gleditsia triacanthos, arborele lui Iuda - Cercis
siliquastrum), când carena acoperă aripile, iar acestea vexilul.
Prefloraţie contortă constă în aceea că fiecare din cele 5 petale acoperă parţial petala alăturată (la
Gentianaceae).
Fig. 126. Tipuri de prefloraţie
Androceul (A) este organul de reproducere bărbătesc, format din totalitatea staminelor (de la grec.
andros = bărbat).
Din punct de vedere morfologic, o stamină este formată din: filament, conectiv şi anteră. La cele mai
multe specii, filamentul poate fi simplu, dar există şi filament ramificat, exemplu la ricin - Ricinus
communis.
Androceul poate fi: dialistemon, cu filamentele libere şi gamostemon, cu filamentele unite (fig. 127).
În cazul androceului dialistemon, filamentele pot fi egale sau inegale.
Androceul cu filamente inegale, poate fi:
- didinam, format din 4 stamine - două cu filamente lungi şi două cu filamente scurte, în cazul multor
plante din Lamiaceae,
Scrophulariaceae (la sugel,
gura leului ş.a);
- tetradinam, cu 6
stamine, din care patru cu
filamente lungi şi două cu
filamente scurte, întâlnit la
plantele din Brassicaceae
(varză, muştar, rapiţă ş.a).
Androceul
gamostemon, poate fi:
- monadelf, când toate
staminele sunt unite prin
filamente într-un singur
mănunchi, exemplu la
plantele din Malvaceae
(nalbă, zămoşiţa de Siria ş.a.)
şi unele Fabaceae (soia, triadelf
salcâm galben ş.a.);
- diadelf, când
staminele sunt unite în două Fig. 127. Tipuri de androceu
- 91 -
mănunchiuri, exemplu la majoritatea plantelor din Fabaceae (glicină, salcâm, mazăre, fasole ş.a.);
- triadelf, când staminele sunt unite în trei mănunchiuri (la sunătoare – Hypericum perforatum, dovleac
– Cucurbita pepo ş.a);
- pentadelf, când staminele sunt unite în cinci mănunchiuri (la tei – Tilia sp.);
- poliadelf, cu staminele unite în mai multe mănunchiuri (la lămâi – Citrus limon).
Sunt şi cazuri când staminele sunt unite prin anterele lor, iar filamentele sunt libere, androceul fiind
numit sinanter, la majoritatea plantelor din familia Asteraceae
(floarea-soarelui, păpădie ş.a.).
La unele plante, în special gamopetale (Lamiaceae,
Solanaceae ş.a), filamentele staminelor concresc cu tubul corolei.
Conectivul este partea terminală a filamentului prin care
acesta se prinde de anteră.
Antera este partea cea mai importantă a staminei, deoarece în
ea are loc formarea polenului (gametofitul bărbătesc).
Antera se poate fixa de filament prin bază, numită bazifixă
(măr, lalea, varză ş.a) sau prin partea mijlocie (dorsală), numită
dorsifixă sau oscilantă, adaptare la polenizarea anemofilă (crin, grâu
ş.a.) fig. 128.
Staminele care au antere reduse (sterile) se numesc
staminodii. Uneori staminodiile se transformă în foliole, rezultând
florile involte (la garoafă, trandafir) sau se transformă în nectarii (la
spânz – Helleborus purpurascens).
Fig. 128. Tipuri de prindere a anterei
Numărul staminelor în floare este caracteristic pentru diferite
pe filamentul staminei:
bazifixă: Tulipa sylvestris (1);
unităţi sistematice: 1 stamină (la laptele cucului); 2 stamine (la
dorsifixă: Colchicum autumnale (2); Oleaceae); 3 stamine (la Poaceae, Iridaceae); 4 stamine (la
Triticum aestivum (3); Plantago majoritatea plantelor din Lamiaceae); 5 stamine (la Solanaceae); 6
lanceolata (4); (după Masclef) stamine (la varză, lalea, ş.a) sau numeroase stamine, numite flori
poliandre, la piciorul cocoşului, spânz ş.a (Zanoschi V., 1985).
Structura anterei
Antera, în secţiune transversală, este formată din două părţi simetrice, numite teca, ataşate de o parte şi
de alta a conectivului (ţesutul conducător) şi despărţite parţial de un şanţ median (fig. 129).
Conectivul este format din parenchim şi are în mijloc un fascicul libero-lemnos, cu ţesutul liberian
orientat la exterior, iar cel lemnos spre şanţul median.
Fiecare teca prezintă doi saci polenici, între care se află un şanţ lateral.
Peretele anterei este alcătuit din mai multe ţesuturi. La exterior se află epiderma, formată dintr-un
singur rând de celule, care în dreptul şanţurilor laterale se gelifică, favorizând deschiderea anterei. Sub
epidermă se află ţesutul mecanic cu celule mari, cu pereţii interni şi laterali îngroşaţi cu benzi de lignină.
Fig. 129. Structura anterei la crinul alb, Lilium candidum, (după Morlova Irina.)
- 92 -
Datorită îngroşărilor neuniforme, acest ţesut are rol în deschiderea anterei, astfel, celulele stratului mecanic
pierd apa, se contractă mai puternic pereţii externi care sunt mai subţiri şi determină ruperea peretelui anterei
în dreptul şanţurilor laterale, unde ţesutul mecanic este întrerupt. Sub stratul mecanic se află ţesutul
tranzitoriu, format din 2-3 rânduri de celule turtite, parenchimatice, sub care se găseşte stratul tapet cu celule
mari, polinucleate, bogate în materii de rezervă, cu rol în hrănirea celulelor mame, microsporilor şi
polenului. La maturitatea polenului, aceste două ţesuturi se dezorganizează, dispare ţesutul parenchimatic
dintre sacii polenici şi teca devine în această situaţie uniloculară. Polenul este eliberat prin şanţurile laterale
sub formă de grăuncioare izolate.
Structura grăunciorului de polen

Polenul este sferic, la cele mai multe
plante. Mărimea lui variază în general între 15-
50 µm.
Grăunciorul de polen prezintă un perete
dublu, format din exină şi intină (fig. 130). Exina
se află la exterior este groasă şi prezintă
ornamentaţii în relief, iar din loc în loc prezintă
porţiuni neîngroşate, numite pori prin care se
formează tubul polenic. Sub exină se află intina,
care este subţire. Grăunciorul de polen este
format din două celule haploide: vegetativă şi
generativă.
Celula vegetativă este mai mare şi are un
nucleu sferic, iar celula generativă este mai mică,
cu nucleu lenticular. Din diviziunea celulei
generative rezultă doi gameţi bărbăteşti, numite Fig. 130. Grăuncioarele de polen, structură (orig.) şi formă
spermatii, ce vor participa la fecundaţie.
Formarea grăunciorului de polen (gametofitul bărbătesc)

Formarea grăunciorului de polen începe încă din faza de primordiu
al anterei şi se desfăşoară în cinci etape: microarhesporogeneza,
microsporogeneza, eliberarea microsporilor, formarea grăuncioarelor de
polen şi microgametogeneza (Ungurean Livia, 1996).
1. Microarhesporogeneza
În faza de primordiu al anterei se individualizează câte un şir de
celule mari, în patru locuri, bogate în citoplasmă. Acestea reprezintă
microarhesporii primari, ce se divid mitotic şi dau naştere la două celule
diploide, celula parietală spre exterior şi celula sporogenă spre interior, ce
reprezintă microarhesporul secundar. Celula parietală, prin diviziuni
repetate, formează peretele anterei, alcătuit din: ţesut mecanic, ţesut
tranzitoriu şi stratul tapet. Celula sporogenă continuă să se dividă mitotic,
formând celulele mame.
2. Microsporogeneza
Celulele mame se divid meiotic şi formează patru celule haploide
sau tetrada de microspori.
3. Eliberarea microsporilor
Pereţii celulelor mame se rup şi microsporii sunt eliberaţi în sacul
polenic, unde se hrănesc cu substanţe prezente în celulele stratului tapet,
după care cresc şi devin sferici.
4. Formarea grăuncioarelor de polen
Microsporii se divid mitotic, rezultând două celule inegale: celula
vegetativă şi celula generativă, apoi se formează peretele dublu al
grăunciorului de polen. În această fază se distrug ţesuturile tranzitoriu şi
Fig. 131. Microgametogeneza
tapet care au servit la hrănirea polenului. (după Grinţescu I.)
- 93 -
5. Microgametogeneza
Constă în formarea gameţilor în prima etapă a fecundaţiei. Celula generativă se divide şi rezultă doi
gameţi bărbăteşti (fig. 131).
La angiosperme, gametofitul bărbătesc (grăunciorul de polen) este format din cele două celule:
generativă şi vegetativă.
Gineceul (G) este organul de reproducere femeiesc şi este format din totalitatea carpelelor (de la grec.
gyne = femeie). Carpelele sunt frunze metamorfozate, sudate prin marginile lor.
După numărul carpelelor, gineceul poate fi: monocarpelar (la fasole, salcâm, prun, cireş ş.a);
bicarpelar (la Apiaceae); tricarpelar (la Liliaceae); tetracarpelar (la Brassicaceae) şi pluricarpelar (la
multe specii din Magnoliaceae, Ranunculaceae şi unele Rosaceae).
După raportul dintre carpele, gineceul poate fi: dialicarpelar (apocarp), cu carpele libere, specific
angiospermelor mai puţin evoluate (Nymphaeaceae, Ranunculaceae, unele Rosaceae) şi gamocarpelar
(sincarp, cenocarp), cu carpele unite (la varză, lalea, crin ş.a.), fig 132.
Din punct de vedere morfologic, gineceul este format din trei părţi: ovar, stil şi stigmat.
Ovarul este partea bazală mai umflată a gineceului, ce prezintă una sau mai multe cavităţi, numite loji
ovariene, care adăpostesc ovulele.
În general, când gineceul este format dintr-o singură carpelă, există o singură lojă. Când gineceul este
alcătuit din mai multe carpele, există două situaţii: o singură lojă, dacă unirea dintre carpele s-a efectuat
numai prin margini şi mai multe loji (în
număr egal cu numărul carpelelor), când
unirea s-a efectuat şi prin pereţii laterali.
Poziţia ovarului (gineceului) în
floare este dată de forma receptaculului şi
de locul de prindere a învelişului floral,
faţă de gineceu. În funcţie de acestea,
ovarul poate fi: superior, inferior şi
semiinferior (fig. 133).
Ovarul superior se întâlneşte la
florile care au receptaculul convex sau
Fig. 132. Tipuri de gineceu
plan, el fiind situat deasupra
receptaculului, iar componentele florale
sunt inserate la bază (la piciorul cocoşului,
căpşun ş.a.).
Ovarul inferior este întâlnit la florile
care au receptaculul concav, în care ovarul
este complet scufundat, iar componentele
florale se prind deasupra ovarului (la măr,
măceş, prun ş.a).
Ovarul semiinferior este rar întâlnit,
Fig. 133. Poziţia ovarului în floare fiind caracteristic receptaculului concav,
în care ovarul este adâncit până la
jumătatea receptaculului, iar componentele florale se prind la
mijlocul acestuia, exemplu la sfeclă.
Stilul este porţiunea cilindrică, ce se află în continuarea
ovarului, prezintă o parte terminală mai dilatată, numită stigmat.
Stilul poate să lipsească şi atunci stigmatul este sesil (la mac, lalea).
La majoritatea speciilor, florile au stile de aceeaşi lungime, iar
fenomenul se numeşte homostilie. Sunt şi specii la care florile au
stile de diferite lungimi, iar fenomenul se numeşte heterostilie (la
ciuboţica cucului). Heterostilia reprezintă o adaptare a speciilor la
polenizarea încrucişată (fig. 134).
Numărul stilelor dintr-o floare este dat de numărul carpelelor.
Fig. 134. Heterostilia la Primula veris Astfel, dacă gineceul este monocarpelar există un singur stil. Dacă
A – floare cu stil scurt; B – floare cu gineceul este pluricarpelar, dialicarpelar, numărul stilelor este egal
stil lung. (după Ungurean Livia) cu cel al carpelelor. În cazul gineceului pluricarpelar, gamocarpelar,
- 94 -
concreşterea poate avea loc numai la nivelul ovarului şi

în această situaţie, numărul stilelor este egal cu
numărul carpelelor sau există situaţii când concreşterea
carpelelor se face şi la nivelul stilelor şi ovarul prezintă
un singur stil.
Stigmatul este partea terminală a stilului şi

prezintă celule alungite, numite papile, care secretă un
lichid dulce cu rol în reţinerea polenului în timpul
polenizării.
Forma stigmatului este variabilă (fig. 135):
globulos (la Solanaceae), petaloid (la stânjenel), bifid
(la Asteraceae), trifid (la Liliaceae), stelat (la mac),
plumos - păros (la grâu, secară ş.a), filiform (la
porumb) ş.a.
Numărul lobilor stigmatului indică de regulă
numărul carpelelor concrescute, de exemplu la crin,
Fig. 135. Tipuri de stigmate
stigmatul trilobat indică numărul carpelelor concrescute (după Korner, din Grinţescu)
(3).
Structura ovarului monocarpelar

Ovarul prezintă o structură
asemănătoare unei frunze, cu marginile
răsucite spre partea superioară şi unite, ca
urmare şi carpela prezintă două epiderme,
între care se află un parenchim asimilator
(fig. 136). În parenchim sunt înglobate
fasciculele conducătoare libero-lemnoase:
un fascicul median, corespunzător şanţului
median, cu liber la exterior şi lemn la
interior şi două fascicule placentare în
zona de sutură, cu lemnul spre exterior şi
liberul la interior.
Ovulele se găsesc în loja ovariană,
ele se prind de peretele ovarului pe o Fig. 136. Structura unui ovar monocarpelar (după Bonnier)
porţiune, numită placentă.
Structura ovarului tricarpelar la crinul alb - Lilium candidum

Ovarul la crin, în secţiune transversală, este format din trei carpele concrescute, formând 3 cavităţi,
numite loji (fig. 137). Acest ovar este tricapelar gamocarpelar (sincarp).
Structura carpelei este asemănătoare cu structura limbului foliar. Aceasta prezintă două epiderme una
externă şi una internă între care se
află parenchimul asimilator. Printre
celulele epidermei sunt prezente şi
stomate. Celulele parenchimului
conţin cloroplaste.
În parenchim se află
fasciculele conducătoare libero-
lemnoase. Există trei categorii de
fascicule conducătoare: 3 fascicule
mediane, care corespund cu
nervurile principale ale carpelelor,
ce au ţesutul liberian orientat la
exterior şi ţesutul lemnos la interior; Fig. 137. Structura ovarului la crinul alb - Lilium candidum
3 fascicule laterale, formate din (după Grinţescu I.)
- 95 -
concreşterea a două fascicule, fiind situate pe linia de sutură a carpelelor, cu aceeaşi orientare ca şi
fasciculele mediane şi 6 fascicule placentare, situate în vecinătatea ţesutului placentar, cu orientare inversă,
ţesutul lemnos la exterior şi ţesutul liberian la interior.
Ovulele sunt anatrope (răsturnate) şi sunt prinse central în unghiul intern al lojilor, placentaţia fiind
axilară. În centru se află canalul stilar, căptuşit de celule papiliforme, bogate în materii de rezervă, care se
gelifică favorizând înaintarea tubului polenic de la stigmat până la ovul.
Placentaţia
Locul din ovar unde se prind ovulele se numeşte placentă, iar modul de dispunere a placentelor în ovar
se numeşte placentaţie. Placentaţia poate fi parietală (carpelară) şi centrală (receptaculară).
Placentaţia parietală constă în distribuţia ovulelor pe tot peretele intern al carpelei (Ciocârlan V.,
2009).
Placentaţia centrală sau receptaculară, constă în dispunerea ovulelor pe o coloană centrală, rezultată
din pătrunderea receptaculului în interiorul ovarului.
Placentaţia parietală prezintă mai multe
variante (fig. 138):
- parietal-laminală, când ovulele sunt fixate pe
toată faţa internă;
- parietal-marginală, când ovulele sunt situate
de o parte şi de alta a liniei de sutură;
- parietal-mediană, când ovulele sunt fixate în
dreptul nervurilor mediane;
- parietal-unghiulară (axilară), când ovulele se
află în unghiul intern al fiecărei carpele,
respectiv în partea internă a fiecărei loji.
Tipul de placentaţie diferă în funcţie de
specie şi constituie un criteriu în clasificarea
Fig. 138. Tipuri de placentaţie (după Jucovski) plantelor.
Structura ovulului
Ovulul are rolul de a produce şi proteja gametofitul femeiesc. În general ovulul are o formă ovală şi se
formează în interiorul ovarului, pe peretele intern sau pe receptaculul pătruns în cavitatea ovariană (fig. 139).
Ovulul se prinde de placentă printr-un cordon, numit funicul. În funicul se află un fascicul conducător libero-
lemnos, ce se ramifică la baza ovulului într-un punct, numit chalază.
Locul unde se uneşte funiculul cu ovulul se numeşte hil. Ovulul prezintă la exterior 2 integumente
(cute), formate din câteva straturi de celule, care nu închid complet ovulul, lăsând o deschizătură, numită
micropil. Sub integumente se află un ţesut parenchimatic,
numit nucelă, în care se află sacul embrionar (gametofitul
femeiesc) cu 7 celule dispuse polar şi central. La polul
dinspre micropil sunt situate 3 celule haploide: oosfera
(gametul femeiesc) şi două sinergide. La polul dinspre
chalază se află 3 celule antipode, haploide. În mijlocul sacului
embrionar este situată celula secundară, diploidă. Celulele de
bază ale sacului embrionar sunt oosfera şi celula secundară,
care vor participa la procesul de dublă fecundaţie.
Tipuri de ovule
În funcţie de poziţia hilului, micropilului şi chalazei, se
întâlnesc trei tipuri de ovule: ortotrop, anatrop şi campilotrop
(fig. 140).
- ovulul ortotrop (drept) are micropilul, chalaza şi hilul
aşezate pe aceeaşi linie dreaptă, verticală (la nuc, platan ş.a);
- ovulul anatrop (răsturnat) este cel mai frecvent
Fig. 139. Structura ovulului ortotrop întâlnit, are micropilul şi hilul alăturate, iar chalaza se află la
(după Strasburger E.) polul opus (la crin);
- 96 -
- ovulul campilotrop (curbat) este puternic curbat, în formă de rinichi şi prezintă hilul, chalaza şi
micropilul foarte apropiate între ele, exemplu la familiile: Fabaceae, Caryophyllaceae, Brassicaceae ş.a.
Fig. 140. Tipuri de ovule (după Guillermond A. şi Mangenot G.)
Formarea sacului embrionar (gametofitul femeiesc)

Formarea gametofitului femeiesc se desfăşoară în trei etape: macroarhesporgeneza,
macrosporogeneza şi macrogametogeneza (fig. 141).
1. Macroarhesporogeneza
Ovulul apare în ovar sub forma unui primordiu, ce reprezintă nucela. În nucelă se individualizează
macroarhesporul primar, o celulă mai mare, care se divide mitotic şi rezultă două celule diploide: celula
parietală şi celula sporogenă sau arhesporul secundar. Celula parietală, prin diviziuni mitotice, formează
calota, ce reprezintă un ţesut protector în dreptul micropilului.
2. Macrosporogeneza
Celula sporogenă (celula mamă a macrosporilor) se divide meiotic şi rezultă tetrada liniară de
macrospori haploizi.
3. Macrogametogeneza
Unul din macrospori, cel inferior, se dezvoltă şi formează sacul embrionar, iar ceilalţi macrospori se
distrug.
Nucleul macrosporului inferior se divide succesiv de trei ori, rezultând sacul embrionar binucleat,
tetranucleat şi octonucleat. Nucleii rezultaţi cu citoplasmă şi membrană se distribuie polar şi central. La polul
micropilar se grupează 3 celule: oosfera şi două sinergide, iar la polul chalazal, 3 celule antipode. Doi dintre
nuclei se unesc şi formează în centrul sacului embrionar celula secundară, care este diploidă şi care va
participa la procesul de dublă fecundaţie, alături de oosferă.
Tipuri de flori şi de plante în funcţie de repartizarea sexelor

După repartiţia sexelor în floare, florile se împart în două categorii: hermafrodite şi unisexuate (fig.
142).
Florile hermafrodite (bisexuate) au atât androceu cât şi gineceu (la cireş, măr, lalea ş.a). Este cunoscut
faptul că majoritatea angiospermelor au flori hermafrodite (75-78%).
Florile hermafrodite pot fi: homogame şi dihogame.
Florile homogame sunt flori hermafrodite, la care staminele şi carpelele ajung la maturitate în acelaşi
timp.
Florile dihogame sunt flori hermafrodite, la care staminele şi carpelele ajung la maturitate în perioade
diferite. Acestea pot fi: protandre, când staminele ajung la maturitate înaintea carpelelor (Caryophyllaceae,
Fabaceae, Malvaceae, Lamiaceae, Campanulaceae, Asteraceae ş.a) şi protogine, când carpelele ajung la
maturitate înaintea staminelor, la Brassicaceae, Rosaceae, Apiaceae, Solanaceae ş.a ( Andrei M. 1978).
Florile unisexuate au un singur organ de reproducere, fiind bărbăteşti (au numai stamine) şi femeieşti
(au numai carpele).
Plantele care poartă flori unisexuate pot fi: monoice, dioice şi poligame.
Plantele unisexuat-monoice au florile bărbăteşti şi femeieşti pe acelaşi individ, tulpină (la brad, nuc,
stejar, fag, porumb ş.a).
- 97 -
Fig. 141. Formarea gametofitului femeiesc (sacul embrionar)

A – formarea macroarhesporului primar (mas); B, C - formarea celulei parietale (cp)
şi celulei sporogene (cs); D – diviziunea mitotică a celulei parietale şi diviziunea
meiotică a celulei sporogene; E – calota (c) şi tetrada (t) liniară de macrospori (m);
F – prima cariochineză a macrosporului inferior; G – sac embrionar binucleat;
H – a doua cariocheneză; I – sac embrionar tetranucleat; J – a treia cariochineză;
K – sac embrionar octonucleat; L – sac embrionar cu 7 celule: oosfera (o); două
sinergide (s); trei antipode (a); celula secundară (c). (după Ungurean Livia)
Plantele unisexuat-dioice au florile bărbăteşti şi femeieşti pe indivizi separaţi, ca urmare există indivizi
numai cu flori bărbăteşti şi indivizi numai cu flori femeieşti (la ginco – Ginkgo biloba, tisă – Taxus baccata,
plop – Populus sp., salcie – Salix sp, cânepă – Cannabis sativa ş.a).
Plantele poligame au pe acelaşi individ flori hermafrodite şi flori unisexuate (la arţar). La angiosperme
poligamia este rar întâlnită.
După repartiţia sexelor pe tulpină, pe unul, doi sau trei indivizi, plantele poligame se împart în trei
categorii: poligam-monoice, poligam-dioice şi poligam-trioice (Ciocârlan V. 2009).
Plantele poligam-monoice au flori hermafrodite, plus unul sau ambele sexe, fiind de trei feluri:
1. ginandromonoice (au flori hermafrodite, femeieşti şi bărbăteşti);
2. ginomonoice (au flori hermafrodite şi femeieşti);
3. andromonoice (au flori hermafrodite şi bărbăteşti).
Plantele poligam-dioice au pe un individ flori hermafrodite, iar pe alt individ unul sau ambele sexe,
fiind de trei feluri:
1. ginandrodioice (au flori hermafrodite plus femeieşti şi bărbăteşti);
2. ginodioice (au flori hermafrodite plus femeieşti);
3. androdioice (au flori hermafrodite plus bărbăteşti).
- 98 -
Fig. 142. Tipuri de plante după repartiţia sexelor

1 – hermafrodite; 2 – monoice; 3 – dioice; 4 – ginandromonoice:
5 – ginomonoice; 6 - andromonoice: 7 – ginandrodioice; 8 – androdioice;
9 – ginodioice. (după Ciocârlan V.)
Plantele poligam-trioice au sexele separate pe trei indivizi, având flori hermafrodite, bărbăteşti şi
femeieşti sau diverse combinaţii, pe un individ putând să se afle două feluri de flori – bărbăteşti, femeieşti şi
hermafrodite plus femeieşti sau bărbăteşti, femeieşti şi hermafrodite plus bărbăteşti etc.
Există şi flori sterile, numite agame, la care staminele şi carpelele sunt atrofiate (leandru, trandafirul de
grădină ş.a).
Aşezarea componentelor florale pe receptacul

Componentele florale se dispun pe receptacul în trei moduri: spirociclic, hemiciclic şi ciclic.
În cazul dispoziţiei spirociclice, toate componentele florale sunt aşezate pe o spirală, exemplu la
angiospermele mai puţin evoluate (la Magnoliaceae, Calicanthaceae).
Dispoziţia hemiciclică constă în aceea că învelişul floral este aşezat ciclic (pe cercuri), iar organele de
reproducere, staminele şi carpelele în spirală (la Ranunculaceae).
Dispoziţia ciclică constă în aşezarea componentelor florale pe cercuri, acestea fiind dispuse pentaciclic
sau tetraciclic, respectiv pe 5 sau pe 4 cercuri concentrice (la Angiospermele evoluate). Pe fiecare cerc,
numărul părţilor florale poate fi: 3, 4, 5, rezultând flori trimere (pe tipul 3), tetramere (pe tipul 4), pentamere
(pe tipul 5) şi polimere (fig. 143). Cele mai multe angiosperme prezintă componentele florale dispuse pe 5 şi
4 cercuri.
Fig. 143. Aşezarea ciclică a componentelor florale pe receptacul –

diagrame florale
- 99 -
Formule şi diagrame florale

Exprimarea succintă a organizării unei flori se face cu ajutorul unei formule florale. Formula florală
este redată prin anumite simboluri, litere, cifre şi semne convenţionale, de exemplu:
Floare hermafrodită ♂
♀
Floare unisexuat-bărbătească ♂
Floare unisexuat-femeiască ♀
Simetrie:
Actinomorfă *
Bisimetrie +
Zigomorfă ٪
Perigon P
Caliciu K
Corolă C
Androceu A
Gineceu G
Cifrele care însoţesc literele, indică numărul elementelor respective;
Semnul ∞, reprezintă un număr mare de elemente;
Parantezele mici ( ), reprezintă unirea pieselor de acelaşi fel;
Parantezele mari [ ], reprezintă unirea pieselor de la organe diferite;
Linia de deasupra gineceului arată poziţia inferioară a acestuia;
Linia de sub gineceu arată poziţia superioară a acestuia;
Linia de la mijlocul gineceului arată poziţia semiinferioară a acestuia
Exemple de formule florale:

* P∞ A∞ G∞, la magnolie – Magnolia kobus
* K5 C5 A5-∞ G(5) la tei – Tilia sp.
♂P2+2 A6-20; ♀ P2+2 G ¯ (2) la nuc – Juglans regia
* K(4) [C(4) A2] G(2) la lemn câinesc – Ligustrum vulgare
* K5 C5 A10+10+10 G¯ 1, la prun – Prunus domestica
٪ K(5) C5 A(9) 1G(1), la salcâm – Robinia pseudoacacia
٪ K(5) [C(5) A4] G(2), la sugel – Lamium maculatum
+ K2+2 C4 A2+4 G(4), la varză – Brassica oleracea
* P3+3 A 3+3 G(3) la lalea – Tulipa gesneriana
Diagrama florală este o reprezentare grafică a unei secţiuni prin floare, în proiecţie orizontală, cu
menţionarea numărului, locului şi a raportului dintre piesele florale.
La florile ciclice, piesele florale se dispun pe cercuri concentrice;
Bracteea, sepalele şi petalele se reprezintă prin arcuri de cerc, asociate cu acoladă; staminele prin
secţiunea anterei, iar gineceul prin secţiunea ovarului.
La florile care aparţin unei inflorescenţe, deasupra diagramei se desenează axul inflorescenţei cu
semnul: o.
Bracteea şi sepalele se colorează cu verde, petalele, în funcţie de culoarea lor, iar staminele cu galben.
- 100 -
a) Ce fel de organ este floarea şi din ce se formează?
b) Prezentaţi pe scurt părţile componenete ale florii la angiosperme.
c) Menţionaţi tipuri de flori şi de plante în funcţie de repartizarea sexelor.
d) Cum sunt aşezate componentele florale pe receptacul?

Morfologia florii la Angiosperme.
- 101 -
4.5. INFLORESCENŢE: DEFINIŢIE, CLASIFICARE

La unele plante, florile pot fi solitare, când tulpina nu este ramificată şi poartă o singură floare (lalea –
Tulipa gesneriana, ghiocel – Galanthus nivalis ş.a), însă la majoritatea plantelor, florile sunt grupate mai
multe pe un ax, formând o inflorescenţă (zambilă – Hyacinthus orientalis, salcâm – Robinia pseudoacacia
ş.a). Ca poziţie, atât florile solitare, cât şi inflorescenţele, sunt situate fie terminal, fie lateral (axilar).
La o inflorescenţă deosebim axul principal, numit rahis, pe care se află flori pedicelate sau axul
principal se ramifică, florile fiind situate pe axe de ordin superior (secundar, terţiar etc.).
După modul de creştere în lungime a axului principal şi după tipul de ramificare a acestuia,
inflorescenţele se împart în trei categorii: racemoase, cimoase şi mixte.
Inflorescenţe racemoase (monopodiale)

Inflorescenţele racemoase, numite şi monopodiale, se caracterizează prin creştere continuă
(nedefinită), datorită faptului că axul principal (rahisul) se termină cu un mugur vegetativ, iar înflorirea se
face de la exterior spre interior sau de la bază spre vârf (centripetă sau bazifugă).
Inflorescenţele racemoase sunt de două feluri: simple şi compuse.
Inflorescenţe racemoase simple

Inflorescenţele racemoase simple au florile prinse pe axul principal, cum sunt: racemul, corimbul,
umbela, spicul, capitulul, antodiul, amentul şi spadicele (fig. 144).
Racemul prezintă un ax alungit şi subţire pe care se prind flori cu pediceli aproximativ egali, exemplu
la salcâm, glicină, zambilă ş.a.
Corimbul se caracterizează prin aceea că de pe axul principal pornesc pediceli inegali, care ajung la
aceeaşi înălţime. Ramificaţiile descresc de la bază spre vârf (la păr – Pyrus communis, cununiţă - Spiraea
vanhouttei).
Umbela prezintă un ax scurt, pedicelii pornesc din locuri apropiate şi ajung la aceeaşi înălţime. La
baza pedicelilor se află involucrul (frunze de protecţie), exemplu la cireş – Cerasus avium, ghizdei – Lotus
corniculatus ş.a.
Spicul prezintă un ax alungit şi subţire pe care se prind flori sesile, exemplu la pătlagină – Plantago
sp.
Capitulul se caracterizează printr-un ax scurt şi îngroşat, cu flori scurt pedicelate (la trifoi – Trifolium
sp., varga ciobanului – Dipsacus sp.).
Fig. 144. Inflorescenţe racemoase simple
- 102 -
Antodiul (calatidiul) are axul îngroşat disciform sau globulos pe care se prind flori sesile, fiind
inflorescenţa specifică plantelor din Asteraceae (floarea-soarelui, dalie, margarete, muşeţel ş.a). Pe partea
inferioară a antodiului se găsesc numeroase hipsofile (frunze de protecţie) ce alcătuiesc involucru.
Amentul prezintă un ax pendul cu flori sesile, unisexuate (la nuc, alun, salcie, plop ş.a).
Spadicele prezintă un ax îngroşat cu flori sesile, unisexuate, acoperite de o frunză modificată, în formă
de cornet sau plană, numită spată (la cală - Zantedeschia aethiopica, rodul pământului - Arum maculatum,
floarea Flamingo - Anthurium andreanum).
Inflorescenţe racemoase compuse

Inflorescenţele racemoase compuse au florile dispuse pe ramificaţii secundare sau terţiare ale axului
inflorescenţei, cum sunt: racem compus, corimb compus, umbelă compusă, spic compus, panicul cu
spiculeţe, panicul spiciform, panicul ş.a (fig. 145).
Racemul compus este întâlnit la unele Brassicaceae (ridiche, varză).
Corimbul compus se întâlneşte la
păducel – Crataegus monogyna, scoruş –
Sorbus aucuparia.
Umbela compusă este întâlnită la
plantele din Apiaceae (Umbelliferae) şi
este formată din umbele simple, numite
umbelule, însoţite de involucel şi care sunt
dispuse pe axe, care pleacă din acelaşi loc
şi ajung la aceeaşi înălţime, având la bază
involucru.
Spicul compus este întâlnit la unele
plante din Poaceae (grâu, secară, orz,
iarbă de gazon ş.a), fiind format dintr-un
un ax, numit rahis, la nodurile căruia se
prind sesil spiculeţe, inflorescenţe simple.
Spiculeţul prezintă un ax pe care se prind
sesil una sau mai multe flori. Acesta este
protejat la bază de două frunze modificate,
numite glume, iar florile sunt protejate de
două palee.
Panicul cu spiculeţe se
caracterizează prin aceea că spiculeţele se
prind pe ramificaţii lungi (la ovăz, orez,
firuţă – Poa pratensis ş.a.).
Panicul spiciform format din
spiculeţe foarte scurt pedicelate,
inflorescenţa are aspect cilindric (la mohor
– Setaria sp., timoftică – Phleum pratense
ş.a).
Panicul are aspect piramidal,
ramificarea se repetă de multe ori (la
liliac, lemn câinesc, castan ornamental
Fig. 145. Inflorescenţe racemoase compuse
ş.a.).
Spadice cu spiculeţe se caracterizează printr-un ax îngroşat, pe care se prind sesil spiculeţele
femeieşti, protejate de numeroase hipsofile, numite pănuşe (inflorescenţa femeiască la porumb - ştiulete).
Umbelă cu spice compuse întâlnită la pirul gros – Cynodon dactylon.
Corimb cu andodii, la pălămidă – Cirsium arvense, coada şoricelului–Achillea millefolium ş.a.
- 103 -
Inflorescenţe cimoase (simpodiale)

Inflorescenţele cimoase, numite şi simpodiale, se caracterizează prin creştere finită (determinată),
deoarece axul principal se termină cu o floare, iar înflorirea are loc din interior spre exterior (centrifugă).
După numărul de ramificaţii apărute la baza florii terminale, inflorescenţele cimoase se împart în trei
categorii: monohaziu, dihaziu şi pleiohaziu (fig. 146).
Monohaziu (cima unipară) are axul principal terminat cu o floare, de sub care pleacă o singură
ramificaţie laterală, care se termină tot cu o floare, procesul repetându-se unilateral. Acesta poate fi întâlnit
sub mai multe variante, de exemplu:
- cima seceră (drepaniul) are florile
dispuse în acelaşi plan şi în aceeaşi
direcţie (la gladiole – Gladiolus
communis, rugină – Juncus
bufonius);
- cima evantai (ripidiul) cu florile
dispuse în acelaşi plan, dar în
direcţii opuse (la stânjenel – Iris
germanica);
- cima elicoidală (bostrixul) cu florile
dispuse în planuri diferite (la crinul
galben – Hemerocallis sp.);
- cima scorpioidă (cincinul) cu florile
în planuri diferite şi de aceeaşi parte
a axului, inflorescenţa fiind răsucită,
de exemplu la plantele din familia
Boraginaceae (tătăneasă -
Fig. 146. Inflorescenţe cimoase (după Strasburger şi Grinţescu) I.) Symphytum officinale, nu-mă- uita –
Myosotys sylvatica ş.a).
Dihaziu (cimă bipară) prezintă axul principal terminat cu o floare, de la baza căruia pornesc două
ramificaţii opuse, care se termină cu câte o floare, procesul repetându-se, de exemplu la plantele din
Caryophyllaceae (guşa porumbelului – Silene vulgaris, rocoină – Stellaria sp., struna cocoşului - Cerastium
sp. ş.a).
Pleiohaziu (cimă multipară) constă în aceea că de sub floarea terminală pornesc trei sau mai multe
ramificaţii care se termină cu câte o floare (laptele câinelui – Euphorbia cyparissias).
Inflorescenţe mixte
Inflorescenţele mixte reprezintă diferite combinaţii între o inflorescenţă racemoasă şi una cimoasă, de
exemplu:
Racem cu dihazii, la viţa-de-vie – Vitis vinifera;
Panicul cu dihazii, la Galium uliginosum;
Umbelă cu cime elicoidale, la ceapă – Allium cepa;
Ament cu dihazii, la mesteacăn – Betula pendula, carpen – Carpinus betulus ş.a.
4.6. ÎNFLORIREA (ANTEZA)

Înflorirea constă în deschiderea învelişului floral şi etalarea organelor de reproducere. În momentul
înfloritului, mai întâi se deschid sepalele, în timp ce petalele continuă să crească, după care încep să se
desfacă. Există şi flori care nu se deschid şi se numesc cleistogame, exemplu la alunele de pământ – Arachis
hypogaea, momentul înfloririi fiind marcat de maturitatea polenului.
Înflorirea este determinată de mai mulţi factori: temperatură, lumină, umiditate, substanţe nutritive etc.
La pomii fructiferi, înflorirea se realizează în 3 subfenofaze: umflarea mugurilor, dezmugurirea şi
înflorirea propriu-zisă.
Umflarea mugurilor constă în creşterea în volum a acestora şi îndepărtarea catafilelor externe. În
anteră se produce microsporogeneza, iar în ovar are loc formarea ovulului.
Dezmugurirea constă în desfacerea catafilelor interne şi creşterea bobocilor florali. În antere se
formează polenul, iar în ovule au loc arhesporogeneza şi macrosporogeneza.
- 104 -
Înflorirea propriu-zisă prezintă un început, un maxim şi un sfârşit de înflorire. În timpul înfloririi,

petalele se deschid, iar organele de reproducere (staminele şi carpelele) sunt etalate complet. Din antere se
eliberează polenul, în ovule se formează sacul embrionar şi poate avea loc procesul de polenizare.
La Poaceae, înflorirea se realizează în trei faze: „de burduf”, înspicarea şi înflorirea propriu-zisă.
În faza „de burduf”, inflorescenţa este închisă în teaca ultimei frunze. În flori au loc formarea celulelor
mame, a microsporilor, formarea ovulului şi a arhesporilor.
Înspicarea are loc atunci când inflorescenţa a ieşit din teaca ultimei frunze. În sacul polenic sunt
eliberaţi microsporii, iar în ovul au loc macrosporogeneza şi macrogametogeneza.
Înflorirea propriu-zisă constă în formarea grăuncioarelor de polen, având loc polenizarea, urmată de
fecundaţie.
Perioada înfloririi diferă, în funcţie de specie. Astfel, unele plante înfloresc primăvara devreme şi se
numesc vernale (ruscuţa de primăvară – Adonis vernalis, brânduşa de primăvară – Crocus vernus, ghiocelul
– Galanthus nivalis, crucea voinicului – Hepatica transsilvanica, viorele – Scilla bifolia ş.a). Alte plante
înfloresc în timpul verii şi se numesc estivale (cocoşeii de câmp – Adonis aestivalis ş.a.) sau înfloresc
toamna, fiind numite autumnale (brânduşa de toamnă – Colchicum autumnale ş.a.).
Cele mai multe flori se deschid în timpul zilei, însă la unele specii florile se deschid seara şi se închid
dimineaţa, exemplu la regina nopţii – Nicotiana alata, iar la altele, florile se deschid dimineaţa şi se închid la
amiază, la zorele - Ipomoea rubro-coerulea.
Pentru fiecare specie există o corelaţie între înflorire şi înfrunzire. Unele plante lemnoase, dar şi
erbacee înfloresc înainte de înfrunzire şi se numesc protante (cornul, salcia, ulmul, prunul, spânzul ş.a). La
alte plante înflorirea coincide cu înfrunzirea şi se numesc mezante (stejar, fag, salcâm, ghiocel ş.a), iar la cele
mai multe plante, înflorirea are loc după înfrunzire şi se numesc metante (tei, soc, sânger ş.a).
Durata de înflorire variază în funcţie de specie şi de condiţiile de mediu. De exemplu, la măr şi vişin,
durata de înflorire este de 6-12 zile, la soc până la 3 săptămâni, la unele orhidee tropicale 1-2 luni, la bumbac
2-3 luni. Sunt şi specii la care durata unei flori este de 1-3 ore, la in, zămoşiţă (Păun M., 1980).
La plantele cultivate în scop ornamental, durata de înflorire prezintă o importanţă deosebită.
4.7. POLENIZAREA: DEFINIŢIE, CLASIFICARE

În urma deschiderii florilor are loc procesul de polenizare, urmat de fecundaţie.
Prin polenizare se înţelege transportul polenului de la anterele staminelor pe stigmatul gineceului.
Polenizarea se realizează pe cale naturală sau artificială de către om. Polenizarea naturală poate fi: directă
(autopolenizare) şi indirectă (încrucişată sau alogamă).
Polenizarea directă (autopolenizare)

Polenizarea directă se mai numeşte şi autopolenizare sau autogamie, deoarece se realizează cu polen
de la aceeaşi floare (la flori hermafrodite) sau de la alte flori, dar de pe aceeaşi tulpină (la plantele unisexuat-
monoice). Astfel, autopolenizarea este caracteristică florilor hermafrodite homogame, care se deschid; la
unele flori hermafrodite cleistogame, care nu se deschid (la alunele de pământ, toporaşi); la unele Poaceae
(grâu, orz), la care gineceul şi androceul ajung la maturitate când inflorescenţa este în faza de burduf, dar şi
florilor unisexuat-monoice, cu polen de pe aceeaşi tulpină. Polenizarea cu polen de pe aceeaşi tulpină se mai
numeşte geitonogamie.
Unele plante prezintă anumite însuşiri ce asigură autopolenizarea, de exemplu la dracilă – Berberis
vulgaris, la baza staminelor se află o zonă sensibilă, care atunci când este atinsă de insecte, filamentele
staminelor se îndoaie brusc spre centrul florii, anterele ating stigmatul, având loc autopolenizarea. La alte
plante, anterele staminelor se află în imediata apropiere a stigmatului şi la deschiderea acestora, polenul
ajunge imediat pe stigmat.
Autogamia prezintă un mare dezavantaj prin faptul că plantele ajung în timp la sterilitate şi ca urmare
la o scădere drastică a productivităţii. De aceea se impune ca la anumite intervale de timp să se realizeze şi
câte o polenizare încrucişată.
Polenizarea indirectă (încrucişată, alogamă)

Polenizarea indirectă se mai numeşte şi încrucişată sau alogamă, deoarece se realizează cu polen
provenit de la flori de pe indivizi diferiţi. Astfel de plante se numesc alogame (de la grec. aloos=altul) sau
xenogame (de la grec. xenos=străin). Această polenizare este foarte răspândită în natură, fiind specifică
plantelor unisexuat-dioice (ginco, tisă, cânepă, plop, salcie ş.a) şi monoice (porumb, molid, brad).
- 105 -
Polenizarea încrucişată se realizează şi la plantele cu flori hermafrodite dihogame: protandre (la care
androceul ajunge la maturitate înaintea gineceului, la porumb, Fabaceae, Asteraceae, Lamiaceae ş.a) şi
protogine (la care gineceul ajunge la maturitate înaintea androceului, la Brassicaceae, Rosaceae, Solanaceae
ş.a), dar şi la unele plante cu flori hermafrodite cu heterostilie, la care din cauza stilului mai înalt decât
staminele, nu poate avea loc polenizarea directă (ciuboţica cucului). De asemenea, polenizarea cu polen de
pe alte tulpini se realizează şi la plantele autosterile, al căror polen este steril sau datorită incompatibilităţii
gameţilor, polenul poate germina, dar tubul polenic se blochează în drumul său.
Polenizarea indirectă prezintă o importanţă deosebită pentru practică, deoarece indivizii rezultaţi sunt
mai viguroşi, mai rezistenţi şi mai productivi.
În cazul polenizării indirecte, transportul polenului de la antere pe stigmatul florilor se realizează prin
intermediul unor agenţi: gravitaţia, vântul, insectele, păsările, apa şi omul.
Gravitaţia. După deschiderea anterelor, grăuncioarele de polen, prin propria lor greutate, cad pe sol şi
dacă în cădere întâlnesc stigmatul aceleiaşi flori sau din altă floare a aceluiaşi individ, are loc polenizarea.
Vântul este unul din agenţii care realizează polenizarea în proporţie de 10%. Polenizarea prin
intermediul vântului se numeşte anemofilă. Florile adaptate la polenizarea anemofilă se caracterizează prin
înveliş floral redus, sunt lipsite de miros şi nectar, dar au polen în cantitate foarte mare (nucul, stejarul, fagul,
porumbul ş.a).
Insectele transportă polenul de la anteră pe stigmat, la numeroase specii de plante, iar polenizarea se
numeşte entomofilă (albinele, bondarii, viespile, fluturii, muştele). Florile adaptate la polenizarea entomofilă
sunt în general mari, viu colorate, plăcut mirositoare, cu ţesuturi nectarifere în atragerea insectelor (floarea-
soarelui).
Păsările sunt atrase de nectarul florilor, timp în care se încarcă pe pene cu polen, pe care-l duc la alte
flori. Polenizarea prin intermediul păsărilor se numeşte ornitofilă.
Apa este un agent de polenizare specific plantelor acvatice. O astfel de polenizare prin intermediul
apei se numeşte hidrofilă.
Omul intervine în efectuarea polenizării în scopuri ştiinţifice şi experimentale, pentru obţinerea unor
soiuri şi hibrizi cu calităţi deosebite. Polenizarea efectuată de om este o polenizare artificială şi se numeşte
antropofilă.
4.8. FECUNDAŢIA (AMFIMIXIA)

Fecundaţia este un proces complex, care constă în unirea gameţilor.
Acest proces se desfăşoară în două faze: progamă şi gamogamă.
În faza progamă, grăuncioarele de polen sunt reţinute de celulele alungite ale stigmatului, unde
germinează în lichidul dulce secretat de aceste celule, formând tubul polenic, de către intină printr-un por al
exinei. Tubul polenic înaintează spre ovar prin canalul stilar. În tubul polenic coboară nucleul celulei
vegetative, urmat de nucleul celulei generative. Nucleul celulei
generative se divide şi dă naştere la doi gameţi bărbăteşti, numite
spermatii (fig. 147). Tubul polenic pătrunde în ovul, de obicei prin
micropil, dar şi prin chalază, la arin, curpen sau integumente, la ulm.
Ajuns în sacul embrionar, peretele tubului polenic se resoarbe, iar
conţinutul se varsă în sacul embrionar.
În faza a doua, gamogamă, are loc unirea gameţilor. Unirea
gameţilor de sex diferit poartă numele de amfimixie. La
angiosperme, fecundaţia este dublă, deoarece se formează doi zigoţi.
Astfel, un gamet bărbătesc fecundează oosfera (gametul femeiesc),
din care rezultă oul sau zigotul principal, care este diploid şi din
diviziunea lui se formează embrionul seminţei. Celălalt gamet
bărbătesc fecundează celula secundară, din care rezultă zigotul
secundar sau accesoriu, triploid şi prin diviziuni va da naştere
endospermului secundar sau albumenului. Ca urmare, fecundaţia
constă mai întâi în unirea protoplasmelor (plasmogamia), urmată de
unirea nucleilor (cariogamia). După fecundaţie, celelalte celule ale
Fig. 147. Fecundaţia dublă la sacului embrionar (sinergidele şi antipodele) se dezorganizează, iar
angiosperme (după Ungurean Livia) zigoţii intră în repaus de câteva ore.
- 106 -
Formarea seminţelor şi a fructului

Seminţele şi fructul se formează în urma procesului de fecundaţie, cu excepţia fructelor partenocarpice.
Astfel, sămânţa se formează din ovul, iar fructul din peretele ovarului, uneori la formarea fructului participă
şi alte părţi ale florii (receptaculul, învelişul floral).
Apomixia, poliembrionia şi partenocarpia
Embrionul se poate forma şi în absenţa fecundaţiei prin apomixie, din oosferă şi se numeşte
partenogeneză; din sinergide, cunoscută sub numele de apogamie; din celulele nucelei sau chiar din cele ale
integumentelor ovulului şi se numeşte aposporie.
Poliembrionia este procesul de formare a mai multor embrioni, ce se formează din sinergide, antipode
sau chiar din celulele nucelei sau integumentelor şi care de obicei nu sunt viabili, doar cel mult unul din ei.
Asemenea cazuri sunt întâlnite la unele specii ale genului Citrus sp., la unele plante din Fabaceae, Rosaceae.
Partenocarpia reprezintă formarea fructelor fără seminţe, în absenţa fecundaţiei. Asemenea plante nu
se pot înmulţi decât pe cale vegetativă. Partenocarpia este întâlnită la unele soiuri de viţă-de-vie, pepeni,
portocal, smochin etc. Aceasta poate fi realizată şi pe cale artificială prin diferiţi stimulatori chimici
(gibereline) sau mecanici, de exemplu înţeparea stigmatului.
a) Definiţi inflorescenţele racemoase şi daţi exemple.
b) Definiţi inflorescenţele cimoase şi daţi exemple.
c) Definiţi înflorirea şi precizaţi câteva caracteristici?
d) Definiţi polenizarea şi menţionaţi cum se realizează?
e) Definiţi fecundaţia şi explicaţi procesul pe scurt.

Tipuri de inflorescenţe;
Definiţia înfloririi;
Definiţia polenizări şi clasificarea;
Definiţia fecundaţiei şi procesul.
- 107 -

Întrebarea 1
a) Înmulţirea plantelor este una dintre funcţiile fundamentale ale organismelor de a da
naştere la urmaşi asemănători cu ele, asigurând perpetuarea speciei.
La plante, întâlnim următoarele tipuri de înmulţire: vegetativă, asexuată şi reproducere
sexuată.
Înmulţirea vegetativă se realizează pe cale naturală şi artificială.
Înmulţirea vegetativă naturală este frecvent întâlnită la plantele spontane şi are loc fără
intervenţia omului, realizându-se prin: diviziune directă, înmugurire celulară,
fragmentare de tal şi prin organe vegetative.
Înmulţirea vegetativă artificială este realizată de către om, la unele plante cultivate prin:
despărţirea tufelor, stoloni, drajoni, bulbi, rizomi, tuberculi, bulbo-tuberculi, butăşire,
marcotaj, altoire, culturi de celule şi ţesuturi “in vitro”.
Înmulţirea asexuată este întâlnită în mod frecvent la plantele inferioare şi se realizează
prin participarea unor celule specializate, numite spori, care fără a copula între ele, în
anumite condiţii de mediu favorabile, germinează şi dau naştere la o nouă plantă.
Reproducerea sexuată este specifică plantelor superioare, dar şi inferioare şi se
realizează prin contopirea a două celule specializate, haploide, diferite din punct de
vedere sexual, numite gameţi. Procesul de unire se numeşte fecundaţie, în urma căreia
se formează zigotul, diploid, din care se va dezvolta un nou organism.
Întrebarea 2
a) La Gimnosperme, florile sunt lipsite de înveliş floral, sunt unisexuate, repartizate
monoic (la brad, molid, pin ş.a.) şi dioic (la ginco, tisă, ienupăr ş.a).
Florile bărbăteşti sunt situate în vârful ramurilor tinere, grupate în inflorescenţă
racemoasă, au aspectul unui con mic, ce prezintă un ax pe care se dispun în spirală
numeroase stamine solziforme.
Florile femeieşti sunt grupate în conuri mari, situate în vârful ramurilor tinere, fiind
formate din solzi carpelari, dispuşi spiralat pe axul conului. Solzii carpelari sunt plani şi
poartă pe partea superioară (ventrală), la bază, ovule descoperite, iar pe partea externă
(dorsală) o bractee solzoasă.
Întrebarea 3
a) Floarea este organul de reproducere al plantei, ce ia naştere din mugurii floriferi sau
micşti.
b) La angiosperme, o floare completă este formată din: peduncul (pedicel), receptacul,
înveliş floral, androceu şi gineceu.
Pedunculul, pedicelul (codiţa) se prinde de tulpină la baza unei frunze de protecţie,
numită bractee. Pedunculul, respectiv pedicelul, poate să lipsească şi floarea se numeşte
sesilă.
Receptaculul este partea terminală a pedunculului pe care se prind componentele florale
şi are diverse forme: conic, globulos, plan, urceolat, cupă ş.a.
Învelişul floral este de două feluri: periant şi perigon.
Periantul este învelişul floral dublu, diferenţiat în caliciu şi corolă.
Caliciul (K) este format din totalitatea sepalelor, care sunt în general verzi. Sepalele
pot fi libere şi caliciul se numeşte dialisepal (la măr) sau pot fi unite şi caliciul se
numeşte gamosepal (la garoafă). Caliciul poate fi: actinomorf, cu sepalele egale (la
măr) şi zigomorf, cu sepalele inegale (la salvie).
Corola (C) este formată din totalitatea petalelor, de diferite culori. Petalele pot fi libere
şi corola se numeşte dialipetală (la măr) sau pot fi unite şi corola se numeşte
gamopetală (la petunie). Corola poate fi: actinomorfă, cu petalele egale (la măr) şi
zigomorfă, cu petalele inegale (la mazăre).
Perigonul (P) este învelişul floral simplu, format din totalitatea tepalelor, asemănătoare
petalelor. Tepalele pot fi libere şi perigonul se numeşte dialitepal (la lalea) sau pot fi
- 108 -
unite şi perigonul se numeşte gamotepal (la zambilă). Tepalele pot fi colorate ca şi

petalele şi perigonul se numeşte petaloid (la lalea) sau pot fi verzi, asemănător sepalelor
şi perigonul se numeşte sepaloid (la nuc).
Androceul (A) este organul de reproducere bărbătesc, format din totalitatea staminelor.
O stamină este formată din filament, conectiv şi anteră. Antera este partea cea mai
importantă a staminei, deoarece în ea are loc formarea grăuncioarelor de polen, care
produc 2 gameţii bărbăteşti. Staminele pot fi libere şi androceul se numeşte dialistemon
(la trandafir) sau pot fi unite şi androceul se numeşte gamostemon (la zămoşiţa de
Siria).
Gineceul (G) este organul de reproducere femeiesc, format din totalitatea carpelelor.
Carpelele pot fi libere şi gineceul se numeşte dialicarpelar (la căpşun) sau pot fi unite
şi gineceul se numeşte gamocarpelar (la lalea). Din punct de vedere morfologic,
gineceul este format din: ovar, stil şi stigmat. Ovarul este partea bazală, umflată a
gineceului, care adăposteşte ovulele. În ovul se află sacul embrionar cu 7 celule,
dispuse polar şi central, cele mai importante fiind oosfera şi celula secundară, care vor
participa la procesul de dublă fecundaţie.
Stilul este porţiunea cilindrică, ce se află în continuarea ovarului, prezintă o parte
terminală mai dilatată, numită stigmat. Stilul poate să lipsească şi atunci stigmatul este
sesil, exemplu la mac, lalea. Stigmatul, partea terminală a stilului, prezintă celule
alungite, numite papile, care secretă un lichid dulce cu rol în reţinerea polenului în
timpul polenizării.
c) După repartiţia sexelor în floare, florile se împart în două categorii: hermafrodite şi
unisexuate.
Florile hermafrodite au în alcătuirea lor atât androceu cât şi gineceu (la cireş, măr, lalea
ş.a).
Florile unisexuate au un singur organ de reproducere: numai stamine, fiind bărbăteşti
sau numai carpele, fiind femeieşti. Plantele care poartă flori unisexuate pot fi: monoice,
dioice şi poligame.
Plantele unisexuat-monoice au florile bărbăteşti şi femeieşti pe aceeaşi tulpină, individ
(la brad, nuc, stejar, fag, porumb ş.a).
Plantele unisexuat-dioice au florile bărbăteşti şi femeieşti pe tulpini diferite, ca urmare
există indivizi numai cu flori bărbăteşti şi indivizi numai cu flori femeieşti (la ginco,
tisă, plop, salcie ş.a).
Plantele poligame au pe acelaşi individ, flori hermafrodite şi flori unisexuate (la arţar).
d) Componentele florale se dispun pe receptacul în trei moduri: spirociclic, ciclic şi
hemiciclic.
Dispoziţia spirociclică constă în aceea că toate componentele florale sunt aşezate pe o
spirală (la angiospermele mai puţin evoluate - Magnoliaceae).
Dispoziţia hemiciclică constă în aceea că învelişul floral este aşezat ciclic (pe cercuri),
iar organele de reproducere, staminele şi carpelele, spirociclic (la Ranunculaceae).
Dispoziţia ciclică constă în aşezarea componentelor florale pe cercuri concentrice,
respectiv pe 5 sau pe 4 cercuri (la Angiospermele evoluate).
Întrebarea 4
a) Inflorescenţele racemoase, numite şi monopodiale, se caracterizează prin creştere
continuă, datorită faptului că axul principal (rahisul) poartă în vârf un mugur vegetativ,
iar înflorirea se face de la exterior spre interior sau de la bază spre vârf. Inflorescenţele
racemoase pot fi: simple şi compuse.
Inflorescenţele racemoase simple au florile prinse direct de rahis, fiind reprezentate de:
racem, corimb, umbelă, spic, capitul, antodiu, ament şi spadice.
Inflorescenţele racemoase compuse au florile dispuse pe ramificaţii secundare ale
axului inflorescenţei, cum sunt: racem compus, corimb compus, umbelă compusă, spic
compus, panicul cu spiculeţe, panicul spiciform, panicul, spadice cu spiculeţe.
b) Inflorescenţele cimoase, numite şi simpodiale, se caracterizează prin creştere finită,
deoarece axul principal se termină cu o floare, iar înflorirea are loc din interior spre
- 109 -
exterior. După numărul de ramificaţii apărute la baza florii terminale, inflorescenţele

cimoase se împart în 3 categorii: monohaziu (o ramificaţie), dihaziu (două ramificaţii)
şi pleiohaziu (mai multe ramificaţii).
c) Înflorirea constă în deschiderea învelişului floral şi etalarea organelor de reproducere,
fiind inflenţată de mai mulţi factori: temperatură, lumină, umiditate, substanţe nutritive.
Perioada înfloririi diferă, în funcţie de specie. Plante care înfloresc primăvara devreme
se numesc vernale, cele care înfloresc în timpul verii se numesc estivale, iar cele care
înfloresc toamna se numesc autumnale. Pentru fiecare specie există o corelaţie între
înflorire şi înfrunzire. Plantele care înfloresc înainte de înfrunzire se numesc protante,
cele care înfloresc odată cu înfrunzirea se numesc mezante, iar la cele care înfloresc
după înfrunzire se numesc metante. Durata de înflorire variază în funcţie de specie şi de
condiţiile de mediu, de la o oră până la câteva luni.
d) Polenizarea reprezintă transportul polenului de la anterele staminelor pe stigmatul
gineceului. Polenizarea se realizează pe cale naturală sau artificială.
Polenizarea naturală poate fi: directă (autopolenizare) şi indirectă (încrucişată,
alogamă).
Polenizarea directă, numită şi autopolenizare, se realizează cu polen de la aceeaşi floare
sau cu polen de la alte flori, dar de pe acelaşi individ. Autopolenizarea este
caracteristică plantelor cu flori hermafrodite homogame, dar şi celor unisexuat-
monoice.
Polenizarea indirectă, numită şi încrucişată sau alogamă, se realizează cu polen de la
flori de pe indivizi diferiţi, fiind întâlnită la plantele unisexuat-dioice şi monoice, dar şi
la plantele cu flori hermafrodite dihogame (protandre şi protogine) şi cu heterostilie.
Polenizarea indirectă se realizează prin intermediul unor agenţi: vântul (anemofilă),
insecte (entomofilă), păsări (ornitofilă), apa (hidrofilă) şi omul (antropofilă).
e) Fecundaţia este un proces complex, ce constă în unirea gameţilor şi se desfăşoară în
două faze: progamă şi gamogamă.
În faza progamă, grăuncioarele de polen sunt reţinute de celulele alungite ale
stigmatului, unde germinează în lichidul dulce secretat de acestea, formând tubul
polenic. În tubul polenic coboară nucleul celulei vegetative, urmat de nucleul celulei
generative, care se divide dând naştere la doi gameţi bărbăteşti. Tubul polenic
înaintează spre ovar prin canalul stilar şi pătrunde în ovul, de obicei prin micropil.
Ajuns în sacul embrionar, peretele tubului polenic se resoarbe, iar conţinutul se varsă în
sacul embrionar.
În faza gamogamă are loc unirea gameţilor. La angiosperme, fecundaţia este dublă,
deoarece se formează doi zigoţi. Un gamet bărbătesc fecundează oosfera (gametul
femeiesc), din care rezultă zigotul principal, diploid ce va da naştere la embrionul
seminţei, iar celălalt gamet bărbătesc fecundează celula secundară, din care rezultă
zigotul secundar sau accesoriu, triploid, ce va da naştere la endospermul secundar sau
albumenul seminţei.
Seminţele şi fructul se formează în urma procesului de dublă fecundaţie, ca urmare, din
ovul se formează sămânţa, iar din ovar se formează fructul. Uneori, la formarea
fructului participă şi alte părţi ale florii (receptaculul sau învelişul floral).
- 110 -

INSTRUCŢIUNI
învăţare nr. 4.

1. Prezentaţi floarea şi reproducerea la Gimnosperme - 2 p.

2. Prezentaţi pe scurt păţile componente ale florii la Angiosperme - 2p.
3. Menţionaţi tipuri de flori şi de plante în funcţie de repartizarea sexelor - 1p.
4. Definiţi polenizarea şi menţionaţi care sunt factorii care participă la polenizarea
indirectă? - 2 p.
5. Definiţi inflorescenţele racemoase şi cimoase şi menţionaţi inflorescenţele racemoase
simple – 2 p.

1. Anghel Gh. şi col. 1975 - Botanică. Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

2. Andrei M., 1997 - Morfologia generală a plantelor. Ed. Enciclopedică, Bucureşti.
4. Ciocârlan V., 2009 - Flora Ilustrată a României, Ed. Ceres, Bucureşti.
6. Morlova Irina, 1972 - Curs de Botanică partea I, Morfologia. Lito. I.A.N.B. Bucureşti.
7. Păun şi col., 1980 - Botanica. Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
9. Săvulescu Elena, 2011 - Morfologia şi Anatomia plantelor. Ed. Elisavaros, Bucureşti.
10. Ungurean Livia, 1996 - Curs de Botanică, Morfologia plantelor. A.M.C., U.S.A.M.V,
Bucureşti.
11. Zanovschi V., Toma C., 1985 - Morfologia şi anatomia plantelor cultivate. Ed. Ceres,
Bucureşti.
- 111 -

ÎNMULŢIREA PLANTELOR: SAMÂNŢA ŞI FRUCTUL
CUPRINS
5.1 Obiectivele unităţii de învăţare nr. 5 112
5.2. Sămânţa: origine 112
5.2.1. Morfologia şi structura seminţei 112
5.2.2. Importanţa economică a seminţelor 117
5.3. Fructul: origine, morfologie, însuşiri 119
5.3.1. Clasificarea fructelor 119
5.3.2. Diseminarea fructelor şi seminţelor 122
5.3.3. Importanţa economică a fructelor 124

Cunoşti originea seminţei şi a fructului;
Cunoşti morfologia seminţei la Angiosperme;
Cunoşti clasificarea fructelor şi tipuri de fructe;
Cunoşti factorii care ajută la diseminarea fructelor şi seminţelor;
Cunoşti importanţa economică a seminţelor şi fructelor.
5.2. SAMÂNŢA (SEMEN): ORIGINE

Sămânţa la angiosperme se formează din ovul în urma unei fecundaţii duble. Astfel, din zigotul
principal, după o perioadă de repaus, se formează embrionul, din care se dezvoltă o nouă plantă, iar din
zigotul secundar (accesoriu), prin diviziune, rezultă endospermul secundar sau albumenul. Din
integumentele ovulului se formează tegumentul.
5.2.1. MORFOLOGIA ŞI STRUCTURA SEMINŢEI

Forma seminţei este variabilă de la o specie la alta, fiind un caracter important în recunoaşterea
speciilor (fig. 148). Seminţele pot fi: sferice (la mazăre - Pisum sativum, muştar alb - Sinapis alba ş.a);
reniforme (la fasole - Phaseolus vulgaris ş.a); cordiforme (la trifoiul roşu -Trifolium pratense); piriforme (la
viţa-de-vie - Vitis vinifera); ovoidale (la măr - Malus domestica, tomate - Lycopersicon esculentum ş.a);
lenticulare (la linte - Lens culinaris) ş.a.
Mărimea seminţelor variază în limite mari, astfel, unele seminţe sunt foarte mici, abia sunt vizibile cu
ochiul liber (la orhidee, tutun, torţel); la castanul ornamental – Aesculus hippocastanum sunt mari, iar la unii
palmieri sunt foarte mari (la nucul de cocos – Cocos nucifera).
Greutatea seminţelor este de asemenea variabilă în funcţie de mărime, de exemplu la tutun, 1g de
seminţe cuprinde cca. 10.000 seminţe; o sămânţă de bob cântăreşte 1-1,5 g, iar la palmier - Lodoicea
seychellarum, sămânţa cântăreşte peste 1 kg (Buia Al., 1965).
Culoarea seminţelor poate fi: albă, galbenă, neagră, brună, marmorată etc.
Numărul seminţelor în fruct variază de la o specie la alta. Astfel, la Poaceae (Gramineae),
Asteraceae (Compositae) se află o singură sămânţă într-un fruct, la măr 10 seminţe, la Cucurbitaceae zeci de
seminţe, iar la Orchidaceae şi Orobanchaceae sunt chiar mii.
- 112 -
Fig. 148. Forma seminţelor

1 – Orobanche sp.; 2 – Plantago major; 3 – Nasturtium officinale;
5 – Capsella bursa-pastoris; 5 – Consolida regalis; 6 – Hedera helix;
7 – Nicotiana tabacum; 8 – Agrostemma githago; 9 – Vitis vinifera;
10 – Aesculus hippocastanum; 11- Medicago sativa; 12 – Trifolium
pratense; 13 – Vicia sativa; 14 – Lens culinaris; 15 – Phoenix dactylifera;
16 – Ricinus communis; 17 – Cucurbita pepo; 18 – Gossypium hirsutum;
19 – Bignonia sp.; 20 – Populus tremula; 21 – Cinchona sp.;
22 – Tulipa gesneriana. (după Masklef, Kerner, Schmeill)
Părţile componente ale seminţei şi originea lor

O sămânţă completă este alcătuită din: tegument seminal, embrion, endosperm, uneori şi perisperm.
(fig. 149).
Tegumentul seminal reprezintă ansamblu de ţesuturi care învelesc şi protejează sămânţa. Acesta se
formează din integumentele ovulului, fiind gros, diferenţiat în testă şi tegmen.
Testa este partea externă a tegumentului, dură, formată din mai multe rânduri de celule sclerificate, iar
tegmenul este subţire.
Când tegumentul seminal rezultă dintr-un singur integument, acesta este subţire, deoarece nu este
format din testă şi tegmen, exemplu la
Asteraceae.
Tegumentul seminal este mai subţire
şi redus, în cazul seminţelor formate în
fructe indehiscente (la alun) şi este de
consistenţă tare la cele rezultate în fructe
dehiscente (la castan).
Suprafaţa tegumentului seminal
poate fi: netedă şi lucioasă (la fasole,
ricin, in); reticulată (la mac); alveolată
(la cuscută); cu un smoc de peri (la plop),
care ajută la diseminare; cu peri (la Fig. 149. Morfologia seminţei la dicotiledonate şi
bumbac), ce reprezintă fibra textilă sau cu monocotiledonate
ţepi (la neghină).
- 113 -
Anexele tegumentului seminal

Pe suprafaţa tegumentului seminal se disting unele formaţiuni,
care au fost prezente şi pe ovul, purtând numele de anexe ale
tegumentului seminal, cum sunt: hilul, micropilul, rafa, chalaza,
arilul, ariloidul, caruncula şi strofiolul (fig. 150). Anexele
tegumentului au rol în recunoaşterea speciilor, dar şi la diseminare.
Hilul este cicatricea rămasă în urma desprinderii seminţei de
A funicul. Acesta are diferite forme: butonieră (la fasole), o pată mare
circulară (la castan) ş.a.
Micropilul apare pe sămânţă sub forma unui por sau unei mici
ridicături, fiind situat lângă hil sau opus hilului. Este zona prin care
iese radicula embrionului în timpul germinaţiei. La seminţele
formate din ovul ortotrop (drept), micropilul este opus hilului, iar la
cele rezultate din ovule anatrope (răsturnate) şi campilotrope
(curbate), micropilul este apropiat de hil.
Rafa se prezintă ca o dungă longitudinală proeminentă, ce se
întinde de la hil până la chalază. Ea se formează din concreşterea
funiculului cu ovulul şi este prezentă numai la seminţele formate din
B ovule anatrope (măr, viţă-de-vie, ricin ş.a.).
Chalaza marchează locul de ramificare a fasciculelor
sămânţa conducătoare şi apare sub forma unei proeminenţe circulare sau a
unei ramificaţii.
Arilul este o anexă cărnoasă ce se dezvoltă în jurul hilului şi
înveleşte parţial sau total sămânţa, ca de exemplu la tisă - Taxus
baccata, sămânţa este înconjurată parţial de aril sub forma unei
cupe, iar la nucuşoară - Myristica fragrans, sămânţa este acoperită
C complet de aril, fiind aromat este folosit drept condiment.
aril Ariloidul este o formaţiune cărnoasă, asemănător arilului, ce
Fig. 150. Anexele tegumentului seminal se dezvoltă în jurul micropilului şi se extinde pe toată suprafaţa
A – Phaseolus vulgaris; seminţei (la salba moale – Euonymus europaeus).
B – Ricinus communis; Caruncula este o excrescenţă cărnoasă (în formă de neg) ce
C – Taxus baccata. acoperă micropilul, fiind prezentă la unele seminţe (ricin). La unele
specii, caruncula este bogată în ulei şi se numeşte elaiosom
(panseluţe – Viola wittrockiana).
Strofiolul este prezent la puţine seminţe, apare sub
forma a două excrescenţe, în apropierea hilului, întâlnit la
unele seminţe din Fabaceae.
Structura tegumentului seminal

Majoritatea seminţelor au tegumentul seminal format
din testă şi tegmen şi se numesc biteguminate.
Testa reprezintă învelişul extern cu rol de protecţie şi
este formată din unul sau mai multe rânduri de celule cu
pereţii lignificaţi.
La seminţele plantelor din Fabaceae (bob, fasole,
salcâm), testa este alcătuită din două rânduri de celule: la
exterior stratul palisadic, sub care se află stratul mosor (fig.
151).
Stratul palisadic este format din celule lungi cu
lumenul redus, cu pereţii externi şi latelali puternic
lignificaţi, numite celule malpighiene. Stratul mosor este
format din celule mai late la capete şi puţin îngustate la
mijloc, numite osteosclereide. Stratul palisadic prezintă o
Fig. 151. Anatomia tegumentului seminal la linie luminoasă, datorită structurii peretelui celular, ce îi
fasole Phaseolus vulgaris (după Morlova Irina) asigură impermeabilitate.
- 114 -
Testa poate fi şi pluristratificată, exemplu la

sămânţa de măr este formată din sclerenchim fibros, cu
celule uniform îngroşate cu lignină (fig. 152).
Epiderma testei prezintă pe pereţii externi depuneri de
substanţe pectice, care în prezenţa apei se umflă,
determinând dezorganizarea peretelui celular.
Tegmenul este format din mai multe rânduri de
celule cu pereţii subţiri. Acesta se comportă ca un ţesut
acvifer, cu rol în reţinerea apei.
Seminţele care nu au tegumentul seminal
diferenţiat în testă şi tegmen se numesc unitegumintate,
având tegumentul format dintr-un singur rând de celule
(la orhidee), fie din mai multe rânduri de celule
asemănătoare.
La unele graminee, tegumentul seminal este
distrus, fiind reprezentat de o linie de culoare brună, iar
la plantele parazite, acesta este complet redus.
Embrionul este partea cea mai importantă a
seminţei, deoarece din el se formează viitoare plăntuţă
şi ia naştere din zigotul principal (unirea unui gamet
bărbătesc cu oosfera). Acesta este format din: radiculă
(rădăciniţă), hipocotil (tulpiniţă), cotiledoane (2 la
dicotiledonate, 1 la monocotiledonate, 2-15 la
gimnosperme) şi muguraş (gemula, plumula). La
plantele parazite (cuscută, lupoaie), cotiledoanele
lipsesc.
În sămânţă, embrionul poate fi situat central (la
ricin, stejar), periferic (la sfeclă), bazal (la viţa-de-vie,
grâu).
Forma embrionului diferă, acesta poate fi: drept Fig. 152. Anatomia tegumentului seminal la Malus
(la ricin, stejar,), curbat (la tutun), spiralat ( la cartof), domestica (după Morlova Irina şi col.)
circular (la lobodă, sfeclă) fig. 153.
Formarea embrionului
Zigotul principal, rezultat în urma
fecundaţiei, intră în repaus, perioadă care
diferă în funcţie de specie, de exemplu de
la câteva ore până la câteva luni (la
brânduşa de toamnă – Colchicum
autumnale).
Zigotul rezultat se divide mitotic în
două celule, una apicală şi alta bazală, Fig. 153. Forme de embrion
printr-un perete transversal. Din celula (după Warming şi al. din Grinţescu I.)
apicală se formează suspensorul prin
diviziuni mitotice repetate. Celula inferioară se divide printr-un perete longitudinal din care rezultă
proembrionul bicelular, după care urmează o a doua diviziune printr-un perete perpendicular pe peretele
anterior, formându-se proembrionul tetracelular. Apoi urmează o a treia diviziune printr-un perete transversal
pe cei doi anteriori, rezultând 8 celule. Aceste celule se divid în continuare, periclinal (prin pereţi paraleli cu
suprafaţa proembrionului), din care se formează un proembrion globulos, ce are la exterior protoderma, care
înconjoară un promeristem interior. Ca urmare, proembrionul capătă o formă bilobată, fiecare lob
reprezentând un cotiledon. Între cele două cotiledoane se formează muguraşul, sub el hipocotilul, iar la
capătul suspensorului, dintr-o celulă numită hipofiză, se dezvoltă radicula, după care suspensorul se resoarbe.
Acest tip de formare a embrionului este cel mai răspândit.
- 115 -
La Poaceae există un tip specific de embriogeneză, care se caracterizează prin aceea că primele
diviziuni sunt oblice, formându-se astfel o structură dorsiventrală a proembrionului şi embrionului.
Endospermul (albumenul) reprezintă un ţesut de depozitare a substanţelor de rezervă (amidon,
grăsimi, substanţe proteice, substanţe pectice ş.a) şi se formează din zigotul secundar sau accesoriu (unirea
unui gamet bărbătesc cu celula secundară).
Formarea endospermului
Zigotul accesoriu se divide înaintea zigotului principal şi mult mai rapid decât acesta.
Se cunosc trei tipuri de formare a endospermului: nuclear, celular şi intermediar (fig. 154).
Endospermul nuclear se caracterizează prin apariţia a numeroşi nuclei, formaţi prin diviziune repetată
a nucleului zigotului accesoriu. Astfel, nucleii rezultaţi se dispun parietal în sacul embrionar. Această fază, la
graminee, corespunde cu faza de „coacere în lapte”.
După aceasta apar pereţii
despărţitori, formându-se celule de
la exterior la interior. Această fază
corespunde cu faza de „coacere în
ceară”.
Endospermul celular se
formează prin diviziuni mitotice
tipice, rezultând celule. Acest tip de
endosperm este specific plantelor
mai evoluate, exemplu la
gamopetale (Solanaceae,
Convolvulaceae ş.a).
Endospermul intermediar este
întâlnit la plante mai puţin evoluate,
de exemplu la Nymphaeaceae,
Ranunculaceae, Rosaceae. Acesta
Fig. 154. Originea endospermului constă în formarea a două celule
1, 2, 3, - diviziunea zigotului accesoriu din sacul embrionar; 4 – formarea inegale, din diviziunea zigotului
pereţilor celulari; rt. - rest din tubul polenic; sin. – sinergide; of – oosfera; accesoriu. Celula mare dă naştere
ns – nucleul celulei secundare; se – sac embrionar; ant – antipode; unui endosperm de tip nuclear, iar
s – suspensor; e – embrion; end – endosperm (după Bonnier) celula mică are rol în extragerea
substanţelor nutritive din nucelă.
Perispermul este un ţesut de depozitare a substanţelor de rezervă şi rezultă din nucela ovulului, fiind
prezent la puţine specii. La unele plante, seminţele au atât endosperm cât şi perisperm (nufăr, piper), iar la
altele există numai perisperm, exemplu la Canna indica (fig. 155).
Seminţele care prezintă endosperm şi perisperm sau unul din ţesuturi se numesc seminţe albuminate,
iar seminţele lipsite de endosperm se numesc seminţe exalbuminate.
La seminţele albuminate, embrionul consumă substanţele de rezervă din endosperm după germinare,
ca urmare, acestea au cotiledoanele subţiri şi muguraşul mic (ricin, viţa-de-vie).
La seminţele exalbuminate, substanţele de rezervă din endosperm sunt consumate în timpul formării
embrionului. Substanţele de rezervă care vor hrăni embrionul, după germinare, se depun în cotiledoane, care
în acest caz sunt mari (la fasole, nuc, alun, fag, stejar ş.a.).
În timpul germinaţiei, primul organ care iese din sămânţă este radicula, apoi apare hipocotilul, care la
unele plante se alungeşte mult şi scoate cotiledoanele la suprafaţa solului, germinaţia fiind epigee (la fasole,
tei, fag), iar la alte plante, axa
hipocotilului creşte puţin şi
cotiledoanele rămân în sol,
germinaţia fiind hipogee,
exemplu la monocotiledonate
şi la unele dicotiledonate (la
mazăre, nuc, castan
ornamental ş.a.).
Fig. 155. Tipuri de seminţe (după Grinţescu I.)
- 116 -
Anatomia seminţei la fasole – Phaseolus vulgaris

În secţiune transversală prin sămânţă se observă tegumentul seminal şi embrionul (parenchimul
cotiledonar).
Tegumentul seminal este diferenţiat în testă şi tegmen.
Testa este formată din două rânduri de celule, la exterior
primul strat cu celule lungi, sclerificate, dispuse în palisadă, sub
care se află stratul mosor.
Tegmenul este multistratificat, cu primele straturi de celule
uşor îngroşate, iar celelalte cu pereţii subţiri şi cu spaţii
intercelulare.
Sub tegmen se află parenchimul cotiledonar, în care sunt
depuse substanţele de rezervă (amidon şi aleurona). Grăuncioarele
de amidon au formă eliptică şi prezintă un hil ramificat, situat
central.
Anatomia seminţei la grâu – Triticum aestivum

Sămânţa la grâu este strâns alipită de pericarp. În secţiune
longitudinală prin cariopsa de grâu, aceasta prezintă la exterior
fructul, format din: epicarp, mezocarp şi endocarp, după care
urmează sămânţa (fig. 156).
Sămânţa este formată din: tegument seminal, embrion şi
endosperm.
Tegumentul seminal este foarte subţire, format din două
straturi de celule strivite, având aspectul unei linii brune.
Embrionul este situat la baza seminţei, lateral şi oblic. Acesta
este format din: rădăciniţă (radiculă), protejată de un ţesut, numit
coleoriză; tulpiniţă (tigelă); muguraş (gemulă), protejat de coleoptil
şi un cotiledon, numit scutellum. Scutellumul este protejat la
exterior de epidermă cu rol de absorbţie a substanţelor nutritive din
endosperm prin stratul epitelial. Stratul epitelial este diastazigen,
format dintr-un singur rând de celule alungite ce conţin enzime Fig. 156. Secţiune longitudinală prin
hidrolizante (amilaze, proteaze ş.a). cariopsa de grâu – Triticum aestivum
Opus scutellumului se află rudimentul celui de-al doilea p - peri; per - pericarp; teg - tegument
cotiledon, numit epiblast. seminal; al – strat de aleuronă;
Endospermul este bine dezvoltat, fiind delimitat la exterior de end – endosperm; ep – epiderma;
un strat de celule mari, cubice, ce conţin grăuncioare de aleuronă, scut. – sutellum; col – coleoptil;
m - muguraş; t - tulpiniţă; r - radiculă;
iar restul endospermului este format din celule mari în care se cz – coleoriza; eb – epiblast;
găsesc numeroase grăuncioare de amidon de formă sferică, cu un hil (după Grinţescu I.)
punctiform situat central.
5.2.2. IMPORTANŢA ECONOMICĂ A SEMINŢELOR
1. Seminţele au un rol foarte important în alimentaţia oamenilor şi în furajarea animalelor;

2. Seminţele unor specii sunt bogate în ulei, fiind utilizate la extragerea uleiului, folosit în alimentaţie
sau în industria vopselelor (floarea-soarelui, soia, arahide, rapiţă, in, ricin ş.a);
3. La unele plante, seminţele au proprietăţi medicinale (in - Linum usitatissimum, măselariţă –
Hyoscyamus niger, omag – Aconitum tauricum ş.a.);
4. Perii de pe seminţele de bumbac se folosesc în industria textilă şi în medicină;
5. La alte plante, seminţele sunt foarte toxice (omag, neghină, ricin, ciumăfaie – Datura stramonium,
brânduşa de toamnă – Colchicum autumnale ş.a.).
- 117 -
a) Din ce se formează sămânţa şi prezentaţi caracteristicile ei?
b) Menţionaţi părţile componente ale seminţei şi originea lor.

Morfologia seminţei.
- 118 -
5.3. FRUCTUL (FRUCTUS): ORIGINE, MORFOLOGIE, ÎNSUŞIRI
Fructul este ultimul organ care a apărut în filogeneză, fiind specific angiospermelor. El se formează din
peretele ovarului în urma procesului de dublă fecundaţie, însă de multe ori la formarea fructului participă şi
alte părţi ale florii, de exemplu receptaculul sau învelişul floral (M. Guşuleac, 1938, H. Winkler, 1939).
Fructul adăposteşte una sau mai multe seminţe pe care le protejează.
Peretele fructului se numeşte pericarp şi este diferenţiat în trei părţi: epicarp, mezocarp şi endocarp.
Epicarpul este partea externă a fructului şi se formează din epiderma externă a ovarului.
La fructele uscate, epicarpul poate fi: neted (la mac, stejar); acoperit cu peri (la tei) sau acoperit cu
ghimpi (la castan, ricin).
La fructele cărnoase, epicarpul este subţire, uneori acoperit cu pruină (ceară), la fructele de prun, măr,
viţă-de-vie sau poate fi pubescent (acoperit cu peri), exemplu la cais.
Mezocarpul provine din parenchimul ovarului. La fructele cărnoase înmagazinează substanţe de
rezervă, fiind bine dezvoltat, la unele din ele.
Endocarpul se formează din epiderma internă a ovarului şi este subţire, la majoritatea fructelor, rareori
mai dezvoltat (la portocal, lămâi) sau poate fi lignificat (la prun, cireş), unde în vorbirea curentă se numeşte
sâmbure.
5.3.1. CLASIFICAREA FRUCTELOR

Clasificarea fructelor se face după criterii morfologice, biologice şi genetice. Din cauza variabilităţii
mari a fructelor, până în prezent nu s-a ajuns la un sistem de clasificare unitar, folosit de toţi botaniştii,
existând mai multe criterii de clasificare a fructelor. Printre sistemele de clasificare se numără şi cel alcătuit
de M. Guşuleac, 1938, la care a aderat majoritatea botaniştilor români. Ţinând cont de tipul de gineceu,
consistenţa fructelor, dacă se deschid sau nu la maturitate, fructele se împart în 4 categorii: simple, multiple,
mericarpice şi compuse (Ciocârlan V, 2009, Ungurean Livia, 1996).
Fructe simple (monantocarpe)

Fructele simple sunt cele mai răspândite şi se formează dintr-un gineceu monocarpelar sau
pluricarpelar, gamocarpelar (carpele unite), dar şi din gineceu dialicarpelar (carpele libere), ce concresc cu
receptaculul la maturitate, formând o unitate. Ca
urmare, dintr-o floare rezultă un singur fruct, fiind
numite şi fructe monantocarpe.
După consistenţă, fructele simple sunt uscate şi
cărnoase.
Fructele uscate sunt de consistenţă tare la
maturitate, formate din celule cutinizate,
parenchimatice şi sclerificate. Acestea pot fi:
dehiscente (se deschid la maturitate) şi indehiscente (nu
se deschid).
Fructe simple uscate dehiscente

Din această categorie fac parte: folicula, păstaia,
silicva, silicula şi capsula (fig. 157).
Folicula se formează dintr-un gineceu
monocarpelar, care la maturitate se deschide pe o
singură linie şi anume linia de sutură (linia de unire a
marginilor carpelei), exemplu la nemţişorul de câmp –
Consolida regalis.
Păstaia provine dintr-un gineceu cu o singură
carpelă, iar la maturitate se deschide în două valve, pe
două linii: linia nervurii mediane (dorsală) şi linia de
sutură (ventrală). Este întâlnită la majoritatea plantelor
din Fabaceae (Leguminosae), la fasole – Phaseolus
vulgaris, salcâm – Robinia pseudoacacia ş.a. Fig. 157. Fructe simple uscate dehiscente
- 119 -
Silicva se formează dintr-un gineceu cu patru carpele unite, despărţite de un perete, numit septum, iar
la maturitate se deschide în două valve, pe 4 linii longitudinale, de jos în sus, de o parte şi de alta a
septumului. Este fructul la care lungimea depăşeşte de 3-4 ori lăţimea, întâlnit la multe plante din familia
Brassicaceae (varză, rapiţă, muştar, usturoiţă ş.a).
Silicula are aceeaşi origine ca şi silicva, dar spre deosebire de aceasta, lungimea fructului este
aproximativ egală cu lăţimea, întâlnită la specii din Brassicaceae (la traista ciobanului – Capsella bursa-
pastoris, punguliţă – Thlaspi arvense, pana zburătorului – Lunaria annua ş.a.).
Capsula se formează dintr-un gineceu cu 2 sau mai multe carpele unite, fiind fructul specific multor
plante. Aceasta poate fi: monoloculară, biloculară sau pluriloculară.
După modul cum se deschide la maturitate, capsula poate fi: valvicidă, denticulată, poricidă,
operculată şi cu deschidere interstilară, neregulată.
Capsula valvicidă se deschide pe linii longitudinale, de la vârf spre bază, în două sau mai multe valve
şi este de trei feluri:
- valvicid loculicidă, deschiderea are loc în lungul nervurilor mediane (la liliac - Syringa vulgaris,
salbă - Euonymus europaeus, bumbac – Gossypium hirsutum ş.a.);
- valvicid septicidă se deschide pe linia de sutură a carpelelor (la ricin - Ricinus communis);
- valvicid septifragă se deschide de o parte şi de alta a liniei de sutură a carpelelor (la ciumăfaie –
Datura stramonium).
Capsula denticulată se deschide la vârf prin dinţi (la garoafă – Dianthus caryophyllus);
Capsula poricidă se deschide prin pori (la mac- Papaver rhoeas, gura leului – Antirrhinum majus ş.a);
Capsulă operculată (pixidă) se deschide transversal printr-un căpăcel, numit opercul (la graşiţă –
Portulaca oleracea, măselariţă – Hyoscyamus niger).
Capsula cu deschidere interstilară, neregulată se deschide între cele două stile, exemplu la cuscută.
Fructe simple uscate indehiscente

Din această categorie fac parte: achena, cariopsa, samara, silicva indehiscentă, silicula indehiscentă,
păstaia indehiscentă şi lomenta (fig. 158).
Achena se formează dintr-un gineceu bicarpelar şi pluricarpelar, gamocarpelar. Prezintă o singură
sămânţă liberă în fruct, neconcrescută cu fructul. Este fructul specific multor familii: Asteraceae (floarea-
soarelui, salată, margarete ş.a); Fagaceae (stejar, fag); Corylaceae (alun); Cannabaceae (cânepă);
Polygonaceae (troscot, ştevie) ş.a.
Cariopsa provine din gineceu monocarpelar (bi sau tricarpelar) şi prezintă o singură sămânţă
concrescută cu fructul. Este fructul specific familiei Poaceae (grâu, secară, porumb ş.a). Cariopsa poate fi
golaşă (la grâu, secară, porumb) sau îmbrăcată în palee (la orz, orez).
Samara este o achenă aripată. Pericarpul se extinde sub formă de aripă în jurul achenei (la ulm –
Ulmus sp.), unilateral (la frasin – Fraxinus sp.) sau bilateral (la mesteacăn – Betula pendula).
Silicva indehiscentă se întâlneşte la ridiche –
Raphanus sativus.
Silicula indehiscentă este întâlnită la urda vacii –
Cardaria draba.
Lomenta este un fruct puternic gâtuit între seminţe,
care la maturitate se fragmentează în articule, fiecare articul
având câte o sămânţă (la coronişte – Coronilla varia).
Păstaia indehiscentă poate să fie cu o singură sămânţă
(la trifoi – Trifolium sp., sparcetă – Onobrychis viciifolia,
sulfină – Melilotus sp.), cu 2-3 seminţe (la alunele de pământ
– Arachis hypogaea) şi cu mai multe seminţe (la glădiţă –
Fig. 158. Fructe simple uscate indehiscente Gleditsia triacanthos).
Fructe simple cărnoase

Fructele cărnoase sunt de consistenţă moale la maturitate şi de regulă sunt indehiscente. Din această
categorie fac parte: baca, hesperida, melonida, poama şi drupa (fig. 159).
Baca se formează dintr-un gineceu monocarpelar (la dracilă) sau pluricarpelar, gamocarpelar (la
tomate, vânătă, lemn câinesc, coacăz, viţa-de-vie, ş.a.). Are pericarpul în întregime cărnos cu una sau mai
- 120 -
multe seminţe, fiind diferenţiat în: epicarp (pieliţa), care este subţire; mezocarp subţire şi cărnos; endocarp
subţire, căptuşeşte lojele seminale şi ţesut placentar bine dezvoltat, la unele specii.
Melonida (peponida) provine dintr-un gineceu tricarpelar, gamocarpelar inferior, la care participă şi
receptaculul. Aceasta este formată din: epicarp, care este de regulă lignificat şi se formează din receptacul;
mezocarp cărnos şi subţire; endocarp subţire şi ţesut placentar, uneori bine dezvoltat, ce reprezintă partea
comestibilă. Este fructul speciilor din familia Cucurbitaceae (pepene, dovleac, castravete ş.a).
Hesperida este fructul citricelor. Prezintă epicarpul cu pungi secretoare; mezocarpul spongios
(buretos) şi endocarpul bine dezvoltat, format din celule lungi, ce reprezintă partea comestibilă.
Poama se formează dintr-un gineceu inferior cu 5 (1) carpele libere, dar care concresc la maturitate cu
receptaculul, receptaculul participând la fructificare. Aceasta are epicarpul subţire; mezocarpul bine
dezvoltat, bogat în vitamine şi endocarpul cartilaginos, închide seminţele (la măr, păr, gutui ş.a). Epicarpul şi
mezocarpul se formează din receptacul, iar endocarpul din gineceu, ca urmare poama se formează în cea mai
mare parte din receptacul.
Drupa provine dintr-un gineceu monocarpelar, inferior. Prezintă epicarp subţire, uneori acoperit cu
pruină; mezocarp cărnos, bine dezvoltat, bogat în materii de rezervă şi endocarp (sâmburele) puternic
lignificat (la prun, cireş, piersic, porumbar, corn, măslin ş.a.).
Fig. 159. Fructe simple cărnoase
Fructe cărnoase dehiscente

Drupa parţial dehiscentă este întâlnită la nuc, migdal şi se caracterizează prin aceea că epicarpul şi
mezocarpul, crapă la maturitate, iar endocarpul este lignificat, închide sămânţa.
Baca la plesnitoare - Ecballium elaterium, la maturitate aruncă seminţele prin orificiul rezultat în urma
desprinderii fructului de pedicel.
Fructe multiple
Fructele multiple se formează dintr-un gineceu pluricarpelar, dialicarpelar. Ca urmare, dintr-o floare
rezultă mai multe fructe.
După consistenţă, fructele multiple sunt uscate şi cărnoase, iar cele uscate sunt dehiscente şi
indehiscente (fig. 160).
Fructe multiple uscate dehiscente

Polifolicula prezintă două sau mai multe folicule (la magnolie – Magnolia sp.; căldăruşă – Aquillegia
vulgaris, spânz – Helleborus purpurascens; taulă – Spiraea sp.; bujor – Paeonia sp.; ş.a.).
Fructe multiple uscate indehiscente

Poliachena este formată din mai multe achene (la curpenul de pădure - Clematis vitalba; piciorul
cocoşului – Ranunculus sp; măceş - Rosa canina; trandafir – Rosa sp.; căpşun – Fragaria sp., ş.a.).
Polisamara este formată din mai multe samare (la arborele lalea - Liriodendron tulipifera ş.a.).
- 121 -
Fig. 160. Fructe multiple
Fig. 161. Fructe mericarpice

Fructe multiple cărnoase
Polidrupa este formată din mai multe drupe mici (la zmeur - Rubus idaeus, mur – Rubus caesius).
Fructe mericarpice
Fructele mericarpice provin dintr-un gineceu gamocarpelar, care la maturitate se desfac în fructe
parţiale, numite mericarpii (fig. 161). Ca urmare, dintr-o floare rezultă două sau patru fructe, de exemplu:
dicariopsa la Apiaceae (morcov, mărar ş.a) şi unele Rubiaceae (lipicioasă); disamara la Aceraceae (arţar);
tetraachena, la plantele din Lamiaceae şi Boraginaceae.
Fructe compuse (cenantocarpe)

Fructele compuse se mai numesc şi cenantocarpe, deoarece rezultă dintr-o inflorescenţă prin
concreşterea învelişurilor florale, cum sunt: glomerulul, soroza şi sicona (fig. 162).
Glomerulul la sfeclă – Beta vulgaris, rezultă dintr-o inflorescenţă cimoasă, la care învelişurile florale
concresc, se lignifică şi închid fructele propriu-zise, numite achene.
Soroza provine din inflorescenţa femeiască spiciformă, unde învelişurile florale devin cărnoase,
închizând achenele (la dud – Morus sp., Maclura pomifera).
Sicona este fructul la smochin – Ficus carica, provine din inflorescenţa care devine cărnoasă şi
închide în interior fructele - achenele.
Fig. 162. Fructe compuse
5.3.2. DISEMINAREA FRUCTELOR ŞI SEMINŢELOR

Răspândirea fructelor şi seminţelor poartă numele de diseminare.
Fructele şi seminţele, după ce au ajuns la maturitate, se răspândesc datorită unor factori naturali sau
prin intermediul omului. Seminţele germinează dând naştere la noi plante, asigurând astfel perpetuarea
speciilor.
Plantele cu fructe indehiscente îşi răspândesc odată cu fructele şi seminţele, pe când cele dehiscente îşi
răspândesc numai seminţele.
După modul cum îşi răspândesc fructele şi seminţele, plantele sunt de două feluri: autohore şi alohore.
- 122 -
Plantele autohore sunt plante cu fructe uscate dehiscente sau cu fructe cărnoase, care datorită
structurii particulare a pericarpului, la maturitate se deschid exploziv şi aruncă la distanţă seminţele, de
exemplu, baca la plesnitoare, păstaia la fasole ş.a.
Plantele alohore îşi răspândesc fructele şi seminţele cu ajutorul unor agenţi externi: vânt, animale,
apă şi om.
Plantele care îşi răspândesc fructele şi seminţele prin intermediul vântului se numesc anemohore.
Fructele şi seminţele acestor plante prezintă anumite particularităţi: sunt mici şi uşoare (la orhidee); aripate
(la arţar, ulm, frasin) sau prevăzute cu peri (la plop, salcie şi la multe Asteraceae), fiind purtate de vânt la
sute de km (Păun M., 1980).
Plantele care îşi răspândesc fructele şi seminţele prin intermediul animalelor se numesc zoohore. Unele
plante sunt consumate de animale împreună cu fructele şi seminţele lor, trec prin tubul digestiv, ajung pe
platforma de gunoi, iar de aici în câmp unde germinează, numite endozoohore. Animalele le pot transporta
pe blana lor şi se numesc epizoohore, exemplu la lipicioasă – Galium aparine, cornaci – Xanthium sp.,
brusture - Arctium lappa, dentiţă – Bidens sp.ş.a. (fig. 163).
Fig. 163. Fructe cu răspândire epizoohoră

1 - Galium aparine; 2 – Cynoglossum officinale; 3 – Ranunculus arvensis; 4 – Agrimonia
eupatoria; 5 – Daucus carota; 6 Orlaya grandiflora; 7 – Bidens tripartita; 8 – Xanthium
spinosum; 9 – Geum urbanum; 10 Lappa major (după Schmeil, Hegi, Kerner si Warming)
Unele seminţe şi fructe sunt răspândite de către păsări

şi se numesc ornitohore, de exemplu seminţele de tisă –
Taxus baccata, fructele de vâsc – Viscum album, cireş –
Cerasus avium ş.a (fig. 164). Când păsările consumă aceste
fructe, din cauza unor substanţe lipicioase, seminţele rămân
pe cioc, iar atunci când trec pe alţi copaci îşi curăţă ciocul şi
seminţele cad pe sol unde germinează.
Plantele acvatice îşi răspândesc seminţele şi fructele cu
ajutorul apei şi se numesc hidrohore (orezica – Leersia
orizoides, cornaci de baltă – Trapa natans, rogoz – Carex sp.
ş.a.). Seminţele sau fructele acestora conţin ţesuturi aerifere,
ce le ajută să plutească pe suprafaţa apei şi astfel sunt purtate
de curenţi. Curenţii maritimi transportă fructele şi seminţele
de pe un continent pe altul, astfel au ajuns din America în Fig. 164. Fructe cu răspândire ornitohoră
1. bace de -Viscum album;
Europa seminţe de zorele.
2 – drupe de - Cerasus avium (după Masclef)
Omul, conştient sau inconştient, contribuie la
răspândirea unor seminţe de buruieni. În vederea satisfacerii nevoilor sale, omul a transportat fructe şi
seminţe de plante pe care le-a cultivat. Astfel, s-au adus din America în Europa, cartoful – Solanum
tuberosum, porumbul - Zea mays, tutunul – Nicotiana tabacum, salcâmul ş.a, dar odată cu acestea s-au adus
- 123 -
şi seminţe de buruieni dăunătoare culturilor agricole (ştirul – Amaranthus retroflexus, - bătrânişul - Erigeron
canadensis ş.a.).
Plantele răspândite prin intervenţia omului se numesc antropohore.
În prezent, pentru a se preveni răspândirea unor buruieni dăunătoare, s-au stabilit liste cu buruieni de
carantină, care cuprind plante ce nu sunt admise de organele vamale să iasă sau să intre în ţară (cuscuta,
lupoaia ş.a.).
5.3.3. IMPORTANŢA ECONOMICĂ A FRUCTELOR

1. La multe specii, fructele sunt comestibile, utilizate în alimentaţia omului (măr, prun cireş,
castravete, coacăz, afin, tomate, vinete, fasole ş.a) sau în furajarea animalelor (dovleac, fasole, orz, ovăz,
porumb ş.a);
2. La unele specii, fructele conţin pigmenţi, utilizaţi în vopsitul fibrelor textile (la nuc, lemn câinesc,
boz, afin ş.a);
3. Unele fructe au proprietăţi medicinale (la mac, cruşin, cătină ş.a);
4. Fructele unor specii sunt folosite drept condiment (la majoritatea umbeliferelor, piper);
5. La alte specii, fructele sunt toxice, conţin alcaloizi (zârnă, cartof, mătrăgună, măselariţă, boz ş.a);
6. Unele fructe sunt decorative (la dracilă, salbă moale, hurmuz – Symphoricarpos albus, Pyracantha
coccinea, pana zburătorului, maclura, tărtăcuţe ş.a), iar altele sunt utilizate în scop gospodăresc (tigvă).
a) Menţionaţi originea fructului, caracteristicile şi clasificarea.
b) Din ce se formează fructele simple? Daţi exemple.
c) Din ce se formează fructele multiple? Daţi exemple.
d) Care sunt fructele mericarpice şi din ce se formează?
e) Din ce se formează fructele compuse? Daţi exemple.
f) Care sunt factorii ce contribuie la diseminarea fructelor şi seminţelor?

Morfologia seminţei;
Clasificarea fructelor şi tipuri de fructe;
Factorii care contribuie la diseminarea fructelor şi seminţelor.
- 124 -

Întrebarea 1
a) Sămânţa se formează din ovul în urma procesului de dublă fecundaţiei.
Forma, mărimea, culoarea şi greutatea variază în funcţie de specie.
b) O sămânţă completă este alcătuită din: tegument seminal, embrion, endosperm, uneori
şi perisperm.
Tegumentul seminal reprezintă ansamblu de ţesuturi care învelesc şi protejează
sămânţa. Acesta se formează din integumentele ovulului, fiind diferenţiat în testă şi
tegmen. Suprafaţa tegumentului poate fi netedă, reticulată, alveolată, aripată, acoperită
cu peri. Pe suprafaţa tegumentului seminal sunt prezente diferite formaţiuni, numite
anexe ale tegumentului: hil, micropil, chalază, rafă, aril, ariloid, caruncula, strofiol,
cu rol în recunoaşterea speciilor şi diseminare.
Embrionul este partea cea mai importantă a seminţei, deoarece din el se formează
viitoare plăntuţă şi ia naştere din zigotul principal (unirea unui gamet bărbătesc cu
oosfera, gametul femeesc). Acesta este format din: radiculă (rădăciniţă), hipocotil
(tulpiniţă), cotiledoane (2 la dicotiledonate, 1 la monocotiledonate, 2-15 la
gimnosperme) şi muguraş (gemula, plumula).
Endospermul reprezintă un ţesut de depozitare a substanţelor de rezervă (amidon,
grăsimi, substanţe proteice ş.a) şi se formează din zigotul secundar (unirea unui gamet
bărbătesc cu celula secundară). Seminţele care prezintă endosperm se numesc
albuminate, iar seminţele lipsite de endosperm se numesc exalbuminate.
Perispermul este un ţesut de depozitare a substanţelor de rezervă şi rezultă din nucela
ovulului, fiind prezent la puţine seminţe (nufăr, piper).
Seminţele au multiple întrebuinţări: în alimentaţia omului, în furajarea animalelor,
pentru extragerea uleiului, în medicină.
Întrebarea 2
a) Fructul este organul specific angiospermelor, care închide şi protejează seminţele.
Acesta se formează din peretele ovarului, în urma procesului de dublă fecundaţie, însă
de multe ori la formarea fructului participă şi alte părţi ale florii (receptaculul sau
învelişul floral).
Peretele fructului se numeşte pericarp şi este diferenţiat în: epicarp, mezocarp şi
endocarp.
În funcţie de tipul de gineceu, consistenţă, dacă se deschid sau nu la maturitate,
fructele se împart în 4 categorii: simple (dintr-o floare rezultă un singur fruct),
multiple (dintr-o floare rezultă mai multe fructe), mericarpice (dintr-o floare rezultă 2-
4 fructe) şi compuse (se formează dintr-o inflorescenţă).
După consistenţă, fructele sunt uscate şi cărnoase.
Fructele uscate pot fi: dehiscente (se deschid la maturitate) şi indehiscente (nu se
deschid).
b) Fructele simple se formează dintr-un gineceu monocarpelar sau gamocarpelar, dar şi
dialicarpelar, care la maturitate concresc cu receptaculul, ca urmare, dintr-o floare
rezultă un singur fruct.
Fructe simple uscate dehiscente sunt: folicula, păstaia, silicva, silicula şi capsula.
Folicula la maturitate se deschide pe o singură linie (la nemţişorul de câmp).
Păstaia la maturitate se deschide în două valve, pe două linii, fiind întâlnită la
majoritatea plantelor din Fabaceae (fasole, salcâm ş.a.).
Silicva este fructul multor plante din familia Brassicaceae (varză, rapiţă, muştar ş.a),
la care lungimea depăşeşte de 3-4 ori lăţimea, iar la maturitate se deschide în două
valve, pe 4 linii longitudinale, de jos în sus.
Silicula este fructul unor plante din familia Brassicaceae, dar spre deosebire de
silicvă, are lungimea aproximativ egală cu lăţimea (la traista ciobanului, punguliţă).
Capsula, după modul de deschidere, poate fi: valvicidă (se deschide în două sau mai
multe valve de sus în jos, la liliac), denticulată (se deschide la vârf prin dinţi, la
- 125 -
garoafă), poricidă (se deschide prin pori, la mac), operculată (se deschide transversal
printr-un căpăcel, la graşiţă) şi cu deschidere neregulată (se deschide între cele două
stile, la cuscută).
Fructe simple uscate indehiscente sunt: achena prezintă o singură sămânţă liberă în
fruct (la floarea-soarelui, fag, stejar, alun); cariopsa prezintă o singură sămânţă
concrescută cu fructul (la Poaceae); samara este o achenă aripată (la ulm, frasin,
mesteacăn); silicva indehiscentă (la ridiche); silicula indehiscentă (la urda vacii);
lomenta (la coronişte), păstaia indehiscentă (la trifoi, alune de pământ, glădiţă).
Fructe simple cărnoase: baca (la tomate, viţa-de-vie, cartof, vinete, ardei ş.a),
hesperida (la citrice), melonida (la Cucurbitaceae), poama (la măr, păr, gutui ş.a) şi
drupa (la prun, cireş, piersic ş.a).
Fructe simple cărnoase dehiscente: drupa parţial dehiscentă (la nuc, migdal); baca la
plesnitoare.
c) Fructele multiple se formează dintr-un gineceu cu mai multe carpele libere, ca
urmare, dintr-o floare rezultă mai multe fructe, fiind uscate şi cărnoase.
Fructe multiple uscate dehiscente: polifolicula (la magnolie, căldăruşă, spânz,
cununiţă, bujor ş.a.).
Fructe multiple uscate indehiscente: poliachena (la piciorul cocoşului, măceş,
trandafir, căpşun ş.a); polisamara (la arborele lalea ş.a.).
Fructe multiple cărnoase: polidrupa (la zmeur, mur).
d) Fructele mericarpice la maturitate se desfac în fructe parţiale, numite mericarpii:
dicariopsa (la morcov); disamara (la arţar); tetraachena (la Lamiaceae şi
Boraginaceae).
e) Fructele compuse rezultă dintr-o inflorescenţă prin concreşterea învelişurilor florale:
glomerulul (la sfeclă), soroza (la dud) şi sicona (la smochin).
f) Răspândirea fructelor şi seminţelor poartă numele de diseminare.
După modul cum îşi răspândesc fructele şi seminţele, plantele sunt: autohore şi
alohore.
Plantele autohore îşi răspândesc singure seminţele, datorită unor structuri particulare
ale fructului.
Plantele alohore îşi răspândesc fructele şi seminţele prin intermediul: vântului
(anemohore), animalelor (zoohore), păsărilor (ornitohore), apei (hidrohore) şi omului
(antropohore).
- 126 -
INSTRUCŢIUNI
învăţare nr. 5.

• Fiecare răspuns va trebui să fie clar exprimat şi să nu depăşească o jumătate de pagină.
Punctajul aferent este menţionat pentru fiecare întrebare.
1. Din ce se formează sămânţa şi menţionaţi părţile componente ale acesteia şi originea

lor - 2p.
2. Din ce se formează fructul şi menţionaţi fructele simple? - 2p.
3. Exemplificaţi prin specii fructele multiple şi precizaţi din ce se formează - 2 p.
4. Exemplificaţi prin specii fructele compuse şi precizaţi din ce se formează - 1 p.
5. Menţionaţi factorii care ajută la diseminarea fructelor şi seminţelor - 1 p.
6. Precizaţi importanţa fructelor şi seminţelor - 1 p.

3. Ciocârlan V., 2009 - Flora Ilustrată a României. Ed. Ceres, Bucureşti.
5. Luchian Vasilica, 2006. Botanică - Morfologia şi Anatomia plantelor. Ed. Elisavaros, Bucureşti.
6. Morlova Irina şi col., 1966 - Botanică Lucrări practice. Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
7. Păun M. şi col., 1980 - Botanica. Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
8. Răvăruţ M., Turenschi E., 1973 - Botanica. Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
9. Săvulescu Elena, 2011 - Morfologia şi Anatomia plantelor. Ed. Elisavaros, Bucureşti.
10. Şerbănescu Jitariu G., Toma C. 1980 - Morfologia şi Anatomia plantelor. Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti.
11. Ungurean Livia, 1996 - Curs Botanică - Morfologia plantelor. A.M.C., U.S.A.M.V, Bucureşti.
12. Vaczy C. 1980 - Dicţionar botanic poliglot. Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
- 127 -
- 128 -
PARTEA A II-A
SISTEMATICĂ
PARTEA A II-A - SISTEMATICĂ
- 129 -
- 130 -
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 1:

NOŢIUNI GENERALE DE BOTANICĂ SISTEMATICĂ
CUPRINS
1.2. Metode de cercetare în sistematica plantelor 131
1.3. Categorii sistematice (taxonii) 132
1.4. Nomenclatura plantelor 133
1.5. Sisteme de clasificare a plantelor 134

Înţelegi importanţa sistematicii plantelor ca ramură a botanicii;
Cunoşti categoriile sistematice folosite în clasificarea plantelor (taxonii);
Explici modul de formare a denumirilor ştiinţifice;
Cunoşti sistemele şi criteriile de clasificare a plantelor.
Sistematica este ştiinţa care se ocupă cu recunoaşterea, denumirea şi clasificarea plantelor în grupuri,
categorii sau unităţi sistematice de diferite valori, numite taxoni. Taxonii sunt orânduiţi ierarhic, după gradul
de organizare şi înrudire dintre diferitele grupe, într-un sistem de clasificare natural, numit filogenetic.
Botanica sistematică se mai numeşte şi taxonomie vegetală, deşi între sistematică şi taxonomie nu
există sinonimie. Sistematica stabileşte principiile de clasificare filogenetică, iar taxonomia elaborează
metodele de studiu şi regulile de descriere şi nomenclatură corectă (Pop I., 1983).
Principalele obiective ale sistematicii sunt:
- stabilirea metodelor exacte şi practice de determinare şi descriere a plantelor în vederea recunoaşterii
lor. Descrierea plantelor se face analizând caracterele morfologice, anatomice, biochimice, genetice,
ecologice şi fitogeografice, iar determinarea se face cu ajutorul cheilor dihotomice, în care speciile se
identifică după caracterele lor esenţiale;
- stabilirea categoriilor sistematice (a taxonilor);
- nomenclatura plantelor (denumirea ştiinţifică);
- sistemele de clasificare folosite în etapa actuală de dezvoltare a ştiinţei.
1.2. METODE DE CERCETARE ÎN SISTEMATICA PLANTELOR
Metodele de cercetare utilizate în sistematică se bazează pe cunoştinţele de morfologie şi anatomie, pe

cunoaşterea evoluţiei şi adaptării continue a plantelor la mediu, pe studierea fosilelor, ce permit stabilirea
unor legături filogenetice între grupele de plante.
În sistematica modernă se folosesc numeroase cunoştinţe de biochimie, genetică moleculară, precum şi
elemente de sistematică experimentală.
Metoda morfologică se bazează pe compararea însuşirilor organelor plantelor (vegetative şi
generative), fiind cunoscut că plantele înrudite prezintă multe caractere comune. Important este să se
compare organe cu însuşiri cât mai stabile, ca de exemplu alcătuirea florii, tipul de fruct, caracterele seminţei
ş.a. Această metodă este cea mai utilizată în sistematica plantelor, deoarece caracterele morfologice sunt uşor
de observat şi au importanţă practică în alcătuirea cheilor dihotomice de determinare.
Metoda anatomiei comparative utilizează pentru clasificarea plantelor structura organelor, prin
prezenţa sau absenţa unor ţesuturi, dispoziţia lor, tipul de fascicule conducătoare, epiderma şi stomatele ş.a.
Această metodă prezintă importanţă practică pentru identificarea unor grupe mari de plante, ca de exemplu
diferenţele dintre dicotiledonate şi monocotiledonate. De asemenea, metoda este folosită la diferite analize şi
identificări, cum sunt recunoaşterea drogului medicinal în farmacologie, a făinurilor în panificaţie.
- 131 -
Metoda ontogenetică se ocupă cu studiul dezvoltării organelor plantelor (organogeneza), a formării

polenului, sacului embrionar, embrionului şi endospermului.
Metoda cromozomială studiază numărul de cromozomi, mărimea şi forma lor la diferite plante.
Metoda biochimică constă în analiza compuşilor chimici din plante, considerând că prezenţa aceloraşi
substanţe chimice indică legături de înrudire.
Metoda biogeografică studiază arealele plantelor şi adaptările lor la anumite condiţii ecologice.
Grupele de plante cu areale comune şi adaptări ecologice asemănătoare pot fi înrudite între ele.
Metoda paleobotanică constă în studierea plantelor păstrate ca fosile şi furnizează date importante
privind evoluţia şi legăturile filogenetice dintre grupele mari de plante.
Metoda culturilor experimentale oferă date importante privind relaţiile dintre grupele de plante, prin
cultivarea şi observarea lor în paralel.
Metoda moleculară este o metodă recentă şi urmăreşte stabilirea legăturilor dintre grupele de plante
pe baza studiului acizilor nucleici din celula vegetală.
1.3. CATEGORII SISTEMATICE (TAXONII)

În funcţie de asemănări şi deosebiri, respectiv de gradul de înrudire, plantele sunt grupate în categorii
(unităţi) sistematice, numite taxoni. Taxonul de bază în clasificarea plantelor este specia.
Specia (sp., species) este reprezentată de una sau mai multe populaţii de indivizi, asemănători între ei
sub aspect morfologic, anatomic, genetic, biochimic, fiziologic, ecologic. Aceasta se caracterizează prin:
capacitate de autoreproducere, ocuparea unui anumit areal, răspândire şi evoluţie proprie (Păun M., 1980).
Indivizii speciei sunt răspândiţi neuniform pe o anumită suprafaţă, numită areal.
Arealul unor specii poate fi întins şi întrerupt de spaţii nefavorabile, astfel, indivizii unei specii sunt
izolaţi de indivizii aceleiaşi specii, formând populaţii locale, care se diferenţiază prin caractere morfologice,
fiziologice sau genetice, numite specii politipice (ecotipuri). Atunci când specia ocupă un areal restrâns şi
limitat, fiind reprezentată de o singură populaţie se numeşte monotipică.
În raport cu specia, există taxoni infraspecifici (mai mici decât specia) şi taxoni supraspecifici (mai
mari decât specia).
Taxonii infraspecifici (intraspecifici)
În cazul plantelor spontane, se întâlnesc următorii taxoni infraspecifici: subspecia, varietatea şi forma.
Subspecia (ssp., subsp.) este o rasă geografică ce se deosebeşte de specie prin câteva caractere morfo-
anatomice şi genetice, cu areal propriu, care deşi interfertile cu alte populaţii ale speciei, nu se pot încrucişa
datorită unor bariere geografice (întinderi de ape, lanţuri muntoase etc.), ecologice (au biotopuri diferite),
fenologice (nu ajung la maturitate în acelaşi timp).
Varietatea (var.) cuprinde una sau mai multe populaţii interfertile, cu câteva caractere morfologice
proprii, care nu variază prin schimbarea condiţiilor de biotop.
Forma (f.) prezintă 1-2 caractere morfologice de mică importanţă, ce variază odată cu schimbarea
condiţiilor de biotop.
Varietatea şi forma sunt unităţi taxonomice având caractere morfologice neereditare, fiind considerate
ecoforme sau rase ecologice.
În cazul plantelor cultivate, taxonii infraspecifici sunt: subspecia, convarietatea, varietatea şi
cultivarul.
Convarietatea (convar.) reprezintă o grupare de varietăţi asemănătoare morfologic şi tehnologic.
Cultivarul (cv., soiul) cuprinde populaţii strâns înrudite, cu însuşiri morfologice, tehnologice şi de
producţie proprii, adaptate la condiţiile ecologice din zona respectivă, cu un genofond omogen, obţinut prin
selecţie artificială.
Taxonii supraspecifici
Taxonii superiori speciei, în ordine ierarhică sunt: genul, familia, ordinul, clasa, încrengătura şi
regnul.
Genul grupează una sau mai multe specii strâns înrudite între ele, cu câteva caractere comune de
recunoaştere importante, de exemplu tipul de fruct.
Familia cuprinde unul sau mai multe genuri înrudite, cu unele caractere asemănătoare: dispoziţia
frunzei, alcătuirea florii, tipul de fruct. Pentru familie se foloseşte terminaţia (sufixul) aceae, exceptând unele
familii care au terminaţia ae şi al căror nume se păstrează (Nomen conservandum), datorită folosinţei
îndelungate, fapt reglementat de Codul Botanic, circulând în paralel cu denumirile actuale, fiind sinonime,
- 132 -
cum sunt: Fabaceae (Leguminosae), Apiaceae (Umbelliferae), Brassicaceae (Cruciferae), Lamiaceae

(Labiatae), Asteraceae (Compositae) şi Poaceae (Gramineae).
Ordinul încadrează una sau mai multe familii înrudite, cu un număr mic de caractere comune.
Terminaţia pentru denumirea ordinului este ales (Rosales).
Clasa cuprinde mai multe ordine, având caractere comune foarte generale, care reflectă o origine
comună îndepărtată a ordinelor componente. Terminaţia pentru denumirea clasei este variabilă, în funcţie de
grupul de plante, la plantele superioare este opsida sau atae ( Magnoliopsida = Dicotyledonatae).
Încrengătura este taxonul cu valoare sistematică mare, include una sau mai multe clase, cu puţine
caractere comune, marcând momente cruciale şi foarte vechi în evoluţia adaptivă a organismelor vegetale, ca
de exemplu: apariţia cormului şi arhegonului la ferigi; a florii şi seminţei golaşe, la gimnosperme; apariţia
ovarului, fructului, dublei fecundaţii şi a albumenului, la angiosperme. Terminaţia pentru încrengătură este
phyta (Spermatophyta).
Regnul are valoare sistematică cea mai mare, încadrează toate încrengăturile care s-au desprins dintr-
un strămoş comun, caracterizate prin aceeaşi direcţie generală de structurare a corpului şi a organelor de
înmulţire, acelaşi mod de nutriţie şi cu tipologie de adaptare la condiţii de mediu asemănătoare, exemplu
Regnul Plantae.
Pe lângă aceste categorii sistematice principale, se mai folosesc şi categorii sistematice intermediare,
cum sunt: subregnul, subîncrengătura, subclasa, subfamilia, tribul.
1.4. NOMENCLATURA PLANTELOR

Primele nume care s-au dat la plante au fost denumirile populare. Acestea au mai multe dezavantaje:
- au valoare regională;
- unele plante au mai multe denumiri populare;
- nu toate speciile au nume popular, uneori numele popular se adresează unui gen întreg, de exemplu
mărul, ne referim la genul Malus, nu la specie;
- specii sau genuri diferite pot avea acelaşi nume popular, exemplu Lathyrus tuberosus şi Nigritella
nigra se numesc popular - Sângele voinicului. Prima specie este buruiană, iar cea de-a doua, orhidee.
Nomenclatura ştiinţifică (denumirea ştiinţifică) îşi are originea în latină, greacă, arabă, suferind un
proces de uniformizare în timp, proces impus de necesitatea unei denumiri precise şi stabile a plantelor,
universal valabilă. Aceasta este stabilită prin Codul Internaţional de Nomenclatură Botanică, care poate fi
modificat numai în congrese internaţionale de taxonomie. Orice specie, nou descoperită, trebuie descrisă
corect şi complet într-o revistă de specialitate, iar exemplarul original al plantei se depune într-un ierbar
oficial ca holotip (Pop I., 1983).
În 1753, botanistul suedez, Carl von Linné, considerat părintele sistematicii, introduce nomenclatura
binară, în limba latină, revenindu-i meritul cel mai mare.
Fiecare specie este denumită prin două cuvinte, de exemplu Prunus domestica - Prunul. Primul nume -
Prunus, reprezintă genul şi se scrie cu literă mare, iar al doilea nume - domestica este epitetul specific, ce se
scrie cu literă mică şi are valoare numai împreună cu genul. Denumirea genurilor sunt substantive, originare
din limba latină (Populus), greacă (Hedera), arabă (Oryza); unele sunt dedicate unor botanişti (Magnolia,
Linnaea), iar altele sunt preluate din mitologia antichităţii (Adonis, Artemisia). Denumirea epitetelor
specifice, care precizează specia, sunt adjective latinizate, ce se acordă în gen şi număr cu numele genului,
având diverse semnificaţii: morfologică (albus, minor), ecologică (campestris, sylvatica), geografică
(europaeus, romanicus, chinensis) sau utilitară (officinalis, splendens, esculentum, oleracea). Uneori pentru
epitetul specific sunt folosite două cuvinte, acestea fiind legate între ele prin cratimă, de exemplu Hibiscus
rosa-sinensis – Trandafir japonez.
După denumirea speciei se trece numele autorului, prescurtat sau întreg, exemplu: Prunus domestica
L. Litera L. reprezintă prescurtarea numelui lui Linné; Ribes aureum Pursh - Cuişor.
În cazul unor modificări de nomenclatură, numele autorului care a denumit primul taxon se trece între
paranteze, iar după acesta se trece numele autorului care a făcut corectura şi denumirea ce a fost supusă
corecturii se trece în paranteză după numele valid, purtând numele de sinonimie, exemplu: Cerasus avium
(L.) Moench (Prunus avium L.) - Cireş.
Speciile de origine hibridă se notează cu semnul x, care nu se citeşte. Când specia hibridă a rezultat din
încrucişarea a două specii aparţinând aceluiaşi gen, semnul x se pune între numele generic şi epitetul
specific, iar în paranteză se trec părinţii: Fragaria x ananassa (F.virginiana x F. chiloensis). Când specia
- 133 -
hibridă a rezultat din încrucişarea a două specii aparţinând la genuri diferite, semnul x se pune în faţa
numelui generic: x Triticosecale rimpaui (Triticum aestivum x Secale cereale) - Triticale.
În cazul plantelor cultivate, după denumirea speciei, se trece şi numele cultivarului între ghilimele
simple, de exemplu: Malus domestica 'Golden delicious`; Picea pungens `Argentea`.
1. Având în vedere cele învăţate în aceste subcapitole şi ţinând cont de spaţiul avut la
a) Care dintre metodele de cercetare ale botanicii sistematice este considerată de bază şi
de ce?
b) Care sunt taxonii supraspecifici şi ce caracteristici au?
c) Explicaţi modul de formare a denumirii ştiinţifice a speciilor.
După parcurgerea acestor subcapitole trebuie să reţineţi:

Metodele de cercetare folosite în sistematica plantelor pentru determinarea şi
descrierea plantelor în vederea recunoaşterii acestora;
Categoriile sistematice (taxonii);
Nomenclatura ştiinţifică.
1.5. SISTEME DE CLASIFICARE A PLANTELOR

Cunoaşterea plantelor începe odată cu istoria omenirii. Omul primitiv era interesat să cunoască
plantele utile de cele toxice, pentru a le folosi ca hrană sau ca materii prime pentru medicamente, confecţii,
construcţii. De-a lungul timpului au fost elaborate mai multe sisteme de clasificare a plantelor: empirice,
artificiale şi naturale (Mititelu, 1979).
Sistemele empirice
O perioadă mare de timp, din antichitate şi până în evul mediu, nu a existat un sistem de clasificare,
predominând sistemele empirice (utilitariste). Acestea au fost alcătuite după criterii utilitare, grupând
plantele în: alimentare, medicinale, ornamentale, toxice etc.
Cel care a încercat pentru prima dată o clasificare a plantelor în: arbori, arbuşti, subarbuşti, ierburi,
plante veşnic verzi şi plante cu frunze căzătoare, a fost Teophrast (382-287 î.Ch.), fiind numit de Linné
părintele botanicii (Anghel, 1975). În lucrările sale, „Despre istoria plantelor” şi „Despre cauzele plantelor”,
a descris cca. 500 de plante, care au constituit îndreptarul de bază pentru botanişti, până la sfârşitul evului
mediu.
Contribuţii valoroase în cunoaşterea plantelor alimentare şi medicinale le-au adus Pliniu cel Mare,
Columella şi Discordie (sec.I e.n.).
Aceste sisteme se mai folosesc şi în zilele noastre, de exemplu gruparea plantelor după criterii
fitotehnice: cereale, plante oleaginoase, plante textile, plante furajere, buruieni ş.a.
- 134 -
Sistemele artificiale
Primele sisteme de clasificare artificiale se bazau pe un număr mic sau chiar pe un singur caracter
morfologic, indiferent de importanţa lui.
Botanistul italian, Andrea Caesalpino (1516-1603), foloseşte pentru clasificarea plantelor caracterele
fructelor, iar botanistul englez, John Ray (1628-1705), foloseşte drept criteriu cotiledoanele embrionului,
fiind primul botanist care împarte plantele în: Dicotyledonatae şi Monocotyledonatae.
Cel mai cunoscut sistem de clasificare artificial a fost al lui Carl von Linné, părintele sistematicii,
care a descris şi clasificat 10.000 de specii de plante, în lucrările monumentale ale sale: “Systema
plantarum”(1735) şi „Species plantarum”(1753). Totodată a introdus următoarele unităţi sistematice:
varietatea, specia, genul, ordinul şi clasa. Linné foloseşte pentru alcătuirea sistemului său floarea şi în
special tipul de androceu, ce puteau satisface anumite necesităţi practice, dar nu reflecta ordinea naturală a
plantelor, originea lor, gradul de înrudire, ajungând să grupeze în clasa Diandria, plante cu două stamine, dar
specii complet diferite, cum sunt liliacul şi unele graminee.
Sistemele naturale
Grupează plantele după originea lor, după gradul de înrudire şi cursul transformărilor reale pe care
plantele le-au suferit de-a lungul evoluţiei lor, fiind numite sisteme filogenetice. Pentru realizarea unui astfel
de sistem trebuie să se ia în considerare ansamblul tuturor caracterelor plantelor: morfologice, anatomice,
embriologice, genetice, biochimice, biogeografice, care duc la aranjarea în mod natural în clase sau familii
(Botnariuc, 1992).
Sistemele naturale de clasificare au fost perfecţionate prin contribuţia multor botanişti, scopul fiind
acela de alcătuire a unui sistem unic, acceptat de toţi botaniştii, care să reflecte înrudirea şi legăturile de
descendenţă dintre plante.
Botanistul englez, J.Ray (1686), defineşte specia şi descrie peste 18.000 de specii de plante.
P. Magnol (1689) este autorul care a definit familia, folosită în clasificarea plantelor.
În 1694, botanistul francez, J. Tournefort, a introdus conceptul de gen şi a descris 700 de genuri.
Botanistul francez, A. Jussieu (1740), introduce categoria de familie, descriind 100 familii cu 20.000
de specii.
Prima lucrare, în ceea ce priveşte sistemul natural de clasificare, îi aparţine botanistului M. Adanson
(1763), intitulată „Famillies des plantes”, în care acesta denumeşte şi descrie 58 de familii de plante, cu
genurile corespunzătoare.
În 1818, botanistul elveţian, C. de Candolle, descrie 75.000 de specii de plante pe care le clasifică în:
talofite (alge, ciuperci, licheni), criptogame semivasculare (muşchi), criptogame vasculare (ferigi) şi
fanerogame (plante cu flori).
În 1827, botanistul englez, R.Brown, împarte plantele cu flori în gimnosperme şi angiosperme.
Concepţia evoluţionistă în sistematică este inspirată din opera lui C.Darwin „Originea speciilor”
(1859), care marchează începutul epocii contemporane în istoria biologiei.
E. Haeckel a realizat prima clasificare evoluţionistă reprezentată printr-un arbore filogenetic.
În 1883, a fost publicat sistemul lui A.W. Eichler, care împarte lumea vegetală în două grupe mari:
Cryptogamae (plante fără flori) şi Phanerogamae (plante cu flori).
Cel mai cunoscut şi folosit sistem natural este cel a lui A. Engler (1887-1909), fiind superior tuturor
sistemelor anterioare, deoarece stabileşte detalii, mergând cu prelucrarea sistematică a lumii vegetale până la
nivel de specie.
În prima jumătate a secolului XX, contribuţii remarcabile la elaborarea unor sisteme de clasificare
filogenetică au adus numeroşi botanişti: A. Engler (1901, 1936), H. Hallier (1912), Ch. Bessey (1915), J.
Hutchinson (1934), R. Wettstein (1935), A. Takhtadjan (1949), A. Cronquist (1957), W. Zimmermann
(1959), M. Chadefoud & L. Emberger (1960), Whittaker (1969) ş.a.
A. Cronquist, A. Takhtadjan, W. Zimmermann şi Ehrendorfer (1960) au elaborat un sistem de
clasificare, în care plantele vasculare sunt grupate în două clase: Magnoliopsida (Dicotyledonatae) şi
Liliopsida (Monocotyledonatae), originare din grupul primitiv al Ranalelor.
Dintre botaniştii români care au elaborat şi perfecţionat mai multe sisteme naturale de clasificare, după
acelaşi sistem, îi amintim pe: Dimitrie Brândză, ctitorul Grădinii Botanice din Bucureşti şi autorul lucrării:
„Prodomul Florei Române” (1879), unde sunt enumerate 2.100 specii de plante; Anastasie Fătu (1816-
1896), întemeietorul Grădinii Botanice din Iaşi, a publicat în 1877 primul „Tratat de Botanică” românesc; D.
Grecescu a publicat „Conspectul florei Romaniei” (1898), ce conţine peste 2.500 de specii, care sunt
- 135 -
clasificate după sistemele naturale ale lui A. Jussieu si A. de Candolle; Alexandru Borza (1887-1971),
întemeietorul Grădinii Botanice din Cluj, a publicat lucrarea „Starea de azi a cunoştinţelor despre filogenia
plantelor”; Iuliu Prodan (1875-1959) cu lucrarea „Flora pentru determinarea şi descrierea plantelor care
cresc în România”; Alexandru Beldie cu lucrarea „Flora României” (1977-1979);
Traian Săvulescu (ed.) cu opera „Flora R.P.Române - Flora R.S.R”, vol. I-XIII, editată de Academia
Română (1952-1976), în care sunt prezentate cca. 3.400 de specii, ce aparţin la 126 familii.
În aceastǎ lucrare se utilizează sistemul natural de clasificare, propus de Vasile Ciocârlan, preluat şi
adaptat după A. Cronquist, W. Rothmaler, J. Lambinon, în lucrarea „Flora ilustrată a României” (2009),
care abordează plantele vasculare: Pteridophyta şi Spermatophyta. Pentru talofite se va folosi tot un sistem
natural de clasificare, utilizat în prezent în lucrările de specialitate, prezentând unele modificări.
Unii biologi au împărţit lumea vie în 3, 4 sau 5 regnuri, legate printr-un trunchi filogenetic ancestral
comun. Cele mai recente încadrări sistematice, aparţin botaniştilor L. Margulis şi K. Schwartz (1982), propus
de Whittaker (1969), care împart lumea vie în 5 regnuri: Monera, Protista, Fungi, Plantae şi Animalia. La
alcătuirea acestui sistem s-a ţinut cont de nivelul organizării celulare (procariot, eucariot), tipul de nutriţie
(autotrof, heterotrof) şi modalităţile de înmulţire ale organismelor vii.
Având în vedere că obiectivul de studiu al botanicii îl reprezintă organismele vegetale, se va prezenta
în continuare schema de clasificare generală a lumii vegetale folosită în aceastǎ lucrare:
Regnul Monera
Încrengătura:
- Archaebacteriophyta
- Eubacteriophyta
Regnul Protista
Încrengătura:
- Chrysophyta (alge aurii)
- Xanthophyta (alge galbene)
- Bacillariophyta (diatomee)
- Cryptophyta (criptofite)
- Dinophyta (dinofite sau pirofite)
- Euglenophyta (euglene)
- Chlorophyta (alge verzi)
- Phaeophyta (alge brune)
- Rhodophyta (alge roşii)
Regnul Fungi
Încrengătura:
- Myxomycota
- Eumycota (ciuperci)
- Lichenomycota (licheni)
Regnul Plantae
Încrengătura:
- Bryophyta (muşchi)
- Pteridophyta (ferigi)
- Spermatophyta:
- Pinophytina (Gymnospermae)
- Magnoliophytina (Angiospermae)
- 136 -
a) Care sistem de clasificare a plantelor este cel mai important şi de ce?
b) Prezentaţi schema de clasificare a organismelor vegetale.

Clasificarea organismelor vegetale în ordine filogenetică.
- 137 -

Întrebarea 1.
a) Metoda morfologică este considerată ca metodă de bază în sistematica plantelor,
deoarece caracterele morfologice sunt uşor de observat şi au importanţă practică în
alcătuirea cheilor dihotomice de determinare.
b) Taxonii superiori speciei, în ordine ierarhică sunt: genul, familia, ordinul, clasa,
încrengătura şi regnul.
Genul cuprinde una sau mai multe specii strâns înrudite între ele, cu câteva caractere
comune de recunoaştere, de exemplu tipul de fruct.
Familia cuprinde unul sau mai multe genuri înrudite, cu unele caractere asemănătoare:
dispoziţia frunzei, alcătuirea florii, tipul de fruct. Pentru familie se foloseşte terminaţia
(sufixul) aceae, exceptând unele familii care au terminaţia ae.
Ordinul încadrează una sau mai multe familii înrudite, cu un număr mic de caractere
comune. Terminaţia pentru denumirea ordinului este ales.
Clasa cuprinde mai multe ordine, având caractere comune foarte generale. Terminaţia
pentru denumirea clasei, la plantele superioare este opsida sau atae.
Încrengătura este taxonul cu valoare sistematică mare, include una sau mai multe clase,
cu puţine caractere comune. Terminaţia pentru încrengătură este phyta.
Regnul are valoare sistematică cea mai mare, încadrează toate încrengăturile care s-au
desprins dintr-un strămoş comun.
Pe lângă aceste categorii sistematice principale, se mai folosesc şi categorii sistematice
intermediare, cum sunt: subregnul, subîncrengătura, subclasa, subfamilia, tribul.
c) Denumirea ştiinţifică a speciilor este o denumire binară, în limba latină, greacă, arabă,
formată din două nume. Primul nume, reprezintă numele de gen, ce se scrie cu literă
mare, iar cel de-al doilea nume, reprezintă epitetul specific, scris cu literă mică. Când
epitetul este format din două cuvinte, acestea se leagă între ele prin cratimă. La sfârşitul
denumirii ştiinţifice se trece numele prescurtat sau întreg al autorului.
Întrebarea 2.
a) De-a lungul timpului au fost elaborate mai multe sisteme de clasificare a plantelor:
empirice, artificiale şi naturale.
Sistemele naturale sunt cele mai importante, deoarece grupează plantele după originea
lor, după gradul de înrudire, fiind numite sisteme filogenetice. La realizarea unui astfel
de sistem se ia în considerare toate caracterele plantelor: morfologice, anatomice,
embriologice, genetice, biochimice, biogeografice, care duc la aranjarea în mod natural
în clase sau familii.
b) Lumea vegetală este împărţită în 4 regnuri:
1. Regnul Monera cu încrengăturile: Archaebacteriophyta şi Eubacteriophyta;
2. Regnul Protista cu încrengăturile: Chrysophyta, Xanthophyta, Bacillariophyta,
Cryptophyta, Dinophyta, Euglenophyta, Chlorophyta, Phaeophyta, Rhodophyta;
3. Regnul Fungi cuprinde trei încrengături: Myxomycota, Eumycota şi Lichenomycota;
4. Regnul Plantae cu trei încrengături: Bryophyta (muşchi), Pteridophyta (ferigi) şi
Spermatophyta (plante cu flori şi seminţe) cu două subîncrengături - Pinophytina
(Gymnospermae), plante cu seminţe golaşe, fără fruct şi Magnoliophytina
(Angiospermae), plante cu seminţele închise în fruct.
- 138 -
1.7. LUCRAREA DE VERIFICARE NR. 1

INSTRUCŢIUNI

învăţare nr. 1.

• Titulatura acestui curs (BOTANICĂ II), numărul lucrării de verificare, numele şi
1. Care dintre metodele de cercetare ale botanicii sistematice este considerată de bază şi
de ce? - 1p.
2. Care sunt taxonii supraspecifici şi ce caracteristici au ? - 2p.
3. Explicaţi modul de formare a denumirii ştiinţifice a speciilor - 2p.
4. Care este cel mai important sistem de clasificare a plantelor şi de ce? - 2p.
5. Prezentaţi schema de clasificare a organismelor vegetale - 2 p.
1. Anghel Gh., Nyárády A., Păun M., Grigore S., 1975 - Botanică. Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti.
2. Belide Al., 1977-1979 - Flora României. Determinator ilustrat al plantelor vasculare (I,II). Ed.
Acad. R.S. Română, Bucureşti.
3. Buia Al., Nyárády A., Răvăruţ M., 1965 - Botanică agricolă (II), Sistematica plantelor. Ed. Agro-
Silvică, Bucureşti.
4. Ciocârlan V., 2009 - Flora ilustrată a României. Pteridophyta et Spermatophyta. Ed. Ceres,
Bucureşti.
6. Pop I. şi col., 1983 - Botanică Sistematică. Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
7. Săvulescu Elena, 2013 - Sistematica plantelor, Ed. Printech, Bucureşti.
8. Strasburger E., Noll F., Schenck H., Schimper A. F. W., 1962 - Lehrbuch der Botanik, VEB
Gustav Fischer Verlag, Jena.
- 139 -

REGNUL MONERA ŞI PROTISTA
CUPRINS
2.2. Regnul Monera: caracterizare generală, clasificare 140
2.2.1. Încrengătura Archaebacteriophyta 140
2.2.2. Încrengătura Eubateriophyta 141
2.2.2.1. Clasa Eubacteriae 141
2.2.2.2. Clasa Cyanobacteriae 142
2.3. Regnul Protista: caracterizare generală, clasificare 144
2.3.1. Încrengătura Euglenophyta 144
2.3.2. Încrengătura Chlorophyta 144
2.3.2.1. Clasa Chlorophyceae 145
2.3.2.2 Clasa Zygnematophyceae 147
2.3.2.3. Clasa Charophyceae 147
2.3.3. Încrengătura Phaeophyta 148
2.3.4. Încrengătura Rhodophyta 148

Cunoşti caracterele generale, clasificarea şi importanţa regnurilor Monera şi Protista.
2.2 REGNUL MONERA: CARACTERIZARE GENERALĂ, CLASIFICARE

Regnul Monera cuprinde bacterii şi alge albastre, organisme procariote, unicelulare, care trăiesc în
colonii sau cenobii, fiind cel mai vechi grup de vieţuitoare (au apărut în urmă cu cca. 3,5 miliarde de ani, în
Precambrian). Celula acestora nu prezintă nucleu individualizat, substanţa nucleară are o formă difuză şi este
concentrată în centrul celulei. Prezintă nutriţie de tip heterotrofă şi autotrofă.
Se înmulţesc prin diviziune directă, de obicei prin sciziparitate (despicarea celulei în două sau mai
multe părţi). Acest regn cuprinde 2 încrengături: Archaebacteriophyta şi Eubacteriophyta (Sîrbu C., 2005,
Stern R.K., 1988).
2.2.1. ÎNCRENGǍTURA ARCHAEBACTERIOPHYTA

Arhebacteriile sunt cele mai primitive organisme procariote, ce populează în prezent pământul.
Acestea trăiesc în medii extreme, cum sunt: apele foarte acide şi fierbinţi (peste 80 °C), apele foarte sărate, în
medii bogate cu sulf sau CO2, mlaştini, abisurile oceanelor (Zarnea, 1984) etc.
Sunt organisme autotrofe chemosintetizante (foarte rar fotosintetizante) şi heterotrofe.
După mediul în care trăiesc şi modul de nutriţie, arhebacteriile sunt de 3 tipuri:
- metanogene sunt organisme anaerobe, ce obţin energia necesară vieţii prin sinteza metanului,
pornind de la CO2 şi H2, de exemplu Methanobacterium. Acestea trăiesc în mlaştini, mine, intestinele
animalelor;
- termoacidofile sunt organisme heterotrofe sau chemosintetizante, ce folosesc ca surse de viaţă
substanţele minerale (sulfurile), de exemplu Thermoplasma. Trăiesc în apele foarte fierbinţi şi acide;
- halofile extreme trăiesc în apele foarte sărate (Marea Moartă), de exemplu Halobacterium. Aceste
organisme realizează o fotosinteză primitivă cu ajutorul unui pigment roşietic, numit bacteriorodopsină.
- 140 -
2.2.2. ÎNCRENGǍTURA EUBACTERIOPHYTA

Cuprinde bacteriile, organisme unicelulare, solitare sau grupate în colonii şi cenobii, fără nucleu
individualizat, cu sistem enzimatic propriu şi nutriţie heterotrofă, mai rar autotrofă. Din această încrengătură
sunt prezentate două clase: Eubacteriae şi Cyanobacteriae.
2.2.2.1. CLASA EUBACTERIAE

Cuprinde bacteriile propriu-zise.
Dimensiunile bacteriilor sunt cuprinse între 0,5-
5µ m, dar există şi bacterii foarte mici 0,12 µm, iar
unele mari, numite gigantice, care ating lungimea de
500 µm.
Forma bacteriilor este variabilă: sfericǎ şi se
numesc coci; de bastonaş, purtând numele de bacili; de
virgulă, numiţi vibrioni sau de spirală şi se numesc
spirili. În urma diviziunii pot rămâne alăturate mai
multe celule, rezultând:
- diplococi (două celule); tetracoci (4 celule);
- streptococi (celulele pot forma lanţuri sau
şiraguri);
- stafilococi (celulele sunt grupate în formă de
ciorchine);
- sarcina (grupate în formă de cub), fig. 1. Fig. 1. Forme de bacterii
Structura celulei bacteriene (fig. 2)
Celula bacteriană prezintă la exterior un perete celular
rigid, datorită acidului muramic, la care se mai adaugă acizi
aminaţi, lipide, glucide ş.a. La unele specii, peretele celular este
acoperit la exterior de un înveliş gelatinos, numit capsulă. Sub
peretele celular se află membrana plasmatică, care are o
permeabilitate selectivă. În citoplasmă se găsesc: ribozomi,
vacuole, incluziuni (lipide, glicogen, zaharină ş.a.), substanţă
nucleară (Pop, 1983). Substanţa nucleară este reprezentată de un
singur cromozom, format dintr-o macromoleculă de ADN.
Unele celule bacteriene formează cili (prelungiri
citoplasmatice), ce au rol motric. Cilii pot fi dispuşi de jur
împrejurul celulei - peritrich, la ambele capete - amfitrich, cu un
Fig. 2. Structura celulei bacteriene
smoc de cili la unul dintre capete - lofotrich sau există bacterii cu
(dupǎ Wikipedia encyclopedia)
un singur cil şi se numesc monotrich (fig. 3).
Bacteriile trăiesc în medii diferite, fiind larg răspândite în
natură: în apă, sol, aer, pe organisme vii sau moarte. Cele care au nevoie de
oxigen pentru a se dezvolta, se numesc aerobe, iar cele care trăiesc în lipsa
oxigenului, se numesc anaerobe.
Nutriţia bacteriilor este heterotrofă (saprofită şi parazită), rar
autotrofă.
Bacteriile heterotrofe saprofite trăiesc pe materii organice moarte de
unde îşi procură hrana şi energia din descompunerea lor cu ajutorul unor
enzime, rezultând numeroase procese de fermentaţie cu importanţă practică.
Bacteriile heterotrofe parazite trăiesc pe organisme vii, de unde îşi iau
hrana, având acţiune dăunătoare, inhibitoare asupra acestora, sunt patogene,
produc boli grave, numite bacterioze (la plante, animale, oameni).
Bacteriile autotrofe sunt rar întâlnite şi sunt de două feluri:
chimiosintetizante, ce obţin energia necesară pentru sinteză prin reacţii
chimice şi fotosintetizante, conţin pigmenţi asimilatori, care pot sintetiza Fig. 3. Dispunerea cililor
substanţa organică din dioxid de carbon şi apă cu ajutorul luminii solare, fără
a elibera oxigen.
- 141 -
Un număr mic de specii îl reprezintă bacteriile fixatoare de

azot, care trăiesc în simbioză cu rădăcinile leguminoaselor,
formând nodozităţi, în care se dezvoltă, cu rol în fixarea azotului
atmosferic în sol, cum sunt specii din genurile: Rhizobium,
Bradyrhizobium sau cu rădăcinile speciilor de arin, de exemplu
Actinomyces (fig. 4). Există şi bacterii care trăiesc în simbioză cu
animalele sau cu omul (Escherichia coli).
Înmulţirea bacteriilor se realizează în mod obişnuit prin
sciziparitate.
Importanţa bacteriilor
Bacteriile au un rol foarte important, atât pentru plante şi
animale, cât şi pentru om.
Prezintă o importanţă deosebită în fixarea azotului
Fig. 4. Rhizobium leguminosarum
atmosferic; în descompunerea materiei organice în substanţe
a. rǎdǎcina unei plante leguminoase cu
nodozitǎţi; b. nodozitǎţi mǎrite;
simple (NH3, NO3) şi transformarea acestora în săruri asimilabile.
c. secţiune într-o nodozitate; d. celulǎ cu Sunt ultimile verigi în circuitul azotului, carbonului,
bacterii; e. bacterii în formǎ de bastonaş sulfului şi al altor elemente din natură.
(după Wettstein) Prin descompunerea cadavrelor şi a resturilor vegetale, au
un rol foarte important în purificarea mediului ambiant.
Bacteriile saprofite contribuie la fermentarea bălegarului, obţinerea nutreţurilor de calitate sau produc
diferite fermentaţii cu importanţă alimentară şi industrială, cum sunt:
- Fermentaţia lactică realizată de Bacterium acetilactici, produce covăsirea laptelui (acrirea). De
exemplu, Lactobacillus bulgaricus se foloseşte la prepararea iaurtului, alte bacterii produc muratul legumelor
şi al furajelor însilozate;
- Fermentaţia butirică este produsă de bacterii anaerobe, cum este Bacillus amylobacter, care
degradează substanţele pectice, cu degajarea acidului butiric, urât mirositor, fenomen întâlnit în cazul topirii
inului şi cânepei;
- Fermentaţia acetică realizatǎ de bacteriile aerobe, acţionează asupra alcoolului transformându-l în
acid acetic, de exemplu Acetobacter aceti, produce oţeţirea vinului;
- Fermentaţia proteică realizatǎ de bacteriile saprogene - Proteus vulgaris, produce descompunerea
substanţelor albuminoide din resturile de origine animală;
- Fermentaţia celulozică produsă de bacteria anaerobă Bacillus celulosae, descompune celuloza din
resturile vegetale, cauza fiind încingerea fânului.
Bacteriile parazite sunt patogene, produc o serie de boli la plante, animale şi om, cunoscute sub
numele de bacterioze, de exemplu: Agrobacterium radiobacter - Cancerul pomilor; Pseudomonas syringae -
Arsura bacteriană a mărului şi părului; Xanthomonas campestris - Arsura bacteriană a nucului; Bacillus
anthracis - Antraxul la animale şi om ş.a.
Unele bacterii au importanţă în obţinerea vitaminelor, în special vitamina B12 (Bacillus megaterium),
D2, K, a antibioticelor.
Cu studiul bacteriilor, la noi în ţară, s-au ocupat dr. Victor Babeş şi Ioan Cantacuzino.
2.2.2.2. CLASA CYANOBACTERIAE

Cuprinde alge albastre, unicelulare, solitare sau grupate în colonii, de culoare albastră-verzuie,
datorită pigmentului ficocianină.
Structura algelor albastre este primitivǎ. Celula nu are nucleu individualizat. Prezintă un perete
celular de natură pectocelulozică, care este învelit la exterior de un manşon gelatinos. În citoplasmă se află
pigmenţi fotosintetici: clorofila A, ficocianina şi pigmentul roşu, numit ficoeritrină. Citoplasma este
diferenţiată în cromoplasmă, la exterior (în care se găsesc pigmenţii fotosintetici) şi centroplasmă, la interior
(în care este dispersată substanţa nucleară). Cromoplasma are culoarea albastră, datorită pigmentului
ficocianină.
Nutriţia celor mai multe alge albastre este autotrofǎ. Ele sintetizează cu ajutorul pigmentului
clorofilă, fiind mascat parţial de ficocianină. Produsul de asimilaţie, rezultat în urma fotosintezei, este
amidonul de cianoficee, asemănător glicogenului. Unele se hrănesc pe cale chemosintetică, rar heterotrof, iar
multe trăiesc în simbioză cu ciupercile, formând licheni.
- 142 -
Înmulţirea se realizează de regulă prin sciziparitate sau diviziune directă. Unele alge albastre se
înmulţesc prin spori, ce se formează din celule, numite heterociste, altele prin fragmente de colonii, numite
hormogonii.
Majoritatea algelor albastre se întâlnesc în apele dulci, bogate în
materie organică, mai puţin în cele sărate. Unele trăiesc şi pe soluri uscate sau
umede, ziduri, peşteri.
Algele albastre sunt adaptate să suporte condiţii vitrege de viaţă, trăiesc
în apele termale de 70-90 °C, cum este Aphanocapsa thermalis, fiind prezentă
şi la noi în izvoarele termale de la Băile Herculane şi Băile 1Mai de lângă
Oradea şi în ape foarte sărate.
Chroococcus turgidus este grupatǎ în colonii, cu celule sferice, învelite
de un manşon gelatinos, fiind prezente în apele dulci.
Microcystis aeruginosa are forma unei mase gelatinoase, cu numeroase
celule sferice. Trăieşte în apele stagnete. În cantitate mare, împreună cu alte
Fig. 5. Nostoc commune
alge, provoacă „înflorirea apei”.
Nostoc commune (fig. 5) este grupatǎ în colonii, formate din două
tipuri de celule sferice: izociste, mai mici şi heterociste, mai mari, înlănţuite
în şiraguri şi înglobate într-o masă gelatinoasă, care în condiţii de uscăciune
se prezintă ca o crustă. Trăieşte pe soluri umede.
Oscillatoria princeps (fig. 6) trăieşte în colonii, formate din celule
suprapuse (ca monezile într-un fişic), învelite într-o membrană comună. Se
întâlneşte în apă şi sol umed, efectuând 3 tipuri de mişcări: îndoire, pendulare,
rotire.
Spirulina jenneri se prezintă sub forma unor şiraguri de celule, dispuse
Fig. 6. Oscillatoria princeps
în formă spiralată, fără teacă gelatinoasă. Trăieşte în mediul acvatic efectuând
mişcări în spirală.
Importanţa algelor albastre

Algele albastre, acvatice, participă la purificarea apelor, îmbogăţind apa în oxigen şi constituie sursă
de hrană pentru animalele mici.
Cele din sol, contribuie la formarea humusului şi la fixarea azotului atmosferic.
Unele specii de alge albastre, cum este spirulina - Spirulina maxima, constituie surse de proteine şi
sunt luate în cultură, fiind comestibile. Altele, trăiesc în simbioză cu unele ciuperci, formând lichenii.
Specii ale genului Oscillatoria sunt întâlnite ca buruieni în orezării, iar cele din genul Nostoc produc
boli la plante.
a) Menţionaţi caracterele generale ale regnului Monera şi clasificarea.
b) Încrengătura Archaebacteriophyta: caracterizare generală.
c) Încrengătura Eubacteriophyta: caracterizare generală, clasificare, importanţă.

Caracterele generale ale regnului Monera şi clasificarea;
Importanţa bacteriilor şi algelor albastre.
- 143 -
2.3. REGNUL PROTISTA: CARACTERIZARE GENERALĂ, CLASIFICARE

Cuprinde alge, organisme eucariote, unicelulare şi pluricelulare, cu nucleu individualizat, care au
apărut în Cambrian, cu cca. 1-1,5 miliarde de ani în urmă.
Corpul vegetativ este un tal, nediferenţiat în organe, fiind alcătuit din celule asemănătoare, fără vase
conducătoare. În ciclul de viaţă predomină generaţia gametofitică (haploidă). Nutriţia este autotrofă .
Structura celulei este de tip eucariot, prezintă perete celular de natură celulozică, lipsit de acid
muramic; organite celulare în număr mare, cele mai multe delimitate de membrane. În citoplasmă se află:
nucleul, reticulul endoplasmatic, dictiozomi, condriozomi, plastide verzi (cromatofori), ribozomi, vacuole,
iar la cele mobile, stigmă, cili, flageli ş.a.
Înmulţirea are loc pe cale vegetativă, asexuată şi sexuată.
Înmulţirea vegetativă se realizează prin diviziune directă a celulei sau prin
fragmentare de tal.
Înmulţirea asexuată se realizează cel mai adesea prin intermediul sporilor
mobili (zoospori), mai rar imobili (aplanospori).
Înmulţirea sexuată se desfăşoară în mediul acvatic prin conjugare (izogamie,
anizogamie, oogamie sau somatogamie). Gameţii iau naştere în gametangii.
Regnul cuprinde mai multe încrengături: Chrysophyta, Xanthophyta,
Bacillariophyta, Cryptophyta, Dinophyta, Euglenophyta, Chlorophyta, Phaeophyta
şi Rhodophyta (Hodişan I., 1976, Stern R.K., 1988, Sârbu C., 2005), din care sunt
caracterizate ultimile 4, cu cele mai reprezentative specii.
2.3.1. ÎNCRENGĂTURA EUGLENOPHYTA

Fig. 7. Euglena viridis
Sunt organisme acvatice, primitive, unicelulare, prevăzute în partea apicală
cu o criptă (adâncitură) din care ies unul sau mai mulţi flageli inegali. La baza criptei se află o formaţiune
caracteristică, numită blefaroplast, de pe care pornesc flagelii, fiind pus în legătură cu nucleul printr-un fir
subţire. Lângă blefaroplast se află stigma, sub forma unei pete roşii-portocalii, sensibilă la lumină.
Cromatoforii au forme şi dimensiuni diferite, de culoare verde, datorită pigmenţilor: clorofila A şi B,
caroten, xantofila. Majoritatea au nutriţie autotrofă, având clorofilă. Acestea îşi pot schimba uşor forma,
deoarece au membrana subţire. Produsul de asimilaţie este paramilon (polizaharid), picături de ulei. Se
înmulţesc prin sciziparitate (Buia Al., 1965).
ORDINUL EUGLENALES
Familia Euglenaceae
Euglena viridis - Euglena verde (fig. 7)
Celula este lăţită fusiform, cu un flagel în partea apicală. Prezintă cromatofori alungiţi, aşezaţi în
formă de stea. Este întâlnită în apele dulci.
2.3.2. ÎNCRENGĂTURA CHLOROPHYTA (ALGE VERZI)

Cuprinde alge verzi, unicelulare sau pluricelulare, solitare sau grupate în colonii (cenobii), cu talul de
diferite forme: filamentos, lamelar şi tridimensional. Sunt imobile, rar mobile cu 2-4 flageli de lungime
egală. Trăiesc în mediul acvatic, dar pot fi întâlnite şi pe soluri, ziduri, stânci, arbori.
Structura algelor verzi:
Celula are perete celular, de natură celulozo-pectică, care în contact cu apa se gelifică, rareori peretele
lipseşte. În celulă se află citoplasma, în care se găsesc unul sau mai mulţi cromatofori, de diferite forme şi
dimensiuni, în care predomină pigmenţii clorofilieni (clorofila, caroten, xantofila); un nucleu, la unele alge
verzi, mai mulţi nuclei; vacuole; stigmă; pirenoizi ş.a. Produsul de asimilaţie este amidonul.
Înmulţirea se poate face pe cale vegetativă, asexuată şi sexuată.
Înmulţirea vegetativă se face prin fragmentare de tal.
Înmulţirea asexuată se realizează prin spori mobili (zoospori) sau imobili (aplanospori), cel mai
frecvent prin zoospori, ce se formează în oricare celulă a talului sau într-o celulă specializată, numită
zoosporocist.
Înmulţirea sexuată se realizează prin: izogamie (gameţi asemănători), anizogamie (gameţi diferiţi),
oogamie (gameţi specializaţi, cum sunt oosfera, gametul femel şi anterozoidul, gametul mascul) şi
- 144 -
conjugare, care constă în contopirea a două celule vegetative (gameţi nespecializaţi), din care se formează
zigotul.
În ciclul de viaţă al algelor verzi se disting două generaţii: generaţia sporofitică (diploidă, asexuată) şi
cea gametofitică (haploidă, sexuată). Generaţia gametofitică este de lungă durată. Aceasta poate fi:
homotalică, când gameţii masculi şi femeli iau naştere pe acelaşi tal şi heterotalică, când gameţii se
formează pe taluri diferite. Cele mai multe clorofite sunt haplobionte, dar există şi haplo-diplobionte, iar
unele chiar diplobionte.
Încrengătura Chlorophyta cuprinde trei clase: Chlorophyceae, Zygnematophyceae şi Charophyceae.
2.3.2.1. CLASA CHLOROPHYCEAE

Cuprinde majoritatea algelor verzi. Sunt alge unicelulare (libere sau grupate în colonii) şi
pluricelulare, cu talul filamentos, lamelar şi tridimensional. Se înmulţesc sexuat prin izogamie, anizogamie şi
oogamie. Trăiesc în ape, pe uscat, pe ziduri, scoarţa copacilor, unele fiind buruieni în orezării. Această clasă
cuprinde mai multe ordine, din care se vor prezenta cele mai cunoscute.
ORDINUL VOLVOCALES
Încadrează alge unicelulare sau pluricelulare, mobile, cu doi flageli egali în
toate stadiile de dezvoltare. Trăiesc în mediul acvatic. Dintre speciile unicelulare,
care se întâlnesc în apele stătătoare dulci, amintim: Chlamydomonas angulata,
Ch. braunii şi Ch. coccifera. Sunt alge ovoidale, biflagelate şi au un cromatofor
în formǎ de clopot, cu un pirenoid. Se înmulţesc asexuat prin zoospori şi
aplanospori, iar sexuat prin izogamie (Ch. angulata), anizogamie (Ch. braunii) şi
oogamie (Ch. coccifera). În lacurile sărate din jurul Mării Negre se întâlneşte
specia Dunaliella salina.
Speciile din genul Volvox trăiesc în colonii sferice, multicelulare (30-40
mii), înconjurate de un înveliş mucilaginos şi legate între ele prin intermediul
plasmodesmelor (fig. 8). În spaţiul din interiorul unei colonii se află o substanţă Fig. 8. Volvox aureus
(după Wettstein)
gelatinoasă. În cadrul unei colonii se observă o diferenţiere a celulelor, unele au
rol în nutriţie, altele în deplasare sau reproducere. Se înmulţesc pe cale vegetativă, celulele de la periferie se
desprind de peretele coloniei, se deplasează spre centru, unde prin diviziuni repetate formează noi colonii.
Sexuat se înmulţesc prin oogamie.
ORDINUL CHLOROCOCCALES
Cuprinde alge unicelulare, ce trăiesc în colonii sau cenobii, fiind imobile, lipsite de flageli, aceştia
fiind prezenţi doar la elementele de înmulţire. Majoritatea trăiesc în ape dulci, dar unele s-au adaptat şi la
viaţa terestră, în mediul umed. Se înmulţesc de regulă asexuat prin zoospori biflagelaţi sau aplanospori şi
sexuat prin izogamie, foarte rar prin oogamie.
Chlorococcum humicolum
Este o algă unicelulară disciformă, cu un cloroplast campanulat. Se înmulţeşte asexuat prin zoospori,
iar sexuat prin izogamie. Frecvent întâlnită în locuri umede, pe sol,
trunchiul copacilor, ziduri.
Chlorella vulgaris este o algǎ unicelularǎ, sferică, cu un
cloroplast campanulat. Se înmulţeşte prin aplanospori. Trăieşte în apă şi
pe sol umed.
Pleurococcus vulgaris - Verdeaţa zidurilor
Algǎ unicelularǎ, care prin diviziune formează 2-4 sau 8 celule.
Se întâlneşte pe scoarţa copacilor, ziduri, stânci.
Hydrodictyon reticulatum - Reţeaua apelor (fig. 9).
Este alcătuită din celule dreptunghiulare, dispuse într-o reţea, cu
ochiuri hexagonale. În celulă se află un singur nucleu (în stadiul adult
mai mulţi nuclei) şi un cloroplast mare, reticulat pe care se află
pirenoizi. Se înmulţeşte asexuat prin zoospori, iar sexuat prin izogamie. Fig. 9. Hydrodictyon reticulatum
Frecvent întâlnită în apele dulci, lin-curgătoare, buruiană în orezării. (H.C. Bold; Nashville, TN-USA)
- 145 -
ORDINUL ULOTRICHALES
Cuprinde alge pluricelulare, uninucleate, cu talul filamentos sau lamelar,
neramificat, ce se fixează de substrat prin intermediul unei celule bazale
rizoidală, incoloră.
Se întâlnesc în apele dulci şi sărate, dar şi în mediul terestru pe sol, stânci,
scoarţa copacilor.
Ulothrix zonata (fig. 10)
Algă cu talul filamentos, neramificat, fixat de substrat. În fiecare celulă se
află un cloroplast în formă de centură, pe care se află pirenoizi. Se înmulţeşte
sexuat prin izogamie. Asexuat prin zoospori piriformi, cu 4 flageli, care se pot
forma în fiecare celulă a talului. După eliberarea zoosporilor, aceştia înoată în
apă până ajung pe substrat unde îşi pierd flagelii, după care germinează formând
taluri diferite ca sex (heterotalism). Celulele acestor taluri se transformă în
gametocişti, în care se formează gameţii masculi şi femeli, biflagelaţi. După
unirea gameţilor, rezultă zigotul (diploid). În condiţii de mediu favorabil, zigotul
Fig.10. Ulothrix zonata; se divide reducţional, apoi normal, rezultând 4 zoospori (haploizi), diferiţi
a-zoospor; b-gameţi şi sexual, din care se dezvoltă două filamente mascule, două filamente femele (Pop,
copularea lor
1983). Întâlnită în apele dulci curgătoare.
(dupǎ Wettstein)
Ulva lactuca, U. latissima - Salata mării (fig. 11).
Sunt alge marine lamelare, cu talul foliaceu, cu marginile ondulate, fixat de substrat printr-un rizoid
bazal. Prezintă 3 indivizi identici ca formă şi mărime: sporofitul, gametul mascul şi gametul femel.
Zoosporii, după ce sunt eliberaţi din zoosporocişti, se mişcă prin apă şi se fixează de substrat formând taluri
de sexe diferite (mascule şi femele), dar asemănătoare ca formă. Pe aceste taluri, în gametocişti iau naştere
gameţii biflagelaţi, asemănători cu zoosporii. Din unirea gameţilor, rezultă zigotul (2n). Acesta germinează şi
formează o nouă algă, reprezentând sporofitul (2n). După cum se observă în ciclul biologic, aceste alge sunt
haplo-diplobionte, cu generaţii izomorfe şi cu aceeaşi perioadă de dezvoltare. Frecvente şi în Marea Neagră.
Enteromorpha intestinalis
Este o algă cu talul tubular (cilindric), fixat de substrat, care după ce se desprinde, devine lamelar. Se
înmulţeşte sexuat prin anizogamie.
Întâlnită în lacuri sărate, dar şi în cele marine.
ORDINUL SIPHONOCHLADALES
Cuprinde alge pluricelulare, filamentoase, ramificate, cu
celulele plurinucleate, fixate de substrat.
Cladophora glomerata (fig. 12)
Algă cu talul filamentos, ramificat în formǎ de tufǎ. Se
înmulţeşte asexuat prin zoospori cu 4 flageli şi sexuat prin
izogamie.
Este întâlnită în apele dulci, stătătoare, dar şi ca buruiană
în orezării. În cantitate prea mare reduce temperatura şi
luminozitatea apei.
Fg. 11. Ulva sp. Fig. 12. Cladophora ORDINUL BRYOPSIDALES (SIPHONALES)
glomerata
(după Wettstein) Sunt alge cu talul de tip sifonal (tubular), plurinucleat.
Talul este foarte diferenţiat, din punct de vedere morfologic,
luând forme variate. Un astfel de aparat vegetativ se mai numeşte cenoblast.
Caulerpa prolifera (fig. 13)
Are talul diferenţiat în: rizoizi (cu aspect de rădăciniţe), ce se fixează de
substrat; cauloid (cu aspect de tulpină târâtoare) şi filoid (cu aspect de frunză).
Se înmulţeşte sexuat prin izogamie. Întâlnită în Marea Mediterană.
Acetabularia mediterranea
Este o algǎ marină cu talul diferenţiat în: rizoid, cauloid şi filoid.
Fig.13. Caulerpa prolifera Pe sol umed se întâlnesc specii din genul Vaucheria, ce formează o
(după Wettstein) pâslă verde.
- 146 -
2.3.2.2. CLASA ZYGNEMATOPHYCEAE (CONJUGATOPHYCEAE)

Încadrează alge unicelulare (libere sau grupate în colonii) şi pluricelulare, filamentoase, neramificate
şi lipsite de flageli în toate stadiile de viaţă. Peretele celular este de natură celulozo-pectică, cel exterior, în
contact cu apa, se gelifică. În citoplasma celulelor se află un nucleu mare, situat central şi unul sau mai mulţi
cromatofori de formă variată (stelaţi, bandiformi etc.), care au pe suprafaţa lor pirenoizi (corpusculi de natură
proteică) acoperiţi de amidon, rezultat în procesul de fotosinteză. Nucleul este pus în legătură cu
cromatoforul şi pirenoizii prin fibre plasmatice. Se înmulţesc vegetativ prin fragmentare de tal şi diviziune şi
sexuat prin conjugare. Prin conjugare, două celule de sexe diferite se apropie între ele, formând canalul de
conjugare. Prin canalul de conjugare, conţinutul celulei mascule se varsă în celula femelă, unde se contopesc
citoplasmele şi nucleii, formând zigotul (2n). Zigotul elipsoidal, cade la
fundul apei, iar primăvara germinează, se divide ecvaţional, apoi
reducţional, rezultând 4 celule haploide, din care numai una se dezvoltă şi
prin diviziuni mitotice haploide dă naştere la o nouă algă (Morlova, 1966).
Din ciclul biologic al algei se observă că, faza haploidă este de lungă
durată, fiind reprezentată de alga filamentoasă, iar faza diploidă este de
scurtă durată, reprezentată de zigot (2n).
ORDINUL ZYGNEMATALES
Familia Zygnemataceae
Spirogyra communis - Mătasea broaştei (fig. 14)
Este o algă pluricelulară, filamentoasă, înglobată într-o teacă
gelatinoasă. Celulele au un cromatofor verde, de forma unei panglici
spiralate. Numărul de spire al cromatoforului (2,5), reprezintă caracter de Fig. 14. Spirogyra communis
recunoaştere al speciei (Georgescu M., 2003). Se întâlneşte în apele 1-tal filamentos: c-cromatofor;
stătătoare dulci. Are rol în oxigenarea apei, dar în cantităţi mari, alături de n-nucleu; p-pirenoizi;
alte alge, în orezării este dăunătoare, împiedicând dezvoltarea plantulelor 2-conjugarea: z-zigot
(dupǎ V. Tieghem)
de orez.
2.3.2.3. CLASA CHAROPHYCEAE

Include cele mai evoluate alge verzi, cu talul pluricelular, articulat,
tridimensional, alcătuit dintr-un ax vertical, cu ramificaţii în verticil, având aspect
de brădişor. Au dimensiuni de câţiva centimetri, nu prezintă pirenoizi, iar produsul
de asimilaţie este amidonul.
Sunt întâlnite în apele dulci, puţin adânci (cca. 1m), pe fundul pâraielor,
lacurilor, formând tufe dese, fixate de substrat cu ajutorul rizoizilor. Se înmulţesc
vegetativ prin fragmentare de tal şi sexuat prin oogamie. Organele sexuale sunt
aşezate pe ramificaţii, la noduri, fiind reprezentate de oogon (organul femel),
ovoidal, brun-negricios, care produce oosfera şi anteridia (organul mascul),
sferică, roşie, în care se formează anterozoizii. Din contopirea gameţilor, rezultă
zigotul. Acesta, după un timp, se divide reducţional, dând naştere la celule
haploide, din care se formează o nouă algă. Fig. 15. Chara sp.
Chara fragilis, Ch. vulgaris, Ch. foetida - Brădişor (fig. 15). (dupǎ Wikipedia.com)
Plantele au aspect de brădişor. Celulele sunt impregnate cu CaCO3 , ca
urmare talul are o consistenţǎ rigidǎ. Se înmulţesc sexuat prin oogamie.
Importanţa algelor verzi

1. Oxigenează apele şi le depoluează;
2. Fixează azotul atmosferic în sol;
3. Sunt sursă de hrană pentru peşti;
4. Datorită conţinutului bogat în proteină sunt folosite în furajarea animalelor, alimentaţia omului;
5. Participă la formarea solului, unele specii sunt folosite ca îngrăşăminte organice;
6. Alte specii sunt întâlnite în orezării, fiind dăunătoare în cantităţi mari.
- 147 -
2.3.3. ÎNCRENGĂTURA PHAEOPHYTA (ALGE BRUNE)

Sunt alge pluricelulare, de culoare brună, datorită pigmentului fucoxantina, ce maschează clorofila şi
au în general dimensiuni foarte mari (400 m). Talul este filamentos, lamelar şi tridimensional, diferenţiat în:
rizoid, care fixează alga de substrat, cauloid, cu aspect de tulpină şi filoid, cu aspect de frunză. În structura
talului se identifică celule specializate în înmagazinarea substanţelor de rezervă, asimilaţie, susţinere etc.
Structura celulelor este de tip eucariot, prezintă perete celular, bogat în compuşi pectici, ca urmare
talul are aspect mucilaginos; în citoplasmă, celulele au un singur nucleu (uninucleate), vacuole şi plastide,
numite feoplaste, care conţin pigmenţi: clorofila A şi C, caroten, xantofile, predominând fucoxantina, de
culoare brună.
Nutriţia algelor brune este autotrofă, datorită pigmenţilor asimilatori, iar produsul de asimilaţie este
laminarina (un polizaharid specific), la care se mai adaugă manitol, picături de ulei.
Înmulţirea se realizează vegetativ, prin fragmentarea talului, asexuat, prin zoospori piriformi cu câte
doi flageli inegali şi sexuat, prin izogamie, heterogamie şi oogamie. Cu privire la ciclul biologic, algele
brune pot fi haplo-diplobionte (cu generaţii izomorfe sau heteromorfe) şi diplobionte.
Răspândire şi importanţă
Cele mai multe alge brune sunt specii marine, frecvent întâlnite în apele reci şi temperate, mai ales în
apropierea ţărmurilor. Au o importanţă mare pentru locuitori, fiind folosite ca hrană atât pentru animale, cât
şi pentru om. Sunt mai sărace în proteine decât algele verzi, dar mai bogate în vitamine (B,C,D,E), precum şi
în unele elemente: Ca, I, K ş.a.
Speciile cele mai importante sunt:
Macrocystis pyrifera cu talul foarte ramificat, atinge lungimi de sute de metri, acoperind suprafeţe
mari. Este întâlnită în oceanul Pacific.
Laminaria saccharina (fig. 16.a) are talul cu lungimea de peste 1 m, diferenţiat în rizoid, sub forma
unor crampoane, cauloid, de formă cilindrică şi filoid, în formă de panglică, cu marginile ondulate. Pe filoid
se formează zoosporangii, grupaţi în sori. Întâlnită în apa mărilor reci, fiind folosită în alimentaţie.
Laminaria esculenta are talul de câţiva metri, ce secretă o gelatină comestibilă. Răspândită în apa
mărilor reci.
Fucus vesiculosus (fig. 16.b) cu talul diploid, dioic, diferenţiat în rizoid, sub formă de crampoane,
care se prinde de substrat; cauloid, scurt, cilindric şi filoid, ramificat dihotomic, prevǎzut cu vezicule
plutitoare, lung de 50 m. La capetele talului se găsesc nişte formaţiuni umflate, numite receptacule, în care se
află cripte ce adăpostesc organele de reproducere -
anteridiile cu anterozoizii şi oogoanele cu oosferele.
Oosferele, în număr de 8, la maturitate sunt eliberate prin
porii criptei în apa mării, unde are loc fecundaţia, în urma
căreia rezultă zigotul. Zigotul cade pe stânci, germinează,
formând o nouă algă. Este întâlnită în apele reci.
Cystoseira barbata (fig. 16.c) are talul cilindric,
ramificat monopodial, fixat de stânci prin crampoane în
a formă de disc. Spre vârful ramurilor se găsesc receptacule
b. c
.
. cu cripte în care se formează anteridii cu anterozoizi şi
oogoane cu oosfere. Oosferele, eliminate în apa mării,
sunt fecundate, dând naştere la zigot din care se formează
Fig. 16.
o nouă algă. Frecvent întâlnită în Marea Neagră.
a. Laminaria saccharina (dupǎ L.I. Kursanov);
b. Fucus vesiculosus (prelucrare dupa Wikipedia Speciile genului Sargassum au talul cilindric, de
encyclopedia); dimensiuni foarte mari, depăşind 100 m, întâlnite în
c. Cystoseira barbata (dupǎ A. Zin et Kalug) Oceanul Atlantic (Marea Sargasselor).
2.3.4. ÎNCRENGĂTURA RHODOPHYTA (ALGE ROŞII)

Sunt alge marine evoluate, pluricelulare, foarte rar unicelulare, de culoare roşie, datorită pigmentului
ficoeritrina, care maschează clorofila şi ceilalţi pigmenţi (carotenul, ficocianina).
Talul poate fi: filamentos, foliaceu, masiv, diferenţiat în rizoid, ce fixează talul de substrat prin discuri
sau crampoane ramificate, cauloid şi filoid. Sunt de dimensiuni mai mici decât algele brune, ajungând până
la 1 m. Din punct de vedere structural apar ţesuturi meristematice, protectoare mecanice, asimilatoare, chiar
şi conducătoare (liberiene).
- 148 -
Structura celulei este de tip eucariot, prezintă perete celular, de natură celulozo-pectică, adesea
gelificat, deoarece conţine agar-agar, manani, xilani, uneori mineralizat cu săruri de calciu. În citoplasmă se
află un nucleu sau mai mulţi; vacuole; plastide, numite rodoplaste, ce conţin pigmenţi: clorofila A şi D,
caroten, luteină, ficocianină, predominând ficoeritrina, care dă culoarea roşie, caracteristică.
Nutriţia algelor roşii este de regulă autotrofă. Produsul de asimilaţie este amidonul de floridee.
Înmulţirea se realizează pe cale vegetativă, prin fragmentare de tal; asexuată, prin spori imobili, care
se formează 1, 2, 4 într-o celulă şi sexuată, prin oogamie, numită carpogamie, cu gameţi imobili.
Răspândire şi importanţă
Algele roşii sunt frecvent întâlnite în apele marine calde din apropierea ţărmurilor.
Majoritatea algelor roşii sunt furajere, dar sunt consumate şi de om.
Din membranele bogate în gelatină, ale unor specii, se extrage agar-agarul, folosit la prepararea
mediilor de cultură în microbiologie.
Cele mai cunoscute specii sunt:
Porphyra vulgaris are talul foliaceu, cu marginile ondulate, având partea bazală ca un pedicel, ce se
fixează de suport prin crampoane. Frecvent întâlnită în mările calde. Este comestibilă.
Batrachospermum moniliforme (fig. 17) are talul filamentos, cu numeroase ramuscule dispuse
verticilat la noduri. Este frecvent întâlnită în apele dulci din Munţii Apuseni.
Speciile genului Gelidium au talul cilindric, ramificat, bogat în geloze, folosite la prepararea gelozelor
vegetale. Creşte în mǎri şi oceane.
Chondrus crispus şi Gigartina mamilosa sunt folosite în alimentaţie pe ţărmurile europene.
Ceramium rubrum (fig. 18) este o algă haplo-diplobiontă, ramificată sub forma unor tufe roşietice, cu
terminaţiile răsucite în formă de cleşte, fixată de stânci, întâlnită şi în Marea Neagră. Din aceasta rezultă un
agar de calitate superioară.
Fig. 17. Batrachospermum moniliforme

1. aspect general; 2. douǎ verticile de
ramuscule cu cistocarpii (c) Fig. 18. Ceramium rubrum
(dupǎ L.I. Kursanov) (http:/www.vattenkikaren.gu.se)
- 149 -
a) Menţionaţi caracterele generale ale regnului Protista şi clasificarea.
b) Încrengătura Chlorophyta: caracterizare generală, clasificare, exemple, importanţă.
c) Încrengătura Phaeophyta: caracterizare generală, exemple, importanţă.
d) Încrengătura Rhodophyta: caracterizare generală, exemple, importanţă.
După parcurgerea acestor subcapitole trebuie să reţineţi:

Caracterele generale ale regnului Protista;
Clasificarea Regnului Protista cu exemple de specii;
Importanţa algelor.

Întrebarea 1.
a) Regnul Monera cuprinde bacterii şi alge albastre, organisme procariote, unicelulare,
care trăiesc în colonii sau cenobii. Celula nu prezintă nucleu individualizat, substanţa
nucleară are o formă difuză şi este concentrată în centrul celulei. Prezintă nutriţie de
tip heterotrofă şi autotrofă. Se înmulţesc prin diviziune directă, prin sciziparitate.
Acest regn cuprinde două încrengături: Archaebacteriophyta şi Eubacteriophyta.
b) Încrengătura Archaebacteriophyta cuprinde bacterii primitive, anaerobe, ce trăiesc în
medii extreme, cum sunt: apele foarte acide şi fierbinţi (peste 80 °C), apele foarte
sărate, în medii bogate cu sulf sau CO2, mlaştini, abisurile oceanelor.
c) Încrengǎtura Eubacteriophyta încadrează organisme procariote cu nutriţia heterotrofă,
rar autotrofă, ce fac parte din două clase: Eubacteriae şi Cyanobacteriae.
Clasa Eubacteriae cuprinde bacteriile propriu-zise, organisme heterotrofe (saprofite
şi parazite), ce trăiesc în medii diferite, fiind aerobe sau anaerobe, lipsite de pigmenţi
clorofilieni.
Bacteriile prezintă o importanţă deosebită în fixarea azotului atmosferic; în
purificarea mediului ambiant, prin descompunerea materiei organice moarte.
Bacteriile saprofite produc diferite fermentaţii cu importanţă alimentară şi industrială,
iar cele parazite produc boli grave la plante şi animale, numite bacterioze.
Clasa Cyanobacteriae cuprinde alge albastre, organisme fotosintetizante, ce conţin
clorofila a şi pigmenţi carotenoidici, ficocianina şi ficoeritrina.
- 150 -
Algele albastre, acvatice, participă la purificarea apelor şi constituie sursă de hrană

pentru peşti; cele din sol, contribuie la formarea humusului şi la fixarea azotului
atmosferic; unele specii, prin conţinutul în proteină, sunt comestibile, utilizate în
alimentaţie, medicină (Spirulina); altele, trăiesc în simbioză cu unele ciuperci,
formând lichenii; unele sunt întâlnite ca buruieni în orezării (Oscillatoria), iar altele
produc boli la plante (Nostoc).
Întrebarea 2.
a) Regnul Protista cuprinde alge, organisme eucariote, unicelulare şi pluricelulare,
cu nucleu individualizat. Corpul vegetativ este un tal, alcătuit din celule
asemănătoare, fără vase conducătoare. În ciclul de viaţă predomină generaţia
gametofitică (haploidă). Nutriţia este autotrofă. Înmulţirea are loc pe cale vegetativă,
asexuată şi sexuată.
Înmulţirea vegetativă se realizează prin fragmentare de tal.
Înmulţirea asexuată se realizează prin intermediul sporilor mobili, rar imobili.
Înmulţirea sexuată se desfăşoară în mediul acvatic prin conjugare.
Regnul Protista cuprinde mai multe încrengături, cele mai importante fiind:
Chlorophyta, Phaeophyta şi Rhodophyta.
b) Încrengătura Chlorophyta cuprinde alge verzi, organisme unicelulare şi
pluricelulare, solitare sau grupate în colonii, cu talul de diferite forme: filamentos,
lamelar şi tridimensional. Sunt imobile, rar mobile cu 2-4 flageli de lungime egală.
Trăiesc în mediul acvatic, dar pot fi întâlnite şi pe soluri, ziduri, stânci, arbori.
Pigmenţii caracteristici sunt: clorofila a, b, caroten, xantofila. Produsul de asimilaţie
este amidonul. Această încrengătură se împarte în trei clase: Chlorophyceae,
Zygnematophyceae şi Charophyceae, cu următoarele specii reprezentative:
Chlamydomonas angulata, Dunaliella salina, Volvox aureus, Chlorococcum
humicolum, Ulva lactuca, Spirogyra communis ş.a.
Algele verzi au un rol foarte important: oxigenează apele şi le depoluează; fixează
azotul atmosferic în sol; sunt sursă de hrană pentru peşti; datorită conţinutului bogat
în proteină sunt folosite în furajarea animalelor, alimentaţia omului; unele specii sunt
folosite ca îngrăşăminte organice, iar în cantităţi mari sunt dăunătoare.
c) Încrengătura Phaeophyta cuprinde alge brune, pluricelulare, cu talul de dimensiuni
mari, diferenţiat în: rizoid, cauloid şi filoid. Pigmentul caracteristic este fucoxantina,
dar şi alţi pigmenţi, cum sunt: clorofila a, c, caroten, xantofila. Produsul de asimilaţie
este laminarina, la care se mai adaugă manitol, picături de ulei. Ca specie
reprezentativă Cystoseira barbata, frecventă în Marea Neagră. Algele brune sunt
folosite ca hrană pentru animale, unele chiar în alimentaţia omului, fiind bogate în
vitamine.
d) Încrengătura Rhodophyta cuprinde alge marine roşii, evoluate, pluricelulare, foarte
rar unicelulare, cu talul filamentos, foliaceu, masiv, diferenţiat în: rizoid, cauloid şi
filoid. Pigmentul caracteristic este ficoeritrina, clorofila a, d, carotenul, ficocianina.
Produsul de asimilaţie este amidonul de floridee. Sunt evoluate, deoarece apar
ţesuturi meristematice, protectoare mecanice, asimilatoare, chiar şi conducătoare
(liberiene). Exemple de specii: Batrachospermum moniliforme, Ceramium rubrum,
din care se obţine agar, folosit la prepararea mediilor de cultură în microbiologie.
Majoritatea algelor roşii sunt furajere, dar sunt consumate şi de om.
- 151 -

INSTRUCŢIUNI
învăţare nr. 2.
evaluare.

• Precizaţi caracterele generale ale regnului Monera şi clasificarea - 2 p.

• Care sunt tipurile de nutriţie întâlnite la organismele din clasa Eubacteriae şi
Cyanobacteriae? - 1 p.
• Menţionaţi importanţa organismelor din regnul Monera - 2 p.
• Menţionaţi caracterele generale ale regnului Protista şi clasificarea - 2 p.
• Ce pigmenţi şi produşi de asimilaţie sunt caracteristici fiecărei încrengături din
regnul Protista? – 2p.

2. Buia Al., Nyárády A., Răvăruţ M., 1965 - Botanică agricolă (II), Sistematica plantelor. Ed.
Agro-Silvică, Bucureşti.
3. Georgescu Mihaela-Ioana, 2003 - Botanică sistematică. Ed. Sigma, Bucureşti.
4. Hodişan I., Pop I., 1975 – Botanică sistematică. Ed. Didactică şi Pedagogică, Botanica, Moscova.
5. Kursanov L. şi col. 1951- Botanika II, Sistematika rastenii, Moskva.
6. Morlova Irina şi col.,1966 - Botanică, Lucrări practice, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
8. Pop I. şi col. 1983 - Botanică sistematică. Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
9. Sîrbu C., Paraschiv Nicoleta-Luminiţa, 2005 - Botanică sistematică. Ed. Ion Ionescu de la Brad,
Iaşi.
10.Wettstein R., 1935 - Handbuch der Systematischen Botanik, Franz Deuticke, Leipzig, Wien.
- 152 -
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR 3:
REGNUL FUNGI
CUPRINS
3.2. Regnul Fungi: caracterizare generală, clasificare 153
3.2.1. Încrengătura Myxomycota 154
3.2.2. Încrengătura Eumycota 155
3.2.2.1. Clasa Chytridiomycetes 156
3.2.2.2. Clasa Oomycetes 157
3.2.2.3. Clasa Zygomycetes 158
3.2.2.4. Clasa Ascomycetes 158
3.2.2.5. Clasa Basidiomycetes 161
3.2.2.6. Clasa Deuteromycetes 163
3.2.3. Încrengătura Lichenomycota 165
3.2.3.1. Clasa Ascolichenomycetes 165
3.2.3.2. Clasa Basidiolichenomycetes 166

Cunoşti caracterele generale, clasificarea şi importanţa regnului Fungi.
3.2. REGNUL FUNGI: CARACTERIZARE GENERALĂ, CLASIFICARE
Regnul Fungi cuprinde organisme eucariote, unicelulare şi

pluricelulare, numite generic ciuperci, ce au corpul nediferenţiat în
organe (un tal), cu nutriţie heterotrofă şi simbiontă.
Corpul vegetativ al fungilor este foarte variat, în funcţie de
grupul sistematic (fig. 19).
La organismele unicelulare, acesta poate fi:
- gimnoplast (celulă uninucleată) sau plasmodiu (celulă
plurinucleată), când celula nu prezintă perete celular;
- dermatoplast (celulă uninucleată), când celula prezintă
perete celular;
- sifonoplast, celulă uriaşă, plurinucleată, la care peretele
celular prezintă numeroase ramificaţii tubulare (la Oomycetes).
La ciupercile pluricelulare, superioare (Basidiomycetes),
corpul vegetativ este un miceliu, alcătuit din celule aşezate una în
continuarea celeilalte, numite hife. Din împletirea hifelor rezultă
un tal masiv.
Structura celulei (celulelor) este de tip eucariot,
Fig. 19. Aparatul vegetativ la ciuperci:
prezentând la exterior perete celular (excepţie la celulele nude), 1. gimnoplast la Archimycetes;
impregnat cu o substanţă asemănătoare cu celuloza, numită 2. plasmodiu la Plasmodiophoraceae;
micoceluloză (chitină, glucani, manane). Între peretele celular şi 3. dermatoplast la Saccharomycetaceae;
plasmalemă se află lomazomii, cu rol în creşterea şi diferenţierea 4. sifonoplast la Phycomycetes;
peretelui celular. În citoplasma celulei se găsesc: vacuole, 5. 5.a,b. tal filamentos la Ascomycetes
înconjurate de tonoplast; unul sau mai mulţi nuclei, în funcţie de (dupǎ Sǎvulescu Olga)
- 153 -
grupul sistematic; ribozomi; reticul endoplasmatic; mitocondrii; condriozomi ş.a. Plastidele lipsesc. În celulă
se acumulează substanţe de rezervă, cum sunt glicogen, picături de lipide.
Înmulţirea fungilor se poate realiza vegetativ, asexuat şi sexuat.
Înmulţirea vegetativă se poate realiza prin diviziunea celulei; fragmentare de miceliu; înmugurire, la
drojdia de bere; scleroţi, la cornul secarei.
Înmulţirea asexuată, cea mai frecventă, se realizeză prin spori, care pot fi: mobili (zoospori) prevăzuţi
cu flageli, la organismele inferioare şi imobili (aplanospori), la ciupercile cele mai evoluate. Aceştia se pot
forma la exteriorul organelor sporifere (conidiospori, bazidiospori) şi în interiorul acestora (ascospori,
sporangiospori).
Înmulţirea sexuată se realizează în mai multe moduri, în funcţie de grupul sistematic: gametogamie,
gametangiogamie şi somatogamie.
Gametogamia reprezintă contopirea celulelor specializate, numite gameţi, din care rezultă oul sau
zigotul.
Gametangiogamia constă în contopirea conţinutului gametangiilor, fără a se diferenţia gameţi.
Somatogamia se întâlneşte la ciupercile evoluate (basidiomicete) şi se realizează prin contopirea a
două celule somatice nespecializate (deoarece nu se mai formează gameţi), ce aparţin la două micelii diferite.
Regnul Fungi cuprinde trei încrengături: Myxomycota, Eumycota şi Lichenomycota (Ainsworth, 1973,
Smith, 1988).
3.2.1. ÎNCRENGĂTURA MYXOMYCOTA

Cuprinde cca. 500 de specii, organisme unicelulare, lipsite de perete celular, având corpul vegetativ
plasmodiu, celulă cu mai mulţi nuclei în citoplasmă. Acestea se deplasează în locuri umede şi umbrite, spre
sursa de hrană, prin mişcări amiboidale, cu ajutorul unor prelungiri, numite pseudopode.
Nutriţia mixomicetelor este saprofită, trăiesc pe materii organice moarte, din care extrag soluţiile
organice necesare şi au ca substanţă de rezervă glicogenul.
Înmulţirea. La maturitate, plasmodiul se deplasează spre locuri uscate şi bine luminate, unde se
transformă în corpuri sporifere, numite sporangi, acoperite cu o membrană groasă, numită peridie. Nucleii
din interiorul sporangilor, care sunt diploizi, se divid reducţional, rezultând mixospori haploizi şi nişte
filamente, numite elatere (filamente fine de citoplasmă). Elaterele fiind higroscopice au rol în împrăştierea
sporilor.
În condiţii favorabile de umiditate, mixosporii germinează, dând naştere unor zoospori flagelaţi,
numiţi mixomonade. Aceştia îşi resorb flagelul, devenind mixamoebe, de sexe diferite, cu mişcări
amoeboidală.
Din conjugarea a două mixamoebe, rezultă mixamoebozigotul (diploid), care pe măsură ce îşi măreşte
citoplasma, prin diviziuni mitotice repetate, se formează un nou plasmodiu plurinucleat (Pop, 1983). Ca
urmare, mixomicetele sunt organisme haplo-diplobionte, în care predomină faza diploidă, reprezentată de
plasmodiu.
Răspândire. Mixomicetele sunt răspândite pe tot globul, în special în regiunile temperate, în păduri,
pe soluri umede, pe substanţe organice în descompunere.
La noi în ţară, cu studiul mixomicetelor, s-a ocupat Marcel Brândză, care a descris peste 160 de specii
în lucrarea “Myxomycetes de Roumanie”. Mixomicetele sunt grupate în 3 clase: Acrasiomycetes,
Myxomycetes şi Hydromyxomycetes, cu mai multe ordine şi familii, din care se vor prezenta câteva specii,
din ordinul Myxogasterales.
ORDINUL MYXOGASTERALES
Fuligo septica - Floarea tăbăcarilor
Are plasmodiul de câţiva dm2, de culoare galbenă, cu sporangi galben-brunii. Trăieşte pe material
lemnos vechi (ustensilele tăbăcarilor).
Mucilago spongiosa - Scuipatul cucului
Prezintă plasmodii albe şi de consistenţă mucilaginoasă. Creşte pe ierburi.
Stemonites fusca
Are plasmodii de culoare brună. Corpurile sporifere au formă cilindrică, cu elatere dispuse în reţea, în
ochiurile căreia se găsesc mixosporii. Trăieşte pe lemne putrede.
- 154 -
Trichia varia
Prezintă plasmodiile şi corpurile sporifere de culoare galbenă-portocalie, cu elatere filamentoase, iar
mixosporii ornamentaţi. Trăieşte pe lemne putrede şi frunze căzute.
a) Menţionaţi pe scurt caracterele generale ale regnului Fungi şi clasificarea.
b) Care sunt caracterele generale ale încrengăturii Myxomycota? Exemple.

Caracterele generale ale Regnului Fungi şi clasificarea;
Caracterele generale ale încrengăturii Myxomycota cu exemple de specii.
3.2.2. ÎNCRENGĂTURA EUMYCOTA

Caracterizare generală, clasificare
Cuprinde ciuperci cu peste 100.000 de specii heterotrofe, lipsite de clorofilă, saprofite şi parazite.
La majoritatea ciupercilor, corpul vegetativ este un miceliu, format din filamente simple sau
ramificate, numite hife.
La multe ciuperci, hifele prezintă nişte formaţiuni specializate, numite rizoizi sau haustori, care extrag
substanţele nutritive din substraturile organice.
Miceliul poate fi: primar (monocariotic), când celulele au un singur nucleu; secundar (dicariotic),
când celulele au doi nuclei şi terţiar (dicariotic), celulele au doi nuclei, iar talul este masiv, de exemplu la
ciupercile evoluate cu pălărie (Basidiomycetes). La ciupercile evoluate, hifele miceliene se împletesc,
formând nişte ţesuturi, numite plectenchimuri, care atunci când sunt moi se numesc strome, iar când sunt tari
se numesc scleroţi.
Culoarea miceliului poate fi: albă, cenuşie, brună, neagră ş.a.
Nutriţia ciupercilor este heterotrofă. Ele preiau substanţele organice necesare metabolismului din
ţesuturile vii sau moarte, ducând o viaţă parazită sau saprofită.
Ciupercile parazite se hrănesc din ţesuturile vii şi acestea pot fi: parazite facultative, într-unul din
stadiile de viaţă şi parazite obligatorii, pe tot parcursul ontogenezei.
Ele se pot dezvolta în interiorul organismului atacat, fiind numite endoparazite (Plasmopara viticola,
Claviceps purpurea) şi la suprafaţa organismului, fiind numite ectoparazite (Erysiphe graminis).
Ciupercile saprofite reprezintă marea majoritate a ciupercilor, ele se hrănesc cu materie organică
moartă, intrată în descompunere. Unele din ele intră în constituţia microflorei solului, contribuind la
formarea humusului, iar altele produc fermentaţii alcoolice sau sunt comestibile. Acestea se clasifică în:
saprofite obligatorii, hrănindu-se cu materie organică moartă şi saprofite facultative, când trăiesc atât ca
parazite, cât şi ca saprofite (Phytophthora infestans).
- 155 -
Există şi ciuperci simbionte, care convieţuiesc cu algele, formând lichenii sau cu rădăcinile unor plante
superioare, formând micorize (hifele înlocuind rolul perilor absorbanţi).
Înmulţirea ciupercilor se realizează vegetativ, asexuat şi sexuat.
Înmulţirea vegetativă se poate realiza prin fragmentare de miceliu, prin înmugurire (la drojdia de bere)
sau prin scleroţi (la cornul secarei).
Înmulţirea asexuată se realizeză prin spori, care pot fi: mitospori (rezultaţi în urma mitozei, la
ciupercile inferioare) şi meiospori (rezultaţi în urma meiozei, la ciuperci evoluate).
Sporii pot fi: zoospori (mobili), prevăzuţi cu 1-2 flageli, la ciupercile inferioare şi aplanospori
(imobili), la ciupercile cele mai evoluate. Aceştia se pot forma la exteriorul organelor sporifere, numiţi
exospori sau exogeni şi în interiorul organelor sporifere, numiţi endospori sau endogeni.
Dintre sporii externi fac parte:
- conidiile cu conidioforii (la Ascomycetes, Basidiomycetes);
- bazidiile cu bazidiosporii (la Basidiomycetes).
Dintre sporii interni fac parte:
- ascosporii, ce se formează în organe numite asce (la Ascomycetes);
- sporangiosporii, care se formează în interiorul unor sporangi globuloşi pedicelaţi.
În afară de aceşti spori, ce au rol în înmulţire, se mai întâlnesc şi spori de rezistenţă, de exemplu
teliosporii (la Ustilaginales) şi teleutosporii (la Uredinales).
Înmulţirea sexuată are loc prin unirea a două celule specializate, numite gameţi, care pot fi
asemănători sau diferiţi ca formă şi mărime. Acest proces se realizează în două faze:
În prima fază, numită plasmogamie, unirea se realizează la nivelul citoplasmelor, fără unirea nucleilor,
rezultând un zigot dicariotic, care prin diviziuni ecvaţionale dă naştere la miceliul secundar, format din celule
dicariotice.
În faza a doua, cariogamia, are loc unirea celor doi nuclei din celulele dicariotice, rezultând un zigot
monocariotic diploid, care printr-o diviziune reducţională dă naştere unor spori haploizi. Plasmogamia
precede întotdeauna cariogamia, iar distanţa între cele două faze, în timp, este variabilă la diferite grupe de
ciuperci.
Înmulţirea sexuată se realizează în mai multe moduri: gametogamie, gametangiogamie şi
somatogamie.
Gametogamia (izogamia) se realizează după eliberarea gameţilor din organele sexuale prin fecundare
(doi câte doi), din care rezultă oul sau zigotul, numit zigozoospor (la ciupercile inferioare).
Gametangiogamia (cistogamia) constă în contopirea gametangiilor, care sunt asemănătoare
conţinutului organelor sexuale, gameţii nefiind puşi în libertate. Aceasta se poate realiza în două feluri:
izogametangiogamie şi heterogametangiogamie.
- Izogametangiogamia este un proces sexual între gametangii identice morfologic, din care rezultă
zigozoosporul (la Zygomycetes).
- Heterogametangiogamia este un proces la care participă gametangii diferite morfologic: anteridia,
organul mascul şi oogonul sau ascogonul, organul femel, din care rezultă oosporul (la Oomycetes) sau asca
(la Ascomycetes).
Somatogamia se întâlneşte la ciupercile evoluate (Basidiomycetes) şi se realizează prin contopirea a
două celule somatice nespecializate (deoarece nu se mai formează organe sexuale), ce aparţin la două micelii
diferite.
După fecundaţie se formează zigotul diploid (zigozoospor, zigospor, oospor, celula ascogenă, celula
bazidiogenă). În urma unei diviziuni meiotice, zigotul dă naştere unor spori haploizi.
Sistemele de clasificare ale ciupercilor sunt numeroase, în funcţie de criteriile filogenetice.
Încrengătura Eumycota este împărţită în 5 clase: Chytridiomycetes, Oomycetes, Zygomycetes,
Ascomycetes, Basidiomycetes şi Deuteromycetes (Popescu Gh., 2009).
3.2.2.1. CLASA CHYTRIDIOMYCETES

Cuprinde ciuperci primitive, acvatice şi de locuri umede, având corpul vegetativ un gimnoplast (celulǎ
fără perete, uninucleată). Sunt parazite intracelular (endoparazite), producând boli grave la plante. Unele
sunt parazite pe alge, plante superioare, acvatice şi de locuri umede.
Înmulţirea se realizează asexuat prin zoospori (spori mobili, uniflagelaţi) şi sexuat prin gametogamie
(unirea a doi zoospori cu rol de gameţi), rezultând un zigot, numit zigozoospor. Acesta se divide reducţional
- 156 -
şi formează zoospori haploizi, numiţi meiospori, din care rezultă ciuperci haplobionte. Din această clasă se
prezintă un singur ordin - Chytridiales, cu două familii: Olpidiaceae şi Synchytriaceae.
ORDINUL CHYTRIDIALES
Familia Olpidiaceae
Olpidium brassicae produce înnegrirea şi putrezirea plăntuţelor de varză. Atacul se realizează prin
zoospori, ce pătrund în celulele corticale, unde formează gimnoplastul, care trăieşte parazit intracelular.
Familia Synchytriaceae
Cuprinde specii endoparazite în organele plantelor superioare terestre, unde formează mici umflături,
asemănătoare galelor.
Synchytrium endobioticum parazitează tuberculii şi stolonii la cartof, producând boala numită “râia
neagră”, „buba neagră” sau „cancerul cartofului”. Pe tuberculii infectaţi, apar mici excrescenţe, moi la pipăit,
care cresc, se brunifică, acoperind tot tuberculul, ca urmare tuberculii putrezesc.
3.2.2.2. CLASA OOMYCETES

Cuprinde ciuperci cu talul un sifonoplast (celulă, ramificată, cu mai mulţi nuclei), foarte rar celulă
neramificată.
Se înmulţesc asexuat prin zoospori biflagelaţi, ce se formează în zoosporangi, iar sexuat, la marea
majoritate prin heterogametangiogamie sau oogamie, la care gametangele mascul este anteridia, fiind
alungit, iar cel femel este oogonul, globulos. În urma fecundaţiei rezultă oosporul, care se divide reducţional
dând naştere la zoospori.
ORDINUL PERONOSPORALES
Familia Peronosporaceae
Cuprinde ciuperci parazite obligate, ce se dezvoltă intercelular,
absorbind substanţele hrănitoare prin intermediul haustorilor de diferite
forme. Asexuat se înmulţesc prin zoospori şi conidii, iar sexuat prin
oogamie sifonogamă.
Peronospora destructor - ciuperca produce „mana la ceapă”.
Plasmopara viticola - produce „mana viţei de vie” (fig. 20)
Ciuperca atacă toate organele aeriene ale plantei, mai ales frunzele.
Produce pagube însemnate în anii cu temperaturi ridicate şi precipitaţii Fig. 20. Plasmopara viticola
abundente. 1. frunzǎ atacatǎ; 2. conidiofori
Se înmulţeşte asexuat şi sexuat. Asexuat se realizează prin conidii şi conidii (dupǎ Sǎvulescu O.)
ovoidale, ce se formează pe conidiofori ramificaţi. Prin germinarea
conidiilor, rezultă zoospori biflagelaţi. Înmulţirea sexuată se realizează prin oogamie.
Familia Pythiaceae
Cuprinde ciuperci saprofite sau parazite, intercelular, lipsite de haustori, absorbţia se face prin
membrana miceliului.
Asexuat se înmulţesc prin zoospori biflagelaţi (care se formează în zoosporangi), iar sexuat prin
oogamie sifonogamă. Oosporul germinează dând naştere la filamente de infecţie.
Pythium debaryanum este o ciupercă polifagă, care provoacă „putrezirea plăntuţelor” de tomate,
varză, ardei ş.a. Ţesuturile atacate se înnegresc, putrezesc, iar plăntuţele cad la pământ şi mor.
Phytophthora infestans - produce boala numită “mana cartofului” (fig. 21).
Ciuperca atacă toate organele plantei, în special frunzele şi tuberculii. Primăvara, frunzele atacate
prezintă pe partea superioară pete untdelemnii, iar pe cea inferioară albicios-cenuşii, care sunt conidiile cu
conidioforii. Tuberculii prezintă la început pete brun-cenuşii, iar după însilozare putrezesc. Ciuperca se
dezvoltă intercelular, formând conidiofori ramificaţi, ce ies prin stomate pe faţa inferioară a frunzelor.
Ramificaţiile conidioforilor poartă în vârf conidii piriforme, care germinează formând zoospori biflagelaţi.
Boala se transmite de la un an la altul prin tuberculii infectaţi sau prin conidiile pătrunse în sol odată
cu apa de ploaie.
- 157 -
3.2.2.3. CLASA ZYGOMYCETES

Cuprinde cca. 500 specii de ciuperci terestre, saprofite şi parazite, cu
talul un miceliu unicelular, plurinucleat, neseptat, numit sifonoplast, foarte rar
septat (cu pereţi transversali). Cele saprofite au ca organe de fixare rizoizi, iar
cele parazite haustori, care extrag substanţele hrănitoare din celula plantei
gazdă.
Înmulţirea asexuată este adaptată la viaţa terestră, realizându-se prin
spori imobili (aplanospori), ce se formează în sporangi, foarte rar prin conidii.
Înmulţirea sexuată este o izogametangiogamie, rezultând în urma
procesului de fecundaţie zigozoosporul (2n). În momentul germinării
zigozoosporului are loc şi diviziunea reducţională, rezultând ciuperci
haplobionte.
Din această clasă se va prezenta un singur ordin Mucorales, cu familia
Mucoraceae.
Mucor mucedo produce „mucegaiul comun”, trăind pe substanţe
organice hidrocarbonate (dulceţuri, compoturi, fructe, pâine ş.a.), pe care le
alterează (fig. 22). Miceliul acesteia este format dintr-o hifă unicelulară,
neseptată, ramificată şi plurinucleată, sub forma unei pâsle, care se fixează de
substrat cu ajutorul rizoizilor. Pe miceliu se formează sporangioforii, sub
forma unor ramuri verticale care poartă sporangii, ca nişte umflături, în care
Fig. 21. Phytophtora infestans iau naştere aplanosporii, numiţi sporangiospori, sferici, gălbui şi hialini. La
1. secţiune transversalǎ prin maturitate, aceştia sunt puşi în libertate formând noi micelii.
frunza atacatǎ; a. conidiofor; În cazul înmulţirii sexuate, două filamente de sexe diferite, îşi apropie
b. conidie; 1a,b. germinarea capetele, se separă de restul filamentului, devenind gametangii şi conţinutul
conidiei; 1c. zoospor
dintr-unul pătrunde în celălalt, se contopesc, rezultând zigozoosporul (2n). În
(dupǎ Sǎvulescu O.)
condiţii favorabile, zigozoosporul germinează dând naştere la un sporange.
3.2.2.4. CLASA ASCOMYCETES

Cuprinde cca. 30.000 specii de ciuperci evoluate,
saprofite şi parazite, cu talul un miceliu pluricelular (rar
unicelular), ramificat, format din hife septate. Miceliul
caracteristic este cel primar, fiind de lungă durată, format din
celule uninucleate, excepţie la Taphrinales, unde predomină
miceliul secundar (dicariotic).
Sunt întâlnite pe diverse substraturi vegetale moarte
(plante, lemne), dar şi în seva plantelor vii. Unele specii,
alături de bacterii şi mixomicete, contribuie la mineralizarea
resturilor vegetale, la descompunerea materiei organice.
Se înmulţesc vegetativ, asexuat şi sexuat.
Înmulţirea vegetativă se realizează prin înmugurire şi
prin scleroţi.
Fig. 22. Mucor mucedo - înmulţirea: Înmulţirea asexuată se face prin mitospori, cum sunt
1 - spor; 2 - miceliu; 3- formarea sporangilor; conidii, care se formează pe conidiofori, la suprafaţa
4 - sporangi; 5 - formarea zigotului prin organului atacat; picnospori, ce se formează în nişte cavităţi,
gametangiogamie; 6 - zigot; numite picnidii şi prin meiospori, caracteristici acestei clase,
7 - zigot germinat; 8 - sporange numiţi ascospori, ce iau naştere în urma unui proces sexual în
(după M. Răvăruţ şi E. Turenschi) asce.
Reproducerea sexuată este o heterogametangiogamie
(gametangiile sunt diferite ca formă), numită ascogamie (fig. 23). Se formează ascosporii (meiospori), câte 8
(4) în asce. Prin germinarea ascosporilor, de potenţe diferite, rezultă micelii primare + şi - . Pe unul din cele
două micelii se formează anteridia (organul sexual mascul), iar pe celălalt ascogonul (organul sexual femel).
Ascogonul are formă de butelie prezentând la bază o porţiune mai umflată şi un gât, numit trichogin. În
ascogon se află mai mulţi nuclei haploizi, cu rol de oosfere. La maturitate, anteridia fecundează ascogonul
având loc plasmogamia, fără unirea nucleilor, aceştia se alătură formând perechi.
- 158 -
Ascogonul fecundat, germinează, dând naştere unor

evaginaţii sub forma unor degete, numite hife ascogene, Ascogon (+)
în care pătrund nucleii pereche. Hifele ascogene cresc, se Anteridie (-)
ramifică, după care fiecare pereche de nuclei se separă în Miceliul primar plasmogamie
(+); (-)
câte o celulă prin apariţia unor pereţi transversali. Ca
urmare, hifele ascogene vor fi formate din celule cu câte 2 Hife ascogene
nuclei (excepţie la Taphrinales). Celulele binucleate, dicariote
reprezintă miceliul secundar, care este de scurtă durată. Ascospori Ciclul biologic la
(+); (-) Ascomycetes
Creşterea hifelor se face prin celula terminală, ce duce la Cariogamie
formarea ascelor. În celula terminală are loc cariogamia, (C)
cei doi nuclei haploizi se unesc formând un nucleu 4-8
Nuclei haploizi
diploid. Nucleul diploid se divide meiotic, rezultând 8, rar Celule ascogene
4 nuclei haploizi, care vor deveni ascospori închişi în Diviziune
ască. reducţionalǎ
Ascele formează un strat compact, numit strat (R)
himenial (strat fertil), printre care se află şi hife sterile, Fig. 23. Schema ciclului biologic la
numite parafize, cu rol tampon. La majoritatea speciilor Ascomycetes(după Elena Săvulescu)
din această clasă, himeniul este purtat de nişte corpuri
sporifere, numite “ascofructe”, de forme şi mărimi diferite, cum sunt: apotecii, peritecii şi cleistotecii (Păun,
1980).
Apoteciile au formă de cupă, cu stratul himenial, situat în cavitatea lor pe partea superioară.
Periteciile au formă de butelie sau piriformă, în care se află stratul himenial, iar la maturitate se
deschid printr-un orificiu situat apical.
Cleistoteciile sunt de formă sferică, închizând în interior ascele, ascosporii fiind puşi în libertate prin
ruperea pereţilor cleistotecilor.
Ca urmare, la ciupercile din această clasă există o alternanţă de două generaţii: o generaţie haploidă
(sexuată), de lungă durată, reprezentată de miceliul primar şi o generaţie sporofitică, diploidă, de scurtă
durată, reprezentată de miceliul secundar dicariotic şi zigotul diploid. Între cele două generaţii se interpune
dicariofaza, care este de scurtă durată.
Din această clasă se vor prezenta următoarele ordine: Endomycetales, Taphrinales, Erysiphales,
Plectascales, Clavicipitales, Pleosporales, Helotiales şi Pezizales.
ORDINUL ENDOMYCETALES
Familia Saccharomycetaceae
Saccharomyces cerevisiae - Drojdia de bere (fig.
24)
Este o ciupercă unicelularǎ (dermatoplast), cu celule
de formă ovală sau sferică. Se înmulţeşte vegetativ prin
înmugurire şi sexuat prin hologamie. Prin hologamie, două
celule vegetative, cu potenţe sexuale diferite, copulează şi
formează un zigot diploid. Zigotul, în urma unei diviziuni Fig. 24. Saccharomyces cerevisiae:
a. celulǎ izolatǎ; b. celulǎ în proces de
reducţionale, se transformă într-o ască cu 2-4 ascospori. înmugurire; c. colonie; d. celulǎ ascǎ cu 4
Are întrebuinţări multiple, la fabricarea berii, dospirea ascospori (dupǎ Wettstein)
pâinii, ca furaj proteic.
ORDINUL TAPHRINALES (EXOASCALES)

Familia Taphrinaceae
Cuprinde ciuperci parazite, intercelular, la care ascele se formează la suprafaţa organului parazitat, sub
cuticulă, formând un strat himenial lipsit de parafize. Miceliul dicariotic este de lungă durată (excepţie la
Ascomicetes).
Taphrina deformans atacă frunzele, ramurile şi fructele de piersic, provocând boala denumită
“băşicarea frunzelor de piersic” prin hipertrofierea mezofilului.
- 159 -
ORDINUL ERYSIPHALES (PERISPORIALES)

Familia Erysiphaceae
Cuprinde ciuperci parazite obligate, pe organele plantelor superioare, producând boli cunoscute sub
numele de ”făinări”. Miceliul se dezvoltă la suprafaţa organelor atacate, absorbind substanţele nutritive din
celulele epidermice cu ajutorul haustorilor. Se înmulţesc asexuat prin conidii, având aspect de şirag de
mărgele, care în cantităţi mari are aspect de pulbere fină. Reproducerea sexuată este o ascogamie, formându-
se ascele, închise în cleistotecii, prevăzute cu apendici simpli sau ramificaţi, numiţi fulcre. Acest stadiu are
loc la sfârşitul perioadei de vegetaţie.
Erysiphe graminis produce „făinarea la graminee”. Miceliul se dezvoltă la suprafaţa organelor atacate
(frunze, tulpini, spice), având aspectul unor perniţe, la început albe, apoi roze. Cleistoteciile au culoarea
neagră, cu apendici simpli, care conţin mai multe asce.
Uncinula necator produce „făinarea viţei-de-vie”, atacând toate organele (lăstarii, frunzele, boabele).
Cleistoteciile au apendici, spiralaţi.
ORDINUL PLECTASCALES (EUROTIALES)

Familia Aspergillaceae (Eurotiaceae)
Cuprinde ciuperci, marea majoritate saprofite, ce trăiesc în
sol pe diferite substanţe organice aflate în descompunere,
producând mucegaiuri negre sau verzi.
Aspergillus niger (fig.25 A) produce “mucegaiul negru” pe
diferite resturi vegetale. Miceliul prezintă conidiofori unicelulari,
cu vârful sferic, pe care se formează sterigme, care dau naştere la
şiraguri de conidii dispuse radiar.
Penicillium notatum şi P. chrysogenum (fig. 25 B)
Sunt ciuperci cu conidiofori pluricelulari, ramificaţi digitat
Fig. 25. A - Aspergillus sp.; în partea superioară, pe care se află conidii sferice.
B Penicillium sp; Aceste specii produc mucegaiurile verzi, cu importanţă
(după Strassburger) practică deosebită în industria farmaceutică, la obţinerea unor
antibiotice, cum este penicilina.
ORDINUL CLAVICIPITALES
Familia Clavicipitaceae
Cuprinde ciuperci cu stroma viu colorată în galben, roşu, violet, ce se
formează exogen. Periteciile sunt izolate sau grupate, cu asce alungite, cu câte
8 ascospori filamentoşi, septaţi.
Claviceps purpurea (fig. 26) - parazitează specii din Poaceae, dar mai
ales secara, producând boala numită “cornul secarei”.
Miceliul atacă ovarul florilor de secară, din care rezultă un sclerot, cu
aspect de corn, de 1-2 cm lungime, de culoare neagră-violacee. Primăvara,
scleroţii germinează dând naştere la filamente cu strome globuloase, în
interiorul cărora se formează periteciile cu asce. Ascele conţin ascospori
filiformi, care sunt puşi în libertate, infectând ovarul florilor de secară. Ovarul
infectat cu miceliu nu se mai dezvoltă, iar în locul cariopselor iau naştere
scleroţi. La treieratul plantelor de secară, scleroţii cad pe sol unde iernează,
Fig. 26. Claviceps purpurea iar primăvara ciclul se repetă. Scleroţii conţin substanţe toxice, hemostatice,
(original) fiind utilizaţi în industria farmaceutică.
ORDINUL PLEOSPORALES
Familia Venturiaceae
Se caracterizează prin strome dezvoltate, cu una sau mai multe peritecii globuloase, scufundate în
ţesut, fiind prevăzute cu peri rigizi în jurul orificiului de deschidere.
Venturia inaequalis - parazitează pe măr şi provoacă boala numită „rapănul” frunzelor, fructelor şi
ramurilor de măr.
- 160 -
ORDINUL HELOTIALES (LEOTIALES)

Familia Sclerotiniaceae
Cuprinde ciuperci parazite cu apotecii în formă de cupă, cărnoase, pedunculate, care rezultă din
germinarea scleroţilor.
Sclerotinia fructigena (Monilinia fructigena) - produce „putregaiul brun”
şi mumifierea fructelor de măr, păr, gutui, fiind numită şi „monilioză”. Pe
fructele atacate se formează pete circulare, galbene-cafenii, în care se dezvoltă
perniţe concentrice, formate din conidiofori scurţi, cu conidii dispuse în lanţuri
simple sau slab ramificate.
ORDINUL PEZIZALES
Familia Helvellaceae
Cuprinde ciuperci saprofite, tericole, cu corpuri sporifere (apotecii)
cărnoase, formate dintr-un picior steril şi o parte conică (pălărie) fertilă, încreţită
sau lobată.
Morchella esculenta - Zbârciog (fig. 27).
Corpul sporifer este format dintr-un picior alb, care poartă o căciuliţă
alveolată, brun-deschisă. Apar primăvara prin poieni şi păduri, fiind comestibile. Fig. 27. Morchella esculenta
(după E. Strassburger)
3.2.2.5. CLASA BASIDIOMYCETES
Încadrează cele mai evoluate ciuperci, cca. 30.000 de specii, având corpul vegetativ un miceliu,
pluricelular, filamentos sau masiv. Caracterul distinct al acestor ciuperci este bazidia, pe care se formează
spori, numiţi bazidiospori. Numeroase ciuperci sunt saprofite, trăiesc pe resturi vegetale, litieră, în sol, iar
altele formează micorize. Unele sunt specii parazite şi patogene, producând boli grave la plante şi animale.
Se înmulţesc asexuat prin bazidiospori, iar sexuat prin somatogamie, din care se formează bazidii cu
bazidiospori. La ciupercile cu pălărie, acestea se formează pe partea internă a pălăriei şi se numesc zone
himeniale.
În ciclul biologic (fig. 28), ciupercile din această clasă prezintă un miceliu primar, haploid, de scurtă
durată (monocariotic), rezultat din germinarea bazidiosporilor; un miceliu secundar, de lungă durată
(dicariotic), reprezentând aparatul vegetativ, rezultat în urma procesului de plasmogamie şi un miceliu
terţiar, format din hife strâns împletite (plectenchimuri), ce constituie bazidiofructele sau corpuri fructifere
(ciuperca cu pǎlǎrie), care se formează pe miceliu secundar.
Bazidiosporii haploizi (de sexe diferite), prin germinare, formează miceliul primar haploid de sex
corespunzător (+ sau -).Procesul sexual este o somatogamie, ce se realizează în două faze (Păun, 1980):
În prima fază are loc plasmogamia (unirea gameţilor la nivel de citoplasmă), din care rezultă un zigot
dicariotic (cu 2 nuclei). Din zigot se formează
miceliul secundar, de lungă durată, fiind tot Plasmogamie
(P)
dicariotic. La unele specii, din miceliul secundar
Miceliu secundar
se formează miceliul terţiar (corpul fructifer). Miceliul primar dicariotic
În faza a doua are loc cariogamia (unirea (+); (-)
celor 2 nuclei), în care se formează nucleul
diploid, care la scurt timp se divide reducţional
şi formează 4 nuclei haploizi, ce pătrund în nişte Ciclul biologic la
Basidiospori Basidiomycetes
ecvaginaţii ale peretelui bazidiei, numite (+); (-) Cariogamie
sterigme, devenind bazidiospori. Din germinarea (C)
acestora iau naştere micelii primare (n), care
participă la o nouă somatogamie. 4
Nuclei haploizi
Celula în care are loc cariogamia şi Celule
basidiogene
diviziunea reducţională, se numeşte bazidie.
Bazidiile se pot forma fie direct pe Diviziune reducţionalǎ
(R)
miceliul dicariotic, fie pe miceliul terţiar, pe
partea inferioară a pălăriei, numită zonă Fig. 28. Schema ciclului biologic la Basidiomycetes
himenială. Acestea pot fi septate, formate din 4 (după Elena Săvulescu)
celule sau neseptate (fără pereţi despărţitori).
- 161 -
Ciuperci comestibile:
ORDINUL CANTHARELLALES
Familia Cantharellaceae
Cantharellus cibarius - Bureţi gălbiori (fig. 29)
Au corpul sporifer galben-portocaliu, cu aspect de pâlnie. Zona
himenială este lamelară şi porneşte aproape de la baza piciorului până
la marginea pălăriei. Cresc în grupuri, prin păduri de foioase şi
conifere, din iunie până în septembrie. Au valoare alimentară mare.
ORDINUL AGARICALES
Fig. 29. Cantharellus cibarius
Familia Agaricaceae
Agaricus campestris (Psalliota campestris) - Ciuperca albă de
câmp (fig. 30)
Are corpul sporifer format din pălărie şi picior. Pălăria este
globuloasă, alb-murdară, cu zona himenială lamelară, roză la început,
mai târziu devine neagră. Piciorul este cilindric, neted, cu un inel
(velum) în treimea superioară. Creşte din primăvară până toamna în
pajişti, păşuni bogate în resturi organice. Are valoare nutritivă, fiind şi
cultivată.
Fig. 30. Agaricus campestris
Dintre speciile cultivate pe scară largă, amintim Agaricus
bisporus.
Familia Pleurotaceae
Pleurotus ostreatus - Păstrăv de fag (fig. 31)
De la bază pornesc mai mulţi indivizi, cu lungimea piciorului
diferită. Pălăria este mare, în formă de scoică sau ureche, de culoare
cenuşiu-maronie, cu zona hiemenială lamelară. Se formează pe
trunchiul copacilor bătrâni.
Fig. 31. Pleurotus ostreatus Familia Boletaceae

Boletus edulis - Mănătarcă, Hrib (fig. 32)
Prezintă o pălărie brună, bombată, cărnoasă, cu zona himenială
tubulară, formată din tuburi paralele, sudate între ele, gălbuie. Piciorul
este gros, brun-deschis. Creşte în păduri de foioase şi conifere, având
valoare alimentară mare.
Familia Lepiotaceae
Lepiota procera - Pălăria şarpelui (fig. 33)
Este o ciupercă mare, cu picior înalt, solzos şi bulbiform la bază.
Pălăria este mare, cu o mică ridicătură brunie în partea centrală, iar în
Fig. 32. Boletus edulis rest numeroase scvame mici, brun-roşcate pe un fond albicios Sub
pălărie, pe picior, prezintă un inel alb-gălbui. Apare în august-
septembrie, în păduri de foioase şi conifere.
Ciuperci otrăvitoare:
Familia Amanitaceae
Amanita muscaria - Muscăriţă (fig. 34)
Pălăria este roşie cu pete albe, iar zona himenială este lamelară, albă.
Piciorul, înalt până la 11 cm, este alb, dilatat la bază şi îmbrăcat într-un manşon,
numit volvă. Apare din vară până în toamnă prin luminişurile pădurilor de conifere.
Provoacă tulburări gastro-intestinale. Nu este letală.
Amanita phalloides - Buretele viperei (fig. 35)
Prezintă o pălărie galben-verzuie, cu zona himenială lamelarǎ, albă. Piciorul
Fig. 33. Lepiota procera este alb, bulbiform la bază şi acoperit de un manşon alb. Are miros şi gust
- 162 -
neplăcut. Creşte izolat sau în grupuri, în pădurile de foioase şi conifere. Este

foarte toxică, datorită unei substanţe, numită falina, care acţionează asupra
ficatului şi a sistemului nervos, producând moartea.
Familia Boletaceae
Boletus satanas - Hrib ţigănesc (fig. 36)
Este o ciupercă cu pălăria mare, până la 30 cm, alb-cenuşie, cu pete
galbene. Piciorul este gros, bombat, aproape sferic, galben sau roşietic. Zona
himenială este albă, iar la atingere se colorează în albastru. Provoacă tulburări
gastro-intestinale. Creşte în pădurile de foioase, în lunile septembrie-octombrie.
3.2.2.6. CLASA DEUTEROMYCETES

(fungi imperfecţi) Fig. 34. Amanita muscaria
Cuprinde ciuperci superioare, heterogene, cu miceliul septat, la care până
în prezent nu se cunoaşte modul de reproducere sexuată, ci numai înmulţirea
vegetativă prin conidii sau micelii sterile.
După modul de formare a conidioforilor, ciupercile din această clasă, sunt
împărţite în mai multe ordine, din care sunt prezentate cele mai cunoscute:
Sphaeropsidales, Melanconiales şi Hyphales.
ORDINUL SPHAEROPSIDALES
Încadrează ciuperci cu picnidii globuloase sau ovale, situate în ţesutul
plantei gazdă. În picnidii se formează picnospori unicelulari sau bicelulari,
rareori pluricelulari, hialini.
Phoma lingam - produce putregaiul negru sau uscat al verzei. Fig. 35. Amanita phalloides
Phoma destructiva - produce putregaiul negru al tomatelor.
Septoria lycopersici - produce septorioza sau pătarea frunzelor de tomate.
ORDINUL MELANCONIALES
Cuprinde ciuperci la care conidiile se formează pe conidiofori, dispuşi în
acervule subcuticulare sau subepidermale, cum sunt:
Colletotrichum orbiculare - parazitează tulpinile, frunzele şi fructele
cucurbitaceelor, provocând boala numită „antracnoza”. Fig. 36. Boletus satanas
Colletotrichum lindemuthianum - provoacă „antracnoza fasolei”.
ORDINUL HYPHALES
Cuprinde ciuperci cu conidii formate fie pe miceliul superficial al ciupercii, fie pe conidioforii
diferenţiaţi, izolaţi sau grupaţi.
Botrytis cinerea - este o ciupercă polifagă, atacă plante din diverse familii: floarea-soarelui, tutun,
ricin, provocând boala numită „putregaiul cenuşiu”.
Cercospora beticola - provoacă „pătarea frunzelor de sfeclă”.
- 163 -
a) Menţionaţi caracterele generale ale încrengăturii Eumycota şi clasificarea.
b) Caracterizaţi pe scurt clasele încrengăturii Eumycota şi daţi exemple de specii

relevante.

Caracterele generale ale încrengăturii Eumycota şi clasificarea;
Caracterele generale ale claselor din Eumycota cu exemple de specii.
- 164 -
3.2.3. ÎNCRENGĂTURA LICHENOMYCOTA

- Licheni –
Cuprinde licheni, cca. 15.000 specii, organisme simbionte, autotrofe, ce reprezintă o convieţuire
permanentă între o algă unicelulară, verde sau albastră şi o ciupercă ascomicetă, rar basidiomicetă. Astfel,
ciuperca aprovizionează alga cu apă şi substanţe minerale, iar substanţele organice, sintetizate de algă, sunt
folosite de ciupercă.
Talul lichenilor este variabil ca formă, mărime şi culoare.
După formă, întâlnim licheni crustoşi, când talul aderă puternic de substrat, având formă de crustă;
licheni frunzoşi, cu talul foliaceu, lamelar, fixat uşor de substrat cu ajutorul unor hife, numite rizine şi licheni
fruticuloşi sau filamentoşi, cu talul ramificat, pendul, fixat de suport prin baza lui.
Mărimea talului variază de la câţiva milimetri (la licheni crustoşi), până la câţiva centimetri (la licheni
frunzoşi şi fruticuloşi).
Culoarea talului poate fi albă, cenuşie, galbenă, portocalie, brună, verde, albăstruie, roşie.
După substratul pe care cresc, se întâlnesc următoarele tipuri de licheni: saxicoli (pe stânci); tericoli
(pe sol); corticoli (pe scoarţa copacilor) ş.a. Majoritatea lichenilor trăiesc în
mediul terestru.
Structura talului este constituită din hife de ciuperci şi celule de alge
(fig. 37). În secţiune transversală printr-un lichen foliaceu, se observă scoarţa
externă, formată din hifele ciupercii strâns împletite, sub care se află zona
gonidială, alcătuită din hife lax împletite, printre care se găsesc numeroase
alge, urmată de zona medulară, în care algele lipsesc sau sunt în număr mic,
iar la interior scoarţa internă. Scoarţa internă, ca şi cea externă, prezintă hife
strâns împletite, însă din loc în loc se găsesc rizine, cu ajutorul cărora talul se
fixează de substrat, dar şi cu rol în absorbţie.
Lichenii sunt organisme autotrofe, produşii rezultaţi prin metabolism:
lichenina, manoza, acizi organici sunt depozitaţi în zona medulară.
Înmulţirea se realizează în special vegetativ, prin fragmentare de tal sau
prin soredii şi izidii (Pop I., 1983).
Sorediile se formează în interiorul talului, la nivelul stratului gonidial şi
sunt formate din una sau mai multe celule de algă, înconjurate de hifele
ciupercii. Acestea sunt puse în libertate sub formă de pulbere uscată, făinoasă.
Izidiile sunt nişte excrescenţe mici, columnare, cu aceeaşi structurǎ ca şi
sorediile, însă iau naştere pe suprafaţa talului.
Ambele se răspândesc cu ajutorul vântului, iar acolo unde cad, formează
Fig. 37. Structura unui
un nou lichen. lichen foliaceu:
Înmulţirea asexuată a algei are loc prin mitoză, iar a ciupercii prin spori Ss- scoarţa superioarǎ;
(ascospori sau bazidiospori), ce se formează în corpuri sporifere situate pe g-zona gonidialǎ;
suprafaţa talului, cum sunt: apotecii, cu aspect de cupă sau în peritecii, cu m-zona medularǎ;
aspect măciucat, ce prezintă o deschidere mică. Sporii puşi în libertate Si-scoarţa internǎ;
germinează, dând naştere la hife de ciuperci, care dacă întâlnesc alga sau r-rizine
cianobacteria corespunzătoare formează un nou lichen. (dupǎ Morlova, 1966)
După natura ciupercii care intră în componenţă, lichenii sunt împărţiţi în
două clase: Ascolichenomycetes şi Basidiolichenomycetes.
3.2.3.1. CLASA ASCOLICHENOMYCETES

Cuprinde licheni care au în componenţă o ciupercă ascomicotină şi o algă verde, mai rar albastră. Din
această clasă se prezintă un singur ordin - Discolichenes, cu speciile cele mai reprezentative:
ORDINUL DISCOLICHENES
Familia Roccellaceae
Roccella tinctoria - este un lichen fruticulos, de culoare cenuşie, fixat de substrat printr-un disc. Creşte
pe stâncile marine, din jurul Mării Mediterane. Din acesta se extrage o substanţă, numită orceina, folosită în
industria coloranţilor.
- 165 -
Familia Cladoniaceae
Cladonia rangiferina - Lichenul renilor
Are talul fruticulos, ramificat, de culoare cenuşie, cu apoteciile
brune. Frecvent întâlnit în tundră şi regiunea alpină, servind ca hrană pentru
reni. Creşte şi la noi în regiunea alpină.
Familia Parmeliaceae
Cetraria islandica - Lichen de munte (fig. 38)
Are talul arborescent, cu ramurile lăţite şi lobate, de culoare castanie.
Creşte pe sol în regiunile montane. În regiunile arctice se foloseşte ca furaj
Fig. 38. Cetraria islandica pentru animale. Are şi proprietăţi medicinale (tonic, antifebril).
Familia Theloschistaceae
Xanthoria parietina - Lichenul galben (fig. 39)
Are talul foliaceu, cu lobii rotunjiţi, de culoare galben-portocaliu,
fixat de substrat prin intermediul rizinelor. Creşte pe scoarţa copacilor,
ziduri, acoperişuri vechi, de la câmpie până la munte. Este dăunător pentru
pomii fructiferi, adăpostind insecte dăunătoare şi îngreunează schimbul de
gaze la nivelul scoarţei.
Familia Usneaceae
Fig. 39. Xanthoria parietina Usnea florida - Mătreaţa brazilor (fig. 40)
Are talul filamentos, ramificat, cenuşiu-verzui, care atârnă pe
ramurile coniferelor. În vârful ramificaţiilor se formează apotecii mari. Este
dăunător arborilor, acoperǎ ramurile pe care le sufocă.
Evernia prunastri - Lichenul de prun (fig. 41)
Se formează pe scoarţa prunilor sau a unor arbori foioşi, având talul
fruticulos, fixat de substrat printr-un disc adeziv, cenuşiu-verzui, ce
dăunează prunului. Datorită conţinutului în ulei volatil este folosit în
industria parfumeriei. Are şi proprietăţi antibiotice, inhibând dezvoltarea
bacilului tuberculozei şi difterei.
3.2.3.2. CLASA BASIDIOLICHENOMYCETES

Cuprinde licheni din zonele tropicale sau subtropicale, în constituţia
Fig. 40. Usnea florida cărora intră ciuperci bazidiomicotine.
Cora pavonia are talul lamelar sau disciform, cu marginea ondulată,
de culoare albastră-verzuie, brăzdat de şanţuri concentrice. Creşte pe
trunchiul copacilor şi pe sol, în America de Sud.
Importanţa Fungilor
Ciupercile saprofite îndeplinesc un rol important în natură.
Alături de bacterii, participă la descompunerea materiilor organice
moarte, îmbogăţind solul în materie anorganicǎ, folosită de plante.
Fig. 41. Evernia prunastri Unele ciuperci trǎiesc în simbioză cu alte plante, de exemplu trăiesc
pe rădăcinile unor arbori sau ale unor graminee, formând micorize,
îndeplinind rolul perişorilor absorbanţi (absorbţia sevei brute), iar cu algele formeazǎ lichenii.
Ciupercile fitopatogene produc boli grave la plante, diminuând producţia, cantitativ, dar şi calitativ.
Multe ciuperci superioare sunt comestibile, fiind bogate în proteine şi glucide, iar altele sunt foarte
toxice, letale. Altele au proprietăţi medicinale pentru obţinerea antibioticelor.
Lichenii sunt indicatori buni ai poluării, fiind foarte sensibili la poluare.
Prin descompunerea lor, lichenii contribuie la formarea humusului.
Lichenii saxicoli, prin rizinele şi substanţele pe care le elimină, contribuie la descompunerea şi
dezagregarea rocilor, formând o pătură subţire de sol, ce permite instalarea unor plante.
Lichenii din regiunile arctice şi deşerturile arabe sunt comestibili, folosiţi ca furaj pentru animale.
- 166 -
Unele specii de licheni sunt utilizate în industria coloranţilor (Roccella tinctoria), farmaceutică, a
parfumurilor şi săpunurilor fine (Evernia).
Lichenii corticoli sunt şi dǎunǎtori, trăiesc pe scoarţa ramurilor tinere sufocându-le, împiedicând
respiraţia şi totodată formează un adăpost pentru multe insecte dăunătoare, fiind necesare măsuri de
combatere a acestora.
a) Menţionaţi caracterele generale ale încrengăturii Lichenomycota şi daţi exemple de

specii.
b) Precizaţi importanţa organismelor din regnul Fungi.

Caracterele generale ale încrengăturii Lichenomycota cu exemple de specii;
Importanţa organismelor din Regnul Fungi.
- 167 -

Întrebarea 1.
a) Regnul Fungi cuprinde organisme eucariote, unicelulare şi pluricelulare, numite
ciuperci, lipsite de plastide, cu nutriţie heterotrofă şi simbiontă. Corpul vegetativ al
fungilor este foarte variat. La ciupercile unicelulare, acesta poate fi: gimnoplast,
plasmodiu, dermatoplast şi sifonoplast. La ciupercile pluricelulare, superioare
(Basidiomycetes), corpul vegetativ este un miceliu, alcătuit din celule aşezate cap la
cap, numite hife. Din împletirea hifelor rezultă un tal masiv. Înmulţirea fungilor se
realizează vegetativ, asexuat şi sexuat.
Înmulţirea vegetativă se poate realiza prin: diviziunea celulei; fragmentare de miceliu;
înmugurire, la drojdia de bere; scleroţi, la cornul secarei.
Înmulţirea asexuată se realizeză prin spori, care pot fi: mobili (zoospori) prevăzuţi cu
flageli, la organismele inferioare şi imobili (aplanospori), la ciupercile cele mai
evoluate.
Înmulţirea sexuată se realizează prin unirea a două celule specializate, numite gameţi.
Regnul Fungi cuprinde trei încrengături: Myxomycota, Eumycota şi Lichenomycota.
b) Încrengătura Myxomycota sunt organisme unicelulare, lipsite de perete celular, având
corpul vegetativ plasmodiu, cu mai mulţi nuclei în citoplasmă. Nutriţia mixomicetelor
este saprofită, trăiesc pe materii organice moarte, din care extrag soluţiile organice
necesare şi au ca substanţă de rezervă glicogenul. Se întâlnesc în păduri, pe scoarţa
copacilor, sub frunze, pe resturi vegetale (Fuligo septica, Mucilago spongiosa).
Întrebarea 2
a) Încrengătura Eumycota cuprinde ciuperci, specii heterotrofe, lipsite de clorofilă,
saprofite şi parazite. La majoritatea ciupercilor, corpul vegetativ este un miceliu, format
din filamente simple sau ramificate, numite hife. Miceliul poate fi: primar
(monocariotic), când celulele au un singur nucleu; secundar (dicariotic), când celulele
au doi nuclei şi terţiar (dicariotic), celulele au doi nuclei, iar talul este masiv, de
exemplu la ciupercile evoluate (Basidiomycetes). Nutriţia ciupercilor este heterotrofă,
ele preiau substanţele organice necesare din ţesuturile vii sau moarte, ducând o viaţă
parazită şi saprofită.
Există şi ciuperci simbionte, care convieţuiesc cu algele, formând lichenii sau cu
rădăcinile unor plante superioare, formând micorize (hifele înlocuind rolul perilor
absorbanţi).
Încrengătura Eumycota este împărţită în 6 clase: Chytridiomycetes, Oomycetes,
Zygomycetes, Ascomycetes, Basidiomycetes şi Deuteromycetes.
b) Clasa Chytridiomycetes încadrează ciuperci primitive, acvatice şi de locuri umede,
având corpul vegetativ un gimnoplast. Sunt parazite intracelular, producând boli grave
la plante. Exemple: Olpidium brassicae produce înnegrirea şi putrezirea plăntuţelor de
varză; Synchytrium endobioticum parazitează tuberculii şi stolonii la cartof, producând
boala numită “râia neagră”, „buba neagră” sau „cancerul cartofului”.
Clasa Oomycetes cuprinde ciuperci cu talul un sifonoplast. Exemple: Peronospora
destructor produce „mana la ceapă”; Plasmopara viticola produce „mana viţei de vie”;
Pythium debaryanum provoacă „putrezirea plăntuţelor” de tomate, varză, ardei.
Clasa Zygomycetes cuprinde ciuperci terestre, saprofite sau parazite, cu talul
sifonoplast, exemplu Mucor mucedo produce „mucegaiul comun”.
Clasa Ascomycetes cuprinde ciuperci evoluate, saprofite şi parazite, cu talul
dermatoplast sau miceliu pluricelular (rar unicelular), ramificat, format din hife
septate. Se înmulţesc vegetativ prin înmugurire şi prin scleroţi, iar asexuat prin
ascospori, conidiospori, picnospori şi clamidospori. Miceliul caracteristic este cel
primar, fiind de lungă durată, excepţie la Taphrinales, unde predomină miceliul
secundar. Exemple: Saccharomyces cerevisiae, Taphrina deformans, Uncinula
necator, Aspergillus niger, Penicillium notatum şi P. chrysogenum, Claviceps
purpurea, Venturia inaequalis, Sclerotinia fructigena.
- 168 -
Clasa Basidiomycetes cuprinde cele mai evoluate ciuperci, având corpul vegetativ un
miceliu, pluricelular, formând un tal masiv. Miceliul secundar este de lungă durată.
Caracterul distinct al acestor ciuperci este bazidia, pe care se formează spori, numiţi
bazidiospori, organele de înmulţire. La ciupercile cu pălărie, acestea se formează pe
partea internă a pălăriei şi se numesc zone himeniale.
Ciuperci comestibile: Cantharellus cibarius, Agaricus campestris, Pleurotus ostreatus,
Boletus edulis ş.a.
Ciuperci otrăvitoare: Amanita muscaria, Amanita phalloides, Boletus satanas ş.a.
Clasa Deuteromycetes cuprinde ciuperci superioare, heterogene, cu miceliul septat, la
care până în prezent nu se cunoaşte modul de reproducere sexuată, ci numai înmulţirea
vegetativă prin conidii sau micelii sterile. Exemple: Phoma lingam, Phoma destructiva,
Septoria lycopersici.
Întrebarea 3
a) Încrengătura Lichenomycota cuprinde licheni, organisme simbionte, autotrofe, ce
reprezintă o convieţuire permanentă între o algă unicelulară, verde sau albastră şi o
ciupercă ascomicetă, rar basidiomicetă. Majoritatea lichenilor trăiesc în mediul terestru.
Talul lichenilor este variabil. După formă, întâlnim licheni crustoşi, frunzoşi (cu aspect
de frunză) şi fruticuloşi (ramificaţi, cu aspect de tufă). După substratul pe care cresc,
lichenii pot fi: saxicoli (pe stânci), tericoli (pe sol), corticoli (pe scoarţa copacilor).
Exemple: Xanthoria parietina - Lichenul galben, Usnea florida - Mătreaţa brazilor,
Roccella tinctoria, Cetraria islandica - Lichen de munte, Evernia prunastri - Lichenul
de prun ş.a
b) Ciupercile saprofite, alături de bacterii, participă la descompunerea materiilor
organice moarte, îmbogăţind solul.
Ciupercile parazite produc boli grave la plante.
Multe ciuperci superioare sunt comestibile, fiind bogate în proteine şi glucide sau au
proprietăţi medicinale pentru obţinerea antibioticelor, iar altele sunt foarte toxice,
letale.
Lichenii au utilizări în industria coloranţilor, farmaceutică, cosmetică sau în furajarea
animalelor.
Unii licheni sunt dǎunǎtori, trăiesc pe scoarţa ramurilor tinere sufocându-le şi
favorizează formarea cuiburilor unor insecte şi larve dăunătoare.
- 169 -

INSTRUCŢIUNI

învăţare nr. 3.
evaluare.

1. Precizaţi caracterele generale ale regnului Fungi şi clasificarea - 2 p.

2. Menţionaţi caracterele încrengăturii Myxomycota - 1 p.
3. Menţionaţi caracterele claselor încrengăturii Eumycota şi daţi exemple de specii
relevante - 2 p.
4. Caracterizaţi încrengătura Lichenomycota şi daţi exemple de specii - 2 p.
5. Ce importanţă au organismele din regnul Fungi? - 2 p.

3. Morlova Irina şi col., 1966 - Botanică, Lucrări practice. Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
4. Pop I. şi col., 1983 - Botanică sistematică. Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
5. Popescu Gheorghe, 2009 - Introducere în Botanică Filogenetică, Ed. Sitech, Craiova.
6. Răvăruţ M. Turenschi E., 1973 - Botanică. Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
7. Săvulescu Olga, 1964 - Elemente de micologie. Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
8. Săvulescu Elena, 2013 - Sistematica plantelor, Ed. Printech, Bucureşti.
Iaşi.
10. Wettstein R., 1935 - Handbuch der systematischen Botanik. Verlag Fr. Deutsche, Leipzig und Wien.
- 170 -

REGNUL PLANTAE: BRYOPHYTA ŞI PTERIDOPHYTA
CUPRINS
4.2. Regnul Plantae: caracterizare generală, clasificare 171
4.2.1. Încrengătura Bryophyta: caracterizare, clasificare 172
4.2.1.1. Clasa Hepaticopsida 172
4.2.1.2. Clasa Bryopsida 173
4.2.2. Încrengătura Pteridophyta: caracterizare, clasificare 176
4.2.2.1. Clasa Psilopsida 177
4.2.2.2. Clasa Lycopodiopsida 177
4.2.2.3. Clasa Equisetopsida 178
4.2.2.4. Clasa Polypodiopsida 179

Cunoşti caracterele generale ale regnului Plantae şi clasificarea;
Cunoşti caracterele esenţiale ale încrengăturii Bryophyta, clasificare, exemple, importanţă;
Cunoşti caracterele esenţiale ale încrengăturii Pteridophyta, clasificare, exemple, importanţă.
4.2. REGNUL PLANTAE: CARACTERIZARE GENERALĂ, CLASIFICARE

Regnul Plantae cuprinde organisme eucariote, pluricelulare, fotosintetizante, având corpul bine
diferenţiat, în care alternează două faze în ciclul biologic: gametofitică (haploidă) şi sporofitică (diploidă).
Corespunzător celor două faze, aceste organisme prezintă două corpuri distincte, diferite ca formă, mărime şi
structură, cu următoarele denumiri: briotal şi sporogon (la muşchi), protal şi corm (la ferigi, gimnosperme şi
angiosperme).
Structura celulei este de tip eucariot, cu unele diferenţe faţă de regnul Protista: peretele celular este
celulozic; lipsesc pirenoizii şi stigma; flagelii sunt prezenţi doar la gameţii masculi ai muşchilor, ferigilor şi
la unele gimnosperme primitive; cloroplastele au stuctură granulară şi sunt în număr mare; celulele sunt
legate prin plasmodesme, formând ţesuturi, diferite ca structură şi funcţii.
Nutriţia este autotrofă, rar saprofită sau parazită.
Înmulţirea se realizează pe cale vegetativă, asexuată şi sexuată.
Înmulţirea vegetativă are loc prin fragmente ale aparatului vegetativ sau prin diferite organe (rădăcini,
tulpini, frunze, muguri, tuberculi, bulbi).
Înmulţirea asexuată se realizează cu ajutorul meiosporilor.
Înmulţirea sexuată constă în fecundaţia oosferei de un gamet mascul, din care rezultă zigotul (2n), care
germinează şi prin diviziuni mitotice formează sporofitul (corpul diploid).
Regnul Plantae este clasificat, după cei mai mulţi autori, în 3 încrengături: Bryophyta, Pteridophyta şi
Spermatophyta (Bresinsky A. şi Ehrendorfer F. din Strasburger E., 1999).
- 171 -
4.2.1. ÎNCRENGĂTURA BRYOPHYTA (MUŞCHI)

Cuprinde muşchi, cca. 24.000 de specii, plante autotrofe, de talie mică (10-30 cm). În urma a
numeroase studii morfo-anatomice, citologice, ontogenetice şi fiziologice, se consideră că muşchii îşi au
originea în algele verzi, străvechi (Ulotrichales), haplo-diplobionte, în care predomină generaţia
gametofitică.
Muşchii sunt mai evoluaţi decât algele, deoarece au corpul diferenţiat în: rizoizi, tulpiniţă şi frunzuliţe,
fǎrǎ vase conducătoare sau slab diferenţiate, circulaţia substanţelor nutritive fiind asigurată de nişte celule
alungite din centrul tulpiniţei.
Înmulţirea se realizează asexuat prin spori, numiţi briospori, foarte rar se înmulţesc vegetativ prin
fragmente de protonemă sau prin propagule (mici corpuscule asemănătoare unor bulbile).
În ciclul de dezvoltare a muşchilor se distinge o alternanţă de două generaţii: una gametofitică şi alta
sporofitică.
Generaţia gametofitică (haploidă) este de lungă durată, fiind reprezentată de muşchiul propriu-zis şi
începe cu formarea sporilor haploizi.
Briosporii, eliberaţi şi purtaţi de vânt, în condiţii optime de temperatură şi umiditate, germinează şi
dau naştere unui filament pluricelular, verde, numit protonemă. Protonema generează muguraşi, din care se
formează plante noi de muşchi. La plantele dioice, pe unele tulpiniţe se formează anteridia, organul
reproducător mascul, cu gameţii masculi anterozoizii, iar pe altele arhegonul, organul femel, cu gametul
femel oosfera. Anteridia are formă globuloasă sau cilindrică, iar arhegonul are formă de butelie. Anterozoizii
ajung în arhegon, la oosferă, prin picăturile de apă de ploaie sau rouă, fecundează oosfera, din care se
formează zigotul (2n), încheindu-se astfel generaţia gametofitică.
Generaţia sporofitică (diploidă) este de scurtă durată şi începe odată cu formarea zigotului.
Din zigotul format, în urma fecundaţiei se dezvoltă sporogonul. Acesta este format din haustor, setă şi
capsulă. Haustorul este partea bazală a setei şi are rolul de a extrage hrana din gametofit. Seta este subţire şi
susţine capsula. Capsula are formă cilindrică, formată dintr-o urnă şi un căpăcel, numit opercul. La numeroşi
muşchi, capsula este acoperită de un înveliş, numit caliptră sau scufie, provenit din arhegon. Capsula
prezintă adeseori în centru o coloană cilindrică, numită columelă. În interiorul capsulei, prin meioze repetate,
iau naştere briosporii, care reiau ciclul.
Schema ciclului evolutiv:
arhegon oosfera zigotul (2n) sporogon spori
spor protonema muşchi anteridie anterozoid
Gametofit (n) Sporofit (2n)
F R
F = fecundaţie; R = diviziune reducţionalǎ;
În funcţie de organizarea gametofitului şi sporofitului, muşchii sunt grupaţi în două clase:

Hepaticopsida şi Bryopsida.
4.2.1.1. CLASA HEPATICOPSIDA

Cuprinde specii de muşchi, având corpul vegetativ un tal
foliaceu, ramificat dihotomic, fixat de substrat prin rizoizi
unicelulari.
Protonema este slab dezvoltată şi de scurtă durată, dând naştere unei
singure plante. Sporogonul este redus, alcǎtuit dintr-o capsulǎ simplificatǎ,
lipsitǎ de caliptrǎ şi columelă, dar prezintă elatere unicelulare, cu mişcări
higroscopice. Capsula se deschide la maturitate în 2-4 valve, prin crăpături
neregulate, iar mişcările elaterelor favorizează eliberarea sporilor.
Din această clasă se prezintă ordinul Marchantiales.
ORDINUL MARCHANTIALES
Fig. 42. Marchantia polymorpha Familia Marchantiaceae
(dupǎ L. I. Kursanov) Marchantia polymorpha L. - Fierea pământului (fig. 42)
Se prezintă sub forma unor lame verzi, ramificate dihotomic, care se
- 172 -
prind de substrat prin rizoizi, de pe care se ridică gametangioforii (anteridiofori, arhegoniofori) sub forma
unor filamente ce poartă în vârf câte un disc cu 7-9 lobi. La nivelul lobilor se formează gametangiile
(anteridiile, respectiv arhegoanele). Capsula sporogonului este sferică şi se deschide prin crăpături
neregulate. Creşte în locuri umede şi răcoroase, pe lângă izvoare, pe stânci, pereţii fântânilor, în turbării.
4.2.1.2. CLASA BRYOPSIDA

Încadrează muşchi frunzoşi, având corpul vegetativ diferenţiat în rizoizi, cauloid şi filoid. Sporii
formează protoneme dezvoltate şi ramificate, filamentoase, asemănătoare cu o algă verde, cu mai mulţi
muguri, din care se formează mai multe plante. Sporogonul este alcătuit, la cele mai multe specii, din setă şi
capsulă, ce se formează în partea apicală. Majoritatea speciilor sunt dioice, dimorfe (indivizii masculi sunt
mai mici decât cei femeli). Din această clasă sunt prezentate trei ordine: Sphagnales Bryales şi Polytrichales,
cu speciile cele mai reprezentative.
ORDINUL SPHAGNALES
Familia Sphagnaceae
Cuprinde un singur gen, Sphagnum, plante cunoscute sub
numele de muşchi, cu tulpiniţa lipsită de rizoizi, ramificată, cu 3-4
ramuri dispuse în verticil. Tulpiniţa creşte continuu prin celula
iniţială, apicală, iar partea bazală, în condiţii de anaerobioză şi
aciditate, se carbonifică foarte lent, transformându-se în turbă.
Absorbţia apei se face prin celule specializate ale frunzuliţelor, numite
hialocite. Frunzuliţele sunt mici, unistratificate, formate din două
tipuri de celule: unele mai mari, moarte, în formă de butoiaş, hialine,
pline cu apă, prevăzute cu pori, cu îngroşări inelare ale pereţilor,
numite hialocite şi altele mai mici, vii, cilindrice, dispuse în reţea,
bogate în clorofilă, numite clorocite. Pe tulpiniţe, în partea apicalǎ, se
formeazǎ sporogoanele, globuloase, brune, lipsite de setă, formate
dintr-un pseudopod (prelungiri cilindrice ale gametofitului) şi capsulă.
Capsula este globuloasă, învelită de peretele arhegonului, prezintă în
vârf un căpăcel, numit opercul. Arhegoanele şi anteridiile se formeazǎ
pe aceeaşi tulpiniţǎ.
Sphagnum acutifolium L. - Muşchi de turbă (fig. 43) Fig. 43. Sphagnum acutifolium
Frecvent întâlnit în regiunile montane, în locuri mlăştinoase, 1-plantǎ: r-ramuri, t-tulpiniţǎ;
acide, numite tinoave. 2-sporogon: o-opercul; c-capsula
3-structura frunzei: h-hialocitǎ,
La noi în ţară, din acest gen, se mai întâlnesc: Sphagnum c-clorocite, p-por;
fuscum, Sph. squarrosum - formează tulpiniţe viguroase, cca. 15 cm, (dupǎ Wettstein)
Sph. palustre, cu frunze late şi tulpiniţe brun-roşcate ş.a.
ORDINUL BRYALES
Cuprinde muşchi frunzoşi, cu tulpiniţa dreaptă sau plagiotropă, fixată de substrat prin rizoizi.
Frunzuliţele nu au hialocite, fiind formate dintr-un singur rând de celule, dispuse longitudinal pe tulpiniţă.
Sporogoanele se formează în vârful tulpiniţei sau al ramificaţiilor. Sporogonul este format din haustor, setă
şi capsulă, acoperită de scufie (caliptră). Capsula are diferite forme şi se deschide prin opercul. În interiorul
capsulei se află briosporii haploizi şi nişte filamente cu clorofilă, numite trabecule. Seta pătrunde în urnă,
unde formează columela, iar în partea superioară se lăţeşte, rezultând epifragmul. Pe marginea epifragmului
este situat peristomul, sub forma unor dinţişori, higroscopici, cu rol în diseminarea sporilor. Caliptra aparţine
arhegonului şi se rupe la bază când seta începe să crească.
Funaria hygrometrica Hedw. - Frânghiuţă
Este un muşchi dioic, având capsula sporogonului globuloasă şi seta lungă, răsucită. Creşte pe sol,
frecvent pe vetrele de foc.
Mnium undulatum Hedw. - Muşchi stelat
Plantă dioică cu frunzuliţele eliptic-lanceolate, cu marginea ondulată. Capsulele sunt înclinate. Creşte
în păduri, pe soluri umede sau pe trunchiul copacilor.
- 173 -
ORDINUL POLYTRICHALES
Familia Polytrichaceae
Cuprinde muşchi dioici cu tulpiniţa simplǎ sau ramificată, fixată în sol prin rizoizi. Frunzuliţele sunt
lanceolate, pluristratificate (în partea mediană), prezintă pe faţa superioară, în lungul nervurii mediane, un
ţesut asimilator special, format din lamele perpendiculare, pluricelulare, între care se acumuleazǎ apa.
În vârful tulpiniţei sau al ramificaţiilor se formează sporogoanele, formate din setă şi capsulă. Capsula
este acoperită de o caliptră păroasă.
Polytrichum commune Hedw. - Muşchi de pământ (fig. 44)
Frecvent întâlnit în păduri şi pajişti montane, pe soluri umede,
formând turbării. În pajişti favorizează acţiunea bacteriilor anaerobe,
determinând acidifierea solului şi înlocuirea pajiştilor cu plante mai
puţin valoroase.
Atrichum undulatum
Frunzuliţele sunt ondulate, cu puţine lame asimilatoare (4-8).
Capsulele sunt cilindrice, oblice, cu scufia glabră, iar operculul
prezintă un rostru lung. Creşte îndeosebi pe soluri argiloase, în păduri
de foioase.
Ecologia, răspândirea şi importanţa briofitelor

Briofitele sunt răspândite pe tot globul, mai ales în regiunile
montane, în locuri umbrite şi umede, pe sol, scoarţa copacilor, stânci.
Sunt şi briofite care trăiesc în mediul acvatic, chiar şi epifite, cresc pe
frunzele arborilor din zonele tropicale.
Briofitele, împreună cu algele şi lichenii, prin descompunerea
lor, sporesc pătura de humus, favorizând condiţii pentru instalarea
altor plante.
Fig. 44. Polytrichum commune În păduri, muşchii, prin acumularea apei din precipitaţii,
rz-rizoizi, t-tulpiniţǎ, f-frunzuliţe, contribuie la menţinerea microclimatului umed pentru dezvoltarea
s-setǎ; c-caliptrǎ; u-urnǎ, o-opercul; altor plante.
S-sporofit; G-gametofit
Alte specii, întâlnite în pajişti, în cantitate mare, împiedică
(dupǎ Komarov)
aerisirea solului, favorizând acţiunea bacteriilor anaerobe, prin
acidifierea solului, cu efect negativ asupra dezvoltării plantelor furajere.
Muşchii au şi utilizări practice: turba obţinută se foloseşte în amestecurile de pământ pentru flori şi
legume; ca îngrăşământ organic; combustibil; aşternut pentru animale; umplutul saltelelor; ca pături
izolatoare între geamurile serelor; pentru obţinerea de gudroane şi fenoli, dar şi rol terapeutic pentru
prepararea nămolului antireumatic.
Turbăriile au şi importanţă ştiinţifică deosebită, deoarece în ele s-au conservat de-a lungul timpului
grăuncioarele de polen, care au putut fi analizate pentru reconstituirea covorului vegetal cu mii de ani în
urmă.
În ţara noastră cu studiul turbăriilor s-a ocupat E. Pop.
- 174 -
a) Menţionaţi caracterele generale ale regnului Plantae şi clasificarea acestuia.
b) Caracterizaţi pe scurt încrengătura Bryophyta.
c) Clasificaţi încrengătura Bryophyta şi daţi exemple de specii relevante.
d) Menţionaţi importanţa muşchilor.

Caracterele generale ale regnului Plantae şi clasificarea;
Caracterele generale ale încrengăturii Bryophyta;
Clasificarea încrengăturii Bryophyta cu exemple de specii;
Importanţa muşchilor.
- 175 -
4.2.2. ÎNCRENGĂTURA PTERIDOPHYTA (POLYPODIOPHYTA)

- Ferigi –
Cuprinde ferigi, cca. 12.000 specii, plante primitive, terestre şi acvatice, ce au apărut în Cambrian şi s-
au dezvoltat în Carbonifer (cca. 400 mil ani în urmă). Pe baza studiilor morfologice, anatomice,
ontogenetice, s-a ajuns la concluzia că ferigile provin din alge verzi, haplo-diplobionte, (Chaetophorales),
care s-au adaptat la viaţa terestră.
Sunt plante vascularizate, având corpul un corm, format din rădăcină, tulpină şi frunze, cu ţesuturi
conducătoare.
Ferigile sunt plante erbacee perene cu rizomi, pe care se formează rădăcini adventive, asigurând
înmulţirea vegetativă.
Tulpina aeriană este ramificată dihotomic, cu ţesutul conducător lemnos format din traheide
scalariforme (vase imperfecte), foarte rar trahee, la Athyrium filix-femina (Emberger, 1960), iar ţesutul
liberian nu prezintă celule anexe.
Frunzele ferigilor sunt diferite ca mărime şi rol. După mărime, frunzele pot fi de două feluri: microfile
(mici) şi macrofile (mari).
După rolul pe care îl îndeplinesc, frunzele pot fi: trofofile (cu rol asimilator); sporofile (producǎtoare
de sporangi cu spori) şi trofosporofile (îndeplinesc ambele funcţii).
Ferigile nu prezintă flori şi seminţe, de aceea se mai numesc şi criptogame. Ele se înmulţesc prin
spori, care se formează în sporangi şi vegetativ prin rizomi. Sporii pot fi: izospori (asemănători) şi
heterospori (diferiţi ca mărime şi sex), cum sunt microspori, spori mici, numeroşi (masculi) şi macrospori,
spori mari, în număr redus, 4-1 (femeli).
În ciclul de viaţă al ferigilor alternează două generaţii: sporofitică şi gametofitică, în care predomină
generaţia sporofitică (2n), diploidă, căreia îi aparţine planta verde (feriga).
Generaţia gametofitică (n), haploidă, este de scurtă durată, puţin dezvoltată, fiind redusă la un protal,
de 1-2 cm, sub forma unei lamele cordiforme sau lobate, cu gameţi şi de regulă nevascularizat.
Generaţia gametofitică (n) începe cu producerea sporilor. Pe plantă, în sporangi, se formează sporii
haploizi, în urma diviziunii meiotice. Sporii, eliberaţi prin crăparea peretelui sporangelui, sunt purtaţi de
vânt, iar în condiţii favorabile germinează, rezultând un protal pluricelular, foliaceu, autotrof, care se fixează
de substrat prin intermediul rizoizilor. Protalul reprezintă gametofitul haploid, pe care se dezvoltă anteridii
cu anterozoizi şi arhegoane cu câte o oosferă. Anterozoizii sunt flagelaţi, iar oosfera este lipsită de flageli,
fiind închisă în arhegon. Protalele pot fi monoice sau dioice. Dacă protalele sunt monoice, plantele se
numesc homoprotaliene, iar dacă sunt dioice, plantele se numesc heteroprotaliene.
Generaţia sporofitică (2n) începe cu formarea zigotului diploid, rezultat în urma fecundaţiei. Din zigot
se dezvoltă un embrion, care va da naştere la o nouă plantă, reprezentând sporofitul (2n), pe care se formează
sporangi cu spori.
După cum se observă în ciclul biologic, sporofitul este reprezentat de zigot, embrion, plantă şi
sporangi, iar gametofitul de spori, protal, gametangii şi gameţi.
La majoritatea ferigilor, sporangii se formează pe partea inferioară a frunzelor, dar şi la baza frunzelor
sau în vârful tulpinii. Sporofilele sunt izolate sau grupate în spice de sporofile.
Schema ciclului evolutiv:
arhegon oosfera
spor protal zigotul (2n) embrion planta sporange spori
anteridie anterozoid
Gametofit (n) Sporofit (2n)

F R
F = fecundaţie; R = diviziune reducţională
După gradul de evoluţie, modul de înmulţire şi poziţia sporangilor, pteridofitele se împart în 4 clase:
Psilopsida, Lycopodiopsida, Equisetopsida şi Polypodiopsida (Ciocârlan V., 2009).
- 176 -
4.2.2.1. CLASA PSILOPSIDA

Cuprinde cele mai vechi şi primitive ferigi (apărute la sfârşitul Silurianului-începutul Devonianului).
Sunt plante de talie mică, lipsite de rădăcini, cu tulpina ramificată dihotomic, fără frunze, fiind prezente
numai microfilele, dispuse spiralat sau opus. Sporangii sunt situaţi în vârful ramificaţiilor tulpinale sau pe
nişte pediceli scurţi la baza microfilelor. În sporangi se formează izosporii. Clasa cuprinde două ordine:
Rhyniales şi Psilotales.
ORDINUL RHYNIALES
Sunt cele mai primitive ferigi, primele care s-au adaptat la viaţa de uscat, fiind cunoscute ca plante
fosile. Ele aveau corpul format dintr-un rizom şi o tulpină aeriană.
Rhynia major
Se prezenta sub forma unor tulpini, de cca. 20 cm înălţime, fixate în sol mlăştinos prin rizoizi, fără
frunze.
ORDINUL PSILOTALES
Cuprinde reprezentanţi actuali, întâlniţi numai în pădurile tropicale, cu microfile întregi sau bilobate,
care au la subsuară sporangi.
Psilotum triquetrum Sw. - are aspectul unei tufe, de cca. 50 cm înălţime, cu frunze mici, solzoase.
4.2.2.2. CLASA LYCOPODIOPSIDA

Sunt ferigi cu frunze mici, care nu depăşesc 1 cm lungime, grupate spiralat sau dispuse opus şi au la
subsuară câte un sporangi. Din această clasă sunt prezentate două ordine: Lycopodiales şi Selaginellales.
ORDINUL LYCOPODIALES
Familia Lycopodiaceae
Cuprinde cca. 400 specii terestre, cele mai multe trăiesc în simbioză
cu unele ciuperci.
Au tulpini ascendente sau târâtoare, ramificate dihotomic. Frunzele
sunt mici, rigide, fără ligulă, cu sporangi solitari, reniformi, aşezaţi la baza
frunzelor. Sporii sunt izospori, din care rezultă protale monoice, cu anteridii
şi arhegoane. În ţara noastră există un singur gen - Lycopodium, din care
sunt prezentate două specii:
Lycopodium clavatum L. - Pedicuţa (fig. 45.a)
Este o plantă perenă, cu tulpina târâtoare, de până la 1 m lungime,
ramificată dihotomic.
Frunzele trofofile sunt liniar-lanceolate, alterne şi au în vârf o aristă
lungă, incoloră.
În vârful ramurilor se află 1-3 spice de sporofile, lung pedunculate.
Sporofilele sunt de asemenea aristate şi au la bază, pe partea superioară,
câte un sporange reniform în care se află numeroşi spori tetraedrici.
Creşte prin păduri şi păşuni umede din regiunea montană, pe soluri
acide, oligotrofe. Planta este bogată în ulei, având întrebuinţări în industrie,
medicină, cosmetică.
Fig. 45.a. Lycopodium clavatum:
Lycopodium annotinum L. - Cornişor (fig. 45.b) tf-trofofile, hf-hipsofile,
Seamănă cu specia precedentă, dar spre deosebire de aceasta, spicele sf-sporofile cu sporange,
cu sporofile sunt sesile şi solitare. Frunzele nu sunt aristate. Creşte în s-spori, z-zigot;
pădurile montane, pe solurile umede, mlăştinoase, acide, având aceleaşi b. Lycopodium annotinum
întrebuinţări. (dupǎ C. A. M. Lindman)
- 177 -
ORDINUL SELAGINELLALES
Familia Selaginellaceae
Cuprinde plante erbacee, perene, de talie mică. Frunzele sunt
solzoase, diferenţiate în trofofile şi sporofile, dispuse opus sau altern şi
au la bază o anexă solzoasă, numită ligulă. Sporangii sunt diferenţiaţi în
macrosporangi şi microsporangi. Macrosporangii conţin macrospori,
din germinarea lor rezultă protale femele pe care se formează
arhegoanele. Microsporangii au microspori, din care rezultă protale
mascule pe care se formează anteridiile. Astfel, sporangii şi sporii sunt
heterospori.
În ţara noastră există un singur gen – Selaginella.
Selaginella selaginoides (L.) Beauv. - Struţuşori (fig. 46)
Plantă perenă cu tulpină târâtoare, cu ramuri ascendente,
Fig. 46. Selaginella selaginoides ramificată dihotomic. Trofofilele şi sporofilele sunt asemănătoare ca
a-plantǎ, b-spic cu sporofile; formă, au marginea dinţată, dar diferite ca mărime, fiind aşezate în
tf-trofofilǎ; sf-sporofilǎ spirală. Sporofilele sunt de 2 ori mai lungi decât trofofilele. Spicele de
(dupǎ Flora of North America) sporofile sunt aşezate în vârful ramurilor ascendente, câte unul. Se
întâlneşte în etajul subalpin şi alpin, pe stâncile umede.
4.2.2.3. CLASA EQUISETOPSIDA

ORDINUL EQUISETALES
Familia Equisetaceae
Cuprinde un singur gen - Equisetum, cu mai multe specii. Sunt
plante erbacee perene, cu tulpini articulate şi frunze reduse la scvame,
dispuse în verticile şi concrescute în teci comune. Sporofilele sunt
grupate în spice terminale, au formă peltată (de scut) şi poartă câte 5-12
sporangi. Sporii sunt izospori (asemănători), iar protalele sunt dioice.
Equisetum arvense L. - Coada calului (fig. 47)
Plantă perenă cu rizom, de pe care se dezvoltă două tipuri de
tulpini aeriene: fertile şi sterile, înalte de 15-50 cm. Primăvara se
formează tulpinile fertile, care sunt brune, lipsite de clorofilă, articulate,
neramificate, au la noduri frunze solzoase, concrescute într-o teacă
comună. Tulpina fertilǎ prezintă în vârf un spic de sporofile, peltate (1-4
cm), dispuse verticilat, având contur poligonal. Sporofilele au pe faţa
internă 5-8 sporangi sesili. Sporii sunt mici, sferici, diferiţi ca sex,
prevăzuţi la exterior cu benzi spiralate, numite elatere.
După eliberarea sporilor, tulpinile fertile se usucă şi sunt înlocuite
de tulpini sterile, care apar la începutul verii. Acestea sunt verzi,
asimilatoare, rigide, cu ramuri dispuse în verticil şi au la noduri frunze
reduse, brune, reunite în teci.
Plantă higrofilă, creşte pe terenuri umede, de la câmpie până la
munte, în lunci, fâneţe, culturi, fiind o buruiană greu de combătut.
Tulpinile sterile au proprietăţi medicinale, din care se prepară un
ceai diuretic, antibronşitic, antireumatic, hemostatic (Herba equiseti).
Fig. 47. Equisetum arvense În ţara noastră, mai cresc: Equisetum telmateia Ehrh. - Plantă
1-tulpina sterilǎ; 2-tulpina perenă, de talie mai înaltă, 30-100 cm, cu spicul de sporofile de
fertilǎ; t-tuberculi; r-rǎdǎcini asemenea mai mare, 4-8 cm lungime.
adventive; fr-frunze reduse, Equisetum palustre L. - Barba ursului de bahne
concrescute în teacǎ; Plantă perenă, cu o singură tulpină aeriană. Tulpinile sunt verzi,
ss-spic sporifer; a-sporofilǎ cu asimilatoare, cu ramuri dispuse în verticil la noduri, iar în vârf un spic
sporangi; b,c-izospori cu
de sporofile. Plantă toxică, higrofilă, întâlnită în zona pădurilor de stejar
elatere (dupǎ Strasburger)
până în etajul boreal, în pajişti înmlăştinite, turbării.
- 178 -
4.2.2.4. CLASA POLYPODIOPSIDA (Polypodiatae)

Cuprinde ferigi cu frunze mari, dar pot fi şi mici, la plantele acvatice sau de mlaştini. Frunzele sunt
puternic divizate. Sporangii sunt grupaţi în sori, dispuşi pe marginea sau pe faţa inferioară a frunzelor sau pot
fi închişi în sporocarpii, situaţi la baza peţiolului frunzei.
Din această clasă se prezintă ordinul Polypodiales, cu speciile cele mai reprezentative.
ORDINUL POLYPODIALES
Familia Polypodiaceae
În sens larg, cuprinde ferigile cele mai cunoscute. Sunt plante
perene cu rizomi. Frunzele sunt mari, cu prefoliaţie circinată (vârful
frunzei este răsucit în formă de spirală), trofosporofile (cu dublu rol).
Sporangii sunt grupaţi în sori pe faţa inferioară a frunzelor şi prezintă un
inel mecanic. Sporii sunt izospori, iar protalele sunt monoice.
În sens strict, cuprinde ferigi cu rizom polistelic (cu mai mulţi
cilindrii centrali) sau solenostelic (cu un cilindru central). Sorii sunt
ovali, nuzi, fără induzie, cu spori bilaterali.
Polypodium vulgare L. - Feriguţă (fig. 48)
Plantă perenă cu rizom, înaltă de 10-30 cm. Frunzele sunt penat-
partite până la sectate, lung peţiolate, cu sorii rotunzi şi golaşi, dispuşi
pe partea inferioară a lobilor, în două şiruri paralele, deoparte şi de alta a
nervurii. Frecvent întâlnită în păduri de stejar până în etajul molidului,
în locuri umbroase, pe stâncării.
Platycerium alcicorne Desv. - Ferigă coarne de cerb (fig. 49)
Este o epifită tropicală, cultivată ca plantă de apartament. Prezintă
frunze groase, cărnoase, bifurcate, în formă de coarne de cerb. La noi în
ţarǎ nu produce spori. Fig. 48. Polypodium vulgare
1. aparat vegetativ; 2. sori;
3. sporange cu spori; 4. protal;
Familia Adiantaceae (dupǎ C. A. M. Lindman)
Adiantum raddianum - Ferigă păr de femeie
Plantă perenă cu rizom orizontal. Frunzele sunt în formă de
evantai. Sorii sunt protejaţi de marginea răsucită a segmentelor
frunzelor. Sporii sunt tetraedrici. Cultivată ca plantă de
apartament.
Familia Dennstaedtiaceae
Cuprinde ferigi cu rizom solenostel. Sorii sunt liniari,
acoperiţi atât de marginile revolute ale frunzelor, cât şi de induzie.
Sporii sunt tetraedrici.
Pteridium aquilinum (L.) Kuhn - Feriga de câmp (fig. 50)
Plantă perenă de talie înaltă, 50-150 cm. Frunzele sunt
Fig. 49. Platycerium alcicorne
trofosporofile, de 2-4 ori penat-sectat. Sorii sunt liniari, dispuşi pe
partea inferioară a lobilor, pe margine, fiind protejaţi de o
membrană, numită induzie, cât şi de marginea răsfrântă a lobilor. Buruianǎ toxică. Creşte în pajiştile din
regiunile colinare şi montane, fiind greu de combătut.
Familia Aspleniaceae
Cuprinde specii cu rizom dictiostelic (cilindrul central este reticulat, întrerupt). Frunzele sunt
trofosporofile. Sorii sunt variaţi, acoperiţi sau nu de induzie. Sporii sunt bilaterali.
Asplenium scolopendrium L. (Phyllitis scolopendrium (L.) Newman) - Limba cerbului, Nǎvalnic (fig.
51)
Plantă perenă, înaltă de 20-60 cm. Frunzele sunt întregi, liniar-lanceolate, cu baza cordiformă. Pe
partea inferioară a frunzelor, de o parte şi de alta a nervurii principale, sunt dispuşi sori liniari, paraleli între
ei şi oblici faţă de nervură, acoperiţi de induzie. Creşte în pădurile din etajul gorunului şi fagului.
- 179 -
Fig. 50. Pteridium aquilinum Fig. 51. Asplenium scolopendrium Fig. 52. Dryopteris filix-mas
1. frunzǎ; 2. rizom; 3. faţa inf. (dupǎ C. A. M. Lindman) 1. plantǎ; 2. sor reniform;
a unui lob; 4. sori protejaţi de 3. sporange cu spori
marginea rǎsfrântǎ a frunzei şi (dupǎ C. A. M. Lindman)
induzie; 5. sporange cu spori.
(dupǎ C. A. M. Lindman)
Asplenium nidus - Cuib de pasăre
Plantă perenă cu rizom. Frunzele sunt dispuse în rozetă, peţiolate, lanceolate, lucioase, cu nervura
mediană de culoare închisă. Plantă tropicală, epifită, cultivată ca plantă de apartament.
Familia Dryopteridaceae
Dryopteris filix-mas (L.) Schott - Ferigǎ (fig. 52)
Plantă perenă cu rizom gros, înaltă de 100-150 cm. Frunzele sunt trofosporofile, mari, lung peţiolate,
de 2 ori penat-sectate, cu peţiolul acoperit de scvame brun-roşcate. Pe partea inferioară a lobilor se găsesc
sori reniformi, dispuşi în două şiruri paralele, deoparte şi de alta a nervurii şi protejaţi de induzie. Creşte în
păduri, tufărişuri, din zona pădurilor de stejar până în etajul boreal. Planta este toxică, dar rizomul are şi
proprietăţi medicinale, conţine filicină, cu calităţi antihelmintice (elimină viermii intestinali). Frunzele sunt
folosite la aranjamentele florale.
Familia Nephrolepidaceae
Nephrolepis exaltata Schott. - Feriga de apartament (fig. 53)
Plantă perenă cu rizom şi stoloni filiformi la suprafaţa solului.
Frunzele sunt imparipenat-compuse, cu prefoliaţie circinată, trofosporofile.
Foliolele au baza asimetrică, cu marginea serată şi prezintă pe partea
inferioară, pe marginea lor, sori liniari, protejaţi de o induzie reniformă.
Este o plantă termofilă, fiind cultivată în spaţii protejate (seră,
apartament), în scop decorativ. Ca plante de apartament, sunt cunoscute
numeroase cultivaruri, cu foliole penat-sectate - Elegantissima, dublu penat-
sectate - Fluffy ruffles sau cu marginile ondulate - Verona (Costea M.,
2000).
Fig. 53. Nephrolepis exaltata
Frunze cu sori liniari, protejaţi ORDINUL MARSILEALES
de induzie reniformǎ
Familia Marsileaceae
Cuprinde plante acvatice şi de mlaştini. Sporangii sunt diferenţiaţi în macrosporangi, ce conţin
macrospori (spori femeli) şi în microsporangi, ce conţin microspori (spori masculi). Macro şi microsporangii
sunt închişi împreună în nişte formaţiuni, numite sporocarpii, situate la baza peţiolului frunzei. Protalele sunt
dioice.
- 180 -
Marsilea quadrifolia L. - Trifoi cu patru foi (fig. 54 )

Plantă perenă de cca. 15 cm înălţime, cu rizom subţire, târâtor.
Frunzele sunt lung peţiolate, cu 4 foliole, care plutesc la suprafaţa apei.
Creşte sporadic în zona de câmpie, în ape stagnate şi mlaştini, uneori
buruiană în orezării.
ORDINUL SALVINIALES
Familia Salviniaceae
Cuprinde plante acvatice, natante (plutitoare). Sporangii sunt
diferenţiaţi în macro şi microsporangi, ce conţin macro şi microspori. Macro
şi microsporii sunt închişi separaţi în sporocarpii globuloşi, situaţi la baza
frunzei. Protalele sunt dioice.
Salvinia natans (L.) All.- Peştişoară (fig. 55)
Este o plantă anuală, natantă, cu tulpina filiformă de până la 20 cm
lungime. La noduri se aflǎ 3 frunze: două sunt trofofile, ovat-eliptice, dispuse Fig. 54. Marsilea quadrifolia
opus, iar a treia este transformatǎ în rǎdǎcini. La baza frunzei transformatǎ în (dupǎ N. L Britton & A. Brown)
rădăcini, se formează 3-8 sporocarpii sferici. Creşte în ape puţin adânci,
stagnate sau slab curgătoare, din zona de câmpie.
Răspândirea şi importanţa ferigilor

Ferigile cresc de regulă în regiunile de deal şi munte, în locuri umede
şi umbrite, în păduri, pajişti, pe stânci, iar unele sunt acvatice (Salvinia).
Cele mai multe ferigi au valoare ornamentală, fiind cultivate ca plante
de grădini şi de apartament, iar frunzele unora sunt folosite la aranjamentele
florale. Fig. 55. Salvinia natans
Altele au proprietăţi medicinale, iar unele sunt buruieni toxice, greu de combătut, întâlnite în pajişti şi
culturi. Ferigile fosile au importanţă ca şi depozite carbonifere.
a) Prezentaţi pe scurt caracterele generale ale încrengăturii Pteridophyta.
b) Clasificaţi încrengătura Pteridophyta şi daţi exemple de specii ornamentale din

clasa Polypodiopsida.
c) Unde cresc plantele din încrengătura Pteridophyta şi ce rol au?

Caracterele generale ale încrengăturii Pteridophyta;
Clasificarea încrengăturii Pteridophyta cu exemple de specii ornamentale;
Importanţa ferigilor.
- 181 -

Întrebarea 1.
a) Regnul Plantae cuprinde organisme eucariote, pluricelulare, autotrofe, fotosintetizante,
având corpul bine diferenţiat, în care alternează două faze în ciclul biologic:
gametofitică (haploidă) şi sporofitică (diploidă). Înmulţirea se realizează pe cale
vegetativă, asexuată şi sexuată.
Înmulţirea vegetativă are loc prin fragmente ale aparatului vegetativ sau prin diferite
organe (rădăcini, tulpini, frunze, muguri, tuberculi, bulbi).
Înmulţirea asexuată se realizează cu ajutorul meiosporilor, care sunt eliberaţi (la
muşchi şi la ferigi) sau sunt reţinuţi în plantă (la Spermatophyta).
Înmulţirea sexuată constă în fecundaţia oosferei de un gamet mascul, din care rezultă
zigotul (2n), care germinează şi prin diviziuni mitotice formează sporofitul (corpul
diploid).
Regnul Plantae este clasificat în 3 încrengături: Bryophyta, Pteridophyta şi
Spermatophyta.
b) Încrengătura Bryophyta cuprinde muşchii, plante erbacee de talie mică, ce au corpul
diferenţiat în: rizoizi, tulpiniţă şi frunzuliţe, fǎrǎ vase conducătoare sau slab diferenţiate
în structura internă.
Înmulţirea se realizează asexuat prin spori, numiţi briospori, foarte rar se înmulţesc
vegetativ prin fragmente de protonemă. În ciclul de dezvoltare a muşchilor, predomină
generaţia gametofitică (haploidă), care este de lungă durată, fiind reprezentată de
muşchiul propriu-zis şi începe cu formarea sporilor haploizi. Generaţia sporofitică
(diploidă) este de scurtă durată şi începe odată cu formarea zigotului, fiind dependentă
de gametofit.
c) Muşchii sunt grupaţi în două clase: Hepaticopsida şi Bryopsida.
Clasa Hepaticopsida cuprinde specii de muşchi, ce au corpul vegetativ un tal foliaceu,
ramificat dihotomic, fixat de substrat prin rizoizi, exemplu Marchantia polymorpha -
Fierea pământului. Creşte în locuri umede şi răcoroase, pe lângă izvoare, pe stânci,
pereţii fântânilor, în turbării.
Clasa Bryopsida cuprinde muşchi frunzoşi, având corpul vegetativ diferenţiat în
rizoizi, cauloid şi filoid, exemplu Sphagnum acutifolium - Muşchi de turbă;
Polytrichum commune - Muşchi de pământ, frecvent întâlnite în păduri şi pajişti
montane, pe soluri umede, în locuri mlăştinoase, acide, numite tinoave.
d) Briofitele sunt răspândite pe tot globul, mai ales în regiunile montane, în locuri umbrite
şi umede, pe sol, scoarţa copacilor, stânci. Muşchii au utilizări practice: turba obţinută
se foloseşte în amestecurile de pământ pentru flori şi legume; ca îngrăşământ organic;
combustibil; aşternut pentru animale; umplutul saltelelor; ca pături izolatoare între
geamurile serelor, dar şi rol terapeutic pentru prepararea nămolului antireumatic.
Turbăriile au şi importanţă ştiinţifică, în ele s-au conservat de-a lungul timpului
grăuncioarele de polen, care au putut fi analizate pentru reconstituirea covorului
vegetal cu mii de ani în urmă.
Întrebarea 2
a) Încrengătura Pteridophyta cuprinde ferigi, plante primitive, terestre, rar acvatice, ce au
corpul un corm, format din rădăcină, tulpină şi frunze, cu ţesuturi conducătoare.
Ferigile sunt plante erbacee perene cu rizomi, care asigură înmulţirea vegetativă.
Tulpina aeriană este ramificată dihotomic.
Frunzele ferigilor sunt diferite ca mărime şi rol. După mărime, frunzele sunt de două
feluri: microfile (mici) şi macrofile (mari). După rolul pe care îl îndeplinesc, frunzele
pot fi: trofofile (cu rol asimilator); sporofile (producǎtoare de sporangi cu spori) şi
trofosporofile (îndeplinesc ambele funcţii).
Ferigile nu prezintă flori şi seminţe, ele se înmulţesc prin spori, care se formează în
sporangi şi vegetativ prin rizomi. În ciclul de viaţă al ferigilor predomină generaţia
sporofitică (2n), diploidă, căreia îi aparţine planta verde (feriga). Generaţia
gametofitică, haploidă (n), este de scurtă durată, reprezentată de un protal de 1-2 cm,
- 182 -
sub forma unei lamele cordiforme sau lobate, cu gameţi. Pe protal se formează
organele reproducătoare: anteridia cu anterozoizii (gamţi bărbăteşti) şi arhegonul cu
oosfera (gametul femel). Răspândirea se realizează prin meiospori.
b) Pteridofitele se împart în 4 clase: Psilopsida, Lycopodiopsida, Equisetopsida şi
Polypodiopsida.
Clasa Polypodiopsida, familia Polypodiaceae, cuprinde ferigile cele mai cunoscute, cu
frunze mari, cu prefoliaţie circinată (vârful frunzei este răsucit în formă de spirală),
trofosporofile (cu dublu rol). Sporangii sunt grupaţi în sori pe faţa inferioară a
frunzelor.
Exemple de specii ornamentale:
Platycerium alcicorne - Ferigă coarne de cerb. Este o epifită tropicală, cu frunze
groase, cărnoase, bifurcate, în formă de coarne de cerb.
Adiantum raddianum - Ferigă păr de femeie. Plantă perenă, cu frunze în formă de
evantai.
Asplenium nidus - Cuib de pasăre. Plantă tropicală, epifită, cu frunzele dispuse în
rozetă, peţiolate, lanceolate, lucioase, cu nervura mediană de culoare închisă.
Nephrolepis exaltata - Feriga de apartament. Plantă perenă cu rizom şi stoloni
filiformi la suprafaţa solului, frunze imparipenat-compuse.
c) Ferigile cresc de regulă în regiunile de deal şi munte, în locuri umede şi umbrite, în
păduri, pajişti sau pe stânci, iar unele sunt acvatice (Salvinia). Cele mai multe ferigi au
valoare ornamentală, fiind cultivate ca plante de grădini şi de apartament. Altele au
proprietăţi medicinale, iar unele sunt buruieni toxice, greu de combătut, întâlnite în
pajişti şi culturi. Ferigile fosile au importanţă ca şi depozite carbonifere.

INSTRUCŢIUNI

învăţare nr. 4.
evaluare.

1. Clasificaţi regnul Plantae - 1 p.
2. Caracterizaţi pe scurt încrengătura Bryophyta şi daţi exemple de specii - 2 p.
3. Unde cresc muşchii şi ce importanţă au? - 1p.
4. Caracterizaţi pe scurt încrengătura Pteridophyta - 2 p.
5. Clasificaţi încrengătura Pteridophyta şi daţi exemple de specii ornamentale - 2p.
6. Unde cresc ferigile şi ce importanţă au? - 1p.

- 183 -

Bucureşti.
4. Costea M. şi col. 2000 - Îndrumător de lucrări practice - Botanică sistematică. A.M.C.,
Universitatea de Ştiinţe Agronomice şi Medicină Veterinară, Bucureşti.
5. Lindman Carl Axel Magnus, 1901-1905 - Bilder ur Nordens Flora, Stocholm, Sweden.
7. Pop I. şi col., 1983 - Botanică sistematică. Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
8. Pop. E., 1960 – Mlaştinile de turbă din R.P.Română, Bucureşti.
10. Săvulescu, Elena, 2013 – Sistematica plantelor, Ed. Printech, Bucureşti.
11. Strasburger E. şi col. 1962 - Lehrbuch der Botanik, VEB Gustav Fischer Verlag, Jena.
- 184 -

ÎNCRENGĂTURA SPERMATOPHYTA, SUBÎNCRENGĂTURA PINOPHYTINA
CUPRINS
5.2. Încrengătura Spermatophyta: caracterizare generală, clasificare 185
5.2.1. Subîncrengătura Pinophytina (Gymnospermae) 185
5.2.1.1. Clasa Cycadopsida 187
5.2.1.2. Clasa Ginkgopsida 187
5.2.1.3. Clasa Pinopsida 187
5.2.1.4. Clasa Gnetopsida 193

Cunoşti caracterele generale ale încrengăturii Spermatophyta şi clasificarea;
Cunoşti caracterele plantelor din subîncrengătura Pinophytina şi clasificarea;
Cunoşti caracterele de diferenţierea a claselor din Pinophytina;
Încadrezi sistematic şi să descri principalii taxoni.
5.2. ÎNCRENGĂTURA SPERMATOPHYTA: CARACTERIZARE GENERALĂ, CLASIFICARE

Cuprinde plante evoluate, erbacee şi lemnoase, adaptate la viaţa terestră, având ca organe
caracteristice: floarea şi sămânţa. Floarea adăposteşte organele de reproducere sexuată. Fiind prezentă
floarea, aceste plante se mai numesc şi antofite sau phanerogamae.
Gametofitul este redus şi închis în sporofit (plantă), care este de lungă durată.
La gimnosperme, protalul femel este reprezentat de endospermul primar, iar la angiosperme este redus
la 7 celule, ce se găsesc în sacul embrionar. Protalul mascul este de asemenea redus la 3-5 celule (vegetativă
şi protaliene), la gimnosperme, iar la angiosperme la o singură celulă (celula vegetativă a grăunciorului de
polen). Gameţii masculi ajung la gameţii femeli prin intermediul tubului polenic. În urma fecundaţiei, din
ovul se formează sămânţa.
Această încrengătură cuprinde două subîncrengături (Ciocârlan, 2009, Popescu, 2009): Pinophytina
(Gymnospermae) şi Magnoliophytina (Angiospermae).
5.2.1. SUBÎNCRENGĂTURA PINOPHYTINA (GYMNOSPERMAE)

Gimnospermele îşi au originea din cele mai străvechi ferigi, fiind frecvente în Carbonifer şi au atins
apogeul în Mezozoic (cca.. 290-370 mil. ani în urmă).
Sunt plante lemnoase cu rădăcina rămuroasă sau pivotant-trasantă, la unele cu micoriză (Pinus) şi
pneumatofori (Taxodium).
Tulpina este ramificată monopodial, rar simpodial, cu ramuri lungi (macroblaste) şi ramuri scurte
(microblaste).
Din punct de vedere anatomic, gimnospermele prezintă fascicule conducătoare colateral-deschise, la
care xilemul este constituit din traheide (vase imperfecte, cu punctuaţii areolate), iar floemul este lipsit de
celule anexe (excepţie la Gnetopsida). Creşterea în grosime a rădăcinii şi tulpinii se realizează datorită
activităţii cambiului şi felogenului (meristeme secundare).
În toate organele plantei sunt prezente canale rezinifere, excepţie la Taxus.
Frunzele sunt aciculare, solzoase, rar penat-sectate sau bilobate, dispuse altern, opus sau verticilat şi
de regulă sunt persistente, cu structură xeromorfă.
Florile sunt lipsite de înveliş floral, sunt unisexuate, repartizate monoic (brad, molid, pin ş.a) şi dioic
(cicas, ginco, tisa, ienupăr, cârcel), foarte rar hermafrodite (la Bennettitales), grupate în inflorescenţă con.
- 185 -
Florile mascule (microsporofile) sunt alcătuite din numeroase stamine, aşezate spiralat pe un ax
comun. Staminele, de diferite forme: solzi, scut, filamente întregi sau divizate, frunză penată, prezintǎ pe
partea dorsală saci polenici, în care se formează grǎuncioarele de polen, însoţiţi de saci aeriferi, la
majoritatea.
Florile femele (macrosporofile) sunt reprezentate de solzi carpelari, de regulă plani, însoţiţi de bractee
şi poartă pe partea superioară ovule descoperite. Solzii carpelari sunt grupaţi în conuri, formând
inflorescenţele femele. Ovulele prezintǎ la exterior un singur integument, rar douǎ (Gnetopsida).
Polenizarea este anemofilă, grăuncioarele de polenul ajung direct pe ovule prin intermediul vântului.
La gimnosperme, fecundaţia este simplă, deoarece se formează un singur zigot. Ovulele, după
fecundaţie, se transformă în seminţe golaşe, de unde şi numele subîncrengăturii (din gr. gymnos = golaş şi
sperma = sămânţă), însă la unele specii pot fi protejate de un înveliş cărnos, total (la Cycas) sau parţial (la
Taxus). La unele specii (Juniperus), seminţele sunt închise într-un con cărnos, sferic, albastru-brumat.
Sămânţa este formată din: tegument seminal, endosperm primar şi embrion. Embrionul prezintă multe
cotiledoane (2-20).
Deoarece carpelele sunt plane şi nu formează o cavitate ovariană, gimnospermele nu prezintă fruct.
Gimnospermele sunt răspândite pe tot globul, în special, în regiunile cu climă răcoroasă. În America
de Nord şi Asia formează păduri întinse, numite taiga. Acestea se clasifică în 4 clase: Cycadopsida,
Ginkgopsida, Pinopsida şi Gnetopsida.
a) Prezentaţi pe scurt caracterele generale ale încrengăturii Spermatophyta şi

clasificarea acesteia.
b) Caracterizaţi subîncrengătura Pinophytina.
c) Enumeraţi clasele subîncrengăturii Pinophytina.

Caracterele generale ale încrengăturii Spermatophyta;
Caracterele generale ale subîncrengăturii Pinophytina.
- 186 -
5.2.1.1. CLASA CYCADOPSIDA (Cycadatae)

Cuprinde plante tropicale, asemănătoare cu palmierii, cu tulpina scurtă, de tip stipes (neramificată),
care prezintă în vârf un buchet de frunze penat-sectate, mari, cca. 1m. Florile sunt unisexuat-dioice.
Seminţele au tegumentul cărnos, portocaliu. Plantele au canale secretoare de gome şi mucilagii, conţin
glicozide toxice, care le protejează împotriva bacteriilor şi ciupercilor. În această clasă sunt incluse specii
fosile, dar şi plante actuale.
ORDINUL CYCADALES
Familia Cycadaceae
Cycas revoluta Thunb. - Cicas (fig. 56)
Este un arbore, înalt de 2-3 m. Tulpina este stipes, acoperită de resturi
de teci ale frunzelor. Frunzele sunt mari, rigide, penat-sectate, revolute
(rǎsucite în afarǎ), reunite în buchet terminal. Florile sunt unisexuat-dioice.
Conurile mascule sunt mari, alungite, brune. Carpelele sunt penat-sectate spre
vârf, iar seminţele sunt mari, cu tegumentul cărnos, portocaliu. Se cultivă în
scop decorativ, în spaţii protejate, fiind o specie tropicală. Originar din China,
Japonia.
5.2.1.2. CLASA GINKGOPSIDA Fig. 56. Cycas revoluta

Cuprinde arbori cu frunze bilobate (în formă de evantai), căzătoare.
Florile sunt unisexuat-dioice. Florile mascule au aspectul unor filamente,
poartă în vârf câte doi saci polenici, reunite pe un ax amentiform.
Grăuncioarele de polen sunt lipsite de saci aeriferi. Florile femele au formă de
cupă, sunt lung pedicelate şi au în vârf două ovule ortotrope (drepte). Partea
externă a tegumentului seminal, devine cărnoasă, iar cea internă se sclerifică,
sămânţa având aspect de drupă.
ORDINUL GINKGOALES
Familia Ginkgoaceae
Este reprezentată de un singur gen - Ginkgo, cu o singură specie:
Ginkgo biloba L. - Ginco (fig. 57)
Arbore dioic de cca. 20 m înălţime. Frunzele sunt bilobate, cu
nervaţiune dihotomică, peţiolate, căzătoare. Florile femele sunt lung
pedicelate şi au două ovule. Înfloreşte în V-VI. Sămânţa este acoperită de un
înveliş cărnos, gălbui, urât mirositor, comestibil. Se cultivă în parcuri şi
grădini ca specie ornamentală. Frunzele sunt folosite în medicină pentru Fig. 57. Ginkgo biloba:
circulaţia cerebrală (se obţine medicamentul Tanacan). Este relict 1. ramurǎ cu flori mascule;
(supravieţuitor) de la sfârşitul Paleozoicului. Originar din China. 2. ramurǎ cu flori femele;
3. floare femelǎ;
5.2.1.3. CLASA PINOPSIDA (Pinatae) 4. sǎmânţǎ
(dupǎ Wettstein)
Încadrează arbori şi arbuşti cu ramificare monopodială, rar simpodială.
Frunzele sunt aciculare şi solzoase. Florile sunt unisexuate, monoice şi dioice. Din această clasă sunt
prezentate două ordine: Pinales şi Taxales.
ORDINUL PINALES
Cu următoarele familii: Pinaceae, Taxodiaceae şi Cupressaceae.
Familia Pinaceae
Cuprinde 10 genuri cu cca. 300 de specii, răspândite în climatul boreal, unde formează etaje de
vegetaţie (la noi în ţară).
Sunt arbori şi arbuşti răşinoşi (au canale rezinifere), cu tulpina ramificată monopodial. Frunzele sunt
aciculare, solitare sau grupate în fascicule, persistente sau căzătoare. Florile sunt unisexuat-monoice. Florile
- 187 -
mascule au forma unor conuri mici, cu numeroase stamine solziforme, dispuse în spirală pe un ax comun.
Staminele au câte 2 saci polenici cu saci aeriferi. Florile femele sunt grupate în inflorescenţă de tip con, fiind
formate din solzi carpelari. Solzii carpelari sunt plani şi poartă pe partea superioară două ovule descoperite.
La baza fiecărui solz carpelar se află o bractee solzoasă, mai mult sau mai puţin concrescută cu carpela.
Polenizarea este anemofilă, polenul cade pe ovule prin intermediul vântului. După fecundaţie, din ovule
rezultă seminţele, care sunt de regulǎ aripate.
Speciile din această familie au o mare importanţă economică, ornamentală şi ecologică. Lemnul
obţinut este utilizat în construcţii, industria mobilei, a instrumentelor muzicale, celulozei şi hârtiei. Din
răşină se extrage terebentina, utilizată în industria vopselei. Multe specii sunt cultivate ca plante ornamentale,
datorită frunzelor persistente. Inflorescenţele femele sunt de asemenea ornamentale. Unele au seminţe
comestibile. Sunt melifere şi medicinale, pentru tratarea afecţiunilor pulmonare.
Genul Abies cuprinde specii de brad, cu frunze aciculare, orientate distih, turtite dorso-ventral, cu
vârful emarginat şi baza lăţită disciform, care după cădere lasă o cicatrice netedă. Conurile femele sunt
cilindrice, verticale pe ramuri (erecte), iar la maturitate se dezarticulează, solzii carpelari cad câte unul,
rămânând pe ramuri doar axul inflorescenţei. Solzii carpelari sunt obovaţi, cu o bractee liniară, egală sau mai
mare decât solzul carpelar.
Abies alba Mill.- Brad (fig. 58)
Arbore înalt până la 50 m, cu ritidomul cenuşiu
ce se exfoliază în plăci poligonale. Frunzele sunt
aciculare, cca. 3 cm lungime, orientate distih, cu două
dungi albe de stomate pe partea inferioară. Înfloreşte în
V-VI. Creşte din etajul fagului până în cel boreal (700-
1500 m altitudine). Lemnul este valoros, fiind folosit în
construcţii, industria mobilei, celulozei şi hârtiei, iar
din răşină se obţine o terebentină de calitate. Este
melifer şi medicinal, mugurii sunt folosiţi pentru
tratarea afecţiunilor pulmonare, bolilor nervoase,
diuretic. Se cultivă în plantaţii forestiere şi ca arbore
ornamental în parcuri şi grădini. Are o creştere lentă în
primii 5-6 ani.
Abies concolor (Gord. et Glend.) Lindl. ex
Fig. 58. Abies alba Hildebr. - Brad argintiu
1. fragment de ramurǎ cu conuri femele; 2. frunzǎ; 3. Este un arbore, înalt până la 30 de m, cu frunze
solz carpelar (vedere ventralǎ), s. sǎmânţǎ, a. aripǎ; aciculare, lungi de 4-7 cm, uşor curbate în sus, cu dungi
4. solz carpelar (vedere dorsalǎ), b. bractee,c. de stomate prezente pe ambele feţe. Înfloreşte în V-VI.
carpelǎ (dupǎ Strasburger) Se cultivă în scop ornamental. Este originar din
America de Nord.
Abies nordmanniana (Steven) Spach - Brad de Caucaz
Arbore cu frunze aciculare, orientate spre partea superioară a lăstarului, îngrămădite sub formă de
perie. Înfloreşte în V-VI. Florile mascule sunt roşii-strălucitoare. Bracteele sunt reflecte (recurbate) şi
depăşesc jumătate din lungimea carpelei. Sămânţa este mare, cca. 1,5 cm lungime. Cultivat în parcuri ca
specie ornamentală. Este originar din Caucaz.
Genul Picea cuprinde specii de molid, cu frunze aciculare, 1-3 cm lungime, orientate spiralat, patru-
muchiate, cu vârful ascuţit, dispuse pe proeminenţe lemnoase, persistente. Conurile femele sunt cilindrice,
pendule pe ramuri şi cad în întregime la maturitate. Solzii carpelari sunt romboidali, cu bracteea mică,
triunghiulară.
Picea abies (L.) H. Karst. (P. excelsa Link) - Molid (fig. 59)
Arbore cu înălţimea de până la 50 m, cu ritidomul brun-roşcat, ce se exfoliază sub formă de solzi.
Înfloreşte în V-VI. Frecvent întâlnit în etajul boreal, 800-1700 m altitudine, formând molidişuri sau în
amestec cu fagul, bradul lariţa. Prezintă aceeaşi importanţă ca şi bradul. Cultivat în plantaţii forestiere şi ca
arbore ornamental, în parcuri şi grădini.
Picea pungens Engelm. cv. Argentea - Molid argintiu
Este un arbore cu frunze aciculare, înţepătoare, verzi-albăstrui sau verzi-argintii. Înfloreşte în V-VI.
Cultivat în parcuri şi grădini ca specie ornamentală. Originar din America de Nord.
- 188 -
Genul Pseudotsuga prezintă conurile femele pendule, cu

solzii carpelari cu bractee trilobate (cu lobul median lung şi
îngustat) şi exserte (bracteele ies în afara solzilor carpelari).
Pseudotsuga menziesii (Mirb.) Franco - Duglas.
Arbore înalt până la 80 m, cu ritidomul cenuşiu, adânc
brăzdat. Frunzele sunt aciculare, 2-3 cm lungime, moi, scurt
peţiolate, orientate distih, turtite dorso-ventral, cu două dungi de
stomate alburii pe partea inferioară, prin strivire degajă un miros
de citrice. Înfloreşte în V-VI. Conurile femele sunt ovoidale,
pendule şi cad în întregime la maturitate. Cultivat în scop
ornamental, având o creştere mult mai rapidă decât bradul.
Originar din America de Nord.
Genul Tsuga prezintă conuri femele mici, bracteele nu sunt
exserte.
Tsuga canadensis (L.) Carrière - Ţuga
Este un arbore cu înălţimea de până la 30 de m. Frunzele
sunt aciculare, mici (1-2 cm), scurt peţiolate, orientate distih,
turtite dorso-ventral, cu marginea fin serată, cu două dungi
înguste de stomate pe partea inferioară. Înfloreşte în V-VI. Fig. 59. Picea abies
Conurile femele sunt mici, cca. 2 cm lungime. Se cultivă în 1. fragment de ramurǎ; 2. con femel;
parcuri, în scop ornamental. Originar din America de Nord. 3, 4. solz carpelar (vedere ventralǎ,
Genul Larix cuprinde specii cu frunze aciculare, vedere dorsalǎ), s. sǎmânţǎ; sc solz
căzătoare, grupate în fascicule. carpelar, br.bractee
Larix decidua Mill. - Larice, Zadă (fig. 60) (dupǎ Strasburger)
Este un arbore, înalt până la 50 de m. Frunzele sunt
aciculare, moi, grupate câte 30-40 pe microblaste, căzătoare. Înfloreşte în IV-VI. Conurile femele sunt
ovoidale, mici, 2-4 cm lungime, cu solzii carpelari ovoidali, cu marginea întreagă. Creşte din etajul fagului
până în cel boreal, în amestec cu fagul, molidul, bradul. Cultivat în parcuri şi grădini ca specie ornamentală.
Genul Cedrus cuprinde specii cu frunze aciculare, persistente, grupate în fascicule.
Cedrus atlantica (Endl.) Carrière - Cedru algerian (fig. 61)
Arbore cu înălţimea de
până la 40 m. În primele faze
de vegetaţie lăstarii sunt
foarte păroşi, mai târziu
devin glabri. Frunzele sunt
aciculare, rigide, verzi-
albăstrui, dispuse solitar pe
macroblaste şi grupate câte
25 pe microblaste,
persistente. Înfloreşte în V-
VI. Conurile femele au 4-7
cm lung. şi cca. 4 cm diam.,
sunt verticale pe ramuri, iar
la maturitate se
dezarticulează. Este cultivat Fig. 61. Cedrus atlantica
în scop ornamental. Originar Fragment de ramurǎ cu con femel
din Algeria, Maroc. Fig. 60. Larix decidua
Genul Pinus cuprinde
arbori cu ramuri lungi - macroblaste şi ramuri scurte – microblaste. Frunzele sunt aciculare, persistente,
grupate câte 2-5 pe microblast, iar pe macroblaste sunt solitare, scvamiforme şi caduce. Solzii carpelari sunt
lignificaţi şi concrescuţi cu bracteele.
Specii cu 2 frunze pe microblast:
Pinus nigra J.F. Arnold - Pin negru
Este un arbore, înalt de cca. 40 m, cu ritidomul negru-cenuşiu. Frunzele sunt aciculare, rigide, de 10-
14 cm lungime. Înfloreşte în IV-VI. Conurile femele sunt ovoidale, 4-8 cm lung., cu solzii carpelari
- 189 -
lignificaţi, cu vârful lǎţit romboidal, prevǎzut cu o proeminenţǎ centralǎ, numită apofiză. Se cultivă în scop
ornamental, subsp. nigra - Pinul negru austriac, la care lăstarii şi conurile sunt cenuşii. În Banat se întâlneşte
ca endemit subsp. banatica - Pinul de Banat, cu lăstarii şi conurile galben-verzui.
Pinus sylvestris L. - Pin roşu (fig. 62).
Arbore cu ritidomul roşu-cărămiziu, ce se exfoliază în fâşii longitudinale. Frunzele sunt aciculare,
lungi de 4-7 cm. Înfloreşte în V-VI. Conurile femele sunt ovoidale, cca. 3 cm lung., cu solzii carpelari
lignificaţi, cu vârful romboidal cu o micǎ ridicǎturǎ în mijloc. Creşte din etajul gorunului până în cel boreal.
Este cultivat în scop ornamental, în parcuri, grădini, fiind rezistent la poluare.
Pinus mugo Turra - Jneapăn
Arbust, înalt de până la 3 m, cu tulpini târâtoare, cu vârful ascendent. Frunzele sunt aciculare, de 3-7
cm lungime, îngrǎmǎdite spre vârful ramurilor. Înfloreşte în VI-VII. Conurile femele sunt aproape sferice.
Creşte în etajul subalpin şi alpin inferior, formând adesea pâlcuri întinse şi compacte. Este antierozional,
fixează pantele abrupte. Din răşină se extrage o terebentină superioară, fiind numită balsam de Carpaţi.

Pinus ponderosa Douglas ex P. et C. Lawson - Pin galben (fig. 63).
Arbore cu înălţimea de până la 50 de m, cu ritidomul galben, adânc crăpat. Frunzele sunt aciculare,
cca. 20 cm lungime, rigide şi curbate. Înfloreşte în V-VI. Conurile femele au 8-15 cm lungime. Cultivat în
scop ornamental. Originar din America de Nord.

Pinus cembra L. - Zâmbru
Arbore înalt până la 25 m. Frunzele sunt aciculare, rigide, 5-8 cm lung., cu marginile fin serate.
Înfloreşte în V-VI. Seminţele sunt mari, brun-roşcate, nearipate, numite coconari, comestibile. Creşte în
etajul subalpin, alături de jneapăn. Specie ocrotită de lege, declarată monument al naturii.
Pinus wallichiana A.B. Jackson (P. excelsa Wallich) - Pin de Himalaia
Arbore înalt până la 50 m. Frunzele sunt aciculare, lungi de 10-18 cm, brumării. Înfloreşte în V.
Conurile femele sunt cilindrice, cca. 25 cm lungime. Cultivat în scop ornamental. Originar din Himalaia.
Pinus strobus L. - Pin moale (fig. 64)
Arbore până la 40 m înălţime, cu ritidomul cenuşiu, ce se exfoliază în prisme rectangulare. Frunzele
sunt aciculare, moi, subţiri, lungi de cca. 10 cm. Înfloreşte în V-VI. Conurile femele sunt scurt pedunculate,
cilindrice, uşor încovoiate, brun-roşcate, lungi de 8-15 cm, se maturează în anul al 3-lea. Se cultivă în scop
ornamental şi în plantaţii forestiere. Originar din America de Nord.
Fig.62. Pinus sylvestris Fig. 63. Pinus ponderosa Fig. 64. Pinus strobus
1. ramurǎ cu conuri; 2. frunze; frunze; 2. con femel; 3. seminţe 1. frunze; 2. con femel
3. con femel (dupǎ Encyclopedia of Stanford Trees) (dupǎ Flora R.P.R)
(dupǎ O. W. Thomé)
- 190 -
Familia Taxodiaceae
Cuprinde plante, asemănătoare cu cele din familia Pinaceae,
cu deosebirea că solzii carpelari poartă câte 2-12 ovule, bracteele
sunt concrescute parţial sau total cu solzii carpelari, iar staminele au
2-8 saci polenici, fără saci aeriferi.
Taxodium distichum (L.) Rich. ex Humb., Bonpl. et Kunth -
Chiparos de baltă (fig. 65)
Este un arbore, înalt până la 40 de m, creşte în soluri
mlăştinoase. Pe rădăcini se formează pneumatofori (rădăcini Fig. 65. Taxodium distichum
Fragment de ramurǎ cu con
respiratoare), care ies la suprafaţa apei asigurând respiraţia.
(dupǎ Flora of North America)
Frunzele sunt liniare, moi, căzătoare, cad împreună cu lăstarii.
Înfloreşte în V. Se cultivă în parcuri, pe marginea lacurilor, ca
specie ornamentalǎ. Originar din America de Nord.
Sequoiadendron giganteum (Lindl.) Buch. (Sequoia gigantea
(Lindl.) Dcne.) - Secvoia, Arborele mamut (fig. 66)
Arbore de talie înaltă, până la 100 m, cu diametru de cca. 11
m. Frunzele sunt mici, subulate (îngust cilindrice, cu vârful atenuat),
aşezate pe 3 rânduri, alipite de lăstari, persistente. Înfloreşte în V.
Conurile femele sunt ovoidale, de 5-8 cm lungime. Există
exemplare care au 5000 de ani şi ajung până la 150 m înălţime, cu
circumferinţa tulpinii depăşind 40 m. La noi în ţară, se află câteva
exemplare, cultivate în scop ornamental, la Băile Herculane, Cluj, Fig. 66. Sequoiadendron giganteum
Gurahonţ, Ploieşti. Originar din America de Nord (California). 1. ramurǎ cu frunze şi conuri femele
Cryptomeria japonica (L. fil.) D. Don. - Criptomeria (fig. 67) (dupǎ Watson, Frank D.)
Arbore cu înălţimea de până la 50 m. Frunzele sunt aciculare,
rigide, aşezate pe 5 rânduri, aproape patente (perpendicular pe
lăstar), persistente. Înfloreşte în V-VI. Conurile femele sunt
globuloase, de 2-3 cm. Cultivat în scop ornamental. Este originar
din Japonia.
Familia Cupressaceae
Cuprinde arbori şi arbuşti cu frunze solzoase, dispuse opus,
rar aciculare şi grupate în verticil (la Juniperus). Florile sunt
unisexuat-monoice, rar dioice (la Juniperus). Staminele au 3-5 saci
polenici, iar carpelele 2-20 ovule. Solzii carpelari sunt concrescuţi
complet cu bracteele. Familia este împǎrţitǎ în 3 subfamilii:
Cupressoideae, Thujoideae şi Juniperoideae (Ciocârlan, 2009).
Subfamilia Cupressoideae
Cuprinde specii cu frunze solzoase, dispuse opus şi decusat
(în cruce). Conurile femele sunt globuloase, au solzii carpelari cu
vârful lăţit, în formă de scut. Fig. 67. Cryptomeria japonica
Cupressus sempervirens L. - Chiparos ramurǎ cu frunze şi conuri
Este un arbore de până la 30 m înălţime. Lăstarii sunt 4- (dupǎ Handbuch der Nadelholzkunde)
muchiaţi. Frunzele sunt solzoase, alipite de lăstar. Înfloreşte în IV-
V. Conurile femele sunt globuloase, de 2-4 cm diam., formate din 8-14 solzi carpelari, se matureazǎ în anul
al 2-lea. Se cultivă în scop ornamental. Specie mediteraneană, creşte spontan în Grecia, Turcia.
Chamaecyparis lawsoniana (A. Murray) Parl. - Chiparos de California (fig. 68)
Arbore cu înălţimea de până la 60 m, cu vârful nutant (aplecat). Lăstarii sunt turtiţi. Frunzele sunt
solzoase, opus şi decusat. Înfloreşte în V. Florile mascule sunt roşiatice. Conurile femele sunt mici (8 mm
diam.), globuloase, formate din 6-8 solzi carpelari, cu vârful în formă de scut. Se cultivă în scop ornamental
şi în plantaţii forestiere. Este originar din America de Nord.
- 191 -
Fig 68. Chamaecyparis lawsoniana Fig. 69. Thuja orientalis

Ramurǎ cu frunze şi conuri femele Ramurǎ cu frunze şi conuri femele
(după Elena Săvulescu) (după Elena Săvulescu)
Subfamilia Thujoideae
Cuprinde specii, asemănătoare cu cele de mai sus, cu frunze solzoase, dispuse opus şi decusat. Spre
deosebire de acestea, conurile femele sunt ovoidale, având solzii carpelari cu vârful ascuţit, nelăţit.
Genul Thuja are conurile femele ovoidale, formate din 3-6 perechi de solzi carpelari.
Thuja orientalis L. - Tuia, Arborele vieţii (fig. 69)
Este un arbore sau arbust, înalt de până la 10 m. Ramurile sunt dispuse în planuri verticale. Frunzele
sunt solzoase, cele de pe feţele turtite ale lăstarilor prezintă glande rezinifere sub forma unor adâncituri
alungite. Înfloreşte în IV-V. Conurile femele au solzii carpelari cărnoşi, la început, verzi-albăstrui, cu vârful
recurbat, la maturitate devin lignificaţi şi bruni. Seminţele sunt nearipate. Se cultivă în parcuri ca specie
ornamentală sau pentru gard viu. Este rezistent la secetă, dar sensibil la ger. Originar din China.
Thuja occidentalis L. - Tuia de Canada
Spre deosebire de specia precedentă, ramurile sunt dispuse în planuri orizontale, frunzele sunt mai
mari, au glande rezinifere proeminente, sub forma unor ridicǎturi, iar
solzii carpelari sunt subţiri, cu vârful ascuţit. Seminţele sunt aripate.
Se cultivatǎ în scop ornamental şi pentru gard viu. Este rezistent la
îngheţ. Originar din America de Nord.
Thuja plicata D. Don (T. gigantea Nutt.) - Tuia gigantică
Arbore înalt până la 50 de m. Lăstarii au miros de răşină.
Frunzele au pe partea inferioară dungi albe, fără glande proeminente.
Înfloreşte în IV-V. Se cultivă în scop ornamental şi în plantaţii
forestiere. Este originar din America de Nord.
Subfamilia Juniperoideae
Cuprinde un singur gen - Juniperus, cu frunze aciculare,
grupate în verticil sau solzoase, dispuse opus. Florile sunt unisexuat-
dioice. Conurile femele sunt sferice şi cărnoase.
Juniperus communis L. - Ienupăr (fig. 70)
Arbust dioic de până la 3 m înălţime, cu lăstarii anuali
trimuchiaţi. Frunzele sunt aciculare, mici, rigide, înţepătoare, dispuse
câte 3 în verticil. Înfloreşte în IV-V. Florile femele sunt grupate în
conuri mici, care prezintă la bază numeroşi solzi sterili, iar în vârf 3
solzi carpelari cu câte un ovul. După fecundare, solzii carpelari
concresc, devin cărnoşi şi închid complet seminţele, rezultând nişte
Fig. 70. Juniperus communis formaţiuni globuloase, negre-albăstrui, brumate. Seminţele se
1. ramurǎ cu conuri femele; maturează în anul al 2-lea sau al 3-lea. Creşte în etajul boreal, în
2. ramurǎ cu conuri mascule rarişti, margini de păduri, pajişti, pe soluri slab-acide. Conurile femele
3. con femel; 4. con mascul
au proprietăţi diuretice, dar pot fi folosite şi la aromatizarea unor
băuturi.
- 192 -
Juniperus sabina L. - Cetină de negi

Arbust cu tulpini târâtoare şi ramuri ascendente, cu miros neplăcut. Frunzele sunt solzoase, dar şi
aciculare. Înfloreşte în IV-V. Conurile femele sunt albăstrui-brumate, pendule. Creşte sporadic din etajul
fagului până în cel boreal, preferând solurile calcaroase, dar se cultivă şi în scop ornamental. Este toxic, din
care se extrage oleum sabine, antihelmintic şi avortiv.
Ca specie ornamentală se mai cultivă J. horizontalis, cu
ramuri târâtoare, cu miros plăcut. Conurile femele nu sunt brumate
şi au pedunculul recurbat.
Juniperus virginiana L. - Ienupăr de Virginia
Este un arbore, înalt până la 30 m. Frunzele sunt solzoase, cu
vârful înţepător, dar şi aciculare pe ramurile mai groase. Înfloreşte
în IV-V. Cultivat în scop ornamental şi forestier. Originar din
America de Nord.
ORDINUL TAXALES
Familia Taxaceae
Cuprinde arbori fără canale rezinifere. Florile sunt unisexuat-
dioice, cele femele reduse la o singură carpelă cu un ovul, iar cele
mascule sunt formate din 6-14 stamine, fiecare cu 4-8 saci polenici.
Sămânţa este înconjurată incomplet de aril (anexă cărnoasă a
tegumentului). Familia cuprinde un singur gen - Taxus, cu o singură
specie:
Taxus baccata L. - Tisa (fig. 71)
Arbore sau arbust dioic, înalt până la 10 m. Frunzele sunt
liniare, moi, scurt peţiolate, turtite dorso-ventral, discolore: verde
închis pe partea superioară şi verde-deschis pe cea inferioară.
Înfloreşte în IV-V. Sămânţa este înconjurată incomplet de aril, de Fig. 71. Taxus baccata
culoare roşie. Întreaga plantă, în afară de aril, este toxică, datorită 1. ramurǎ cu conuri ♂;
alcaloidului pe care îl conţine, numit taxină. În ţara noastră creşte 2. ramurǎ cu seminţe acoperite de aril;
3. con ♂; 4. con ♀; 5. sǎmânţa
sporadic în etajul fagului. Este un relict terţiar, fiind o specie
ocrotită de lege, declarată monument al naturii. Se cultivǎ în scop
ornamental, creşte foarte greu, dar suportă bine tunsul.
5.2.1.4. CLASA GNETOPSIDA

Cuprinde gimnosperme evoluate, la care xilemul prezintǎ pe lângǎ
traheide şi trahee (vase perfecte). Florile au un început de înveliş floral, de
tip perigon, redus la bractee. Ovulul are 2 integumente.
Sunt arbuşti scunzi, puternic ramificaţi. Ramurile au internodurile
lungi, 3-4 cm şi noduri evidente, cu frunze reduse, opuse şi concrescute.
ORDINUL EPHEDRALES
Familia Ephedraceae
Cuprinde arbuşti scunzi, puternic ramificaţi, cu frunze dispuse opus,
solzoase, concrescute, verzi la început, apoi devin alburii, brune.
Ephedra distachya L. - Cârcel (fig. 72)
Este un arbust dioic, foarte ramificat, înalt de cca. 40 cm, cu ramuri
verzi, asimilatoare. Frunzele sunt reduse la teci, membranoase,
neasimilatoare. Înfloreşte în VI-VII. Florile mascule sunt grupate în Fig. 72. Ephedra distachya
inflorescenţe formate din câte o staminǎ, cu 2-8 antere. La baza florilor 1. ramurǎ cu inflorescenţe ♀;
mascule se aflǎ douǎ bracteole concrescute care alcǎtuiesc un fel de 2. ramurǎ cu inflorescenţe ♂;
perigon. Florile femele sunt grupate câte 2 şi sunt protejate de un 3. inflorescenţǎ ♂; 4. secţiune
involucru, care devine cărnos, de culoare portocaliu-roşiatic, închizând prin sămânţă; 5. sǎmânţǎ
cele două seminţe. (dupǎ O. W. Thomé)
- 193 -
Specie rar întâlnită, în zona de stepă până în etajul gorunului, pe solurile nisipoase de pe litoralul Mării
Negre, dar şi în judeţele: Caraş-Severin, Mehedinţi, Buzău, Constanţa, Tulcea, Vaslui.
Planta conţine alcaloidul efedrină, utilizat în terapeutică. Din ramurile înflorite se preparǎ un ceai
antibronşitic (Pârvu, 1991).
a) Care sunt caracterele frunzelor speciilor din genurile: Abies, Picea, Pinus şi Larix?
b) Ce importanţă au plantele din Familia Pinaceae?
c) Încadraţi sistematic genurile: Cycas, Ginkgo, Pseudotsuga, Taxodium şi Taxus.
d) Enumeraţi gimnosperme cu frunze căzătoare.
e) Familia Cupressaceae: caracterizare, exemple.

Clasificarea subîncrengăturii Pinophytina;
Taxonii importanţi, caracterele morfologice şi importanţa.
- 194 -

Întrebarea 1.
a) Încrengătura Spermatophyta cuprinde plante evoluate, adaptate la viaţa terestră, având
ca organe caracteristice: floarea şi sămânţa. Floarea adăposteşte organele de
reproducere sexuată. Această încrengătură cuprinde două subîncrengături: Pinophytina
(Gymnospermae) şi Magnoliophytina (Angiospermae).
b) Gimnospermele sunt plante lemnoase cu rădăcina rămuroasă sau pivotant-trasantă, la
unele cu micoriză (Pinus) şi pneumatofori (Taxodium). Tulpina este ramificată
monopodial, rar simpodial, cu ramuri lungi (macroblaste) şi ramuri scurte
(microblaste). În toate organele plantei sunt prezente canale rezinifere (excepţie la
Taxus). Frunzele sunt aciculare, solzoase, rar penat-sectate sau bilobate, dispuse altern,
opus sau verticilat şi de regulă sunt persistente. Florile sunt lipsite de înveliş floral, sunt
unisexuate, repartizate monoic şi dioic, foarte rar hermafrodite, grupate în inflorescenţă
con. Florile mascule sunt alcătuite din numeroase stamine, aşezate spiralat pe un ax
comun. Florile femele sunt grupate în conuri, formate din solzi carpelari, de regulă
plani, însoţiţi de bractee şi poartă pe partea superioară ovule descoperite. Polenizarea
este anemofilă, grăuncioarele de polenul ajung direct pe ovule prin intermediul
vântului. La gimnosperme, fecundaţia este simplă, deoarece se formează un singur
zigot. Ovulele, după fecundaţie, se transformă în seminţe golaşe, de unde şi numele
subîncrengăturii. Embrionul seminţei prezintă multe cotiledoane (2-20). Deoarece
carpelele sunt plane şi nu formează o cavitate ovariană, gimnospermele nu prezintă
fruct.
c) Gimnospermele se clasifică în 4 clase: Cycadopsida, Ginkgopsida, Pinopsida şi
Gnetopsida.
Întrebarea 2
a) Speciile din genurile Abies, Picea, Larix şi Pinus au frunze aciculare. La Abies şi Picea
frunzele sunt solitare, prinse direct de ramură (la Abies) sau pe proeminenţe lemnoase
(la Picea). La speciile din genurile Larix şi Pinus, frunzele sunt grupate în fascicule pe
microblaste în număr de 25-40, la Larix şi 2-5, la Pinus.
b) Speciile din Familia Pinaceae au o mare importanţă economică, ornamentală şi
ecologică. Lemnul este utilizat în construcţii, industria mobilei, a instrumentelor
muzicale, celulozei şi hârtiei. Din răşină se extrage terebentina, utilizată în industria
vopselei. Multe specii sunt cultivate ca plante ornamentale, datorită frunzelor
persistente. Sunt melifere şi medicinale, pentru tratarea afecţiunilor pulmonare.
c) Genul Cycas, cu specia Cycas revoluta, familia Cycadaceae, ordinul Cycadales, clasa
Cycadopsida, subîncrengătura Pinophytina, încrengătura Spermatophyta.
Genul Ginkgo, cu specia Ginkgo biloba, familia Ginkgoaceae, ordinul Ginkgoales,
clasa Ginkgopsida, subîncrengătura Pinophytina, încrengătura Spermatophyta.
Genul Pseudotsuga, cu specia Pseudotsuga menziesii, familia Pinaceae, ordinul
Pinales, clasa Pinopsida, subîncrengătura Pinophytina, încrengătura Spermatophyta.
Genul Taxodium, cu specia Taxodium distichum, familia Taxodiaceae, ordinul Pinales,
clasa Pinopsida, subîncrengătura Pinophytina, încrengătura Spermatophyta.
Genul Taxus, cu specia Taxus baccata, familia Taxaceae, ordinul Taxales, clasa
Pinopsida, subîncrengătura Pinophytina, încrengătura Spermatophyta.
d) Gimnospermele, cele mai multe, au frunze persistente, excepţie la Ginkgo biloba
(Ginco), Larix decidua (Zadă) şi Taxodium distichum (Chiparos de baltă).
e) Familia Cupressaceae cuprinde arbori şi arbuşti cu frunze solzoase, dispuse opus şi
decusat, rar aciculare şi grupate în verticil (la Juniperus). Florile sunt unisexuat-
monoice, rar dioice (la Juniperus). Solzii carpelari sunt concrescuţi complet cu
bracteele şi au 2-20 ovule. Exemple de specii: Cupressus sempervirens - Chiparos,
Chamaecyparis lawsoniana - Chiparos de California, Thuja orientalis – Tuia, arborele
vieţii, Thuja occidentalis – Tuia de Canada, Juniperus horizontalis - Ienupăr.
- 195 -

INSTRUCŢIUNI

învăţare nr. 5.
evaluare.

1. Precizaţi caracterele generale ale subîncr. Pinophytina (Gymnospermae) - 2 p.

2. Genurile Picea şi Abies: încadrare sistematică, descriere, exemple - 2 p.
3. Enumeraţi gimnosperme cu frunze căzătoare - 1 p.
4. Ce importanţă au plantele din familia Pinaceae? - 1 p.
5. Familia Cupressaceae: caracterizare, exemple - 2p.
6. Genul Taxus: încadrare sistematică, importanţă -1 p.

Bucureşti.
3. Pârvu C., 1991 - Universul plantelor. Ed. Enciclopedică, Bucureşti.
5. Pop I. şi col. 1983 - Botanică sistematică. Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
6. Popescu Gheorghe, 2009 - Introducere în Botanica Filogenetică, Ed. Sitech, Craiova.
8. Otto Wilhelm Thomé, 1885 - Flora von Deutschland, Österreich und der Schweiz, Gera, Germany
9. Săvulescu Elena, 2013 – Sistematica plantelor, Ed. Printech, Bucureşti.
10. Strasburger E. şi col., 1962 - Lehrbuch der Botanik, VEB Gustav Fischer Verlag, Jena.
11. Săvulescu T., 1952-1976 - Flora R.P. Române (R.S.România). Vol. I-XIII. Edit. Acad. R.P.Române
(R.S. România), Bucureşti.
12. Watson Frank D., 1993 - Taxodiaceae. Flora of North America Editorial Committee (eds.): Flora
of North America North of Mexico, Vol. 2. Oxford University Press. http://www.efloras.org.
- 196 -

SUBÎNCRENGĂTURA MAGNOLIOPHYTINA (ANGIOSPERMAE)
CLASA MAGNOLIOPSIDA (DICOTYLEDONATAE)
SUBCLASA MAGNOLIIDAE
CUPRINS
6.2. Subîncrengătura Magnoliophytina (Angiospermae): Caracterizare, clasificare 197
6.2.1. Clasa Magnoliopsida (Dicotyledonatae): Caracterizare, clasificare 198
Subclasa Magnoliidae
6.2.1.1. 198
Ordinele: Magnoliales, Ranunculales, Aristolochiales, Nymphaeales şi Papaverales

Cunoşti caracterele specifice plantelor din subîncrengătura Magnoliophytina (Angiospermae);
Cunoşti deosebirea speciilor din clasele Magnoliopsida şi Liliopsida, pe baza caracterelor
morfologice;
Cunoşti caracterele esenţiale ale subclasei Magnoliidae;
Cunoşti caracterele esenţiale ale principalelor familii şi genuri din subclasa Magnoliidae, cu
exemple de specii relevante şi importanţa lor.
6.2. SUBÎNCRENGĂTURA MAGNOLIOPHYTINA (ANGIOSPERMAE): CARACTERIZARE,

CLASIFICARE
Cuprinde cele mai evoluate plante, care au apărut în Jurasic, dar au realizat o mare dezvoltare în
Cretacic.
Sunt plante lemnoase şi erbacee, cu rădăcina rămuroasă, pivotantă sau fasciculată. Frunzele pot fi
simple sau compuse, căzătoare sau persistente, dispuse altern, opus sau verticilat.
Din punct de vedere anatomic, lemnul este reprezentat de trahee (vase perfecte), numai la cele
primitive există şi traheide (vase imperfecte).
Florile sunt hermafrodite sau unisexuate, cu înveliş floral (periant şi perigon), excepţie la genul Salix,
florile sunt nude.
Carpelele sunt sudate prin marginile lor, formând o cavitate ovariană, în care sunt închise ovulele.
Ovulele au douǎ integumente, rar unul.
Generaţia gametofitică este redusă şi de scurtă durată.
Gametofitul bărbătesc este reprezentat de grăunciorul de polen, cu două celule haploide: vegetativă,
ce reprezintă protalul mascul şi generativă, din care rezultă 2 gameţi masculi. Grǎuncioarele de polen nu mai
germineazǎ la nivelul ovulului, ci pe stigmatul carpelei, formând un tub polenic lung, care strǎbate carpela
pânǎ la ovul.
Gametofitul femeiesc este reprezentat de sacul embrionar, cu 7 celule: celula secundară (diploidă),
situată central; oosfera, gametul femel (haploidă); 2 sinergide şi 3 antipode (haploide). Sinergidele şi
antipodele, la scurt timp după fecundaţie, se dezorganizează, la cele mai multe specii.
La angiosperme, fecundaţia este dublă. Un gamet mascul fecundează oosfera, rezultând zigotul
principal (diploid), din care se formează embrionul cu 1-2 cotiledoane, iar celălalt gamet mascul, fecundează
celula secundară, din care rezultă zigotul accesoriu (triploid) şi din care se formează endospermul secundar.
În urma fecundaţiei, din ovul se formează sămânţa, iar din ovar rezultă fructul. Apare pentru prima
dată fructul, în care sunt închise seminţele, fiind organul caracteristic angiospermelor (Buia, 1965, Păun,
1980).
Sporofitul este reprezentat de plantă şi este de lungă durată.
- 197 -
După sistemul elaborat de Cronquist, Takhtajan, Zimmerman şi Ehrendorfer (din Strasburger, 1971),
această subîncrengătură cuprinde două clase: Magnoliopsida (Dicotyledonatae) şi Liliopsida
(Monocotyledonatae).
6.2.1. CLASA MAGNOLIOPSIDA (DICOTYLEDONATAE): CARACTERIZARE, CLASIFICARE

Cuprinde cel mai mare număr de specii de plante, cca. 190.000, răspândite pe întreg globul.
Speciile din această clasă prezintă următoarele caracteristici:
Embrionul seminţei şi plantula au două cotiledoane;
Rădăcina embrionară se dezvoltă din radicula embrionului, fiind prezentă toată viaţa, devenind
pivotantă sau rămuroasă, excepţie la unele plante, rădăcina embrionară este înlocuită de rădăcini adventive
(la unele Ranunculaceae).
Frunzele sunt simple sau compuse, cu nervaţiune penată sau palmată, foarte rar arcuată (Cornus).
Florile sunt pe tipul 5 sau 4, foarte rar pe tipul 3 (Berberis), cu elemente dispuse spirociclic sau
hemiciclic.
Plantele lemnoase şi unele erbacee perene prezintă îngroşări secundare, rezultate din activitatea
meristemelor secundare - cambiul şi felogenul.
Această clasă este împărţită în 6 subclase: Magnoliidae, Hamamelidae, Caryophyllidae, Rosidae,
Dilleniidae şi Asteridae.
6.2.1.1. SUBCLASA MAGNOLIIDAE

Cuprinde plante erbacee şi lemnoase, cu frunze de regulă simple, dispuse altern. Florile sunt
hermafrodite, actinomorfe, rar zigomorfe, cu înveliş floral perigon, rar periant (Nymphaeales, unele din
Ranunculales, Papaverales), la care androceul şi gineceul prezintă numeroase elemente, dispuse spirociclic,
hemiciclic, rar ciclic. Fructele sunt în general multiple, rar simple.
Din punct de vedere biochimic, plantele conţin alcaloizi, uleiuri eterice, mucilagii ş.a.
Subclasa Magnoliidae cuprinde mai multe ordine, din care sunt prezentate: Magnoliales, Berberidales,
Aristolochiales, Nymphaeales, Ranunculales şi Papaverales.
ORDINUL MAGNOLIALES
Familia Magnoliaceae
Cuprinde cca. 230 specii de arbori şi arbuşti, răspândiţi în zonele tropicale şi subtropicale. Din punct
de vedere anatomic, lemnul prezintă traheide, cu punctuaţii areolate. Frunzele sunt simple, dispuse altern.
Florile sunt mari, solitare, hermafrodite, actinomorfe, cu receptaculul conic şi au înveliş floral perigon
petaloid. Perigonul, androceul şi gineceul sunt formate din numeroase tepale, stamine şi carpele libere,
dispuse spirociclic. Gineceul este superior. Polenizarea este entomofilă. Fructele sunt multiple: polifoliculă
şi polisamară, cu seminţe albuminate, cu endospermul bogat în ulei.
Formula floralǎ: ✴ P∞ A∞ G∞
La noi în ţară se cultivă ca specii ornamentale.
Genul Magnolia cuprinde specii de magnolii, cu frunze
întregi. Fructul este polifoliculă, cu 1-2 seminţe acoperite de aril,
roşu-portocaliu. Seminţele, pentru a germina, li se îndepărtează
arilul.
Magnolia hypoleuca Sieb. et Zucc. (M. obovata Thunb.)
Arbust sau arbore cu ramuri roşcate, glabre. Frunzele sunt
obovate. Florile sunt albe-gălbui, mari, puternic odorante, apar
după înfrunzire. Înfloreşte în V-VI. Este originar din Japonia.
Magnolia x soulangeana Soulange-Bodin (M. liliiflora x
M. denudata), fig. 73
Fig. 73. Magnolia x soulangeana Este un arbore cu lăstari păroşi. Florile sunt mari, roz-
1. ramurǎ cu flori; 2. secţiune long. purpurii, uneori albe la interior, apar odată cu frunzele. Înfloreşte
prin floare; 3. fruct polifoliculǎ în IV.
- 198 -
Magnolia kobus DC.

Arbore cu lăstari păroşi. Florile sunt albe, formate din 6 tepale, cele externe sunt mai mici decât cele
interne, cu înflorire protantă (apar înainte de înfrunzire). Înfloreşte în IV-V. Originar din Japonia.
Magnolia stellata (Sieb. et Zucc.) Maxim.
Este un arbore cu lăstari păroşi. Frunzele au forme diferite: obovate sau eliptice. Florile sunt albe, cu
9-18 tepale egale, extinse în stea, cu înflorire protantă. Înfloreşte în III-IV. Originar din Japonia.
Genul Liriodendron cuprinde o singură specie, cu frunze tetralobate, fruct polisamară.
Liriodendron tulipifera L. - Arbore lalea (fig. 74)
Este un arbore, înalt de până la 30 m, cu frunze tetra-
lobate. Florile sunt mari, galbene-verzui, cu striuri portocalii.
Frunzele şi florile sunt asemănătoare lalelelor. Înfloreşte în VI-
VII. Fructul este polisamară, cu seminţe fără aril. Cultivat în
parcuri şi grădini ca specie ornamentală. Lemnul este tare,
valoros, folosit în construcţii navale, fiind rezistent la apă.
ORDINUL BERBERIDALES Fig. 74. Liriodendron tulipifera

1. ramurǎ cu flori; 2. fruct polisamarǎ
Familia Berberidaceae
Cuprinde cca. 200 specii de arbuşti, rar plante erbacee. Frunzele
sunt simple sau compuse, dispuse altern. Florile sunt hermafrodite,
actinomorfe, pe tipul 3, grupate de regulă în raceme, cu elementele
învelişului floral libere. Androceul are 6 stamine cu filamente sensibile la
atingere, ce au la bază un ţesut senzitiv, cu rol în curbarea filamentelor şi
căderea polenului pe stigmat. Gineceul este unicarpelar, cu poziţie
superioară.
Formula florală: ✴ K3+3 C3+3 A3+3 G1
Fructul este bacă, rar capsulă.
Genul Berberis sunt arbuşti spinoşi, cu frunze simple.
Berberis vulgaris L. - Dracilă (fig. 75)
Arbust cu înălţimea de până la 3 m. Frunzele sunt eliptice până la
obovate, serat-spinoase, unele transformate în spini, căzătoare. Florile sunt
galbene, grupate în raceme pendule. Fructele sunt bace roşii, bogate în
vitamina C. Înfloreşte în V-VI. Creşte de la câmpie până în etajul
gorunului, în locuri însorite, tufărişuri. Este gazdă intermediară pentru
rugina grâului (Puccinia graminis). Se cultivă în scop ornamental cv.
Atropurpurea, cu frunze purpurii. Specia are şi proprietăţi tinctoriale
(pentru obţinere de coloranţi).
Berberis julianae C.K. Schneid. - Dracilǎ Fig. 75. Berberis vulgaris
Arbust înalt până la 2 m. Frunzele sunt eliptic-lanceolate, spinos- 1. ramurǎ cu inflorescenţǎ;
serate, persistente. Florile sunt galbene, grupate în raceme. Înfloreşte în V- 2. floare; 3. ramurǎ cu fructe
VI. Bacele sunt negre-albăstrui, acoperite de pruină. Cultivat în parcuri şi
grădini, în scop ornamental. Originar din China.
Berberis thunbergii DC.- Dracilă japoneză
Arbust de cca. 1 m înălţime. Frunzele sunt obovate, cu marginea
întreagă, căzătoare. Florile sunt galbene, solitare sau grupate câte 2-4 în
raceme scurte. Înfloreşte în VI. Bacele sunt roşii şi persistente mult
timp. Se cultivă în scop ornamental, iar cu frunze roşii cv
Atropurpurea. Este originar din Japonia.
Genul Mahonia sunt arbuşti fără spini, cu frunze imparipenat-
compuse.
Mahonia aquifolium (Pursh) Nutt. - Mahonie (fig. 76)
Arbust nespinos de cca. 1 m înălţime. Frunzele sunt imparipenat-
compuse, cu foliole spinos-dinţate, lucioase, persistente. Florile sunt
galbene, grupate în raceme. Înfloreşte în IV-V. Bacele sunt neagre- Fig. 76. Mahonia aquifolium
- 199 -
albăstrui, brumate. Se cultivă în scop ornamental şi pentru gard viu. Originar din America de Nord.
ORDINUL ARISTOLOCHIALES
Familia Aristolochiaceae
Cuprinde cca. 400 specii de plante erbacee, perene. Frunzele sunt
simple, cordiforme sau reniforme, cu marginea întreagă, nestipelate,
dispuse altern. Florile sunt hermafrodite, zigomorfe sau actinomorfe, pe
tipul 3, cu învelişul floral perigon, gamotepal (cu tepale unite). Androceul
este format din 6 sau 12 stamine libere, iar gineceul din 6 carpele unite, cu
poziţie inferioară. Fructul este capsulă.
Formula florală: ✴; .|. P(3); (3+3) A6+6; 3+3 G(6-4)
Aristolochia clematitis L. -
Cucurbeţică, Mărul lupului (fig. 77).
Plantă perenă cu rizom, înaltă de cca. 70 cm. Frunzele sunt ovat-
cordiforme, cu marginea întreagă, dispuse altern. Florile sunt galbene,
zigomorfe, solitare sau grupate câte 2-8 în cime axilare. Baza perigonului
este dilatată şi se continuă cu un tub curbat la mijloc, iar în partea
superioară prezintă un labiu întreg. Androceul este format din 6 stamine
unite cu stilele, rezultând o formaţiune, numită ginostemiu. Înfloreşte în V-
VI. Polenizarea este entomofilă. Capsula este globuloasă, galben-verzuie,
se deschide prin 6 valve. Buruiană urât mirositoare, toxică (în special
Fig. 77. Aristolochia clematitis rizomul şi seminţele), întâlnitǎ în culturi, locuri ruderale, pajişti, din zona
1. plantǎ; 2. secţiune longitudi- de stepă până în etajul gorunului. Se foloseşte în medicina populară pentru
nalǎ prin floare; 3. fruct
vindecarea rănilor, pe care se aplică frunze verzi sau se fac spălături locale
(dupǎ Flora R.P.R.)
cu decoct, obţinut din plantă (Pârvu, 1991).
Asarum europaeum L. - Piperul lupului, Pochivnic (fig. 78).
Plantă perenă cu rizom târâtor, înaltă de 5-10 cm. Frunzele sunt lung
peţiolate, reniforme, cu marginea întreagă, hibernante. Florile sunt
actinomorfe, cu tepale brun-purpurii, păroase, cu miros de piper, rămân în
apropierea solului. Androceul prezintă 12 stamine libere. Înfloreşte în III-
V. Fructul este capsulǎ. Indicatoare de soluri bogate în humus. Creşte în
pădurile de silvostepă până în etajul fagului. Este toxică, datorită uleiului
eteric iritant, dar are şi proprietăţi medicinale, în bronşite, silicoză
pulmonară.
ORDINUL NYMPHAEALES
Familia Nymphaeaceae
Cuprinde plante erbacee, acvatice, perene, cu rizomi şi rǎdǎcini
adventive. Frunzele sunt ovate până la subrotunde, cu sinusul bazal
profund, lung peţiolate, alterne, natante (plutitoare) sau submerse. Florile
sunt mari, solitare, actinomorfe, hermafrodite, cu învelişul floral dublu,
diferenţiat în caliciu şi corolă, având elemente libere. Androceul este
Fig. 78. Asarum europaeum format din numeroase stamine libere, iar gineceul din numeroase carpele
1. plantǎ; 2. floare; 3. fruct
unite, cu poziţie inferioarǎ.
Formula florală: ✴ K6-3 C∞-6 A∞ G(∞)
Fructul este capsulă sau bacă. Seminţele sunt albuminate, conţin pe lângă endosperm şi perisperm.
Nuphar lutea (L.) Sibth. et Sm.- Nufăr galben
Plantă perenă cu rizom. Frunzele sunt ovate, cu maginea întreagǎ, natante. Florile sunt mici, galbene,
puternic odorante, cu sepalele mai mari decât petalele, persistente. Înfloreşte în VI-VII. Capsula este conică.
Creşte în apele stagnate şi lin curgătoare din zona de câmpie. Rizomii sunt bogaţi în amidon, având
proprietăţi medicinale.
- 200 -
Nymphaea alba L. - Nufăr alb (fig. 79)

Plantă perenă cu rizom. Frunzele sunt mari, pieloase, orbiculare
(circulare), întregi, natante. Florile sunt mari, albe, cu sepalele mai mici
decât petalele, căzătoare. Înfloreşte în VI-IX. Capsula este sferică, pe ea se
observă urmele staminelor. Rizomii sunt bogaţi în amidon şi tanin, având
proprietăţi medicinale, cu efect astringent, dar şi tinctoriale, pentru
obţinere de coloranţi.
Florile, de asemenea, au proprietăţi sedative şi anafrodisiace (Pârvu,
1991). Creşte în apele stagnate sau lin curgătoare, dar se şi cultivă în
bazine ca plantă ornamentală.
Nymphaea lotus L. var. thermalis (DC.) Tuzs. - Floare de Tău,
Dreţe
Plantă perenă cu rizom. Frunzele sunt orbiculare, cu marginea
sinuat-dinţată. Florile sunt mari, (10-14 cm), albe-gălbui. Înfloreşte în VII-
IX. Specie rară, creşte în apele termale de lângă Oradea, în pârâul Peţea şi
Cordău. Este relict tropical, fiind ocrotită de lege.
Victoria regia - Lindl.
Plantă perenă cu frunze circulare, mari, cca. 2 m în diametru. Florile Fig. 79. Nymphaea alba
sunt mari, albe-roşietice, odorante. La noi în ţară se cultivă în spaţii a. dispoziţia componentelor
protejate, serele grădinilor botanice din Bucureşti, Cluj. Este originară din florale; b. fruct;
bazinul Amazonului. (dupǎ O. W. Thomé)
a) Precizaţi câteva caractere importante ale subîncrengăturii Magnoliophytina.
b) Caracterizaţi, prin comparaţie, cele două clase ale subîncrengăturii Magnoliophytina.
c) Menţionaţi care sunt caracterele considerate primitive ale subclasei Magnoliidae.
d) Care sunt tipurile de fructe din familia Magnoliaceae? Daţi exemple de specii cu
aceste fructe.
e) Genul Mahonia: încadrare sistematică, tipul de frunză şi fructul.

Caracterele principale ale subîncrengăturii Magnoliophytina şi clasificarea;
Deosebirea morfologică a speciilor din cele două clase;
Caracterele de recunoaştere a principalelor familii, cu exemple de specii.
- 201 -
ORDINUL RANUNCULALES
Familia Ranunculaceae
Cuprinde peste 1.500 specii, plante erbacee, rar lemnoase (la Clematis), cu frunze alterne, rar opuse (la
Clematis), simple, rar compuse (la Clematis), divizate sau întregi. Florile sunt hermafrodite, actinomorfe sau
zigomorfe, solitare sau grupate în inflorescenţe cimoase sau racemoase. Învelişul floral poate fi periant sau
perigon, cu elemente aşezate ciclic. La majoritatea speciilor, la baza învelişului floral se găsesc glande
nectarifere, iar la altele, învelişul floral este transformat în nectarii. Staminele şi carpelele sunt numeroase,
dispuse spirociclic, rar 1 carpelă (la Consolida şi Actaea) şi foarte rar, carpelele sunt unite (la Nigella).
Polenizarea este entomofilă, la unele anemofilă. Fructul este multiplu (polifoliculă, poliachenă), rar simplu,
de tip foliculă (la Consolida), capsulă, rezultată din concreşterea foliculelor (la Nigella) sau bacă (la
Actaea). Majoritatea speciilor din această familie sunt toxice, din punct de vedere biochimic, conţin alcaloizi,
glicozizi.
Datorită faptului că familia este neomogenă, având în vedere învelişul floral şi tipul de fruct, aceasta
este împărţită în două subfamilii: Helleboroideae şi Ranunculoideae (Ciocârlan, 2009).
Subfamilia Helleboroideae
Cuprinde specii cu flori actinomorfe sau zigomorfe, cu învelişul floral perigon, cu nectarii evidente.
Fructul este polifoliculă, rar foliculă (Consolida) sau capsulǎ, rezultată din concreşterea foliculelor (Nigella).
Formula florală: ✴; . |. P5-10 A ∞ G 5-1
Specii cu flori actinomorfe:
Helleborus purpurascens Waldst. et Kit. - Spânz (fig. 80)
Este o plantă perenă cu rizom, înaltă de cca. 30 cm. Frunzele sunt palmat-sectate, dispuse altern.
Florile sunt mari, cu 5 tepale purpurii-violete pe faţa externă şi verzui pe cea internă, au nectarii în formă de
cornet. Înfloreşte în II-IV. Fructul este polifoliculă. Creşte din etajul fagului până în cel boreal, în tufărişuri,
margini de păduri. Planta este toxică, în special rizomii, care conţin heleboreină şi heleborină, cu proprietăţi
medicinale, fiind folosiţi în industria farmaceutică pentru prepararea unor medicamente, cu efecte
cardiotonice, purgative, antiinflamatoare, antireumatice (Boicil). Poate fi cultivat şi în scop ornamental.
Aquilegia vulgaris L. - Căldăruşă (fig. 81)
Plantă perenă cu rizom, înaltă până la 60 cm. Frunzele sunt de 2-3 ori ternate (compuse din 3 părţi),
dispuse altern. Florile sunt nutante, de regulă albastre-liliachii, roze sau albe, cu 5 nectarii pintenate cu vârful
uşor curbat în jos. Înfloreşte în VI-VII. Fructul este polifoliculă. Este o specie europeană, cultivată ca plantă
ornamentală.
Caltha palustris L. - Calcea
calului (fig. 82)
Plantă perenă cu rizom, înaltă de
15-30 cm. Frunze sunt reniforme, cu
marginea crenată. Florile sunt galbene,
formate din 5 tepale, fără nectarii.
Înfloreşte în IV-VII. Fructul este
Fig 80. Helleborus purpurascens Fig. 81. Aquilegia vulgaris Fig. 82. Caltha palustris
(dupǎ Flora R.P.R.) (dupǎ C. A. M. Lindman) (după Elena Săvulescu)
- 202 -
polifoliculă. Plantă toxică, higrofilă, întâlnită de la câmpie până la munte pe soluri mlăştinoase, marginea
pâraielor.
Trollius europaeus L. - Bulbuci (fig. 83)
Plantă perenă cu rizom de 30-60 cm înălţime. Frunzele sunt palmat-sectate. Florile sunt solitare,
globuloase, cu numeroase tepale galbene, curbate spre interior. Înfloreşte în VI-VII. Fructul este polifoliculă.
Plantǎ rarǎ, toxică, creşte în pajiştile din etajul fagului pânǎ în cel subalpin.
Nigella damascena L. - Chica voinicului
Plantă anuală, cu rădăcina pivotantă, înaltă de 20-50 cm. Frunzele sunt de 2-3 ori penat-sectate, cu
segmente filiforme. Florile sunt albe sau albastre, înconjurate de un involucru multifidat, filiform, mai lung
decât floarea. Înfloreşte în V-VII. Fructul este capsulă, însoţită de involucru, rezultată din folicule
concrescute până la vârf. Se cultivă ca plantă ornamentală, dar şi subspontanǎ.
Nigella arvensis L. - Negruşcă (fig. 84)
Plantă anuală, asemănătoare cu specia precedentă, cu deosebirea că florile şi fructele nu sunt însoţite
de involucru. Înfloreşte în VII-IX. Buruiană segetală în culturi de cereale, dar şi ruderală.
Nigella sativa L. - Negrilicǎ
Plantǎ anualǎ cu tulpina pǎroasǎ. Cultivatǎ pentru seminţele folosite la aromatizarea produselor
alimentare, brânzeturilor. Înfloreşte în V-VIII. Seminţele au şi proprietăţi medicinale, fiind folosite în
medicina populară pentru indigestii, colici, contra viermilor intestinali (Grigorescu, 2001).
Specii cu flori zigomorfe:

Aconitum tauricum Wulf. - Omag (fig. 85)
Plantă perenă cu rizom, tulpina neramificată, înaltă până la 60 cm. Frunzele sunt palmat-partite,
dispuse altern. Florile sunt violete, grupate într-un racem terminal dens. Tepala superioară are formă de cască
(coif), nu este pintenată. Înfloreşte în VIII-IX. Creşte în etajul boreal până în cel subalpin. Fruct polifoliculă.
Planta este foarte toxică (în special rizomii şi seminţele), datorită conţinutului în alcaloizi - aconitină,
napelină ş.a., cu proprietǎţi medicinale, folosiţi în obţinerea unor medicamente, pentru diverse forme de tuse
(Tusomag, Sirogal, Sirogal cu efedrină etc). Planta poate fi cultivată şi în scop ornamental, pe stâncăriile din
grădinile alpine.
Delphinium cultorum Voss - Nemţişor cultivat
Este o plantă perenă cu rizom, de talie înaltă, până la 150 cm. Frunzele sunt palmat-divizate. Florile
sunt albastre, grupate în raceme terminale, cu tepala superioară prevăzută cu un pinten uşor curbat şi încreţit.
Înfloreşte în VI-IX. Foliculele sunt glabre (fără perişori). Se cultivă în scop ornamental.
Fig. 83. Trollius europaeus

Fig. 84. Nigella arvensis Fig. 85. Aconitum tauricum
1. planta; 2. fruct; 3. folicula
(dupǎ O. W. Thomé) (dupǎ Missouri Botanical Garden)
- 203 -
Delphinium grandiflorum L. - Nemţişor

Spre deosebire de specia precedentă, pintenul nectarifer este drept,
iar foliculele sunt pubescente (păroase). Înfloreşte în VII-IX. Este
originară din China şi Siberia.
Consolida regalis S.F. Gray - Nemţişor de câmp (fig. 86)
Plantă anuală, înaltă de 20-40 cm, cu rădăcina pivotantă. Frunzele
sunt palmat-sectate, cu segmente filiforme. Florile sunt albastre, grupate
în raceme. Perigonul este format din 5 tepale, cu tepala superioară
prevăzută cu un pinten lung de cca. 2 cm, cu două nectarii concrescute.
Înfloreşte în VI-VIII. Fructul este foliculă. Buruiană toxică, frecvent
întâlnită în culturile de cereale, dar şi în locuri ruderale, din zona de stepă
până în etajul gorunului. Planta are şi proprietăţi medicinale, din flori se
prepară infuzie, decoct sau extract, pentru tratarea gutei, astmului bronşic,
afecţiuni renale, tensiune.
Fig. 86. Consolida regalis Subfamilia Ranunculoideae
1. plantǎ; 2. secţiune prin floare;
Încadrează specii cu flori actinomorfe. Învelişul floral poate fi
3. pinten nectarifer; 4. folicule
(dupǎ Flora R.P.R.)
periant sau perigon. Fructul este poliachenă.
Formula florală: ✴ K5 C5 A∞ G∞
Specii cu periant:
Genul Ranunculus cuprinde plante erbacee, cu petale galbene (rar
albe), care au la bază, pe partea superioară, câte o gropiţă nectariferă
(foveolă), acoperită de un solzişor. În ţara noastră se întâlnesc 35 de specii,
dintre care amintim:
Ranunculus arvensis L. - Piciorul cocoşului de semănături (fig. 87)
Plantă anuală de 20-30 cm înălţime, cu rădăcina fibroasă. Frunzele sunt
palmat-sectate, cu segmente liniar-lanceolate, dispuse altern. Florile sunt
galbene, cu sepale alipite de corolă, grupate în cime. Înfloreşte în V-VII.
Achenele sunt comprimate, prevăzute cu un rostru curbat şi au pe suprafaţa
lor spinişori. Buruiană segetală şi ruderală în zona de silvostepă până în etajul
gorunului.
Ranunculus sardous Crantz - Piciorul cocoşului
Plantă anuală de cca. 30 cm înǎlţime, cu tulpina acoperită de peri
patenţi (aproape perpendiculari pe tulpină). Frunzele bazale sunt peţiolate,
trisectate, iar cele superioare sunt sesile, cu segmente liniare. Florile sunt
galbene, cu sepale reflecte (recurbate), grupate în inflorescenţă cimă.
Înfloreşte în V-VII. Achenele sunt netede, rotunde, comprimate, cu un rostru
scurt. Buruiană frecvent întâlnită în culturi şi în locuri ruderale, din zona de
stepă până în etajul fagului.
Ranunculus repens L. - Piciorul cocoşului (fig. 88)
Fig. 87. Ranunculus arvensis Plantă perenă de 20-40 cm înǎlţime, cu stoloni târâtori. Frunzele bazale
(dupǎ Flora R.P.R.) sunt lung-peţiolate, trisectate, iar cele superioare sesile, trifidate sau întregi.
Florile sunt galbene-aurii, grupate în cime. Înfloreşte în V-VIII. Buruiană
higrofilă, creşte prin locuri umede şi mlăştinoase, din zona de stepă până în etajul fagului.
Ficaria verna Huds. (L.) (Ranunculus ficaria) - Untişor, Grâuşor (fig. 89)
Este o plantă perenă cu rǎdǎcini adventive tuberizate, înaltǎ de cca. 15 cm. Frunzele sunt triunghiular-
cordate, lucioase. În axila acestora se formează bulbili, prin care planta se înmulţeşte vegetativ. Florile sunt
solitare, cu 3 sepale şi 8-12 petale galbene-aurii. Înfloreşte în IV-V. Creşte prin păduri, tufărişuri, livezi,
zăvoaie, din zona de stepă până în etajul boreal, pe soluri umede. Frunzele tinere (până la înflorire) pot fi
consumate ca salată, mai târziu sunt toxice.
Genul Adonis cuprinde specii la care petalele nu prezintă foveole nectarifere la bază.
Adonis vernalis L. - Ruscuţa de primăvară (fig. 90).
Este o plantă perenă cu rizom gros, lemnos, înaltă până la 40 cm. Frunzele sunt de 3-4 ori penat-
sectate, cu segmente filiforme. Florile sunt mari, solitare, cu 10-20 petale galbene-aurii. Înfloreşte în III-V.
- 204 -
Fig. 88. Ranunculus repens Fig. 89. Ficaria verna Fig. 90. Adonis vernalis
1. plantǎ cu stoloni; (dupǎ C. A. M. Lindman) 1. rizom; 2. planta cu flori;
2. petalǎ cu foveolǎ nectariferǎ
3. fruct
3. achenǎ
Creşte în pajiştile însorite din zona de stepă până în etajul gorunului. Planta are proprietăţi medicinale,
conţine adonidină, alcaloid toxic, cu efecte cardiotonice şi sedative, din care se prepară diverse produse
medicamentoase. Planta se cultivă şi în scop ornamental, în grupuri, în peluze însorite.
Adonis aestivalis L. - Cocoşei de câmp
Plantă anuală cu rădăcina pivotantă, înaltă de 20-50 cm şi flori roşii-cărămizii. Petalele au la bază câte
o pată neagră. Înfloreşte în V-VII. Buruiană în culturi de cereale, dar şi în locuri ruderale, din zona de stepă
până în etajul gorunului, pe soluri calcaroase.
Specii cu perigon:
Anemone ranunculoides L. - Păştiţă (fig. 91 a)
Plantă perenǎ de 6-20 cm înălţime, cu rizom orizontal. Prezintǎ o
frunză lung peţiolată, trisectată. Florile sunt galbene, solitare, cu 5 tepale,
au la bază un involucru din 3 frunze trisectate. Înfloreşte în III-V. Creşte în
pădurile de foioase, tufărişuri.
Anemone nemorosa L. - Floarea Paştelui (fig. 91 b)
Plantă perenă cu rizom. Florile sunt albe, au 6-12 tepale. Înfloreşte
în III-V. Frecvent întâlnită în zona pădurilor de stejar până în etajul boreal,
în păduri, tufărişuri.
Pulsatilla montana (Hoppe) Rchb. - Dediţei de munte (fig. 92)
Plantă perenă cu rizom, păroasă, cu tulpina de tip scap de cca. 15 cm
înălţime. Frunzele bazale sunt
tripenat-sectate, iar cele
involucrale penat-partite şi
concrescute la bazǎ. Florile sunt
solitare, mari (4-5 cm), nutante
(aplecate), de culoare violet-
închis. Înfloreşte în III-IV.
Poliachenele sunt însoţite de
Fig. 91.a. Anemone ranunculoides stilele alungite, alb-păroase,
b. Anemone nemorosa persistente. Creşte în zona de
c. fruct; (dupǎ C. A. M. Lindman) silvostepă până în etajul
Fig. 92. Pulsatilla montana fagului, pe coastele însorite.
- 205 -
Planta este toxică, în stare verde. Se cultivă şi în scop ornamental, pe substrat pietros.
Hepatica nobilis Schreb. - Trei răi
Plantă perenă cu rizom, tulpină de tip scap, înaltă de 5-15 cm. Frunzele sunt trilobate, cu lobii întregi,
dispuse la baza tulpinii. Florile sunt albastre, solitare, însoţite de un
involucru trifoliat. Înfloreşte în IV-V. Sporadic întâlnită în păduri,
tufărişuri, din zona pădurilor de stejar până în etajul boreal. Planta este
toxică.
Hepatica transsilvanica Fuss - Crucea voinicului (fig. 93)
Asemănătoare cu specia precedentă, cu deosebirea că frunzele sunt
cu lobii crenat-lobaţi şi florile sunt mai mari (2-4 cm.). Este o specie
endemică în Carpaţii de Est şi Sud.
Clematis vitalba L. - Curpen de
pădure (fig. 94)
Este o liană cu frunze
Fig. 93. Hepatica transsilvanica imparipenat-compuse, dispuse opus,
care se agaţă de suport prin peţiolurile
transformate în cârcei. Florile sunt
albe, pe tipul 4, grupate în cime.
Înfloreşte în VI-IX. Poliachenele sunt
însoţite de stilele persistente, păroase.
Creşte prin păduri şi tufărişuri. Este
toxică, datoritǎ alcaloidului clematinǎ.
Fig. 94. Clematis vitalba Poate fi cultivat în scop ornamental
(după Elena Săvulescu)
pentru acoperirea gardurilor.
Clematis x jackmanii Moore (C. lanuginosa x viticella), fig. 95.
Liană cu frunze imparipenat-compuse, opuse. Florile sunt solitare,
mari (5-7 cm), violete, albe, roze. Cultivată în scop ornamental. Înfloreşte
în V.
Clematis integrifolia L. - Clocoţei
Plantă perenă de 30-70 cm înălţime. Frunzele sunt simple, eliptice,
dispuse opus. Florile sunt albastre-violacee, solitare, mari (3-5 cm),
nutante. Este toxicǎ, creşte sporadic în zona de stepă până în etajul
gorunului, în pajişti însorite, prin tufărişuri. Înfloreşte în V-VI. Poate fi
cultivată ornamental.
Fig. 95. Clematis x jackmanii
(după Elena Săvulescu) ORDINUL PAPAVERALES
Din cadrul acestui ordin sunt descrise două familii: Papaveraceae
şi Fumariaceae, cu speciile cele mai cunoscute.
Familia Papaveraceae
Cuprinde plante erbacee, cca. 250 specii, cu latex sau cu suc apos.
Frunzele sunt simple sau compuse, dispuse altern, fǎrǎ stipele. Florile
sunt hermafrodite, actinomorfe, cu 2 sepale cǎzǎtoare şi 4 petale, solitare
sau grupate în cime. Androceul este format din numeroase stamine
libere, gineceul din 2-20 carpele unite, cu poziţie superioarǎ. Fructul este
capsulă.
Formula florală: ✴ K2 C2+2 A∞-4 G(∞-2)
Genul Papaver cuprinde specii de mac, cu latex alb, sepale libere
la bază, fruct capsulă poricidă.
Papaver rhoeas L. - Mac roşu (fig. 96)
Este o plantă anuală cu rădăcina pivotantă; tulpina înaltă de 30-90
Fig. 96. Papaver rhoeas cm, prevăzută cu peri patenţi. Frunzele bazale sunt peţiolate, iar cele
1. plantǎ; 2. fruct; 3. sǎmânţǎ tulpinale sesile, penat-partite până la sectate, dispuse altern. Florile sunt
(dupǎ Koehler's Medicinal-Plants) solitare, cu petale roşii, care au o pată neagră la bază. Înfloreşte în V-VII.
- 206 -
Capsula este poricidă, cu stigmat stelat, sesil, persistent. Seminţele sunt brune, reniforme, au tegumentul
seminal reticulat. Buruiană toxicǎ, întâlnitǎ în culturile de păioase, dar şi în locuri ruderale. Petalele au
proprietăţi medicinale, din care se prepară o infuzie cu efecte sudorifice, pentru tratarea insomniilor, dar şi
tinctoriale, pentru obţinere de coloranţi, folosiţi în vopsirea fibrelor textile.
Papaver somniferum L. - Mac cultivat
Plantă anuală, glaucă (acoperită de pruină). Frunzele bazale sunt peţiolate, penat-lobate, iar cele
superioare sesile, inegal-serate, amplexicaule (înconjoară tulpina prin baza lor). Florile sunt solitare, albe-
roze sau liliachii. Înfloreşte în VI-VIII. Se cultivǎ ca plantǎ medicinalǎ. Prin inciziile făcute în capsulele
verzi, din latex se obţine opiumul brut, din care se extrag numeroşi alcaloizi, cum sunt: morfina, papaverina,
codeina, narcotina, substanţe cu proprietăţi calmante, fiind utilizate în medicină sub control strict (Pârvu,
1991). Seminţele sunt bogate în ulei, folosite în patiserie, cofetărie, iar uleiul în industria vopselelor, dar şi în
alimentaţie.
Papaver orientale L. - Mac turcesc
Este o plantă perenă de talie înaltă, cca. 90 cm. Florile sunt mari (10-15 cm), roşii-cărămizii, au pete
negre la bază, cu sepale persistente (excepţie). Înfloreşte în VI-VIII. Cultivată în scop ornamental. Originară
din Asia de Sud-Vest.
Papaver alpinum L. ssp. corona-sancti-stephani (Zapal.) Borza
Plantă perenă cu tulpina de tip scap, înaltă de 5-20 cm, cu flori galbene. Înfloreşte în VII-VIII. Specie
rară, endemică în Carpaţii de S. şi E., pe grohotişurile calcaroase din etajul
subalpin şi alpin.
Genul Glaucium cuprinde plante cu latex galben, flori solitare,
fruct capsulă liniar-valvicidă, biloculară.
Glaucium corniculatum (L.) Rudolph - Mac cornut roşu
Plantă anuală de cca. 50 cm înălţime, cu rădăcina pivotantă.
Frunzele sunt penat-lobate până la partite, păroase. Florile sunt solitare,
portocalii-roşietice. Înfloreşte în VI-VIII. Capsulele sunt lungi, 10-25 cm,
biloculare, setos-păroase. Este întâlnită ca buruiană în culturi şi locuri
ruderale, din zona de stepă până în etajul gorunului.
Genul Chelidonium cuprinde plante cu latex portocaliu, flori
grupate în cime umbeliforme, fruct capsulă unilocularǎ.
Chelidonium majus L. - Rostopască, Iarbă de negi (fig. 97)
Este o plantă perenă cu rizom, înaltă de 30-60 cm. Frunzele sunt
imparipenat-compuse, alterne. Florile sunt galbene, grupate umbeliform.
Înfloreşte în V-IX. Capsula este silicviformǎ, 3-5 cm lungime. Creşte prin
tufărişuri, locuri ruderale, pe soluri nitrofile. Planta are proprietăţi
medicinale, din flori se prepară un ceai pentru bolile de ficat. Latexul este Fig. 97. Chelidonium majus
toxic, conţine numeroşi alcaloizi, dar este folosit în medicina populară la 1. plantǎ; 2. fruct; 3. sǎmânţǎ;
vindecarea negilor. (dupǎ C. A. M. Lindman)
Genul Eschscholzia cuprinde plante cu suc apos, sepale unite în
formă de glugă, fruct capsulă valvicidă, cilindrică.
Eschscholzia californica Cham. - Mac californian
Plantă anuală, cu rădăcina pivotantă, înaltă de 20-60 cm. Frunzele
sunt verzi, glauce, penat-sectate, cu segmente filiforme. Florile sunt mari,
galbene-portocalii. Înfloreşte în VI-VII. Se cultivă ca plantă ornamentală.
Este originară din America de Nord.
Familia Fumariaceae
Cuprinde plante erbacee cu suc apos. Frunzele pot fi simple sau
compuse, dispuse altern. Florile sunt hermafrodite, puternic zigomorfe, cu
2 sepale libere. Corola prezintă 4 petale, cele două externe sunt dilatate la
bază saciform sau petala superioară este pintenată. Androceul este format
din 2 stamine cu filamente trifurcate. Gineceul bicarpelar, gamocarpelar,
superior. Fructul este capsulă sau achenă.
Genul Dicentra cu flori turtite lateral, pendule, grupate în racem
unilateral, fruct capsulă. Fig 98. Dicentra spectabilis
- 207 -
Dicentra spectabilis (L.) Lem. (Lamprocapnos

spectabilis L. Fukuhara ) - Cerceii doamnei (fig. 98)
Este o plantă perenă cu rizom, de cca. 40 cm înălţime.
Frunzele sunt peţiolate, de 2-3 ori ternate. Florile sunt roşii-
roze, albe, pendule, grupate în racem unilateral. Acestea au 4
petale, cele 2 externe sunt dilatate saciform la bază şi au vârful
recurbat. Înfloreşte în V-VII. Fructul este capsulă. Cultivată ca
plantă decorativă în grădini şi parcuri. Originară din Asia de
Est.
Fig. 99. Fumaria schleicheri Genul Fumaria prezintă flori cu tepala superioară
(după Elena Săvulescu ) pintenată, fructul este achenă.
Fumaria schleicheri Soy. Willem. - Fumăriţă (fig. 99)
Plantă anuală de 10-30 cm înǎlţime, cu rădăcina pivotantă. Frunzele
sunt penat-sectate, cu segmente filiforme. Florile sunt roze, grupate în raceme.
La baza florilor se aflǎ o bracteea de 2-3 ori mai mică decât pedicelii florali.
Înfloreşte în V-IX. Buruiană întâlnită în culturi.
Corydalis solida (L.) Clairv. (C.bulbosa (L.)DC.) - Brebenei (fig. 100).
Plantă perenă, înaltă până la 20 cm, cu tubercul globulos. Florile sunt
albe sau violacee, grupate în raceme terminale. Înfloreşte în III-IV. Fructul
este capsulă. Frecvent întâlnită în păduri şi tufărişuri, din silvostepă până în
etajul boreal.
Fig. 100. Corydalis solida

(dupǎ Dave's Garden)
a) Unele specii din familia Ranunculaceae au caractere distincte faţă de restul
familiei. Precizaţi care sunt caracterele respective şi la ce specii se întâlnesc.
b) Daţi exemple de 3 specii ornamentale din familia Ranunculaceae şi precizaţi tipul

de fruct.
c) Care sunt caracterele de diferenţiere între genurile Papaver şi Eschscholzia?
d) Genul Dicentra: încadrare sistematică, tipul de fruct.
Caracterele de recunoaştere a principalilor taxoni şi importanţa lor.
- 208 -

Întrebarea 1.
a) Subîncrengătura Magnoliophytina cuprinde cele mai evoluate plante cu sămânţa închisă
în fruct. Sunt plante lemnoase şi erbacee, cu rădăcina rămuroasă, pivotantă sau
fasciculată. Frunzele pot fi simple sau compuse, căzătoare sau persistente, dispuse
altern, opus sau verticilat. Florile sunt hermafrodite sau unisexuate, cu înveliş floral
(periant şi perigon), foarte rar lipseşte. Carpelele sunt sudate prin marginile lor,
formând o cavitate ovariană, în care sunt închise ovulele. Fecundaţia este dublă,
deoarece se formează doi zigoţi. În urma fecundaţiei, din ovul se formează sămânţa, iar
din ovar rezultă fructul. Fructul închide seminţele, fiind organul caracteristic
angiospermelor.
b) Speciile din clasa Magnoliopsida (Dicotyledonatae) prezintă următoarele caractere:
Embrionul seminţei şi plantula au două cotiledoane. Rădăcina embrionară este prezentă
toată viaţa, devenind pivotantă sau rămuroasă, excepţie la unele plante, rădăcina
embrionară este înlocuită de rădăcini adventive (la unele Ranunculaceae). Frunzele au
nervaţiune penată sau palmată, foarte rar arcuată (la Cornus). Florile sunt pe tipul 5 sau
4, foarte rar pe tipul 3 (la Berberis). Plantele lemnoase şi unele erbacee perene prezintă
îngroşări secundare, rezultate din activitatea meristemelor secundare - cambiul şi
felogenul. Această clasă este împărţită în 6 subclase: Magnoliidae, Hamamelidae,
Caryophyllidae, Rosidae, Dilleniidae şi Asteridae.
Plantele din clasa Liliopsida (Monocotyledonatae) prezintă următoarele caractere:
Embrionul şi plantula au un singur cotiledon. Rădăcina este fasciculată, cea
embrionară, fiind de scurtă durată sau redusă. Frunzele au nervaţiune paralelă sau
arcuată. Florile sunt pe tipul 3, rareori pe tipul 4. Tulpinile nu prezintă îngroşări
secundare (lipseşte cambiul).
Din această clasă fac parte 3 subclase: Alismatidae, Liliidae şi Arecidae.
c) Un caracter de primitivitate al subclasei Magnoliidae, îl reprezintă numărul mare de
elemente florale, dispuse de regulă spirociclic, hemiciclic, foarte rar ciclic, pe
receptaculul conic, convex.
d) În familia Magnoliaceae, fructele sunt multiple: polifoliculă şi polisamară.
Speciile din genul Magnolia au fructul polifoliculă, cu seminţele acoperite de aril.
Genul Liriodendron (Liriodendron tulipifera) are fructul polisamară, cu seminţe fără
aril.
e) Genul Mahonia (Mahonia aquifolium) face parte din fam. Berberidaceae, ord.
Berberidales, subcls. Magnoliidae, cls. Magnoliopsida, subîncr. Magnoliophytina, încr.
Spermatophyta. Este un arbust cu frunze persistente, imparipenat-compuse, dispuse
altern; fruct bacă albastră-brumată.
Întrebarea 2
a) Unele specii din Ranunculaceae au următoarele caractere distincte, faţă de restul
familiei: plante lemnoase (la Clematis), frunze opuse şi compuse (la Clematis), fruct
foliculă (la Consolida), capsulă (la Nigella) şi bacă (la Actaea).
b) Exemple de specii ornamentale din familia Ranunculaceae:
Clematis x jackmanii - fructul poliachenă;
Aquilegia vulgaris - Căldăruşă - fruct polifoliculă;
Delphinium cultorum - Nemţişor cultivat - fruct polifoliculă;
Nigella damascena - Chica voinicului – fruct capsulă.
c) Genul Papaver cuprinde specii de mac, cu latex alb; sepale libere la bază; fruct capsulă
poricidă.
Genul Eschscholzia cuprinde plante cu suc apos; sepale unite în formă de glugă; fruct
capsulă valvicidă, cilindrică.
d) Genul Dicentra (Dicentra spectabilis) face parte din fam. Fumariaceae, ord.
Papaverales, subcls. Magnoliidae, cls. Magnoliopsida, subîncr. Magnoliophytina, încr.
Spermatophyta, cu fructul capsulă.
- 209 -

INSTRUCŢIUNI

învăţare nr. 6.
evaluare.

1. Ce caracter important prezintă subîncrengătura Magnoliophytina? - 1 p.

2. Descrieţi, prin comparaţie, cele două clase ale subîncr. Magnoliophytina - 2 p.
3. Genul Liriodendron: încadrare sistematică, descriere, importanţă - 2 p.
4. Enumeraţi minim 3 specii ornamentale din familia Ranunculaceae şi precizaţi tipul
de fruct - 1 p.
5. Menţionaţi fructul familiei Berberidaceae şi daţi exemple de două specii din genuri
diferite - 1 p.
6. Familia Papaveraceae: caracterizare, exemple, importanţă - 2 p.
1. Buia Al., Nyárády A., Răvăruţ M., 1965 - Botanică agricolă (II), Sistematica plantelor.
Ed. Agro-Silvică, Bucureşti.
Bucureşti.
3. Grigorescu E., Ciulei I., Stănescu U., 1986 - Index fitoterapeutic. Ed. Medicală, Bucureşti.
4. Lindman Carl, Axel Magnus, 1901-1905 - Bilder ur Nordens Flora, Stocholm, Sweden.
5. Morariu I., Todor I., 1966 - Botanica sistematică. Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
6. Muntean Leon Sorin, 2007 - Tratat de plante medicinale cultivate şi spontane, Ed.
Risoprint, Cluj-Napoca.
8. Păun M. şi col. 1980 - Botanică. Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
10.Takhtajan A., 1987 - Sistema Magnoliofitov, Leningrad.
11. Zanoschi V. Turenschi E., Toma M., 1981 - Plante toxice din România. Ed.Ceres,
Bucureşti.
12. Cronquist A., Takhtajan A., Zimmermann W., 1966 – „Bot. Jurn.”, 5, Akad. Nauk
S.S.S.R., Moskva-Leningrad.
- 210 -

SUBCLASA HAMAMELIDAE ŞI CARYOPHYLLIDAE
CUPRINS
Subclasa Hamamelidae: caracterizare, clasificare
7.2. 211
Ordinul: Hamamelidales, Urticales, Juglandales şi Fagales
Subclasa Caryophyllidae: caracterizare, clasificare
7.3. 220
Ordinul: Caryophyllales, Polygonales, Plumbaginales şi Cactales

Cunoşti caracterele subclaselor Hamamelidae şi Caryophyllidae;
Cunoşti caracterele esenţiale ale principalelor familii şi genuri din aceste subclase, cu exemple de
specii relevante şi importanţa lor.
7.2. SUBCLASA HAMAMELIDAE: CARACTERIZARE, CLASIFICARE

Cuprinde plante lemnoase (rar erbacee), cu frunze de regulă simple, dispuse altern.
Din punct de vedere anatomic, lemnul secundar este constituit din traheide, caracter de primitivitate,
moştenit de la gimnosperme.
Florile sunt unisexuate, rar hermafrodite, cu învelişul floral perigon sepaloid, uneori redus până la
absent. La majoritatea speciilor, florile sunt grupate în amenţi, adeseori compuse din mici cime grupate pe un
ax comun. Polenizarea este în general anemofilă, iar fecundaţia are loc la
un interval mare după polenizare, caracter moştenit de asemenea de la
gimnosperme.
Fructele sunt simple: achenă, samară, rar drupă sau capsulă, uneori
sunt compuse cu participarea întregii inflorescenţe.
Din această subclasă sunt prezentate următoarele ordine:
Hamamelidales, Urticales, Juglandales şi Fagales.
ORDINUL HAMAMELIDALES
Familia Platanaceae
Cuprinde un singur gen - Platanus, din care se prezintă o singură
specie:
Platanus x hispanica Mill. ex Münchh. (P. hybrida Brot., P.
acerifolia (Ait.) Willd.- Platan (fig. 101)
Este un arbore, înalt până la 30 m, cu ritidomul alb, ce se exfoliază
în fâşii longitudinale. Frunzele sunt palmat-lobate până la fidate, dispuse
altern. Florile sunt unisexuat-monoice, grupate în capitule sferice.
Capitulele femele sunt de regulă câte două pe un peduncul comun.
Înfloreşte în V. Fructele sunt poliachene, reunite în capitule sferice.
Fig. 101. Platanus x acerifolia
Cultivat în scop ornamental.
- 211 -
ORDINUL URTICALES
Din care sunt descrise următoarele familii: Ulmaceae, Moraceae, Cannabaceae, Urticaceae, cu cele
mai reprezentative specii.
Familia Ulmaceae
Cuprinde plante lemnoase, cu frunze asimetrice la bazǎ, dispuse altern. Florile sunt adesea pe tipul 5,
hermafrodite sau hermafrodite şi unisexuate (mascule), actinomorfe, cu învelişul floral perigon sepaloid.
Gineceul este bicarpelar, gamocarpelar superior. Fructul poate fi samară sau drupă.
Ulmus glabra Huds. (U. montana Stokes; U. scabra Mill.) - Ulm de munte (fig. 102)
Arbore înalt până la 30 m. Frunzele sunt scurt peţiolate, asimetrice, dublu serate. Florile sunt
hermafrodite cu perigon gamotepal, stamine roşietice, grupate în cime. Înfloreşte în IV-V. Fructul este
samară, cu achena situată central, înconjurată de o aripă. Frecvent întâlnit în etajul gorunului şi fagului. Se
cultivă în scop ornamental cv Pendula - ulm pletos, cu ramuri pendule.
Ulmus minor Mill. - Ulm de câmp
Spre deosebire de specia precedentă, frunzele sunt lung peţiolate, samara este obovată, cu achena
aşezată excentric. Înfloreşte în III-IV. Creşte frecvent în pădurile de silvostepă. Poate fi cultivat în scop
ornamental.
Celtis occidentalis L. - Sâmbovina (fig. 103)
Arbore înalt de până la 20 de m. Frunzele sunt ovate, cu marginea serată, glabre. Florile sunt
hermafrodite şi unisexuat-mascule, cu perigon dialitepal şi stamine cu antere galbene. Fructul este drupă, de
culoare brună. Înfloreşte în IV-V. Cultivat în scop ornamental. Originar din America de Nord.
Familia Moraceae
Cuprinde specii lemnoase, cu latex. Frunzele sunt simple, dispuse altern, stipelate. Florile sunt
unisexuat-monoice, de regulǎ pe tipul 4, cu perigon sepaloid, grupate în inflorescenţe dense sau închise într-
o cavitate piriformă cărnoasă (axa inflorescenţei). Gineceul este bicarpelar, gamocarpelar, superior. Fructul
este compus, rezultat din inflorescenţă prin concreşterea învelişurilor florale.
Genul Morus cuprinde specii de dud, cu fructul soroză.
Morus alba L.- Dud alb (fig. 104)
Arbore înalt de până la 15 m. Frunzele sunt ovate, glabre, alterne. Florile sunt unisexuat-monoice,
grupate în inflorescenţă spiciformă. Soroza este pedunculată, de culoare alb-roză. Înfloreşte în V. Se cultivă
pentru fructele comestibile; frunzele utilizate în sericicultură (creşterea viermilor de mătase); pentru lemnul
folosit la confecţionarea butoaielor, dar şi în scop ornamental. Este originar din China.
Morus nigra L. - Dud negru
Arbore înalt până la 10 m. Faţă de Morus alba, frunzele sunt pubescente pe partea inferioară, soroza
este neagră şi aproape sesilă. Înfloreşte în V. Cultivat în scop alimentar, tinctorial. Specie mediteraneană.
Fig. 102. Ulmus glabra Fig. 103. Celtis occidentalis Fig. 104. Morus alba
(dupǎ Wikipedia encyclopedia) (dupǎ O. W. Thomé) (dupǎ N. L Britton & A. Brown)
- 212 -
Genul Maclura prezintă o singură specie, cu fructul soroză.

Maclura pomifera (Rafin.) C.K. Schneid.
Este un arbore, înalt până la 20 m, cu ramuri prevăzute cu spini. Frunzele sunt ovat-lanceolate, cu
marginea întreagă, dispuse altern. Florile sunt unisexuat-monoice. Înfloreşte în VI. Sorozele sunt mari (cca.
15 cm diam.), sferice, verzi. Se cultivă în scop ornamental sau pentru gard viu. Originar din America de
Nord.
Genul Ficus are fructul siconă.
Ficus carica L. - Smochin (fig. 105)
Este un arbust sau arbore, înalt de până la 10 m. Frunzele sunt
palmat-fidate, căzătoare. Florile sunt unisexuat-monoice, situate în
interiorul unei cupe piriforme (axa inflorescenţei), cărnoase, ce se
deschide printr-un por aflat la partea superioară. Florile mascule
sunt situate spre partea superioară a cupei, iar cele femele la baza
cupei. Înfloreşte în III-VIII. Fructele sunt achene, care concresc cu
receptaculul cărnos, formând un fruct compus, numit siconă. Plantă
termofilă, se cultivă sporadic în sudul ţării pentru fructele
comestibile. Pe timpul iernii trebuie protejat împotriva îngheţului.
Se întâlneşte şi subspontan. Specie mediteraneană.
Din acest gen se cultivă ca plante decorative prin frunze, în
seră şi apartament, următoarele specii:
Ficus elastica Roxb.- Ficus
Arbust sau arbore cu frunze mari, eliptice, întregi, lucioase,
persistente. Este originar din India.
Ficus lirata Warb. - Ficusul vioarǎ
Arbust cu frunze mari, obovate, persistente. Originar din
Africa tropicală.
Ficus benjamina - Ficusul mesteacǎn
Arbore sau arbust ramificat, cu ramuri pendule. Frunzele sunt
eliptice, acuminate (cu vârful lung ascuţit), cu marginile întregi sau Fig. 105. Ficus carica
(dupǎ A. Masclef)
sinuate (ondulate), concolore sau maculate, verde cu alb-gǎlbui,
persistente.
Familia Cannabaceae
Cuprinde plante erbacee, rar lemnoase, cu flori unisexuat-dioice, actinomorfe, pe tipul 5, cu învelişul
floral perigon sepaloid. Florile mascule sunt pedicelate, formate din 5 tepale şi 5 stamine libere. Cele femele
sunt sesile, nude (fără perigon sau cu perigon redus), însoţite de o bractee, cu gineceul bicarpelar,
gamocarpelar, superior. Fructul este achenă.
Formula florală: ♂ ✴ P5 A5; ♀ ✴ P(5); 0 G(2)
Cannabis sativa L. - Cânepa (fig. 106)
Este o plantă anuală cu rădăcina pivotantă, tulpina dreaptă, înaltă de 0,3-1,8 m. Planta are miros
caracteristic, datorită substanţelor secretate de numeroşi peri glandulari ce se găsesc pe frunze, bracteele
florilor şi fructe.
Frunzele sunt palmat-sectate până la compuse, dispuse altern, cu excepţia primelor frunze bazale, care
sunt opuse. Florile mascule sunt dispuse în cime racemiforme axilare, iar cele femele sunt grupate în cime
dense axilare, dispuse spre vârful tulpinii. Înfloreşte în VII-VIII. Achena este însoţită de o bractee.
Indivizii masculi, reprezintă cânepa de vară, cultivaţi pentru fibrele textile, iar cei femeli, cânepa de
toamnă, pentru obţinerea de sămânţă. Se cultivă pentru fibrele textile, obţinute din tulpină şi pentru uleiul,
extras din seminţe, folosit în industrie, fiind un ulei sicativ.
Specia, Cannabis sativa, prezintă două subspecii: sativa (cânepa cultivată) şi spontanea (cânepa
sălbatică), la care floarea femelă are un perigon bine dezvoltat şi fructele se detaşează uşor de plantă.
Pentru industria farmaceutică se cultivă specia Cannabis sativa var. indica - cânepa indiană, de la care
se utilizează vârfurile tulpinilor femele, recoltate la înflorire, folosite ca narcotic, sedativ, diuretic. Planta
conţine substanţe cum sunt: canabinolul, canabidiol, tetrahidrocanabiol, din care se prepară haşişul, folosit
ca stupefiant. Este originară din Asia de Sud-Vest.
- 213 -
Humulus lupulus L. -
Hamei (fig. 107)
Liană cu tulpina volubilă.
Frunzele sunt palmat-fidate,
dispuse opus. Florile sunt
unisexuat-dioice, cele mascule
sunt grupate în cime
racemiforme axilare, iar cele
femele sunt grupate câte două la
baza unei bractei, formând
inflorescenţe cu aspect de
conuri. Bracteele conţin glande
secretoare, ce secretă lupulina, o
substanţă aromatică, cu gust
amar. Înfloreşte în VII-VIII.
Creşte prin tufărişuri,
zăvoaie, lunci, din zona
pădurilor de stejar până în etajul
fagului. Se cultivă pentru
Fig. 106. Cannabis sativa 1. plantǎ femelǎ; 2. plantǎ masculǎ; 3 floare femelǎ: conurile femele, folosite la
br. bractee, st. stigmate; 4. fruct; 5. floare masculǎ (dupǎ Flora R.P.R)
aromatizarea berii. Conurile au
şi proprietăţi medicinale, din ele
se prepară o infuzie pentru stimularea poftei de mâncare, tratarea
tuberculozei, tratarea afecţiunilor renale. Specie euro-asiatică.
Familia Urticaceae
Cuprinde plante erbacee, cu frunze simple, dispuse opus
sau altern. Florile pot fi: unisexuate sau hermafrodite şi
unisexuate, grupate în cime axilare, globuloase sau amentiforme.
Fructul este achenă.
Urtica dioica L. - Urzica
Plantă perenă cu tulpina patru-muchiată, înaltă de 0,3-1,5
m, acoperită de peri urticanţi. Frunzele sunt ovat-eliptice, serate,
cu peri urticanţi, dispuse opus. Florile sunt unisexuat-dioice,
grupate în cime amentiforme, axilare. Înfloreşte în VI-IX.
Frecvent întâlnită în zona de stepă până în etajul stejarului, în
locuri ruderale, în jurul gospodăriilor, stânelor, tăieturi de
pădure, pe soluri bogate în materii organice (nitrofilă). Frunzele
Fig. 107. Humulus lupulus tinere sunt folosite în alimentaţie, datorită conţinutului ridicat în
1. lǎstar cu flori femele; 2. floare femelǎ;
vitamine (A, B2, C, K), săruri (Ca, Mg, Fe, Si, fosfaţi), având şi
3. lǎstar cu flori mascule; 4. floare masculǎ
(dupǎ Koehler's Medicinal-Plants)
proprietăţi medicinale cu acţiuni hemostatice, antianemice,
antireumatice, hipoglicemiante şi pentru întreţinerea părului.
ORDINUL JUGLANDALES
Familia Juglandaceae
Cuprinde 6 genuri cu aproximativ 60 de specii, rǎspândite pe tot globul. Sunt plante lemnoase, cu
frunze imparipenat-compuse, dispuse altern. Florile sunt unisexuat-monoice, cu învelişul floral perigon
sepaloid, format din 4 tepale concrescute cu o bractee şi douǎ bracteole. Cele mascule sunt grupate în amenţi
cilindrici, groşi, care apar pe ramurile din anul precedent. Florile femele se formează în vârful ramurilor
anuale şi sunt grupate câte 2-3. Gineceul este bicarpelar, gamocarpelar, inferior, se termină cu două stigmate
răsfrânte şi franjurate, de culoare galben-purpuriu. Fructul este drupă. La noi în ţarǎ, creşte subspontan o
singurǎ specie Juglans regia, iar ca specie ornamentalǎ se cultivǎ Juglans nigra.
- 214 -
Juglans regia L. - Nuc (fig. 108)

Arbore înalt de până la 30 m. Frunzele sunt aromatice,
imparipenat-compuse, formate din 5-7 foliole eliptice, cu marginea
întreagă. Înfloreşte în V. Drupa este parţial dehiscentă (epicarpul şi
mezocarpul crapă la maturitate, endocarpul este lignificat). Sămânţa
este exalbuminată cu cotiledoane mari, cerebriforme, bogate în ulei.
Se cultivă în scop alimentar (seminţele şi fructele tinere), tinctorial
(frunzele şi fructele) şi pentru lemnul foarte valoros, folosit în
industria mobilei. Se întâlneşte şi subspontan (sălbăticit, scăpat din
cultură), în Banat şi Oltenia.
Juglans nigra L. - Nuc negru, Nuc american
Arbore înalt de până la 50 m. Frunzele sunt imparipenat-
compuse, formate din 11-23 foliole lanceolate, cu marginea serată,
pubescent-glanduloase pe partea inferioară. Înfloreşte în V.
Drupa este indehiscentă. Seminţele nu sunt comestibile. Se
cultivă ca arbore ornamental prin parcuri şi în culturi forestiere.
Lemnul este dur, fiind folosit în construcţii navale. Originar din
America de Nord.
Fig. 108. Juglans regia
ORDINUL FAGALES 1. lǎstar anual cu frunzǎ şi flori
femele; 2. ramurǎ cu flori mascule;
Familia Fagaceae
3. floare femelǎ: b+bl. bractee cu
Cuprinde cca. 600 de specii. Sunt plante lemnoase cu frunze bracteole, p. perigon, stg. stigmat
simple, dispuse altern. Florile sunt unisexuat-monoice, cu învelişul (dupǎ Flora R.P.R.)
floral perigon sepaloid. Cele mascule sunt grupate în amenţi, iar
cele femele pot fi grupate în cime dihaziale sau în inflorescenţe
spiciforme, înconjurate de hipsofile scvamiforme, care concresc la
fructificare sub formă de cupă lignificată. Gineceul este tricarpelar,
gamocarpelar, inferior.
Formula florală: ♂ ✴ P(4-7) A 4-14; ♀ ✴ P(4-7) G(3)
Fructul este achenă, protejată parţial sau total de o cupă
lemnoasă.
La noi în ţară, familia este reprezentată de 3 genuri: Fagus,
Castanea şi Quercus.
Genul Fagus se caracterizează prin aceea că florile mascule
sunt grupate în amenţi globuloşi, lung pedunculaţi, iar cele femele
sunt grupate câte două şi înconjurate la bază de numeroase hipsofile,
ce concresc formând o cupă. Achenele sunt trimuchiate.
Fagus sylvatica L. - Fag (fig. 109)
Arbore înalt de până la 40 m, cu ritidomul neted. Mugurii
sunt ascuţiţi, fusiformi. Frunzele sunt eliptice, cu marginea întreagă
sau fin ciliată (cu peri). Înfloreşte în IV-V. Cele două achene
trimuchiate (popular jir) sunt protejate de o cupă spinoasă, care la
maturitate se desface în 4 valve. Formează păduri întinse, numite
făgete, între 600-900 (1200) m altitudine. Lemnul de fag este folosit Fig. 109. Fagus sylvatica
în construcţii, industria mobilei sau combustibil. Poate fi cultivat şi 1. ramurǎ cu inflorescenţe mascule;
în scop ornamental. 2. ramurǎ cu achene protejate de
Genul Castanea cu florile mascule grupate în amenţi cupǎ; 3. floare femelǎ; 4. fruct
cilindrici, verticali pe ramuri. Florile femele sunt grupate câte 3 şi (dupǎ O. W. Thomé)
protejate complet de un involucru spinos.
Castanea sativa Mill. - Castan comestibil (fig. 110)
Este un arbore înalt de până la 30 m. Frunzele sunt lanceolate, serat-dinţate. Înfloreşte în V-VI.
Achenele sunt protejate în totalitate de o cupă spinoasă, care la maturitate se deschide în 2-4 valve.
Cultivat şi subspontan în judeţele Maramureş, Gorj, Mehedinţi, pentru seminţele bogate în amidon,
fiind apreciate în alimentaţie. Specie mediteraneană.
- 215 -
Genul Quercus cuprinde specii de stejar, cu amenţii masculi

cilindrici, penduli, iar florile femele grupate câte 2-5, fiind protejate
parţial de un involucru în formă de cupă. Achena (popular ghindă)
este înconjuratǎ parţial de o cupă solzoasă.
Quercus robur L. - Stejar (fig. 111)
Arbore înalt de până la 40 m, cu ritidomul adânc brăzdat.
Mugurii sunt lipsiţi de stipele filamentoase la bază. Frunzele sunt
obovate, penat-lobate, cu lobii rotunjiţi, scurt peţiolate. Înfloreşte în
V. Achenele sunt grupate pe un peduncul lung şi sunt protejate la
bază de o cupă solzoasă, cu solzii alipiţi. Achena se maturează în
primul an. Frecvent întâlnit în zona pădurilor de stejar, unde
formează păduri pure sau în amestec. Lemnul este dur, folosit în
construcţii grele, traverse de cale ferată, parchet, mobilă. Din galele
de pe frunze, rezultate din înţepătura viespi Cynips, se extrage un
tanin folosit în tăbăcărie. Poate fi cultivat şi în scop ornamental.
Quercus cerris L. - Cer
Este un arbore înalt de până la 30m. Spre deosebire de specia
precedentă, mugurii sunt însoţiţi de stipele filamentoase; frunzele
sunt eliptice, penat-lobate, cu lobii ascuţiţi; achenele sunt grupate pe
pedunculi scurţi, iar solzii cupei sunt subulaţi (ascuţiţi) şi recurbaţi.
Fig. 110. Castanea sativa Creşte în pădurile din sudul şi vestul ţării. Se cultivă şi în scop
1. ramurǎ cu frunze, inflorescenţe ornamental.
mascule şi femele; 2. floare masculǎ; Quercus petraea Liebl. - Gorun
3. flori femele; 4. achene protejate de Arbore cu frunze obovate, penat-lobate, cu peţiolul de 1-2 cm
cupa spinoasǎ; 5. fruct
lungime. Înfloreşte în V-VI. Achenele sunt sesile sau subsesile, cu
solzii cupei plani. Formează masive pure în etajul gorunului.
Lemnul prezintă aceleaşi întrebuinţări ca şi la celelalte specii.
Quercus frainetto Ten. - Gârniţa
Este un arbore cu lăstarii tomentoşi (peri scurţi, deşi, moi).
Frunzele sunt sesile, mari (10-20 cm), penat-lobate, pe partea
inferioară catifelat- păroase, cu peri gălbui. Înfloreşte în V. Achena
este sesilă sau subsesilă. Specie frecvent întâlnită în zona pădurilor de
stejar până în etajul gorunului, în vestul şi sudul ţării.
Quercus rubra L. - Stejar roşu american
Arbore înalt până la 30 m, cu ritidomul prevăzut cu crăpături
subţiri, longitudinale. Frunzele sunt lung peţiolate, obovate, penat-
fidate, cu lobii prelungiţi într-un vârf setaceu (ascuţiţi, filiform).
Frunzele se înroşesc toamna. Înfloreşte în V. Achenele sunt scurt
pedunculate, protejate la bază de o cupă foarte scurtă, cu solzii plani,
strâns imbricaţi, se maturează în anul al II-lea. Arbore de aliniament,
cultivat în scop ornamental şi forestier, fiind rezistent la poluare. Este
originar din America de Nord.
Fig. 111. Quercus robur
1. ramurǎ cu frunze şi fructe;
2. ramurǎ cu amenţi masculi Familia Betulaceae
(dupǎ Flora R.P.R.) Cuprinde plante lemnoase, care trăiesc în simbioză cu ciuperci
sau bacterii fixatoare de azot. Frunzele sunt simple, alterne, cu stipele
căzătoare. Florile sunt unisexuat-monoice, cele mascule sunt grupate în amenţi compuşi (cime dihaziale
triflore), penduli, cu perigon sepaloid, iar cele femele sunt grupate tot în amenţi compuşi, dar verticali şi fără
perigon (nude). Gineceul este bicarpelar, gamocarpelar, inferior.
Fructul este monosamară aripată, sau achenă însoţită de involucru. Familia se împarte în două
subfamilii: Betuloideae şi Coryloideae (Păun, 1980)
Subfamilia Betuloideae
Cuprinde specii cu fruct monosamară.
Genul Betula prezintă androceul cu două stamine cu filamente bifidate.
- 216 -
Betula pendula Roth - Mesteacăn (fig. 112)

Este un arbore de până la 20 m înǎlţime, cu ritidomul alb, ce
se exfoliază în fâşii subţiri. Ramurile sunt pendule, subţiri şi
acoperite de verucozităţi (lenticele). Frunzele sunt ovat-romboidale,
serate, dispuse altern. Înfloreşte în IV-V. Specie oligotrofă, creşte pe
coastele însorite din regiunea de dealuri, urcând până în cea
montană. Specia are multiple întrebuinţări: lemnul este folosit în
industria mobilei pentru furniruri, placaje; ramurile pentru
confecţionarea măturilor; scoarţa conţine tanin, folosit în tăbăcărie;
frunzele şi ramurile tinere sunt folosite la obţinerea şampoanelor;
seva, mugurii şi frunzele au şi proprietăţi medicinale, pentru
afecţiunile renale (Pârvu, 1991). Se cultivă în parcuri şi grǎdini ca
specie ornamentală.
Betula nana L. - Mesteacăn pitic
Este un arbust de cca. 50 cm înălţime. Frunzele sunt
orbiculare, cu marginea crenată. Creşte în turbăriile oligotrofe, din
jud. Suceava şi Harghita, fiind o specie rară, ocrotită de lege.
Genul Alnus cuprinde specii de arin, cu androceul format din
4 stamine cu filamente neramificate.
Alnus glutinosa (L.) Gaertn. - Arin negru (fig. 113)
Arbore de până la 20 m înălţime, cu ritidomul brun şi crăpat. Fig. 112. Betula pendula
Frunzele sunt obovate, cu vârful emarginat (ştirbit), alterne. Lăstarii 1. ramurǎ cu ament femel; 2. ramurǎ
cu amenţi masculi; 3. flori femele;
şi frunzele tinere sunt lipicioase. Amenţii masculi sunt penduli,
4. flori mascule; 5. fruct;
cilindrici, grupaţi câte 3-5 pe vârful lăstarilor din anii precedenţi. (dupǎ O. W. Thomé)
Amenţii femeli sunt pedunculaţi, globuloşi, solitari sau grupaţi
racemiform. Înfloreşte în III-IV. Frecvent întâlnit în zona pădurilor
de stejar până în etajul gorunului, în zăvoaie, lunci, pajişti
înmlăştinite, malul apelor. Scoarţa este bogată în taninuri, fiind
folosită în vopsitorie. Lemnul este valoros, utilizat în construcţii sub
ape, furniruri. Specie euroasiatică.
Alnus incana (L.) Moench - Arin alb
Arbore de până la 10 m înălţime, cu ritidomul cenuşiu-
albicios. Frunzele sunt eliptice, cu vârful acuminat. Lăstarii şi
frunzele sunt dens pubescente, dar nelipicioase. Amenţii femeli sunt
sesili. Înfloreşte în III-IV. Fixatoare de soluri erodate, tinctorială,
industrială.
Subfamilia Coryloideae
Cuprinde plante lemnoase, cu frunze simple, dispuse altern,
fără stipele. Florile sunt unisexuat-monoice, cele mascule sunt
grupate în amenţi simpli, penduli, lipsite de perigon (nude), iar cele
femele în amenţi compuşi (amenţi cu cime dihaziale) cu perigon. Fig. 113. Alnus glutinosa
1. ramurǎ cu amenţi masculi;
Gineceul este bicarpelar, gamocarpelar, inferior. Fructul este achenă, 2. ramurǎ cu amenţi femeli;
însoţită de involucru. 3. flori femele; 4. fruct
Genul Corylus prezintă involucrul fructifer în formă de cupă. (dupǎ C. A. M. Lindman)
Corylus avellana L. - Alun (fig. 114)
Arbust cu înflorire protantă (II-IV). Frunzele sunt obovate, dublu serate. Involucrul fructifer este
aproximativ egal cu lungimea achenei, fiind divizat în segmente mai late, neregulat laciniate. Creşte în zona
pădurilor de stejar, margini de păduri, fiind o specie heliosciadofilă, mezotrofă, dar poate fi şi cultivat pentru
seminţele bogate în ulei. Extractul din frunze prezintă efect antiinflamator. Există şi varietăţi ornamentale,
var. contorta, cu ramuri răsucite. Lemnul este folosit în industria mobilei.
Corylus colurna L. - Alun turcesc
Este un arbore de până la 20 m înălţime. Spre deosebire de specia precedentă, involucrul fructifer este
mult mai lung decât achena şi adânc divizat, aproape până la bază. Rar întâlnit în etajul gorunului şi fagului
din din judeţele Mehedinţi, Caraş-Severin, Gorj. Este alimentar, ornamental.
- 217 -
Genul Carpinus are involucrul fructifer plan.

Carpinus betulus L. - Carpen (fig. 115)
Este un arbore înalt de cca. 20 m. Frunzele sunt eliptice, dublu-serate. Involucrul fructifer este trilobat,
cu lobul median mult mai lung decât cei laterali. Înfloreşte în IV-V. Frecvent întâlnit în zona de silvostepă
până în etajul fagului, în păduri de amestec. Specie mezotrofă, eutrofă. Cultivat forestier şi ornamental,
pentru garduri vii înalte (se preteazǎ bine la tuns).
Carpinus orientalis Mill. - Cărpiniţa
Este un arbust de cca. 5 m înălţime. Involucrul fructifer este ovat, nelobat. Înfloreşte în III-IV.
Sporadic întâlnit în zona de stepă până în etajul gorunului, pe coaste însorite, soluri scheletice, calcaroase.
Fig. 114. Corylus avellana Fig. 115. Carpinus betulus

1. ramurǎ cu amenţi masculi şi flori 1. ramurǎ cu fructe; 2. ramurǎ cu
femele; 2. floare femelǎ; 3. achene amenţi masculi; 3. floare femelǎ;
protejate de involucru; 4. fruct 4. floare masculǎ; 5 fruct protejat de
(dupǎ O. W. Thomé) involucru trilobat; 6. fruct;
- 218 -
a) Precizaţi caracterele subclasei Hamamelidae.
b) Menţionaţi frunza şi fructul în familia Ulmaceae şi daţi exemple de două specii.
c) Enumeraţi specii din familia Moraceae şi precizaţi tipul de fruct.
d) Încadraţi sistematic următoarele specii: fagul, stejarul, castanul şi precizaţi,

frunza şi fructul.
e) Genul Juglans: încadrare sistematică, descriere, exemple, importanţă.
f) Precizaţi caracterele de diferenţiere a genurilor Carpinus şi Corylus.
Caracterele de recunoaştere a principalilor taxoni şi importanţa lor.
- 219 -
7.3. SUBCLASA CARYOPHYLLIDAE: CARACTERIZARE, CLASIFICARE
Cuprinde plante erbacee (foarte rar lemnoase), cu frunze simple dispuse altern sau opus. Florile sunt
actinomorfe, hermafrodite sau unisexuate, pe tipul 5 sau 4, cu învelişul floral simplu sau dublu. Androceul
este de regulă dialistemon (cu stamine libere), iar gineceul gamocarpelar (cu carpele unite). Ovulele sunt
campilotrope, rar ortotrope sau anatrope, iar placentaţia este de regulă centrală. Polenizarea este entomofilă.
Fructele sunt simple (achenă, bacă, drupă, caspsulă), rar compuse (glomerul) sau multiple, când
gineceul este dialicarpelar (cu carpele libere). Seminţele au embrionul curbat sau spiralat, adeseori cu
perisperm, endosperm sau fără endosperm.
Din punct de vedere biochimic, plantele conţin: saponine, heterozide, alcaloizi, mucilagii ş.a.
Această subclasă prezintă mai multe ordine, din care sunt prezentate:
Caryophyllales, Cactales, Polygonales şi Plumbaginales.
ORDINUL CARYOPHYLLALES
Din acest ordin sunt caracterizate următoarele familii: Caryophyllaceae,
Phytolaccaceae, Nyctaginaceae, Portulacaceae, Amaranthaceae şi
Chenopodiaceae, cu speciile cele mai reprezentative.
Familia Caryophyllaceae
Cuprinde cca. 88 de genuri cu 1.750 de specii, răspândite din regiunile
reci până în cele tropicale.
Sunt plante erbacee, cu tulpina umflată la noduri. Frunzele sunt sesile
(fără peţiol), cu marginea întreagă, dispuse opus, stipelate sau nestipelate.
Florile sunt actinomorfe, hermafrodite, foarte rar unisexuate, pe tipul 5 sau 4,
grupate în cime dihaziale. Caliciul poate fi dialisepal sau gamosepal, iar
corola este dialipetală. Androceul este dialistemon, iar gineceul,
gamocarpelar cu poziţie superioară.
Formula florală: ✴ K5-4; (5-4) C5-4 A5; 4+4; 5+5 G(2-5)
Fructul este capsulă denticulată, foarte rar bacă sau achenă.
Seminţele conţin perisperm.
Specii fără stipele şi caliciul dialisepal:

Fig. 116. Stellaria media Genul Stellaria cuprinde specii cu petale adânc divizate (bifidate).
(dupǎ Flora of China) Stellaria media (L.) Vill.- Rocoină (fig. 116)
Plantă anuală de talie mică (10-40 cm), cu tulpina cilindrică, târâtoare,
păroasă pe o singură latură, alternativ de la un internod la altul.
Frunzele sunt mici, ovate cu vârful acut. Petalele sunt albe, bifidate,
de lungimea sepalelor. Înfloreşte din III-X. Capsula este mai lungă
decât caliciul şi se deschide prin 6 dinţi.
Buruiană efemeră, cu 3-4 cicluri de viaţă într-un sezon,
întâlnită în culturi, dar şi ruderală, preferând locurile umbroase cu
substrat umed.
Genul Cerastium cuprinde specii cu petale bifidate. Capsula se
deschide prin 6 sau 10 dinţi.
Cerastium tomentosum - Struna cocoşului (fig. 117)
Plantă perenă, cenuşiu sau argintiu-tomentoasă. Frunzele sunt
liniar-lanceolate. Florile sunt albe, cu petalele de 2 ori mai lungi decât
sepalele. Se cultivă în scop ornamental, în locuri însorite, pe substrat
Fig. 117. Cerastium tomentosum pietros, calcaros.
- 220 -
Specii cu stipele şi caliciul dialisepal

Genul Spergula cu specia:
Spergula arvensis L. - Hrana vacii
Este o plantă anuală, înaltă de 10-50 cm, glandulos-păroasă. Frunzele
sunt liniar-subulate, stipelate, dispuse opus sau verticilat, cu o brazdă
longitudinală pe partea inferioară. Florile sunt mici, albe, grupate în cime
dihaziale. Înfloreşte în VI-VIII. Fructul este capsulă dehiscentă prin 5
valve. Buruiană frecvent întâlnită în culturi, pe soluri aluviale, nisipoase,
din zona pădurilor de stejar până în etajul fagului.
Specii fără stipele şi caliciul gamosepal:

Genul Dianthus cuprinde specii de garoafă, cu următoarele
caracteristici: caliciul este tubulos, cu 2-3 perechi de hipsofile la bazǎ;
petalele sunt libere, prezintǎ o parte bazală îngustată, numită unguiculă şi o
parte terminală lăţită, numită lamină.
Dianthus caryophyllus L. - Garoafa (fig. 118)
Plantă perenă, glaucă (acoperită de pruină), cu tulpina umflată la
noduri, înaltǎ de 30-90 cm. Frunzele sunt liniar-lanceolate, sesile. Florile
sunt actinomorfe, hermafrodite, pe tipul 5, solitare sau grupate în cime laxe,
dihaziale. Caliciul este tubulos, persistent la fructificare, la baza căruia se
găsesc două perechi de hipsofile ovate, opuse. Corola, la speciile cultivate,
este involtă (bătută), formată din numeroase petale libere, de diferite culori.
Lamina petalelor are marginea superficial dinţată. Capsula se deschide prin
4 dinţi şi este închisǎ în caliciul persistent. Specie mediteraneană, cultivată
ca plantă ornamentală cu o gamă largă de cultivaruri. Fig. 118. Dianthus caryophyllus
k. caliciul tubulos; p. petalǎ
Dianthus barbatus L. - Garofiţe (fig. 119)
(dupǎ Flora of China)
Plantă perenă, înaltă până la 60 cm, cu numeroase flori grupate într-o
inflorescenţǎ densǎ, capituliformǎ, cu petale viu colorate, uneori mai
deschis colorate pe margini. Hipsofilele sunt setiforme, aproape de
lungimea caliciului. Înfloreşte în VI-VIII. Cultivată în scop ornamental.
Specie mediteraneană.
Dianthus superbus L.
Plantă perenă de 20-40 cm înălţime, cu flori albe-roze. Lamina
petalelor este divizată aproape până la bază. Înfloreşte în VI-VIII.
Sporadic întâlnitǎ în zona pădurilor de stejar până în etajul fagului, în
pajişti.
Dianthus chinensis L. - Cuişoare
Plantă perenă cu flori mici, odorante, grupate câte 2-3. Hipsofilele
sunt îngustate spre vârf şi aproape de lungimea caliciului. Lamina
petalelor este adânc divizată. Cultivată în scop ornamental.
Dianthus callizonus Schott et Kotschy - Garofiţa Pietrei Craiului
Este o plantă perenă de talie mică, 5-15 cm. Frunzele sunt liniar-
lanceolate, cu baza lăţită. Hipsofilele involucrale sunt negre-purpurii,
aristate. Florile sunt solitare, cu petale roşii. Lamina este uşor dinţată şi
maculată în partea superioarǎ (alburiu şi purpuriu-catifelată). Înfloreşte în
VII-VIII. Specie endemică, întâlnită în Munţii Piatra Craiului pe
stâncăriile calcaroase. Plantă ocrotită de lege.
Genul Silene cuprinde specii ce au caliciul umflat.
Silene pendula L. (fig. 120)
Plantă anuală, înaltă de 15-40 cm, păroasă. Frunzele sunt oblong-
lanceolate, pubescente. Florile sunt roze, cu petale bifidate, grupate în Fig. 119. Dianthus barbatus
dihazii. Caliciul este glandulos, umflat. Înfloreşte în VI-VII. Se cultivă ca 1. planta; 2. floare; 3.caliciul
plantă ornamentală. Este o specie mediteraneană. (dupǎ Flora of China)
- 221 -
Silene alba (Mill.) E.H.L. Krause - Opaiţă

Plantă anuală sau perenă, înaltă până la 80 cm, glandulos-
păroasă. Frunzele sunt lanceolate. Florile sunt albe, unisexuat-
dioice, grupate în dihazii. Caliciul este umflat, cu nervuri
proeminente, la florile femele. Înfloreşte în VI-IX. Creşte în pajişti,
margini de păduri, tufărişuri, din zona de stepă până în etajul
fagului.
Silene vulgaris (Moench) Garcke - Guşa porumbelului
Este o plantă perenă de cca. 60 cm înălţime. Frunzele sunt
eliptic-lanceolate, glabre. Florile sunt albe, dioice, grupate în cime
dihaziale. Caliciul este umflat, membranos, înveleşte capsula la
maturitate. Înfloreşte în VII-VIII. Frecvent întâlnită în pajişti,
Fig. 120. Silene pendula (original) tufărişuri, locuri ruderale.
Genul Saponaria prezintă caliciul cilindric.
Saponaria officinalis L. - Săpunariţă (fig. 121)
Plantă perenă cu rizom, înaltă până la 70 cm, glabră. Frunzele sunt eliptic-lanceolate, 3-nervate. Florile
sunt albe sau roze, grupate în inflorescenţǎ umbeliformǎ. Caliciul este cilindric, lung de cca. 2 cm. Înfloreşte
înVI-IX. Rădăcinile plantei au proprietăţi sudorifice, conţin saponine, folosite uneori la spălarea rufelor.
Plantă toxică, dar rizomii şi rădăcinile au proprietăţi medicinale pentru tratarea bronşitei, dischineziei biliare,
cu efecte sudorifice şi depurative (Pârvu, 1991). Creşte pe malul râurilor, marginea drumurilor, din zona de
stepă până în etajul fagului. Se cultivă ca plantă decorativă în locuri semiumbrite, de-a lungul apelor.
Genul Gypsophila prezintă caliciul campanulat.
Gypsophila muralis L. - Vălul miresei
Este o plantă anuală de 5-20 cm înălţime, cu tulpina ramificată dihotomic. Frunzele sunt liniare, cu
segmente filiforme (până la 2 mm). Florile sunt mici, roze, grupate în dihazii compuse. Înfloreşte în VI-IX.
Buruiană ruderală şi segetală, creşte în crovuri, soluri levigate, din zona de stepă până în etajul gorunului.
Gypsophila paniculata L. - Ipcărige (fig. 122)
Plantă perenă cu tulpina puternic ramificată, înaltă până la 90 cm. Frunzele sunt lanceolate, 1-nervate.
Florile sunt mici, albe sau palid roze, grupate în dihazii compuse. Înfloreşte în VI-IX. Plantă xerofilă,
sporadic întâlnită pe solurile nisipoase sau pietroase, din zona de stepă până în etajul gorunului. Este
Fig. 121. Saponaria officinalis Fig. 122. Gypsophila paniculata Fig. 123. Agrostemma githago
1. plantǎ; 2. floare; 3. caliciul; 1. plantǎ cu inflorescenţǎ; 2. floare; (dupǎ Familar wild flowers)
(dupǎ Flora of China) 3. fruct; (dupǎ O. W. Thomé)
- 222 -
cultivată şi ca plantă ornamentală, fiind folosită în special la aranjamentele florale.

Genul Agrostemma cu dinţii caliciului foliacei.
Agrostemma githago L. - Neghina (fig. 123)
Plantă anuală de pânǎ la 100 cm înălţime, mătăsos-păroasă. Frunzele sunt liniar-lanceolate. Caliciul
este gamosepal, cu lacinii mai lungi decât corola. Florile sunt roşii, grupate în cime laxe. Înfloreşte în V-VII.
Buruiană întâlnită în culturile de pǎioase. Plantă toxică, seminţele conţin gitagină şi acid agrostemic, ajunse
în făina de grâu, prin măcinare, făina devine negricioasă, iar pâinea are gust neplăcut, de usturoi, consumată
produce tulburări nervoase. Poate fi cultivată şi în scop ornamental.
Familia Phytolaccaceae
Cuprinde cca. 100 specii de plante erbacee şi lemnoase, răspândite în zonele tropicale sau temperate.
Frunzele sunt simple, întregi, dispuse altern. Florile sunt actinomorfe, hermafrodite, cu învelişul floral
perigon, grupate în raceme. Perigonul este format din 5 tepale, iar staminele şi carpelele sunt variabile ca
număr. Gineceul este gamocarpelar, cu poziţie superioară. Fructul este bacă negricioasă.
Phytolacca americana L. - Cârmâz (fig. 124)
Este o plantă perenă, înaltă până la 3 m. Frunzele sunt eliptice, dispuse altern. Florile sunt mici, albe,
grupate în raceme. Înfloreşte în lunile VI-IX. Se cultivă, dar este întâlnită şi subspontan. Fructele au
proprietăţi tinctoriale. Originară din America de Nord.
Familia Nyctaginaceae
Cuprinde plante erbacee şi lemnoase, răspândite în zonele temperate şi tropicale (cca. 290 de specii).
Frunzele sunt simple, întregi, fǎrǎ stipele, dispuse de regulǎ opus. Florile sunt actinomorfe, hermafrodite, pe
tipul 5, solitare sau grupate în umbele, au la bază un involucru format din unirea bracteelor. Învelişul floral
este perigon petaloid, gamotepal (cu tepale unite). Gineceul este monocarpelar, superior. Fructul este
achenă, învelită în periant şi involucru.
Mirabilis jalapa L. - Barba împăratului (fig. 125)
Plantă perenă de pânǎ la 100 cm înălţime. Frunzele sunt ovate, dispuse opus. Florile sunt roşii,
galbene, portocalii, infundibuliforme (în formă de pâlnie), de cca. 3 cm lungime, înconjurate la bazǎ de
involucru, fiind grupate în cime axilare. Înfloreşte în VII-IX. Se cultivă ca plantă ornamentală, dar poate fi
întâlnită şi subspontan. Este originară din America tropicalǎ.
Bougainvillea glabra Choisy- Floare de hârtie
Este un arbust cu frunze ovate, dispuse opus. Florile sunt mici, galbene, însoţite la bază de 3 bractee
mari, ovate, roşii-violacee. Originară din Brazilia. La noi în ţară se cultivă la ghiveci ca plantă ornamentală
de apartament.
Fig. 124. Phytolacca americana

1. fragment de plantǎ cu fructe;
Fig. 125. Mirabilis jalapa Fig. 126. Portulaca oleracea
2. floare; 3. Fruct (dupǎ Flora of
(The botanical magazine)
North America Vol.4)
- 223 -
Familia Portulacaceae
Cuprinde cca. 580 de specii, răspândite în zonele temperate şi tropicale. Sunt plante erbacee cu frunze
simple, întregi, cărnoase, suculente, dispuse opus sau altern. Florile sunt actinomorfe, hermafrodite, cu 2
sepale şi 4-6 petale libere. Androceul este format din 5 pânǎ la numeroase stamine libere. Gineceul este
gamocarpelar, semiinferior. Fructul este pixidă (capsulă cu căpăcel).
Portulaca oleracea L. - Graşiţă, Iarbă grasă (fig. 126)
Plantă anuală cu tulpina târâtoare, suculentǎ, verde-roşieticǎ. Frunzele sunt obovate, întregi, cărnoase,
dispuse opus. Florile sunt mici, galbene, apar în lunile VI-IX. Buruiană în culturi şi locuri ruderale.
Portulaca grandiflora Hook. - Flori de piatră, Agurijoară
Este o plantă anuală cu frunze cilindrice. Florile sunt mari (4-5 cm), albe, galbene, roşii, roze.
Înfloreşte în VI-IX. Se cultivă în scop ornamental pe soluri uscate, nisipoase. Originarǎ din America de Sud.
Familia Amaranthaceae
Cuprinde plante erbacee, rar subarbuşti, peste 800 specii
cosmopolite. Frunzele sunt simple, întregi, alterne, rar opuse, nestipelate.
Florile sunt hermafrodite sau unisexuate, cu bractee evidente, persistente,
grupate în inflorescenţe dense, spiciforme. Învelişul floral este perigon
sepaloid cu 3-5 tepale libere. Androceul este format din 3-5 stamine libere,
iar gineceul din 2-3 carpele unite cu poziţie superioară. Fructul este pixidă
sau achenă.
Formula florală:
✴ P3-5 A5-3 G(3-2)
♂ ✴ P3-5 A2-5
♀ ✴ P3-5 G(2-3)
Genul Celosia se caracterizează prin flori hermafrodite, fruct pixidă
cu numeroase seminţe.
Celosia argentea var. cristata (L) O. Kuntze (C. cristata L.) -
Creasta cocoşului (fig. 127)
Fig. 127. Celosia argentea Plantă anuală, înaltă până la 50 cm. Frunzele sunt ovate, alterne.
Inflorescenţa este sesilă, spiciformă, densă şi dilatată la vârf, de culoare
roşie, galbenă. Înfloreşte în VIII-IX. Plantă tropicală, cultivată în scop
ornamental.
Genul Amaranthus cuprinde specii de ştir cu flori unisexuat-
monoice, dar şi dioice, cu bractee spinescentă. Fruct pixidă cu o singură
sămânţă.
Amaranthus retroflexus L. - Ştir porcesc (fig. 128)
Plantă anuală cu tulpina dens-păroasă în partea superioară, înaltă de
20-100 cm. Frunzele sunt ovate, de culoare verde-deschis, alterne.
Inflorescenţa este terminală, spiciformă, densă, cu ramificaţii laterale
scurte şi groase. Înfloreşte în VII-X. Buruiană nitrofilă, întâlnită în culturi
de prăşitoare, dar şi ruderală. O plantă produce cca. 1 mil. de seminţe, care
îşi păstrează capacitatea de germinaţie până la 40 de ani. Originară din
America de Nord.
Amaranthus powellii S. Watson (A. chlorostachys Willd.) - Ştir
Plantǎ anuală cu tulpina roşcată şi glabră. Frunzele sunt eliptice sau
romboidale, lucioase, verzi-închis pe partea superioară. Inflorescenţa
terminală este laxă, cu ramificaţii laterale lungi şi subţiri. Înfloreşte în VII-
X. Buruiană în culturi şi locuri ruderale. Originară din America de Nord.
Amaranthus albus L. - Ştir alb
Este o plantă anuală cu tulpina puternic ramificată, cu ramificaţii
albe, înaltă de 10-60 cm. Frunzele sunt mici, eliptice sau spatulate, glabre.
Fig. 128. Amaranthus retroflexus Inflorescenţele sunt axilare. Înfloreşte în VII-IX. Specie xerofilă, întâlnită
1. inflorescenţǎ; 2. fruct; în culturi şi locuri ruderale. Originară din America de Nord.
(dupǎ Flora of North America)
- 224 -
Amaranthus blitoides S. Watson - Ştir târâtor

Plantă anuală cu tulpina târâtoare sau ascendentă. Frunzele sunt
mici, glabre, lucioase, cu o dungă albă pe margine. Inflorescenţele sunt
axilare. Înfloreşte în VII-X. Buruianǎ frecvent întâlnită în culturi, locuri
ruderale, din zona de stepă până în etajul gorunului.
Amaranthus caudatus L. - Moţul curcanului (fig. 129)
Plantă anuală, înaltă până la 2m. Frunzele sunt ovat-eliptice, alterne.
Inflorescenţa terminală este cilindricǎ, groasă de 2-3 cm, pendulă, de
regulă roşie-închis sau albă-verzuie. Înfloreşte în VII-X. Cultivatǎ în scop
ornamental. Este originară din America de Sud.
Amaranthus hypochondriacus L.
Plantă anuală, înaltă până la 100 cm. Ramificaţiile inflorescenţei
sunt groase, dense, verticale. Bracteolele sunt de 1,5 ori mai lungi decât
tepalele. Înfloreşte în VII-X. Cultivatǎ ca plantǎ ornamentalǎ.
Amaranthus cruentus L. (A. paniculatus L.)
Este o plantă anuală cu înălţimea de 30-100 cm. Ramificaţiile
inflorescenţei sunt laxe, patente, cu bracteole de lungimea tepalelor. Fig. 129. Amaranthus caudatus
Cultivatǎ ca plantǎ ornamentalǎ.
Alte specii ornamentale:

Gomphrena globosa L.
Este o plantă anuală. Frunzele sunt ovate, scurt peţiolate, dispuse opus. Florile sunt hermafrodite, mici,
albe, roze purpurii-violete, grupate în inflorescenţe globuloase, dense. Originară din America Centrală.
Alternanthera amoena (Lem.) Voss
Subarbust înalt până la 10 cm. Frunzele sunt ovate, verzi cu pete roşii sau portocalii, dispuse opus.
Este cultivat în parcuri pentru mozaicuri şi covoare vegetale. Originar din Brazilia.
Iresine herbstii Hook.
Este un subarbust cu frunze opuse, obovate sau rotunjite, colorate în roşu-carmin, cu luciu metalic.
Originar din Brazilia.
Iresine lindenii Van Houtte
Subarbust, asemǎnǎtor cu specia precedentǎ, dar cu frunze ovat-lanceolate, roşu-închis. Originar din
Ecuador. Ambele specii sunt cultivate în parcuri pentru mozaicuri şi covoare vegetale.
Familia Chenopodiaceae
Cuprinde cca. 1.400 de specii, răspândite în zonele temperate
şi tropicale. Sunt plante erbacee (rar lemnoase) cu frunze alterne, rar
opuse, fǎrǎ stipele. Florile sunt hermafrodite sau unisexuate,
grupate în cime dense. Învelişul floral este perigon sepaloid, format
din 1-5 tepale libere sau unite la bază, uneori acesta lipseşte.
Perigonul este persistent pe fruct. Androceul prezintǎ 1-5 stamine
libere, iar gineceul 2-5 carpele unite cu ovar superior, rar
semiinferior. Fructul este achenă, rar compus.
Formula florală: ✴ P1-5; (1-5); 0 A5-1 G-(2-5)-
Specii cu flori hermafrodite:

Beta vulgaris L. - Sfecla (fig. 130)
Este o plantă bienală cu rădăcina tuberizată, fusiform.
Rădăcina şi frunzele se formează în anul I, frunzele fiind mari,
Fig. 130. Beta vulgaris
ovate, lucioase, cu marginea ondulată, dispuse în rozetă. În anul al 1. rǎdǎcinǎ; 2. frunzǎ; 3. inflorescenţǎ;
doilea apar florile, grupate în cime dense, glomerulare, pe o tulpină 4. floare; 5. floare secţionatǎ long;
înaltă. Gineceul este semiinferior. Fructul este glomerul, rezultat din 6. fruct. (dupǎ Engler-Prantl)
inflorescenţă prin concreşterea învelişurilor florale.
- 225 -
La noi în ţarǎ se cultivă Beta vulgaris subsp. vulgaris, cu următoarele convarietăţi şi varietăţi:
1. Convar. vulgaris, cu rădăcina subţire şi ramificată, prezintă două varietăţi:
- var. vulgaris pentru frunze;
- var. flavescens pentru peţioli.
2. Convar. crassa prezintă rădăcină tuberizată, neramificată, cu următoarele varietăţi:
- var. crassa - sfecla furajeră;
- var. altissima - sfecla de zahăr;
- var. lutea - sfecla galbenă de masă;
- var. conditiva - sfecla roşie de masă.
Chenopodium album L. - Lobodă porcească, Spanac sǎlbatic (fig. 131).
Plantă erbacee, anuală, alb-făinoasă, înaltă până la 150 cm. Frunzele sunt ovat-romboidale până la
lanceolate, inegal sinuat-dinţate sau lobate, dispuse altern. Florile sunt grupate în cime spiciforme. Înfloreşte
în VII-X. Fructul este achenǎ, însoţitǎ de perigonul persistent. Sǎmânţa este lenticularǎ, neagrǎ, aproape
netedǎ. Buruiană eutrofǎ, indicatoare de soluri bogate în azot, întâlnită în culturi, locuri ruderale, din zona de
Salicornia europaea L. - Iarbă sărată, Brâncă (fig. 132)
Este o plantă anuală de talie mică (10-40 cm), cu tulpini articulate, suculente, verzi sau purpurii.
Frunzele sunt rudimentare, reduse la teci, dispuse opus. Florile sunt grupate în cime glomerulare, spiciforme,
în vârful tulpinii. Perigonul are forma unui sac, printr-o crăpătură ies staminele şi stigmatul. Înfloreşte în
VIII-X. Buruianǎ halofilă, creşte pe terenuri sǎrǎturate, din zona de stepă până în etajul gorunului.
Salsola kali L. - Ciurlan (fig. 133)
Plantă anuală, înaltă până la 70 cm, cu tulpina foarte ramificatǎ. Frunzele sunt liniare cu vârful spinos.
Florile sunt situate la baza a douǎ bracteole spinescente şi au perigonul aripat la fructificare. Înfloreşte în VI-
IX. Buruiană întâlnită pe soluri nisipoase şi sărăturoase.
Specii cu flori unisexuate:

Atriplex hortensis L - Loboda de grădină
Este o plantă anuală de pânǎ la 150 cm înălţime. Frunzele sunt mari, ovat-triunghiulare, cu baza
cordată sau hastată (în formă de cazma), verzi sau roşietice. Florile sunt unisexuat-monoice, grupate în cime.
Cele femele sunt protejate de două bracteole ovate, dispuse opus, care închid fructul la maturitate. Înfloreşte
în VII-VIII. Fructul este achenă. Se cultivă ca legumă pentru frunzele bogate în elemente nutritive.
Fig. 131. Chenopodium album Fig. 132. Salicornia europaea Fig. 133. Salsola kali
1. fragment de plantǎ; 2. floare; 1. plantǎ; 2. lǎstar; 3. frunze; 1. plantǎ; 2. floare; 3. fruct
3. fruct; 4. sǎmânţǎ 4. floare (dupǎ O. W. Thomé) (dupǎ C. A. M. Lindman)
- 226 -
Atriplex tatarica L. - Lobodǎ sǎlbaticǎ, Căpriţă

Plantă anuală, alb-fǎinoasǎ, cu tulpina târâtoare sau ascendentǎ.
Frunzele sunt romboidal-triunghiulare, inegal sinuat-lobate. Florile sunt
protejate de două bracteole rombice, concrescute până la jumătate.
Înfloreşte în VII-X. Buruiană eutrofǎ, nitrofilǎ, întâlnitǎ în locuri
ruderale, pajişti, din zona de stepă până în etajul gorunului, preferând
solurile nisipoase, uşor-sărăturate.
Spinacia oleracea L.- Spanac (fig. 134)
Este o plantă anuală. Frunzele sunt ovate până la triunghiulare,
cu baza hastată. Florile sunt unisexuat-dioice. Florile femele sunt
dispuse în glomerule capituliforme, la subsuara frunzelor, iar cele
mascule în glomerule racemiforme axilare, pe ramificaţiile terminale.
Achena este colţuroasǎ sau spinoasǎ, însoţitǎ de perigonul persistent.
Înfloreşte în V-VIII. Se cultivă ca legumă pentru frunzele bogate în
vitamine (B12), fier, cu însuşiri antianemice. Originară din Asia Mică.
ORDINUL CACTALES Fig. 134. Spinacia oleracea

Familia Cactaceae 1. plantǎ masculǎ; 2 plantǎ femelǎ;
Cuprinde specii de cactuşi, cca. 2000, care trăiesc în ţinuturile 3. floare masculǎ; 4. floare femelǎ;
aride ale globului, în special în America. 5. Fruct (dupǎ O. W. Thomé)
Sunt plante perene, cu tulpini cărnoase, suculente, asimilatoare, cu
frunze reduse la spini, uneori lipsesc, foarte rar sunt dezvoltate.
Caracteristic cactuşilor sunt areolele, muguri axilari, metamorfozaţi, ale
căror primordii foliare se transformă în spini (glohidii). Ramificarea şi
înflorirea cactuşilor se fac din areole. Florile sunt sesile, solitare,
actinomorfe sau zigomorfe, hermafrodite. Sepalele, petalele şi staminele
prezintă numeroase elemente libere. Gineceul este pluricarpelar,
gamocarpelar, inferior. Fructul este bacă (Buia, 1965).
Formula florală: ✴ K∞ C∞ A ∞ G(3-∞)
Opuntia vulgaris P. Mill. - Limba soacrei (fig. 135)
Arbust cu ramuri comprimate, articulate, obovate sau rotunde, cu
numeroşi spini şi peri iritanţi. Florile sunt galbene, iar bacele sunt roşii,
comestibile. Cultivată ca plantă decorativă de apartament şi seră.
Cereus giganteus Engelm.
Specie cu tulpini cilindrice, ramificate, cu coaste proeminente, care
ajung până la cca. 20 m înălţime şi 60 cm în diametru, în ţara de origine.
Florile sunt albe. Este originară din America. Fig. 135. Opuntia vulgaris
Cereus flagelliformis Mill. 1. ramurǎ cu flori; 2. floare
Prezintă tulpini cilindrice, pendule, nearticulate, lungi de cca. 1 m şi (dupǎ O. W. Thomé)
groase de cca. 1,5 cm, cu coaste prevǎzute cu numeroşi spini mici. Specie
ornamentală de seră şi apartament.
Mammillaria sp.Haw.(fig. 136)
Sunt specii cu tulpini sferice, cu numeroşi spini. Florile sunt roşii,
roze sau galbene, cu aspect de steluţe, situate în partea superioară a
tulpinii, de jur-împrejur. Înfloreşte din primăvară până în vară. Plantă
decorativă de apartament şi seră.
Echinocactus grussoni
Prezintă tulpini sferice, cu coaste proeminente, prevăzute cu spini.
Înfloreşte vara. Plantă de apartament.
Zygocactus truncatus (Haw.) K. Schum. (Schlumbergera truncata)
- Crăciunică
Specie cu tulpini articulate, cu articulaţii mici, comprimate,
asemănătoare frunzelor, fără spini sau reduşi. Florile sunt roşii, zigomorfe,
bilabiate. Înfloreşte în XI-I. Plantă decorativă de apartament. Fig. 136. Mammillaria sp.
- 227 -
Phyllocactus ackermanni Salm-Dyck. (Disocactus ackermanni (Lindl.) W. Barthlott)

Tulpinile sunt articulate, cu articulaţii lungi, de cca. 30 cm şi late cca. 5 cm. Florile sunt roşii, mari,
slab zigomorfe. Plantă de apartament.
ORDINUL POLYGONALES
Familia Polygonaceae
Este reprezentată de cca. 45 de genuri cu 800 specii, răspândite din
regiunile reci până în cele calde.
Sunt plante erbacee (rar arbuşti sau liane) cu frunze dispuse altern,
simple, cu stipele membranoase, concrescute în formă de cornet, numite
ohree, care înconjoară baza frunzei şi a internodului. Florile sunt
actinomorfe, de regulă hermafrodite, cu învelişul floral perigon sepaloid
sau petaloid, format din 3-6 tepale libere. Androceul este format din 6-9
stamine libere. Gineceul, tricarpelar, gamocarpelar, superior.
Formula florală: ✴ P3+3; 2+2; 5-3 A3+3;4+4;6+3 G (3); (2-4)
Fructul este achenă trimuchiată. Sămanţa este albuminată.
Genul Polygonum sunt plante cu flori pe tipul 5, grupate în cime
axilare, spice sau panicule. Achena este trimuchiată şi închisă în perigonul
persistent.
Fig. 137. Polygonum aviculare Polygonum aviculare L. - Troscot (fig. 137)
1. plantǎ; 2. fruct Este o plantă anuală, cu tulpini târâtoare, 10-50 cm lungime.
(dupǎ Flora of China) Frunzele sunt eliptic-lanceolate. Florile sunt mici, albe sau roze, grupate
(3-5) în cime axilare. Înfloreşte în VI-X. Buruiană întâlnită în locuri
ruderale, bătătorite, uneori şi în culturi de pǎioase. Planta are proprietăţi
medicinale pentru tratarea ulcerului, hemoragii intestinale etc.
Polygonum lapathifolium L. - Iarbǎ roşie (fig. 138 A)
Plantă anuală cu înălţimea de până la 80 cm. Frunzele sunt eliptic-
lanceolate, acuminate, cu o pată neagră-roşietică pe partea superioară, cu
ohrea glabră. Florile sunt roşietice, grupate în spice terminale sau axilare.
Tepalele au glande subsesile, galbene cu nervuri proeminente, bifurcate,
cu vârfuri recurbate în formă de ancoră. Înfloreşte în VII-IX. Este o
buruiană nitrofilă, segetală, în culturi de prăşitoare, pe soluri
mezohigrofite.
Polygonum persicaria L. - Iarbă roşie, Ardeiul broaştei (fig. 138 B)
Este o plantă anuală, asemǎnǎtoare cu specia precedentǎ, cu
deosebirea cǎ ohrea este ciliată pe margini (prevăzută cu peri), iar florile
au tepale glabre, grupate de asemenea în spice terminale sau axilare.
Înfloreşte în VII-IX. Buruiană higrofită, întâlnită în locuri ruderale, dar şi
în culturi.
Fig. 138. Genul Fallopia cuprinde specii cu flori pe tipul 5, cu tepalele
A. Polygonum lapathifolium externe carenate sau aripate la fructificare.
B. Polygonum persicaria Fallopia convolvulus (L.) Á. Löve (Polygonum convolvulus L.) -
1, 2. ohree (dupǎ Flora of China) Hrişcǎ urcătoare (fig. 139)
Plantă anuală cu tulpina volubilă (se înfăşoară în jurul unui suport)
de cca. 100 cm. Frunzele sunt ovat-sagitate, dispuse altern. Florile sunt verzui, grupate în raceme axilare.
Înfloreşte în VI-IX. Este o buruiană întâlnită în culturile din zona de stepă până în etajul fagului.
Fallopia baldschuanica (Regel) Holub (Polygonum aubertii L. Henry)
Liană cu tulpina volubilă. Frunzele sunt ovat-cordiforme sau hastate. Florile sunt mici, albe, grupate în
panicule axilare. Înfloreşte în V-IX. Este cultivată ca specie ornamentală pentru acoperirea gardurilor,
zidurilor. Originarǎ din China.
Genul Fagopyrum la care achena depăşeşte mult perigonul.
Fagopyrum esculentum Moench (F.sagittatum Gilib.) - Hrişcă (Fig. 140)
Este o plantă anuală cu tulpina dreaptă, roşietică, înaltă de 15-60 cm. Frunzele sunt ovat-cordiforme
sau sagitate. Florile sunt albe sau roze, grupate în cime axilare şi terminale. Înfloreşte în VII-IX. Achena este
- 228 -
trimuchiatǎ, castanie, ieşitǎ mult din perigon. Seminţele sunt bogate în amidon. Se cultivă ca cereală, plantă
meliferă. Originară din Asia Centrală.
Genul Rumex cuprinde specii cu flori pe tipul 3, grupate în panicule sau spice terminale, cu tepalele
interne mai mari decât cele externe, adesea cu granule la fructificare. Achena este învelitǎ în tepalele interne.
Rumex acetosa L.- Măcriş (fig. 141)
Plantă perenă, înaltă până la 100 cm. Frunzele sunt eliptic-lanceolate cu baza sagitată, până la hastată.
Florile sunt unisexuat-dioice, grupate în panicule laxe. Înfloreşte în VI-VII. Frecvent întâlnită în pajiştile
umede de deal şi munte. Rădăcina are proprietăţi medicinale, fiind laxativă, antiscorbutică, tonică. Frunzele
sunt acrişoare, bogate în vitamina C, pot fi consumate crude sau fierte.
Rumex patientia L., ssp. patientia - Ştevia de grădină
Este o plantă perenă, înaltă până la 2 m. Frunzele sunt lat-lanceolate, glabre. Florile sunt grupate în
panicul dens, vertical, cu tepalele interne întregi, la maturitate brunii, una dintre ele cu o granulă caloasă
(îngroşări). Înfloreşte în VI-VII. Creşte spontan în locuri ruderale, dar se şi cultivă ca legumă pentru frunzele
bogate în vitamine.
Rumex crispus L. - Dragavei
Plantǎ perenă, asemănătoare cu specia precedentă, cu deosebirea că frunzele au marginea ondulată sau
încreţită, iar florile au tepalele interne, toate cu granule caloase. Înfloreşte în VII-VIII. Frecvent întâlnită în
pajişti şi locuri ruderale.
Genul Rheum cuprinde specii cu achena triaripată.
Rheum rhabarbarum L. - Revent, Rubarbă
Este o plantă perenă, înaltă până la 1,5 m. Frunzele sunt ovat-cordiforme, au marginea puternic
ondulată şi peţiolii suculenţi. Florile sunt pe tipul 3, albe, grupate în panicule mari. Înfloreşte în V-VI. Se
cultivă ca legumă pentru peţiolii frunzelor, care sunt aromaţi, cu gust dulce-acrişor, preparaţi sub formă de
compot, dulceaţă, jeleuri, sucuri. Frunzele sunt toxice, nu se consumă, deoarece conţin glicozide, oxalaţi.
Rizomii au proprietăţi medicinale, fiind laxativi, stimulează pofta de mâncare, digestia (Pârvu, 2005).
Originară din Mongolia.
Fig. 141. Rumex acetosa

1. fragment de plantǎ;
2. inflorescenţa femelǎ;
Fig. 139. Fallopia convolvulus Fig. 140. Fagopyrum esculentum 3. inflorescenţa masculǎ;
1. plantǎ; 2. floare; 3. fruct 1. fragment de plantǎ; 2. rǎdǎcinǎ şi 4. floare femelǎ; 5. floare masculǎ;
(dupǎ M. Jaume Saint-Hilaire) tulpinǎ; 3. floare; 4. fruct 6. fruct; 7. achenǎ trimuchiatǎ
(dupǎ M. Grieve) (dupǎ C. A. M. Lindman)
- 229 -
ORDINUL PLUMBAGINALES
Familia Plumbaginaceae
Cuprinde plante erbacee, perene, cca. 770 specii, cu frunze simple, întregi, dispuse altern sau în rozetă,
nestipelate. Florile sunt actinomorfe, hermafrodite pe tipul 5. Caliciul este gamosepal, membranos şi
persistent. Corola cu petalele puţin unite la bază. Androceul cu stamine epipetale. Ovarul este gamocarpelar,
superior. Fructul este achenă sau capsulă.
Armeria maritima (Mill.) Willd. (fig. 142)
Plantă perenă cu tulpina de tip scap, înaltă până la 20 cm.
Frunzele sunt liniar-filiforme, dispuse în rozetă bazală. Florile sunt
roze sau albe, grupate în capitule terminale, involucrale. Fructul este
achenă. Înfloreşte în VI-VIII. Este o specie rar întâlnită pe sărături, în
jud. Bistriţa-Năsăud. Poate fi cultivată în scop decorativ. Originară din
Europa Centrală şi de Nord.
Limonium gmelinii (Willd.) O. Kuntze (Statice gmelinii Willd.)
- Imortele, Sică
Plantă perenă de 20-60 cm înălţime, cu tulpina ramificată în
partea superioară. Frunzele sunt eliptice sau obovate, dispuse în rozetă
bazală. Florile sunt albastre-violete, grupate în cime corimbiforme, îşi
păstrează culoarea şi după uscare. Înfloreşte în VII-IX. Creşte frecvent
Fig. 142. Armeria maritima pe sărături din zona de stepă până în etajul gorunului, dar poate fi
(după Elena Săvulescu) cultivată ca plantă ornamentală pentru rabate, buchete uscate.
- 230 -
a) Precizaţi caracterele subclasei Caryophyllidae.
b) Încadraţi sistematic şi caracterizaţi genul Dianthus.
c) Daţi exemple de 3 specii alimentare din familia Chenopodiaceae şi precizaţi

tipul de fruct.
d) Ce tulpini prezintă plantele din familia Cactaceae?
e) Menţionaţi un caracter de recunoaştere a plantelor din familia Polygonaceae.
Caracterele generale ale subclasei Caryophyllidae;

Caracterele de recunoaştere a principalelor familii şi genuri din această subclasă
cu exemple de specii relevante şi importanţa lor.
- 231 -

Întrebarea 1.
a) Subclasa Hamamelidae cuprinde plante lemnoase (rar erbacee), cu flori unisexuate (rar
hermafrodite), grupate în amenţi. Polenizarea este în general anemofilă, iar fecundaţia
are loc la interval mare după polenizare.
b) În familia Ulmaceae frunza are baza asimetrică, iar fructul este monosamară sau drupă.
Exemple: Ulmus sp., cu fructul monosamară şi Celtis occidentalis, cu fructul drupă.
c) În familia Moraceae fructul este compus (soroză sau siconă), provenit dintr-o
inflorescenţă. Exemple: Morus alba şi Maclura pomifera au fructul soroză, iar la Ficus
carica este siconă.
d) Fagul, stejarul roşu american şi castanul comestibil fac parte din fam. Fagaceae, ord.
Fagales, subcls. Hamamelidae, cls. Magnoliopsida, subîncr. Magnoliophytina, încr.
Spermatophyta.
Fagus sylvatica (fagul) are frunze eliptice, cu marginea întreagă sau fin ciliată; fructul
este achenă trimuchiată (popular jir), protejată de o cupă spinoasă, care la maturitate se
deschide în patru valve.
Quercus rubra (stejarul roşu american) are frunze penat-fidate, cu lobii ascuţiţi filiform
şi fructul achenă (popular ghindă), protejată la bază de o cupă mică solzoasă.
Castanea sativa (castan comestibil) are frunze lanceolate, cu marginea serat-dinţată;
fructul achenă, protejată în totalitate de o cupă spinoasă, care la maturitate se deschide
în 2-4 valve.
e) Genul Juglans face parte din fam. Juglandaceae, ord. Juglandales, subcls.
Hamamelidae, cls. Magnoliopsida, subîncr. Magnoliophytina, încr. Spermatophyta.
Cuprinde specii cu frunze imparipenat-compuse, flori unisexuat-monoice, fruct drupă.
Juglans regia – Nuc cultivat, cu frunze imparipenate, formate din 5-7 foliole eliptice,
cu marginea întreagă; drupa parţial dehiscentă. Se cultivă pentru fructele tinere şi
seminţele bogate în ulei; lemnul utilizat în industria mobilei, iar frunzele şi fructele
sunt tinctoriale.
Juglans nigra - Nuc negru american, cu frunze imparipenate, formate din 11-23 foliole
lanceolate, cu marginea serată; drupă indehiscentă. Cultivat ornamental.
f) La genul Corylus, frunza este obovată, cu marginea serată, iar achena este protejată de
un involucru în formă de cupă.
La genul Carpinus, frunza este eliptică, cu marginea serată, iar achena este însoţită de
un involucru plan.
Întrebarea 2
a) Subclasa Caryophyllidae cuprinde plante erbacee (foarte rar lemnoase), cu flori
actinomorfe, hermafrodite sau unisexuate, pe tipul 5 sau 4, cu învelişul floral simplu
sau dublu. Polenizarea este entomofilă.
b) Genul Dianthus face parte din fam. Caryophyllaceae, ord. Caryophyllales, subcls.
Caryophyllidae, cls. Magnoliopsida, subîncr. Magnoliophytina, încr. Spermatophyta.
Cuprinde specii de garoafă, cu următoarele caracteristici: caliciul este gamosepal,
tubulos, cu 2-3 perechi de hipsofile la bazǎ; corola dialipetală, cu petale libere, care
prezintǎ o parte bazală îngustată, numită unguiculă şi o parte terminală lăţită, numită
lamină. Exemple: Dianthus caryophyllus, D. barbatus, D. callizonus.
c) În familia Chenopodiaceae fructul este achenă, rar glomerul.
Specii alimentare cu fruct achenă: Atriplex hortensis (loboda de grădină), Spinacia
oleracea (spanac), iar cu fruct glomerul - Beta vulgaris – sfecla.
d) Plantele din familia Cactaceae au tulpini cărnoase, suculente (cu ţesuturi acvifere),
asimilatoare (au rol în fotosinteză), cu frunze reduse la spini.
e) O caracteristică principală a plantelor din familia Polygonaceae este ohrea, anexă a
frunzelor, în formă de cornet, situată la baza frunzelor.
- 232 -

INSTRUCŢIUNI

învăţare nr. 7.
evaluare.

• Titulatura acestui curs (BOTANICĂ II), numărul lucrării de verificare, numele
şi prenumele studentei (studentului).
1. Precizaţi frunza şi fructul în familia Ulmaceae – 1p.

2. Genul Ficus: încadrare sistematică, tipul de fruct, exemple de specii - 2 p.
3. Genul Juglans: încadrare sistematică, caracterizare, exemple, importanţă – 2p.
4. Familia Caryophyllaceae: caracterizare, exemple de specii ornamentale - 2 p.
5. Menţionaţi două specii ornamentale din fam. Amaranthaceae - 1 p.
6. Menţionaţi tipul de fruct în Chenopodiaceae şi daţi exemple de specii - 1 p.
2. Belide Al., 1977-1979 - Flora României. Determinator ilustrat al plantelor vasculare (I,II). Ed.
Acad. R.S. Română, Bucureşti.
3. Borza Al., 1968 - Dicţionar etnobotanic. Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti.
4. Britton N.L. and Brown A., 1913 - Illustrated Flora of the Northern United States and Canada -
2nd Edition.
6. Masclef A., 1891 - Atlas des Plantes de France.
7. Muntean Leon Sorin, 2007 - Tratat de plante medicinale cultivate şi spontane, Ed. Risoprint,
Cluj-Napoca.
9. Păun M. şi col. 1980 - Botanică. Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
10. Săvulescu T., 1952-1976 - Flora R.P. Române (R.S.România). Vol. I-XIII. Ed. Acad.
R.P.Române (R.S. România), Bucureşti.
- 233 -

SUBCLASA ROSIDAE
CUPRINS
Subclasa Rosidae: caracterizare, clasificare
8.2. Ordinul: Saxifragales, Rosales, Fabales, Myrtales, Elaeagnales, Cornales, Santalales, 234
Celastrales, Euphorbiales, Rhamnales, Sapindales, Rutales, Geraniales, Linales şi Apiales

Cunoşti caracterele subclasei Rosidae.
Cunoşti caracterele de bază ale principalelor familii şi genuri din această subclasă, cu exemple de
8.2. SUBCLASA ROSIDAE: CARACTERIZARE, CLASIFICARE

Cuprinde un număr mare de plante lemnoase şi erbacee, cu frunze simple sau compuse, dispuse altern
sau opus, stipelate sau nestipelate. Florile sunt hermafrodite, actinomorfe, pe tipul 5, rar 4, cu învelişul floral
periant (diferenţiat în caliciu şi corolă) cu elemente libere, dispuse ciclic. Androceul este format din
numeroase stamine, dispuse ciclic, iar gineceul din numeroase carpele libere sau unite, cu poziţie superioară
sau inferioară. Polenizarea este entomofilă.
Ovulele sunt anatrope, rar campilotrope (Fabaceae), cu 2 integumente, la majoritatea speciilor.
Placentaţia este de regulă axilară sau marginală.
Fructele pot fi simple sau multiple, cu seminţe albuminate sau exalbuminate, fără perisperm.
Subclasa cuprinde un număr mare de ordine, din care sunt prezentate: Saxifragales, Rosales, Fabales,
Myrtales, Elaeagnales, Cornales, Santalales, Celastrales, Euphorbiales, Rhamnales, Sapindales, Rutales,
Geraniales, Linales şi Apiales.
ORDINUL SAXIFRAGALES
Din acest ordin sunt descrise următoarele familii: Hydrangeaceae, Grossulariaceae, Crassulaceae şi
Saxifragaceae, cu speciile cele mai reprezentative.
Familia Hydrangeaceae
Cuprinde arbuşti, cu frunze simple, fără stipele, dispuse opus. Florile sunt hermafrodite, actinomorfe,
pe tipul 4 sau 5, cu sepale şi petale libere. Androceul este format din numeroase stamine (până la 100) libre.
Gineceul format din 3-5 carpele unite, cu poziţie inferioară. Fructul este capsulă.
Formula florală: ✴ K5-4 C5-4 A5+5; 4+4; ∞G(3-5); (2)
Genul Hydrangea cuprinde specii cu flori pe tipul 4 (5), grupate în inflorescenţe mari, globuloase, cu
florile marginale mari şi sterile.
Hydrangea arborescens L. - Hortensie
Arbust înalt până la 3 m. Frunzele sunt ovat-cordiforme. Florile sunt albe, grupate corimbiform.
Înfloreşte în VI-VII. Cultivat în scop ornamental. Originar din America de Nord.
Hydrangea macrophylla (Thunb.) Ser. in DC. (H. opuloides (Lam.) K. Koch) - Hortensie (fig. 143)
Arbust de cca. 1,5 m înǎlţime. Frunzele sunt eliptice. Florile sunt roze sau albastre, rar albe, grupate în
cime globuloase. Culoarea florilor este influenţată de pH-ul solului: roz-roşu, pe soluri neutre-alcaline şi
albastră, pe soluri acide. La varietǎţile cu flori albe, culoarea nu este influenţatǎ de pH. Se cultivă în parcuri
şi grădini ca specie ornamentală. Originară din Japonia.
- 234 -
Genul Deutzia prezintă frunze cu peri stelaţi, flori pe tipul 5, grupate în raceme.
Deutzia scabra Thunb. (D. crenata Sieb. et Zucc.)
Arbust înalt de 2-3 m. Frunzele sunt ovate, crenate, cu peri stelaţi pe ambele feţe. Florile sunt albe sau
roze, grupate în raceme.
Înfloreşte în VI-VII. Se
cultivă în scop ornamental. Este
originar din Asia.
Genul Philadelphus
prezintă frunze fără peri stelaţi,
flori pe tipul 4, grupate în
raceme.
Philadelphus coronarius
L. - Lămâiţă, Iasomie (fig. 144)
Este un arbust, înalt de
până la 3 m. Frunzele sunt ovate,
cu marginea dinţatǎ. Florile sunt
albe, plǎcut odorante, grupate în
raceme. Înfloreşte în V-VI. Se
cultivă ca specie ornamentală în
parcuri şi grǎdini. Originară din
Italia, Austria, Caucaz.
Fig. 143. Hydrangea macrophylla Fig. 144. Philadelphus coronarius
Familia Grossulariaceae (dupǎ The Society of Botanical Artists) (dupǎ The botanical magazine)
Cuprinde arbuşti cu frunze
palmate, nestipelate, dispuse altern. Florile sunt hermafrodite, actinomorfe, pe tipul 5, cu sepale, petale şi
stamine libere. Gineceul este bicarpelar, gamocarpelar, inferior. Fructul este bacă. Formula florală: ✴ K5 C5
A5 G(2)
Ribes uva-crispa L.- Agrişul (fig. 145)
Este un arbust cu spini, uneori trifurcaţi, înalt până la 1,5 m.
Frunzele sunt palmat-lobate. Florile sunt verzi-roşietice, solitare sau
grupate câte 2-3, axilar. Înfloreşte în IV-V. Baca este verzuie, galbenă
sau roşiatică. Creşte spontan la
munte, pe locuri cu substrat
calcaros, pe coaste însorite,
tufărişuri, margini de păduri. Poate
fi cultivat pentru fructele bogate în
vitamina C.
Ribes nigrum L. - Coacăz
negru (fig. 146)
Arbust fără spini cu înălţimea
de până la 2 m. Frunzele sunt
palmat-lobate, prevăzute pe partea
inferioară cu glande punctiforme de
culoare galbenă. Florile sunt
galbene, grupate în raceme.
Înfloreşte în IV-V. Bacele sunt
negre, sferice. Specie
heliosciadofilă, mezohigrofită până
la higrofită, creşte prin tufărişuri,
zăvoaie, mlaştini, din etajul Fig. 145. Ribes uva-crispa Fig. 146. Ribes nigrum
gorunului până în etajul boreal. Se 1. ramurǎ; 2. secţiune prin floare; 1. ramurǎ; 2. glande punctiforme;
cultivă pentru fructele cu un 3. fruct; 3. floare; 4. fructe;
conţinut ridicat în vitamina C, din (dupǎ O. W. Thomé) (dupǎ C. A. M. Lindman)
care se prepară, dulceaţă, sirop, suc,
vin.
- 235 -
Ribes rubrum L. - Coacăz roşu

Este un arbust nespinos. Frunzele sunt palmat-lobate, lipsite de
glande punctiforme. Florile sunt verzui, grupate în raceme. Înfloreşte în IV-
V. Bacele sunt roşii. Creşte la munte prin locuri stâncoase, dar se şi cultivă
pentru fructele comestibile, bogate în vitamina C.
Ribes aureum Pursh - Cuişor
Este un arbust fără spini, înalt de cca. 1,5 m. Frunzele sunt trilobate,
lipsite de glande. Florile sunt galbene-aurii, plăcut mirositoare, grupate câte
1-3 axilar. Înfloreşte în IV-V. Bacele sunt negre. Se cultivă în scop
ornamental. Originar din America de Nord.
Familia Crassulaceae
Cuprinde plante erbacee (cca. 1.500 specii pe glob) cu frunze simple,
cărnoase, suculente, fǎrǎ stipele. Florile sunt hermafrodite, actinomorfe,
grupate în inflorescenţe cimoase, cu numeroase elemente florale libere,
gineceul fiind superior. Fructul este polifoliculă.
Sedum hybridum L.
Plantă perenă, înaltă de 15-20 cm. Tulpina este târâtoare la bază cu
Fig. 147. Sempervivum tectorum lăstari floriferi şi sterili. Frunzele sunt obovate, spre vârf dinţate, nu sunt
1. plantǎ; 2. floare; 3. foliculǎ dispuse în rozetă. Florile sunt galbene-aurii, pe tipul 5. Înfloreşte în VI-
(dupǎ C. A. M. Lindman) VIII. Se cultivă în scop ornamental. Este originară din Asia Centrală.
Sedum acre L. - Iarbă de şoaldină
Plantă perenă de talie mică, 5-15 cm, cu tulpina ramificată. Frunzele
sunt cărnoase, aproape cilindrice, dispuse altern. Florile sunt mici, galbene-
aurii, pe tipul 5. Specie oligotrofă, creşte pe soluri uscate, nisipoase,
pietroase, din zona de stepă până în etajul fagului.
Sempervivum tectorum L. - Urechelniţă (fig. 147)
Este o plantă perenă de 20-50 cm înălţime. Frunzele sunt cărnoase,
cele bazale formează o rozetă densă. Florile sunt purpurii sau roze, cu
petalele dispuse patent-stelat, grupate corimbiform. Înfloreşte în VII-IX. Se
cultivă ca plantă ornamentală, dar întâlnită şi subspontan pe stâncăriile
calcaroase.
Familia Saxifragaceae
Cuprinde plante erbacee cu frunze simple, alterne, uneori cele bazale
dispuse în rozetă. Florile sunt hermafrodite, actinomorfe, pe tipul 5, rar 4,
grupate în inflorescenţă de tip cimă. Sepalele, petalele şi staminele sunt
libere. Gineceul este bicarpelar, gamocarpelar, superior. Fructul este
capsulă.
Saxifraga paniculata Mill. - Iarba surzilor (fig. 148)
Plantă perenă de cca. 8 cm înălţime, cu o rozetă de frunze bazale.
Fig. 148. Saxifraga paniculata Frunzele sunt alungite, coriacee (pieloase) şi serate în partea superioară.
1. plantǎ; 2. floare Florile sunt mici, cu petale albe sau purpuriu-punctate, grupate în cime
(dupǎ M. Jaume Saint-Hilaire)
terminale. Înfloreşte în VI-VIII. Este frecvent întâlnită pe stâncăriile din
regiunile montane.
Bergenia crassifolia (L.) Fritsch - Badan (fig. 149)
Este o plantă perenă cu tulpina de tip scap, înaltă până la 50 cm.
Frunzele sunt mari, ovat-eliptice, lucioase, cu glande
punctiforme, peţiolate, dispuse în rozetă bazală. Florile sunt roşii-
liliachii, grupate în cime corimbiforme. Înfloreşte în IV-V. Specie
ornamentală, cultivatǎ prin grădini şi parcuri. Originară din Asia
Centrală.
Fig.149. Bergenia crassifolia
- 236 -
ORDINUL ROSALES
Familia Rosaceae
Încadrează un număr mare de plante lemnoase şi erbacee perene, cca. 3.500 specii, cu o arie mare de
răspândire, mai ales în zonele cu climat temperat din emisfera nordică. Frunzele sunt simple sau compuse,
stipelate, dispuse altern. Florile sunt hermafrodite, actinomorfe, pe tipul 5, solitare sau grupate în
inflorescenţe: cimă, corimb, racem sau umbelă. Învelişul floral este periant, diferenţiat în caliciu şi corolă, cu
elemente libere. La unele specii, caliciul este dublu (Fragaria, Potentilla). Androceul este format din
numeroase stamine libere, iar gineceul este variabil, de la numeroase carpele libere sau concrescute cu
receptaculul, până la 1 carpelă. Receptaculul are diverse forme: disc, conic, plan, concav, cupă, urceolat,
gineceul fiind astfel superior sau inferior. La unele specii, receptaculul participă la fructificare (Fragaria,
Malus). Polenizarea este de regulă entomofilă.
În funcţie de tipul de gineceu, forma receptaculului, fructele sunt
diverse: polifoliculă, poliachenă, polidrupă, poamă sau drupă. Ovulele
sunt anatrope (răsturnate), iar seminţele sunt exalbuminate.
Din punct de vedere biochimic, plantele din această familie conţin
compuşi cianogeni, alcaloizii lipsesc.
Familia are valoare economică foarte mare, cuprinde pomii
fructiferi, un număr mare de plante ornamentale şi nectarifere.
Datorită faptului cǎ familia este eterogenă, în privinţa
receptaculului, gineceului şi fructului, aceasta este împărţită în 4
subfamilii: Spiraeoideae, Rosoideae, Maloideae şi Prunoideae (Păun,
1980; Ştefan, 2007).
Subfamilia Spiraeoideae
Cuprinde arbuşti cu următoarele caracteristici: florile au
receptaculul plan, gineceul fiind superior, format din 3-8 carpele libere;
fructul este polifoliculă.
Formula florală: ✴ K5 C5 A10+10+10 G3-8
Spiraea x bumalda Burv. (Spiraea japonica x albiflora) - Taulă
Este un arbust, înalt până la 75 cm. Frunzele sunt ovat-lanceolate,
glauce pe partea inferioară. Florile sunt roşietice, grupate în corimbe.
Înfloreşte în V-VII. Se cultivă în parcuri şi grădini în scop ornamental.
Spiraea japonica L. - Taulă Fig. 150. Spiraea salicifolia
Este un arbust păros, cu înălţimea de până la 1,5 m. Frunzele sunt 1. plantǎ cu inflorescenţǎ;
ovate, palid verzui pe partea inferioară. Florile sunt roz-roşietice, grupate 2. floare; 3. gineceu
în corimbe. Înfloreşte în VI-VII. Se cultivă în scop ornamental. Originar (dupǎ O. W. Thomé)
din Extremul Orient.
Spiraea salicifolia L. (fig. 150)
Arbust înalt de 1-2 m. Frunzele sunt lanceolate. Inflorescenţa
este un panicul cilindric cu flori roze. Înfloreşte în VI-VIII. Este
sporadic întâlnit în zona pădurilor de stejar până în etajul boreal, în
tufărişuri, mlaştini, turbării din jud. Satu Mare, Harghita, Suceava,
Covasna. Poate fi cultivat ca specie ornamentală.
Spiraea alba Du Roi
Este un arbust cu flori albe, rar roz, grupate în panicul cilindric.
Înfloreşte în VII-VIII. Cultivat ornamental. Originar din America de
Nord.
Spiraea x vanhouttei (Briot) Zabel (S. cantoniensis x trilobata) -
Taulă, Cununiţă (fig. 151)
Arbust cu ramuri pendule, până la 2 m lungime. Frunzele sunt
ovat-romboidale, serate spre vârf. Florile sunt albe, grupate în corimbe
axilare. Înfloreşte în V-VI. Se cultivă în parcuri şi grădini în scop Fig. 151. Spiraea x vanhouttei
ornamental şi pentru gard viu. Este originar din America de Nord. (dupăElena Săvulescu)
- 237 -
Physocarpus opulifolius (L.) Maxim.- Tavalgă

Este un arbust, înalt până la 3 m. Frunzele sunt palmat-lobate. Florile sunt albe, grupate în corimbe.
Înfloreşte în V-VIII. Se cultivă în scop ornamental. Originar din America de Nord.
Subfamilia Rosoideae
Cuprinde plante lemnoase şi erbacee, cu frunze prevăzute cu
stipele persistente, uneori concresc cu peţiolul. Florile, la unele specii,
au caliciul dublu, iar receptaculul este convex sau concav, gineceul fiind
superior sau inferior, format din numeroase carpele libere.
Fructele sunt multiple: poliachenă sau polidrupă.
Formula florală: ✴ K5; 5+5 C5 A5-∞ G∞
Genul Rosa cuprinde arbuşti cu ghimpi. Frunzele sunt
imparipenat-compuse ce au la bază două stipele lanceolate, concrescute
cu peţiolul. Receptaculul este urceolat, gineceul fiind inferior. Fructul
este poliachenă, achenele sunt închise în receptaculul cărnos şi roşu la
maturitate.
Rosa canina L. - Măceş (fig. 152)
Este un arbust cu ghimpi, înalt de până la 3 m. Frunzele sunt
imparipenat-compuse, cu foliole serate. Florile sunt roze, solitare sau
grupate în cime laxe. Înfloreşte în VI-VII. Achenele sunt galbene,
păroase, închise în receptaculul cărnos şi roşu la maturitate.
Creşte frecvent de la câmpie până la munte, în pajişti, tufărişuri,
Fig. 152. Rosa canina păduri. Receptaculul este comestibil, din el se prepară, sirop, vin,
1. ramurǎ cu frunze şi floare; marmeladă, dar are şi proprietăţi medicinale, datorită conţinutului bogat
2. frunzǎ; 3. secţiune prin în vitamina C, recomandat pentru tratarea avitaminozelor, enterocolite,
floare; 4. fruct
calculoză renală, diskineziei biliare. Puieţii sunt folosiţi ca portaltoi
(adaptare dupǎ Flora R.P.R)
pentru diferite specii de trandafir.
Genul Rosa cuprinde un număr mare de specii de trandafir, cultivate în scop ornamental, dintre care
amintim:
Rosa chinensis Jacq. subsp. semperflorens (Curtis) C. Koch - Trandafir de lună
Arbust de talie mică, până la 1 m, fără ghimpi. Florile sunt solitare, mari. Înfloreşte în V-X.
Rosa multiflora Thunb. - Trandafir urcător
Arbust cu tulpini urcătoare. Florile sunt mici (1-2 cm diam.),
albe, roşii, involte (bătute).
Rosa damascena Mill. - Trandafir de Damasc
Arbust cu flori mari, involte, roze sau roşii, cu receptaculul
glandulos.
Rosa centifolia L. - Trandafir de dulceaţă
Arbust cu ghimpi în amestec cu sete glanduloase. Frunzele
prezintă pe partea inferioară glande roşii, mai ales pe nervurile
principale. Florile sunt de diferite culori.
Genul Rubus cuprinde arbuşti cu ghimpi şi frunze compuse.
Florile au receptaculul conic, gineceul fiind superior. Fructul este
polidrupă.
Rubus idaeus L.- Zmeur (fig. 153)
Arbust cu rǎdǎcini drajonante, înalt de 1-2 m. Tulpinile sunt
bienale, prevăzute cu ghimpi în partea inferioară. Frunzele sunt
imparipenat-compuse, formate din 3 sau 5 foliole, argintii păroase pe
partea inferioară. Florile sunt albe, grupate în inflorescenţă cimă.
Înfloreşte în V-VII. Polidrupele sunt roşii-roze, se desprind uşor la
maturitate de receptacul. Creşte prin pădurile din etajul fagului până în
Fig. 153. Rubus idaeus etajul molidului. Cultivat pentru fructele comestibile, în stare proaspătă
1. tulpinǎ floriferǎ; 2. frunzǎ; sau preparate sub formă de jeleuri, gem, dulceaţă, sirop, îngheţată ş.a.
3. floare; 4. fruct
Frunzele şi fructele au proprietăţi medicinale: enterocolite, gastrită,
ulcer gastric.
- 238 -
Rubus caesius L. - Mur de mirişte

Arbust spinos cu tulpini târâtoare de cca. 80 cm. Frunzele sunt
trifoliate. Florile sunt albe, apar în V-VI. Polidrupele sunt negre-albăstrui,
nu se desprind de pe receptacul la maturitate. Este întâlnit de la câmpie
până la munte, în pajişti, păduri, uneori în culturi ca buruiană. Fructele
sunt comestibile.
Genul Kerria prezintă flori cu receptaculul plan, gineceul fiind
superior. Fructul este poliachenă.
Kerria japonica (L.) DC. (fig. 154)
Este un arbust cu înălţimea de până la 2 m. Frunzele sunt ovat-
lanceolate, dublu-serate, dispuse altern. Florile sunt galbene-portocalii,
solitare, involte. Înfloreşte în V-VI. Se cultivă în scop ornamental.
Originar din China.
Genul Fragaria cuprinde plante erbacee perene, cu stoloni la
suprafaţa solului, care se înrădăcinează la noduri, asigurând înmulţirea Fig. 154. Kerria japonica
vegetativă. Tulpina este de tip scap. Frunzele sunt trifoliate, lung peţiolate,
concrescute la bază cu două stipele lanceolate. Florile au caliciul dublu.
Receptaculul este convex şi participă la fructificare, gineceul fiind
superior. Fructul este poliachenă, achenele, mici, gălbui, sunt prinse pe
receptaculul roşu la maturitate, cărnos, comestibil.
Fragaria x ananassa Decne. (F. chiloensis x F. virginiana) -
Căpşun
Este o plantă perenă cu tulpina de tip scap. Frunzele sunt trifoliate,
dispuse la baza tulpinii. Stolonii sunt lungi, cu muguri şi rădăcini
adventive la noduri. Florile sunt albe, solitare sau grupate în cime laxe.
Înfloreşte în V-VI. Receptaculul este mare, conic, cca. 3 cm la maturitate.
Se cultivă pentru fructele consumate în stare proaspătă sau preparate sub
formă de dulceaţă, jeleuri, sirop etc.
Fragaria vesca L. - Fragul de pădure (fig. 155)
Plantă perenă cu stoloni subţiri şi lungi. Florile sunt albe, cu
sepalele reflecte (curbate în afară). Receptaculul este conic (până la 1 cm Fig. 155. Fragaria vesca
diam.), plăcut mirositor, la maturitate se desprinde uşor de pedicel. 1. plantǎ; 2 fruct
Înfloreşte în V-VI. Frecvent întâlnitǎ în zona pădurilor de stejar până în (dupǎ N. L Britton & A. Brown)
etajul boreal, în pajişti, rarişti de păduri.
Fragaria viridis Weston - Fragi de câmp
Spre deosebire de specia precedentă, stolonii sunt mai scurţi,
frunzele sunt păroase, sepalele alipite de receptacul, iar receptaculul nu se
desprinde de pedicel. Înfloreşte în V-VI. Creşte în zona de stepă până în
etajul fagului în pajişti însorite.
Genul Potentilla cuprinde plante erbacee, cu frunze palmate, rar
penate. Receptaculul este plan, gineceul fiind superior. Florile au caliciul
dublu. Fructul este poliachenă.
Potentilla fruticosa L.
Este un subarbust, înalt de 60-100 cm. Frunzele sunt imparipenat-
compuse, formate din 5-7 foliole mici, eliptice. Florile sunt galbene, apar
în VI-VIII. Achenele sunt pubescente. Cultivat în scop ornamental. Specie
Euroasiatică, America de Nord.
Potentilla anserina L. - Coada racului
Este o plantă perenă cu stoloni târâtori, înaltă de 15-50 cm. Frunzele
sunt imparipenat-compuse, cu foliole serat-dinţate, verzi-argintii. Florile
sunt galbene, cu petalele mai lungi decât sepalele. Înfloreşte în V-VIII.
Buruiană întâlnitǎ în pajişti umede, sărace, din zona de stepă până în etajul Fig. 156. Potentilla reptans
boreal. Planta are şi proprietăţi medicinale pentru tratarea anemiei, artritei, (dupǎ C. A. M. Lindman)
enterocolite, colici gastrice (Muntean, 2007).
- 239 -
Potentilla reptans L. - Cinci degete (fig. 156)

Plantă perenă cu tulpini florifere târâtoare, înrădăcinate la noduri.
Frunzele sunt palmat-compuse, cu 5 foliole verzi. Florile sunt galbene,
solitare, situate axilar. Înfloreşte în VI-VIII. Creşte în pajiştile umede din
zona de stepă până în etajul fagului. Poate fi înlocuitoare de gazon.
Genul Geum cu fructul poliachenă, cu stile persistente.
Geum urbanum L.- Cerenţel (fig. 157)
Plantă perenă cu rizom, înaltă până la 60 cm. Frunzele sunt
imparipenat-compuse, cu foliolele terminale mai mari decât cele
inferioare. Florile sunt galbene, au caliciul dublu. Înfloreşte în V-IX.
Poliachenele sunt însoţite de stilele persistente, lungi, agǎţǎtoare. Creşte în
pajişti, păduri din zona de stepă până în etajul fagului. Planta are
proprietăţi medicinale, de la care se folosesc rizomii şi rădăcinile pentru
tratarea bolilor gastrointestinale, leucoreei, hemoragiilor interne,
nevralgiilor, febrei ş.a.
Subfamilia Maloideae
Cuprinde plante lemnoase, cu următoarele caracteristici: florile au
receptaculul concav (urceolat), gineceul fiind inferior, format din 5
Fig. 157. Geum urbanum carpele, rar 1, care concresc la fructificare cu receptaculul, receptaculul
(dupǎ C. A. M. Lindman) participând la fructificare; fructul este poamă, la care partea cărnoasă se
formează din receptacul. Formula florală: ✴ K5 C5 A10+5+5 G(5-1)
Specii cu flori solitare sau grupate câte 2-3:

Mespilus germanica L. - Moşmon (fig. 158)
Este un arbore sau arbust, înalt de 2-3 m. Frunzele sunt eliptice,
păroase. Florile sunt albe, solitare, cu sepalele mai lungi decât petalele,
apar în V-VI. Poamele sunt mici (2-3 cm), au cavitatea calicială mare,
acestea sunt comestibile după o lungă păstrare. Se cultivă pentru fructe,
dar poate fi întâlnit şi subspontan. Specie mediteraneană.
Cydonia oblonga Mill. - Gutui (fig. 159)
Arbore sau arbust înalt până la 6 m. Frunzele sunt ovat-eliptice,
tomentoase pe partea inferioară. Florile sunt mari, roze, solitare, apar în
luna V. Poamele sunt mari, netede sau costate, galbene, păroase, cu un
conţinut bogat în sclereide (celule pietroase). Se cultivă pentru fructele
utilizate în alimentaţie. Frunzele şi seminţele au efect emolient. Poate fi
întâlnit şi subspontan. Este originar din Asia.
Chaenomeles japonica (Thunb.) Lindl. ex Spach - Gutui japonez
(fig. 160)
Fig. 158. Mespilus germanica Arbust spinos cu înălţimea de cca. 1 m. Frunzele sunt ovate până la
(după Wikipedia ecnciclopedy) obovate, cu marginea serată, de 3-5 cm lung. Florile sunt roşii-cărămizii
(2 cm), grupate câte 2-3 axilar. Înfloreşte în IV-V. Poamele sunt galbene
de cca. 3 cm diam.,
necomestibile. Se cultivă în
parcuri şi grădini ca specie
ornamentală. Originar din
Japonia.
Chaenomeles speciosa
(Sweet) Nakai (C. lagenaria
(Loisel.) Koidz.)
Arbust spinos de cca. 2 m
înălţime, asemănător cu specia
Fig.159. Cydonia oblonga Fig. 160. Chaenomeles japonica precedentă, cu deosebirea că
(după Elena Săvulescu) (după Elena Săvulescu) frunzele sunt mai lungi, până la
8 cm, florile au culoarea roşu-
- 240 -
aprins, mai mari (5 cm), poamele sunt galben-verzui, de

asemenea mai mari (3-7 cm). Cultivat în scop ornamental. Este
originar din China.
Cotoneaster horizontalis Decne. - Bârcoace (fig. 161)
Este un arbust cu ramuri târâtoare, cca. 50 cm lungime.
Frunzele sunt mici, lat-eliptice, orbiculare, cu marginea întreagă,
căzătoare, toamna se înroşesc. Florile sunt aproape sesile, roze,
grupate câte 1-2 axilar. Înfloreşte în V. Poamele sunt mici, roşii,
lucioase, cu 3 seminţe. Se cultivă în scop ornamental. Originar
din China.
Cotoneaster simonsii Baker - Bârcoace
Arbust cu ramuri drepte (erecte), mai lungi, cca. 1m.
Frunzele sunt mai mari decât la specia precedentă (1-3 cm),
rotund-obovate, slab păroase. Florile sunt albe, pedicelate,
grupate în inflorescenţe scurte (3-4 flori). Poamele de culoare Fig 161. Cotoneaster horizontalis
roşu-intens, cu 3-4 seminţe. Înfloreşte în VI-VII. Cultivat în scop 1. ramurǎ cu frunze; 2. flori; 3. ramurǎ cu
ornamental. Originar din India. fructe (după Elena Săvulescu)
Specii cu flori grupate în inflorescenţe:

Pyracantha coccinea (fig. 162)
Arbust spinos de cca. 3 m înǎlţime. Frunzele sunt eliptic-lanceolate, serate, persistente. Florile sunt
albe, grupate în corimbe. Fructele sunt poame mici, portocalii, cu endocarpul puternic lignificat. Se cultivă în
parcuri, fiind decorativ prin flori şi fructe.
Crataegus monogyna Jacq. - Păducel, Gherghinar (fig. 163)
Este un arbust sau arbore, înalt de 2-5 m, cu ramuri spinoase. Frunzele sunt penat-lobate până la fidate.
Florile sunt mici, albe, grupate în corimbe, cu miros caracteristic. Înfloreşte în V-VI. Gineceul este
monocarpelar. Fructele sunt poame mici, roşii, comestibile, au carpela lignificată. Frecvent întâlnit în zona
de stepă până în etajul boreal, la margini şi rarişti de păduri, tufărişuri. Inflorescenţele şi fructele au
proprietăţi medicinale, pentru tratarea afecţiunilor cardiace cu substrat nervos, fiind vasodilatator,
coronarian, hipotensiv, sedativ, angină
pectorală (Muntean, 2007).
Crataegus laevigata (Poir.) DC.
(C. oxiacantha auct. non L.)
Arbore sau arbust cu frunze 3-5
lobate. Florile sunt roze, involte.
Înfloreşte în V-VI. Sporadic întâlnit în
zona pădurilor de stejar până în etajul
fagului, la margini şi rarişti de păduri.
Poate fi cultivat în scop ornamental.
Sorbus domestica L. - Scoruş
Este un arbore, înalt până la 15
m. Frunzele sunt imparipenat-compuse.
Florile sunt albe, grupate în corimbe
compuse. Înfloreşte în V-VI. Fructele
sunt ovoidal-piriforme, galbene-brunii,
de 2-3 cm în diametru.
Sporadic întâlnit în zona
pădurilor de stejar până în etajul
gorunului, în rarişti şi tăieturi de
Fig. 162. Pyracantha coccinea Fig. 163. Crataegus monogyna
păduri. Poate fi cultivat pentru fructele (după Elena Săvulescu) (dupǎ Pierre-Joseph Buchoz)
comestibile.
- 241 -
Sorbus aucuparia L. - Scoruş de munte (fig. 164)

Arbore, asemănător cu specia precedentă, dar poamele sunt
mai mici, globuloase, roşii, astringente. Creşte spontan în etajul
gorunului până în cel boreal, în rarişti şi tăieturi de pădure. Poate fi
cultivat ca specie ornamentală. Fructele au proprietăţi diuretice şi
antiscorbutice.
Genul Malus cuprinde specii de măr, cu prefoliaţie
convolută. Florile sunt plăcut mirositoare, grupate în cime.
Staminele au antere galbene, iar ovarul prezintă 5 stile unite la bază
şi păroase. Fructul este poamă cu două cavităţi: pedicelară şi
calicială.
Malus domestica Borkh. - Măr (fig. 165)
Este un arbore de până la 10 m înălţime. Frunzele sunt
eliptice, serate, tomentoase pe partea inferioară. Florile sunt alb-
roze, grupate în cime. Receptaculul şi sepalele sunt tomentoase.
Înfloreşte în IV-V. Prin selecţie şi hibridare s-au realizat numeroase
soiuri, cultivate pentru fructele bogate în vitamine, consumate în
stare proaspătă sau preparate. Fructele au multiple efecte
terapeutice: sunt antidiareice; diuretice, elimină acidul uric, fiind
foarte bune în afecţiunile renale; sunt digestive; scad colesterolul
Fig. 164. Sorbus aucuparia din sânge. De asemenea, fructele sunt utilizate şi în cosmetică.
1. ramurǎ cu inflorescenţǎ; 2. floare;
Lemnul este folosit în construcţii.
3. ramurǎ cu fructe; 4. secţiune prin
fruct (dupǎ O. W. Thomé) Malus niedzwetzkyana Dieck - Măr roşu
Arbore cu lăstari, frunze,
flori şi fructe roşii. Înfloreşte în
IV-V. Cultivat în scop
ornamental. Este originar din
Caucaz.
Malus sylvestris (L.) Mill.
- Măr pădureţ
Arbore viguros cu ramuri
spinoase. Înfloreşte în IV-V.
Poamele sunt mici (cca. 2 cm) şi
astringente. Creşte spontan în
pădurile de foioase, rarişti şi
margini de păduri, tufărişuri.
Poate fi utilizat ca portaltoi
pentru mărul cultivat.
Malus pumila Mill. var.
paradisiaca - Măr paradis, Măr
pitic
Arbore de talie mică (2
m), cu fructe mici. Rar întâlnit în
zona pădurilor de stejar din
judeţele Olt, Teleorman şi
Fig. 165. Malus domestica Fig. 166. Pyrus communis Giurgiu. Cultivat ca portaltoi
1. ramură cu inflorescenţe; 2. secţiune 1. ramură cu inflorescenţă; pentru soiurile de măr. Înfloreşte
longitudinalǎ prin floare; 3. ramură cu 2. secţiune longitudinalǎ prin
în IV-V.
fructe; 4. secţiune transversalǎ prin floare; 3. stamină; 4. ramură cu
fruct. (dupǎ O. W. Thomé) fruct. (dupǎ O. W. Thomé)
Malus baccata (L.)
Borkh. - Măr auriu, Măr siberian
Arbore cu flori albe, ce au caliciul căzător. Înfloreşte în IV-V. Fructele sunt aurii, roşietice pe partea
însorită. Cultivat în scop ornamental. Originar din Asia de Nord-Est.
Genul Pyrus cuprinde specii de păr, cu prefoliaţie involută. Florile sunt albe, urât mirositoare, grupate
în corimb. Staminele au antere roşii-violete, iar ovarul prezintă stile libere. Poama este bogată în sclereide şi
prezintă o singură cavitate, cea calicială.
- 242 -
Pyrus communis L.- Păr (fig. 166)

Este un arbore de până la 20 m înălţime. Frunzele sunt ovat-eliptice, glabre. Florile sunt albe, grupate
în corimbe. Înfloreşte în IV-V. Se cultivă pentru fructele utilizate în alimentaţie, în stare proaspătă sau
conservate. Frunzele au proprietăţi medicinale, fiind diuretice, dezinfectante şi sedative.
Pyrus pyraster (L.) Burgsd. - Păr pădureţ
Arbore cu ramuri spinoase. Frunzele sunt orbiculare (aproape circulare), glabre. Florile albe, grupate
în corimbe. Înfloreşte în IV-V. Poamele sunt mici, astringente. Creşte în zona de stepă până în etajul fagului,
în păduri, margini de păduri, tufărişuri. Fiind rezistent la secetă şi ger, poate fi folosit ca portaltoi pentru
soiurile de păr.
Subfamilia Prunoideae
Încadrează plante lemnoase, cu următoarele caracteristici: florile au receptaculul în formă de cupă
(concav), căptuşit de un ţesut nectarifer, iar la fructificare se usucă şi cade; gineceul este monocarpelar, cu
poziţie inferioară; fructul este drupă, cu endocarpul lignificat.
Formula florală: ✴ K5 C5 A10+10+10 G1
Genul Prunus prezintă frunze cu prefoliaţie convolută. Florile sunt scurt pedicelate, solitare sau
grupate câte două. Drupele sunt acoperite de pruină.
Prunus domestica L. - Prun (fig. 167)
Arbore cu rădăcini drajonante. Frunzele sunt eliptice sau obovate, cu
marginea serat-crenată. Florile sunt albe, au înflorire protantă (apar înainte
de înfrunzire). Înfloreşte în IV-V. Drupa este acoperită de pruină, cu
endocarpul comprimat şi carenat (cu proeminenţă longitudinală). Este cel
mai răspândit pom fructifer din ţara noastră, cultivat pentru fructele
comestibile, în stare proaspătă, conservate, distilate.
Prunus cerasifera Ehrh. - Corcoduş
Arbust sau arbore, uneori cu spini. Frunzele sunt eliptice, glabre.
Florile sunt albe sau roze, solitare. Înfloreşte în IV-V. Drupele sunt sferice,
puţin pruinate, cu endocarpul globulos şi neted. Este originar din sud-estul
Europei.
Se cultivă ca portaltoi pentru prun sau cais, sub diferite varietăţi:
- var. cerasifera - Corcoduşul cu flori albe. Prezintă frunze verzi,
lucioase, flori albe, fructe galbene sau roşii. Cultivat şi subspontan pentru
fructe sau portaltoi;
- var. myrobalana - Mirobolan. Are frunze verzi, lucioase, flori albe
şi muguri cleioşi. Cultivat ca portaltoi sau pentru fructe;
- var.pissardi - Corcoduşul roşu. Arbust sau arbore cu frunze roşii,
flori roze, fructe roşii. Se cultivă în scop ornamental, dar şi alimentar.
Fig. 167. Prunus domestica
Prunus spinosa L.- Porumbar
1. secţiune longitudinalǎ prin
Este un arbust spinos de 1-3 m înălţime. Frunzele sunt eliptice, floare: r. receptacul; ţn. ţesut
păroase. Florile sunt solitare, mici, albe, cu înflorire protantă. Drupele sunt nectarifer; k. caliciul; c. corola;
mici, globuloase, albastru-închis, pruinoase şi astringente, având a. androceu; o. ovar; s. stil
proprietăţi medicinale. Creşte spontan de la câmpie până la munte în (dupǎ Flora R.S.R);
pajişti, tufărişuri, margini de păduri. 2. ramurǎ cu fructe
Genul Cerasus se caracterizează prin ritidom exfoliat în fâşii (dupǎ M. Grieve)
circulare. Prefoliaţia este conduplicată. Florile sunt lung pedicelate,
grupate în inflorescenţă umbelă, corimb sau racem corimbiform. Drupele sunt lipsite de pruină, cu
endocarpul globulos şi neted.
Cerasus avium (L.) Moench (Prunus avium L.) - Cireş
Este un arbore înalt de 10-20 m. Frunzele sunt eliptice, serate, au la baza peţiolului 1-2 glande
roşietice. Florile sunt albe, au sepale reflecte, cu marginea întreagă, grupate în umbelă. Umbela nu prezintă la
bază frunze normale. Înfloreşte în IV-V. Drupele sunt roşii sau galbene, dulci. Se cultivă pentru fructele
folosite în alimentaţie, în stare proaspătă sau conservate. Pedicelii fructelor au proprietăţi medicinale, cu
acţiune diuretică, din care se prepară ceai. Lemnul este folosit în industria mobilei. Specie submediteraneană.
- 243 -
Cerasus vulgaris Mill. (Prunus cerasus L.) - Vişin (fig. 168)

Arbore sau arbust de talie mai mică decât cireşul (8-10 m). Spre
deosebire de acesta, umbela prezintă la bază 1-3 frunzuliţe normale;
sepalele sunt glandulos serate, iar drupele au gust acrişor şi sunt roşii.
Înfloreşte în IV-V. Cultivat pentru fructele comestibile. Originar din Sud-
Estul Europei şi Vestul Asiei.
Cerasus serrulata (Lindl.) G. Don (Prunus serrulata ) - Cireş
japonez (fig. 169)
Arbore cu înălţimea de până la 10 m. Frunzele sunt eliptice, dublu-
serate. Sepalele sunt erect-patente. Florile sunt roze, albe, involte, grupate
în corimbe. Înfloreşte în IV-V. Drupele sunt mici, negre. Se cultivă în scop
ornamental. Este originar din Asia de Est.
Genul Padus cu frunze eliptice.
Padus avium Mill. (Prunus padus L., Prunus racemosus Lam.) -
Mălin.
Arbust sau arbore cu înălţimea de până la 15 m. Frunzele sunt
eliptice, lucioase. Florile sunt mici, albe, plăcut mirositoare, grupate în
raceme. Drupele sunt mici, negre, lucioase, astringente, cu endocarpul
Fig. 168. Cerasus vulgaris reticulat-brăzdat. Sporadic întâlnit în păduri, tufărişuri, zăvoaie, lungul
1. ramurǎ cu inflorescenţe; apelor, pe soluri umede, din zona pădurilor de stejar până în etajul boreal.
2. floare; 3. sepalǎ; 4. ramurǎ Poate fi cultivat ca specie ornamentală în parcuri şi grădini.
cu fructe; 5. secţiune prin Genul Armeniaca cu frunze lat-ovate.
fruct; (dupǎ O. W. Thomé) Armeniaca vulgaris Lam. (Prunus armeniaca L.) - Cais (fig. 170)
Arbore de talie mică (5-6 m). Frunzele sunt lat-ovate, cu prefoliaţie
convolută. Florile sunt alb-roze, au sepale roşii, fiind solitare sau grupate
câte două, aproape sesile. Înflorire protantă, în III-IV. Drupele sunt
galbene-portocalii, cu epicarpul pubescent şi endocarpul neted, comprimat,
ce se desprinde de mezocarp. Specie termofilă, se cultivă în zona de sud a
ţǎrii, pentru fructele consumate în stare proaspătă sau preparate. Este
sensibil la ger. Originar din Asia de Vest.
Genul Persica cu frunze lanceolate, având peţiolii mai scurţi decât
½ din lăţimea limbului.
Persica vulgaris Mill. (Prunus persica (L.) Batsch.) - Piersic (fig.
Fig. 169. Cerasus serrulata 171)
Arbore de talie mică (6 m). Frunzele sunt lanceolate, cu prefoliaţie
conduplicată. Florile sunt roze, solitare, rar grupate câte două, aproape sesile, cu înflorire protantă. Înfloreşte
în III-IV. Drupele sunt globuloase, mari, cu epicarpul pubescent, rar glabru (la nectarine), endocarpul este
brăzdat, se desface sau poate fi aderent de mezocarp.
Se cultivă în sudul ţării pentru fructele comestibile. Frunzele, florile şi fructele sunt diuretice, laxative
şi depurative. Specie termofilă, sensibilă la ger. Este originar din China.
Genul Amygdalus cu frunze lanceolate, cu peţiolii mai lungi decât ½ din lăţimea limbului.
Amygdalus communis L. (Prunus communis (L.) Arcang. non Huds. Prunus amygdalus Batsch.) -
Migdal (fig. 172)
Arbore scund, până la 8 m înălţime. Frunzele sunt oblong-lanceolate. Florile sunt roze sau albe, cu
înflorire protantă (III-IV). Drupa este parţial dehiscentă: epicarpul şi mezocarpul se usucă şi crapă la
maturitate, endocarpul prezintă adâncituri punctiforme. Specie termofilă, rezistentă la secetă, se cultivă
pentru seminţele dulci sau amare, folosite în cofetărie sau în cosmetică. Seminţele sunt amare la convar.
communis, fiind bogate în amigdalină şi dulci la convar. sativa. Este originar din Asia Centrală şi de Vest.
Amygdalus triloba (Lindl.) Ricker
Arbust cu înălţimea de cca. 3 m. Frunzele sunt eliptice, dublu serate, uşor trilobate la vârf. Florile sunt
roze, involte. Înfloreşte în IV-V. Cultivat în scop ornamental. Este originar din Extremul Orient.
Amygdalus nana L. (Prunus tenella Batsch) - Migdal pitic
Este un arbust stolonifer de talie mică, până la 1,5 m. Frunzele sunt lanceolate, simplu-serate. Florile
sunt mari, roze. Înfloreşte în IV-V. Creşte sporadic în zona de stepă (Dobrogea) până în etajul gorunului, în
tufărişuri, margini de păduri. Poate fi cultivat în scop ornamental.
- 244 -
Fig. 170. Armeniaca vulgaris Fig. 171. Persica vulgaris Fig. 172. Amygdalus communis
1. ramurǎ cu flori; 2. ramurǎ cu 1. ramurǎ cu flori; 2. floare; 1. ramurǎ floriferǎ; 2. floare
frunze şi fruct; 3. endocarp; 3. ramurǎ cu frunze şi fruct; secţionatǎ; 3. ramurǎ cu frunze şi
(dupǎ M. Grieve) 4. endocarp (dupǎ O. W. Thomé) fructe; 4. endocarp; (dupǎ A. Masclef)
a) Caracterizaţi pe scurt subclasa Rosidae.
b) Precizaţi diferenţele între genurile Deutzia şi Philadelphus.
c) Caracterizaţi familia Grossulariaceae şi daţi exemple de specii.
d) Exemplificaţi variaţiile receptaculului, gineceului şi fructului la subfamiliile din

Rosaceae.
e) Caracterizaţi prin comparaţie genurile Malus şi Pyrus.

Caracterele de recunoaştere a familiilor şi genurilor de interes horticol din
subclasa Rosidae, cu exemple de specii relevante şi importanţa lor.
- 245 -
ORDINUL FABALES (LEGUMINOSALES)

Cuprinde 3 familii: Mimosaceae, Caesalpiniaceae şi Fabaceae.
Familia Mimosaceae
Încadrează plante lemnoase, din zonele tropicale, cu frunze dublu
paripenat-compuse, dispuse altern. Florile sunt actinomorfe, hermafrodite,
pe tipul 4-5, cu prefloraţie valvată, grupate în inflorescenţe globuloase.
Învelişul floral este periant. Androceul are 8 sau numeroase stamine libere,
cu filamente lungi, viu-colorate. Gineceul este monocarpelar, superior.
Fructul este păstaie. Formula florală: ✴ K5-4; (5-4) C5-4; (5-4) A 8-∞ G1
Mimosa pudica L. - Mimoză (fig. 173)
Subarbust cu frunze dublu paripenat-compuse, cu stipele adesea
transformate în spini. Frunzele sunt sensibile la atingere, acestea se apleacă
de la baza peţiolului, iar foliolele se lipesc între ele. Florile sunt roz-violete,
pe tipul 4, cu puţine stamine (4-10), grupate în capitule globuloase.
Înfloreşte în VII-X. Păstaia este liniară, păroasă. Se cultivă în seră ca plantă
ornamentală. Originară din Brazilia.
Albizia julibrissin Durazz. - Albiţie, Arborele de mătase (fig. 174)
Fig. 173. Mimosa pudica
Arbust sau arbore cu înălţimea de până la 12 m. Frunzele sunt dublu
paripenat-compuse, nu sunt sensibile la atingere. Florile sunt roze, cu
numeroase stamine lungi, grupate în capitule globuloase. Înfloreşte în
VI-VIII. Se cultivă în parcuri şi grădini în scop ornamental. Originar
din Asia de Sud-Vest.
Familia Caesalpiniaceae
Cuprinde plante lemnoase din zonele tropicale sau subtropicale,
cu frunze simple sau compuse, dispuse altern. Florile sunt zigomorfe,
hermafrodite, pe tipul 5, cu înveliş floral periant, cu prefloraţie
cohlear-ascendentă (carenată). Androceul prezintă 10 stamine libere,
iar gineceul este monocarpelar, superior. Fructul este păstaie.
Formula florală: .↑. K(5) C5 A5+5 G1
Cercis siliquastrum L. - Arborele lui Iuda (fig. 175)
Fig. 174. Albizia julibrissin Este un arbore sau arbust cu
înălţimea de cca. 8 m. Frunzele
sunt simple, reniforme, cu
marginea întreagă, dispuse altern.
Florile sunt roze, prinse direct pe
tulpină sau pe ramuri (cauliflorie).
Înfloreşte în IV-V. Păstaia este
mică, dehiscentă. Cultivat în
parcuri şi grădini în scop decorativ.
Gleditsia triacanthos L. -
Glădiţă (fig. 176)
Arbore înalt de până la 20 m
cu spini trifurcaţi. Frunzele sunt
simplu şi dublu paripenat-
compuse, alterne. Florile sunt albe-
verzui, grupate în raceme axilare.
Înfloreşte în VI-VII. Păstaia este
Fig.175. Cercis siliquastrum Fig. 176. Gleditsia triacanthos mare, maronie, indehiscentă. Se
1. ramurǎ cu flori; 2. lǎstar cu 1. ramurǎ cu frunze; 2. spini cultivă în scop ornamental, pentru
frunze; 3. pǎstaie. trifurcaţi; 3. pǎstaie. gard viu, în perdele de protecţie.
(dupǎ Johan Carl Krauss) (dupǎ W. C. Grimm & J. T. Kartesz) Originar din America de Nord.
- 246 -
Familia Fabaceae (Leguminosae)

Este o familie numeroasă cu peste 10.000 de specii, răspândite pe tot globul, din care cca. 200 plante
cultivate şi spontane se întâlnesc la noi în ţară.
Sunt plante lemnoase şi erbacee cu rădăcina pivotantă cu nodozităţi (rădăcinile trăiesc în simbioză cu
bacteriile fixatoare de azot). Frunzele sunt compuse, foarte rar simple, cu stipele persistente, dispuse altern.
Florile sunt zigomorfe, hermafrodite, pe tipul 5, grupate în inflorescenţe racemoase (racem, capitul
sau umbelă). Caliciul este gamosepal (cu sepale unite), iar corola este dialipetală, papilionată (în formă de
fluturaş), formată din 5 petale libere, diferite ca formă şi mărime. Petala superioară, cea mai mare, poartă
numele de vexil sau stindard, acoperă două petale laterale mai mici, numite aripioare (alae), care la rândul
lor acoperă două petale inferioare mici, concrescute spre vârf, formând carena sau luntriţa. Prefloraţia este
cohlear-descendentă (vexilară). Androceul este format din 10 stamine. Acesta poate fi: diadelf (stamine unite
în douǎ grupe) cu 9 stamine unite prin filamentele lor, a 10-a liberă, fiind cel mai des întâlnit; monadelf, cu
toate staminele unite într-un mănunchi sau dialistemon, cu toate staminele libere. Gineceul este superior,
monocarpelar, unilocular, cu numeroase ovule, rar 1, campilotrope, cu placentaţie marginal-parietală.
Formula florală: .↓. K(5) C5 A(5+4)1 G1
.↓. K C5 A(5+5) G1
(5)
.↓. K C5 A5+5 G1
(5)
Polenizarea este entomofilă.

Fructul este păstaie, dehiscentă (se deschide la maturitate) sau indehiscentă (nu se deschide), rar
lomentă (păstaie strangulată între seminţe), cu seminţe exalbuminate.
Din punct de vedere biochimic, plantele din această familie conţin taninuri, saponine, alcaloizi,
glicozizi ş.a.
După tipul de androceu, familia este împărţită în 3 subfamilii: Sophoroideae, Galegoideae şi
Phaseoloideae (Sîrbu C., 2005).
Subfamilia Sophoroideae
Cuprinde plante lemnoase cu androceul dialistemon.
Sophora japonica L. - Salcâm japonez
Este un arbore înalt de cca. 20 m. Frunzele sunt imparipenat-compuse, formate din 7-17 foliole,
cenuşii pe partea inferioară. Florile sunt albe-gălbui, grupate în panicule
verticale. Înfloreşte în VI-VIII. Fructul este lomentă cărnoasă. Cultivat în
parcuri, în scop ornamental. Originar din Japonia, China.
Subfamilia Galegoideae
Cuprinde specii erbacee şi lemnoase cu androceul monadelf.
Lupinus angustifolius L. - Lupin, Cafeluţă
Plantă anuală de 20-80 cm înălţime. Frunzele sunt palmat-compuse
cu 5-9 foliole, liniar-spatulate. Florile sunt albastre, grupate în raceme
terminale. Înfloreşte în V-VII. Se cultivă ca îngrăşământ verde, furaj, iar
din seminţe se prepară un surogat de cafea. Este o specie mediteraneană.
Lupinus albus L. - Lupin alb
Este o plantă anuală, înaltă până la 120 cm, asemănătoare cu specia
precedentă, cu deosebirea că foliolele sunt obovate, iar florile sunt albe cu
vârful albăstrui. Înfloreşte în VI-VII. Se cultivă, având aceeaşi importanţă
ca şi specia precedentă.
Lupinus polyphyllus - Lindl. (fig. 177)
Plantă perenă de 50-150 cm înălţime. Frunzele sunt palmat-compuse
cu un număr mai mare de foliole (9-17), lungi de cca. 15 cm. Florile sunt
albastre, albe, roze, grupate în racem terminal. Înfloreşte în VI-IX. Se
cultivă în scop ornamental. Este originară din America de Nord. Fig. 177. Lupinus polyphyllus
- 247 -
Laburnum anagyroides Medik. - Salcâmul galben (fig. 178)

Arbust sau arbore de până la 7 m înălţime. Frunzele sunt trifoliate.
Florile sunt galbene, grupate în raceme pendule. Înfloreşte în V-VII. Rar
întâlnit în tufărişuri, margini de păduri, din jud Mehedinţi. Se cultivă în
scop ornamental. Este toxic, datoritǎ conţinutului în citizinǎ, un alcaloid.
Sarothamnus scoparius (L.) W.D.J. Koch (Cytisus scoparius (L.)
Link) - Mături, Drob (fig. 179)
Este un arbust de cca. 1,5 m înălţime. Frunzele dinspre vârful
lăstarilor sunt simple, restul sunt trifoliate, toate cad de timpuriu. Florile
sunt galbene, solitare sau grupate câte două, dispuse axilar. Înfloreşte în
V-VI. Sporadic întâlnit în tufărişuri, rarişti şi margini de păduri, din zona
pădurilor de stejar până în etajul fagului. Se cultivă în scop ornamental,
fixează coastele degradate. Ramurile tinere conţin alcaloizi (sparteina,
genisteina, sarotamnina), iar florile compuşi flavonoidici, cu proprietăţi
medicinale, în afecţiunile cardiace, afecţiuni acute ale căilor respiratorii,
în hipotenii uterine, antihemoragic gingival.
Fig. 178. Laburnum anagyroides Ononis spinosa L. - Osul iepurelui (fig. 180)
Subarbust spinos de 30-80 cm înălţime, glandulos-pubescent.
Frunzele sunt trifoliate cu foliolele serat-dinţate. Florile sunt roze, solitare sau grupate în raceme laxe,
axilare. Înfloreşte în VI-VII. Creşte în pajişti, tufărişuri, locuri aride, din zona de stepă până în etajul
gorunului. Planta are şi proprietăţi medicinale, rădăcinile conţin alcaloizi, cum sunt: onopsină, omonină,
omocerină, fiind folosite sub formă de decoct pentru tratarea de edeme, datorate insuficienţei circulatorii,
litiază renală, afecţiuni urinare, cistite şi diureză.
Trigonella foenum-graecum L. - Schinduf, Sfândoc (fig. 181)
Plantă anuală, înaltă până la 50 cm. Frunzele sunt trifoliate cu foliolele obovate, serat-dinţate pe toată
marginea. Florile sunt alb-gălbui, cu nuanţe violete, solitare sau grupate câte douǎ, aproape sesile. Înfloreşte
în VI-VIII. Păstaia prezintă un rostru lung. Plantă furajeră. Seminţele pot fi folosite pentru surogat de cafea,
având şi proprietăţi medicinale pentru stimularea metabolismului, sistemului nervos, afrodisiac,
antiinflamator şi cicatrizant, folosindu-se infuzie din pulbere de seminţe. Origine mediteraneană.
Glycine max (L.) Merr.- Soia (fig. 182)
Este o plantă anuală de 30-60 cm înălţime, hirsută (acoperită de peri lungi, dinţaţi). Frunzele sunt
trifoliate, cu stipele la baza peţiolului şi stipelule la baza foliolelor. Florile sunt violete sau albe, grupate în
Fig. 179. Sarothamnus scoparius Fig. 180. Ononis spinosa Fig. 181. Trigonella foenum-graecum
1. lǎstar cu frunze simple; 1. planta cu flori; 2. floare; 1. plantǎ; 2. floare; 3. sǎmânţǎ
2. lǎstar florifer; 3. pǎstaie; 3. pǎstaie (dupǎ O. W. Thomé) (dupǎ Koehler's Medicinal-Plants)
- 248 -
raceme scurte, axilare. Înfloreşte în VI-VIII. Păstaia este păroasă, mică, cu 2-3 seminţe sferice. Seminţele au
un conţinut ridicat în ulei (18 %) şi proteină (35%), fapt pentru care acestea au multiple întrebuinţări, fiind
folosite la prepararea diferitelor produse alimentare: ulei, lapte, margarină, salam, carne, ciocolată, biscuiţi
ş.a. Se cultivă în sudul ţării ca plantă alimentară, oleaginoasă şi furajeră. Originară din China.
Amorpha fruticosa L. - Salcâm pitic
Este un arbust cu înălţimea de până la 3 m. Frunzele sunt imparipenat-compuse. Florile sunt mici,
corola este redusă doar la stindard, de culoare violacee, grupate în raceme dense, spiciforme, verticale.
Înfloreşte în V-VII. Păstaia este indehiscentă. Se cultivă ca specie ornamentală, pentru gard viu, perdele de
protecţie şi pentru fixarea solurilor. Poate fi întâlnit şi subspontan prin zăvoaie. Originar din America de
Nord.
Galega officinalis L.- Ciumărea (fig. 183)
Plantă perenă, înaltă de 40-100 cm, cu tulpina fistuloasă. Frunzele sunt imparipenat-compuse, cu 11-
17 foliole liniar-lanceolate. Florile sunt albastre-liliachii, rar albe, grupate în raceme axilare. Înfloreşte în
VII-VIII. Păstaia este uşor strangulată între seminţe. Creşte prin locuri umede, din zona pădurilor de stejar
până în etajul fagului. În timpul înfloritului, planta este toxică pentru oi, conţine guanidină, un alcaloid toxic,
care acţionează asupra inimii. Planta are şi proprietăţi medicinale pentru stimularea lactaţiei, tratarea
diabetului, durerilor musculare la bătrâni, epilepsiei.
Arachis hypogaea L. - Alune de pământ, Arahide (fig. 184)
Plantă anuală, înaltă până la 50 cm, cu frunze paripenat-compuse, formate din 2 perechi de foliole.
Florile sunt galbene, axilare, cleistogame, după fecundare, ginoforul se alungeşte, se îndoaie, intră în sol,
unde se formează păstaia. Înfloreşte în VII-VIII. Păstaia este indehiscentă, cilindrică, alveolat-reticulată, cu
1-2 seminţe bogate în ulei (40-60%). Se cultivă pe solurile cu texturǎ uşoarǎ ca plantă alimentară şi
oleaginoasă. Este originară din America de Sud.
Subfamilia Phaseoloideae
Încadrează specii cu androceul diadelf.
Genul Medicago cuprinde specii de lucernă, cu frunze trifoliate, având foliolele serat-dinţate spre
vârf, ce au peţiolulii inegali, la foliola din mijloc fiind mai lung şi geniculat (îndoit). Florile sunt grupate în
racem dens. Păstaia este indehiscentă, răsucită în spirală, rareori curbată sau dreaptă.
Medicago sativa L.- Lucerna albastră (fig. 185)
Plantă perenă cu tulpina lignificată la bază, înaltă de 30-80 cm. Florile sunt albastre-violete, grupate în
raceme. Înfloreşte în V-X. Păstaia este spiralată, cu seminţe reniforme, galbene-brunii. Se cultivă, fiind o
foarte bună plantă furajeră, dar este întâlnită şi subspontan. Planta produce meteorizaţie (umflarea
Fig. 182. Glycine max Fig. 183. Galega officinalis Fig. 184. Arachis hypogaea
1. plantǎ; 2. floare; 3. androceu; 1. plantǎ; 2. floare; 3. pǎstaie;
4. pǎstǎi (dupǎ O. W. Thomé) 4. sǎmânţa (dupǎ C. A. M. Lindman)
- 249 -
animalelor), consumată în stare verde. Este Originară din Asia Centrală.

Medicago falcata L. - Lucerna galbenă
Plantă perenă cu flori galbene, grupate în raceme scurte. Înfloreşte în V-IX. Păstaia este falcată (uşor
curbată, în formă de seceră). Creşte prin păşuni şi fâneţe, fiind foarte bună plantă furajeră.
Medicago lupulina L. - Trifoi mărunt
Este o plantă perenă de talie mică (10-50 cm), cu flori mici, galbene, grupate în raceme scurte, dense.
Înfloreşte în V-IX. Păstaia este mică, monospermă, reniformă, iar la maturitate se înnegreşte. Frecvent
întâlnită în pajişti, fiind o foarte bună plantă furajeră.
Genul Melilotus cuprinde specii de sulfină, cu frunze trifoliate, având foliolele serat-dinţate pe toată
marginea şi peţiolulii inegali (mai lung şi geniculat la foliola din mijloc). Păstaia este monospermă,
indehiscentă, însoţită de caliciu.
Melilotus officinalis Lam. - Sulfina galbenă (fig. 186)
Este o plantă perenă de 40-100 cm înălţime. Florile sunt galbene, mici, grupate, în raceme. Înfloreşte
în VI-IX. Păstaia este ovoidală, reticulată transversal, monospermă, indehiscentă. Creşte prin pajişti,
tufărişuri, locuri ruderale, fiind o bună plantă furajeră, medicinală şi meliferă.
Melilotus albus Medik. - Sulfina albă
Plantă perenă cu flori albe, grupate în raceme. Înfloreşte în VI-IX.
Fig. 185. Medicago sativa

1. frunza şi inflorescenţa; 2. floare; Fig. 186. Melilotus officinalis
3. pǎstaie; 4 sǎmânţa 1. frunza şi inflorescenţa; Fig.187. Trifolium pratense
(dupǎ O. W. Thomé) 2. pǎstaie; (dupǎ O. W. Thomé) (dupǎ Flore Virtuelle
Genul Trifolium cuprinde specii de trifoi, cu frunze trifoliate (rar 5 foliole). Foliolele au marginea
întreagă, fin serată sau ciliată (cu peri), cu peţiolulii mici, egali şi prezintă de regulă pe partea superioară o
zonă albă, în forma literei V. Florile sunt grupate în inflorescenţă capitul.
Păstaia este mică, indehiscentă, închisă în caliciu.
Trifolium pratense L. - Trifoi roşu (fig. 187)
Plantă perenă cu tulpina lignificată la bază, de până la 70 cm
înălţime. Florile sunt roze, grupate în capitule sesile. Înfloreşte în V-IX.
Păstaia este monospermă, închisă în caliciu şi corolă. Creşte prin păşuni,
tufărişuri, dar se şi cultivă, fiind o foarte bună plantă furajeră, iar
inflorescenţele au şi proprietăţi medicinale. Produce meteorizaţie,
consumată în stare verde.
Trifolium repens L. - Trifoi alb târâtor (fig. 188)
Plantă perenă cu tulpina târâtoare şi radicantă la noduri (care se
înrădăcinează). Frunzele sunt trifoliate, lung peţiolate, cu foliole obovate,
cu vârful uşor emarginat. Florile sunt albe, grupate în capitule lung
pedunculate, după fecundare se brunifică şi se răsfrâng. Înfloreşte în V-IX.
Păstaia este mică, cu 3-4 seminţe reniforme, galbene sau brun-deschis.
Este o foarte bună plantă furajeră, întâlnită în pajişti, de la câmpie până la
Fig.188. Trifolium repens
munte. Inflorescenţele au proprietăţi medicinale (antibronşic,
1. plantǎ; 2. floare; 3. pǎstaie
(dupǎ Flore Virtuelle d'Orsay) antireumatic).
- 250 -
Genul Lotus are frunze imparipenat-compuse.

Lotus corniculatus L.- Ghizdei (fig. 189)
Este o plantă perenă, înaltă de 10-30 cm. Frunzele sunt imparipenat-
compuse, formate din 5 foliole. Perechea de foliole de la bază este distanţată
de cele 3 foliole din vârf. Stipelele sunt reduse la papile. Florile sunt galbene,
grupate în umbele. Înfloreşte în V-IX. Păstaia este polispermă, dehiscentă,
valvele, la maturitate, se răsucesc. Creşte în pajişti, de la câmpie până la
munte, fiind o bună plantă furajeră. Inflorescenţele au proprietăţi medicinale
(antiseptice, sedative).
Genul Wisteria cu frunze imparipenat-compuse.
Wisteria sinensis (Sims) Sweet - Glicină (fig. 190)
Este o liană cu frunze imparipenat-compuse. Florile sunt albastre-
violete, grupate în raceme pendule. Înfloreşte în V-VI. Se cultivă în scop
ornamental. Originară din Asia de Est.
Genul Robinia cuprinde specii cu frunze imparipenat-compuse.
Robinia pseudoacacia L. - Salcâm (fig. 191)
Arbore de până la 25 m înălţime, cu rădăcini drajonante. Frunzele sunt
imparipenat-compuse, cu stipele transformate în spini. Florile sunt albe,
bogate în nectar, grupate în raceme pendule. Înfloreşte în V-VI. Creşte Fig. 189. Lotus corniculatus
spontan, dar se şi cultivă în plantaţii forestiere, este antierozional, bun 1. plantǎ; 2. petale
fixator, folosit în perdele de protecţie, fiind şi o foarte bună specie meliferă, (dupǎ James Edward Smith)
dar şi medicinală (gastrite). Originar din America de Nord.
Robinia hispida L. - Salcâm roşu
Este un arbust stolonifer de până la 3 m înălţime. Lăstarii sunt
acoperiţi de sete roşii (peri dinţaţi), căzătoare, ce lasă cicatrici roşiatice.
Florile sunt roşiatice, grupate câte 3-5 în raceme mici. Înfloreşte în V-
VI. Se cultivă în scop ornamental. Originar din America de Nord.
Genul Colutea cu frunze imparipenat-compuse.
Colutea arborescens L. - Băşicoasă
Arbust de 2-3 m înălţime, cu frunze imparipenat-compuse. Florile
sunt galbene, grupate în raceme axilare, pauciflore. Înfloreşte în VI-VII.
Păstaia este veziculos-umflată, membranoasă. Specie submediteraneană,
se cultivă în scop ornamental. Rar întâlnit în rarişti şi margini de păduri,
pe soluri calcaroase (Arad, Mehedinţi, Caraş-Severin, Buzău, Tulcea).
Genul Caragana cu frunze paripenat-compuse.
Caragana arborescens Lam. - Caragană
Arbust de 3-5 m înălţime. Frunzele sunt paripenat-compuse,
formate din 4-6 perechi de foliole, cu rahisul terminat cu o setă. Florile Fig. 190. Wisteria sinensis (original)
sunt galbene, solitare sau grupate câte 2-5, axilar. Înfloreşte în V-VI. Se
cultivă în scop ornamental şi în perdele de protecţie. Originar din Asia de
Nord-Est.
Genul Glycyrrhiza cu frunze imparipenat-compuse.
Glycyrrhiza glabra L. - Lemn dulce (fig. 192)
Subarbust înalt de 50-100 cm. Frunzele sunt imparipenat-compuse,
cu foliolele glandulos-punctate pe partea inferioară. Florile sunt albastre-
violete, grupate în raceme spiciforme. Înfloreşte în VI-VII. Se cultivă ca
plantă medicinală şi industrială, de la care se folosesc în special rădăcinile
(Radix liquiritiae). În medicină, rădăcinile sunt folosite pentru tratarea
multor afecţiuni: artritei, ulcerului gastro-duodenal, dismenoreei,
afecţiunilor bucale, bronşite, cu efect laxativ ş.a. În industrie, rădăcinile sunt
folosite pentru aromatizarea şi îndulcirea diferitelor băuturi. Glicirizina,
extrasă din plantă este folosită la încărcarea stingătoarelor de incendiu,
deoarece în contact cu apa face spumă (Pârvu, 1991). Este rar întâlnit în
locuri umede, pajişti, tufărişuri din jud. Tulcea şi Botoşani.
Fig. 191. Robinia pseudoacacia
- 251 -
Genul Coronilla cu frunze imparipenat-compuse.

Coronilla varia L. - Coronişte (fig. 193)
Plantă perenă, înaltă de 20-120 cm. Frunzele sunt imparipenat-compuse. Florile sunt roze, grupate în
umbelă. Înfloreşte în VI-VIII. Fructul este lomentă. Este întâlnită în pajiştile din zona de stepă până în etajul
fagului. Planta este toxică, conţine glicozidul coronilină.
Genul Onobrychis cu frunze imparipenat-compuse.
Onobrychis viciifolia Scop.- Sparceta (fig. 194)
Plantǎ perenă de 30-70 cm înălţime. Frunzele sunt imparipenat-compuse, formate din numeroase
foliole eliptice, întregi, cu vârful mucronat. La baza frunzelor se aflǎ stipele membranoase. Florile sunt roze-
purpurii, grupate în raceme lung pedunculate. Înfloreşte în VI-VIII. Păstaia este monospermă, indehiscentă,
semicirculară, comprimată, cu suprafaţa alveolată, pe marginea convexă prevăzută cu dinţi rigizi. Specie
oligotrofă, preferă solurile calcaroase, fiind întâlnită în pajiştile din zona pădurilor de stejar până în etajul
fagului. Se cultivă ca plantă furajeră.
Genul Cicer cu frunze imparipenat-compuse.
Cicer arietinum L. - Năut (fig. 195)
Plantă anuală, glandulos păroasă, de 20-40 cm înălţime. Frunzele sunt imparipenat-compuse, cu
foliolele serate. Florile sunt albastre sau albe, solitare, situate axilar. Înfloreşte în VI-VII. Păstăile sunt
veziculos-umflate, păroase, cu două seminţe piriforme. Se cultivă pentru seminţe şi ca surogat de cafea. Este
originarǎ din Asia de SV.
Genul Vicia cu frunze paripenat-compuse.
Vicia faba L. - Bob
Plantă anuală de talie mare, până la 1 m înălţime. Frunzele sunt
paripenat-compuse, prezintă în vârf o setă. Florile sunt solitare sau
grupate axilar, albe, pătate cu negru pe aripi. Înfloreşte în V-VII.
Păstăile sunt negre la maturitate şi au seminţe mari, de culoare brună. Se
cultivă pentru seminţele utilizate în alimentaţie sau în scop furajer. Este
originară din Nordul Africii.
Vicia sativa L. - Măzăriche de primăvară (fig. 196)
Plantă anuală, înaltă de 30-80 cm. Frunzele sunt paripenat-
compuse, prezintă în vârf un cârcel ramificat. Foliolele sunt emarginate,
mucronate. Florile sunt albastre-violete, solitare sau grupate câte două,
axilar. Înfloreşte în V-VII. Păstăile
sunt liniare şi brune. Creşte spontan
prin fâneţe, păşuni, în culturi ca
buruiană, dar poate fi cultivată ca
Fig. 192. Glycyrrhiza glabra plantă furajeră.
1. rǎdǎcinǎ; 2. frunze şi
inflorescenţe; 3. floare
(dupǎ Koehler's Medicinal-Plants)
Fig. 194. Onobrychis viciifolia

Fig. 193. Coronilla varia 1. plantǎ; 2. floare. 3. pǎstaie Fig. 195. Cicer arietinum
(dupǎ botanical-online.com) (dupǎ Flora R.P.R) (dupǎ FAO.org)
- 252 -
Fig. 196. Vicia sativa Fig. 197. Vicia cracca Fig. 198. Lathyrus tuberosus
1. plantǎ; 2. floare; 3. pǎstaie 1. plantǎ; 2. floare; 3. pǎstaie
(dupǎ C. A. M. Lindman) (dupǎ C. A. M. Lindman)
Vicia cracca L. - Măzăriche (fig. 197)
Plantă perenă cu frunze paripenat-compuse, cu cârcel ramificat. Florile sunt albastre-violete, grupate
în raceme axilare. Înfloreşte în VI-VIII. Frecvent întâlnită în zona de stepă până în etajul fagului, în pajişti,
tufărişuri, margini de păduri, fiind o bunǎ plantǎ furajerǎ.
Genul Lens cu frunze paripenat-compuse.
Lens culinaris Medik. - Linte
Plantă anuală cu tulpina păroasă de 15-50 cm înălţime. Frunzele sunt paripenat-compuse, cu foliole
liniare şi cârcei în vârf. Florile sunt liliachii, grupate în raceme axilare. Înfloreşte în V-VII. Păstăile sunt
mici, umflate, cu 1-2 seminţe lenticulare. Se cultivă pentru seminţele bogate în proteinǎ şi amidon, folosite în
alimentaţie. Este originară din Asia de Vest.
Genul Lathyrus cu frunze paripenat-compuse.
Lathyrus tuberosus L.- Oreşniţă, Sângele voinicului (fig. 198)
Plantă perenă cu rădăcini tuberizate. Tulpina este nearipată de 30-100 cm înălţime. Frunzele sunt
paripenat-compuse (1-2 perechi de foliole), cu cârcel ramificat. Florile sunt roşii-roze, grupate (2-3) în
raceme axilare. Înfloreşte în VI-VIII.
Frecvent întâlnită ca buruiană în culturi de
cereale, din zona de stepă până în etajul
fagului, rar în pajişti, tufǎrişuri.
Lathyrus odoratus L. - Sângele
voinicului
Plantă anuală cu tulpina aripată de până
la 150 cm înălţime. Florile sunt mari, roşii,
violete, albe, odorante, grupate câte 2-3 în
raceme axilare. Înfloreşte în VI-VIII. Păstăile
sunt aspru-păroase. Cultivată în scop
ornamental. Specie mediteraneană.
Genul Pisum cu frunze paripenat-
compuse, cu stipele asimilatoare.
Pisum sativum L. - Mazăre (fig. 199)
Plantă anuală de 30-100 cm înălţime.
Frunzele sunt paripenat-compuse (cu 1-2
perechi de foliole), prezintă în vârf un cârcel
ramificat, iar la bază două stipele mari, mai Fig. 199. Pisum sativum Fig. 200. Phaseolus vulgaris
mari decât foliolele, dinţate la bază, cu rol 1. plantǎ; 2. floare 1. plantǎ; 2. pǎstaie
asimilator. Florile pot fi albe (la mazărea (dupǎ O. W. Thomé) (dupǎ Charles Lemaire)
- 253 -
comestibilă) sau violete (la cea furajeră), grupate în raceme axilare. Înfloreşte în V-VII. Păstaia are seminţe
sferice, galbene, verzi, brune sau albe. Se cultivă ca legumă pentru seminţe sau ca plantă furajeră.
Genul Phaseolus cu frunze trifoliate.
Phaseolus vulgaris L. - Fasole (fig. 200)
Este o plantă anuală cu tulpina dreaptă sau volubilă (se răsuceşte în jurul unui suport). Frunzele sunt
trifoliate, dispuse altern, cu excepţia primelor frunze bazale, care sunt simple şi dispuse opus. Frunzele sunt
aspru păroase, cu stipele la baza peţiolului şi stipelule la baza foliolelor. Foliolele sunt ovate, cu marginea
întreagă şi vârful acuminat. Florile sunt albe sau violete, grupate în raceme scurte, axilare. Carena, tubul
staminelor şi stilul sunt răsucite în spirală. Înfloreşte în VI-IX. Păstaia este verde sau galbenă, cu seminţe
reniforme, bogate în proteină. Se cultivă ca legumă, pentru păstăile verzi şi seminţele uscate utilizate în
alimentaţie, sub două varietăţi: communis - fasolea de arac, cu tulpina volubilă şi nanus - fasolea oloagă, cu
tulpina dreaptă. Originară din America Centrală şi de Sud.
ORDINUL MYRTALES
Din acest ordin sunt descrise două familii: Punicaceae şi
Onagraceae, cu speciile cele mai reprezentative.
Familia Punicaceae
Cuprinde plante lemnoase, cu frunze simple, nestipelate, dispuse
opus. Florile sunt hermafrodite, actinomorfe, cu caliciul şi corola formate
din 5-7 elemente libere. Androceul este format din numeroase stamine
libere. Gineceul este inferior, format din 9 carpele unite. Fructul este
bacă.
Punica granatum L. - Rodiu (fig. 201)
Arbust sau arbore, adesea cu spini, de 1-5 m înălţime. Frunzele sunt
eliptic-lanceolate, opuse. Florile sunt roşii, mari, 3-4 cm diam. Bacele sunt
roşii (5-8 cm diam.), cu numeroase seminţe suculente. Înfloreşte în VI-
VIII. Specie termofilă, se cultivă foarte rar în sudul ţării, în locuri
protejate, ca specie ornamentală, cât şi pentru fructe. Originar din Asia de
Sud.
Fig. 201. Punica granatum
1. lǎstar cu flori; 2. floare;
3. fructul (dupǎ O. W. Thomé)
Familia Onagraceae
Cuprinde plante erbacee şi lemnoase, cu frunze simple, dispuse
opus, altern sau în verticil. Florile sunt hermafrodite, de regulă pe tipul 4,
cu sepale, petale şi stamine libere. Gineceul este inferior, format din 4
carpele unite. Fructul este bacă, capsulă sau achenă.
Genul Fuchsia cuprinde plante tropicale, sub numele de cerceluşi,
cultivate în seră şi apartament în scop ornamental. Fructul este bacă.
Fuchsia magellanica Lam. (fig. 202)
Arbust de 1-3 m înălţime, cu frunze eliptice, opuse. Florile sunt
roşii-violete, globuloase, lung pedicelate, pendule, de 2-3 cm lung., cu
tubul receptaculului aproape globulos. Înfloreşte în V-X. Originar din
America Centrală şi de Sud.
Fuchsia x hybrida Voss.
(F. magellanica x fulgens)
Arbust de 1-2 m înălţime cu frunze ovat-lanceolate, dispuse opus.
Florile au 5-7 cm lung., cu receptaculul alungit. Înfloreşte în VI-X.
Originar din America de Sud.
Genul Oenothera cuprinde plante erbacee, cu fruct capsulă.
Oenothera glazioviana Micheli - Luminiţă
Plantă bienală cu tulpina înaltă de 30-150 cm, cu pete roşii. Frunzele
sunt eliptice, dispuse altern. Florile sunt mari, galbene, au caliciul roşu,
Fig. 202. Fuchsia magellanica striat. Înfloreşte în VI-VIII. Se cultivă ca plantă ornamentală, dar întâlnită
(după Curtis Botanical Magazine) şi subspontan. Este originară din America de Nord.
- 254 -
Oenothera biennis L.- Luminiţă, Luminiţa nopţii

Este o plantă bienală cu tulpina pubescentă, fără pete. Frunzele sunt ovat-eliptice, dispuse altern.
Florile sunt mai mici, galbene. Înfloreşte în VI-VIII. Frecvent întâlnită în zona de stepă până în etajul
fagului, pe soluri nisipoase, malul apelor, zăvoaie. Planta are proprietăţi medicinale, în special seminţele,
conţin ulei, bogat în acizi graşi polinesaturaţi, cu efect hipoglicemiant, depurativ, emolient, cicatrizant.
Originară din America de Nord.
a) Menţionaţi particularităţile florii la cele trei familii ale ordinului Fabales

(Mimosaceae, Caesalpiniaceae şi Fabaceae).
b) Caracterizaţi pe scurt familia Fabaceae şi daţi exemple de specii.

Caracterele de recunoaştere a familiilor din ordinul Fabales, cu exemple de
- 255 -
ORDINUL ELAEAGNALES
Familia Elaeagnaceae
Cuprinde plante lemnoase cu frunze întregi, acoperite de peri stelaţi sau solzoşi, ce dau un aspect
argintiu, dispuse altern. Florile sunt hermafrodite sau unisexuate, dispuse în axila frunzelor, cu învelişul
floral perigon, format din 4-2 tepale libere. Receptaculul este tubulos, la maturitate devine cărnos,
participând la fructificare. Gineceul este monocarpelar, superior. Fructul are aspect de drupă sau baciform.
Formula floralǎ: ✴ P4-2 A5-4) G1
Genul Elaeagnus cuprinde specii cu flori hermafrodite, cu
perigonul format din 4 tepale.
Elaeagnus angustifolia L.- Salcie mirositoare, Răchiţică
Arbust sau arbore înalt de 3-7 m. Frunzele sunt lanceolate, argintii
păroase, cu peri stelaţi. Florile sunt galbene, plăcut mirositoare, grupate
câte 1-3 axilar. Înfloreşte în VI. Se cultivă ornamental sau în perdele de
protecţie, dar întâlnit şi subspontan. Fructul este drupiform, argintiu. Este
originar din Asia Centrală şi sudul Europei.
Genul Hippophaë cuprinde specii cu flori unisexuat-dioice, cu
perigonul format din 2 tepale.
Hippophaë rhamnoides L.- Cătină albă, Cătină de râu (fig. 203)
Este un arbust cu spini, înalt de 4-6 m. Frunzele sunt liniar-
lanceolate, argintii, mai ales pe partea inferioară. Florile sunt mici,
verzui, grupate în raceme scurte, axilare, cu înflorire protantă. Înfloreşte
în IV-V. Fructul este baciform, de culoare portocalie. Specie oligotrofă,
creşte spontan pe marginea apelor, pe coastele erodate. Poate fi cultivat
ca specie ornamentală, medicinală sau pentru fixarea taluzelor,
terenurilor erodate. Fructele au un conţinut ridicat în vitamine (C, E, B1,
B2), carotenoizi, flavonoizi, ulei volatil, ulei gras, fiind folosite pentru
tratarea multor afecţiuni: hepatită cronică, nevroze, ulcer, anemie etc. De
asemenea, din fructe se prepară suc, sirop, gem, lichior, alimente
Fig. 203. Hippophaë rhamnoides tonifiante (Pârvu, 1991).
ORDINUL CORNALES
Familia Cornaceae
Cuprinde plante lemnoase cu frunze simple, cu marginea întreagă, cu nervaţiune arcuată, fără stipele,
dispuse opus. Florile sunt actinomorfe, hermafrodite, pe tipul 4, cu
înveliş floral periant, grupate în umbele axilare. Gineceul este
bicarpelar, gamocarpelar, inferior.
Formula floralǎ: ✴ K4 C4 A4 G(2)
Fructul este drupă.
Cornus mas L. - Corn (fig. 204)
Arbust sau arbore cu înălţimea de 2-6 m. Frunzele sunt eliptice,
au nervaţiune arcuată. Florile sunt galbene, grupate în umbele axilare,
cu înflorire protantă. Înfloreşte primăvara devreme, la începutul lunii
martie. Drupele sunt roşii, alungite, cu gust acru, bogate în vitamina C,
comestibile. Frecvent întâlnit în pădurile de foioase, tufărişuri. Poate fi
cultivat în scop ornamental, pentru gard viu.
Cornus sanguinea L. - Sânger
Fig. 204. Cornus mas
Arbust cu lăstarii roşietici, frunze eliptice, cu nervaţiune arcuată,
1. ramurǎ cu flori; 2. floare; se înroşesc toamna. Florile sunt albe, grupate în umbele axilare, apar
3. ramurǎ cu frunze şi fructe după înfrunzire. Înfloreşte în V-VI. Drupele sunt negre, sferice,
(dupǎ O. W. Thomé) necomestibile. Creşte în pădurile de foioase. Cultivat în scop
ornamental, pentru gard viu.
- 256 -
ORDINUL SANTALALES
Familia Loranthaceae
Cuprinde arbuşti mici, semiparaziţi pe tulpinile şi ramurile unor specii lemnoase, din care extrag seva
brută cu ajutorul haustorilor (rădăcini metamorfozate). Frunzele sunt simple, întregi, dispuse opus. Florile
sunt actinomorfe, unisexuate, pe tipul 4, grupate în cime axilare. Învelişul floral este perigon, cu tepale libere
sau unite. Gineceul este gamocarpelar, inferior. Fructul este bacă.
Loranthus europaeus Jacq. - Vâsc de stejar
Este un subarbust semiparazit, înalt de 20-50 cm, cu tulpina ramificată dihotomic. Frunzele sunt
peţiolate, oblong-lanceolate, căzătoare. Florile sunt unisexuat-dioice, mici, galben-verzui, grupate în raceme
spiciforme, pedunculate. Înfloreşte în V-VI. Baca este sferică, gălbui-închis. Trăieşte în special pe ramurile
de stejar şi gorun, fiind dăunător şi toxic.
Viscum album L. - Vâsc de foioase
Arbust semiparazit cu tulpina dihotomic sau polihotomic ramificată, ce se deosebeşte de specia
precedentă prin frunze lucioase, persistente; flori grupate în cime dihaziale, sesile; bacele sunt albe, rar
gălbui, bogate în viscină, o substanţă cleioasă. Înfloreşte în III-V. Trăieşte
pe ramurile mai multor arbori de foioase. Este toxic, dar are şi proprietăţi
medicinale, din care se obţin preparate injectabile (Iscador, Isorel),
antihipertensive, antitumorale (Muntean, 2007). Planta se foloseşte ca
decor în timpul sǎrbǎtorilor de iarnǎ.
ORDINUL CELASTRALES
Cuprinde două familii: Celastraceae şi Aquifoliaceae.
Familia Celastraceae
Încadrează plante lemnoase cu frunze simple, dispuse de regulă
opus. Florile sunt actinomorfe, hermafrodite, pe tipul 4 sau 5, cu sepale,
petale şi stamine libere. Gineceul este gamocarpelar, superior.
Formula florală: ✴ K-4 -5 C4 -5 A4 -5 G(2 -5)
Fructul este capsulă, având seminţe acoperite de aril cărnos,
portocaliu sau roz.
Fig. 205. Euonymus europaeus
Euonymus europaea L. - Salbă moale (fig. 205)
1. ramurǎ cu flori; 2. floare;
Este un arbust de 2-6 m înălţime, cu ramuri patru-muchiate. 3. fructe. (dupǎ O. W. Thomé)
Frunzele sunt eliptice, dispuse opus. Florile sunt verzi-gălbui, pe tipul 4,
grupate în cime corimbiforme, dispuse axilar. Înfloreşte în V-VI. Capsula
este roşie sau roză, se deschide prin 4 valve. Seminţele sunt înconjurate de
un aril portocaliu. Frecvent întâlnit în păduri, tufărişuri, din zona pădurilor
de stejar până în etajul gorunului. Poate fi cultivat şi ca specie
ornamentală.
Euonymus fortunei (Turcz.) Hand.- Mazz. ( E. radicans Sieb. ex
Miq.) - Salbă târâtoare
Arbust târâtor sau căţărător cu frunze eliptice, persistente. Înfloreşte
în VI-VII. Se cultivă în scop ornamental, uneori ca înlocuitoare de gazon,
în locuri umbroase. Originară din Japonia, China.
Euonymus japonicus L. Salbă japoneză
Este un arbust erect, înalt de 2-3 m, cu frunze, eliptice, opuse,
persistente. Cultivat în scop ornamental. Este originar din Japonia.
Familia Aquifoliaceae
Cuprinde un singur gen - Ilex, cu o singură specie:
Ilex aquifolium L. - Laur (fig. 206)
Arbust înalt de până la 2 m. Frunzele sunt persistente, ovat-eliptice, Fig. 206. Ilex aquifolium
cu marginile ondulate şi spinos-dinţate, rigide, lucioase, dispuse altern. 1. ramurǎ floriferǎ; 2. floare
Florile sunt unisexuat-dioice, pe tipul 4, albe, odorante, grupate în femelǎ; 3. floare masculǎ;
inflorescenţe cimoase, scurte, axilare. Fructul este drupă roşie. Specie rar 4. fruct. (dupǎ A. Masclef)
- 257 -
întâlnită în jud. Arad, în pădurea Zimbru, fiind ocrotită de lege şi declarată monument al naturii. Se cultivǎ
ca plantǎ decorativǎ.
ORDINUL EUPHORBIALES
Este reprezentat de două familii: Buxaceae şi Euphorbiaceae.
Familia Buxaceae
Cuprinde plante lemnoase cu frunze simple, dispuse opus,
persistente. Florile sunt actinomorfe, unisexuat-monoice, cu învelişul
floral perigon, format din 4 tepale, la florile mascule şi 6 tepale, la cele
femele. Androceul este format din 4 stamine. Gineceul este tricarpelar,
gamocarpelar, superior. Fructul este capsulă ce se deschide prin 3 valve.
Sămânţa prezintă caruncul (excrescenţă cărnoasă a tegumentului seminal).
Buxus sempervirens L. - Merişor, Cimişir (fig. 207)
Este un arbust cu tulpina foarte ramificată, înalt de până la 4 m.
Frunzele sunt eliptice, opuse, sempervirescente (mereu verzi). Florile sunt
mici, albe-verzui, grupate în cime axilare. Înfloreşte în IV-VI. Se cultivă în
scop ornamental, pentru gard viu, fiind decorativ prin frunze. Frunzele
conţin buxină, o substanţă toxică. Specie de origine mediteraneană.
Familia Euphorbiaceae
Cuprinde plante erbacee sau lemnoase, peste 5000 specii,
majoritatea cu latex. Frunzele sunt simple, alterne sau opuse. Florile sunt
actinomorfe, unisexuate, cu înveliş floral perigon sau lipsite de înveliş
floral (nude), grupate în inflorescenţe racem, ciaţiu sau spic. Gineceul este
Fig. 207. Buxus sempervirens tricarpelar, gamocarpelar, superior. Fructul este capsulă.
1. ramurǎ floriferǎ; 2. floare Formula floralǎ: ♂ ✴ P5-6; (12); 0 A1-∞
femelǎ; 3. floare masculǎ;
4. fruct. (dupǎ O. W. Thomé) ♀ ✴ P5-6; (12); 0 G(3)
Genul Euphorbia cuprinde specii cu latex alb, flori unisexuat-
monoice, lipsite de înveliş floral, grupate în inflorescenţǎ caracteristicǎ,
numitǎ ciaţiu, în formă de cupă, pe marginea căreia se găsesc 4 glande
nectarifere, semilunare. În interiorul ciaţiului (cupei) se află numeroase
flori mascule, formate din câte o singură stamină, iar în centrul cupei se
dezvoltă o singură floare femelă, lung pedicelată, care iese în afara
ciaţiului, cu ovarul tricarpelar, gamocarpelar, având un singur stil şi 3
stigmate bifurcate. Ciaţiile sunt protejate la bază de două bractee şi sunt
grupate la rândul lor în pleiocazii (umbeliform).
Euphorbia pulcherrima Willd. ex Klotsch. (Poinsettia pulcherrima
Graham) - Stea de Crăciun, Poanseţie (fig. 208)
Este un arbust cu înǎlţimea de pânǎ la 1m. Frunzele sunt ovate,
întregi sau sinuat-lobate, lung peţiolate, alterne. Planta este decorativă prin
hipsofilele (frunze) mari, roşii, roze, galbene, albe, de la baza
Fig. 208. Euphorbia pulcherrima inflorescenţelor. Se cultivă ca plantă ornamentală de seră sau apartament.
Originară din Mexic.
Euphorbia milii var. splendens Bojer. - Spinii lui Cristos
Arbust spinos cu frunze obovate. La baza ciaţiilor se găsesc două bractee mari, roşii, purpurii. Se
cultivă ca plantă ornamentală de apartament. Originară din Madagascar.
Euphorbia cyparissias L. - Laptele câinelui, Alior
Plantă perenă cu rădăcini drajonante, înaltă de 15-50 cm. Frunzele sunt sesile, liniare, alterne. Ciaţiile
au pe margine 4 glande bicornute şi sunt grupate în pleiocazii, ce au la bază hipsofile liniare. Înfloreşte în IV-
VI. Buruiană toxică, frecvent întâlnită în pajişti, fâneţe, locuri ruderale, de la câmpie pânǎ la munte.
- 258 -
Genul Ricinus cuprinde plante fără latex, cu frunze palmate,

flori unisexuat-monoice, cu înveliş floral.
Ricinus communis L. - Ricin (fig. 209)
Plantă anuală, înaltă până la 2 m, cu tulpina fistuloasă (goală).
Frunzele sunt palmat-fidate până la partite, peltate (peţiolul se
prinde de mijlocul limbului), dispuse altern. Florile sunt unisexuat-
monoice, grupate în raceme. Cele mascule sunt situate spre baza
inflorescenţei, iar cele femele în vârful inflorescenţei. Androceul
este format din numeroase stamine cu filamente ramificate.
Înfloreşte în VIII-IX. Capsula este spinoasă, valvicid-septicidă (se
deschide în valve pe linia de concreştere a carpelelor). Seminţele
sunt lucioase, marmorate, bogate în ulei, toxice, conţin ricinină.
Plantă termofilă, toxică, se cultivă pentru uleiul folosit în farmacie,
cosmetică, industrie. Frunzele unor soiuri se folosesc în creşterea
viermilor de mătase. Se cultivă şi în scop ornamental. Originar din
Africa. Fig. 209. Ricinus communis
Genul Hevea cu specia: 1. plantǎ; 2. inflorescenţǎ; 3. floare
Hevea brasiliensis (Will. ex Adr. Juss.) Muell. Arg. - Arbore femela; 4. floare masculǎ; 5. staminǎ
de cauciuc. (dupǎ L. Emberger)
Arbore cu frunze trifoliate, coriacee. Florile sunt mici,
unisexuat-monoice, grupate în raceme. Originar din Brazilia. Se cultivă în zonele tropicale, pentru latexul
extras din tulpină, care în contact cu aerul coagulează, formând cauciucul natural.
ORDINUL RHAMNALES
Din acest ordin sunt caracterizate două familii: Rhamnaceae şi Vitaceae, cu speciile cele mai
reprezentative.
Familia Rhamnaceae
Încadrează plante lemnoase cu frunze simple, stipelate, alterne sau opuse. Florile sunt actinomorfe,
hermafrodite sau unisexuate, pe tipul 4-5, cu învelişul floral periant. Androceul cu stamine epipetale.
Receptaculul are formă de cupă, gineceul fiind inferior sau semiinferior. Fructul este drupǎ sau achenǎ.
Ziziphus jujuba Mill. - Măslin dobrogean, Finap
Arbust de talie mică (1-8 m). Frunzele sunt ovat-eliptice, cu stipele transformate în spini, dispuse
altern. Florile sunt hermafrodite, pe tipul 5, mici, galbene, grupate în cime axilare. Înfloreşte în IV-V. Fructul
este drupă roşietică, comestibilă. Rar întâlnit în zona de stepă
(Dobrogea). Poate fi cultivat pentru fructe.
Rhamnus cathartica L. - Spinul cerbului
Arbust sau arbore cu spini, înalt de până la 6 m, cu muguri
acoperiţi de catafile. Frunzele sunt opuse sau alterne, ovate sau eliptice,
cu marginea crenatǎ, lung peţiolate. Florile sunt unisexuat-dioice, pe
tipul 4, grupate în cime axilare. Înfloreşte în V-VII. Fructul este drupă
neagră. Frecvent întâlnit în zona de stepă până în etajul gorunului, la
margini de păduri, tufărişuri. Poate fi cultivat în scop ornamental. Are
proprietăţi medicinale, fructele sunt purgative, diuretice.
Frangula alnus Mill. (Rhamnus frangula L.) - Cruşân (fig. 210)
Arbust sau arbore fără spini, cu muguri golaşi. Frunzele sunt
alterne, eliptice, cu marginea întreagǎ. Florile sunt hermafrodite, pe
tipul 5, albe-verzui, situate axilar. Înfloreşte în V-VII. Fructul este
drupă roşie sau neagră-purpurie. Frecvent întâlnit în păduri, zăvoaie, Fig. 210. Frangula alnus
lunci, mlaştini. Specie tinctorială şi medicinală. Scoarţa are proprietǎţi 1. ramurǎ cu fructe şi flori; 2. flori;
purgative şi antihelmintice. 3. fruct (dupǎ O. W. Thomé)
- 259 -
Familia Vitaceae
Cuprinde 15 genuri cu cca. 700 de specii, răspândite în zonele temperate până în cele tropicale.
Sunt plante lemnoase, adesea liane agăţătoare prin cârcei.
Frunzele sunt palmate, stipelate, dispuse altern. Florile sunt actinomorfe, hermafrodite, pe tipul 5 (4),
grupate în cime, reunite în racem sau corimb. Staminele sunt epipetale (aşezate în faţa petalelor), iar
gineceul, bicarpelar, gamocarpelar, superior.
Formula florală: ✴ K5-4; C5-4; (4-5) A5-4 G(2)
Fructul este bacă. Seminţele au endosperm bogat în ulei.
Genul Vitis se caracterizeazǎ prin corolǎ cu petale unite la vârf, ca o scufie, cǎzǎtoare la înflorire, iar
la baza ovarului se află 5 glande nectarifere.
Vitis vinifera L. - Viţa de vie (fig. 211)
Este o liană agăţătoare prin cârcei ramificaţi, intermitenţi, opuşi frunzelor (douǎ noduri succesive cu
cârcei, al 3-lea fǎrǎ). Ritidomul se exfoliază în fâşii longitudinale.
Tulpina prezintă măduva întreruptă la noduri. Frunzele sunt palmat-
lobate, dispuse altern. Florile sunt albe-verzui, reunite în raceme cu
dihazii. Înfloreşte în V-VI. Se cultivă pe solurile calcaroase din zona de
deal, cu expoziţie sudică, pentru strugurii utilizaţi în alimentaţie,
vinificaţie. Originarǎ din Asia de Sud-Vest şi regiunea mediteraneanǎ.
Dintre speciile cultivate, de origine nord-americanǎ, amintim:
Vitis labrusca L. - prezintă cârcei continui. Este prima viţă adusă
în Europa din America, odată cu filoxera şi mana;
Vitis berlandieri Planch. - are frunze ovat-cordate;
Vitis rupestris Scheele - cu frunze lat-ovate, reniforme, lucioase;
Vitis vulpina L. - frunzele prezintă lobii lungi şi curbaţi, este
foarte răspândită;
Vitis amurensis Rupr. - are frunze aproape rotunde, cu 3 lobi.
Fiind o specie nordică este rezistentă la ger, având importanţă în
ameliorare.
Toate aceste specii sunt folosite ca portaltoi sau la obţinerea unor
hibrizi cu rezistenţă biologicǎ ridicatǎ.
Vitis sylvestris C.C.Gmel. - Viţa sǎlbaticǎ.
Fig. 211. Vitis vinifera Este o liană viguroasă, având flori unisexuat-dioice, cu bace
1. lǎstar cu frunze şi fructe; 2. floare mici, astringente. Creşte în sud-vestul şi sud-estul ţării, în tufărişuri.
(dupǎ Kursanov şi Jukovschi) Genul Parthenocissus, spre deosebire de genul Vitis, prezintă
corola cu petale libere la vârf şi nu cad la înflorire, iar la baza ovarului
se află un disc nectarifer, unit cu acesta.
Parthenocissus tricuspidata (Sieb. et Zucc.) Planch. - Viţă
japoneză
Liană cu lăstarii prevăzuţi cu lenticele (formaţiuni suberoase
adâncite, ce asigură schimbul de gaze). Cârceii sunt scurţi, ramificaţi
(5-7 ramificaţii), terminaţi cu discuri aderente (ventuze). Frunzele sunt
palmat-lobate, cu 3 lobi acuminaţi, seraţi. Florile sunt alburii, cu
petalele extinse în formă de stea, dispuse în cime. Înfloreşte în VII-
VIII. Bacele sunt mici, sferice, negre, brumate, astringente,
necomestibile. Se cultivă în scop ornamental pentru acoperirea
gardurilor. Originară din China, Japonia.
Parthenocissus quinquefolia (L.) Planch. - Viţa de Canada (fig.
212)
Liană ce prezintă cârcei scurţi, prevǎzuţi cu discuri adezive.
Frunzele sunt palmat-compuse, cu foliolele serate, se coloreazǎ toamna
în roşu-purpuriu. Înfloreşte în VII-VIII. Bacele sunt sferice, vinete-
Fig. 212. Parthenocissus quinquefolia negricioase, astringente, necomestibile. Se cultivă în scop ornamental
1. lǎstar cu frunze şi fructe; 2. floare pentru acoperirea zidurilor, gardurilor, stâlpilor. Este originară din
(dupǎ N. L Britton & A. Brown) America de Nord.
- 260 -
Parthenocissus inserta (A. Kern.) Fritsch - Viţa de Canada

Spre deosebire de specia precedentă, cârceii sunt lungi şi fără discuri adezive. Originară din America
de Nord.
ORDINUL SAPINDALES
Din care sunt descrise următoarele familii: Staphyleaceae, Aceraceae, Sapindaceae şi
Hippocastanaceae, cu speciile cele mai reprezentative.
Familia Staphyleaceae
Prezintă un singur gen - Staphylea, cu o singură specie:
Staphylea pinnata L. - Clocotiş
Este un arbust de până la 5 m înălţime. Frunzele sunt imparipenat-compuse, dispuse opus. Florile sunt
albe, grupate în panicule pendule. Fructul este capsulă veziculoasă, membranoasă. Înfloreşte în V-VI.
Sporadic întâlnit în păduri, margini de păduri, din zona pădurilor de stejar până în etajul fagului. Poate fi
cultivat în scop ornamental. Originar din Europa Centrală şi de Sud.
Familia Aceraceae
Încadrează plante lemnoase cu frunze dispuse opus, fără stipele,
cu nervaţiune palmată sau penată. Florile sunt actinomorfe, pe tipul 4-
5, hermafrodite, unisexuate sau poligame, cu învelişul floral periant,
grupate în inflorescenţe corimbiforme sau racemiforme. Prezintǎ disc
nectarifer bine dezvoltat. Gineceul este bicarpelar, gamocarpelar,
superior. Fructul este disamară.
Specii cu frunze penate:

Acer tataricum L. - Arţar tătărăsc (fig. 213)
Arbore sau arbust înalt de până la 10 m. Frunzele sunt ovate, cu
marginea inegal-serată. Florile sunt albe-gălbui, grupate în panicule
verticale, apar dupǎ înfrunzire. Înfloreşte în V-VI. Disamarele
formează un unghi ascuţit şi sunt roşietice la maturitate. Frecvent
întâlnit prin păduri de foioase. Poate fi cultivat în scop ornamental.
Acer negundo L. - Arţar american (fig. 214)
Arbore cu înălţimea de până la 20 m. Frunzele sunt imparipenat- Fig. 213. Acer tataricum
compuse. Florile sunt unisexuat-dioice, lipsite de înveliş floral, cu ramurǎ cu flori şi ramură cu fructe
(green-portal.ru)
înflorire protantǎ. Înfloreşte în IV-V. Aripile disamarei formează un
Fig. 214. Acer negundo Fig. 215. Acer platanoides Fig. 216. Acer campestre
1. frunzǎ; 2. disamarǎ 1. frunza; 2. disamara. 1.ramurǎ cu frunze; 2. disamara
(dupǎ Frère Marie-Victorin) (după Elena Săvulescu) (după Elena Săvulescu)
- 261 -
unghi ascuţit şi au vârful încovoiat spre interior. Cultivat în scop ornamental, adeseori sub diferite forme cu
frunze alb-variegate. Este originar din America de Nord.
Specii cu frunze palmate:

Acer platanoides L. - Arţar, Paltin de câmp (fig. 215)
Este un arbore înalt de până la 25 m. Frunzele sunt palmat-fidate, cu lobii ascuţiţi filiform şi sinusurile
dintre lobi rotunjite. Peţiolii au latex alb. Florile sunt galbene-verzui, cu înflorire protantǎ, grupate în
corimbe. Înfloreşte în IV-V. Disamara formează un unghi obtuz. Creşte în păduri de foioase, lemnul este
folosit în construcţii. Cultivat în parcuri în scop ornamental.
Acer pseudoplatanus L. - Paltin de munte
Arbore cu frunze palmat-fidate, cu lobii ascuţiţi şi sinusurile dintre lobi de asemenea ascuţite. Peţiolii
nu au latex. Florile sunt verzui, apar după înfrunzire şi sunt grupate în raceme pendule. Înfloreşte în V.
Aripile disamarelor formează un unghi aproape drept. Frecvent întâlnit în păduri, rarişti de păduri din etajul
gorunului până în etajul boreal. Cultivat ca arbore forestier, dar şi ornamental. Lemnul este folosit pentru
mobilă, parchet, instrumente muzicale.
Acer campestre L. - Jugastrul (fig. 216)
Este un arbore înalt de până la 15 m. Frunzele sunt palmat-lobate, cu lobii rotunjiţi, mai mici decât la
speciile precedente. Florile apar odată cu frunzele, iar disamarele formează un unghi de 1800. Înfloreşte în V.
Întâlnit în pădurile de foioase, dar poate fi cultivat în scop ornamental.
Acer palmatum var. disectum
Arbore de talie mică, cu frunze palmat- sectate, roşii sau verzi. Cultivat în scop ornamental.
Acer ginnala Maxim. - Arţar de Manciuria
Se prezintă ca arbust sau arbore cu înălţimea de până la 7 m. Frunzele sunt trilobate, cu lobii bazali
mult mai mici decât lobul terminal. Disamarele au aripile aproape paralele. Înfloreşte în V. Este cultivat în
scop ornamental. Originar din China.
Familia Sapindaceae
Prezintă un singur gen - Koelreuteria, cu o singură specie:
Koelreuteria paniculata Laxm.
Arbore de talie mică (cca. 7 m). Frunzele sunt imparipenat-compuse, dispuse altern. Florile sunt
galbene, grupate în panicule. Înfloreşte în VII-VIII. Fructele sunt capsule ovoidale, umflate, veziculoase,
membranoase. Se cultivă în scop ornamental. Originar din China.
Familia Hippocastanaceae
Cuprinde plante lemnoase cu frunze palmat-compuse, fără stipele, dispuse opus. Florile sunt
zigomorfe, poligame, pe tipul 4-5, cu înveliş floral periant, grupate în cime, reunite la rândul lor în panicule
piramidale, verticale. Fructul este capsulă valvicid-loculicidă (se deschide prin 3 valve, pe linia nervurii
mediane). Seminţele sunt exalbuminate, bogate în amidon.
Aesculus hippocastanum L. - Castan ornamental, Castan
porcesc (fig. 217)
Este un arbore de până la 25 m înălţime, cu muguri cleioşi.
Frunzele sunt palmat-compuse, formate din 5-7 foliole obovate cu
marginea serată. Florile sunt albe, pătate cu roşu, grupate în panicule
verticale. Înfloreşte în V-VI. Capsulele au ghimpi, cu seminţe mari.
Frecvent cultivat în scop ornamental. Originar din Peninsula Balcanică.
Aesculus x carnea Hayne - (A. Hippocastanum x A. pavia)
Castan roşu
Arbore cu înălţimea de până la 15 m. Florile sunt roşii, grupate
în panicule piramidale verticale. Înfloreşte în V-VI. Capsula prezintă
Fig. 217. Aesculus hippocastanum ghimpi puţini şi mici. Se cultivă în scop ornamental. Este originar din
1. frunze şi inflorescenţa; 2. fruct;
America de Nord.
3. sǎmânţa (după Elena Săvulescu)
- 262 -
a) Prin ce se deosebesc genurile Elaeagnus şi Hippophaë?
b) Menţionaţi două specii ornamentale din familia Celastraceae.
c) Cum sunt organizate florile la genul Euphorbia?
d) Prezentaţi prin comparaţie florile la Genurile Vitis şi Parthenocissus.
e) Menţionaţi variaţia frunzei la genul Acer.

Caracterele de recunoaştere a familiilor şi genurilor de interes horticol, cu
- 263 -
ORDINUL RUTALES
Din acest ordin sunt descrise următoarele familii: Anacardiaceae, Simaroubaceae, Rutaceae.
Familia Anacardiaceae
Sunt plante lemnoase cu frunze dispuse altern, fără stipele, având canale rezinifere. Florile sunt
actinomorfe, hermafrodite, pe tipul 5, cu înveliş floral periant. Gineceul este de regulă tricarpelar,
gamocarpelar, superior. Fructul este drupă.
Cotinus coggygria Scop. - Scumpie (fig. 218)
Este un arbore sau arbust, înalt de până la 5 m. Frunzele sunt
obovate, cu marginea întreagă, toamna se înroşesc. Florile sunt mici,
verzui, grupate în panicule laxe, cu peri lungi, perpendiculari pe
pedicelii florilor sterile. Înfloreşte în V-VI. Drupa este mică. Specie
mediteraneană, frecvent întâlnită pe stâncăriile însorite din zona de
stepă până în etajul gorunului.
Frunzele sunt utilizate pentru tăbăcirea pieilor, iar tulpina şi
scoarţa au proprietăţi tinctoriale din care se extrag coloranţi, folosiţi în
vopsirea fibrelor textile. De asemenea, frunzele şi scoarţa, au şi
proprietăţi medicinale: antifebrile, hemostatice, cicatrizante,
antiseptice. Se cultivă şi ca specie ornamentală sau în perdele de
protecţie, fixarea nisipurilor şi coastelor.
Rhus hirta (L.) Sudw. (R. typhina L.) - Oţetar (fig. 219)
Arbore sau arbust de până la 10 m înălţime. Frunzele sunt
imparipenat-compuse, formate din numeroase foliole lanceolate cu
marginea serată. Lăstarii sunt dens-pubescenţi. Florile sunt mici,
verzui, grupate într-un panicul dens, păros, conic, având o lungime de
cca. 20 cm. Înfloreşte în VI-VII. Drupele sunt mici, acoperite de peri
Fig. 218. Cotinus coggygria roşii-purpurii. Se cultivă în scop ornamental, în parcuri şi grădini. Este
(după Elena Săvulescu) originar din America de Nord.
Familia Simaroubaceae
Cuprinde un singur gen - Ailanthus, cu o singură specie:
Ailanthus altissima (Mill.) Swingle - Cenuşer
Arbore înalt până la 20 m. Frunzele sunt imparipenat-compuse,
cu 13-15 foliole lanceolate. Florile sunt actinomorfe, pe tipul 5,
poligame, verzi, grupate în panicule terminale. Înfloreşte în V-VI.
Gineceul este format din 5-6 carpele libere, cu poziţie superioară.
Fructul este polisamară, cu samare roşii-brunii. Cultivat în scop
ornamental, dar şi subspontan pe terenuri însorite, degradate, pentru
fixarea coastelor şi nisipurilor. Este o specie invazivă. Originar din
China.
Familia Rutaceae
Cuprinde plante erbacee şi lemnoase. Frunzele sunt de regulǎ
alterne, simple sau compuse, nestipelate, cu pungi secretoare de uleiuri
eterice, sub formă de puncte transparente. Florile sunt hermafrodite,
actinomorfe, pe tipul 4 sau 5. Gineceul este gamocarpelar, superior.
Fig. 219. Rhus hirta Formula florală: ✴ K4 -5 C4 -5 A5+5; 4+4 G(4-5)
(după Elena Săvulescu) Fructul este variabil, în funcţie de gen, poate fi: hesperidă,
drupă, samară sau capsulă.
Genul Ruta prezintă fruct capsulă.
Ruta graveolens L. - Virnanţ
Este un subarbust, înalt de 30-60 cm. Frunzele sunt de 2-3 ori penat-sectate, alterne. Uleiul din frunze
este iritant. Florile sunt pe tipul 4, cu petale galbene, ciliate pe margine, grupate în inflorescenţe
corimbiforme. Înfloreşte în VI-VIII. Planta are un miros neplăcut, din cauza uleiurilor secretoare. Se cultivă
- 264 -
prin grădini ca plantă ornamentală, medicinală sau aromată. Poate fi

întâlnit şi subspontan. Specie mediteraneană.
Genul Citrus cuprinde specii originare din Asia sau Europa de
Sud, cu frunze persistente, fruct hesperidă. La noi în ţară se cultivă în
spaţii protejate.
Citrus limon (L.) Burm. fil. - Lămâi (fig. 220)
Este un arbust spinos. Frunzele sunt eliptice, cu peţiolul turtit
până la aripat, dispuse altern. Florile sunt solitare, albe, purpurii la
exterior, odorante. Hesperida este ascuţită la capete, de culoare
galben-deschis, cu endocarpul (pulpa) acru, acid, bogat în vitamina C.
Citrus aurantium L. - Portocal de Sevilia
Arbore sau arbust spinos. Frunzele sunt eliptice, cu peţiolii
aripaţi. Florile sunt albe, solitare. Hesperida este globuloasă,
portocalie, cu endocarpul amărui-acid.
Citrus sinensis (L.) Osbeck - Portocal
Asemănătoare cu specia precedentă, dar hesperidele sunt mai Fig. 220. Citrus limon
mari, galbene-portocalii, cu endocarpul dulce. 1. ramurǎ cu flori; 2. fruct; 3. fruct
Citrus nobilis Lour. - Mandarin secţionat transversal
Este un arbust fǎrǎ spini. Frunzele sunt lanceolate, cu peţiolii (dupǎ Koehler's Medicinal-Plants)
nearipaţi. Florile sunt albe, solitare. Fructele sunt globuloase, uşor
turtite, cu endocarpul dulce. Epicarpul, împreună cu mezocarpul (coaja) se desprinde uşor de endocarp.
Citrus x paradisi Macfad. (C. maxima x C. sinensis) - Grapefruit
Arbust sau arbore cu peţiolii frunzelor lat-aripaţi. Florile sunt grupate în raceme. Hesperidele sunt
mari, globuloase, galbene sau purpurii, cu endocarpul acru-amărui.
Genul Ptelea prezintă fruct samară.
Ptelea trifoliata L.
Este un arbust de până la 8 m înălţime, cu frunze trifoliate, alterne. Florile sunt albe, grupate în
corimbe. Înfloreşte în VI-VII. Monosamara este aripatǎ circular. Cultivat în scop ornamental. Originar din
America de Nord.
Genul Phellodendron are fruct drupă.
Phellodendron amurense Rupr. - Arbore de plută
Arbore înalt de până la 15 m cu ritidomul adânc crǎpat. Frunzele sunt imparipenat-compuse, alterne.
Florile sunt verzui, grupate în panicule. Înfloreşte în VI-VII. Cultivat în scop ornamental. Originar din N-E
Asiei.
ORDINUL GERANIALES
Din acest ordin sunt caracterizate următoarele familii: Geraniaceae, Tropaeolaceae şi Balsaminaceae.
Familia Geraniaceae
Cuprinde de regulă plante erbacee cu peri glandulari (secretǎ uleiuri eterice), adesea cu tulpina
umflată la noduri. Frunzele sunt variate: alterne sau opuse, divizate şi stipelate. Florile sunt hermafrodite,
actinomorfe sau zigomorfe, pe tipul 5, cu elemente libere. Gineceul este gamocarpelar, superior. Fructul este
mericarpic, se desface de jos în sus în 5 mericarpii monosperme,
prevăzute cu un rostru lung.
Geranium phaeum L. - Pălăria cucului
Plantă perenă cu frunzele bazale peţiolate, palmat-fidate, cu
segmente trilobate. Florile sunt mari, de culoare violet-închis, lung
pedicelate, grupate câte două. Înfloreşte în V-VI. Mericarpiile au 2-
4 coaste transversale. Frecvent întâlnită în zona pădurilor de stejar şi
etajul fagului, în locuri umede, margini de păduri.
Pelargonium zonale (L.) Aiton - Muşcată (fig. 221)
Plantă perenă, glanduloasă, cu miros plăcut. Frunzele sunt
palmat-lobate, cu baza cordiformă. Florile sunt uşor zigomorfe, cu
petalele aproape egale, albe, roze, roşii, simple sau involte, grupate Fig. 221. Pelargonium zonale
în umbelă. Înfloreşte în IV-X. Se cultivă ca plantă ornamentală, la (dupǎ Revue de l’horticulture belge)
- 265 -
ghiveci. Este originară din Africa de Sud.

Pelargonium radens H.E. Moore (P. radula (Cav.) L’Hérit.) - Muşcată
Este o plantă perenă cu peri glandulari. Frunzele sunt bipenat-partite până la sectate, cu miros plăcut.
Florile sunt mici, roze. Se cultivă ca plantă ornamentală de apartament.
Pelargonium peltatum (L.) Aiton- Muşcată
Plantă perenă cu tulpina târâtoare sau urcătoare. Frunzele sunt
palmat-lobate pânǎ la partite, peltate (peţiolul se prinde de mijlocul
limbului). Florile sunt mari, albe, roze, purpurii. Cultivată la ghiveci.
Pelargonium grandiflorum (Andrz.) Willd. - Muşcată mare
Plantă perenă cu frunze palmat-partite. Petalele sunt evident
inegale, mari (3,5 cm), maculate. Cele două petale superioare sunt mai
mari, albicioase cu câte o pată roşie-violetă, iar cele 3 petale inferioare
sunt mai mici şi albe. Înfloreşte în IV-X. Cultivată ca plantă
ornamentală de apartament.
Familia Tropaeolaceae
Tropaeolum majus L. - Călţunaşi, Conduraşi (fig. 222)
Plantă anuală cu tulpina târâtoare sau urcătoare, cu ajutorul
peţiolurilor. Frunzele sunt circulare, peltate, alterne. Florile sunt
Fig. 222. Tropaeolum majus zigomorfe, pintenate, galbene-portocalii, lung pedicelate, axilare.
(după Daniel Haake) Înfloreşte în VI-IX. Fructul este mericarpic. Cultivată ca plantă
ornamentală. Originară din Peru.
Familia Balsaminaceae
Cuprinde plante erbacee, de regulă suculente. Frunzele sunt simple,
alterne, opuse sau verticilate, nestipelate. Florile sunt hermafrodite,
zigomorfe, pintenate, pe tipul 5, solitare sau grupate în raceme.
Formula florală: . |. K5; 3 C5 A(5) G(5)
Fructul este capsulă cărnoasă, ce se deschide brusc în 5 valve,
răsucite spre interior.
Impatiens balsamina L. - Răchiţele, Copăcei (fig. 223)
Plantă anuală cu tulpina cărnoasă, umflată la noduri, de 20-60 cm
înălţime. Frunzele sunt eliptic-lanceolate, dinţate, dispuse altern. Florile
sunt roşii, roze, rar albe, grupate în racem terminal. Înfloreşte în VII-IX.
Se cultivă ca plantă ornamentală pentru rabate şi ronduri. Originară din
Fig. 223. Impatiens balsamina
(după Elena Săvulescu) India.
ORDINUL LINALES
Familia Linaceae
Cuprinde cca. 90 de specii, răspândite din zonele reci până în cele tropicale, iar la noi în ţară 15 specii,
care aparţin genului Linum.
Sunt plante erbacee, cu frunze simple, nestipelate, alterne sau opuse. Florile sunt actinomorfe,
hermafrodite, pe tipul 5, rar 4, grupate în inflorescenţă cimă. Androceul este format din 1-2 cicluri de
stamine unite la bază într-un inel, uneori sterile parţial (staminodii). La exteriorul staminelor se află un disc
nectarifer. Gineceul este gamocarpelar, superior. Fructul este capsulă.
Formula florală: ✴ K5 C5 A(5+5; 5+0) G(5)
Linum usitatissimum L. - In (fig. 224)
Plantă anuală cu rădăcina pivotantă. Tulpina este mai înaltă la soiurile pentru fuior (100 cm), mai
scundă şi ramificată la soiurile pentru ulei (70 cm). Frunzele sunt sesile, liniar-lanceolate, 3-nervate, de 2-3
cm lungime şi late de 2-3 mm. Caliciul este persistent, iar petalele sunt căzătoare la înflorire, albastre la inul
pentru ulei şi albe la inul pentru fuior. Florile sunt grupate în cime corimbiforme. Înfloreşte în VI-VII.
Capsula este însoţită de caliciu, la maturitate cele 5 loje ovariene sunt împǎrţite în 10 loje, prin apariţia unui
perete incomplet în cadrul fiecărei loje. Într-o capsulă se formeazǎ 8-10 seminţe, ce rămân închise în capsula
matură. Seminţele sunt cafenii, lucioase, cu tegumentul bogat în substanţe pectice (se gelifică în prezenţa
- 266 -
apei), iar endospermul în ulei. Se cultivă pentru fibrele textile din

tulpină sau pentru uleiul obţinut din seminţe, folosit în industrie şi
farmacie. Seminţele au şi proprietăţi medicinale pentru tratarea
inflamaţiilor tubului digestiv, cu efect laxativ. Originar din S-V Europei.
ORDINUL APIALES (UMBELLALES)

Încadrează două familii: Apiaceae (Umbelliferae) şi Araliaceae.
Familia Apiaceae (Umbelliferae)

Cuprinde cca. 2.900 specii, răspândite mai ales în regiunea
mediteraneană. Sunt plante erbacee cu rădăcina pivotantă. Frunzele
sunt divizate, cu teaca bine dezvoltată, nestipelate, dispuse altern.
Florile sunt pe tipul 5, hermafrodite, actinomorfe, cu excepţia celor
marginale care sunt zigomorfe, grupate în inflorescenţă umbelă
compusă, însoţită de involucru şi involucel (frunzuliţe de protecţie,
divizate), la unele specii, mai rar sunt grupate în umbelă simplă sau
capitul. Gineceul este inferior, bicarpelar, gamocarpelar, ce se continuă
cu două stile la baza cărora se află un ţesut nectarifer, numit stilopodiu.
Formula florală: ✴; . |. K5 C5 A5 G(2)
Fructul este mericarpic dicariopsă, la maturitate se desface în
două mericarpii, care sunt prinse de o axă centrală, bifidată, numită
carpofor. Fiecare mericarp prezintă o faţă ventrală plană (internă) şi o
faţă dorsală convexă (externă), prevăzută cu 5 coaste longitudinale, între
care se aflǎ şanţuri, numite valecule. Sub coaste se găsesc fasciculele
conducătoare, iar sub valecule canalele secretoare de uleiuri eterice. Fig. 224. Linum usitatissimum
Sămânţa prezintă endosperm, bogat în aleuronă şi ulei. 1. planta; 2. capsulǎ; 3. capsulǎ
Din punct de vedere biochimic, speciile din această familie se secţionatǎ transversal; 4 sǎmânţǎ
caracterizează prin prezenţa uleiurilor eterice. (dupǎ Koehler's Medicinal-Plants)
Importanţa economică a familiei este mare, multe specii se cultivă
ca legume: Apium graveolens - ţelina, Daucus carota subsp. sativus - morcovul, Pastinaca sativa -
păstârnacul; altele sunt condimentare şi aromatice prin frunze: Anethum graveolens - mărar, Petroselinum
crispum - pătrunjel, Levisticum officinale - leuştean sau fructe: Coriandrum sativum - coriandru, Pimpinella
anisum - anasonul. Unele au şi proprietăţi medicinale, iar altele sunt buruieni toxice.
Specii cultivate ca legume, condimentare şi aromatice cu flori galbene:

Pastinaca sativa L. - Păstârnac (fig. 225)
Plantă bienală, înaltă de 30-100 cm, cu rǎdǎcina pivotantǎ, tuberizatǎ, albicioasǎ. Frunzele sunt penat-
sectate, cu segmente late. Inflorescenţa fără involucru şi involucel. Înfloreşte în VII-VIII. Fructele sunt
eliptice şi turtite dorso-ventral, au coastele principale aripate. Se cultivă pentru rădăcini. Originarǎ din
centrul şi sudul Europei.
Petroselinum crispum (Mill.) A. W. Hill. (P.hortense auct.) - Pătrunjel (fig. 226)
Este o plantă bienală, cu rǎdǎcina uşor tuberizatǎ de culoare albǎ. Frunzele sunt de 2-3 ori penat-
sectate, lucioase. Florile sunt verzui-gălbui, fǎrǎ involucru, cu involucel reflect. Înfloreşte în VI-VII. Fructele
sunt mici, ovoidale. Se cultivă pentru frunze şi rădăcină. Origine mediteraneanǎ.
Anethum graveolens L. - Mărar (fig. 227)
Plantă anuală, cu frunze de 3-4 ori penat-sectate, cu segmente filiforme, pruinoase. Inflorescenţa fără
involucru şi involucel. Înfloreşte în VII-VIII. Are fructe mici, ovoidal-elipsoidale, cu mericarpii aripate. Se
cultivă pentru frunzele aromatice. Are şi proprietăţi medicinale pentru indigestii, colici intestinale etc.
Originară din Asia de SV, India.
Foeniculum vulgare Mill. - Fenicul
Plantă bienală de talie mare (până la 2,5 m), cu frunze de 3-4 ori penat-sectate, cu segmente filiforme.
Inflorescenţa fără involucru şi involucel. Înfloreşte în VII-IX. Fructele sunt ovoidal-cilindrice de până la 10
mm lungime, au coastele principale evidente. Se cultivă ca plantă aromatică şi condimentară pentru fructele
folosite la aromatizarea băuturilor. Este de origine mediteraneanǎ.
- 267 -
Fig. 225. Pastinaca sativa Fig. 226. Petroselinum crispum Fig. 227. Anethum graveolens
1. rǎdǎcinǎ; 2. frunzǎ şi inflorescenţǎ; 1. plantǎ; 2. floare; 3. fruct; 1. frunze şi inflorescenţe;
3. fruct; 4. fruct secţionat longitudinal 4. fruct secţionat transversal 2. floare; 3. fruct; 4. secţiune
(dupǎ Johann Georg Sturm) (dupǎ O. W. Thomé) transversalǎ prin fruct
Levisticum officinale Koch - Leuştean (fig. 228)

Plantă perenă, cu frunze de 2-3 ori penat-sectate, cu segmente late.
Inflorescenţa prezintă involucru şi involucel, cu lacinii reflecte. Înfloreşte
în VII-VIII. Fructele sunt lat-eliptice, comprimate dorso-ventral, au
coastele laterale aripate. Se cultivă pentru frunze, ca plantă aromaticǎ.
Originar din Iran.
Specii cultivate ca legume, condimentare şi aromatice cu flori

albe:
Daucus carota L. subsp. sativus - Morcov cultivat (fig. 229)
Plantă bienală, cu rădăcina tuberizată, portocalie, comestibilă.
Întreaga plantǎ este aspru-pǎroasǎ, cu frunze de 2-3 ori penat-sectate.
Inflorescenţa cu involucru şi involucel. În centrul inflorescenţei se aflǎ o
floare purpurie, sterilǎ. Mericarpiile prezintă 5 coaste principale, prevăzute
cu peri şi 4 coaste secundare, prevăzute cu spini lungi cu vârful în formă de
ancoră. Se cultivă ca legumă sau furajeră pentru rădăcinile bogate în
vitamine (A,D), caroten.
Fig. 228. Levisticum officinale Apium graveolens L. - Ţelina (fig. 230)
1. plantǎ; 2. floare; 3. fruct; Plantă bienală, cu rǎdǎcina tuberizatǎ, globulos. Frunzele sunt
4. secţiune transversalǎ prin
lucioase, penat-sectate, cu segmente romboidale. Inflorescenţa fără
fruct (dupǎ O. W. Thomé)
involucru şi involucel. Înfloreşte în VII-VIII. Fructele sunt mici, cu 5 coaste
longitudinale. Se cultivă pentru rădăcinile şi frunzele utilizate în alimentaţie.
Carum carvi L. - Chimen (fig. 231)
Este plantă bienală până la perenă de 30-50 cm înălţime. Frunzele sunt de 2-3 ori penat-sectate, cu
segmente liniare. Inflorescenţa fără involucru şi involucel. Înfloreşte în V-VII. Fructele sunt ovoidale de 4-5
mm lungime. Se cultivă ca plantă condimentară şi aromatică pentru fructele utilizate la aromatizarea unor
produse alimentare, dar se întâlneşte şi spontan în pajiştile de deal şi munte.
Coriandrum sativum L. - Coriandru (fig. 232)
Plantă anuală de 30-60 cm înălţime, cu miros neplăcut (de ploşniţă), cu excepţia fructelor. Frunzele
sunt heterofile (diferite ca formă), cele de la bază sunt trilobate, iar cele din partea superioară de 2-3 ori
penat-sectate, cu segmente liniare. Florile sunt albe-roz, inflorescenţa fără involucru, dar cu involucel.
Înfloreşte în VI-VII. Fructele sunt globuloase şi nu se desfac la maturitate în mericarpii. Se cultivă ca plantă
- 268 -
condimentară şi aromatică pentru fructele folosite la aromatizarea băuturilor, alimentelor etc. Este originară
din Africa de Nord şi Asia de Vest.
Pimpinella anisum L. - Anason (fig. 233)
Este o plantă anuală de 15-50 cm înălţime. Frunzele bazale sunt întregi, cele tulpinale trilobate, iar cele
superioare de 2-3 ori penat-sectate, cu segmente liniare. Inflorescenţa fără involucru şi involucel.
Înfloreşte în VII-VIII. Fructele sunt ovoidale şi păroase. Se cultivă ca plantă aromatică pentru fructe.
Specie mediteraneanǎ.
Fig. 230. Apium graveolens

Fig. 229. Daucus carota 1. rǎdǎcini; 2. frunze şi Fig. 231. Carum carvi
subsp. sativus: 1. rǎdǎcinǎ; inflorescenţe; 3. floare; 4. fruct; 1. frunze şi inflorescenţǎ; 2. floare;
2. frunzǎ şi inflorescenţǎ; 3. 5. fruct sect. trans. 3. fruct; 4. fruct secţionat trans.
Fruct (dupǎ C. A. M. Lindman) (adaptare dupǎ O. W. Thomé) (dupǎ C. A. M. Lindman)
Fig. 232. Coriandrum sativum

1. frunze bazale; 2. inflorescenţǎ; Fig. 233. Pimpinella anisum Fig. 234. Conium maculatum
3. floare: a. exterioarǎ, b. interioarǎ; 1. frunze bazale şi inflorescenţe; 1. tulpina; 2. frunze şi inflorescenţa;
4. fruct; 5. fruct secţionat trans. 2. floare; 3. fruct; 4. fruct secţ. 3. fruct; 4. fruct secţionat trans.
(dupǎ O. W. Thomé) long. (dupǎ C. A. M. Lindman) (dupǎ C. A. M. Lindman)
- 269 -
Specii întâlnite ca buruieni:

Daucus carota L. subsp. carota - Morcov sălbatic, Ruşinea fetei.
Plantă anuală, asemǎnǎtoare cu morcovul cultivat, dar cu rădăcina
subţire, de culoare albă, necomestibilă. Buruiană în pajişti, locuri ruderale şi
culturi.
Conium maculatum L. - Cucută (fig. 234)
Plantă anuală sau bienală, cu tulpina fistuloasǎ, pătată bruniu, înaltă
de până la 2 m. Florile sunt albe, inflorescenţa cu involucru şi involucel.
Fructele sunt globuloase, au coaste ondulate şi miros neplăcut. Buruiană
foarte toxică, conţine alcaloizii coniină, coniceină, întâlnită în locuri
ruderale, din zona de stepă până în etajul fagului.
Eryngium campestre L. - Scaiul dracului (fig. 235)
Plantă perenă de 15-60 cm înălţime, cu tulpina ramificată, globulos.
Frunzele sunt penat-sectate, spinoase, cele bazale peţiolate, iar cele tulpinale
Fig. 235. Eryngium campestre sesile. Florile sunt albe-verzui, grupate în umbele capituliforme, însoţite de
1. plantǎ cu inflorescenţe; un involucru spinos. Înfloreşte în VII-VIII. Buruianǎ oligotrofă, frecvent
2. frunzǎ bazalǎ întâlnitǎ în zona de stepǎ pânǎ în etajul fagului, în pajişti, locuri ruderale.
Familia Araliaceae
Cuprinde plante lemnoase ce au canale secretoare în toate organele
plantei. Frunzele sunt persistente, simple, nestipelate, dispuse altern.
Florile sunt actinomorfe, hermafrodite, pe tipul 5, grupate în umbele.
Gineceul este gamocarpelar, inferior. Fructul este bacă. Familia prezintă un
singur gen - Hedera, cu o singură specie:
Hedera helix L. - Iederă (fig. 236)
Liană agăţătoare cu ajutorul rădăcinilor fixatoare (adventive), formate
pe tulpini. Prezintă tulpini fructifere şi tulpini vegetative. Frunzele sunt
persistente, dimorfe (de două forme diferite). Pe ramurile vegetative,
frunzele sunt palmat-lobate, iar pe cele fructifere, ovate, cu marginea
întreagă. Florile sunt albe-verzui, grupate în umbele. Înfloreşte în IX-X.
Fructul este bacă sferică, negricioasă. Creşte spontan în păduri, locuri
umbroase din zona pădurilor de stejar până în etajul fagului. Se cultivǎ,
fiind decorativǎ prin frunze. Are şi proprietăţi medicinale. Specie
Fig. 236. Hedera helix mediteraneană.
a) Încadraţi sistematic genul Citrus şi precizaţi tipul de fruct.
b) Menţionaţi două specii ornamentale din familia Geraniaceae.
c) Caracterizaţi pe scurt familia Apiaceae (Umbelliferae) şi daţi exemple de specii.
Caracterele de recunoaştere a familiilor şi genurilor de interes horticol, cu

- 270 -

Întrebarea 1.
a) Subclasa Rosidae cuprinde plante lemnoase şi erbacee, cu flori hermafrodite,
actinomorfe, pe tipul 5, rar 4, cu învelişul floral periant, cu elemente libere, dispuse
ciclic. Polenizarea este entomofilă.
b) Genul Deutzia prezintă frunze cu peri stelaţi şi flori pe tipul 5, grupate în raceme,
exemplu - Deutzia scabra.
Genul Philadelphus prezintă frunze fără peri stelaţi şi flori pe tipul 4, grupate în
raceme, exemplu - Philadelphus coronarius.
c) Familia Grossulariaceae cuprinde arbuşti cu frunze palmate, dispuse altern. Florile
sunt hermafrodite, actinomorfe, pe tipul 5, cu sepale, petale şi stamine libere. Fructul
este bacă.
Exemple: Ribes uva-crispa - Agrişul, Ribes nigrum - Coacăz negru, Ribes rubrum -
Coacăz roşu, Ribes aureum – Cuişor.
d) Familia Rosaceae este împărţiţă în 4 subfamilii, în funcţie de forma receptaculului,
poziţia gineceului şi tipul de fruct.
Subfamilia Spiraeoideae cuprinde arbuşti cu următoarele caracteristici: florile au
receptaculul plan, gineceul fiind superior, format din 3-8 carpele libere; fructul este
polifoliculă.
Subfamilia Rosoideae cuprinde plante lemnoase şi erbacee, cu receptaculul convex sau
concav, gineceul fiind superior sau inferior, format din numeroase carpele libere.
Fructele sunt multiple: poliachenă sau polidrupă.
Subfamilia Maloideae cuprinde plante lemnoase, cu receptaculul concav (urceolat),
gineceul fiind inferior, format din 5 carpele, rar 1, care concresc la fructificare cu
receptaculul, receptaculul participând la fructificare. Fructul este poamă.
Subfamilia Prunoideae cuprinde plante lemnoase, cu receptaculul concav, în formă de
cupă, căptuşit de un ţesut nectarifer, care la fructificare se usucă şi cade; gineceul este
monocarpelar, cu poziţie inferioară. Fructul este drupă.
e) Genul Malus cuprinde specii de măr, cu prefoliaţie convolută. Florile sunt grupate în
cime. Staminele au antere galbene. Fructul este poamă cu două cavităţi: pedicelară şi
calicială.
Genul Pyrus cuprinde specii de păr, cu prefoliaţie involută. Florile sunt grupate în
corimb. Staminele au antere roşii-violete. Fructul este poamă, bogată în sclereide şi
prezintă o singură cavitate, cea calicială.
Întrebarea 2
a) În Familia Mimosaceae florile sunt pe tipul 4 sau 5, actinomorfe, cu prefloraţie
valvată; androceul cu numeroase stamine, cu filamente lungi, viu colorate; gineceul
monocarpelar, superior.
În familia Caesalpiniaceae florile sunt pe tipul 5, zigomorfe, cu prefloraţie cohlear-
ascendentă (carenată); gineceul monocarpelar, superior.
În familia Fabaceae florile sunt pe tipul 5, zigomorfe, cu prefloraţie cohlear-
descendentă (vexilară); androceul cu 10 stamine, acestea pot fi libere sau unite într-un
mănunchi (monadelf) sau două mănunchiuri (diadelf); gineceul monocarpelar superior.
b) Familia Fabaceae cuprinde plante lemnoase şi erbacee cu rădăcina pivotantă cu
nodozităţi. Frunzele sunt compuse, foarte rar simple, cu stipele persistente, dispuse
altern.
Florile sunt pe tipul 5, zigomorfe, au corolă papilionată (în formă de fluturaş), grupate
în inflorescenţe racemoase (racem, capitul sau umbelă). Fructul este păstaie, dehiscentă
sau indehiscentă, rar lomentă.
Întrebarea 3
a) Genul Elaeagnus cuprinde specii cu flori hermafrodite, cu perigonul format din 4
tepale.
- 271 -
Genul Hippophaë cuprinde specii cu flori unisexuat-dioice, cu perigonul format din 2

tepale.
b) În familia Celastraceae fructul este o capsulă cu seminţe acoperite de aril. Specii
ornamentale: Euonymus fortunei - Salbă târâtoare, Euonymus japonicus - Salbă
japoneză.
c) Genul Euphorbia cuprinde specii cu latex alb, flori unisexuat-monoice, lipsite de
înveliş floral, grupate în inflorescenţǎ caracteristicǎ, numitǎ ciaţiu. Ciaţiile sunt
protejate la bază de două bractee şi sunt grupate la rândul lor în pleiohazii
(umbeliform).
d) Genul Vitis se caracterizeazǎ prin corolǎ cu petale unite la vârf, cǎzǎtoare la înflorire.
La baza ovarului se află 5 glande nectarifere.
Genul Parthenocissus, spre deosebire de genul Vitis, prezintă petale libere la vârf şi nu
cad la înflorire; iar la baza ovarului se află un disc nectarifer, unit cu acesta.
e) În familia Aceraceae, frunzele sunt dispuse opus şi au nervaţiune penată sau palmată.
Dintre speciile cu frunze ce au nervaţiune penată, fac parte: Acer tataricum – arţar
tătărăsc, cu frunze ovate, cu marginea inegal-serată; Acer negundo - Arţar american,
cu frunze imparipenat-compuse.
Dintre speciile cu frunze palmate, fac parte: Acer platanoides - arţar, paltin de câmp, cu
frunze palmat-lobate până la fidate, cu lobii ascuţiţi filiform şi sinusurile dintre lobi
rotunjite. Peţiolii secretă latex alb; Acer pseudoplatanus - paltin de munte, cu frunze
palmat-lobate până la fidate, cu lobii ascuţiţi şi sinusurile dintre lobi de asemenea
ascuţite. Peţiolii nu secretă latex; Acer palmatum var. disectum, cu frunze palmat-
sectate, roşii sau verzi.
Întrebarea 4
a) Genul Citrus face parte din familia Ruthaceae şi are fructul hesperidă.
b) Specii ornamentale din familia Geraniaceae: Pelargonium zonale, Pelargonim
grandiflorum - Muşcată.
c) Familia Apiaceae (Umbelliferae) cuprinde plante erbacee, cu rădăcina pivotantă.
Frunzele sunt divizate, cu teaca bine dezvoltată, dispuse altern. Florile sunt grupate în
inflorescenţă umbelă compusă, însoţită, la unele specii, de involucru şi involucel
(frunzuliţe de protecţie), mai rar sunt grupate în umbelă simplă sau capitul. Fructul este
mericarpic dicariopsă, la maturitate se desface în două mericarpii, care sunt prinse de o
axă centrală, bifidată, numită carpofor. Speciile din această familie se caracterizează
prin prezenţa uleiurilor eterice, multe specii fiind cultivate ca legume, altele sunt
condimentare şi aromatice prin frunze sau fructe, unele sunt medicinale, iar altele
buruieni toxice.
Exemple: Pastinaca sativa – Păstârnac, Petroselinum crispum - Pătrunjel, Anethum
graveolens - Mărar, Foeniculum vulgare – Fenicul, Levisticum officinale - Leuştean¸
Daucus carota subsp. sativus – morcovul cultivat, Apium graveolens - Ţelina, Carum
carvi – Chimen, Coriandrum sativum – coriandru, Pimpinella anisum – Anason ş.a.
- 272 -

INSTRUCŢIUNI
Lucrarea de verificare solicitată, implică activităţi care necesită cunoaşterea Unităţii

de învăţare nr. 8.
evaluare.


1. Genurile Deutzia şi Philadelphus: încadrare sistematică, descriere, exemple,
importanţă - 2 p.
2. Menţionaţi cele 4 subfamilii ale familiei Rosaceae, precizând caracterele

importante de recunoaştere şi daţi exemple de minim 2 specii relevante din
fiecare subfamilie - 2 p.
3. Exemplificaţi variaţia frunzei în familia Fabaceae şi a tipului de androceu - 1 p.
4. Genul Vitis: încadrare sistematică, frunza şi fructul - 1 p.
5. Caracterizaţi pe scurt familia Apiaceae şi daţi exemple de specii - 2 p.
6. Menţionaţi frunza la genul Hedera - 1 p.

1. Anghel Gh. şi col., 1975. Botanică. Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
2. Britton N.L. and Brown A., 1913 - Illustrated Flora of the Northern United States and Canada -
2nd Edition.
4. Costache Iulian, 2009. Botanica, vol.I, Ed. Scrisul Românesc, Craiova.
5. Grieve M., 1931 - A Modern Herbal, www.botanical.com.
Cluj-Napoca.
9. Păun M. şi col., 1980 – Botanică. Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
11. Săvulescu T., 1952-1976 - Flora R.P. Române (R.S.România). Vol. I-XIII. Edit. Acad.
R.P.Române (R.S. România), Bucureşti.
Iaşi.
13. Ştefan Nicolae, Oprea Adrian, 2007 - Botanică Sistematică. Ed. Universităţii Alexandru Ioan
Cuza, Iaşi.
- 273 -

SUBCLASA DILLENIIDAE, SUBCLASA ASTERIDAE
CUPRINS
Subclasa Dilleniidae: caracterizare, clasificare
9.2. Ordinul: Paeoniales, Theales, Malvales, Sarraceniales, Violales, Tamaricales, Bignoniales, 274
Capparales, Salicales, Cucurbitales, Ericales şi Primulales
Subclasa Asteridae: caracterizare, clasificare
9.3. Ordinul: Gentianales, Loganiales, Oleales, Solanales, Lamiales, Plantaginales, 291
Scrophulariales, Campanulales, Rubiales, Dipsacales şi Asterales

Cunoşti caracterele subclaselor Dilleniidae şi Asteridae.
Cunoşti caracterele esenţiale ale principalelor familii şi genuri din aceste subclase, cu exemple de
9.2. SUBCLASA DILLENIIDAE: CARACTERIZARE, CLASIFICARE

Cuprinde plante lemnoase şi erbacee, de regulă cu frunze simple, alterne, rar opuse sau verticilate.
Florile sunt actinomorfe, rar zigomorfe (Violaceae, Begoniaceae, Resedaceae), hermafrodite, rar unisexuate
(Salicaceae, Cucurbitaceae, Nepenthaceae), cu elemente dispuse ciclic, rar hemiciclic. Învelişul floral este
periant, rar perigon (Begoniaceae, Nepenthaceae), cu elemente libere sau unite, uneori lipseşte, florile fiind
nude (Salicaceae). Androceul este alcătuit în general din două cercuri de stamine, cu dezvoltare centrifugă
(de la exterior spre interior), foarte rar centripetă, dialistemon sau gamostemon. Gineceul este gamocarpelar,
cu poziţie superioară, de regulă. Placentaţia este parietală sau axilară, foarte rar centrală (Primulaceae).
Ovulele sunt anatrope şi numeroase. Seminţele pot fi exalbuminate sau albuminate, bogate în ulei.
Din această subclasă sunt prezentate următoarele ordine: Paeoniales, Theales, Malvales,
Sarraceniales, Violales, Tamaricales, Bignoniales, Capparales, Salicales,
Cucurbitales, Ericales şi Primulales.
ORDINUL PAEONIALES
Familia Paeoniaceae
Cuprinde plante perene cu rădăcini tuberizate, cca. 33 specii, răspândite
în regiunile temperate, nordice. Frunzele sunt dispuse altern, fără stipele.
Florile sunt solitare, actinomorfe, hermafrodite, pe tipul 5. Sepalele şi petalele
sunt libere, androceul este dialistemon, format din numeroase stamine libere,
iar gineceul 2-8 carpele libere, cu poziţie superioară. Fructul este polifoliculă.
Formula florală: ✴ K5 C5-10 A∞ G2-8
Paeonia officinalis L. - Bujor (fig. 237)
Plantă perenă de 30-60 cm înălţime. Frunzele sunt de 2-3 ori penat-
sectate. Florile sunt mari, roşii, roze sau albe, involte (bătute). Înfloreşte în V-
VI. Se cultivă în grădini şi parcuri ca specie ornamentală. Florile au şi
Fig. 237. Paeonia officinalis proprietăţi medicinale, antispasmodice, fiind folosite în medicina populară sub
(dupǎ Daniel Haake) formă de ceai, pentru tratarea durerilor de piept. Este de origine
mediteraneană.
- 274 -
Paeonia peregrina Mill. - Bujor românesc

Este o plantă perenă cu flori roşii. Înfloreşte în V-VI. Creşte spontan în
poieni, margini de păduri, din zona de stepă până în zona pădurilor de stejar.
Paeonia tenuifolia L. - Bujor de stepǎ (fig. 238)
Plantă perenă de 10-30 cm înălţime. Frunzele sunt de 3-4 ori penat-
sectate, cu segmente filiforme. Florile sunt roşii închis. Înfloreşte în IV-V.
Creşte spontan în pajişti însorite din zona de stepă până în zona pădurilor de
stejar. Poate fi cultivat ornamental.
Paeonia suffruticosa Andrews (P. arborea Donn.) - Bujor
Arbust de cca. 1 m înălţime. Frunzele sunt de 2-3 ori penat-sectate, cu
segmente late, flori roze. Înfloreşte în V-VI. Se cultivă în parcuri ca specie
ornamentală. Este originar din Asia de Est.
ORDINUL THEALES
Familia Hypericaceae
Cuprinde plante erbacee, rar lemnoase, cu frunze simple, dispuse opus, Fig. 238. Paeonia tenuifolia
fără stipele. Majoritatea speciilor prezintă frunze cu glande secretoare (după Elena Săvulescu)
translucide. Florile sunt actinomorfe, hermafrodite, pe tipul 5, grupate în
inflorescenţe cimoase. Sepalele şi petalele sunt libere. Androceul poate fi
triadelf sau pentadelf, cu numeroase stamine grupate în 3 sau 5
mǎnunchiuri. Gineceul este format din 3-5 carpele unite, cu poziţie
superioară. Fructul este capsulă septicidă.
Hypericum perforatum L. - Sunătoare, Pojarniţă (fig. 239)
Este o plantă perenă, înaltă de 30-60 cm. Frunzele sunt eliptice,
opuse, bogate în pungi secretoare, translucide. Florile sunt galbene, grupate
în cime corimbiforme. Înfloreşte în VI-IX. Frecvent întâlnită în fâneţe şi
păduri. Planta are proprietăţi medicinale pentru tratarea bolilor gastrice şi
hepatice.
Hypericum calycinum L.
Subarbust de până la 60 cm înălţime. Frunzele nu prezintă glande
translucide. Florile sunt mari (6-8 cm), solitare, situate terminal. Înfloreşte
în VI-IX. Se cultivă în scop ornamental. Este de origine mediteraneană.
ORDINUL MALVALES
Din acest ordin sunt caracterizate două familii: Tiliaceae şi Fig. 239. Hypericum perforatum
Malvaceae, cu speciile cele mai reprezentative. 1. plantǎ cu flori; 2. fragment de
frunzǎ (dupǎ C. A. M. Lindman)
Familia Tiliaceae
Cuprinde cca. 450 specii, răspândite în zonele temperate şi tropicale.
Sunt plante lemnoase cu frunze simple, stipelate, dispuse altern. Florile
sunt actinomorfe, hermafrodite, pe tipul 5, grupate în cime. Sepalele şi petalele
sunt libere. Androceul este pentadelf, format din numeroase stamine unite în 5
mănunchiuri. Gineceul gamocarpelar, superior. Fructul este achenă.
Genul Tilia cuprinde specii de tei, cu inflorescenţa cimă. Pedunculul
inflorescenţei concreşte parţial cu o hipsofilă alungită, ce serveşte la
diseminarea fructelor prin intermediul vântului.
Tilia tomentosa Moench (T. argentea DC.) - Tei argintiu, Tei alb (fig.
240)
Arbore înalt de până la 30 m. Frunzele sunt ovat-cordate, argintii-
tomentoase pe partea inferioară, cu peri stelaţi. Florile sunt albe-gălbui,
puternic odorante, grupate în cime corimbiforme. Înfloreşte în VI. Creşte Fig 240. Tilia tomentosa
frecvent în pădurile din câmpie şi deal. Este o foarte bunǎ plantǎ medicinalǎ, 1. ramurǎ cu flori;
2. ramurǎ cu fructe
meliferǎ, adeseori cultivat în scop ornamental. Lemnul moale are multiple
întrebuinţǎri industriale, iar fibrele liberiene sunt folosite pentru confecţionarea frânghiilor şi rogojinelor.
- 275 -
Tilia cordata Mill. - Tei pucios

Este un arbore cu frunze ovat-cordate, pe partea inferioară verzi-albăstrui, cu peri simpli, ruginii în
axila nervurilor. Înfloreşte în VI-VII. Creşte în pădurile din zona de deal până în etajul fagului, dar poate fi
cultivat în scop ornamental.
Tilia platyphyllos Scop. - Tei cu frunza mare
Arbore cu frunze pe faţa inferioară verzi-cenuşii, cu peri albicioşi simpli în axila nervurilor. Înfloreşte
în VI-VII. Sporadic întâlnit în zona de silvostepă până în etajul gorunului. Frecvent cultivat în scop
ornamental.
Familia Malvaceae
Cuprinde plante lemnoase şi erbacee, cca. 1.000 specii, răspândite din regiunile reci până în cele
tropicale. Frunzele sunt simple, cu nervaţiune palmată, stipelate, dispuse altern. Florile sunt actinomorfe,
hermafrodite, pe tipul 5. Caliciul, de regulă, este dublu, caliciul extern (calicul) este alcătuit din 3-13 sepale
libere sau unite, iar cel intern este gamosepal, provenit din unirea a 5 sepale. Corola este dialipetalǎ.
Androceul este monadelf, cu numeroase stamine unite într-o coloană. Gineceul este format din 5-numeroase
carpele unite, cu poziţie superioară.
Formula florală: ✴ k3-13; (3-13) K (5) C5 A(∞) G(5-∞ )
Fructul este capsulă sau mericarpic. Seminţele sunt albuminate, cu tegumentul seminal adeseori
prevǎzut cu peri. În ţesuturile plantei se găsesc celule mucilaginoase.
Malva sylvestris L. - Nalbă (fig. 241)
Este o plantă bienală până la perenă de 30-100 cm înălţime. Frunzele sunt palmat-lobate, păroase.
Florile sunt roze-violacee, grupate în cime axilare, au caliciul extern format din 3 sepale libere. Înfloreşte în
VI-IX. Fructul este mericarpic, disciform. Specie eutrofă, nitrofilă, frecvent întâlnită în locuri ruderale,
pajişti şi tufǎrişuri, din zona de stepă până în etajul fagului. Planta are proprietăţi medicinale, pentru tratarea
tusei, bronşitei.
Alcea rosea L. (Althaea rosea (L.) Cav.) - Nalba de grădină (fig. 242)
Este o plantă perenă, tomentoasă, înaltă până la 3 m. Frunzele sunt palmat-lobate. Florile sunt mari,
roşii, albe, involte, au caliciul extern format din 6-9 sepale unite la bază. Înfloreşte în VI-IX. Fructul este
mericarpic disciform (cu achene în formǎ de colǎcel). Cultivată prin grǎdini ca plantă ornamentală.
Althaea officinalis L. - Nalbă mare
Este o plantă perenă de 50-150 cm înălţime, dens-tomentoasă. Florile sunt palid-roz, dispuse în raceme
axilare. Creşte în pajişti umede, lunci, malul apelor, din zona de stepă până în etajul fagului. Planta are şi
proprietăţi medicinale.
Fig. 241. Malva sylvestris Fig. 242. Alcea rosea Fig. 243. Gossypium hirsutum
1. plantǎ; 2. androceul; 3. fruct 1. fragment de plantǎ; 2. fruct 1. plantǎ cu frunze şi flori; 2. fruct
(dupǎ Köhler's Medicinal Plants) (dupǎ Köhler's Medicinal Plants) (dupǎ Köhler's Medicinal Plants)
- 276 -
Abutilon theophrasti Medik. - Teişor, Pristolnic

Plantă anuală, înaltă până la 1 m, păroasă. Frunzele sunt mari, ovat-
cordate. Florile sunt galbene, fără caliciul extern. Înfloreşte în VI-IX.
Fructul este capsulă. Buruiană întâlnită în lunci, pe soluri aluviale,
în culturi de prăşitoare.
Gossypium hirsutum L.- Bumbac (fig. 243)
Plantă anuală cu tulpina acoperitǎ de peri patenţi, ramificată mixt.
Axul principal şi ramurile inferioare se ramifică monopodial (vegetativ),
iar cele superioare simpodial (fructifer). Frunzele sunt palmat-lobate.
Florile sunt solitare, galbene, au caliciul extern format din 3 sepale mari,
ovate, dinţate. Înfloreşte în VII-IX. Capsula este valvicid-loculicidă, cu
seminţe prevăzute cu peri unicelulari, care constituie fibra de bumbac.
Specie termofilă, la noi în ţarǎ poate fi cultivatǎ, în sudul ţării, ca plantă Fig. 244. Hibiscus syriacus
textilă şi oleaginoasă. Uleiul este folosit în industrie. Originar din Peru. (după Elena Săvulescu)
Hibiscus syriacus L. - Zămoşiţa de Siria (fig. 244)
Arbust, înalt de 2-3 m, cu frunze trilobate. Florile sunt solitare,
axilare, mari purpurii, liliachii sau albe, au caliciul extern format din 6-13
sepale liniare, libere. Înfloreşte în VII-IX. Fructul este capsulă. Cultivat în
scop ornamental sau pentru gard viu. Originar din Asia de Sud-Est.
Hibiscus rosa-sinensis L. - Trandafir japonez
Este un arbust cu frunze ovate, cu marginea serată. Florile sunt mari,
roşii sau galbene-portocalii, dispuse axilar. Înfloreşte în I-XII. Se cultivă
ca plantă de apartament. Originar din Estul Asiei.
Hibiscus trionum L. - Zămoşiţă (fig. 245
Plantă anuală de 10-50 cm înǎlţime, pǎroasǎ. Frunzele sunt palmat-
sectate. Florile sunt solitare, galbene, cu o pată purpurie la bază. Caliciul
extern este format din 6-13 sepale liniare, libere, iar cel intern este
Fig. 245. Hibiscus trionum
gamosepal, veziculos (subţire), persistent. Înfloreşte în VI-VIII. Buruiană (dupǎ N. L Britton & A. Brown)
întâlnită în culturi de prăşitoare şi locuri ruderale, din zona de stepă până
în etajul gorunului. Fructul este capsulǎ. Din tulpină se extrag fibre folosite la frînghii, covoare ş.a.
Hibiscus esculentus L. (Abelmoschus esculentus (L.) Moench) - Bame
Plantă anuală, înaltă de 50-150 cm, tomentoasă. Frunzele sunt palmat-lobate, cu lobii seraţi. Florile
sunt mari, gălbui, au caliciul extern format din 8-10 sepale, iar cel intern este caduc la fructificare. Înfloreşte
în VI-VII. Fructul este capsulă, de 8-10 cm lungime, comestibilă. Originară din Africa tropicală. Se cultivă
pentru fructele tinere.
ORDINUL SARRACENIALES (NEPENTHALES)

Cu următoarele familii: Sarraceniaceae, Nepenthaceae şi Droseraceae.
Familia Sarraceniaceae
Cuprinde plante carnivore, ce au frunze cu capcane în formă de urnă, pentru capturarea insectelor, în
vederea completării necesarului de azot. Florile sunt hermafrodite, cu înveliş floral periant. Fructul este
capsulă - Sarracenia purpurea L.
Familia Nepenthaceae
Sunt plante carnivore, cu capcane în formă de urnă, flori unisexuate, cu înveliş floral perigon. Fructul
este capsulă - Nepenthes distillatoria L.
Familia Droseraceae
Cuprinde plante carnivore, perene, cu flori actinomorfe, hermafrodite, pe tipul 5, cu înveliş floral
periant. Fructul este capsulă. Capturarea insectelor se face cu ajutorul perilor glandulari prezenţi pe frunze.
Drosera rotundifolia L. - Roua cerului (fig. 246)
Plantă perenă de mlaştini, turbării oligotrofe. Frunzele sunt dispuse în rozetă bazalǎ, rotunde,
prevăzute cu peri glandulari pe margine, cu rol în capturarea insectelor. Florile sunt grupate în inflorescenţă
- 277 -
cimoasă terminală. Înfloreşte în VI-VIII. Capsula este netedă. Specie

oligotrofă, creşte pe soluri acide, din etajul gorunului până în etajul boreal,
în turbării.
Aldrovanda vesiculosa L. - Otrăţel
Plantă perenă acvatică, natantă-submersă, fără rădăcini. Frunzele sunt
dispuse în verticil. Florile sunt solitare, situate axilar. Înfloreşte în VII-VIII.
Este întâlnită în apele stagnate, puţin adânci, cu fundul mâlos, din zona de
ORDINUL VIOLALES
Încadrează două familii: Violaceae şi Cistaceae.
Familia Violaceae
Cuprinde cca. 21 de genuri cu 900 specii, rǎspândite pe tot globul.
La noi în ţarǎ se întâlneşte un singur gen-Viola, cu cca. 28 de specii.
Sunt plante erbacee, perene, cu frunze simple, stipelate, dispuse
altern. Florile sunt solitare, zigomorfe, hermafrodite, pe tipul 5. Caliciul
Fig. 246. Drosera rotundifolia prezintă 5 sepale persistente, cu apendici la bază (proeminenţe accesorii).
Corola este formată din 5 petale inegale, cea inferioară este mai mare şi
prezintă un pinten nectarifer. Androceul este format din 5 stamine libere,
cele 2 stamine inferioare au pinteni nectariferi, care pǎtrund în pintenul
petalei. Gineceul este tricarpelar, gamocarpelar, superior.
Formula floralǎ: .|. K5 C5 A5 G(3)
Fructul este capsulă loculicidǎ, cu seminţe prevǎzute cu un apendice
uleios, numit elaiosom.
Viola x wittrockiana Gams (V. altaica x lutea x tricolor) - Panseluţe
(fig. 247)
Plantă anuală de cca. 15 cm înǎlţime. Frunzele sunt ovat-eliptice, cu
marginea dinţatǎ. Florile sunt mari (4-6 cm diam.), violete, galbene, albe.
Înfloreşte în III-IV. Cultivată ca plantă ornamentală, în rabate.
Viola tricolor L. - Trei fraţi pătaţi(fig. 248.a)
Plantă anuală cu frunze eliptic-lanceolate, cu stipele penat-partite.
Fig. 247. Viola x wittrockiana
Florile sunt mici (1,5-2 cm), cu petalele superioare de obicei violete, iar cele
inferioare galbene, albe. Înfloreşte în V-IX. Creşte frecvent în pajişti. Planta
are proprietăţi medicinale, pentru tratarea bronşitelor, astmului bronşic,
tusei.
Viola arvensis Murray - Viorele de ogoare (fig. 248.b)
Plantă anuală, asemǎnǎtoare cu specia precedentǎ, dar cu flori
galbene. Înfloreşte în IV-IX. Buruiană în culturi şi locuri ruderale, pajişti,
tufărişuri, din zona de stepă până în etajul fagului.
Viola odorata L. - Toporaşi
Plantă perenă cu tulpina de tip scap de 5-15 cm înǎlţime. Frunzele
sunt ovat-cordate, dispuse în rozetă bazală. Florile sunt violete, albastre,
odorante. Înfloreşte în III-IV. Creşte prin tufărişuri, margini de păduri, din
zona de stepă până în etajul fagului. Planta are proprietăţi medicinale, în
special rizomii şi rădăcinile, pentru tratarea bronşitei, tusei, cu efect
expectorant.
Familia Cistaceae
Cuprinde subarbuşti cu frunze simple, întregi. Florile sunt
Fig. 248.a. Viola tricolor; actinomorfe, hermafrodite, pe tipul 5. Sepalele şi petalele sunt libere,
b. Viola arvensis sepalele fiind persistente. Androceul prezintă numeroase stamine libere.
(dupǎ M. Jaume Saint-Hilaire) Gineceul este tricarpelar, gamocarpelar, superior. Fructul este capsulă.
- 278 -
Helianthemum nummularium (L.) Mill. - Iarba osului

Este un subarbust de cca. 25 cm înǎlţime. Frunzele sunt lanceolate,
cenuşiu sau alb-tomentoase, dispuse opus. Florile sunt galbene, grupate în
cime racemiforme. Înfloreşte în V-VII. Specie frecvent întâlnită în pajişti,
tufărişuri, stâncării înierbate, din zona pădurilor de stejar până în etajul alpin.
Poate fi cultivat în scop ornamental.
.
ORDINUL TAMARICALES
Familia Tamaricaceae
Cuprinde plante lemnoase cu frunze reduse, scvamiforme, nestipelate,
alterne. Florile sunt actinomorfe, hermafrodite, pe tipul 4-5, grupate în
raceme spiciforme. Sepalele şi petalele sunt libere. Androceul este format din
4-15 stamine libere. Gineceul este tricarpelar, gamocarpelar, superior. Fructul
este capsulă. Seminţele prezintă peri unicelulari, lungi. Fig. 249. Tamarix tetrandra
Tamarix tetrandra Pall. ex M. Bieb. - Cătină roşie (fig. 249)
Este un arbust de 2-3 m înălţime, cu frunze mici, dese. Florile sunt
mici, roşietice, pe tipul 4, cu înflorire protantă, în V.
Se cultivă în scop ornamental în parcuri. Originar din Europa de Sud-
Est şi Asia de Sud-Vest.
ORDINUL BEGONIALES
Familia Begoniaceae
La noi în ţară se află în cultură un singur gen - Begonia, cu peste 400
specii cultivate în scop ornamental, majoritatea de apartament.
Sunt plante erbacee, suculente, cu frunze asimetrice la bază, stipelate,
dispuse altern sau bazal. Florile sunt unisexuat-monoice, zigomorfe, cu înveliş
floral perigon petaloid, cu 2-6 tepale inegale, dispuse în cime axilare.
Androceul este format din numeroase stamine libere sau uşor unite la bază, iar
gineceul, tricarpelar, gamocarpelar, inferior. Fructul este capsulă aripată. Fig. 250. Begonia rex
Begonia x tuberhybrida Voss - Begonie cu tubercul (dupǎ Charles Lemaire)
Este o plantă perenă cu tubercul globulos. Tulpina aerianǎ este de tip
scap, scundă, 20-30 cm, cu frunze ovate, asimetrice, palmate, dinţate, slab
păroase. Florile sunt mari (5-6 cm diam.), involte, variat colorate, dispuse
câte 3 axilar. Înfloreşte în VIII-IX. Se cultivă la ghiveci, în scop
ornamental. Originară din America de Sud.
Begonia rex Putz. - Begonie (fig. 250)
Plantă perenă cu rizom gros. Frunzele sunt dispuse bazal, lung
peţiolate, cu peri perpendiculari pe peţioli, cu limbul mare (cca. 20 cm
lung.), ovat-cordat, asimetric, palmat, cu o bandă argintie circularǎ, situatǎ
între margine şi centru. Florile sunt roze, grupate în cime lung
pedunculate. Este originară din India.
Begonia semperflorens Link et Otto - Begonie, Ghiaţă (fig. 251)
Este o plantă perenă, dar în câmp se comportă ca anuală. Tulpina
este scundă, 30-50 cm înǎlţime, cărnoasă. Frunzele sunt mai mici decât la
specia precedentă (8-9 cm lung.), cărnoase, lucioase, ovate, verzi sau
roşiatice. Florile sunt roşii, roze, rar albe, grupate în cime axilare.
Înfloreşte continuu. Se cultivă ca plantă ornamentală, în rabate. Originară Fig. 251. Begonia semperflorens
din Brazilia. (după Elena Săvulescu)
- 279 -
ORDINUL CAPPARALES (CRUCIFERALES)

Familia Brassicaceae (Cruciferae)
Cuprinde cca. 350 de genuri cu 3.200 de specii, răspândite din regiunile reci până în cele tropicale.
Sunt plante erbacee, cu frunze dispuse altern, fără stipele. Florile sunt bisimetrice, hermafrodite, pe
tipul 4, grupate în inflorescenţă de tip racem. Caliciul prezintă 4 sepale, dispuse pe două verticile (cercuri).
Corola este formată din 4 petale, dispuse pe un singur verticil. Androceul este tetradinam (2 stamine cu
filamente scurte, 4 stamine cu filamente lungi). Gineceul este tetracarpelar, gamocarpelar, superior.
Formula florală: ⊕ K2+2; C4 A2+4 G(4)
Fructul poate fi silicvă, când lungimea depăşeşte de 3-4 ori lăţimea (Brassica) sau siliculă, când
lăţimea este aproximativ egală cu lungimea (Capsella).
Familia are importanţă economică mare, deoarece multe plante sunt alimentare, condimentare,
decorative, medicinale, dar şi buruieni în culturi.
Specii cu fruct silicvă:

Genul Brassica cuprinde plante glabre sau cu peri simpli. Stigmatul este globulos iar silicva are rostru
mic şi prezintă pe valve o singură nervură longitudinală.
Brassica oleracea L. - Varza (fig. 252)
Este o plantă bienală, cu frunzele bazale mari, peţiolate, întregi sau divizate, iar cele tulpinale, sesile
cu baza îngustată, acoperite cu pruină (ceară). Florile sunt galbene-sulfurii, grupate în raceme. Înfloreşte în
V-IX. În cultură se întâlnesc mai multe convarietăţi şi varietăţi:
1. Brassica oleracea convar. capitata- varza de căpăţână (fig.252 A).
Prezintă în primul an o tulpină scurtă, din care se formează mugurele terminal „căpăţâna”, utilizată în
alimentaţie.
- var. capitata - căpăţâna este densă, cu frunze plane ce se acoperă unele pe altele. Aceasta prezintă
două forme:
f. alba - varza albă, cu frunze albe;
f. rubra - varza roşie, cu frunze roşii;
- var. sabauda - varza creaţă (fig. 252 B). Căpăţâna este moale, cu frunze creţe, uneori policrome.
2. Brassica oleracea convar. gemmifera - Varza de Bruxelles (fig.252 C). Tulpina este înaltă, cu
muguri axilari tuberizaţi, căpăţâni mici, comestibile.
3. Brassica oleracea convar. botrytis
Tulpina scurtă prezintă în vârf o inflorescenţă densă, cărnoasă, albicioasǎ, înconjurată de frunze mari.
- var. botrytis (cauliflora) - Conopida (fig. 252 D)
Ramificaţiile inflorescenţei sunt puternic îngroşate, albicioase, formează o „căpăţână” densă,
semisferică, comestibilă;
- var. italica - Brocoli
Ramificaţiile inflorescenţei sunt laxe, parţial libere, comestibile.
4. Brassica oleracea convar. gongylodes - Gulia (fig. 252 E).
Tulpina este scurtă, globulos-tuberizată, (internodurile bazale sunt tuberizate), comestibilă, cu cicatrice
mari, provenite de la frunzele lung peţiolate, penat-divizate.
5. Brassica oleracea convar. acephala
Tulpina este înaltă, fără muguri laterali şi terminali îngroşaţi, având importanţă furajeră.
- var. acephala - Varza furajeră (fig. 252 F)
Tulpina are frunze mari, care nu se acoperă una pe alta;
- var. sabellica - Varza pentru frunze
Frunzele sunt creţe sau penat-divizate;
- var. medullosa - Varza pentru cocean
Prezintă tulpină cărnosă, îngroşată;
- var. palmifolia - Varza ornamentală
Tulpina este înaltă cca. 2 m, cu o coroană de frunze în vârf.
- 280 -
D F
Fig. 252. Brassica oleracea: a. floare; b. silicva; A. var. capitata; B. var. sabauda;
C. var. gemmifera; D. var. botrytis; E. var. gongylodes; F. var. acephala
Brassica rapa L. - Rapiţa

Plantă anuală-bienală cu tulpina înaltă până la 100 cm. Frunzele bazale sunt peţiolate, lirate (penat-
sectate, cu lobul median mai mare şi distanţat de cei inferiori care sunt mici), iar cele superioare sunt sesile,
cu baza cordat-amplexicaulă (înconjoară tulpina). Inflorescenţa este densă, scurtă, cu flori galbene, ce
depăşesc bobocii florali. Înfloreşte în IV-VIII. Specia prezintǎ următoarele subspecii:
- subsp. rapa - Napi de mirişte. Plantǎ bienalǎ cu rădăcina şi baza tulpinii tuberizate. Cultivată ca
legumă şi furaj.
- subsp. campestris - Rapiţa sălbatică. Plantă anuală de talie mică (40 cm), cu rădăcina şi tulpina
netuberizate. Seminţele sunt mici, puternic reticulate. Buruiană în culturi şi locuri ruderale.
- subsp. oleifera - Rapiţa navetă. Plantă anuală, înaltă până la 1 m, cu rădăcina şi baza tulpinii
netuberizate. Cultivată pentru seminţele bogate în ulei. Are forme de primăvară şi de toamnă (rapiţa
umblătoare).
Brassica napus L. (B. oleracea x B. rapa), fig. 253
Spre deosebire de specia precedentă, inflorescenţa este alungită, iar florile nu depăşesc bobocii florali.
Înfloreşte în IV-VIII. Se cultivă, având următoarele subspecii:
- subsp. napus - Rapiţa colza - Rapiţa de toamnă
Are rădăcină subţire. Se cultivă pentru seminţele bogate în ulei;
- subsp. rapifera - Brojbă, Gulie furajeră.
Rădăcina şi baza tulpinii sunt îngroşate, tuberizate. Cultivată ca furaj sau legumă.
Brassica nigra (L.) W.D.J. Koch - Muştar negru (fig. 254)
Plantă anuală de talie mare (50-150 cm). Toate frunzele sunt peţiolate şi lirate. Florile sunt galbene, iar
silicvele sunt mici (2 cm lung.) cu rostrul scurt, alipite de axul inflorescenţei. Înfloreşte în VI-VIII. Seminţele
conţin cca. 30% ulei, utilizat în special în industrie, dar şi alimentar. Este o plantă condimentară, făina
obţinută din seminţe se foloseşte pentru prepararea muştarului alimentar.
Genul Sinapis, spre deosebire de genul Brassica, plantele sunt păroase, stigmatul este bilobat, iar
silicva prezintă rostrul lung, cu 3-4 nervuri longitudinale pe valve.
- 281 -
Sinapis alba L. - Muştar

alb (fig. 255)
Plantă anuală de 30-60 cm
înălţime, păroasă. Frunzele sunt
peţiolate, lirate. Florile sunt
galbene, înfloresc în V-VII.
Silicva este alb-hirsută (cu peri
lungi, dinţaţi), cu rostrul lung,
egal sau mai mare decât aceasta,
turtit. Are aceleaşi întrebuinţări
ca şi muştarul negru.
Sinapis arvensis L. -
Muştar de câmp (fig. 256)
Plantă anuală păroasă,
asemănătoare cu specia
precedentă. Spre deosebire de
aceasta, frunzele superioare sunt
Fig. 253. Brassica napus Fig. 254. Brassica nigra sesile, întregi sau lobate; silicva
1. frunzǎ bazalǎ; 1. fragment de plantǎ cu frunze bazale; fără peri albi pe valve, cu rostrul
2. frunzǎ superioarǎ şi inflorescenţǎ 2. frunze superioare şi inflorescenţe; mai scurt, reprezintă o treime din
3. androceul; 4. silicve; 5. sǎmânţǎ 3-4. silicve; 5. samânţa
lungimea acesteia. Buruiană
(dupǎ Köhler's Medicinal Plants) (dupǎ Köhler's Medicinal Plants)
toxică, produce intoxicaţii la cai,
întâlnită în culturi, locuri
ruderale.
Genul Raphanus
cuprinde specii cu silicva
indehiscentă.
Raphanus sativus L. -
Ridiche cultivată (fig. 257)
Plantă anuală sau bienală,
cu rădăcina şi axa hipocotilului
tuberizate. Frunzele bazale sunt
lirate, iar cele superioare sunt
lanceolate. Florile sunt albe sau
violete, grupate în raceme.
Înfloreşte în V-VI.
Silicva este polispermă,
indehiscentă, cu un conţinut
spongios.
Se cultivă ca plantǎ
alimentarǎ, cu urmǎtoarele
Fig. 255. Sinapis alba Fig.256. Sinapis arvensis
1. frunze şi inflorescenţe; 2-3. silicve; 1. frunze bazale; 2. fragment convarietǎţi:
4. sǎmânţǎ (dupǎ Wurzer Walter) superior de plantǎ; 3. silicvǎ - convar. sativus -
(dupǎ Jeanne Mary) Ridiche de lună, cu rǎdǎcina şi
hipocotilul îngroşate până la 3
cm diam., de culoare roşu-roz-alb, cu perioadă scurtă de vegetaţie;
- convar. niger - Ridiche de iarnă, la care rădăcina şi hipocotilul sunt tuberizate până la 15 cm
diam., având o perioadă mai lungă de vegetaţie.
Raphanus raphanistrum L. - Ridiche sălbatică (fig. 258)
Plantă anuală, setos-păroasă, de 30-60 cm înălţime, cu frunze lirate. Florile sunt albe-gălbui cu nervuri
violete, grupate în raceme. Înfloreşte în V-VIII. Silicva este lomentiformă (strangulată între seminţe),
indehiscentă. Buruiană frecvent întâlnită în culturi, locuri ruderale, din zona de stepǎ pânǎ în etajul fagului.
Genul Alliaria prezintă silicva dehiscentă, cu nervura mediană mult mai pronunţată decat cele laterale.
- 282 -
Alliaria petiolata (M. Bieb.) Cavara

et Grande (A. officinalis Andrz.) -
Usturoiţă
Plantă perenă cu miros de usturoi,
înaltă de 20-80 cm. Frunzele sunt peţiolate,
ovat-triunghiulare, cu baza cordată. Florile
sunt albe, grupate în raceme. Înfloreşte în
IV-VI. Silicva este liniară, uşor strangulată
între seminţe. Buruină frecvent întâlnită
prin păduri sau margini de pǎduri, în zona
pădurilor de stejar până în etajul fagului.
Genul Descurainia cu silicve
liniare.
Descurainia sophia (L.) Webb ex
Prantl (Sisymbrium sophia L.) - Voinicică
(fig. 259)
Plantă anuală, înaltă de cca. 20-60
cm, cenuşiu-verzuie, cu peri stelaţi.
Frunzele sunt de 2-3 ori penat-sectate, cu
segmente scurte, liniare. Florile sunt mici, Fig. 258. Raphanus raphanistrum
verzi-gălbui, grupate în raceme. Înfloreşte Fig. 257. Raphanus sativus 1. fragment bazal de plantǎ;
în V-VII. Silicvele sunt liniare, lung 1. plantǎ; 2. inflorescenţǎ; 2. inflorescenţǎ; 3. silicvǎ;
pedunculate. Buruiană segetală şi ruderală 3. silicvǎ 4. sǎmânţǎ. (dupǎ C. A. M. Lindman)
din zona de stepă până în etajul fagului.
Genul Cheiranthus cu specia:
Cheiranthus cheiri L. - Micşunele
(fig. 260)
Este o plantă perenă de 20-60 cm
înǎlţime, alipit păroasă, cu peri bifurcaţi şi
fixaţi la mijloc ca acul busolei. Frunzele sunt
lanceolate. Florile sunt galbene-aurii sau
brune, odorante, grupate în raceme.
Înfloreşte în V-VII. Se cultivă în scop
ornamental. Specie mediteraneană.
Genul Matthiola cu specia:
Matthiola incana (L.) W. T. Aiton. -
Micsandre
Plantǎ perenă, alipit păroasă, cu
frunze lanceolate, cu peri ramificaţi,
glanduloşi. Florile sunt violete, roşii sau
albe, grupate în raceme. Înfloreşte în IV-X.
Se cultivă ca plantă ornamentală. Este de
origine mediteraneanǎ.
Specii cu fruct siliculă:

Thlaspi arvense L.- Punguliţă (fig.
261)
Fig. 259. Descurainia sophia Fig. 260. Cheiranthus cheiri
Plantă anuală de 15-40 cm înălţime,
1. plantǎ; 2. silicvǎ 1. plantǎ; 2. silicvǎ; 3. sǎmânţǎ
cu miros de usturoi. Frunzele sunt sesile, (dupǎ M. Grieve) (dupǎ A. Masclef)
lanceolate, sagitate, cu marginea dinţată,
alterne. Florile sunt albe, grupate în raceme. Înfloreşte în IV-VI. Silicula este eliptică, aripată circular.
Buruiană segetală şi ruderală din zona de stepă până în etajul fagului.
Thlaspi perfoliatum L. - Punguliţă
Asemănătoare cu specia precedentă, dar fǎrǎ miros de usturoi, frunzele sunt ovat-cordate,
amplexicaule, iar silicula este lat obcordată. Buruiană frecvent întâlnită în pajişti degradate, locuri ruderale.
- 283 -
Fig. 262. Capsella bursa- pastoris

Fig. 261. Thlaspi arvense 1. frunze bazale; 2. frunze
1. plantǎ; 2. floare; superioare şi inflorescenţa;
3. siliculǎ; 4. sǎmânţǎ 3. floare; 4. siliculǎ Fig. 263. Cardaria draba
(dupǎ C. A. M. Lindman) (dupǎ C. A. M. Lindman) (dupǎ Western Weeds)
Capsella bursa-pastoris (L.) Medik. - Traista ciobanului (fig. 262)

Plantă anuală sau bienală, cu frunzele bazale dispuse în rozetă, lung peţiolate, penat-partite până la
sectate, iar cele superioare alterne, sesile, lanceolate, sagitate. Florile sunt albe, grupate în raceme. Înfloreşte
în IV-VII. Silicula este triunghiular-obcordatǎ. Buruiană întâlnită în culturi sau locuri ruderale. Planta are şi
proprietăţi medicinale pentru tratarea de angină pectorală, insuficienţă cardiacă, hipertensiune arterială,
dismenoree, metroragii.
Cardaria draba (L.) Desv. (Lepidium draba L.)-Urda vacii (fig.263)
Plantă perenă de 20-50 cm înǎlţime, cu rădăcini drajonante. Frunzele sunt sesile, ovat-lanceolate,
dinţate. Florile sunt albe, grupate în raceme corimbiforme. Înfloreşte în V-VI. Silicula este invers cordată,
umflată, indehiscentă. Buruiană ruderală şi segetală în culturi de prăşitoare, păioase, livezi, lucerniere.
Armoracia rusticana P. Gaertn., B. Mey. et Scherb. (A. lapathifolia Usteri) - Hrean (fig. 264)
Plantǎ perenă cu rădăcinile groase, cărnoase, albe. Frunzele bazale sunt lung peţiolate, mari, lat-
lanceolate, cu marginea inegal-dinţată, iar cele tulpinale sunt scurt peţiolate sau sesile (în partea superioarǎ),
penat-lobate, lanceolate, cu marginea crenată sau întreagǎ. Florile sunt albe, grupate în raceme. Înfloreşte în
V-VII. Silicula este globuloasă, lung pedunculată. Se cultivă ca plantă condimentară, pentru rădăcinile cu
miros şi gust arzător, datorită conţinutului ridicat în ulei de muştar (senevol). Sucul proaspăt al plantei are
proprietăţi antiscorbutice. Uneori întâlnitǎ subspontan. Este originarǎ din Sud-Estul Europei şi Asia de Vest.
Iberis umbellata L. - Limba mării (fig. 265)
Plantă anuală, înaltă de 20-50 cm. Frunzele sunt liniar-lanceolate, întregi. Florile sunt roz-purpurii,
grupate umbeliform. Înfloreşte în V-VI. Se cultivă în scop ornamental. Este o specie mediteraneană.
Iberis amara L. - Limba mării
Plantă anuală până la bienală, cu frunzele serat-dinţate până la lobate. Florile sunt albe, grupate în
raceme alungite. Înfloreşte în V-VIII. Cultivată în scop ornamental.
Lunaria annua L. ssp. annua - Pana zburătorului, Lopǎţea (fig. 266)
Plantă anualǎ-bienalǎ de 20-60 cm înălţime. Frunzele bazale sunt peţiolate, ovat-triunghiulare cu baza
cordată, dinţate, iar cele superioare sunt sesile. Florile sunt roşii-violete, grupate în raceme, apar în IV-VI.
Silicula este mare, eliptică, turtită, cu un carpofor lung. Se cultivă ca plantă ornamentală. Este originară din
Europa de Sud-Est.
- 284 -
Fig. 264. Armoracia rusticana Fig. 266. Lunaria annua

1. rǎdǎcinǎ şi frunze bazale; 2. frunze 1. plantǎ cu frunze, inflorescenţǎ
tulpinale şi inflorescenţa; 3. siliculǎ. şi silicule; 2. seminţe
(adaptare dupǎ Wurzer Walter) Fig. 265. Iberis umbellata (dupǎ C. A. M. Lindman)
ORDINUL SALICALES
Familia Salicaceae
Cuprinde plante lemnoase, cu frunze simple, stipelate, alterne. Florile sunt unisexuat-dioice, lipsite de
înveliş floral, grupate în amenţi. Androceul este format din 2 până la numeroase stamine. Gineceul este
bicarpelar, gamocarpelar, superior.
Formula florală: ♂ ✴ P 0 A 2-∞; ♀ ✴ P 0 G(2)
Fructul este capsulă valvicidă. Seminţele au peri care ajută la diseminarea lor prin intermediul
vântului.
Genul Salix cuprinde specii cu mugurii acoperiţi de un singur solz.
Amenţii, de regulă, sunt verticali. Florile sunt protejate de bractee întregi,
cu 1-2 glande nectarifere.
Salix alba L. - Salcie albă, Răchită albă (fig. 267)
Arbore de până la 20 m înălţime, cu lǎstari flexibili, brun-gǎlbui,
galbeni sau cenuşii. Frunzele sunt lanceolate, albăstrui sau argintii
tomentoase pe partea inferioară. Florile mascule au 2 stamine şi două
glande nectarifere, iar cele femele o singură glandă. Înfloreşte în IV-V.
Capsula se deschide prin 2 valve care se rǎsucesc în afarǎ. Creşte pe malul
apelor. Lemnul este moale, folosit în industria celulozei, iar nuielele pentru
împletituri. Scoarţa are proprietăţi medicinale, conţine glucosidul salicina,
cu efect antifebril şi antireumatic. Cultivat şi în scop ornamental.
Salix babylonica L. - Salcie pletoasă
Arbore cu lăstari gǎlbui, lungi şi penduli. Frunzele sunt liniar-
lanceolate, lung-acuminate, pe partea inferioară cenuşii-verzui. Înfloreşte
în IV. Capsula este glabrǎ. Se cultivă în parcuri şi grădini în scop
Salix purpurea L.- Răchită roşie Fig. 267. Salix alba
Este un arbust cu lăstari flexibili, purpurii sau gălbui. Frunzele sunt 1. ramurǎ cu frunze; 2. ramurǎ
lanceolate, albăstrui pe partea inferioară. Florile mascule au două stamine cu ament femel; 3. ramurǎ cu
concrescute. Toate florile au o singură glandă nectariferă. Înfloreşte în III- amenţi masculi; 4. floare
IV. Capsula este păroasă. Frecvent întâlnită în luncile râurilor. Nuielele femelǎ; 5. floare masculǎ;
sunt folosite la împletituri artizanale. Poate fi cultivat în scop ornamental. 6. fruct. (dupǎ O. W. Thomé)
- 285 -
Salix caprea - Salcia căprească L. (fig. 268)

Arbore sau arbust cu lăstarii brun-roşcaţi. Frunzele sunt lat-
eliptice, alb-tomentoase pe partea inferioară. Amenţii femeli sunt
cilindrici, iar cei masculi sunt ovat-eliptici. Înflorirea este protantă (III-
IV). Frecvent întâlnită în rarişti, margini de păduri, din etajul gorunului
până în etajul fagului.
Ca specii ornamentale, în parcuri se mai cultivă Salix matsudana
var. tortuosa, cu ramurile ondulate, torsionate şi Salix integra, cu
frunze maculate, verzi cu pete alb-gălbui.
Genul Populus cuprinde specii cu mugurii acoperiţi de cel puţin
3 solzi. Amenţii sunt penduli. Florile sunt protejate de bractee dinţate,
cele mascule prezintǎ numeroase stamine aşezate pe un disc nectarifer,
oblic, iar cele femele sunt bicarpelare.
Populus alba L. - Plop alb
Este un arbore cu înălţimea de până la 30 m. Frunzele sunt
palmat-lobate, alb-tomentoase pe partea inferioară. Înfloreşte în III-V.
Creşte prin lunci, zăvoaie, dar poate fi cultivat în scop ornamental.
Lemnul este folosit la confecţionarea diferitelor obiecte de menaj. De
Fig. 268. Salix caprea origine Eurasiaticǎ.
1. ramurǎ cu amenţi femeli; 2.
ramurǎ cu amenţi masculi; 3.
Populus nigra L. - Plop negru (fig. 269)
ramurǎ cu frunze şi amenţi femeli; Arbore cu ritidomul negru-cenuşiu. Frunzele sunt ovat-
4. floare femelǎ; 5. floare masculǎ; triunghiulare, serate. Înfloreşte în III-V.
6. Fruct (dupǎ C. A. M. Lindman) Creşte în lunci, zăvoaie, depresiuni, uneori fiind cultivat în scop
ornamental: cv. Italica - plop piramidal, are coroana columnară, cu
ramurile verticale.
Populus tremula L. - Plop tremurător
Arbore cu frunze ovat-circulare, glabre, cu peţiolii comprimaţi.
Frecvent întâlnit în pădurile de deal şi munte. Înfloreşte în III-V. Lemnul
este folosit în ind. celulozei şi hârtiei.
ORDINUL CUCURBITALES
Familia Cucurbitaceae
Cuprinde cca. 640 specii, răspândite din regiunile temperate până în
cele tropicale. Sunt plante erbacee cu tulpina fistuloasă (goală), târâtoare
şi agăţătoare prin cârcei, care au origine caulinară (se formează din
tulpină). Frunzele sunt întregi sau divizate, cu nervaţiune palmată sau
penată, dispuse altern. Florile sunt unisexuat-monoice, rar dioice,
actinomorfe, pe tipul 5, solitare sau grupate axilar în cime laxe. Caliciul
este gamosepal, cu 5 lacinii, corola este gamopetală, campanulată (în
formă de clopoţel). Androceul este triadelf, format din 5 stamine, două
câte două sunt unite prin filamente, iar a cincea este liberă. Staminele au
Fig. 269. Populus nigra
anterele încovoiate în forma literei S. Gineceul este tricarpelar,
1. ramurǎ cu frunze; 2. amenţi ♂;
3. amenţi ♀; 4. floare masculǎ; gamocarpelar, inferior, cu 3 stigmate bilobate.
5. floare femelǎ; 6. fruct Formula florală: ♂ ✴ K(5) C(5) A(2)(2)1; ♀ ✴ K(5) C(5) G(3)
(dupǎ O. W. Thomé) Fructul este melonidă sau peponidă, uneori cu ţesutul placentar bine
dezvoltat. Seminţele sunt exalbuminate, au cotiledoanele bogate în ulei.
Din punct de vedere anatomic, tulpina prezintǎ fascicule conducǎtoare bicolaterale (cu floem dispus
de o parte şi de alta a xilemului).
Genul Cucurbita cuprinde specii cu frunze palmat-lobate şi cârcei ramificaţi.
Cucurbita pepo L. - Bostan, Dovleac (fig. 270)
Este o plantă anuală cu tulpina târâtoare, fistuloasă, acoperită de peri rigizi, agăţătoare prin cârcei
ramificaţi. Frunzele sunt palmat-lobate, cu lobii ascuţiţi, acoperite de peri rigizi. Florile sunt galbene,
unisexuat-monoice. Înfloreşte în VI-VIII. Se cultivă pentru fructele folosite în furajarea animalelor,
- 286 -
alimentaţia omului, dar şi ca plantǎ oleaginoasǎ, seminţele conţin

ulei, fiind comestibile. Originară din America Centrală.
Cucurbita maxima Duch. ex Lam.- Dovleac turcesc
Plantă anuală cu frunze palmat-lobate, cu lobii rotunjiţi.
Înfloreşte în VI-IX. Fructele sunt mari, globuloase, turtite, alburii
(acoperite de pruină). Se cultivă în scop alimentar, furajer. Este
originară din America Centrală.
Cucurbita moschata Duch. – Pepene moscat
Plantă anuală cu flori palid-gălbui. Melonidele sunt
asimetrice, curbate, roşcate, galbene sau brunii, cu miros de mosc,
fiind folosite în alimentaţie. Originară din America Centrală.
Genul Luffa prezintă frunze palmat-lobate şi cârcei
ramificaţi.
Luffa cylindrica (L.) Roem. – Burete vegetal
Plantă anuală cu flori galbene, cele mascule dialipetale.
Melonidele sunt cilindrice de 40-50 cm lungime, cu pericarpul
fibros, reticulat, străbătut de o reţea de fascicule conducătoare. După
Fig. 270. Cucurbita pepo
uscare fructele sunt folosite ca bureţi de baie. 1. tulpinǎ cu frunze şi flori; 2. frunzǎ;
Genul Cucumis cuprinde specii cu frunze palmat-lobate şi 3. floare masculǎ; 4. floare femelǎ
cârcei simpli. (dupǎ Flora R.P.R.)
Cucumis sativus L. - Castravete (fig. 271)
Plantă anuală cu tulpina agăţătoare
prin intermediul cârceilor simpli. Frunzele
sunt palmat-lobate, cu lobii acuminaţi
(brusc îngustaţi, filiform). Florile sunt
galbene, unisexuat-monoice, cele mascule
apar înaintea celor femele. Înfloreşte în VI-
VIII. Melonidele sunt cilindrice, netede sau
rugoase. Specie subtermofilă, se cultivă
pentru fructele consumate în stare
proaspătă sau conservate. Este originară Fig. 271. Cucumis sativus (dupǎ flora R.P.R)
din India.
Cucumis melo L. - Pepene galben (fig. 272)
Plantă anuală cu frunze palmat-lobate până la fidate, cu lobii rotunjiţi. Florile sunt galbene, apar în VI-
VIII. Melonidele sunt sferice, turtite sau alungite, netede, costate sau reticulate, cu ţesutul placentar aromat,
de culoare galbenă sau verzuie. Plantă termofilă,
se cultivă în sudul ţării pentru fructele
comestibile. Este originar din Asia şi Africa
tropicalǎ.
Genul Momordica prezintă frunze
palmat-lobate şi cârcei simpli.
Momordica carantia – Castravete amar
Plantă anuală cu tulpina 5- muchiată,
târâtoare. Frunzele sunt palmat-fidate până la
partite, cu 5-7 lobi, acoperite de peri, cu miros
caracteristic. Florile sunt monoice, solitare, cu
miros de vanilie, galben-pal, au corolă rotată.
Melonidele au gust puternic amar, sunt oblong-
ovoidale, galben-portocalii, puternic rugos-
tuberculate, de 7-25 cm lungime, dehiscente.
Este o plantă medicinală pentru tratarea
diabetului, utilizându-se extractul din fructe. Fig. 273. Citrullus lanatus
Fig. 272. Cucumis melo
Seminţele, acoperite de aril roşu, sunt toxice. 1. fragment de plantǎ cu
(dupǎ www.boil.uni.wroc.pl)
Genul Citrullus prezintă frunze penat- frunze; 2. floare
sectate şi cârcei ramificaţi.
- 287 -
Citrullus lanatus (Thunb.) Matsumura et Nakai - Pepene verde, Lubeniţă, Harbuz (fig. 273)
Plantă anuală cu frunze penat-sectate, flori galbene. Înfloreşte în VII-VIII. Fructele sunt mari, sferice
sau alungite, cu ţesutul placentar roşu, suculent şi dulce. Plantă termofilă, se cultivă în sudul ţării pentru
fructele folosite în alimentaţie, în stare proaspătă sau murate. Originar din Africa de Nord-Vest.
Genul Lagenaria cu frunze palmat-lobate şi cârcei ramificaţi.
Lagenaria siceraria (Molina) Standl. - Tigvă
Plantă anuală cu frunze palmat-lobate şi cârcei ramificaţi. Florile sunt albe, au corolă rotată. Înfloreşte
în VII-VIII. Fructele sunt alungite, adesea prezintă două umflături, separate de o zonă îngustă. Specie
termofilă, cultivată ca plantă ornamentală sau pentru fructele folosite în scop gospodăresc. Originară din
Africa, India.
Genul Ecballium cu frunze palmat-lobate, fără cârcei, fruct dehiscent.
Ecballium elaterium (L.) A. Rich.- Plesnitoare
Plantă anuală până la perenă, cu flori galbene, mici. Fructul este alungit, dehiscent, aruncă seminţele
exploziv, împreună cu un lichid vâscos. Rar întâlnită pe nisipurile maritime.
ORDINUL ERICALES
Familia Ericaceae
Cuprinde arbuşti, subarbuşti de talie mică, cu frunze simple, întregi, nestipelate, de regulă persistente,
dispuse altern. Florile sunt hermafrodite, actinomorfe sau zigomorfe, pe tipul 4 sau 5, au corola gamopetală,
rar dalipetalǎ. Anterele staminelor se deschid poricid, la unele specii prin şanţuri laterale şi sunt prevăzute de
regulă cu apendici în formă de coarne. Gineceul este gamocarpelar, superior, rar inferior (Vaccinium).
Fructul poate fi: capsulă, bacă sau drupă.
Genul Rhododendron cuprinde specii cu flori zigomorfe, fruct capsulă.
Rhododendron myrtifolium Schott et Kotschy (R.kotschyi) - Smirdar
Este un arbust de talie mică (10-50 cm). Frunzele sunt persistente, mici, eliptice, pieloase, pe dos cu
glande solzoase, ruginii. Florile sunt roşii, grupate în umbele terminale. Anterele nu prezintǎ apendici.
Înfloreşte în VI-VII. Specie oligotrofă, frecvent întâlnitǎ în etajul subalpin, în pajişti pe soluri acide,
scheletice, formând tufărişuri pitice.
În seră şi la ghiveci se cultivă ca ornamentale, următoarele specii:
Rhododendron indicum (L) Sweet (Azalea indica L.) - Azalee
Arbust cu flori roze-purpurii, solitare. Androceul este format din 5 stamine. Este originar din Japonia.
Rhododendron simsii Planch. - Azalee
Arbust cu flori grupate câte 2-6 umbeliform. Androceul are 10
stamine. Originar din China.
Genul Vaccinium cuprinde specii cu flori actinomorfe, corola
campanulat-urceolată, ovar inferior, fruct bacă.
Vaccinium myrtillus L. - Afin, Afin negru (fig. 274)
Subarbust cu înălţimea de 15-50 cm, cu ramuri muchiate. Frunzele
sunt ovate, cu marginea serată, căzătoare. Florile sunt verzui, cu nuanţe de
roz, dispuse axilar. Înfloreşte în V-VI.Baca este neagră-albăstruie,
pruinoasă. Specie oligotrofă, frecvent întâlnită în etajul fagului până în cel
subalpin, în pajişti, rarişti, tăieturi de păduri, tufărişuri, pe soluri acide.
Fructele se consumă proaspete sau preparate (dulceaţă, gem, sirop,
afinată), având efect astringent. Fructele şi frunzele au şi proprietăţi
medicinale: diuretice, infecţii urinare, antiseptice, antidiareice, diabet.
Vaccinium vitis-idaea L. - Merişor
Spre deosebire de specia precedentă, frunzele sunt persistente, cu
margini întregi, revolute, pe partea inferioară cu puncte brunii; florile sunt
Fig. 274. Vaccinium myrtillus albe, cu nuanţe roşii, iar baca de culoare roşie. Creşte în etajul fagului până
1. floare; 2. fruct în cel subalpin, în pajişti, tufărişuri, rarişti de păduri, turbării, fiind o specie
(dupǎ L. Emberger) oligotrofă. Fructele sunt comestibile, dar au şi proprietăţi tinctoriale şi
medicinale pentru cistite, litiază renală, diaree, tuse ş.a.
- 288 -
ORDINUL PRIMULALES
Familia Primulaceae
Cuprinde cca. 1.000 specii de plante, răspândite în regiunile reci şi
calde. În ţara noastră sunt prezente 12 genuri cu cca. 30 specii. Sunt plante
erbacee, cu frunze simple, fără stipele. Florile sunt hermafrodite, actinomorfe,
rar zigomorfe, pe tipul 5, solitare sau grupate în inflorescenţe de tip racem sau
umbelă. Caliciul este gamosepal, corola gamopetală. Androceul prezintă
stamine epipetale, concrescute cu tubul corolei, iar gineceul este
gamocarpelar, superior, rar semiinferior. Placentaţia este centrală. Ovulele sunt
numeroase şi de regulă anatrope, Fructul este capsulă sau pixidă, cu seminţe
albuminate.
Formula florală: ✴ K(5) [C(5) A5] G(5)
Genul Primula cuprinde specii cu tulpina de tip scap, frunze dispuse în
rozetă bazală, flori cu heterostilie (flori cu stile lungi şi stamine scurte şi flori
cu stile scurte şi stamine lungi). Fructul este capsulă.
Primula veris L. (P. officinalis (L.) Hill) - Ciuboţica cucului (fig. 275)
Este o plantă perenă cu rizom şi tulpinǎ de tip scap, înaltă de 15-20 cm. Fig. 275. Primula veris
Frunzele sunt ovate, cu peţiolul aripat, dispuse în rozetă bazală. Florile sunt 1. plantǎ; 2. floare longistilǎ;
galbene, grupate în umbelă. Caliciul este larg campanulat, cu dinţii 3. floare brahistilǎ; 4. fruct
triunghiulari-acuţi. Înfloreşte în IV-V. Creşte în zona pădurilor de stejar până (dupǎ C. A. M. Lindman)
în etajul boreal, în pajişti, poieni, rarişti de păduri. Planta are utilizări
medicinale, pentru tratarea tusei, bronşitei, nevralgiilor, durerilor de cap,
măsele, de la care se folosesc inflorescenţele şi rizomii. Unele specii ale acestui
gen, se cultivă ca plante ornamentale în sere şi apartament, cum sunt:
Primula sinensis Sabine in Lindl.
Plantă perenă de 15-30 cm înălţime, cu frunze lobate sau fidate. Florile
sunt mari (2 cm), albe, roze sau roşii, grupate într-o inflorescenţă terminală.
Caliciul este veziculos, aproape egal cu tubul corolei. Este originară din
China.
Primula obconica Hance
Plantă perenă de 25-40 cm înălţime, glandulos-pubescentă. Frunzele sunt
mari, ovat-cordiforme, cu marginile ondulat-crenat-dinţate. Florile sunt
purpurii sau roze, grupate umbeliform, au caliciul mai scurt decât tubul corolei. Fig. 276. Cyclamen persicum
Originară din China.
Primula malacoides Franch.
Este o plantă anuală de 15-30 cm înălţime. Florile sunt mici, grupate în
inflorescenţe etajate. Originară din China.
Genul Cyclamen cuprinde plante cu tuberculi, flori solitare, lung
pedicelate, cu lacinii reflecte.
Cyclamen purpureus Mill. - Ciclamen
Este o plantă perenă, cu frunze ovat-reniforme, persistente. Florile sunt
lung pedicelate, roşii-liliachii, odorante. Înfloreşte în VI-IX. Cultivată în
grădini ca plantă ornamentală, dar întâlnită şi subspontan. Originară din Europa
Centrală.
Cyclamen persicum Mill. - Ciclamen (fig. 276)
Plantă perenă cu frunze căzătoare. Florile sunt roşii, roze, rar albe, cu
lacinii mari, până la 4 cm lungime, reflecte. Se cultivă ca plantă ornamentală la
ghiveci, în spaţii protejate.
Genul Anagallis cu fructul pixidă.
Anagallis arvensis L. - Scânteiuţă (fig. 277)
Plantă anuală de talie mică (5-30 cm), cu frunze ovate, sesile, dispuse Fig. 277. Anagallis arvensis
opus. Florile sunt roşii, cu numeroşi peri glandulari pe margine, situate axilar. 1. plantǎ; 2. floare; 3. fruct;
Înfloreşte în VI-IX. Fructul este pixidă (capsulă cu căpăcel). Buruiană frecvent 4. sǎmânţǎ.
întâlnită în zona de stepă până în etajul fagului, în culturi, locuri ruderale. Toate (dupǎ C. A. M. Lindman)
- 289 -
părţile plantei sunt toxice, conţin saponine şi glicozide, fiind semnalate intoxicaţii la rumegătoarele, care au
consumat plantele verzi.
a) Menţionaţi tipul de fruct în familia Paeoniaceae şi daţi exemple de specii.
b) Menţionaţi două caractere foarte importante ale familiei Malvaceae şi daţi exemple
de specii ornamentale.
c) Ce frunze au plantele din familia Begoniaceae şi ce specie decorativă, pentru rabate,

cunoaşteţi?
d) Caracterizaţi familia Brassicaceae şi daţi exemple de specii.
e) Care sunt diferenţele între genurile Cucumis şi Citrullus?
Caracterele de recunoaştere a familiilor şi genurilor de interes horticol, din

subclasa Dilleniidae, cu exemple de specii relevante şi importanţa lor.
- 290 -
9.3. SUBCLASA ASTERIDAE: CARACTERIZARE, CLASIFICARE
Cuprinde plante lemnoase şi erbacee, cu frunze simple, rar compuse, dispuse opus, altern, rar verticilat
(Rubiaceae), de regulă fără stipele.
Din punct de vedere anatomic, la unele familii, tulpina prezintă fascicule conducătoare bicolaterale
(unele Solanaceae, Gentianaceae, Asteraceae) şi canale laticifere (Apocynaceae, Asclepiadaceae,
Campanulaceae şi unele Asteraceae).
Florile au înveliş floral periant, caliciul gamosepal şi corolă gamopetală. Androceul prezintă stamine
ce concresc cu tubul corolei. Gineceul de regulă este bicarpelar, gamocarpelar, superior sau inferior.
Placentaţia este axilară. Ovulele sunt anatrope (rǎsturnate), cu un singur integument şi sunt tenuinucelate
(nucela este alcătuită dintr-un număr redus de celule).
Din această subclasă sunt prezentate următoarele ordine: Gentianales, Loganiales, Oleales, Solanales,
Lamiales, Plantaginales, Scrophulariales, Campanulales, Rubiales, Dipsacales şi Asterales.
ORDINUL GENTIANALES
Cu următoarele familii caracterizate: Gentianaceae, Apocynaceae şi Asclepiadaceae.
Familia Gentianaceae
Cuprinde 80 de genuri cu 900 de specii, răspândite din regiunile reci până în cele tropicale, iar la noi în
ţară, 8 genuri cu 28 de specii.
Sunt plante erbacee cu gust amar. Tulpina prezintǎ fascicule bicolaterale. Frunzele, de regulă, sunt
opuse, sesile, întregi, concrescute la bază, fără stipele. Florile sunt actinomorfe, hermafrodite, pe tipul 4-5,
foarte rar 6-8, au caliciul gamosepal şi corolă gamopetală, cu prefloraţie contortă. Androceul cu stamine
lipite de tubul corolei. Gineceul este bicarpelar, gamocarpelar, superior.
Fructul este capsulă septicidă. Seminţele au endosperm.
Formula florală: ✴ K(4-5) [C(4-5) A4-5] G(2)
Centaurium erythraea Raf. (C.umbellatum auct.) - Ţintaură, Fierea
pământului
Este o plantă anuală sau bienală de 10-30 cm înălţime. Frunzele
sunt opuse, eliptic-lanceolate, prevăzute cu 3 nervuri. Florile sunt roze-
roşii, grupate în corimbe terminale. Anterele staminelor, după deschidere,
sunt răsucite în spirală. Înfloreşte în VII-IX. Plantă medicinală, întâlnită în
pajişti, tufărişuri, margini de păduri, din zona de stepă până în etajul
fagului. Ceaiul obţinut din inflorescenţe este folosit pentru tratarea bolilor
de stomac, ficat. Specie mediteraneană.
Gentiana lutea L. - Ghinţură galbenă (fig. 278)
Plantă perenă cu rizom, înaltă până la 120 cm. Frunzele sunt opuse,
ovat-eliptice, cu 5-7 nervuri arcuate. Florile sunt galbene, grupate în
verticile axilare. Corola are lacinii lungi. Înfloreşte în VII-VIII. Capsula se
deschide în două valve. Creşte în etajul boreal şi subalpin în pajişti şi pe
versanţii însoriţi. Este o plantă medicinală, de la care se folosesc rizomii
pentru tratarea gripei, stimularea poftei de mâncare, stimularea funcţiei
hepatice, a sistemului nervos, dar prin substanţele pe care le conţin, Fig. 278. Gentiana lutea
rizomii sunt folosiţi şi la aromatizarea vinurilor (Pârvu, 1991). Plantă rară, 1. fragment de plantǎ; 2. floare;
ocrotită de lege, declarată monument al naturii. 3. fruct (dupǎ A. Masclef)
Familia Apocynaceae
Cuprinde plante lemnoase şi erbacee cu latex. Frunzele sunt simple, nestipelate, dispuse opus sau
verticilat, rar alterne. Florile sunt actinomorfe, hermafrodite, pe tipul 5, au caliciul gamosepal, corolă
gamopetală. Gineceul este superior, cu două carpele libere, din care rezultǎ un fruct cu 2 folicule. Seminţele
au endosperm şi prezintǎ adeseori peri.
- 291 -
Nerium oleander L. - Leandru (fig. 279)

Arbust sau arbore de până la 5 m înălţime. Frunzele sunt
lanceolate, dispuse câte 3 în verticil, persistente. Florile sunt roşii, albe,
odorante, grupate în inflorescenţe racemoase, terminale. Înfloreşte în
VII-IX.
Se cultivă în scop ornamental, în spaţii protejate. Frunzele şi
scoarţa sunt otrăvitoare, conţin glicozizi cardiotonici, toxici. Este o
specie mediteraneană.
Vinca minor L. – Saschiu (fig. 280)
Subarbust cu tulpini târâtoare. Frunzele sunt eliptice, coriacee,
dispuse opus, persistente. Florile sunt solitare, albastre, lung pedicelate,
axilare. Înfloreşte în IV-VI. Specie sciadofilă, întâlnitǎ în pădurile din
zona de silvostepă până în etajul fagului. Planta are proprietăţi
medicinale, pentru tratarea hemoragiilor, cicatrizarea rănilor, digestiv.
Se cultivă şi în scop ornamental, în locurile umbroase. Origine
mediteraneană.
Fig. 279. Nerium oleander
1. ramurǎ cu frunze şi inflorescenţǎ; Familia Asclepiadaceae
2. fruct; 3. sǎmânţǎ. Cuprinde plante lemnoase şi erbacee cu latex. Frunzele sunt
(dupǎ bocetos.org) simple, fără stipele, opuse. Florile sunt actinomorfe, hermafrodite, pe
tipul 5, au caliciul gamosepal, corolǎ gamopetalǎ. Corola este
prevăzută cu coronulă simplǎ sau dublǎ. Anterele staminelor sunt unite
şi alipite sau concrescute cu stigmatul, formând ginostemiu. Polenul se
elibereazǎ în polinii sau tetrade. Gineceul este superior, format din 2
carpele libere, din care rezultă două folicule. Seminţele sunt însoţite de
peri mătăsoşi.
Periploca graeca L.
Este o liană cu tulpina subţire, volubilă, până la 12 m lungime.
Frunzele sunt eliptice, opuse, căzătoare. Florile sunt verzi-brunii,
grupate în cime laxe. Înfloreşte în IV-VI. Specie rar întâlnită în zona de
stepă şi silvostepă, în păduri, zăvoaie din jud. Giurgiu, Constanţa,
Tulcea. Planta este toxică, adesea se cultivă în scop ornamental.
Hoya carnosa (L) R.Br. - Floare de ceară (fig. 281)
Liană cu tulpina volubilă, lignificată. Frunzele sunt eliptice,
Fig. 280. Vinca minor (original) coriacee, persistente, opuse. Florile sunt albe-roze, lung pedicelate,
grupate în cime umbeliforme, axilare. Acestea secretǎ o substanţǎ dulce,
semivâscoasǎ, sub formǎ de picǎturi. Înfloreşte în V-IX. Se cultivă ca
specie ornamentală de apartament. Originară din Asia de Sud-Est şi
Australia.
Asclepias syriaca L. - Ceara albinei
Este o plantă perenă, înaltă până la 2 m. Frunzele sunt eliptic-
lanceolate, tomentoase pe partea inferioară, opuse. Florile sunt roşii,
odorante, lung pedicelate, cu sepale şi petale reflecte, grupate în cime
umbeliforme, globuloase. Înfloreşte în VI-VIII. Foliculele sunt lungi
(cca. 10 cm), spinoase, cu seminţe prevăzute cu peri lungi, mătăsoşi. Se
cultivă în scop ornamental, dar întâlnită şi subspontan. Plantǎ toxicǎ,
originară din America de Nord.
Cynanchum acutum L. - Curpen câinesc
Plantă perenă, cu tulpina volubilă până la 3 m. Frunzele sunt
ovat-hastate, acute şi opuse. Florile sunt albe sau roze, grupate în
inflorescenţe corimbiforme. Foliculele au cca. 8 cm lungime şi 1 cm
grosime. Buruiană în pajişti însorite şi uscate, culturi agricole, mai ales
în vii.
Fig. 281. Hoya carnosa
- 292 -
ORDINUL LOGANIALES
Familia Buddlejaceae
Cuprinde plante lemnoase cu frunze simple şi peri stelaţi. Florile sunt
actinomorfe, hermafrodite, pe tipul 4, au caliciul gamosepal, corolă
gamopetală. Fructul este capsulă septicidǎ.
Familia cuprinde un singur gen - Buddleja, cu specii ornamentale:
Buddleja alternifolia Maxim. - Budlee
Este un arbust înalt până la 4 m. Frunzele sunt lanceolate, întregi, alb-
tomentoase pe partea inferioară, dispuse altern. Florile sunt purpurii-liliachii,
grupate în cime dense, axilare. Înfloreşte în VI. Se cultivă în scop ornamental.
Originar din China.
Buddleja davidii Franch.
(B. variabilis Hemsley) – Budlee (fig. 282)
Arbust de cca. 5 m înălţime. Frunzele sunt mari, eliptic-lanceolate,
serate, opuse. Florile sunt liliachii, albe, plăcut mirositoare, grupate în Fig. 282. Buddleja davidii
panicule terminale. Înfloreşte în VII-X. Cultivat în scop ornamental. (după Elena Săvulescu)
ORDINUL OLEALES
Familia Oleaceae
Cuprinde cca. 25 de genuri cu 900 specii de plante, răspândite din
regiunile temperate până în cele tropicale.
Sunt plante lemnoase cu frunze dispuse opus, fără stipele. Florile sunt
actinomorfe, hermafrodite, pe tipul 4, solitare sau grupate în panicule.
Caliciul este gamosepal, corola gamopetală, de tip hipocrateriformă (cu tubul
corolei lung şi îngust, terminat într-un disc brusc lărgit) sau campanulată,
foarte rar lipseşte. Androceul are 2 stamine, concrescute cu tubul corolei, iar
gineceul bicarpelar, gamocarpelar, superior. Ovulele sunt campilotrope sau
anatrope.
Formula florală: ✴ K(4) [C(4) A2 ] G(2)
Fructul este variabil: samară, capsulă, bacă sau drupă, cu seminţe
Fig. 283. Fraxinus excelsior
albuminate. 1. fragment de ramurǎ;
2. floare hermafroditǎ;
Specii cu fruct samară: 3. floare masculǎ; 4. floare
Fraxinus excelsior L. - Frasin (fig. 283) femelǎ; 5. fruct
Este un arbore cu înălţimea de până la 40 m, cu muguri negri. Frunzele (dupǎ O. W. Thomé)
sunt imparipenat-compuse. Florile sunt nude (fără înveliş floral), poligame
(unisexuate sau hermafrodite), grupate în panicule axilare, cu înflorire
protantă. Înfloreşte în V. Creşte în păduri, lunci, zăvoaie, dar se cultivă
adeseori în scop ornamental.
Fraxinus ornus L. - Mojdrean
Arbore înalt de cca. 10 m, cu muguri cenuşii. Frunzele sunt
imparipenat-compuse. Florile sunt albe, apar după înfrunzire. Înfloreşte în IV-
V. Se întâlneşte spontan în zona de silvostepă până în etajul fagului, în rarişti
şi margini de păduri, pe substrat pietros, calcaros. Se cultivă şi în scop
ornamental.
Specii cu fruct capsulă:
Syringa vulgaris L. - Liliac (fig. 284)
Este un arbust de 2-4 m înălţime. Frunzele sunt ovat-cordate, cu
marginea întreagă. Florile pot fi liliachii sau albe, odorante, au corola
hipocrateriformă, grupate în panicule. Înfloreşte în IV-V. Capsula este
valvicid-loculicidă. Cultivat în scop ornamental. Sporadic întâlnit în zona de Fig. 284. Syringa vulgaris
stepă până în etajul fagului, în tufărişuri, pe stâncării, coaste pietroase. 1. fragment de ramurǎ;
2. floare; 3. fruct
(dupǎ Bent Johnsen)
- 293 -
Forsythia x intermedia Zabel (F. suspensa x viridissima) - Forsiţie,

Ploaie de aur (fig. 285)
Este un arbust de 1-3 m înălţime, cu măduva la noduri întreagă, iar
la internoduri întreruptă lamelar. Frunzele sunt ovat-lanceolate, cu
marginea serată. Florile sunt galbene, axilare, solitare sau grupate, cu
înflorire protantă, apar în IV-V. Se cultivă în scop ornamental.
Specii cu fruct bacă:

Ligustrum vulgare L. - Lemn câinesc (fig. 286)
Arbust de 1-5 m înălţime. Frunzele sunt eliptic-lanceolate,
căzătoare. Florile sunt albe, grupate în panicule terminale, cu tubul corolei
egal cu laciniile. Înfloreşte în VI-VII. Bacele sunt negre, sferice, lucioase.
Creşte în pădurile de silvostepă şi etajul gorunului. Se cultivă în scop
ornamental, pentru gard viu, iar bacele sunt tinctoriale, folosite la vopsitul
fibrelor textile.
Specie submediteraneană.
Ligustrum ovalifolium Hassk. - Lemn câinesc
Spre deosebire de specia precedentă, frunzele sunt eliptice, pieloase,
Fig. 285. Forsythia x intermedia persistente, iar florile au corolă hipocrateriformă. Înfloreşte în VI-VII. Se
(după Elena Săvulescu) cultivă în scop ornamental pentru gard viu. Este originar din Japonia.
Jasminum officinale L.- Iasomie
Este un arbust cu înălţimea de 2-5 m. Frunzele sunt imparipenat-compuse, cu 7 foliole, căzătoare,
opuse. Florile sunt albe, grupate axilar, apar în V-VIII. Baca este albă. Se cultivă în scop ornamental.
Originar din Asia de Sud-Vest.
Jasminum fruticans L. - Iasomie
Arbust cu frunze trifoliate, persistente,
alterne. Florile sunt galbene. Înfloreşte în V-VI.
Rar întâlnit în zona de stepă, prin tufărişuri,
margini de păduri, pe soluri pietroase, în jud.
Constanţa.
Specii cu fruct drupă:

Olea europaea L. - Măslin (fig. 287)
Este un arbust sau arbore de până la 15 m
înălţime. Frunzele sunt persistente, lanceolate,
argintii păroase pe partea inferioară, dispuse
opus. Florile sunt albe, mici, grupate în raceme
axilare. Înfloreşte în V. Drupa este verde înainte
de maturitate şi neagră la maturitate. Fructele
mature şi nemature sunt comestibile numai
conservate. Gustul foarte amar şi astringent al
fructelor proaspete se îndepărtează după ce sunt
ţinute într-o soluţie alcalină, timp de câteva ore.
Fig. 287. Olea europaea
Mezocarpul conţine până la 50 % ulei, foarte
Fig. 286. Ligustrum vulgare 1. ramurǎ cu frunze şi nutritiv, utilizat în alimentaţia omului. Se cultivă
1. ramurǎ cu inflorescenţǎ; inflorescenţe; 2. pǎr; în regiunile mediteraneene pentru fructele cu
2. floare; 3. ramurǎ cu fructe 3. floare; 4. fruct valoare alimentară ridicată.
(dupǎ C.A.M. Lindman) (dupǎ O. W. Thomé)
ORDINUL SOLANALES
Din acest ordin sunt descrise următoarele familii: Solanaceae, Convolvulaceae, Cuscutaceae,
Polemoniaceae şi Hydrophyllaceae.
- 294 -
Familia Solanaceae
Cuprinde cca. 95 de genuri cu peste 2.000 specii de plante, răspândite în climatul tropical şi temperat.
Sunt plante erbacee (rar arbuşti), cu fascicule bicolaterale. Frunzele sunt simple sau compuse,
nestipelate, dispuse altern. Florile sunt actinomorfe, hermafrodite, pe tipul 5, solitare sau grupate în
inflorescenţe cimoase. Caliciul este gamosepal, corola gamopetală, de tip rotată (în formă de roată, disc, cu
tubul corolei scurt, lacinii mari), infundibuliformă (în formă de pâlnie, larg deschisă în partea superioară) sau
campanulată (în formă de clopoţel). Androceul prezintă 5 stamine, concrescute cu tubul corolei, iar gineceul
bicarpelar sau pânǎ la 8 carpele unite, cu poziţie superioară. Ovulele sunt campilotrope sau anatrope,
tenuinucelate, iar placentaţia axilară, bazală sau parietală. Seminţele sunt albuminate.
Formula florală: ✴ K(5) [C(5) A5 ] G(2-8)
Fructul poate fi bacă sau capsulă.
Multe specii din această familie sunt plante toxice, deoarece conţin
alcaloizi, cum sunt: solanina, atropina, scopolamina, hiosciamina, nicotina.

Lycium barbarum L. (L. halimifolium Mill.) - Cătină de garduri
Este un arbust spinos de cca. 2 m înălţime. Frunzele sunt lanceolate,
scurt-peţiolate. Florile sunt roşii-purpurii, solitare sau grupate în cime
axilare. Înfloreşte în VII-IX. Bacele sunt roşii. Se cultivă în scop ornamental
pentru gard viu, dar întâlnit şi subspontan. Originar din China.
Genul Solanum cuprinde specii caracterizate prin corolă rotată,
anterele staminelor au dehiscenţă poricidă (se deschid prin doi pori apicali).
Solanum tuberosum L. - Cartof (fig. 288)
Plantă anuală cu tulpini subterane (metamorfozate), stoloni şi
tuberculi. Tuberculii se formează din mugurii terminali ai stolonilor.
Frunzele sunt întrerupt imparipenat-compuse. Florile sunt albe-violete,
grupate în cime. Înfloreşte în VII-VIII. Bacele sunt verzi, la maturitate
violet-verzui, toxice. Se cultivă pentru tuberculii folosiţi în alimentaţia Fig. 288. Solanum tuberosum
omului, furajarea animalelor, în industrie pentru obţinerea spirtului,
(dupǎ Flore Virtuelle d'Orsay)
amidonului etc. Părţile aeriene ale plantei sunt toxice, datorită conţinutului
în solanină. Este originar din America de Sud.
Solanum melongena L. - Vânăta, Pătlăgele vinete (fig. 289)
Plantă anuală de 30-70 cm înălţime, cu frunze mari, ovate, uneori sinuat-lobate, acoperite de peri
stelaţi. Florile sunt violete, solitare sau grupate câte 2-5, axilar. Înfloreşte în VI-VIII. Bacele sunt mari,
piriforme sau alungite, de culoare violet-închis. Se cultivă în câmp sau în spaţii
protejate, pentru fructele utilizate în alimentaţia omului. Originară din India.
Solanum nigrum L. - Zârna (fig. 290)
Este o plantă anuală de cca. 50 cm înălţime.
Frunzele sunt ovate, cu marginea sinuat-dinţată
până la lobată. Florile sunt albe, grupate în cime.
Înfloreşte în VI-X. Bacele sunt mici, sferice, negre,
lucioase, toxice. Buruiană în culturi de prăşitoare,
frecvent întâlnită în cultura de soia.
Genul Lycopersicon se caracterizează prin
corolă rotată, iar anterele staminelor se deschid prin
şanţuri longitudinale.
Lycopersicon esculentum Mill. (Solanum
lycopersicon L.) - Tomate, Pătlăgele roşii (fig. 291)
Plantă anuală cu tulpina dreaptă sau prostrată
(culcată la pământ), înaltă până la 2 m. Frunzele
sunt întrerupt imparipenat-compuse, acoperite de
peri glandulari, cu miros caracteristic. Florile sunt Fig. 290. Solanum nigrum
galbene, grupate în cime axilare. Înfloreşte în VII- Fig. 289. Solanum melongena 1. plantǎ; 2. floare;
VIII. Bacele sunt roşii, galbene, portocalii. Se 1. plantǎ; 2. fruct 3. staminǎ
cultivă în câmp sau spaţii protejate, pentru fructele (dupǎ Doreen Hamilton) (dupǎ C. A. M. Lindman)
- 295 -
comestibile, în stare proaspătă sau conservate. Este originară din America de Sud.
Genul Capsicum cu bace mari, goale în interior.
Capsicum annuum L. - Ardei (fig. 292)
Plantă anuală cu frunze ovate, cu marginea întreagă sau sinuată. Florile sunt albe, solitare sau grupate
câte două, axilar. Înfloreşte în VI-IX. Bacele sunt mari, puţin suculente, goale la interior, de diferite forme şi
culori. Se cultivă pentru fructele utilizate în alimentaţie sau la condimentarea alimentelor, cu următoarele
convarietǎţi (Ciocârlan, 2009):
- convar. annuum (microcarpum) - ardei cireaşă, cu fructe globuloase sau globulos-alungite, până la 7
cm lungime şi 4 cm lăţime;
- convar. longum - cornul caprei, cu fructe alungite până la 26 cm lungime şi 4 cm lăţime;
- convar grossum - ardei gras, gogoşar, cu fructe ovoidale, cu coaste longitudinale proeminente, cu
lungimea de -18 cm şi grosimea -12 cm. Soiurile din convar. microcarpum sunt folosite pentru
condimentare, având gust iute-arzător, datorită capsaicinei, prezentă în ţesuturile placentare. Fructele de
ardei au un conţinut ridicat în vitamine, în special vitamina C şi pigmenţi carotenoizi: capsantina,
capsorubina.
Genul Atropa prezintă corolă campanulată, iar baca însoţită de caliciu.
Atropa belladonna L. - Mătrăgună (fig. 293)
Este o plantă perenă cu rizom gros, înaltă până la 2 m. Frunzele sunt ovat-eliptice, cu marginea
întreagă. Florile sunt brun-violete, campanulate, solitare sau grupate câte două, axilar. Înfloreşte în VI-VIII.
Bacele sunt sferice, puţin turtite, de 1,5 cm diam., negre, lucioase, foarte toxice. Creşte prin păduri,
tufărişuri, în locuri umede, din etajul gorunului şi fagului. Întreaga plantă este toxică, rizomul şi rădăcinile
conţin numeroşi alcaloizi (hiosciamină, atropină, scopolamină, beladonină ş.a.), având proprietăţi
terapeutice, din care se prepară medicamente, cu acţiune antispastică, excitantă asupra sistemului nervos
central, accelerează ritmul cardiac, dilată pupila, dilată bronhiile.
Genul Physalis cuprinde specii ce au caliciu veziculos, umflat la fructificare, închide fructul, fiind
persistent.
Physalis alkakengi L. Păpălău
Este o plantă perenă, cu frunze peţiolate, ovat alungite. Florile sunt solitare, alb-murdar, au corola
rotată. Baca este sferică, roşie, acoperită de un caliciu, umflat, portocaliu sau roşu, de cca. 3-4 cm lungime.
Creşte spontan în zona de silvostepă până în etajul gorunului, în rarişti de păduri, tufărişuri.
În scop alimentar şi ornamental se cultivă Physalis peruviana, cu frunze ovate, cu baza cordată, flori
galbene, caliciu verzui şi bace portocalii.
Fig. 292. Capsicum annuum

1. plantǎ; 2. floare; 3. staminǎ; Fig. 293. Atropa belladonna
Fig. 291. Lycopersicon esculentum 4. fruct; 5. fruct secţionat transversal 1. plantǎ; 2. fruct; 3. sǎmânţǎ
(dupǎ Red Apples from the New (dupǎ O. W. Thomé) (dupǎ Köhler's Medicinal Plants)
World)
- 296 -

Datura stramonium L. - Ciumăfaie (fig. 294)
Plantă anuală de talie mare, până la 120 cm. Frunzele sunt ovate, cu
marginea inegal-dinţată până la lobată. Florile sunt mari, albe, au corolă
infundibuliformă, cu lacinii acuminate. Înfloreşte în VI-IX.
Capsula este acoperită cu spini. Seminţele sunt negre, reniforme,
reticulate. Frunzele şi seminţele sunt bogate în alcaloizi toxici. Buruiană
toxicǎ, frecvent întâlnită în zona de silvostepă până în etajul gorunului, în
locuri ruderale şi culturi. Unele specii înrudite (Datura tatula L.) sunt
cultivate ca plante medicinale, iar altele în scop ornamental, cum este
Datura arborea - arbust cultivat ca plantă de apartament sau seră. Este
originar din America de Nord.
Petunia x atkinsiana D. Don (Petunia hybrida Vilm.; P. axillaris x
P. integrifolia) - Petunie (fig. 295)
Plantă anuală de cca. 50 cm înǎlţime, glandulos păroasă, cu frunze
ovat-eliptice. Florile sunt solitare, situate axilar, albe, violete, au corola Fig. 294. Datura stramonium
infundibuliformă. Înfloreşte în VI-IX. Capsula are numeroase seminţe mici. 1. fragment de plantǎ; 2. floare
Se cultivă ca plantă decorativă în parcuri şi grădini. Originarǎ din America secţionatǎ; 3. fruct; 4. sǎmânţǎ
de Sud. (dupǎ Köhler's Medicinal Plants)
Nicotiana tabacum L. - Tutun (fig. 296)
Plantă anuală de talie mare, 1-3 m, glandulos păroasă. Frunzele sunt
mari, ovat-eliptice, sesile, decurente, păroase. Florile sunt roze-roşii,
tubulos-campanulate, dispuse în panicule terminale. Înfloreşte în VI-IX.
Capsulele au numeroase seminţe foarte mici (10.000/gram), cu tegumentul
seminal reticulat-punctat. Se cultivă pentru frunzele bogate în nicotină,
folosite la fabricarea ţigaretelor. Din resturile rămase de la fabricarea
tutunului se prepară diferite insecticide, utilizate în protecţia plantelor.
Plantă subtermofilă, se cultivă în sud-vestul
ţării. Originară din America de Sud. Fig. 295. Petunia x atkinsiana
Nicotiana rustica L. - Mahorcă (dupǎ Doreen Hamilton)
Plantă anuală cu frunze peţiolate, flori
galbene-verzui. Înfloreşte în VI-IX. Frunzele
au un conţinut mai ridicat în nicotină, fiind
folosite de asemenea la fabricarea ţigaretelor.
Originară din America Centrală.
Nicotiana alata Link et Otto - Regina
nopţii
Plantă anuală, glandulos păroasă, cu
frunze ovat-lanceolate. Florile sunt mari,
albe-gălbui, cu nuanţe violete, puternic
odorante, se deschid noaptea. Înfloreşte în
VII-X. Se cultivă în scop ornamental. Este
originară din America de Sud.
Hyoscyamus niger L. - Măselariţă,
Nebunariţǎ (fig. 297)
Plantă anuală până la bienală cu miros
neplăcut, glandulos-păroasă, înaltă de 30-80
cm. Frunzele sunt sesile, penat-lobate sau Fig. 296. Nicotiana tabacum Fig. 297. Hyoscyamus niger
fidate. Florile sunt brunii-gălbui, cu vinişoare 1. plantǎ; 2. fruct; 3. sǎmânţǎ 1. plantǎ; 2. floare; 3. fruct;
(dupǎ David Culbreth) 4. Sǎmânţǎ (dupǎ M. Grieve)
roşietice, dispuse în vârful tulpinii, au corolă
infundibuliformă. Înfloreşte în VI-VIII. Fructul este pixidă, cu seminţe mici, reniforme. Buruiană frecvent
întâlnită în zona de stepă până în etajul boreal, în locuri ruderalizate, uneori şi în culturi de prăşitoare.
Întreaga plantă este toxică. Seminţele şi frunzele conţin alcaloizi (hiosciamină), cu proprietăţi medicinale,
având acţiuni terapeutice similare cu cele prezentate la mătrăgună.
- 297 -
Familia Convolvulaceae
Cuprinde cca. 55 de genuri cu 1.650 specii, răspândite în regiunile temperate şi tropicale.
Sunt plante erbacee, cu tulpina volubilă sau târâtoare, având fascicule bicolaterale. Frunzele sunt
simple, fără stipele, dispuse altern. Florile sunt actinomorfe, hermafrodite, pe tipul 5, solitare sau grupate în
cime. Caliciul este dialisepal, iar corola gamopetală, de tip campanulat-infundibuliformă. Androceul este
format din 5 stamine concrescute cu tubul corolei, iar gineceul gamocarpelar, superior. Fructul este capsulă.
Formula floralǎ: ✴ K5 [C(5) A5] G(2-5)
Convolvulus arvensis L. - Volbură (fig. 298)
Plantă perenă cu rădăcina drajonantă şi tulpina volubilă, până la 2 m.
Frunzele sunt hastate până la sagitate, peţiolate. Florile sunt albe sau roze,
infundibuliforme, solitare, axilare, însoţite de bracteole. Înfloreşte în V-IX.
Buruiană frecvent întâlnită în culturi şi locuri ruderale, din zona de stepă
Convolvulus persicus L.
Plantă perenă cu tulpina târâtoare. Frunzele sunt eliptice, scurt
peţiolate, dens alb-tomentoase. Florile sunt albe, au corolă infundibuliformă.
Înfloreşte în VI-VII. Plantă rară, termofilă şi psamofilă, întâlnită pe nisipurile
maritime ale Mării Negre şi M. Caspice.
Calystegia sepium (L.) R.Br. - Cupa vacii
Plantă perenă cu tulpina volubilă, frunze mari, peţiolate, ovat-sagitate.
Florile sunt mari, albe, infundibuliforme, au caliciul acoperit de două
Fig. 298. Convolvulus arvensis bracteole mari, ovate. Înfloreşte în VI-IX. Buruiană întâlnită în zona de stepă
1. plantǎ; 2. floare secţionatǎ până în etajul boreal, în locuri umede, mlăştinoase.
longitudinal; 3. fruct
Convolvulus tricolor L. - Frumoasa zilei
Plantă anuală cu frunze lanceolate, sesile. Corola este colorată tricolor:
în partea superioară - albastră, la mijloc - albă, iar la bază - galbenă.
Înfloreşte în VI-VIII. Este o specie mediteraneană, cultivată în scop
ornamental.
Ipomoea batatas (L.) Lam. - Batat
Este o plantă perenă cu rădăcini tuberizate şi tulpină târâtoare.
Frunzele sunt peţiolate, ovat-lobate, cu baza cordiformă. Florile sunt albe sau
roze. Înfloreşte în VII-IX. Se cultivă rar pentru rădăcinile tuberizate, bogate
în amidon, cunoscut şi sub numele de cartof dulce. Originară din America
Centrală.
Ipomoea purpurea (L.) Roth (Pharbitis purpurea (L.) Voigt) - Zorele,
Bună-dimineaţa (fig. 299)
Plantă anuală cu tulpina volubilă. Frunzele sunt peţiolate, ovat-
cordiforme, cu marginea întreagă. Tulpina şi peţiolii prezintă peri moi.
Florile sunt mari (6 cm diam.), roşii-violete, grupate câte 2-3 axilar. Florile se
Fig. 299. Ipomoea purpurea deschid dimineaţa. Înfloreşte în VI-IX. Se cultivă în scop ornamental.
(după Elena Săvulescu) Originară din America tropicală.
Familia Cuscutaceae
Cuprinde plante holoparazite (parazite obligate cu nutriţie integrală din planta gazdă), lipsite de
clorofilă, cca. 170 de specii. Tulpina este filiformă, volubilă, de culoare galben-roşieticǎ, cu haustori
(rădăcini metamorfozate), care absorb seva elaborată din tulpinile şi frunzele plantelor gazdă. Frunzele sunt
reduse la scvame (solzişori galbeni). Florile sunt mici, actinomorfe, hermafrodite, pe tipul 5, grupate în cime
aglomerate. Caliciul este gamosepal, corola gamopetală, prevăzută pe partea internă cu coronulă, formată
din scvame divizate, alterne cu lobii corolei. Ovarul este bicarpelar, gamocarpelar, superior, cu 1-2 stile.
Fructul este capsulă.
Formula florală: ✴ K(5) [C(5) A5] G(2)
Cuscuta campestris Yuncker- Cuscută, Torţel
Plantă anuală, parazitǎ pe tulpinile şi frunzele plantei gazdă. Tulpina este filiformă, galben-portocalie.
Ovarul prezintă două stile, care se termină cu două stigmate globuloase. Înfloreşte în VII-IX. Capsula are
- 298 -
dehiscenţă interstilară. Buruiană de carantină, foarte dăunătoare, pentru aceasta se iau măsuri preventive cu
scopul de a opri răspândirea torţelului prin seminţe şi de distrugere a focarului prin ardere (Costea, 2000).
Este o specie polifagă, parazitează legume, plante furajere, plante ornamentale ş.a. Originarǎ din America de
Nord.
.
Familia Polemoniaceae
Cuprinde cca. 300 de specii, răspândite din regiunile reci până în cele tropicale.
Sunt plante erbacee, cu frunze simple sau compuse, nestipelate, alterne sau opuse. Florile sunt
actinomorfe, hermafrodite, pe tipul 5. Caliciul este gamosepal, corola gamopetală, rotată sau
hipocrateriformă. Androceul are stamine epipetale. Ovarul este tricarpelar,
gamocarpelar, superior. Fructul este capsulă.
Polemonium caeruleum L. - Scara Domnului
Plantă perenă, înaltă până la 60 cm. Frunzele sunt imparipenat-
compuse, dispuse altern. Florile sunt albastre, rar albe, au corolă rotată,
grupate în dihazii, reunite racemiform în vârful tulpinii. Înfloreşte VI-VIII.
Creşte sporadic în pajiştile montane, pe locuri umede. Poate fi cultivată
ornamental.
Phlox paniculata L. - Brumărele (fig. 300)
Plantă perenă de talie înaltă, până la 120 cm. Frunzele sunt
lanceolate, cu marginea întreagă, opuse. Florile sunt albe sau roşii, grupate
în panicule terminale. Înfloreşte în VII-IX. Cultivată ca plantă
ornamentală. Este originară din America de Nord.
Phlox subulata L. - Brumărele
Este o plantă perenă de talie mică, până la 15 cm. Tulpina este
târâtoare, cu frunze liniar-aciculare, păroase. Florile sunt roze, au corolă
hipocrateriformă, grupate în cime laxe, axilare. Înfloreşte în VII-VIII. Se Fig. 300. Phlox paniculata
cultivă în scop ornamental. Originară din America de Nord. 1. plantǎ; 2. floare; 3. fruct
(dupǎ N. L Britton & A.
Brown)
Familia Hydrophyllaceae
Sunt plante erbacee, cu frunze alterne, fără stipele. Florile sunt actinomorfe, hermafrodite, pe tipul 5,
grupate în cime scorpioide (curbate în formă de coadă de scorpion). Gineceul este bicarpelar, gamocarpelar,
superior. Fructul este capsulă.
Phacelia tanacetifolia Benth. - Facelie, Floarea albinelor
Plantă anuală, glandulos păroasă, de 20-70 cm înălţime. Frunzele sunt dublu penat-sectate. Florile sunt
albastre, grupate în cime monohaziale, cu stamine lungi, exserte (ieşite în afară). Înfloreşte în VI-IX. Capsula
este pubescentă spre vârf. Se cultivă, fiind o foarte bună plantă meliferă. Originară din America de Nord.
ORDINUL LAMIALES
Din acest ordin sunt caracterizate următoarele familii: Boraginaceae, Verbenaceae şi Lamiaceae
(Labiatae), cu speciile cele mai reprezentative.
Familia Boraginaceae
Cuprinde cca. 120 de genuri cu 2.000 de specii, răspândite în regiunile temperate şi tropicale. La noi în
ţară se întâlnesc cca. 70 de specii.
Sunt de regulă plante erbacee, acoperite de peri aspri. Frunzele sunt simple, nestipelate, dispuse
altern. Florile sunt hermafrodite, actinomorfe, rar zigomorfe (Echium), pe tipul 5, grupate în cime
scorpioide. Caliciul este gamosepal, corola gamopetală: tubuloasă sau hipocrateriformă. Gâtul corolei este
închis de formaţiuni solzoase, păroase, numite fornice. Androceul cu stamine concrescute cu tubul corolei.
Gineceul este bicarpelar, gamocarpelar superior.
Formula floralǎ: ✴ K(5) [C(5) A5] G(2)
Fructele sunt mericarpice: tetraachenă, rar diachenă, însoţite de caliciul persistent.
- 299 -
Echium vulgare L. - Iarba şarpelui (fig. 301)

Plantă bienală cu peri rigizi, înaltă până la 70 cm. Frunzele sunt sesile, lanceolate, alterne. Florile sunt
zigomorfe, albastre, cu stamine exserte, stil lung, adeseori bifid, grupate în cime scorpioide axilare, simple,
neramificate. Înfloreşte în VI-VIII. Fructul este tetraachenă. Buruiană frecvent întâlnită în locuri ruderale.
Myosotis sylvatica Ehrh. ex Hoffm. - Nu-
mă-uita (fig. 302)
Plantă bienală de 20-40 cm înălţime, cu
tulpina acoperită de peri. Frunzele sunt sesile,
lanceolate, dispuse altern. Florile sunt albastre,
grupate în cime scorpioide compuse. Înfloreşte
în IV-VIII. Fructul este tetraachenǎ, achenele
sunt ovoidale, netede. Creşte în păduri, tufărişuri,
pajişti, din etajul fagului până în cel boreal. Se
cultivă şi ca plantă ornamentală în parcuri şi
grădini, sub diverse cultivaruri.
Pulmonaria officinalis L. - Mierea ursului
(fig. 303)
Plantă perenă cu rizom, înaltă de 15-30
cm. Frunzele bazale sunt lung peţiolate, ovate cu
baza cordiformă, albicioase, iar cele superioare
Fig. 302. Myosotis sylvatica sesile. Florile sunt roşii, după fecundaţie devin
Fig. 301. Echium vulgare 1. plantǎ; 2. fragment de
tulpinǎ; 3. floare.
albastre. Gâtul corolei nu prezintă fornice este
(dupǎ C. A. M. Lindman) (dupǎ yukyuk.com) prevăzut cu 5 smocuri de peri. Înfloreşte în III-V.
Frecvent întâlnită în pădurile de foioase.
Planta are şi proprietăţi medicinale, de la
care se folosesc frunzele, cu efecte
emoliente, cicatrizante, sudorifice,
expectorante.
Symphytum officinale L. -
Tătăneasă (fig. 304)
Plantǎ perenă cu rizom gros, înaltă
de până la 120 cm. Frunzele sunt păroase,
lat-lanceolate, cele bazale peţiolate, iar cele
tulpinale decurente, cu nervuri secundare
proeminente. Florile sunt roşii-violacee,
campanulate, cu fornice evidente,
triunghiular-alungite, grupate în cime
scorpioide terminale. Înfloreşte în V-VIII.
Tetraachenele sunt negre. Creşte în pajişti
umede, zăvoaie, semănături, din zona de
silvostepă până în etajul fagului. Planta
este medicinală, de la care se folosesc
Fig. 303. Pulmonaria officinalis Fig. 304. Symphytum officinale
rădăcinile şi rizomii, pentru tratarea
1. plantǎ; 2.floare. 3. fruct 1. fragment de plantǎ; 2. floare;
3. fruct. (dupǎ C. A. M.
gastritei, ulcerului duodenal, afecţiunilor
Lindman) renale, bronşitei.
Familia Verbenaceae
Este reprezentată de cca. 3.000 de specii, raspândite în regiunile tropicale şi subtropicale.
Sunt plante erbacee, cu frunze opuse, divizate, nestipelate. Florile sunt hermafrodite, zigomorfe, au
corola slab bilabiată. Androceul este didinam, iar gineceul bicarpelar, gamocarpelar, superior. Fructul este
mericarpic tetraachenă.
Formula florală: . |. K(5) [C(5) A2+2 ] G(2); (5-4)
- 300 -
Verbena officinalis L. - Sporici (fig. 305)

Este o plantă perenă, înaltă până la 60 cm. Frunzele sunt penat-lobate până la sectate, opuse. Florile
sunt mici, roze sau violete, grupate în inflorescenţe spiciforme terminale. Înfloreşte în VI-VIII. Buruiană
frecvent întâlnită în locuri ruderale, din zona de stepă până în etajul fagului. Planta are proprietăţi medicinale
pentru tratarea afecţiunilor hepatice, renale, stimularea digestiei, secreţiei de lapte ş.a.
Specii ornamentale:
Verbena rigida Spreng. (V. venosa Gill. et Hook.) - Verbenă
Plantă perenă, înaltă de 50-60 cm. Frunzele sunt sesile, aspru-păroase, rigide, oblong-lanceolate,
inegal-dinţate. Florile sunt violete-albastre, grupate corimbiform. Înfloreşte în VI-IX. Este originară din
Brazilia şi Argentina.
Verbena canadensis (L.) Britt. (V.aubletia Jacq.) - Verbenă (fig.306)
Plantă perenă (în cultură anuală), înaltă până la 50 cm. Frunzele sunt scurt-peţiolate, ovate, penat-
fidate până la partite, cu 3 lobi. Florile sunt
roşii-roze, cu tubul corolei egal sau puţin mai
lung decât caliciul, grupate corimbiform.
Înfloreşte în VI-IX. Este originară din
America de Nord.
Verbena peruviana (L.) Druce (V.
chamaedryfolia Juss.) - Verbenă
Plantă perenă (anuală în cultură) de
talie mai mică, 15-30 cm. Frunzele sunt
alipit-păroase, penat-divizate. Florile sunt
roşii, cu tubul albicios, cu bractee mai scurte
decât caliciul, grupate în corimbe dense.
Înfloreşte în VI-IX. Originară din Brazilia şi
Argentina.
Verbena hybrida Voss (V. hortensis
Vilm.) - Verbenă
Plantă perenă (anuală în cultură)
cenuşie, cu peri rigizi. Inflorescenţele se
alungesc mult la fructificare. Florile sunt de Fig. 305. Verbena officinalis Fig. 306. Verbena canadensis
1. plantǎ; 2. flori
diferite culori, cu bractee mai lungi decât
caliciul.
Familia Lamiaceae (Labiatae)

Cuprinde cca. 210 genuri cu 3.500 specii, răspândite din regiunile
reci până în cele tropicale. La noi în ţară se întâlnesc 32 de genuri cu cca.
123 de specii.
Sunt plante erbacee (rar lemnoase), cu tulpina patru-muchiată.
Frunzele sunt simple, nestipelate, dispuse opus şi decusat (în cruce).
Florile sunt zigomorfe, hermafrodite, pe tipul 5, grupate în cime dihaziale,
reunite în verticile. Caliciul este gamosepal, adesea bilabiat, uneori
petaloid (Salvia splendens). Corola este bilabiată, cu două labii.
Androceul este didinam (2 stamine cu filamente lungi, 2 cu filamente
scurte), rar 2 stamine (Salvia, Rosmarinus) sau 4 stamine cu filamente
egale (Mentha). Gineceul este bicarpelar, gamocarpelar, superior.
Formula florală: . |. K(5) [C(5) A2+2; 2; 4] G(2)
Fructul este tetraachenă, însoţită de caliciul persistent.
Majoritatea plantelor din această familie au peri secretori de uleiuri
eterice, fiind cultivate ca plante aromatice, condimentare, medicinale şi
ornamentale.
Lavandula angustifolia L. - Levănţica (fig. 307) Fig. 307. Lavandula angustifolia
Este un subarbust ramificat, de talie mică, 20-50 cm. Frunzele sunt 1. plantǎ; 2. floare;
liniare, cu marginile revolute (recurbate), cenuşiu-tomentoase pe ambele
- 301 -
feţe. Florile sunt albastre-violete, grupate în dihazii verticilate, distanţate.

Staminele şi stilul sunt închise în tubul corolei. Înfloreşte în VI-VIII. Se cultivă
ca plantă ornamentală, medicinală, meliferă, cât şi în industria parfumeriei,
cosmetică. În medicină, principiile active din flori au efect calmant asupra
sistemului nervos central, diuretic, dezinfectant, antispasmodic. În industria
parfumeriei şi cosmetică, din inflorescenţe se extrage esenţa sau uleiul de
levănţică, cu miros plăcut. Planta este folosită şi în combaterea moliilor, se
aşează între haine. Specie de origine mediteraneană.
Rosmarinus officinalis L. - Rozmarin
Subarbust sempervirescent, înalt de 60-150. Frunzele sunt liniare, cu
margini revolute, tomentoase pe partea inferioară, plăcut mirositoare. Florile sunt
albastre sau albe, cu labiul superior adânc bifidat, iar cel inferior trilobat, grupate
în dihazii laxe, axilare. Androceul prezintă 2 stamine. Înfloreşte în IV-V. Se
cultivă ca plantă medicinală şi ornamentală. În medicină, planta este folosită în
tratarea bolilor de stomac, reumatism poliarticular, reumatism degenerativ,
anemie, tuse. Este de origine mediteraneană.
Hyssopus officinalis L. - Isop
Subarbust cu tulpina ramificată de la bază, înalt de 20-60 cm. Frunzele
Fig. 308. Thymus vulgaris sunt liniar-lanceolate, glabre. Florile sunt albastre, roşii sau albe, grupate în
1. plantǎ; 2. floare dihazii unilaterale, spiciforme. Înfloreşte în VII-IX. Se cultivă ca plantă
(dupǎ C. A. M. Lindman) medicinală, ornamentală şi meliferă. Planta este folosită în medicină, sub formă
de infuzie, pentru tratarea hipertensiunii arteriale, lipsa poftei de mancare,
tusei, bronşitei, astmului bronşic. Specie mediteraneană.
Thymus vulgaris L. - Cimbru, Lămâioară (fig. 308)
Este un subarbust cu miros plăcut. Frunzele sunt eliptic-lanceolate, cu
margini revolute, scurt tomentoase pe partea inferioarǎ. Florile sunt mici,
roze, grupate în verticile distanţate. Înfloreşte în VII-VIII. Se cultivă ca plantă
medicinală, condimentară şi aromatică. În medicină, frunzele şi florile sunt
folosite la prepararea unor ceaiuri pentru tratarea diferitelor afecţiuni: tuse
convulsivă, bronşite, colici, enterocolite, stimularea funcţiei hepatice ş.a.
Genul Salvia prezintă androceul cu 2 stamine.
Salvia officinalis L. - Jaleş de grădină (fig. 309)

Subarbust alipit-pubescent, dens, înalt de 30-70 cm. Frunzele sunt
peţiolate, eliptic-lanceolate, cu marginea fin-crenată, alb-pubescente. Florile
sunt violete, grupate în verticile laxe, distanţate. Înfloreşte în V-VII. Se
Fig. 309. Salvia officinalis cultivă ca plantă medicinală, aromatică, decorativă. În medicină, din plantă se
1. plantǎ; 2. floare; 3. fruct prepară infuzie pentru tratarea de afecţiuni vasculare, balonări abdominale,
(dupǎ Daniel Haake)
diabet zaharat, nevroze, astm bronşic, tratarea de răni purulente, gingivite,
abcese dentare (Pârvu, 1991). Origine mediteraneană.
Salvia splendens Selow - Jaleş de grădină, Salvie (fig. 310)
Plantă anuală, glabră, cu tulpina ramificatǎ de 30-100 cm înǎlţime.
Frunzele sunt peţiolate, ovate, cu marginea serată. Florile sunt mari, grupate
în dihazii dense, reunite în verticile. Caliciul este bilabiat, roşu, persistent.
Corola este bilabiată, roşie, păroasă la exterior, cu tubul mai lung decât
caliciul, căzătoare la înflorire. Înfloreşte în VII-IX. Se cultivă ca plantǎ
decorativǎ în rabate. Este originară din Brazilia.
Salvia pratensis L. - Salvie de câmp
Plantă perenă de 30-80 cm înălţime. Frunzele bazale sunt peţiolate,
ovat-eliptice, cu baza dreaptă, uşor cordiformă, cele superioare sesile. Florile
sunt albastre-violete, cu labiul superior curbat, dispuse în verticile distanţate.
Înfloreşte în V-VII. Frecvent întâlnită în pajişti, tufărişuri, margini de păduri,
din zona de silvostepă până în etajul fagului, fiind o bună plantă meliferă.
Fig. 310. Salvia splendens
- 302 -
Genul Origanum cu specia:

Origanum vulgare L. - Sovârf
Plantă perenă cu rizom orizontal, intens aromată, înaltă până la 50 cm. Frunzele sunt peţiolate, ovate,
cu marginea uşor-crenată. Florile sunt poligame, purpurii, grupate corimbiform. Înfloreşte în VII-VIII. Creşte
în pajişti, tufărişuri, margini de păduri, din zona de stepă până în etajul boreal, fiind utilizată ca plantă
medicinală, pentru tratarea tusei, bronşitei, astmului bronşic, dar şi aromatică, în industria parfumeriei.
Genul Mellisa cu specia:
Melissa officinalis L. - Roiniţă, Iarba stupului
Plantă perenă, înaltă până la 80 cm, cu miros plăcut de lămâie. Frunzele
sunt peţiolate, ovat-cordiforme, cu marginea crenată. Florile sunt albe-gălbui de
cca. 1 cm lungime, grupate în verticile laxe. Înfloreşte în VI-VIII. Creşte prin
locuri umbroase, margini de păduri, pajişti, pe soluri uscate, pietroase, în zona
pădurilor de stejar până în etajul fagului. Poate fi cultivată ca plantă meliferă,
aromatică şi medicinală, datorită conţinutului ridicat în uleiuri volatile. Este o
specie mediteraneană.
Genul Mentha are androceul din 4 stamine cu filamente egale.
Mentha x piperita L. (M. aquatica x spicata ) - Izma bună, Mentă (fig.
311)
Plantă perenă cu drajoni, înaltă de cca. 100 cm. Frunzele sunt peţiolate,
lanceolate, cu marginea serată. Florile sunt roze, au corolă slab bilabiată, grupate
în spice terminale, dense, globuloase. Androceul are 4 stamine cu filamente
egale. Înfloreşte în VI-IX. Se cultivă ca plantă medicinală şi aromatică, datorită
uleiului eteric secretat, bogat în mentol. Ceaiul de mentă are multiple proprietăţi Fig. 311. Mentha x piperita
medicinale: antiasmatic, antidiareic, anticolitic, gastric, hepatic. Uleiul volatil, 1. plantǎ; 2. floare
obţinut din frunze, este folosit în industria farmaceutică. Mentolul, datorită (dupǎ M. Grieve)
proprietăţilor răcoritoare şi antiseptice, este utilizat la prepararea unor
paste de dinţi, apă de gură, în industria alimentară la prepararea
lichiorurilor, bomboanelor, gumă de mestecat.
Genul Satureja cu specia:
Satureja hortensis L.- Cimbru de grădină
Plantă anuală, înaltă de 10-30 cm, cu frunze liniar-lanceolate. Florile
sunt mici, roze-liliachii sau albe, grupate în verticile mici, distanţate. Se
cultivă ca plantă condimentară, aromatică şi medicinală. Este de origine
mediteraneană.
Genul Ocimum cu specia:
Ocimum basilicum L. - Busuioc (fig. 312)
Plantă anuală, plăcut mirositoare, cu tulpina ramificată de la bază,
înaltă de până la 60 cm. Frunzele sunt peţiolate, ovate. Florile sunt albe,
grupate spiciform. Înfloreşte în V-IX. Se cultivă ca plantă aromatică,
medicinală, în special în grădinile ţărăneşti. Frunzele sunt folosite în
alimentaţie, la condimentarea mâncărurilor, sosurilor, mezelurilor ş.a.
Planta este apreciată în medicina populară, cu efect antiseptic, intestinal,
stimulent al digestiei, expectorant.
Fig. 312. Ocimum basilicum
Genul Lamium cu speciile: (dupǎ Moon times, Basil esential
Lamium purpureum L. - Sugel puturos (fig. 313)
Plantă anuală de 15-30 cm înălţime, cu miros neplăcut. Tulpina are internodurile bazale şi superioare
scurte, iar cel mijlociu lung. Frunzele bazale sunt lung peţiolate, ovat-cordiforme, cu marginea crenată, iar
cele superioare scurt peţiolate. Florile sunt roşii, grupate în dihazii, reunite în verticile axilare. Corola este
bilabiată, cu labiul superior boltit şi păros, iar cel inferior bilobat, la bază cu doi lobi laterali, reduşi la 2 dinţi
(Morlova, 1966). Înfloreşte în III-IX. Buruiană frecvent întâlnită în culturi şi locuri ruderale, din zona de
Lamium amplexicaule L. - Sugel, Urzicǎ moartǎ (fig. 314)
Plantă anuală, asemănătoare cu specia precedentă, cu deosebirea că frunzele superioare sunt sesile,
amplexicaule. Florile sunt roşii-roze, cu tubul corolei alungit şi subţire. Înfloreşte în III-V. Buruiană în
culturi şi locuri ruderale.
- 303 -
Fig. 313. Lamium purpureum Fig. 314. Lamium amplexicaule Fig. 315. Galeopsis tetrahit
1. plantǎ; 2. floare (dupǎ Flora R.P.R) (dupǎ C. A. M. Lindman) (dupǎ Jeanne Mary)
Genul Galeopsis cuprinde specii cu flori însoţite de bracteole înţepătoare şi cu dinţii caliciului spinoşi.
Galeopsis tetrahit L - Lungurică (fig. 315)
Plantă anuală cu tulpina păroasă şi umflată sub nod, înaltă până la 50 cm. Frunzele sunt peţiolate,
ovate, cu marginea crenată. Florile sunt roşii-purpurii, grupate în verticile distanţate. Bracteolele florilor sunt
înţepătoare. Înfloreşte în VII-VIII. Frecvent întâlnită ca buruiană în culturi şi locuri ruderale, în zona
pădurilor de stejar până în etajul fagului.
Genul Coleus cu specia:
Coleus blumei Bentham - Urzicuţă, Mireasă (fig. 316)
Plantă perenă, înaltă până la 80 cm. Frunzele sunt peţiolate, ovat-cordiforme, crenate, roşii-grena, iar
pe margini verde-deschis. Florile sunt albastre, cu labiul superior alb, grupate spiciform. Înfloreşte în VII-IX.
Se cultivă la ghiveci, ca plantă de apartament, fiind decorativă prin frunze. Este originară din insula Iava.
Fig. 316. Coleus blumei Fig. 317. Plantago major Fig. 318. Plantago lanceolata
(după Elena Săvulescu) 1. plantǎ; 2. floare; 3. fruct 1. plantǎ; 2. floare;
(dupǎ O. W. Thomé) (dupǎ C. A. M. Lindman)
- 304 -
ORDINUL PLANTAGINALES
Familia Plantaginaceae
Cuprinde plante erbacee, cu frunze simple, nestipelate, dispuse în rozetă bazală, rar opuse. Florile sunt
actinomorfe, hermafrodite, pe tipul 4, au caliciul gamosepal, persistent, corolă gamopetală. Gineceul este
bicarpelar, gamocarpelar, superior. Fructul este achenă sau pixidă.
Plantago major L. - Pătlagină mare (fig. 317)
Plantă perenă cu tulpina de tip scap, înaltă de 10-40 cm. Frunzele sunt ovate, glabre, grupate în rozetă
bazală. Florile sunt alburii, dispuse în spice cilindrice. Înfloreşte în VI-VIII. Fructul este pixidă. Frecvent
întâlnită în locuri ruderale, pajişti, din zona de stepă până în etajul boreal.
Este o plantă medicinală pentru tratarea tusei, bronşitei, astmului bronşic,
hemoragii, hipertensiune arterială, vindecarea de răni purulente, pentru
tratarea de gastrite ş.a.
Plantago media L. - Pătlagină
Plantă perenă cu frunze eliptice, păroase pe ambele feţe.
Înfloreşte în V-VIII. Creşte în pajiştile uscate. Plantă medicinală.
Plantago lanceolata L. - Pătlagină îngustă (fig. 318)
Plantă perenă cu frunze lanceolate. Florile sunt grupate în spic scurt,
ovoidal. Înfloreşte în V-VIII. Creşte în pajiştile uscate, locuri ruderale,
fiind medicinală.
ORDINUL SCROPHULARIALES
Din acest ordin sunt descrise următoarele familii: Scrophulariaceae,
Bignoniaceae, Gesneriaceae şi Orobanchaceae.
Familia Scrophulariaceae
Cuprinde cca. 280 de genuri cu 3.000 de specii, răspândite din
regiunile reci până în cele tropicale. În ţara noastră se întâlnesc 22 de Fig. 319. Verbascum phlomoides
genuri cu cca. 119 specii. 1. plantǎ; 2. floare; 3. fruct;
Este o familie neomogenă din punct de vedere al alcătuirii corolei şi 4. sǎmânţǎ. (dupǎ O. W. Thomé)
androceului, dar omogenă în ceea ce priveşte alcătuirea gineceului şi tipul
de fruct.
Sunt plante erbacee, rar lemnoase (Paulownia), unele semiparazite
sau chiar parazite. Frunzele sunt simple, întregi sau divizate, fără stipele,
dispuse altern sau opus. Florile sunt zigomorfe, hermafrodite, pe tipul 4
sau 5, grupate în raceme, panicule sau spice. Caliciul este gamosepal.
Corola este gamopetală, de tip bilabiată, personată (cele două labii sunt
apropiate, tubul corolei fiind închis de o proeminenţă a labiului inferior)
sau campanulată. Androceul este de regulă didinam, rar 2 stamine sau 5,
concrescute cu tubul corolei. Gineceul este bicarpelar, gamocarpelar,
superior. Ovulele sunt anatrope.
Formula floralǎ: . |. K(5); (4) [C(5); (4) A 5; 2+2; 2] G(2)
Fructul este capsulă valvicidă sau poricidă, cu seminţe albuminate.
Specii cu androceul format din 5 stamine:

Verbascum phlomoides L. - Lumânăricǎ (fig. 319)
Plantă bienală de talie mare, până la 120 cm, cu tulpina păroasă.
Frunzele bazale sunt mari, dispuse în rozetă, iar cele tulpinale sunt alterne,
eliptic-lanceolate, scurt peţiolate sau decurente, tomentoase. Florile sunt
galbene, puţin zigomorfe, au corola rotată, grupate în spice terminale.
Înfloreşte în VI-VIII. Creşte în locuri ruderale, pajişti, însorite, uscate, de Fig. 320. Antirrhinum majus
la câmpie până în zona de deal. Planta are şi proprietăţi medicinale, pentru 1. plantǎ; 2. floare secţionatǎ
tratarea tusei, bronşitelor, laringitelor, hemoroizilor. long.; 3. labiul superior; 4. fruct;
5. sǎmânţǎ. (dupǎ O. W. Thomé)
- 305 -
Specii cu androceul didinam:

Antirrhinum majus L. - Gura leului (fig. 320)
Plantă perenă, înaltă până la 70 cm, cu tulpina glandulos-pǎroasǎ în
partea superioarǎ. Frunzele sunt liniar-lanceolate, cu marginea întreagă,
cele inferioare sunt dispuse opus, iar cele superioare altern. Florile sunt de
diferite culori: roşii, galbene, albe, roze, grupate în racem terminal, au
corola personată. Înfloreşte în VI-III. Capsula este poricidă, glandulos
pubescentă, se deschide prin 3 pori apicali. Cultivată ca plantǎ decorativǎ
în parcuri şi grădini. Este o specie mediteraneană.
Digitalis purpurea L. - Degeţel roşu (fig. 321)
Plantă perenă, înaltă de până la 100 cm, cenuşiu tomentoasă.
Frunzele sunt eliptic-lanceolate, fin dinţate, dispuse altern. Florile sunt
purpurii, roze, rar albe, au corola tubulos-umflată sau urceolat-
campanulată, grupate în racem terminal, unilateral. Înfloreşte în VI-VIII.
Cultivată în scop decorativ şi medicinal. Planta conţine digitalină,
digitoxină, cu efect cardiotonic, indicat în toate formele de insuficienţă
cardiacă cronică.
Digitalis lanata Ehrh. - Cucenţă
Fig. 321. Digitalis purpurea Plantă perenă cu axa inflorescenţei şi caliciul glandulos păroase.
1. plantǎ; 2. floare secţionatǎ
Florile sunt albe-gălbui, cu reticulaţii brune sau violete. Înfloreşte în VI-
longitudinal; 3. fruct; 4. sǎmânţǎ
(dupǎ Köhler's Medicinal Plants)
VIII. Planta are un conţinut ridicat în digitalină. Creşte sporadic în zona de
stepă până în etajul fagului, în pajişti, tufărişuri, pe soluri subţiri, fiind
medicinală.
Paulownia tomentosa (Thunb.) Steud. (fig. 322)
Este un arbore înalt până la 15 m. Frunzele sunt mari, ovat-
cordiforme, dispuse opus. Florile sunt mari, violete, campanulate, uşor
bilabiate, grupate în panicule, cu înflorire protantă. Înfloreşte în IV-V.
Capsula se deschide în douǎ valve. Se cultivă în scop ornamental în
parcuri şi grǎdini. Are o creştere foarte rapidă. Originar din Japonia.
Specii cu androceul format din 2 stamine:

Veronica hederifolia L. - Doritoare, Şopârliţǎ (fig. 323)
Plantă anuală cu tulpina târâtoare, de 10-30 cm lungime. Frunzele
sunt 3 (5) lobate, peţiolate, dispuse altern. Florile sunt pe tipul 4, albastre-
violete, lung pedicelate, solitare, situate axilar. Corola este rotatǎ.
Înfloreşte în III-VIII. Buruiană frecvent întâlnită în culturi sau locuri
Fig. 322. Paulownia tomentosa ruderale, din zona de stepă până în etajul gorunului.
1. fruct (după Elena Săvulescu) Veronica persica Poir. - Ventrilică
Plantă anuală cu frunze ovate, cu marginea serat-crenată, alterne.
Florile sunt albastre, mai mari decât la specia precedentă. Buruiană în
culturi.
Specii semiparazite şi parazite:

Melampyrum arvense L.- Grâul prepeliţei (fig. 324)
Plantă anuală, semiparazită pe rădăcinile plantei gazdă, prevăzută cu
haustori care pătrund până la vasele lemnoase de unde extrag seva brută.
Frunzele sunt lanceolate, cu baza dinţatǎ, opuse. Florile sunt protejate de
bractee purpurii, adânc dinţate, grupate în spice terminale. Corola este
bilabiată, roşie pătată cu galben. Androceul este didinam. Înfloreşte în V-
VIII. Buruiană dăunătoare, întâlnită în culturile de cereale (grâu), pajişti,
tufărişuri, din zona de silvostepă până în etajul fagului.
Rhinanthus rumelicus Velen. - Clocotici (fig. 325).
Fig. 323. Veronica hederifolia Plantă anuală, semiparazită de cca. 60 cm înălţime, glandulos
1. plantǎ; 2. floare păroasă. Frunzele sunt lanceolate, crenat-serate, dispuse opus. Florile sunt
galbene, au corolă bilabiată, protejate de bractee verzi, triunghiulare,
- 306 -
crenat-serate, grupate într-un racem

terminal dens. Androceul este didinam.
Înfloreşte în V-VII. Capsula este închisǎ în
caliciul veziculos (umflat), persistent, cu
seminţe membranos-aripate. Întâlnită în
pajiştile din zona de silvostepă până în
etajul fagului.
Familia Bignoniaceae
Cuprinde plante lemnoase, cu frunze
dispuse opus, fără stipele. Florile sunt
zigomorfe, hermafrodite, pe tipul 5, au
caliciul gamosepal, corola gamopetală.
Androceul este didinam sau format din 5
stamine, 2 fertile şi 3 sterile. Fructul este
capsulă alungită, cu seminţe aripate.
Catalpa bignonioides Walter -
Catalpă
Arbore înalt până la 15 m. Frunzele
sunt ovat-cordiforme, prin strivire degajă
un miros neplăcut. Florile sunt albe, Fig. 324. Melampyrum arvense Fig. 325. Rhinanthus rumelicus
1. plantǎ; 2. floare; 3. bractee; 1. plantǎ; 2. sǎmânţǎ
bilabiate, cu androceul format din 5 stamine
4. fruct (dupǎ C. A. M. Lindman) (dupǎ C. A. M. Lindman)
(cele 3 superioare sterile), grupate în
panicule. Înfloreşte în VI-VII. Capsula este cilindrică, subţire, de 20-40 cm
lungime. Se cultivă în parcuri şi grădini în scop ornamental. Este originar din
America de Nord.
Campsis radicans (L.) Seemann (Tecoma radicans Juss.) - Trompetă,
Trâmbiţă (fig. 326)
Este o liană cu frunze imparipenat-compuse, cu foliole serate. Florile
sunt mari, portocalii-roşietice, infundibuliforme, au androceul didinam.
Înfloreşte în VII-VIII. Capsula este cilindrică de cca. 10 cm lungime. Se
cultivă în scop ornamental. Originară din America de Nord.
Familia Gesneriaceae
Cuprinde plante tropicale, la noi în ţarǎ se cultivă numai în spaţii
protejate ca ornamentale la ghiveci. Tulpina este de tip scap, frunze simple,
dispuse în rozetă bazală. Florile sunt hermafrodite, zigomorfe, pe tipul 5.
Fructul este capsulă.
Saintpaulia ionantha Wendl. - Violete africane (fig. 327)
Plantă perenă, cu tulpina de tip scap, înaltă de 5-15 cm. Frunzele sunt
ovate, pǎroase, dispuse în rozetǎ bazalǎ. Florile sunt slab zigomorfe, lung Fig. 326. Campsis radicans
pedicelate, de diferite culori, grupate în cime laxe. Corola are tubul mult mai 1. fragment de plantǎ; 2. fruct
scurt decât laciniile. Androceul cu 2 stamine fertile. Înfloreşte aproape tot
anul. Originară din Africa de Est.
Sinningia speciosa Bentham et Hooker - Gloxinie
Plantă perenă, cu frunze mari, eliptice. Florile sunt solitare, mari, roşii,
violacee, au corola tubulos-campanulată, cu lacinii scurte, rotunjite. Este
originară din Brazilia.
Familia Orobanchaceae
Cuprinde plante parazite pe rădăcinile unor plante erbacee sau
lemnoase, prevăzute cu haustori. Haustorii pătrund în rădăcinile plantei
gazdă până la vasele liberiene de unde absorb seva elaborată. Frunzele sunt
reduse la solzi, lipsite de clorofilă, alterne. Florile sunt hermafrodite, Fig. 327. Saintpaulia ionantha
zigomorfe, grupate în spice sau raceme spiciforme terminale. Caliciul este (după Elena Săvulescu)
- 307 -
persistent, gamosepal, adânc divizat, rezultat din unirea a 4 sepale. Corola este
bilabiată. Androceul este didinam. Gineceul bicarpelar, gamocarpelar,
superior. Fructul este capsulă loculicidă, cu seminţe numeroase şi foarte mici.
Orobanche ramosa L. - Lupoaia tutunului (fig. 328)
Plantă anuală cu tulpina gǎlbuie, glandulos păroasă, îngroşată bulbiform
la bază, ramificată, înaltă de 10-30 cm. Florile sunt însoţite de o bractee şi douǎ
bracteole, grupate în raceme spiciforme terminale. Caliciul are 4 dinţi, iar
corola este alb-gălbuie la bază şi albastră violacee spre vârf. Înfloreşte în VI-
IX. Capsula se deschide prin două valve, are seminţe mici, numeroase, cu
tegumentul reticulat. Este o buruiană de carantină foarte dăunătoare, specie
polifagă pe rădăcinile plantelor de tomate, floarea-soarelui, cânepă, varză,
petunii.
Orobanche mutelii F.W. Schultz - Lupoaia verzei
Plantă anuală, asemănătoare cu Orobanche ramosa, dar cu florile mai
mari, albastre-violacee, fără bracteole, numai cu bractee. Înfloreşte în VII-IX.
Seminţele sunt sferic-elipsoidale (0,4-0,5 mm lungime), cu tegumentul
reticulat. Buruiană dăunătoare, parazitează pe rădăcinile de varză.
ORDINUL CAMPANULALES
Din acest ordin sunt descrise două familii: Campanulaceae şi
Fig. 328. Orobanche ramosa Lobeliaceae, cu speciile cele mai reprezentative.
Familia Campanulaceae
Cuprinde plante erbacee, cca. 2000 specii, cu vase laticifere articulate. Frunzele sunt simple, fără
stipele, alterne. Florile sunt hermafrodite, actinomorfe, pe tipul 5, au caliciul gamosepal, persistent, corolă
gamopetală: campanulată, infundibuliformă, rotată sau tubuloasă. Androceul este format din 5 stamine
libere, uneori cu antere unite. Gineceul gamocarpelar, inferior. Fructul este capsulă.
Formula florală: ✴ K(5) [C(5) A5; (5) ] G(5-3)
Campanula persicifolia L.- Clopoţei (fig. 329)
Plantă perenă cu rizom, înaltă până la 70 cm. Frunzele sunt liniar-lanceolate, dispuse altern. Florile
sunt mari, albastre, campanulate, grupate în raceme laxe. Înfloreşte în VI-
VIII. Capsula se deschide prin 3 pori apicali. Frecvent întâlnită în pajişti,
rarişti de păduri, în zona de silvostepă până în etajul boreal.
Campanula medium L. - Clopoţei de grădină
Plantă bienală, înaltă până la 80 cm, cu frunze lanceolate.
Florile sunt albastre, roze sau albe, grupate în racem dens. Între
sinusurile sepalelor se află apendici mari, ovaţi şi reflecţi. Corola este
campanulat-tubuloasă. Înfloreşte în VI-VIII. Capsula se deschide prin 5
pori bazali. Se cultivă ca plantǎ ornamentalǎ. Este de origine
mediteraneană.
Campanula rapunculoides L. - Clopoţei
Plantă perenă cu rădăcina tuberizată. Frunzele bazale sunt lung
peţiolate, ovat-triunghiulare, inegal crenate. Florile sunt albastre, cca.2 cm
lungime, campanulate, dispuse în racem lung, unilateral. Înfloreşte în VII-
IX. Frecvent întâlnită în zona pădurilor de stejar până în etajul boreal, în
pajişti, tufărişuri. Se poate cultiva şi în scop ornamental.
Campanula romanica Săvul.
Plantă perenă de 18-30 cm înălţime, cu tulpina pubescentă în partea
superioară. Frunzele bazale sunt subrotund-cordate, iar cele tulpinale
liniare, cu marginea serată. Florile sunt mici, până la 10 mm lungime.
Fig.329. Campanula persicifolia Infloreşte în VI-VIII. Specie endemică, creşte în Dobrogea pe stâncăriile
(dupǎ C. A. M. Lindman) calcaroase, granitice.
- 308 -
Platycodon grandiflorum (Jacq.) A.DC.

Este o plantă perenă, înaltă de 30-50 cm. Frunzele sunt sesile, lanceolate, cu marginea adânc serată.
Florile sunt mari (5 cm), solitare, albastre sau albe, infundibuliforme, situate terminal. Înfloreşte în VII-VIII.
Capsula se deschide prin valve. Se cultivă în parcuri şi grădini în scop ornamental. Originară din Asia de Est.
Familia Lobeliaceae
Este asemănătoare cu familia Campanulaceae, dar florile sunt zigomorfe, au corolă bilabiată.
Staminele au filamente unite la bază şi antere unite.
Lobelia erinus L. - Lobelie
Plantǎ perenă de talie mică (cca. 15 cm), cu tulpina ramificată. Frunzele sunt lanceolate, cu marginea
serată, alterne. Florile sunt mici, albastre, bilabiate, cu tubul corolei despicat în partea superioară. Înfloreşte
în VI-VIII. Se cultivă ca plantă ornamentală prin grădini şi parcuri. Originară din Africa de Sud.
ORDINUL RUBIALES
Familia Rubiaceae
Cuprinde plante erbacee, cca. 6000 specii, adeseori cu tulpina 4
muchiată. Frunzele sunt opuse, simple, întregi, cu stipele asemǎnǎtoare
frunzelor, dispuse în verticil. Florile sunt hermafrodite, actinomorfe, pe tipul 4
(5), grupate în cime. Caliciul prezintă sepale libere, rudimentare sau lipsǎ, iar
corola este gamopetală. Androceul cu stamine alipite de corolǎ. Gineceul
bicarpelar, gamocarpelar, inferior.
Formula floralǎ: ✴ K4-5; 0 [C(4-5); (8-10) A4-5] G(2)
Fructul este dicariopsă, rar drupă.
Rubia tinctorum L. - Roibă
Plantă perenă cu rizom şi tulpini târâtoare de 50-80 cm. Frunzele sunt
eliptic-lanceolate, dispuse în verticil. Atât tulpina, cât şi frunzele sunt
prevăzute cu peri, rigizi. Florile sunt galbene-deschis, cu 5 petale unite la bază
(corolǎ rotatǎ). Înfloreşte în VI-VIII. Fructul este drupă. Plantă tinctorială, din Fig. 330. Galium aparine
rizomi se extrag substanţe colorante (alizarina şi purpurina), care dau culori 1. plantǎ; 2. fragment de
roşcate. Se cultivă, dar este întâlnită şi subspontan. Specie mediteraneanǎ. tulpinǎ ; 3. floare; 4. fruct
Galium aparine L. - Turiţă, Lipicioasă (fig. 330)
Plantă anuală cu tulpina 4 muchiată, pe muchii cu peri uncinaţi (cu vârful recurbat în jos). Frunzele şi
stipelele sunt liniare, grupate câte 6-9 în verticil, prevăzute pe nervură şi pe margini cu peri asemănători cu
cei de pe tulpină. Florile sunt albe, rotate, grupate în cime axilare. Înfloreşte în V-IX. Fructul este mericarpic
dicariopsă. Mericarpiile sunt globuloase, acoperite de peri recurbaţi. Buruiană segetală, mai ales în culturile
de păioase, dar şi ruderală, tufărişuri, margini de păduri, din zona de stepă până în etajul fagului.
Galium mollugo L. - Sânziene albe
Plantă perenă cu rizom. Frunzele sunt liniare, dispuse în verticil. Florile sunt mici, albe, grupate în
panicule terminale. Înfloreşte în VI-IX. Este frecvent întâlnită în pajişti, tufărişuri, margini de păduri, din
zona de stepă până în etajul gorunului. Planta este tinctorială, rizomii sunt folosiţi la vopsitul fibrelor textile.
ORDINUL DIPSACALES
Din acest ordin sunt descrise următoarele familii: Caprifoliaceae, Valerianaceae şi Dipsacaceae, cu
speciile cele mai reprezentative.
Familia Caprifoliaceae
Cuprinde 12 genuri cu cca. 300 de specii, rǎspândite pe tot globul.
Sunt plante lemnoase (rar erbacee), cu frunze simple, foarte rar compuse (Sambucus), nestipelate,
dispuse opus. Florile sunt hermafrodite, actinomorfe, rar zigomorfe (Lonicera), pe tipul 5. Caliciul este
gamosepal, corola gamopetală: tubuloasă, campanulată sau bilabiată. Staminele sunt concrescute cu tubul
corolei. Gineceul este bicarpelar, gamocarpelar, inferior. Ovulele sunt anatrope, iar seminţele sunt
albuminate.
Formula floralǎ: ✴; . |. K(5) [C(5) A5] G(2)
Fructul poate fi: bacă, drupă, capsulă.
- 309 -
Genul Sambucus cuprinde specii cu frunze compuse, fruct bacă.

Sambucus nigra L. - Soc (fig. 331)
Arbust sau arbore, înalt până la 7 m. Frunzele sunt imparipenat-
compuse. Florile sunt mici, albe, grupate în cime corimbiforme. Înfloreşte în
V-VII. Bacele sunt negre, lucioase, sferice. Creşte frecvent în zona pădurilor
de stejar până în etajul fagului, la margini de păduri, tufărişuri, marginea
râurilor. De la plantă se folosesc inflorescenţele şi fructele, care au proprietăţi
alimentare şi medicinale. Din flori şi fructe se prepară sirop, suc, vin, lichior,
dulceaţă, marmeladă. Florile au şi proprietăţi medicinale, din care se prepară
un ceai cu efecte antireumatice, depurative, sudorifice.
Sambucus ebulus L. - Boz
Plantă erbacee perenă, înaltă până la 1,5 m, cu miros neplǎcut,
caracteristic. Frunzele sunt imparipenat-compuse. Florile sunt albe, grupate în
cime corimbiforme. Înfloreşte în VI-VIII. Bacele sunt negre, lucioase, sferice,
toxice. Buruiană toxică, întâlnitǎ în locuri ruderale şi segetale, pe soluri
bogate, fiind o specie eutrofă. Planta are proprietăţi tinctoriale şi medicinale.
Genul Viburnum cuprinde specii cu frunze simple, fruct drupă.
Fig. 331. Sambucus nigra Viburnum opulus L.- Călin (fig. 332)
1. ramurǎ cu frunzǎ şi
Este un arbust, înalt până la 4 m. Frunzele sunt palmat-lobate, cu 3-5
inflorescenţǎ; 2. floare;
3. fructe
lobi, căzătoare. Florile sunt albe, grupate în cime umbeliforme. Înfloreşte în V-
(dupǎ C. A. M. Lindman) VI. Drupele sunt roşii, cu gust acrişor, comestibile după căderea brumei.
Creşte în zona pădurilor de foioase, în tufărişuri, margini de păduri, zăvoaie,
având proprietǎţi medicinale. Florile, fructele şi scoarţa sunt utilizate în
industria farmaceutică pentru prepararea unor medicamente antispasmodice.
În scop ornamental se cultivă cv. Roseum - Bulgăre de zăpadă, cu
inflorescenţă mare, globuloasǎ.
Viburnum rhytidophyllum Hemsl.
Arbust înalt de cca. 3m. Frunzele sunt lanceolate, persistente. Florile
sunt albe-roze, grupate corimbiform. Înfloreşte în V-VIII. Se cultivă în scop
ornamental. Originar din China.
Genul Lonicera cuprinde specii cu flori zigomorfe, corolă bilabiată,
fruct bacă.
Lonicera tatarica L. - Caprifoi tătărăsc (fig. 333)
Arbust de până la 3 m înǎlţime, cu ramuri fistuloase. Frunzele sunt
ovat-lanceolate, discolore. Florile sunt roze, dispuse câte două pe un
Fig. 332. Viburnum opulus peduncul axilar. Corola este bilabiată (labiul superior cu 4 lacinii, iar cel
1. ramurǎ cu frunze şi inferior cu o lacinie). Fiecare floare este însoţită de o bractee liniară, mai
inflorescenţǎ; 2. fructe
lungă decât ovarul şi două bracteole ovate, mici. Înfloreşte în V-VI.
Baca este roşie-portocalie. Se cultivă în
scop ornamental. Originar din Asia de Vest.
Lonicera japonica Thunb. - Caprifoi,
Mâna Maicii Domnului (fig. 334)
Este o liană cu frunze semipersistente,
ovate, scurt peţiolate. Florile sunt albe-gălbui,
odorante, dispuse câte două. Înfloreşte în VI-
VIII. Bacele sunt negre. Cultivată în scop
Lonicera caprifolium L. - Caprifoi
Liană, asemănătoare cu specia
precedentă, cu deosebirea că frunzele sunt
căzătoare, cele superioare, de la baza florilor,
sunt concrescute la bazǎ (conate); florile sunt
puternic odorante, grupate în verticile
Fig. 333. Lonicera tatarica Fig. 334. Lonicera japonica terminale. Bacele sunt roşii-portocalii.
(după Elena Săvulescu) (itmonline.org)
- 310 -
Genul Symphoricarpos cuprinde specii cu fruct drupă.

Symphoricarpos albus (L.) S.F. Blake (S. rivularis Suksd.) -
Hurmuz (fig. 335)
Arbust de până la 2 m înălţime, cu frunze ovate, sinuat-lobate.
Florile sunt mici, roze, campanulate, grupate în raceme axilare. Înfloreşte
în VI-VIII. Drupele sunt albe, persistente. Cultivat în scop ornamental.
Symphoricarpos orbiculatus Moench - Hurmuz roşu
Arbust cu frunze lat-ovate, cu marginea întreagă. Florile sunt mici,
roze, grupate în raceme. Înfloreşte în VII. Drupa este roşie. Se cultivă în
scop ornamental. Originar din America de Nord.
Genul Weigela are fructul capsulă.
Weigela florida (Bunge) A.DC. (Diervilla florida (Bunge) Sieb. et
Zucc.) Fig. 335. Symphoricarpos albus
Este un arbust, înalt până la 3 m. Frunzele sunt ovat-eliptice, cu (după Elena Săvulescu)
marginea serată. Florile sunt mari (3 cm), roşii-roze, campanulate, grupate
în cime axilare. Înfloreşte în V-VII. Cultivat în parcuri şi grădini în scop ornamental. Originar din China.
Familia Valerianaceae
Cuprinde plante erbacee, cu frunze simple, nestipelate, opuse. Florile sunt hermafrodite sau
unisexuate, zigomorfe, grupate în cime. Caliciul este redus la 5 dinţi, corola este gamopetală, pe tipul 5.
Androceul este format din 3 stamine concrescute cu tubul corolei. Gineceul, tricarpelar, gamocarpelar,
inferior, cu ovul anatrop. Fructul este achenă.
Valeriana officinalis L. - Odolean, Valeriană (fig. 336)
Plantă perenă cu rizom, tulpina fistuloasă, înaltă până la 140 cm. Frunzele sunt penat-sectate, opuse.
Florile sunt roze-deschis până la albe, plăcut mirositoare, grupate în vârful tulpinii în cime corimbiforme.
Caliciul este persistent la fructificare, în
formă de papus plumos. Înfloreşte în VII-
VIII. Creşte în pajişti umede, margini de
pǎduri, tufǎrişuri, din zona pǎdurilor de
stejar pânǎ în etajul fagului. Plantǎ
medicinală de la care se folosesc rizomii
şi rădăcinile, cu proprietăţi sedative în
nevroze, nevroze cardiace, hipotensiv, în
insomnii ş.a (se obţine medicamentul
Extraveral).
Familia Dipsacaceae
Cuprinde 14 genuri cu cca. 150 de
specii.
Sunt plante erbacee, cu frunze
dispuse opus, nestipelate. Florile sunt
hermafrodite, zigomorfe, pe tipul 4, 5,
grupate în capitule, înconjurate de
hipsofile involucrale. Caliciul este dublu, Fig. 336. Valeriana officinalis Fig. 337. Dipsacus fullonum
1. frunzǎ; 2. inflorescenţǎ; 1. frunzǎ; 2. inflorescenţe;
cu caliciul extern (calicul) şi caliciul
3. floare; 4. fruct 3. floare; 4. fruct
intern gamosepal, persistent. Corola (dupǎ C. A. M. Lindman)
gamopetală. Androceul cu 4 stamine.
Gineceul este bicarpelar, gamocarpelar, inferior. Fructul este achenă.
Dipsacus fullonum L. (D. sylvestris Huds.) -Varga ciobanului (fig. 337)
Plantă bienală, înaltă până la 150 cm, cu tulpina acoperitǎ de spini rigizi. Frunzele sunt mari, ovat-
lanceolate, slab divizate, puţin concrescute la bază. Florile sunt albastre, violete, grupate în capitule ovoidale,
cu involucrul spinescent, mai mare decât inflorescenţa. Înfloreşte în VII-VIII. Buruiană frecvent întâlnită în
zăvoaie, tufărişuri din zona pădurilor de foioase.
- 311 -
Cephalaria transylvanica (L.) Roem. et Schult. - Sipică

Plantă bienală, înaltă până la 120 cm, aspru păroasă, cu tulpina
ramificată. Frunzele sunt penat-partite. Florile sunt albe sau gălbui, pe
tipul 4, grupate în capitule globuloase, cu involucrul imbricat. Înfloreşte în
VII-VIII. Buruiană sporadic întâlnită în pajişti, tufărişuri, locuri ruderale,
din zona de stepă până în etajul gorunului.
Knautia arvensis (L.) J.M. Coult. - Muşcata dracului (fig. 338)
Plantă perenă, înaltă de 30-80 cm. Frunzele sunt dens-păroase,
întregi sau penat-fidate până la partite. Florile sunt albastre-violacee sau
roze, grupate în capitule, cu involucrul format din bractei lanceolate,
extinse în stea. Înfloreşte în VI-VIII. Creşte prin pajişti, tufărişuri, margini
de păduri, din zona de silvostepă până în etajul boreal.
Scabiosa atropurpurea L.- Sipică
Plantă anuală până la bienală, păroasă, înaltă de 20-60 cm. Frunzele
sunt penat-sectate. Florile sunt purpurii-închis, corola cu 5 lacinii, iar
caliciul cu 5 sete aristiforme. Se cultivă ca plantă ornamentală. Este de
origine mediteraneană.
Fig. 338. Knautia arvensis
1. plantǎ; 2. floare marginalǎ; ORDINUL ASTERALES (COMPOSITALES)
3. floare centralǎ secţionatǎ Prezintă o singură familie Asteraceae, cu un număr mare de genuri
longitudinal; 4. fruct şi specii, cca. 1.300 de genuri cu peste 20.000 de specii, răspândite pe
glob. La noi în ţară se întâlnesc cca. 53 de genuri cu 320 de specii.
Familia Asteraceae (Compositae)

Cuprinde plante erbacee, rar lemnoase, cu frunze fără stipele, dispuse altern sau opus. Florile sunt
hermafrodite sau unisexuate, pe tipul 5, grupate în inflorescenţă de tip antodiu (calatidiu), cu receptaculul
discoidal sau conic, care prezintă pe partea inferioară hipsofile involucrale, iar pe partea superioară
numeroase flori sesile. Caliciul prezintă de cele mai multe ori peri persistenţi (papus) sau este redus la solzi,
scvame.
Corola este gamopetală şi poate fi: tubuloasă (formată din 5 petale unite sub forma unui tub), cu
simetrie radiară; ligulată (cu 5 petale unite la bază într-un tub scurt, ce se continuă cu o parte lăţită, numită
ligulă), cu simetrie zigomorfă, foarte rar bilabiată.
În antodiu pot fi prezente numai flori tubuloase, numai flori ligulate sau ambele flori: tubuloase în
interior şi ligulate la exterior. Androceul este sinanter, format din 5 stamine unite prin anterele lor, cu
excepţia genului Xanthium, la care anterele sunt libere. Gineceul este bicarpelar, gamocarpelar, inferior,
prezintă două stigmate. Florile pot fi însoţite sau nu de bractee. Polenizarea este de regulă entomofilă.
Formula floralǎ: ✴; . |. K5-2 [C(5) A(5)] G(2)
Fructul este achenă, însoţită la cele mai multe specii de papus. Seminţele sunt exalbuminate.
Din punct de vedere anatomic, aceste plante prezintă fascicule bicolaterale, iar la unele specii sunt
prezente laticifere articulate.
Din punct de vedere biochimic, plantele conţin polizaharidul inulină, uleiuri eterice, alcaloizi ş.a.
Foarte multe specii sunt decorative, altele buruieni în culturi, unele medicinale, industriale.
Familia este împărţită în două subfamilii: Asteroideae (Tubuliflorae) şi Cichorioideae (Liguliflorae).
Subfamilia Asteroideae (Tubuliflorae)

Cuprinde plante cu uleiuri eterice, lipsite de canale laticifere. Antodiile sunt formate numai din flori
tubuloase sau cu flori mixte: ligulate pe margine (de regulǎ sterile, femele) şi tubuloase în centru (de regulǎ
fertile, hermafrodite).
Specii numai cu flori tubuloase în antodiu:

Cirsium arvense (L.) Scop. - Pălămidă (fig. 339)
Este o plantă perenă, înaltă de 50-150 cm, cu rădăcini drajonante etajate. Frunzele sunt alterne, sesile,
eliptic-lanceolate sau lobate până la sectate, cu lobii prevăzuţi cu spini. Inflorescenţa este corimb cu antodii.
Pe partea inferioară a antodiilor se află numeroase hipsofile imbricate (acoperite parţial), cu vârful ascuţit.
- 312 -
Florile sunt liliachii, structural sunt hermafrodite, dar funcţional unisexuate,

repartizate dioic (Costea M., 2000). Înfloreşte în VI-VIII.
Achena este însoţită de papus plumos (caliciul persistent, cu peri
ramificaţi). Buruiană greu de combătut, întâlnită în culturi, dar şi în locuri
ruderale, de la câmpie până la munte.
Ageratum houstonianum Mill. - Pufuleţi (fig. 340)
Plantă anuală, înaltă de 20-60 cm, cu tulpina ramificată de la bază,
patent-păroasă. Frunzele sunt ovat-cordate, cu marginea crenată sau dinţată,
păroase, dispuse opus. Florile sunt mici, albastre, grupate în corimb cu
antodii. Înfloreşte în VII-IX. Cultivată în scop ornamental, în parcuri, pentru
mozaicuri şi borduri. Originară din Mexic.
Artemisia absinthium L. – Pelin (fig. 341)
Plantă perenă, înaltă până la 150 cm, aromatică, cu gust amar şi miros
specific. Frunzele sunt de 2-3 ori penat-sectate, verzi-argintii, alterne.
Antodiile sunt mici, cu flori galbene, grupate în raceme sau panicule.
Înfloreşte în VII-IX. Achenele sunt lipsite de papus. Creşte în pajişti, locuri
ruderale, tufărişuri, din zona de stepă până în etajul fagului. Este o plantă
aromatică, folosită la prepararea unor băuturi alcoolice, dar şi medicinală
pentru stimularea poftei de mâncare, în boli ale aparatului digestiv, având Fig. 339. Cirsium arvense
acţiune antiinflamatoare, eliminarea unor substanţe toxice, eliminarea 1. plantǎ; 2. floare; 3. fruct
(dupǎ Flora R.P.R)
viermilor intestinali ş.a. Consumul abuziv, determină stări de agitaţie,
halucinaţii, convulsii, pierderea cunoştinţei. (Pârvu, 2005).
Artemisia dracunculus L. – Tarhon
Este o plantă perenă, cu tulpina ramificată, înaltă de 60-120 cm.
Frunzele sunt liniar-lanceolate, cu marginea întreagă. Antodiile sunt mici
(3 mm), cu flori galbene, grupate în panicule. Se cultivă ca plantă
condimentară pentru frunzele verzi, ce conţin un ulei aromat, numit
estragon. Originară din Siberia.
Arctium lappa L. - Brusture (fig. 342)
Plantă bienală cu înǎlţimea de până la 1,5 m. Frunzele sunt mari,
ovat-cordate, lung peţiolate, argintii pǎroase pe partea inferioarǎ, alterne.
Florile sunt liliachii, grupate în antodii globuloase, dispuse corimbiform,
cu hipsofile recurbate, ce se agaţă de blana animalelor. Înfloreşte în VII- Fig. 340. Ageratum houstonianum
VIII. Achena este prevăzută cu papus scurt. Buruiană întâlnită în locuri (după Elena Săvulescu)
ruderale, din zona de stepă până în etajul fagului. Planta are proprietăţi
medicinale, de la care se folosesc
rădăcinile şi frunzele pentru tratarea
gripei, afecţiuni renale, diabet,
hipertensiune, afecţiuni cutanate,
creşterea părului.
Carduus acanthoides L - Ciulin
(fig. 343)
Este o plantă bienalǎ, înaltă până
la 1 m, cu tulpina spinos-aripată.
Frunzele sunt penat-fidate, cu marginea
spinoasă, dispuse altern. Florile sunt
roşii, grupate în antodii globuloase de
până la 3 cm. Antodiile sunt scurt
pedunculate, grupate până la 3, cu
hipsofile lanceolate. Înfloreşte în VI-IX.
Achena este însoţită de papus lung, alb,
cu peri simpli. Buruiană frecvent Fig. 341. Artemisia absinthium
întâlnită în pajiştile degradate, pârloage, 1. frunzǎ; 2. inflorescenţǎ; Fig. 342. Arctium lappa
3. floare; 4. antodiu; 5. fruct 1. plantǎ; 2. floare; 3. antodiu;
de la câmpie până la munte. (dupǎ Köhler's Medicinal Plants) 4. fruct (dupǎ Flora batava)
- 313 -
Cynara scolymus L. - Anghinare

Plantă perenă de talie înaltă, până la 2 m. Frunzele sunt penat-sectate, cu sgmente lobate, alb-
tomentoase pe partea inferioară. Antodiile sunt mari (7-8 cm), cu flori roşii, cu hipsofile cărnoase, cu vârful
acut. Achenele au papus gălbui. Se cultivă ca legumă şi ca plantă medicinală pentru tratarea bolilor de ficat.
Silybum marianum (L.) Gaertn – Armurariu
Plantă anuală – bienală, de 50-150 cm înălţime. Cultivată ca plantă medicinală, dar şi ornamentală.
Xanthium spinosum L. - Holeră (fig. 344)
Plantă anuală, înaltă de 20-80 cm. Frunzele sunt alterne, trilobate (penat-lobate sau partite), cu lobul
median mai lung, alb-tomentoase pe partea inferioară şi au la bază spini trifurcaţi, galbeni, de 2-3 cm
lungime. Florile sunt unisexuat-monoice, cele mascule sunt grupate în antodii, situate spre vârful ramurilor,
iar cele femele câte două, la subsuara frunzelor. Involucrul fructifer este mare, acoperă florile şi cele două
fructe la maturitate, fiind prevăzut cu spini uncinaţi, rezultând o fructificaţie elipsoidală (12 mm lung.),
galben-brunie, ce se agaţă de blana animalelor. Înfloreşte în VII-X. Buruiană frecvent întâlnită în păşuni,
locuri ruderale, dar şi în culturi, din zona de stepă până în etajul fagului. Originară din America de Sud.
Xanthium strumarium L. - Cornuţi, Scaietele popii (fig. 345)
Plantă anuală cu frunze peţiolate, palmat-lobate sau ovat-triunghiulare, cu marginea serată, aspru
pǎroase, fără spini la bazǎ, alterne. Florile sunt unisexuat-monoice, repartizate ca şi la specia precedentă.
Involucrul fructifer este ovoidal, de 12-15 mm lungime, verde-cenuşiu, cu spini denşi, subţiri şi uncinaţi.
Înfloreşte în VII-X. Buruiană ruderală şi segetală, în zona de stepă până în etajul gorunului. Este originară
din Eurasia.
Xanthium italicum Moretti - Cornaci
Plantă anualǎ, asemănătoare cu specia precedentă, dar involucrul fructifer este mai lung, peste 2 cm,
prevăzut cu spini lungi, groşi şi puternic uncinaţi. Înfloreşte în VII-IX. Buruiană ruderală şi segetală, din
zona de stepă până în zona pădurilor de stejar. Este originară din Europa de Sud.
Carthamus tinctorius L. - Şofrănel (fig. 346)
Plantă anuală, înaltă de 30-80 cm. Frunzele sunt sesile, eliptic-lanceolate, spinos-dinţate, alterne.
Florile sunt portocalii-roşietice, grupate în antodii ovate (cca. 3 cm diam.), solitare, înconjurate de hipsofile
foliacee, spinoase pe margini. Înfloreşte în VII-VIII. Achena este lipsită de papus. Seminţele au un conţinut
ridicat în ulei (30%), uleiul fiind semisicativ este folosit în industria vopselelor şi lacurilor, dar şi în
alimentaţie. Planta are proprietăţi tinctoriale, colorantul extras din flori este folosit la vopsitul fibrelor, în
industria alimentară, farmaceutică. Cultivată ca plantă oleaginoasă şi tinctorială. Este originară din Asia de
Sud-Vest.
Fig. 343. Carduus acanthoides Fig. 344. Xanthium spinosum Fig. 345. Xanthium strumarium
1. plantǎ; 2. floare. 3. fruct 1. plantǎ; 2. fruct; 3. fruct secţionat (Original)
(dupǎ C. A. M. Lindman) transversal
(dupǎ N. L Britton & A. Brown)
- 314 -
Fig. 346. Carthamus tinctorius Fig. 347. Centaurea cyanus

1. plantǎ; 2. inflorescenţǎ 1. plantǎ; 2. inflorescenţǎ secţionatǎ Fig. 348. Leontopodium alpinum
secţionatǎ longitudinal; 3. fruct longitudinal; 3. floare marginalǎ; (dupǎ O. W. Thomé)
(dupǎ O. W. Thomé) 4. floare centralǎ; 5. fruct.
Centaurea cyanus L. - Albăstrea, Vineţea (fig. 347)
Este o plantă anuală, înaltă de 30-70 cm. Frunzele sunt alterne, cele inferioare penat-fidate, iar cele
superioare liniar-lanceolate, alb-tomentoase. Antodiile au pe margine flori mai mari, albastre, iar în centru
flori mici, violacee şi prezintǎ pe partea inferioarǎ numeroase hipsofile imbricate. Înfloreşte în VI-VIII.
Achenele sunt însoţite de papus. Frecvent întâlnită ca buruiană în culturile de păioase, dar şi în locuri
ruderale, din zona de stepă până în etajul fagului. Planta are şi proprietăţi medicinale, din inflorescenţe se
prepară un ceai cu efect antiinflamator în afecţiuni oculare, astringent, diuretic. Există şi forme horticole,
ornamentale, cu antodii mai mari.
Santolina chamaecyparissus L. - Lemnul Maicii Domnului
Subarbust de talie mică (10-50 cm), sempervirescent, ramificat de la bază, suriu-păros şi aromat.
Frunzele sunt penat-sectate, mici, cărnoase, tomentoase, dispuse altern. Florile sunt galbene, grupate în
antodii mici (până la 1 cm diam.), globuloase, însoţite de hipsofile
cartilaginoase. Înfloreşte în VII-VIII.
Datorită portului său mic se cultivă ca plantă decorativă, pentru
borduri, în parcuri şi grădini.
Leontopodium alpinum Cass. - Albumiţă, Floare de colţ, Floarea
reginei (fig. 348)
Plantă perenă de talie mică, până la 20 cm înălţime, alb-tomentoasă.
Frunzele sunt lanceolate, suriu-păroase, cele bazale sunt dispuse în rozetă,
iar cele superioare altern. Inflorescenţa este compusă, formată din mai
multe antodii sesile, însoţită la bază de frunze bracteante, stelate, mari, alb-
dens tomentoase. Înfloreşte în VII-VIII. Creşte pe stâncăriile calcaroase
din etajul boreal şi subalpin. Este o plantă rară, ocrotită de lege, declarată
monument al naturii.
Tanacetum vulgare L. (Chrysanthemum vulgare (L.) Bernh.) -
Vetrice, Creaţǎ (fig. 349)
Plantǎ perenǎ, înaltǎ de 50-120 cm. Frunzele sunt penat-sectate, cu
segmente serate, alterne. Florile sunt galbene, grupate în antodii, grupate
corimbiform. Înfloreşte în VII-IX. Creşte în locuri ruderale, tufǎrişuri, Fig. 349. Tanacetum vulgare
zǎvoaie, din zona de stepǎ pânǎ în etajul fagului, fiind o plantǎ aromaticǎ, (după Elena Săvulescu)
şi medicinalǎ, cu proprietăţi antihelmintice. Originarǎ din Eurasia.
- 315 -
Specii cu flori ligulate pe marginea antodiului şi tubuloase în

centru:
Helianthus annuus L. - Floarea-soarelui (fig. 350)
Este o plantă anuală, înaltă de 1-3 m, cu tulpina plină cu măduvă
şi glandulos păroasă. Frunzele sunt mari, ovat-cordate, aspru-păroase,
lung peţiolate, dispuse altern, cu excepţia primelor perechi de frunze
care sunt opuse. Inflorescenţa este un antodiu mare, disciform, ce
prezintǎ pe partea inferioarǎ numeroase hipsofile involucrale, verzi,
aspru-pǎroase, iar pe partea superioarǎ flori ligulate, galbene-aurii,
mari, sterile, dispuse pe margine şi flori tubuloase, galbene-brunii,
mici, fertile, dispuse central. Înflorirea are loc de la marginea
antodiului spre interior. Înfloreşte în VII-IX. Achena este netedă, fără
papus. Seminţele sunt bogate în ulei (până la 45%). Se cultivă ca plantă
oleaginoasă, fiind şi o foarte bună plantă meliferă (se obţine miere).
Originară din America de Nord. Turtele rămase după extragerea
uleiului sunt folosite ca furaj pentru animale.
Helianthus tuberosus L. - Napi porceşti, Topinambur
Plantă perenă cu rizomi tuberizaţi. Tulpina este înaltă până la
Fig. 350. Helianthus annuus 2m, acoperită de peri. Frunzele sunt eliptic-lanceolate, dinţate, aspru
1. plantǎ; 2. antodiu secţionat long; păroase, dispuse altern. Antodiile sunt mai mici (4-8 cm în diam.), cu
3. floare ligulatǎ; 4. floare flori ligulate, galbene-aurii şi tubuloase, gălbui-brunii. Înfloreşte în IX-
tubuloasǎ; 5. fruct (dupǎ Flora XI. Se cultivă pentru tuberculii bogaţi în inulină, folosiţi în industria
R.P.R)
spirtului, furajarea animalelor. Este originară
din America de Nord.
Zinnia elegans Jacq. - Cârciumărese
(fig. 351)
Plantă anuală cu tulpina cilindrică,
înaltă de 30-80 cm, păroasă. Frunzele sunt
sesile, ovate, dispuse opus. Antodiile sunt
solitare, mari (5-12 cm diam.), cu flori ligulate
(femele), multiseriate, roşii, violete şi
tubuloase (hermafrodite), galbene. Înfloreşte
în VII-IX. Achena prezintă un papus redus la
doi dinţi aristiformi. Se cultivă în grădinile
ţǎrǎneşti ca plantă ornamentală. Este originară
din Mexic.
Callistephus chinensis (L.) Ness -
Ochiul boului (fig. 352)
Este o plantă anuală, patent-păroasă, cu
Fig. 351. Zinnia elegans Fig. 352. Callistephus chinensis
înălţimea de până la 80 cm. Frunzele sunt
(după Elena Săvulescu) (după Elena Săvulescu) ovat-eliptice, cu marginea inegal dinţată,
alterne. Antodiile sunt mari, cu flori ligulate
(marginale) multiseriate, albe, roze, albastre, violete, iar cele tubuloase (centrale), galbene. Înfloreşte în VIII-
X. Achena este prevăzută cu papus. Se cultivă în grădini, în scop ornamental. Originară din Asia de Est.
Gerbera jamesonii Bolus - Gerbera
Plantă perenă de 40-60 cm înălţime. Frunzele sunt lanceolate, lobate până la fidate, dispuse în rozetă
bazală. Antodiile sunt solitare, mari (cca. 10 cm diam.). În antodiu sunt prezente şi flori bilabiate, situate
spre centru. Florile ligulate şi bilabiate sunt portocalii, roşiatice, iar cele tubuloase, galbene-brunii. Achenele
sunt însoţite de papus. Se cultivă în seră pentru flori tăiate. Este originară din Africa de Sud.
Gazania rigens (L.) Gaertn. (Gazania splendens) - Gazanie (fig. 353)
Este o plantă perenă (anuală în cultură) de 20-40 cm înălţime, cu latex (excepţie în subfamilie).
Frunzele pot fi lanceolate sau penat-lobate până la sectate, alb-tomentoase pe faţa inferioară, dispuse în
rozetǎ bazalǎ. Antodiile sunt solitare, cu flori ligulate, albe, galbene sau portocalii, uneori cu o pată neagră la
bază şi flori tubuloase, galbene. Înfloreşte în VII-VIII. Achena este prevăzută cu papus. Se cultivă ca plantă
ornamentală în rabate. Originară din Africa de Sud.
- 316 -
Fig. 353. Gazania rigens Fig. 354. Dahlia variabilis

Dahlia variabilis (Willd.) Desf. (D. pinnata, D. rosea Cav.) -

Dalie, Gherghină (fig. 354)
Plantă perenă cu rădăcini tuberizate. Tulpina este înaltă până la
1 m, fără pruină. Frunzele sunt penat-sectate, dispuse opus. Antodiile Fig. 355. Bellis perennis
sunt mari, cu flori ligulate (femele, fertile), roze-violete şi tubuloase, 1. plantǎ; 2. inflorescenţǎ secţionatǎ
galbene. Există varietăţi cu flori ligulate şi în centrul antodiului. long. 3. floare ligulatǎ; 4. floare
Înfloreşte în VII-IX. Achena este fără papus. Se cultivă în grădini în tubuloasǎ; 5. fruct (A. Masclef)
scop ornamental. Este originară din America Centrală.
Dahlia coccinea Cav. - Gherghină
Spre deosebire de specia precedentă, tulpina şi frunzele sunt albăstrui-brumate, florile ligulate sunt
sterile, galbene sau roşii-deschis. Hipsofilele involucrale sunt reflecte.
Rudbeckia laciniata L - Mărită-mă mamă
Plantă perenă de talie mare (cca. 2 m), glabră, glaucă. Frunzele sunt de 2-3 ori penat-fidate, alterne.
Antodiile sunt mari (7-10 cm), cu flori ligulate, galbene şi flori tubuloase, negre-brunii. Înfloreşte în VII-X.
Achena este însoţitǎ de papus. Se cultivă în grădini şi parcuri ca plantă ornamentală. În Transilvania şi Banat
se găseşte spontan de-a lungul apelor. Este originară din America de Nord.
Rudbeckia hirta L. - Mărită-mă mamă
Plantă bienală, asemǎnǎtoare cu specia precedentǎ, dar de talie mai micǎ (30-100 cm), aspru păroasă,
cu frunze eliptic-lanceolate, întregi. Înfloreşte în VII-IX. Achena nu prezintă papus. Este originară din
America de Nord.
Bellis perennis L. - Bănuţei, Părăluţe (fig. 355)
Plantă perenă cu tulpina de tip scap, înaltă de 5-15 cm. Frunzele sunt
obovat-spatulate, dispuse în rozetă bazală. În vârful tulpinii se află un singur
antodiu, cu flori ligulate, albe, roze, iar cele tubuloase, galbene. Înfloreşte în
III-X. Achena nu prezintă papus. Se cultivă ca plantă ornamentală, var.
hortensis. Creşte spontan în pajişti, de la câmpie până la munte.
Tagetes erecta L. - Crăiţe
Plantă anuală cu miros specific. Tulpina este înaltǎ de până la 80 cm,
ramificată, cu ramificaţii verzi. Frunzele sunt penat-sectate, cu segmente
lanceolate, dispuse opus. Florile sunt portocalii, grupate în antodii mari (4-7
cm diam.), cu pedunculul sub antodiu puternic îngroşat. Înfloreşte în VII-X.
Este cultivată ca plantǎ ornamentalǎ. Originară din Mexic.
Tagetes patula L. - Crǎiţe (fig. 356)
Spre deosebire de specia precedentă, este de talie mai mică, cca. 40 cm,
cu ramificaţii violete. Antodiile sunt mai mici, cu pedunculul puţin îngroşat
sub inflorescenţă. Înfloreşte în VII-IX.
Cosmos bipinnatus Cav. - Cosmos (fig. 357)
Plantă anuală de talie mare, până la 2 m înălţime, cu tulpina ramificată. Fig. 356. Tagetes patula
Frunzele sunt de 2-3 ori penat-sectate, cu segmente filiforme, dispuse opus.
- 317 -
Antodiile au 5-9 cm diametru, cu flori ligulate, roşii, roze, albe, iar cele tubuloase, galbene. Înfloreşte în VII-
IX.
Achenele sunt negre, prevăzute cu rostru şi papus din 2-3 sete rigide. La noi în ţarǎ se mai cultivă C.
sulphureus, cu flori ligulate - portocalii, cu proprietăţi tinctoriale. Ambele specii sunt cultivate în scop
ornamental. Originare din Mexic.
Tanacetum indicum (L.) Sch.-Bip. (Chrysanthemum indicum L.) - Tufănică (fig. 358)
Plantǎ perenă cu tulpina ramificată şi lignificată la bază, înaltă de 60-90 cm. Frunzele sunt ovate,
penat-lobate, dispuse alterne. Florile sunt grupate în antodii mici (3 cm diam.), grupate corimbiform.
Antodiile sunt scurt pedunculate, de regulă involte (bătute), cu flori ligulate, galbene-ruginii, iar cele
tubuloase, galbene. Înfloreşte în IX-XI. Se cultivă ca plantă ornamentală în grădini. Originară din Asia de
Est.
Tanacetum morifolium (Ramat.) Kitam. (Chrysanthemum morifolium Ramat.) - Crizantemă
Plantă perenă, înaltă până la 150 cm. Antodiile sunt mari, lung pedunculate, cu numeroase flori
ligulate, variat colorate, la unele soiuri cu flori ligulate şi în centru. Înfloreşte în IX-XI. Cultivatǎ pentru flori
tăiate.
Leucanthemum vulgare Lam. (Chrysanthemum leucanthemum L.) - Margarete
Plantă perenă cu tulpina până la 1 m înălţime. Frunzele sunt oblanceolate, cu marginea dinţată, alterne.
Florile sunt grupate în antodii mici (2 cm diam.), cu flori ligulate, albe şi tubuloase, galbene. Înfloreşte în V-
X. Frecvent întâlnită în pajişti, tufărişuri, margini de păduri, din zona de silvostepă până în etajul boreal.
Leucanthemum maximum (Ramond) DC. (Chrysanthemum maximum Ramond) - Margarete
Plantă perenă, înaltă până la 130 cm, asemǎnǎtoare cu specia precedentǎ, dar antodiile sunt mari (7-9
cm). Înfloreşte în V-IX. Cultivată în scop ornamental.
Gaillardia pulchella Foug.- Fluturaşi (fig. 359)
Plantă anuală cu tulpina de 20- 50 cm înălţime, ramificatǎ, pǎroasǎ. Frunzele sunt lanceolate, întregi
până la penat-fidate, alterne. Antodiile sunt solitare, lung pedunculate, cu flori ligulate, maculate, galbene
spre vârf şi roşii-purpurii la bază, cu vârful tri-dinţat, iar cele tubuloase, galbene-portocalii, la maturitate,
negre-purpurii. Înfloreşte în VIII-IX. Achenele sunt prevăzute cu papus, format din 5-10 scvame aristate. Se
cultivă în scop ornamental. Este originară din America de Nord.
Aster novae-angliae L. - Steliţă (fig. 360)
Plantă perenă cu tulpina păroasă, ramificată, înaltă până la 100 cm. Frunzele sunt lanceolate, cu
marginea întreagă, aspru-pubescente, alterne. Cele inferioare sunt peţiolate, iar cele superioare sesile, cu baza
cordatǎ şi amplexicaule. Florile sunt grupate în antodii mici (2-3 cm), dispuse racemiform sau corimbiform.
Cele ligulate sunt albastre-roşietice, iar cele tubuloase, galbene. Înfloreşte în VII-IX. Achena este prevăzută
cu papus. Cultivată în grădini şi parcuri în scop ornamental. Originară din America de Nord.
Fig. 357. Cosmos bipinnatus Fig. 358. Tanacetum indicum Fig. 359. Gaillardia pulchella
(după Elena Săvulescu) (donaldheald.com) (după Elena Săvulescu)
- 318 -
Aster novi-belgii L.
Spre deosebire de specia precedentă, tulpina este glabră sau slab
pubescentă. Frunzele au baza auriculată (prevăzute cu urechiuşe) şi sunt
semiamplexicaule. Florile ligulate sunt albastre-violete. Înfloreşte în VIII-IX.
Senecio cruentus (Mass.) DC. - Cinerarie
Plantă perenă, cu frunze mari, subrotunde, palmate, cu baza cordată.
Antodiile sunt mari, grupate în raceme corimbiforme. Florile ligulate sunt
purpurii, albastre, violete, iar cele tubuloase, galbene. Înfloreşte în IV-X. Se
cultivă ca plantă ornamentală, la ghiveci. Originară din insulele Canare.
Senecio cineraria DC. ssp. bicolor - Cinerarie (fig. 361)
Este o plantă perenă, argintiu-tomentoasă, înaltă de cca. 60 cm.
Frunzele sunt dens alb-tomentoase, penat-lobate până la sectate, dispuse
altern. Florile sunt galbene, grupate în antodii mici, dispuse corimbiform.
Înfloreşte în VII-IX. Se cultivă ca plantă decorativă prin frunze, adeseori
pentru borduri şi covoare vegetale. Specie mediteraneană.
Fig. 360. Aster novae-angliae
Senecio vulgaris L. - Spălăcioasă (fig. 362) (dupǎ The book of wild
Plantă anuală de 10-40 cm înălţime. Frunzele sunt penat-lobate, până
la fidate, cu lobii dinţaţi, alterne. Antodiile sunt mici, cilindrice, fără flori
ligulate, cele tubuloase sunt galbene. Hipsofilele involucrale exterioare
sunt negre la vârf. Achenele au papus. Buruiană în locuri ruderale, din
zona pădurilor de stejar până în etajul boreal.
Tussilago farfara L.- Podbal (fig. 363)
Plantă perenă cu rizom, înaltă de 5-15 cm. Frunzele bazale sunt lung
peţiolate, ovat-triunghiulare, cu baza cordată, pe partea inferioară suriu-
păroase, apar dupǎ înflorire. Tulpina floriferă este neramificată şi prezintǎ
frunze mici, membranoase, roşcate, cu antodii mici (1 cm), ce au flori
ligulate şi tubuloase galbene. Florile ligulate sunt femele, fertile, iar cele
tubuloase mascule, sterile. Înfloreşte în III-V. Achenele prezintă papus.
Fig. 361. Senecio cineraria
Frecvent întâlnită pe terenurile umede, abrupte, marginea apelor, din zona
pădurilor de stejar până în etajul boreal. Planta are proprietăţi medicinale, )
pentru tratarea tusei, astmului bronşic.
Calendula officinalis L. - Gălbenele, Filimică (fig. 364)
Plantă anuală, cu tulpina ramificată,
înaltă de 20-50 cm, cu miros caracteristic.
Frunzele sunt dispuse altern, cele
inferioare sunt spatulate, iar cele
superioare eliptic-lanceolate, cu marginea
întreagă. Antodiile (cca. 4 cm) sunt lung
pedunculate, cu flori ligulate, portocalii,
biseriate, fertile (femele), iar cele
tubuloase, galbene-brunii, sterile
(mascule), adesea înlocuite de cele
ligulate. Înfloreşte în VI-IX. În acelaşi
antodiu, achenele sunt diferite ca formǎ
(heterocarpie): achenele externe sunt mai
mari, falcate şi prevăzute cu rostru, iar
cele interne sunt mai mici, curbate inelar,
cu spini. Se cultivă în grădini ca plantă
decorativă, medicinală şi tinctorială. Ca
plantă medicinală se folosesc florile pentru
tratarea inflamaţiilor gastrointestinale,
gastritelor, ulcerului gastric şi duodenal, Fig. 363. Tussilago farfara
dischineziei biliare, pentru răni, arsuri, Fig. 362. Senecio vulgaris 1. plantǎ; 2. floare ligulatǎ;
acnee, fiind un bun cicatrizant. Florile sunt 1. plantǎ; 2. floare tubuloasǎ; 3. floare tubuloasǎ; 4. fruct
folosite şi în cosmetică pentru tratarea 3. fruct, (dupǎ C. A. M. Lindman) (dupǎ C. A. M. Lindman)
- 319 -
tenurilor uscate. Este o specie

mediteraneană.
Achillea millefolium L. - Coada
şoricelului ( fig. 365)
Plantă perenă, cu frunze de 2-3 ori
penat-sectate, alterne. Antodiile sunt mici,
grupate în corimbe, cu flori ligulate mici,
albe-roze şi tubuloase, albe. Înfloreşte în
VI-VIII. Achenele sunt lipsite de papus.
Creşte în pajişti, tufărişuri, din zona
pădurilor de stejar până în etajul subalpin.
Plantă medicinală pentru stimularea poftei
de mâncare, bronşite, tuse, gastrite,
măreşte secreţia bilei, bun dezinfectant şi
calmant ş.a.
Achillea ptarmica L.- Rotoţele albe
Plantă perenă cu tulpina dreaptă de
40-120 cm înălţime. Frunzele sunt
lanceolate, fin serate. Antodiile sunt mai
mari decât la specia precedentǎ, grupate în
Fig. 364. Calendula officinalis
corimbe sau raceme, cu 5 flori ligulate,
Fig. 365. Achillea millefolium
1. plantǎ; 2. inflorescenţǎ secţionatǎ albe, iar cele tubuloase, albe-gălbui.
1. plantǎ; 2. antodiu; 3. floare
long. 3. floare ligulatǎ; 4. floare ligulatǎ; 4. floare tubuloasǎ Înfloreşte în VII-VIII. Creşte în locuri
tubuloasǎ; 5. antodiu la fructificare; (dupǎ C. A. M. Lindman) umede, mlăştinoase, pajişti, tufărişuri, în
6a, b, c. Fructe (dupǎ O. W. Thomé) zona pădurilor de stejar până în etajul
boreal. Cultivatǎ şi ca plantă ornamentală.
Achillea filipendulina Lam.
Plantă perenă, înaltă până la 1 m. Antodiile sunt grupate în corimbe mari, dense, cu flori tubuloase,
galbene, cele ligulate sunt mici sau lipsesc. Cultivată în scop ornamental.
Matricaria recutita L. (M. chamomilla L. p.p.) - Muşeţel (fig. 366)
Plantă anuală, înaltă până la 50 cm, cu miros intens, plăcut, din cauza uleiurilor eterice pe care le
secretă. Frunzele sunt de 2-3 ori penat-sectate, cu segmente filiforme, alterne. Receptaculul este conic, gol la
interior, cu flori ligulate, albe până la 12 şi
flori tubuloase, galbene. Înfloreşte în V-
VI. Creşte în locuri ruderale, păşuni,
uneori sărăturate, din zona de stepă până
în etajul fagului. Este o valoroasă plantă
medicinală de la care se folosesc
inflorescenţele pentru tratarea multor
afecţiuni: gastrite, ulcer gastric,
enterocolite, colici abdominale, stimularea
funcţiei hepatice, este un bun dezinfectant
şi antiinflamator.
Matricaria perforata Mérat (M.
inodora L. nom. Illegit.) - Romaniţǎ
nemirositoare (fig. 367)
Spre deosebire de specia
precedentǎ, planta nu are miros specific,
receptaculul este globulos şi plin, florile
ligulate sunt mai numeroase până la 25.
Fig. 366. Matricaria recutita Fig. 367. Matricaria perforata
Înfloreşte în VI-IX. Buruiană în culturile
1. plantǎ; 2. antodiu secţionat longi- 1. plantǎ; 2. antodiu secţionat
tudinal; 3. floare ligulatǎ; 4. floare longitudinal; 3. fruct de păioase, locuri ruderale, din zona de
tubuloasǎ; (dupǎ C. A. M. Lindman) (dupǎ C. A. M. Lindman) stepă până în etajul fagului.
- 320 -
Inula helenium L. - Iarbă mare

Plantă perenă de talie mare, cca. 1,5 m. Frunzele sunt mari, ovat-
eliptice, cenuşiu-tomentoase pe partea inferioară, alterne. Antodiile au 6-8 cm,
cu numeroase hipsofile imbricate. Florile ligulate sunt liniare, galbene-aurii, ca
şi cele tubuloase. Înfloreşte în VI-IX. Achena este însoţită de papus. Creşte
sporadic în zona pădurilor de stejar până în etajul fagului, în pajişti umede,
lunci, zăvoaie. Este o plantă medicinală, de la care se folosesc rădăcinile
pentru tratarea bronşitelor, astmului bronşic, tusei ş.a. Originară din Europa de
Est şi Asia.
Galinsoga parviflora Cav. - Busuioc sălbatic (fig. 368)
Plantă anuală, înaltă până la 60 cm. Frunzele sunt ovat-acuminate, cu
marginea serată, opuse. Antodiile sunt mici, cu 5 flori ligulate, albe şi
numeroase flori tubuloase, galbene. Înfloreşte în VI-X. Achenele sunt mici, cu
papus redus. Buruiană în culturile de prăşitoare, locuri ruderale, pe soluri
aluviale, din zona de silvostepă până în etajul fagului. Originară din America
de Sud şi Mexic. Fig. 368. Galinsoga parviflora
Conyza canadensis (L.) Cronq. (Erigeron canadensis L.) - Bătrâniş (fig. (multiweb.cz)
369)
Este o plantă anuală, înaltă până la 120 cm. Frunzele sunt liniar-
lanceolate, serate, dispuse altern. Antodiile sunt mici, grupate în panicule.
Florile ligulate sunt mici, alburii, iar cele tubuloase, albe-gălbui. Înfloreşte în
VI-IX. Achena este însoţită de papus. Buruiană ruderală, margini de păduri,
tufărişuri, din zona de stepă până în etajul fagului. Originară din America de
Nord.
Helichrysum bracteatum (Vent.) Andrews - Flori de paie, Imortele
Plantă anuală cu tulpina ramificată, înaltă până la 120 cm. Frunzele sunt
liniar-lanceolate, întregi, îngustate spre vârf şi bază, alterne. Antodiile sunt
solitare (2-5 cm), lung pedunculate, cu flori ligulate, variat colorate, galbene,
roze, purpurii, alb-lucioase. Înfloreşte în VII-IX. Achenele sunt prevăzute cu
papus. Cultivată ca plantă ornamentală. Florile îşi păstrează culoarea şi după
uscare. Este originară din Australia.
Subfamilia Cichorioideae (Liguliflorae)
Cuprinde plante care au în structura lor canale laticifere (secretă latex,
suc alb), iar în antodii sunt prezente numai flori ligulate, hermafrodite, cu Fig. 369. Conyza canadensis
simetrie zigomorfă. (dupǎ Walter Hood Fitch)
Cichorium intybus L. - Cicoare (fig. 370)
Plantă perenă, înaltă până la 100 cm, cu rădăcina pivotantă îngroşată.
Frunzele bazale sunt peţiolate, dispuse în rozetǎ, runcinate (penat-sectate, cu
segmente triunghiulare inegale), aspru pǎroase pe dos, iar cele superioare
alterne, sesile, lanceolate, cu marginea dinţatǎ. Florile sunt albastre, lipsite de
bractee, dispuse în antodii sesile, solitare sau grupate axilar câte 2-3. Înfloreşte
în VII-IX. Achena are papus scurt, format din numeroşi solzişori. Creşte de la
câmpie până la munte, în pajişti, păşuni, locuri ruderale. Planta are proprietăţi
medicinale pentru tratarea bolilor de ficat, febră, dureri reumatice. Frunzele
crude pot fi consumate ca salată, iar rădăcinile sunt utilizate pentru surogatul
de cafea.
Specia are două subspecii:
Cichorium intybus subsp. intybus - Cicoarea sălbatică;
Cichorium intybus subsp. sativum - Cicoarea cultivată, cu două
varietăţi:
• var. sativum - cultivată pentru rădăcini;
• var. foliosum - cultivată pentru frunze.
Fig. 370. Cichorium intybus
În ţările din vestul Europei se cultivă specia Cichorium endivia - 1. planta; 2. floare ligulatǎ;
Cicoare de grădină, Andive, de origine mediteraneană, cu frunze mari, sinuat- 3. Fruct; (dupǎ A. Masclef)
dentate, cultivată ca legumǎ pentru frunzele etiolate, consumate ca salată.
- 321 -
Aceasta are două varietăţi:

• var crispum - Cicoarea creaţă
• var. latifolium - Scarola
Taraxacum officinale Weber ex F.H. Wigg. - Păpădie (fig. 371)
Plantă perenă, cu tulpina de tip scap, înaltă de 5-40 cm. Frunzele sunt runcinate, situate în rozetă
bazală. În vârful tulpinii se află un singur antodiu, cu flori ligulate, galbene. Înfloreşte în IV-VII. Achena este
însoţită de papus simplu, susţinut de un rostru filiform de 3 ori mai lung decât achena. Creşte în pajişti, locuri
ruderale, dar şi buruiană în culturi, de la câmpie până la munte. Frunzele tinere se folosesc ca salată. Planta
are proprietăţi medicinale, ceaiul obţinut din frunze este folosit în tratarea bolilor de ficat.
Lactuca sativa L. - Salată (fig. 372)
Este o plantă anuală sau bienală, cu frunzele bazale obovate, peţiolate, dispuse în rozetă, din mijlocul
cărora se dezvoltă o tulpină înaltă până la 100 cm, ramificatǎ în partea superioarǎ, cu frunze eliptice, sesile şi
amplexicaule. Florile sunt galbene, grupate în antodii corimbiforme. Înfloreşte în VII-VIII. Achena este
însoţită de papus simplu, susţinut de un rostru
filiform, mai lung decât achena. Se cultivă ca
legumă, cu următoarele convarietăţi:
• convar. capitata - Salata căpăţână;
• convar. secalina - Salată de foi;
• convar. longifolia - Marulă
Sonchus arvensis L. - Susai (fig. 373)
Plantă perenă, cu rădăcina drajonantă.
Tulpina este fistuloasǎ, înaltǎ pânǎ la 150 cm.
Frunzele sunt alterne, sesile, pot fi lanceolate,
runcinate, spinulos-dinţate, cu auricule rotunjite.
Florile sunt galbene, grupate în antodii
corimbiforme. Înfloreşte în VII-VIII. Achena
prezintă pe ambele feţe 5 coaste longitudinale şi
este însoţită de papus cu peri simpli. Buruiană
segetală şi ruderală, din zona de stepă până în
Fig. 371. Taraxacum officinale Fig. 372. Lactuca sativa etajul fagului.
1. planta; 2. floare ligulatǎ; 1. plantǎ; 2. floare
Sonchus asper (L.) Hill - Susai aspru
3. fruct; (dupǎ Flora R.P.R.) (dupǎ filosofia.unibo.it)
Plantă anuală, cu rǎdǎcina pivotantǎ,
tulpinǎ fistuloasǎ, înaltă de 30-100 cm.
Frunzele sunt alterne. Cele inferioare sunt
ovate, peţiolate, cu peţiolul aripat, iar cele
superioare sunt sesile, cordat-amplexicaule, au
auricule rotunjite. Marginea frunzelor este
profund spinos-dinţatǎ, penat-lobatǎ pânǎ la
runcinatǎ. Florile sunt galbene, grupate în
antodii corimbiforme. Înfloreşte în VII-IX.
Achenele sunt comprimate, aripate, netede.
Buruiană frecvent întâlnită în culturi de
prăşitoare, dar şi în locuri ruderale, din zona
de stepă până în etajul gorunului.
Sonchus oleraceus L. - Susai moale
(fig. 374)
Plantă anuală, înaltă pânǎ la 80 cm.
Frunzele bazale sunt runcinate, cu peţiolul
aripat, iar cele tulpinale sagitate,
amplexicaule, cu auricule scurte. Înfloreşte în
Fig. 373. Sonchus arvensis Fig. 374. Sonchus oleraceus VI-VIII. Achenele sunt rugoase. Buruiană în
1. plantǎ; 2. fruct 1. plantǎ; 2. floare ligulatǎ; culturi şi locuri ruderale, din zona de stepă
(dupǎ C. A. M. Lindman) 3. fruct, (dupǎ C. A. M. Lindman) până în etajul fagului.
- 322 -
a) Exemplificaţi cu specii variaţia fructului familiei Oleaceae.
b) Ce fel de plante încadrează familiile Cuscutaceae şi Orobanchaceae?
c) Menţionaţi specii din familia Gesneriaceae şi precizaţi tipul de fruct.
d) Ce fruct au plantele din familia Solanaceae? Exemplificaţi cu specii.
e) Ce fel de corolă prezintă plantele din familia Lamiaceae? Daţi exemple de specii.
f) Exemplificaţi cu specii variaţia fructului la Caprifoliaceae.
g) Menţionaţi inflorescenţa şi fructul familiei Asteraceae şi daţi exemple de specii

ornamentale.

subclasa Asteridae, cu exemple de specii relevante şi importanţa lor.
- 323 -

Întrebarea 1
a) În familia Paeoniaceae fructul este polifoliculă. Exemple: Paeonia officinalis – bujor
românesc, P. arborea.
b) Familia Malvaceae cuprinde plante erbacee şi lemnoase, cu frunze cu nervaţiune
palmată, dispuse altern. Florile au de regulă caliciu dublu, caliciul extern (calicul) este
alcătuit din 3-13 sepale, de regulă libere, iar cel intern este gamosepal (cu sepale
unite). Corola este dialipetalǎ (cu petale libere). Androceul este monadelf, cu
numeroase stamine unite într-o coloană. Exemple: Hibiscus syriacus - Zămoşiţa de
Siria, Hibiscus rosa- sinensis – Trandafir japonez, Althaea rosea – Nalbă de grădină.
c) Plantele din familia Begoniaceae au frunze cu baza asimetrică. În parcuri şi grădini se
cultivă Begonia semperflorens – Ghiaţă, cu tulpina şi frunzele cărnoase, suculente,
verzi sau roşietice, flori roşii, roze, albe.
d) Familia Brassicaceae cuprinde plante erbacee, cu flori bisimetrice, pe tipul 4, grupate
în inflorescenţă de tip racem. Androceul este tetradinam (4 stamine cu filamente lungi,
2 cu filamente scurte). Fructul poate fi silicvă, când lungimea depăşeşte de 3-4 ori
lăţimea (Brassica) sau siliculă, când lăţimea este aproximativ egală cu lungimea
(Capsella).
e) Genul Cucumis cuprinde specii cu frunze palmat-lobate şi cârcei simpli. Exemple:
Cucumis sativus (castravete), Cucumis melo (pepene galben).
Genul Citrullus cuprinde specii cu frunze penat-sectate şi cârcei ramificaţi, exemplu
Citrullus lanatus – pepene verde.
Întrebarea 2
a) În familia Oleaceae fructul este variabil: samară (Fraxinus excelsior), capsulă
(Syringa vulgaris, Forsithia x intermedia), bacă (Ligustrum vulgare) sau drupă (Olea
eurupaea).
b) Familiile Cuscutaceae şi Orobanchaceae încadrează plante holoparazite (cu nutriţie
integrală din planta gazdă). Cele din Cuscutaceae parazitează pe partea aeriană a
plantei gazdă, iar cele din Orobanchaceae pe rădăcinile plantei gazdă.
c) Familia Gesneriaceae cuprinde plante erbacee perene, acoperite de peri, cu fructul
capsulă, exemplu: Saintpaulia ionantha - Violete africane, Sinningia speciosa -
Gloxinie.
d) În familia Solanaceae, fructul poate fi bacă sau capsulă. Exemple de specii cu fruct
bacă: Solanum tuberosum - Cartof, Solanum melongena - Vânăta, Lycopersicon
esculentum – Tomate, Capsicum annuum – Ardei, Atropa belladonna - Mătrăgună.
Specii cu fruct capsulă: Petunia x atkinsiana – Petunie, Nicotiana tabacum – Tutun,
Nicotiana alata - Regina nopţii.
e) Plantele din familia Lamiaceae se caracterizează prin corolă gamopetală de tip
bilabiată. Exemple: Lavandula angustifolia – Levănţica, Rosmarinus officinalis –
Rozmarin, Salvia splendens – Jaleş de grădină, Satureja hortensis – Cimbru de
grădină, Ocimum basilicum - Busuioc, Coleus blumei – Urzicuţă ş.a.
f) În familia Caprifoliaceae, fructul este variabil: bacă (Lonicera japonica - Mâna Maicii
Domnului), drupă (Vibrurnum opulus- Călin), capsulă (Weigela florida).
g) Familia Asteraceae se caracterizează prin inflorescenţă numită antodiu sau calatidiu.
În antodiu pot fi prezente numai flori tubuloase, numai flori ligulate sau ambele flori:
tubuloase în interior (de regulă fertile) şi ligulate la exterior (de regulă sterile). Fructul
este achenă, netedă sau însoţită de papus. Exemple de specii ornamentale: Zinnia
elegans – Cârciumărese, Callistephus chinensis - Ochiul boului, Gerbera jamesonii –
Gerbera, Gazania rigens – Gazanie, Dahlia variabilis - Dalie, Gherghină, Tagetes
erecta – Crăiţe, T. patula, Bellis perennis - Bănuţei, Tanacetum indicum
(Chrysanthemum indicum) – Tufănică, Chrysanthemum morifolium - Crizantemă ş.a.
- 324 -

INSTRUCŢIUNI

evaluare.


1. Genul Brassica: încadrare sistematică, tipul de fruct, exemple - 2 p.
2. Caracterizaţi familia Cucurbitaceae şi daţi exemple de specii - 2 p.
3. Exemplificaţi cu specii, variaţia fructului la familia Oleaceae - 1 p.
4. Menţionaţi specii din familia Solanaceae şi precizaţi tipul de fruct - 1p.
5. Precizaţi tipul de corolă şi fructul familiei Lamiaceae - 1 p.
6. Precizaţi inflorescenţa şi fructul familiei Asteraceae şi daţi exemple de specii
ornamentale 2 p.

3. Emberger L., 1960 - Les vegetaux vasculaires. Traite de Botanique sistematique, tome II,
Masson et C. Ed. Paris.
4. Grieve M., 1931 - A Modern Herbal, www.botanical.com.
5. Lambinon J. et coll., 1992 - Nouvelle Flore de la Belgique, du Grand-Duché de Luxembourg, du
Nord de la France et des Régions voisines Meise.
7. Masclef A., 1891 - Atlas des Plantes de France.
8. Morariu I., Todor I., 1966. Botanica sistematică. Ed. Did. şi Ped., Bucureşti.
Cluj-Napoca.
10. Otto Wilhelm Thomé, 1885 - Flora von Deutschland, Österreich und der Schweiz, Gera,
Germany.
14. Tutin T.G. et al., 1964-1980 - Flora Europaea (I-V) et vol. 1, ediţia a 2-a, 1993, Cambridge.
15. Wettstein R., 1935 - Handbuch der Systematischen Botanik, Franz Deuticke, Leipzig, Wien.
- 325 -

CLASA LILIOPSIDA
CUPRINS
10.2. Clasa Liliopsida (Monocotyledonatae): caracterizare, clasificare 236
Subclasa Liliidae
10.2.1. Ordinul: Liliales, Orchidales, Bromeliales, Zingiberales, Commelinales, Juncales, 236
Cyperales şi Poales
Subclasa Arecidae
10.2.2. 350
Ordinul: Arecales, Arales şi Typhales
10.3. Specii de plante ocrotite de lege şi declarate monumente ale naturii 353
10.5. Lucrare de verificare nr.10 355

Cunoşti caracterele subclaselor Liliidae şi Arecidae;
Cunoşti caracterele de bază ale principalelor familii şi genuri din aceste subclase, cu exemple de
10.2. CLASA LILIOPSIDA (MONOCOTYLEDONATAE): CARACTERIZARE, CLASIFICARE
Cuprinde de regulă plante erbacee, cca. 63.000 de specii, răspândite pe tot globul, cu următoarele
caracteristici:
Embrionul şi plantula prezintǎ un singur cotiledon.
Rădăcina este fasciculată, cea embrionară (principalǎ) fiind de scurtă durată sau redusă.
Tulpinile aeriene sunt de regulă neramificate, având fascicule conducătoare de tip colateral închise,
fără îngroşări secundare (lipseşte cambiul). Fasciculele conducătoare sunt împrăştiate în cilindrul central
(atactostel) sau pe două cercuri concentrice.
Frunzele sunt alterne sau distihe, simple, sesile, cu teaca bine dezvoltatǎ, au nervaţiune paralelă sau
arcuată.
Florile sunt pe tipul 3, rareori pe tipul 4.
Din această clasă se prezintă 2 subclase: Liliidae şi Arecidae.
10.2.1. SUBCLASA LILIIDAE

Cuprinde de regulă plante erbacee, cu rizomi, bulbi, bulbo-tuberculi.
Frunzele sunt simple, alterne sau distihe, cu teci dezvoltate.
Florile sunt actinomorfe sau zigomorfe, hermafrodite, rar unisexuate, pe tipul 3, pentaciclice sau
tetraciclice. Învelişul floral este simplu, de tip perigon petaloid, rar dublu, în anumite situaţii acesta poate să
lipsească. Androceul este format din 6 stamine, există cazuri când prin avortare se ajunge la 3 sau chiar la 1
stamină. Gineceul este tricarpelar, sincarp (cu carpele unite), ovarul fiind superior sau inferior. Placentaţia
este axilară, rar parietală (Cyperaceae, Poaceae). Ovulele sunt de regulă anatrope (răsturnate), cu 2
integumente (excepţie la Orchidaceae, ovulele au 1 integument). Fructele sunt capsule sau bace, iar
seminţele au endosperm, excepţie la Orchidaceae.
Din subclasă sunt prezentate următoarele ordine: Liliales, Orchidales, Bromeliales, Zingiberales,
Commelinales, Juncales, Cyperales şi Poales.
- 326 -
ORDINUL LILIALES
Cu următoarele familii caracterizate: Liliaceae, Alliaceae, Amaryllidaceae, Agavaceae şi Iridaceae.
Familia Liliaceae
Cuprinde cca. 250 de genuri cu 4.000 de specii, răspândite pe tot globul.
Sunt de regulă plante erbacee, perene, cu rizomi, bulbi, bulbo-tuberculi. Frunzele sunt sesile, alterne,
tulpinale sau bazale, rar în verticil. Florile sunt pe tipul 3, actinomorfe, rar zigomorfe, hermafrodite, rar
unisexuate, solitare sau grupate în raceme, umbele, spice. Învelişul floral este perigon petaloid, cu tepale
libere sau unite. Androceul este format din 6 stamine libere, dispuse pe două verticile. Gineceul tricarpelar,
gamocarpelar, superior.
Formula floralǎ: ✴ P3+3; (3+3) A3+3 G(3)
Fructul este capsulă, rar bacă.
Veratrum album L.- Ştirigoaie (fig. 375)
Plantă perenă cu rizom, înaltă până la 100 cm. Frunzele sunt alterne, lat-eliptice, cu nervaţiune arcuată,
cu teci bine dezvoltate, cilindrice. Florile sunt alb-verzui sau gǎlbui, grupate în racem compus, terminal.
Înfloreşte în VI-VIII. Este foarte toxică, creşte în pajiştile montane umede. Rizomul Veratri albi conţine
alcaloizi, cum sunt: protoveratrina, veratroidina, cu utilităţi în medicina tradiţională umană şi veterinară,
pentru scăderea febrei, fiind sedativ.
Colchicum autumnale L. - Brânduşa de toamnă (fig. 376)
Plantă perenă cu bulbo-tubercul, înaltǎ de cca. 30 cm. Frunzele sunt liniar-lanceolate, apar de pe
bulbo-tubercul primăvara. Florile sunt roze-violete, cu tepalele unite la bază într-un tub lung. Înfloreşte
toamna (IX-X). După fecundare, ovarul rămâne în sol până în primăvara anului următor, când tulpina
străbate solul, purtând în vârf fructul, protejat de câteva frunze. Capsula este septicidă (se deschide pe linia
de concreştere a carpelelor), brună, înconjurată de frunze, se formează în luna mai. Creşte în pajiştile de deal
şi munte. Planta este toxică, mai ales seminţele, datorită conţinutului în colchicină, alcaloid folosit în
cercetările de genetică şi în medicină, având acţiune analgezică antiinflamatoare, pentru tratarea crizelor
acute de gută.
Hemerocallis lilioasphodelus L. em Scop. (H. flava (L.) L.) - Crin galben
Este o plantă perenă cu rizom, înaltă până la 100 cm. Frunzele sunt liniare, lungi de cca. 100 cm.
Florile sunt mari (6 cm), galbene, odorante, gamotepale (cu tepale unite la bază). Înfloreşte în VI-VII. Se
cultivă în scop ornamental. Originară din Europa de sud.
Hemerocallis fulva (L.) L. - Crin roşietic (fig. 377)
Plantă perenă, asemǎnǎtoare cu specia precedentǎ, dar cu flori roşii-portocalii, nemirositoare.
Înfloreşte în VI-VII. Se cultivă ca plantă ornamentală în parcuri şi grădini, preferând locuri însorite. În
Fig. 375. Veratrum album

1. fragment de tulpinǎ cu frunze; Fig. 376. Colchicum autumnale Fig. 377. Hemerocallis fulva
2. inflorescenţǎ; 3 floare; 4. fruct; 1. plantǎ la înflorire; 1. plantǎ; 2. floare;
5. sǎmânţǎ. (dupǎ O. W. Thomé) 2. plantǎ la fructificare (dupǎ O. W. Thomé)
- 327 -
Japonia, bobocii florali sunt consumaţi ca salată din cele mai vechi timpuri. Originară din China.
Genul Lilium cuprinde specii de crin, cu bulbi solzoşi, flori cu tepale libere.
Lilium candidum L.- Crin alb
Plantă perenă cu bulb solzos, albicios, înaltă de 60-100 cm. Frunzele sunt liniar-lanceolate, dispuse
altern. Florile sunt albe, mari, puternic odorante, dialitepale, grupate în racem terminal. Înfloreşte în V-VI.
Se cultivă ca plantǎ ornamentalǎ. Originară din Asia de Sud-Vest.
Lilium regale Wils. - Crin regal
Plantă perenă cu bulb solzos, roşietic, înaltă până la 150 cm. Florile sunt mai mari decât la specia
precedentǎ (10-15 cm lung.), albe, cu nuanţe roze-violete la exterior. Înfloreşte în VII-VIII. Plantă
ornamentală, cultivată pentru flori tăiate. Originară din China.
Lilium martagon L.- Crin de pădure (fig. 378)
Plantǎ perenă de 40-80 cm înălţime, cu frunze dispuse în verticil. Florile sunt nutante, roze, cu puncte
purpurii. Înfloreşte în V-VI. Creşte spontan în păduri, tufărişuri, margini de păduri, din zona pădurilor de
stejar până în etajul boreal.
Genul Fritillaria cuprinde specii cu tepale libere.
Fritillaria imperialis L.
Plantă perenă de talie mare (50-100 cm), cu bulb tunicat. Frunzele sunt lanceolate, dispuse altern sau
în verticil. Florile sunt roşii-portocalii, nutante, dialitepale, grupate în umbelă, protejată la bază de bractee
involucrale sub formă de coamă. Plantă ornamentală, înfloreşte în V-VI. Originară din Asia de vest.
Fritillaria meleagris L. - Bibilică (fig. 379)
Plantă perenă de cca. 30 cm înălţime. Frunzele sunt liniare, dispuse altern. În vârful tulpinii se află o
singură floare nutantă, brună-purpurie, cu tepalele prevăzute la bază cu o gropiţă nectariferă şi un desen în
formă de şah. Este o specie rară, declarată monument al naturii, fiind ocrotită de lege. Înfloreşte în IV-V.
Creşte sporadic în pajiştile umede, înmlăştinite, din zona pădurilor de stejar până în etajul boreal.
Genul Tulipa cuprinde specii cu tepale libere.
Tulipa gesneriana L. - Lalea (fig. 380)
Plantă perenă cu bulb tunicat, ovoidal, înaltă de până la 40 cm. Frunzele sunt lanceolate, dispuse
altern. Florile sunt solitare, de diferite culori, dialitepale. Înfloreşte în IV-V. Cultivatǎ în scop ornamental.
Originară din Asia de Sud-Vest.
Genul Scilla cuprinde specii cu tepale libere.
Scilla bifolia L. - Viorele
Plantă perenă cu bulb tunicat, ovoidal, înaltă de 10-20 cm. Tulpina este de tip scap, cu două frunze
liniare, situate la bază. Florile sunt albastre-violete, dialitepale, grupate în racem terminal. Înfloreşte în III-
IV. Frecvent întâlnită în păduri, tufărişuri, pajişti, din zona de silvostepă până în etajul boreal. Uneori se
cultivă ca plantă ornamentală.
Fig. 378. Lilium martagon Fig. 379. Fritillaria meleagris Fig. 380. Tulipa gesneriana
1. plantǎ; 2. fruct 1. plantǎ; 2. fruct
(dupǎ O. W. Thomé) (dupǎ C. A. M. Lindman)
- 328 -
Genul Hyacinthus cu tepale unite.

Hyacinthus orientalis L.- Zambilă (fig. 381)
Plantă perenă cu bulb tunicat, globulos. Tulpina este de tip scap, cca. 20 cm înǎlţime, de la baza căreia
pornesc frunze liniare. Florile sunt de diferite culori: albe, albastre, violete, roze, galbene, roşii, puternic
odorante, gamotepale, cu lacinii reflecte (recurbate), grupate în racem terminal. Înfloreşte în III-IV. Se
cultivă în scop ornamental, în grădini şi parcuri. Este originară din Asia Centrală.
Fig. 382. Asparagus officinalis

Fig 383. Ruscus aculeatus
Fig. 381. Hyacinthus 1. rizom cu lǎstar; 2. tulpinǎ
1. rizom; 2. tulpinǎ cu filocladii;
orientalis floriferǎ şi fructiferǎ; 3. floare
3. floare; 4.fructe.
masculǎ; 4. floare femelǎ

Asparagus sprengeri Regel
Plantă perenă cu rizom scurt, gros şi tulpini aeriene culcate sau agǎţǎtoare. Frunzele sunt reduse la
scvame, membranoase. Prezintǎ ramificaţii liniare, numite filocladii, asemănătoare frunzelor, late de 2 mm,
cu rol asimilator. Florile sunt hermafrodite, albe, grupate în raceme axilare. Bacele sunt roşii. Se cultivă ca
plantă ornamentală la ghiveci. Originară din Africa de Sud.
Asparagus officinalis L. - Sparanghel (fig. 382)
Este o plantă perenă, înaltă până la 150 cm, cu filocladii filiforme,
dispuse în verticile. Florile sunt unisexuat-dioice, palid-galbene, solitare,
axilare, gamotepale. Înfloreşte în VI-VIII. Creşte sporadic din zona de stepă
până în etajul gorunului, în tufărişuri, pajişti, nisipuri. Se cultivă ca legumă
pentru lăstarii tineri, cǎrnoşi, etiolaţi. Specie submediteraneană.
Asparagus pseudoscaber Grec.- Umbra iepurelui
Plantă perenă cu tulpina puternic ramificată, cu filocladii filiforme,
grupate în fascicule, frunze reduse la scvame, albicioase. Florile sunt
unisexuat-dioice, albe, axilare. Înfloreşte în V-VI. Bacele sunt roşii. Creşte
sporadic în zona de stepă, în tufărişuri, pajişti, nisipuri litorale. Poate fi
folositǎ la aranjamentele florale.
Ruscus aculeatus L. - Ghimpe (fig. 383)
Este un subarbust, sempervirescent, ramificat, înalt de cca. 40 cm, cu
rizom gros, orizontal. Ramificaţiile, numite filocladii, sunt eliptice, spinoase la
vârf, susţin în zona centralǎ 1-5 flori mici, albe, dialitepale, situate în axila
unei bractee. Înfloreşte în II-IV. Bacele sunt roşii. Creşte sporadic în păduri,
rarişti de păduri, tufărişuri, în sudul şi vestul ţării, fiind ocrotit de lege, Fig. 384. Convallaria majalis
declarat monument al naturii. 1. plantǎ; 2. floare; 3. fruct
Convallaria majalis L. - Lăcrămioare, Mărgăritar (fig. 384) (dupǎ O. W. Thomé)
Plantă perenă cu rizom subţire, orizontal; tulpină scap, înaltǎ de 15-20
- 329 -
cm. La baza tulpinii se găsesc două frunze mari, eliptic-lanceolate, cu nervaţiune arcuată. Florile sunt albe,
nutante, gamotepale, puternic odorante, grupate în racem unilateral, terminal. Înfloreşte în V-VI. Baca este
roşie, globuloasă. Este o plantă toxică, conţine glicozidul convallarina, cu proprietăţi medicinale, pentru
tratarea afecţiunilor cardiace. Frecvent întâlnit în pădurile de foioase. Poate fi cultivat în scop ornamental.
Familia Alliaceae
Cuprinde plante erbacee, perene, cu bulbi tunicaţi. Tulpina este de tip scap, cu frunzele dispuse la
bază. Florile sunt hermafrodite, actinomorfe, pe tipul 3, au învelişul floral perigon, cu tepale puţin
concrescute la bazǎ, grupate în inflorescenţe cimoase, reunite umbeliform şi învelite la început de 2 hipsofile
membranoase, numite spată.
Fructul este capsulă loculicidă (se deschide pe linia nervurii mediane a carpelelor), cu seminţe negre.
Din punct de vedere biochimic, plantele din această familie conţin uleiuri eterice cu sulf, ce dau un miros
caracteristic.
Allium cepa L. - Ceapa (fig. 385)
Plantă bienală sau trienală cu bulb tunicat, mare, globulos sau disciform, care se formează în primul an
la ceapa de apă şi în anul al doilea la ceapa de arpagic. Tulpina este cilindrică, protejată la bază de teci care
se suprapun, rezultând o tulpină falsă, scurtă. Frunzele sunt cilindrice, fistuloase, acoperite de pruină.
Tulpina floriferă se formează în anul II sau III şi poartă în vârf o inflorescenţă
globuloasă: umbelă cu cime elicoidale, formată din flori albe, protejată la început
de două hipsofile membranoase (spată), care mai târziu se sfâşie. Înfloreşte în
VI-VIII. Se cultivă ca legumă pentru frunze şi bulbi, fiind bogată în fitoncide.
Originară din Asia Centrală.
Din genul Allium, se mai cultivă următoarele specii:
Allium fistulosum L. - Ceapă de iarnă
Prezintă bulbi alungiţi, care pot rezista în câmp şi în timpul iernii. Tulpina
este fistuloasă, umflată spre bază (cca. 4 cm). Florile sunt albe, cu stamine mai
lungi decât tepalele. Se cultivă ca legumă.
Allium ascalonicum L. - Şalotă, Haşme
Plantă cu mai mulţi bulbi cilindrici, prinşi pe un disc comun, acoperiţi de
tunici proprii. Florile sunt albe sau roşietice, grupate umbeliform, acoperite de o
spată scurtă. Inflorescenţa prezintă bulbili.
Fig. 385. Allium cepa Allium schoenoprasum L. Ceapă de tuns, Arpagic
1. plantǎ; 2. bulb Seamănă cu specia precedentă, dar cu bulbi mai mici.
secţionat longitudinal Allium ampeloprasum L. - Ceapă de vară, Usturoi de Albania
Plantă cu miros de usturoi, cu bulb, ovoidal, frunze liniare.
Allium sativum L. - Usturoi (fig. 386)
Plantă perenă cu bulb compus, format din bulbili
(popular căţei), grupaţi pe un disc comun, înveliţi în
tunici albicioase. Frunzele sunt plane, liniare. În vârful
tulpinii se află inflorescenţa globuloasă, acoperită de o
spată mare. Florile sunt albe-verzui, roşietice, unele
formând bulbili, ce asigură înmulţirea vegetativă.
Înfloreşte în VI-VIII. Este o plantă condimentară, sucul
bulbului are acţiune bacteriostatică şi micşorează
tensiunea arterială. Se cultivă ca plantă alimentară şi
condimentară. Originară din Asia Centrală.
Allium porrum L.- Praz (fig. 387)
Plantă bienală cu bulb cilindric, lung, albicios.
Frunzele sunt plane, liniare, late de 2-3 cm, distihe.
Florile sunt albe, grupate în inflorescenţǎ mare,
globuloasǎ. Înfloreşte în VI-VIII. Se cultivă ca plantă
alimentară, în sudul ţării (Oltenia) şi în Moldova.
Fig. 386. Allium sativum Fig. 387. Allium porrum Allium ursinum L. - Leurdă
1. plantǎ cu bulb; 2. bulb; 1. plantǎ cu bulb;
Plantă perenă cu bulb alungit, îngust, înaltă până
3. bulbil; 4. inflorescenţǎ 2. inflorescenţǎ;
(dupǎ Meredith Sayles 3. bulb; (www.zum.de) la 50 cm. Frunzele sunt peţiolate, lat-eliptice. Florile
Hughes)
- 330 -
sunt albe, odorante, dispuse umbeliform. Înfloreşte în V-VI. Planta are miros de usturoi. Frecvent întâlnită în
pădurile de foioase.
Familia Amaryllidaceae
Cuprinde cca. 60 de genuri cu 800 de specii, întâlnite mai ales în regiunile
tropicale.
Sunt plante erbacee, perene, cu bulbi tunicaţi şi tulpină scap. Frunzele
sunt liniare, situate la baza tulpinii. Florile sunt hermafrodite, actinomorfe, rar
zigomorfe, pe tipul 3, protejate la bază de hipsofile (spată), cu învelişul floral
perigon petaloid, uneori prezintă coronulă (paracorolă). Tepalele pot fi libere sau
unite. Androceul este format din 6 stamine libere, iar gineceul tricarpelar,
gamocarpelar, inferior. Fructul este capsulă.
Formula floralǎ: ✴ P3-+3; (3+3) A3+3 G(3)
Amaryllis vittata Aiton (Hippeastrum vittatum (Aiton) Herbert) - Crin de
glastră
Plantă perenă cu bulb mare, globulos. Tulpina este scap, înaltă până la 100
cm. Frunzele sunt lat-liniare, situate la baza tulpinii. Florile sunt zigomorfe, mari
(cca. 15 cm lung.), roşietice, gamotepale, odorante, grupate câte 2-6,
umbeliform, în vârful tulpinii. Înfloreşte în II-IV. Se cultivă la ghiveci ca plantă
ornamentală. Originară din Peru.
Galanthus nivalis L. - Ghiocel (fig. 388)
Plantă perenă cu bulb tunicat, tulpinǎ scap, înaltă de 10-30 cm, cu 2 frunze Fig. 388. Galanthus nivalis
bazale, liniare. În partea apicală a tulpinii se află o floare solitară, albă, nutantă,
dialitepală, protejată de spată. Tepalele interne sunt mult mai scurte decât cele
externe şi au vârful emarginat, cu o pată verde. Înfloreşte primăvara devreme II-
III. Creşte în păduri şi tufărişuri, din zona de silvostepă până în etajul boreal. Se
cultivă şi în grădini, în scop ornamental.
Narcissus pseudonarcissus L - Narcisa galbenă
Plantă perenă cu bulb tunicat, tulpină de tip scap, înaltă de 15-40 cm.
Frunzele sunt liniare, situate la baza tulpinii. Florile sunt galbene, solitare,
gamotepale, cu lacinii patente, protejate de spată membranoasǎ, care se observǎ
pe pedicelul floral. În interiorul perigonului se află o coronulă infundibuliformǎ,
mare, egală sau mai mare decât laciniile perigonului. Înfloreşte în IV-V. Se
cultivă în grădini şi parcuri, în scop ornamental. Capsula este loculicidă, cu
numeroase seminţe.
Narcissus poeticus L. - Narcisa albă (fig. 389)
Plantă perenă cu flori albe, solitare, gamotepale, au coronulă scurtă,
gălbuie, cu marginea roşietică. Înfloreşte în IV-V. Cultivată ca plantă
ornamentală, dar creşte şi în flora spontană. Este o specie mediteraneană.
Fig. 389. Narcissus poeticus
Familia Iridaceae (după Elena Săvulescu)
Este reprezentată de cca. 92 de genuri cu 1.800 de specii.
Cuprinde plante erbacee, perene, cu rizomi sau bulbo-tuberculi, rar cu bulbi. Frunzele sunt ensiforme
(în formă de teacă de sabie) sau liniare, dispuse altern sau bazal. Florile sunt solitare sau grupate în cime
monohaziale, hermafrodite, actinomorfe, rar zigomorfe, pe tipul 3, cu perigon adesea gamotepal, protejate de
spatǎ, fiind asemănătoare cu cele din fam. Amaryllidaceae, cu deosebirea că androceul este format din 3
stamine. Fructul este capsulă.
Formula floralǎ: ✴; . |. P3+3; (3+3) A3 G(3)
Iris germanica L. - Stânjenel (fig. 390).
Plantă perenă cu rizom, înaltă de 40-90 cm, cu tulpina cilindricǎ, foliatǎ. Frunzele sunt ensiforme,
verzi-albǎstrui. Florile sunt actinomorfe, mari, violete, grupate în ripidiu (cimǎ evantai). Tepalele sunt unite
la bazǎ într-un tub scurt, cele externe sunt reflecte, prevăzute cu peri gălbui în zona mediană, iar cele interne
sunt drepte şi arcuite spre interior. Staminele sunt acoperite de lobii stigmatului, care sunt petaloizi (de
- 331 -
aceeaşi culoare cu tepalele). Înfloreşte în V-VI. Se cultivă ca plantă ornamentală. Originară din sudul
Europei.
În flora spontană, întâlnim următoarele specii ale genului Iris:
Iris graminea L. - Stânjenel
Plantă perenă cu tulpina comprimată, biaripată, de cca. 30 cm înălţime. Florile sunt violete, puternic
odorante, cu tepalele externe fără peri. Înfloreşte în V-VI. Creşte în pajişti şi tufărişuri, din zona de silvostepă
până în etajul gorunului.
Iris pseudacorus L. - Stânjenel de baltă
Plantă perenă cu flori galbene. Înfloreşte în V-VII. Creşte în locuri mlăştinoase, zăvoaie, pe malul
apelor. Capsula este cilindrică, de 4-8 cm lungime.
Iris pumila L. - Răţişoare
Plantă perenă cu tulpina mică (1 cm). Florile sunt solitare, violete, galbene, purpurii, cu tepalele
externe păroase. Înfloreşte în IV-V. Creşte în pajiştile însorite, din zona de stepă până în etajul gorunului.
Crocus vernus (L.) Hill (C. heuffelianus Herbert) - Brânduşă de primăvară
Plantă perenă cu bulbo-tubercul. Frunzele sunt liniare, situate la baza tulpinii. Florile sunt
actinomorfe, violete, cu tepale unite la bază. Înfloreşte în III-IV. Creşte în pajişti, tufărişuri, din etajul
gorunului până în etajul boreal.
Crocus flavus Vest (C. aureus Sibth. et Sm.) - Brânduşă galbenă
Plantă perenă cu flori galbene. Florile sunt protejate de spată, formată din hipsofile liniare. Înfloreşte
în II-IV.
Freesia refracta (Jacq.) Ecklon ex Klatt - Frezie (fig. 391)
Este o plantă perenă cu bulbo-tubercul. Tulpina este înaltă până la 40 cm. Frunzele sunt liniar-
ensiforme. Florile sunt zigomorfe, galbene-verzui până la galben-intens, rar albe, gamotepale, grupate în
cime. Axul inflorescenţei este curbat orizontal, în zig-zag. Înfloreşte în XI-III.
Freesia armstrongii W. Wats. - Frezie
Plantă perenă de talie mai înaltă, cca. 50 cm. Florile sunt roşii-purpurii pe marginile laciniilor, tubul
perigonului alb cu baza oranj. Înfloreşte în IX-III. Ambele specii se cultivă în seră pentru flori tăiate.
Originare din Africa de Sud.
Gladiolus communis L.- Gladiole (fig. 392)
Plantă perenă cu bulbo-tubercul. Frunzele sunt liniar-ensiforme. Florile sunt zigomorfe, mari, roşii,
gamotepale, cu lacinii inegale, grupate în cimă unilaterală, cu axul inflorescenţei drept. Înfloreşte în V-VII.
Se cultivă în scop ornamental. Este originară din Africa de Nord-Vest.
Gladiolus x colvillii Sweet (G. gandavensis Van Houtte; G. psittacinus x G. cardinalis)
Este un hibrid cu flori mari (10 cm), variat-colorate. Cultivat pentru flori tăiate. Înfloreşte în V-VI.
Fig. 390. Iris germanica Fig. 391. Freesia refracta Fig. 392. Gladiolus communis
(dupǎ O. W. Thomé) (www.rosegathering.com) (www. chiba-muse.or.jp)
- 332 -
Familia Agavaceae
Cuprinde plante din regiunile tropicale, cca. 9 genuri cu 400 de specii.
Sunt plante erbacee, perene sau lemnoase, cu rizomi sau bulbo-tuberculi. Plantele lemnoase prezintǎ
îngroşǎri secundare extrafasciculare. Tulpina este de tip scap. Frunzele sunt persistente, liniare, fibroase,
rigide, cărnoase, situate la baza tulpinii, uneori şi tulpinale, alterne. Florile sunt pe tipul 3, hermafrodite,
actinomorfe, slab zigomorfe, cu învelişul floral perigon petaloid, gamotepale sau dialitepale, grupate în
inflorescenţe terminale. Gineceul este tricarpelar, gamocarpelar, superior sau inferior. Fructul este capsulă
loculicidă sau bacă.
Agave americana L.
Plantă perenă cu rizom, viguroasă, cu frunze lanceolate, suculente, lungi până la 150 cm, cu marginea
spinoasă, dispuse în rozetă. Este o specie monocarpică, înfloreşte şi fructifică o singură dată în viaţǎ
(dupǎ10-20 ani). Tulpina floriferă este înaltă (10 m) şi poartă în vârf o inflorescenţă mare, în formǎ de
candelabru, cu numeroase flori mici, gamotepale. Înfloreşte în VI-VII. Fructul este capsulă. În ţara noastră
se cultivă ca plantă ornamentală, în seră. Originară din Mexic.
Polianthes tuberosa L.- Tuberoză
Plantă perenă cu bulbo-tubercul, înaltă până la 100 cm. Frunzele sunt liniare, cele bazale sunt dispuse
în rozetă, iar cele tulpinale, alterne, amplexicaule. Florile sunt zigomorfe, alburii, gamotepale, odorante,
grupate câte două în racem spiciform, apical. Înfloreşte în VII-VIII. Capsula
este cărnoasă. Se cultivă pentru flori tăiate. Originară din Mexic.
Sansevieria zeylanica Willd.
Plantă perenă cu rizom, înaltă de până la 100 cm. Frunzele sunt
verticale, lungi până la 90 cm şi late de 3-5 cm, cu benzi transversale, diferit
colorate. Florile sunt mici, albe, gamotepale, grupate în raceme terminale.
Fructul este bacă. Se cultivă la ghiveci, fiind decorativă prin frunze. Există
specii cu frunze dispuse în rozetă, altele cu o dungă galbenă pe margini (S.
trifascinata). Originară din Ceylon.
Yucca filamentosa L. (Y. smalliana Fernald), fig. 393
Plantă perenă cu rizom, tulpină scap, lignificată. Frunzele sunt dispuse
în rozetă bazală, rigide, divergent-patente, cu vârful ascuţit şi margini ce se
destramă în fibre încreţite. Tulpina floriferă este înaltă până la 200 cm, cu
flori albe-gălbui, mari, nutante, dialitepale, grupate în panicul mare, terminal.
Înfloreşte în VII-VIII. Fructul este capsulă. Se cultivă ca plantă ornamentală
în parcuri şi grǎdini. Este originară din America de Nord.
Fig. 393. Yucca filamentosa
ORDINUL ORCHIDALES
Familia Orchidaceae
Este o familie foarte numeroasă, cuprinde cca. 600 de genuri cu peste 17.000 de specii, răspândite mai
ales în regiunile tropicale. La noi în ţară se întâlnesc în păduri şi pajişti, 25 de genuri cu 54 de specii.
Sunt plante erbacee, terestre, epifite (care folosesc ca suport trunchiul copacilor) sau liane din
ţinuturile tropicale. Cele terestre prezintă doi tuberculi sau rizomi, iar epifitele au rădăcini aeriene cu
velamen (rizoderma prezintă mai multe straturi de celule, cu rol în absorbţia apei). Unele sunt saprofite,
lipsite de rǎdǎcini. Orhideele trăiesc în simbioză cu ciupercile din genul Rhizoctonia, formând micoriză
endotrofă, la nivelul tuberculilor şi rizomilor. Pe tulpinile aeriene se prind frunzele care sunt sesile sau scurt
peţiolate, dispuse altern, cu nervaţiune paralelă sau arcuată. La speciile saprofite, frunzele lipsesc sau sunt
reduse la teci scvamiforme. Florile sunt hermafrodite, zigomorfe, grupate în inflorescenţe racemoase, rar
sunt solitare. Învelişul floral este perigon petaloid, format din 6 tepale dispuse pe două verticile. Tepala
superioarǎ, de pe cercul intern, este mai mare şi diferită ca formǎ faţă de celelalte, poartǎ numele de label, iar
în timpul înfloririi (în urma rǎsucirii ovarului cu 180 0) are poziţie inferioară şi adesea se continuă cu un
pinten nectarifer sau o dilatare saciformǎ la bază. Androceul este format din 3 stamine, dar numai 1 staminǎ
este fertilǎ (foarte rar 2 fertile), restul sunt transformate în staminodii (stamine sterile). Stamina fertilǎ este
sesilǎ, cu antera bilocularǎ, ce concreşte cu stilul, rezultând o coloană, numită ginostemiu. Polenul este reunit
printr-o substanţă cleioasă într-o formaţiune în formă de măciucă, numită polinie. Antera prezintǎ 2 polinii.
Fiecare polinie este alcătuită dintr-un pedicel (caudicul), la baza căruia se află o glandă vâscoasă, numită
retinacul, care în timpul procesului de polenizare se fixează pe stigmat. Retinaculul este prins într-o
escavaţie, numită bursiculă. Gineceul este tricarpelar, gamocarpelar, inferior. Ovulele sunt anatrope, cu 1
- 333 -
integument, anucelate, cu palcentaţie parietalǎ sau axilarǎ. Polenizarea este entomofilă. Fructul este capsulă
valvicidă. Seminţele sunt numeroase, foarte mici, lipsite de endosperm şi cu embrion rudimentar, fără
radiculă (Păun, 1980).
Formula florală: . |. P3+3 A 1+2; 3+3 G(3)
Cypripedium calceolus L. - Papucul doamnei (fig. 394)
Plantă perenă cu rizom orizontal. Tulpina este înaltă până la 50 cm. Frunzele sunt eliptic-lanceolate, cu
teaca bine dezvoltată, alterne. Florile sunt mari, solitare sau grupate câte
două pe o singură parte, galbene-brunii, pubescente, cu labelul mare,
galben-deschis, cu puncte şi vinişoare purpurii, veziculos, umflat în formă
de papuc. Androceul are 2 stamine. Înfloreşte în V-VI. Creşte sporadic în
pădurile din etajul gorunului până în etajul boreal, pe solurile calcaroase.
Specie ocrotită de lege, declarată monument al naturii.
Orchis morio L. - Untul vacii
Plantă perenă cu tuberculi sferici-ovoidali. Tulpina este scundă, 8-30
cm. Frunzele sunt lanceolate, cu teaca bine dezvoltatǎ. Florile sunt violete-
purpurii, cu vinişoare verzui, grupate în racem terminal. Labelul este
trilobat, mai lat decât lung, cu pete mai întunecate şi pinten cilindric,
orizontal sau uşor curbat în sus, celelalte tepale unite în formă de coif.
Înfloreşte în IV-V. Frecvent întâlnită în pajişti, tufărişuri, margini de
păduri, din zona de silvostepă până în etajul fagului.
Dactylorhiza maculata (L.) Soó (Orchis maculata L.) - Mâna Maicii
Domnului
Plantă perenă, cu frunze eliptic-lanceolate, pătate negricios sau
purpuriu-închise. Florile sunt roşietice-liliachii, grupate în racem. Labelul
Fig. 394. Cypripedium calceolus este trilobat, cu lobul mijlociu mai îngust şi mai scurt decât lobii laterali.
(dupǎ C. A. M. Lindman) Înfloreşte în V-VII. Creşte în pajişti, rarişti şi margini de păduri, din etajul
gorunului până în etajul boreal.
Nigritella nigra (L.) Rchb. f. - Sângele voinicului
Plantă perenă, înaltă de 8-20 cm. Florile sunt purpurii negricioase, cu miros de vanilie, grupate în
inflorescenţă densă. Înfloreşte în VI-IX. Sporadic întâlnită în etajul subalpin şi alpin, în pajişti, pe substrat
calcaros, fiind o specie oligotrofă. Plantă ocrotită de lege, declarată monument al naturii.
Neottia nidus-avis (L.) Rich. - Trânji
Este o plantă perenă, saprofită, cu tulpina brun-gălbuie şi frunze reduse la scvame. Florile sunt brun-
deschise, odorante, grupate în racem terminal, cu labelul bilobat de 2 ori mai lung decât celelalte tepale.
Înfloreşte în V-VIII. Creşte în pădurile de stejar şi fag, pe solurile bogate în humus.
Dintre speciile tropicale, cultivate ca ornamentale în serǎ, amintim: Cattleya, Cymbidium, Stanhopea,
Phalenopsis, Miltonia, Vanda, Dendrobium ş.a.
Vanilia planifolia B.D. Jackson. - Vanilie
Este o liană, originară din Mexic. Frunzele sunt ovat-eliptice, cărnoase. Florile sunt albe, odorante.
Plantă aromaticǎ de la care se folosesc fructele alungite, cǎrnoase, recoltate înainte de maturare, care sunt
supuse unui proces special de fermentare, fiind folosite la aromatizarea produselor de cofetărie.
ORDINUL BROMELIALES
Familia Bromeliaceae
Cuprinde cca. 1.500 de specii, răpândite în America tropicală.
Sunt plante erbacee, de regulă suculente, cele mai multe epifite, cu frunzele dispuse în rozetă bazală
sau apicală, ce reţin apa. Frunzele au marginea întreagă sau spinos-dinţate. Pe frunze se găsesc peri
solziformi, cu rol în absorbţia apei. Florile sunt hermafrodite, de regulǎ actinomorfe, pe tipul 3, cu înveliş
floral periant, grupate în raceme, spice sau capitule, însoţite de bractei, adeseori colorate. Gineceul este
tricarpelar, gamocarpelar, superior sau inferior. Fructul este bacă, capsulă sau compus (la ananas).
Ananas sativus Schult. - Ananas (fig. 395)
Plantă perenă, înaltă de cca. 100 cm. Tulpina este scurtă, înconjurată la bază de frunze lanceolate,
spinos-dinţate, dispuse în rozetǎ, ce se continuă cu o inflorescenţă densǎ, spiciformă. Fiecare floare are la
bază o bractee, sepalele sunt mici, iar petalele sunt mari, albastre-purpurii. În vârful inflorescenţei se aflǎ o
- 334 -
rozetă mică de frunze, cu marginea spinos-dinţată, care la maturitate se

lignifică. Fructul este compus, cu numeroase bace sesile, învelite în caliciul
persistent, strâns aglomerate în jurul unei axe cǎrnoase şi poartǎ în vârf un
buchet mic de frunze. Este de origine sud-americanǎ, se cultivă la tropice între
25 grade latitudine nordică şi 30 latitudine sudică, pentru fructele comestibile
în stare proaspătă, compot, suc, dulceaţă. Există şi cultivaruri ornamentale, cu
frunze maculate.
Ca plante ornamentale de apartament, din aceastǎ familie, se cultivă
specii ale următoarelor genuri: Aechmea, Billbergia, Bromelia, Guzmania.
ORDINUL ZINGIBERALES
Din care sunt descrise următoarele familii: Musaceae, Strelitziaceae şi
Cannaceae, cu speciile cele mai reprezentative.
Familia Musaceae Fig. 395. Ananas sativus

Cuprinde plante tropicale cu latex şi rizomi groşi. Frunzele sunt mari, (Missouri Botanical Garden)
lanceolate, cu nervaţiune penată, cu tecile bine dezvoltate, ce se acoperă
unele pe altele, concentric, dând naştere unei formaţiuni asemănătoare cu
tulpina. Florile sunt unisexuate, zigomorfe, pe tipul 3, cu înveliş floral
perigon, grupate în inflorescenţe spiciforme terminale, pendule. Androceul
este format din 5 stamine fertile, iar gineceul tricarpelar, gamocarpelar,
inferior. Fructul este bacă.
Musa x paradisiaca L. (M. sapientum L.) - Bananier
Plantă perenă cu rizom gros, înaltă de cca. 8 m. Frunzele sunt eliptic-
lanceolate, mari, 2 m lungime şi late de cca. 60 cm. Florile sunt unisexuat-
monoice, cu tepale alb-crem, grupate într-o inflorescenţǎ mare, terminală,
spiciformă, pendulă, cu flori femele la bazǎ, iar în vârf cu flori mascule, cu
bractei mari, roşii-purpurii. Bacele sunt cilindrice, uşor curbate, galbene,
partenocarpice (fără seminţe), neparfumate. Se consumă fierte sau prăjite în
ulei de palmier.
Musa acuminata - Bananierul dulce (fig. 396)
Asemănătoare cu specia precedentă, dar cu frunze mai mari, cca. 3 m,
adesea pătate cu roşu pe partea inferioară. Bracteele sunt galbene sau roşii.
Bacele sunt parfumate, au valoare nutritivă mare, 100 cal./100 g fructe, conţin
vitamine ( A, B, B2); microelemente (P, K, Mg, Fe, Zn), cu rol în echilibrarea Fig. 396. Musa acuminata
(www.vodou.org)
sistemului nervos. Ambele specii sunt cultivate în regiunile tropicale pentru
fructe.
Familia Strelitziaceae
Sunt plante erbacee, asemănătoare cu Musaceele, dar acestea nu
prezintă canale laticifere, florile sunt hermafrodite, asimetrice, cu înveliş
floral periant, fructul este capsulă.
Strelitzia reginae Banks. - Pasărea paradisului (fig. 397)
Plantă perenă cu rizom bine dezvoltat. Frunzele sunt lung peţiolate,
lanceolate, rigide. Florile sunt hermafrodite, asimetrice, închise câte 2-6
într-o bractee rigidǎ, ascuţitǎ, ce secretă nectar. Sepalele florilor sunt
petaloide, portocalii şi drepte. Petalele sunt albastre-violete, formeazǎ un
rostru (cioc), care închid staminele şi stilul. Aspectul general al
inflorescenţei aminteşte de capul unei pǎsǎri exotice. Se cultivă în toată
lumea ca plantă ornamentală, în serǎ, pentru flori tăiate. Originară din Fig. 397. Strelitzia reginae
Africa, unde creşte spontan, fiind o buruiană foarte dăunătoare şi greu de (The Society of Botanical Artists)
combǎtut, din cauza rizomului.
- 335 -
Familia Cannaceae
Cuprinde plante perene cu rizomi. Frunzele sunt alterne, sesile, cu tecile
mari şi limbul ovat-lanceolat sau eliptic, cu marginea întreagă. Florile sunt
hermafrodite, asimetrice, pe tipul 3, cu înveliş floral periant, grupate în spice
terminale. Caliciul este dialisepal, persistent, corola gamopetală la bază.
Androceul are 5 stamine, din care numai una este fertilă, restul transformate în
staminodii viu colorate, care concresc cu tubul corolei. Gineceul este tricarpelar,
gamocarpelar, inferior. Fructul este capsulă verucoasă.
Canna indica L. (fig. 398)
Plantă perenă cu rizom gros, bogat în amidon, înaltă până la 1 m. Frunzele
sunt sesile, ovat-eliptice, verzi sau roşcate. Florile sunt asimetrice, mari, roşii,
grupate câte două la subsuara unei bractee, în spice terminale. Înfloreşte în VII-
IX. Este cultivată ca plantă ornamentală în parcuri. Amidonul din rizomi este
utilizat în scop alimentar. Originarǎ din America tropicalǎ.
Fig. 398. Canna indica ORDINUL COMMELINALES
(donaldheald.com)
Familia Commelinaceae
Cuprinde cca. 500 de specii de plante erbacee, anuale sau perene, mai ales din regiunile tropicale.
Tulpina prezintă noduri evidente. Frunzele sunt alterne, sesile, cu teaca dezvoltată şi limbul întreg, cu
nervaţiune paralelă. Florile sunt hermafrodite, actinomorfe, rar zigomorfe, pe tipul 3, grupate în cime
terminale sau axilare, cu înveliş floral periant. Androceul cu 6 stamine, din care 3 sunt reduse uneori la
staminodii. Gineceul este tricarpelar, gamocarpelar, superior. Fructul este capsulă.
Commelina communis L.
Plantă anuală cu tulpina târâtor-ascendentă. Frunzele sunt ovat-
lanceolate, cele de la baza inflorescenţei sunt cordat-rotunjite, în formă de
spată. Florile sunt zigomorfe, albastre, dialipetale, cu 3 stamine fertile.
Înfloreşte în VII-IX. Se cultivă ca plantă ornamentală, dar se întâlneşte şi
subspontan. Originară din Asia temperată.
Zebrina pendula Schnizl. - Telegraf
Plantă perenă cu tulpina pendulă. Frunzele prezintǎ douǎ benzi
longitudinale, alb-argintiu, pe partea superioarǎ. Florile sunt actinomorfe,
gamopetale, cu lobii roz-purpurii şi tubul albicios. Androceul are 5-6
stamine fertile. Înfloreşte în VII-VIII. Plantă de apartament, ornamentală
prin frunze. Originară din Mexic.
Tradescantia virginiana L. (fig. 399)
Plantă perenă cu tulpina dreaptă. Frunzele sunt liniar-lanceolate.
Florile sunt actinomorfe, albastre-liliachii, dialipetale. Înfloreşte în V-VI.
Fig. 399. Tradescantia virginiana Se cultivă ca plantă ornamentală în parcuri. Originară din America de
(dupǎ Samual Curtis)
Nord.
Tradescantia fluminensis Vell. - Telegraf
Plantă perenă cu tulpina pendulă. Frunzele sunt ovate, cărnoase, purpurii pe dos. Florile sunt albe sau
liliachii. Înfloreşte în VI-VIII. Plantă de apartament, decorativă prin frunze. Originarǎ din America de Sud.
ORDINUL JUNCALES
Familia Juncaceae
Cuprinde 8 genuri cu cca. 400 de specii erbacee, răspândite în regiunile reci şi temperate. Sunt plante
perene cu rizomi. Tulpinile aeriene sunt cilindrice de tip calamus. Frunzele sunt alterne, sesile, formate din
teacă şi limb, uneori reduse numai la teci. Florile sunt pe tipul 3, hermafrodite, actinomorfe, grupate în
inflorescenţe cimoase. Învelişul floral este perigon sepaloid, membranos. Gineceul este tricarpelar,
gamocarpelar, superior. Fructul este capsulă loculicidă.
În ţara noastră se întâlnesc 2 genuri: Juncus şi Luzula.
- 336 -
Genul Juncus cuprinde specii cu frunze glabre, cu teci deschise. Capsula

are numeroase seminţe.
Juncus effusus L. - Speteză (fig. 400)
Plantă perenă cu tulpini cilindrice, verzi, netede sau fin striate, asimilatoare,
înalte până la 80 cm. Frunzele sunt reduse la teci brunii, situate la baza tulpinii.
Înfloreşte în VI-VIII. Creşte în pajişti înmlăştinite, sub formă de tufe compacte.
Nu are valoare furajeră.
Genul Luzula cuprinde specii cu frunze liniare, păroase pe margini, cu teci
închise. Capsula are 3 seminţe.
Luzula sylvatica (Huds.) Gaudin - Horşti
Este o plantǎ perenă, înaltă de 40-80 cm. Frunzele sunt liniare, pe margini
păroase. Florile au tepale brunii, grupate în inflorescenţe spiciforme, reunite
umbeliform. Înfloreşte în VI-VII. Frecvent întâlnită în păduri, tăieturi de păduri,
din etajul fagului şi boreal. Nu are valoare furajeră.
ORDINUL CYPERALES
Familia Cyperaceae
Cuprinde cca. 5.000 de specii, cu răspândire cosmopolită. La noi în ţarǎ
sunt prezente 15 genuri cu cca. 130 de specii.
Sunt plante erbacee, cele mai multe perene, cu rizomi. Tulpina este
cilindrică sau trimuchiată, de tip calamus, plină cu măduvă. Frunzele sunt alterne
(de regulǎ tristihe), sesile, cu limbul liniar şi teaca închisă, uneori prezintă ligulă
sau limbul lipseşte. Florile sunt pe tipul 3, hermafrodite sau unisexuate, grupate Fig. 400. Juncus effusus
1. plantǎ; 2. floare;
în spiculeţe care sunt reunite umbeliform sau racemiform. Învelişul floral lipseşte,
3. fruct (dupǎ A. Masclef)
fiind reprezentat de sete (peri). Androceul prezintă 1-3 stamine libere, iar gineceul
3-2 carpele unite, cu poziţie superioară. Fructul este achenă. Plantele din această familie sunt rigide, datorită
faptului că sunt impregnate cu silice, având valoare furajeră redusă. Cresc pe soluri cu exces de umiditate.
Bolboschoenus maritimus (L.) Palla (Scirpus maritimus L.) - Rogoz, Şovar (fig. 401)
Plantă perenă cu rizom, tuberculiform. Tulpina este trimuchiată, înaltă de 30-100 cm, cu frunze liniare.
Florile sunt hermafrodite, cu perigonul setiform. Spiculeţele sunt brune, grupate câte 2-3 în inflorescenţe
terminale, umbeliforme. Înfloreşte în VI-VIII. Creşte pe soluri slab-sărăturate, umede, mlaştini, stufărişuri,
din zona de stepă până în etajul gorunului. Buruiană foarte dăunătoare în orezării.
Eriophorum vaginatum L. - Bumbăcariţă
Plantă perenă cu rizom, înaltă de 30-50 cm. Tulpina este trimuchiată în partea superioară, cu frunze
liniare. În vârful tulpinii se află un spic
mare cu flori, ce au perigonul format din
numeroşi peri albi, care la fructificare se
alungesc mult. Creşte frecvent în etajul
boreal şi subalpin, în mlaştini, turbării, pe
soluri acide.
Genul Cyperus cuprinde specii cu
flori hermafrodite, lipsite de înveliş floral.
Cyperus fuscus L. - Căprişor oacheş
(fig. 402)
Plantă anuală de talie mică (10-30
cm), cu rădăcina fasciculată, roşietică.
Tulpinile sunt grupate în tufe dese. Frunzele
sunt liniar-filiforme, ligulate. Inflorescenţa
este alcǎtuitǎ din mai multe spiculeţe
pedunculate, aglomerate, cu flori nude,
dispuse umbeliform, însoţită de 3-4 bractei,
mai lungi decât aceasta. Înfloreşte în VII- Fig. 401. Bolboschoenus maritimus Fig. 402. Cyperus fuscus
VIII. Buruiană frecvent întâlnită pe soluri (Missouri Botanical Garden) 1. plantǎ; 2. spiculeţ; 3. floare;
umede, mlăştinoase, orezării. 4. fruct (dupǎ O. W. Thomé)
- 337 -
Cyperus alternifolius L.
Plantă perenă, înaltă până la 150 cm. Tulpinile prezintǎ la bazǎ frunze
reduse la teci, iar în vârf un buchet de frunze liniare, aparent verticilate, aflate
sub inflorescenţǎ. Plantǎ ornamentalǎ de serǎ şi apartament. Este originarǎ din
Madagascar.
Genul Carex cuprinde specii cu tulpină trimuchiată, flori unisexuate,
ovarul şi fructul sunt închise complet într-o bractee în formă de sac, numită
utriculă, din care ies stigmatele.
Carex praecox Schreb. - Rogoz mărunt (fig. 403)
Plantă perenă de 15-30 cm înălţime, cu stoloni subţiri, de pe care
pornesc tulpini aeriene. Frunzele sunt liniar-filiforme de cca 2 mm lăţime, mai
scurte decât tulpina, dispuse tristih. În vârful tulpinii se aflǎ inflorescenţa,
formatǎ din 3-7 spiculeţe ovat-lanceolate, brune, mixte: la vârf cu flori femele,
iar la bază cu flori mascule. Ovarul are 2 stigmate. Înfloreşte în IV-VI. Creşte
pe soluri uscate, din zona de stepă până în etajul gorunului, în pajişti, margini
de păduri, locuri nisipoase.
ORDINUL POALES (GRAMINALES)

Familia Poaceae (Gramineae)
Este foarte numeroasă, cuprinde peste 700 de genuri cu cca. 10.000 de
specii, având rǎspândire cosmopolitǎ. La noi în ţară se întâlnesc cca. 90 de
genuri cu cca. 300 de specii.
Fig. 403. Carex praecox Sunt plante erbacee anuale, cu rădăcina fasciculată sau perene, cu
1. plantǎ; 2. secţ. prin tulpinǎ; rizomi şi stoloni. Tulpina este de tip culm (pai), cu noduri evidente, pline cu
3. inflorescenţǎ; 4. floare ♀; mǎduvǎ şi internoduri goale, excepţie la porumb (Zea) şi sorg (Sorghum).
5. floare ♂; 6. utriculǎ Tulpina gramineelor se ramifică de la bază (de la nodurile bazale), formând
lăstari, numiţi fraţi. Atunci când fraţii rămân între teacă şi tulpină, rezultă o
tufă deasă (Nardus stricta - ţepoşica); când fraţii străpung teaca, rezultă o tufă rară (Lolium perenne - iarba
de gazon) sau tufe rare legate între ele prin stoloni scurţi dau naştere la tufǎ mixtă (Poa pratensis - firuţa).
Frunzele sunt alterne, de regulă distihe, sesile, formate numai din teacă şi limb (excepţie la
bambusoidee au peţiol). Teaca este mare, cilindricǎ, înconjoară internodul şi este despicată. Limbul este
liniar, cu nervaţiune paralelă. La baza limbului foliar se găsesc anexele foliare - ligula şi urechiuşele.
Acestea sunt de mărimi diferite sau lipsesc. Prefoliaţia este convolută sau conduplicată.
La graminee se întâlnesc 3 inflorescenţe compuse de bază: spic compus, când spiculeţele se prind sesil
la nodurile rahisului (Triticum aestivum - grâu); panicul, când spiculeţele se prind pe ramificaţii lungi ale
rahisului (Avena sativa - ovăz) şi panicul spiciform, când spiculeţele
sunt scurt pedunculate (Setaria sp. - mohor). În afară de aceste
inflorescenţe, mai întâlnim: umbelă cu spice compuse (Cynodon
dactylon - pir gros), racem cu panicul spiciform (Echinochloa crus-
galli - mohor lat), spadice cu spiculeţe (Zea mays) ş.a.
Spiculeţul este inflorescenţa elementară la graminee, fiind
format dintr-un ax al spiculeţului pe care se prind una sau mai multe
flori (fig. 404). Spiculeţele sunt protejate la bază de două frunze
modificate (bractee), numite glume, excepţie la unele specii glumele
lipsesc (la Nardus stricta) sau spiculeţele prezintă o singură glumă (la
Lolium sp.). Fiecare floare este protejată de două palee: inferioară,
numită lema, care poate fi aristată sau nearistată şi superioară, fiind
Fig. 404. Schema spiculeţului la membranoasă şi nearistată. La baza ovarului se află două lodicule
Poaceae membranoase, mici, considerate învelişul floral rudimentar.
ax. ax spiculeţ; gi. glumǎ Florile sunt hermafrodite, rar unisexuate (Zea mays). Androceul
inferioarǎ; gs. glumǎ superioarǎ; este format din 3 stamine cu antere oscilante (adaptare la polenizarea
pi. palee inferioarǎ; ps. palee anemofilă). Există şi excepţii, la unele specii, cum sunt: orezul - Oryza
superioarǎ; l. lodicule; a. androceu; sativa, androceul are 6 stamine; la viţelar - Anthoxanthum odoratum -
g. gineceu (dupǎ V. Ciocârlan) 2 sau redus la 1 stamină la fulfucă - Vulpia myorus. Gineceul este
bicarpelar, gamocarpelar, superior, cu două stigmate păroase, uneori 1
- 338 -
(Nardus stricta). Ovulul este anatrop sau campilotrop, de regulă cu 2 integumente.

Fructul este cariopsă. Aceasta poate fi: golaşă (Zea mays), îmbrăcată în palee (Hordeum vulgare),
învelită în palee (Avena sativa) sau învelită în palee şi glume (Setaria sp).
Sămânţa este bogată în endosperm (albumen), cu embrionul situat la bazǎ, lateral şi oblic. Embrionul
este format dintr-un singur cotiledon activ, numit scutellum; radiculă, care este protejată de un ţesut, numit
coleoriză şi muguraş, protejat de coleoptil. Există şi rudimentul celui de-al doilea cotiledon, numit epiblast.
În timpul germinaţiei, cotiledonul rămâne în bob, iar din axul hipocotil se formează tulpiniţa. Porţiunea de
epicotil, cuprinsă între nodul cotiledonar şi primul nod al tulpiniţei, unde se inseră coleoptilul, se numeşte
mezocotil.
Din punct de vedere anatomic, gramineele prezintă în rădăcină şi tulpină structură primară pe toată
durata de viaţă. În tulpină, fasciculele conducătoare sunt de tip colateral închise (lipseşte cambiul), fiind
astfel rezistente la erbicide. La baza internodurilor tulpinale şi a limbului foliar se găsesc meristemele
intercalare. Epiderma este prevǎzutǎ cu peri şi stomate cu celule stomatice de tip halteriform. În epiderma
superioară a frunzelor sunt prezente celule buliforme, celule pline cu apă, care în timp de secetă pierd apa, ca
urmare frunzele se răsucesc spre interior micşorând în acest sens suprafaţa de transpiraţie. Mezofilul frunzei
este de tip omogen.
Familia are o importanţă deosebită, deoarece cuprinde cerealele, plante cultivate, utilizate în
alimentaţia omului şi în industrie (Triticum, Secale, Hordeum, Oryza, Zea, Panicum, Sorghum); plante
furajere, cultivate şi spontane, pentru furajarea animalelor (Festuca, Poa, Lolium, Dactylis, Avena, Bromus,
Arrhenatherum ş.a), dar şi un număr mare de buruieni dǎunǎtoare culturilor (Sorghum, Cynodon,
Echinochloa, Setaria, Elymus ş.a.)
Această familie este împarţită în 3 subfamilii: Bambusoideae, Pooideae şi Panicoideae (Ştefan, 2007).
Subfamilia Bambusoideae
Cuprinde plante lemnoase, cunoscute sub numele de bambuşi, cca. 250 specii, răspândite în regiunile
tropicale, mai ales în Asia de Sud-Est. Tulpina este ramificatǎ, adeseori verticilat, înaltă până la 30 m şi
groasă de până la 30 cm, cu internodurile goale. Frunzele sunt lanceolate, scurt peţiolate. Inflorescenţa este
un panicul terminal, cu spiculeţele protejate de două glume inegale, având una sau mai multe flori. Fructul
este cariopsă, uneori drupaceu sau baciform.
La noi în ţară se cultivă rar, ca plante ornamentale, specii din genurile Phyllostachys, Sasa.
Subfamilia Pooideae (Festucoideae)

Cuprinde plante cu spiculeţe uniflore sau multiflore, însoţite la majoritatea speciilor de două glume.
După tipul de inflorescenţă, această subfamilie se împarte în triburi: Triticeae, Nardeae, Chlorideae,
Alopecureae, Poeae, Aveneae, Agrostideae, Stipeae, Arundineae ş.a.
Tribul Triticeae (Hordeae)

Încadrează plante cu inflorescenţa spic compus. Spiculeţele sunt uniflore sau multiflore, dispuse câte
unul sau mai multe la călcâiul rahisului.
Genul Triticum se caracterizează prin aceea că la fiecare călcâi al rahisului se prinde un spiculeţ cu 2-
5 flori, din care 2-3 sunt fertile. Spiculeţul este protejat de două glume ovate, carenate. Lema (paleea
inferioară) este aristată sau nearistată. Cariopsa este golaşǎ sau învelitǎ în palee.
Triticum aestivum L. - Grâul comun (fig. 405)
Este o plantă anuală de toamnă sau de primăvară, cu rădăcina fasciculată, tulpina de tip culm, înaltă de
40-150 cm. Ligula şi urechiuşele sunt de mărimi medii. Inflorescenţa este spic compus. Rahisul este glabru,
nu se dezarticuleazǎ la maturitate. Înfloreşte în VI-VII. Cariopsa este golaşă, de culoare cărămizie, cu smoc
de perişori în partea apicalǎ. Prin ameliorare s-au realizat soiuri ce sunt adaptate cultivǎrii în toate zonele
ţǎrii. Făina obţinută este folosită în panificaţie, iar paiele în zootehnie şi în industria celulozei. Este originară
din Asia Centrală.
Genul Secale prezintă la fiecare călcâi al rahisului un spiculeţ cu 2 flori fertile. Rahisul este fragil şi
cu peri la călcâi. Glumele sunt înguste, uninervate, terminate cu o aristă scurtă. Lema este aristată.
Secale cereale L. - Secara (fig. 406)
Plantă anuală de toamnă sau de primǎvarǎ, cu tulpina înaltă până la 180 cm. Frunzele sunt verzi-
albăstrui, cu ligula şi urechiuşele mici. Inflorescenţa este spic compus, patru-muchiat. Înfloreşte în VI-VII.
- 339 -
Cariopsa este golaşă, alungită, de culoare cenuşiu-maronie. Se cultivă pe solurile mai sărace, având aceleaşi
utilizări ca şi grâul.
Genul Hordeum cu următoarele caracteristici: Ligula este de mărime medie, iar urechiuşele sunt mari,
înconjoară tulpina; La fiecare călcâi al rahisului se prind 3 spiculeţe uniflore; Glumele sunt mici, liniare;
Lema prezintă o aristă lungă şi aspră; Cariopsa este îmbrăcată în palee.
Hordeum vulgare L. - Orzul (fig. 407 A)
Plantă anuală de toamnă, înaltă până la 150 cm. Inflorescenţa este spic compus. La fiecare călcâi al
rahisului se prind 3 spiculeţe uniflore, toate 3 sunt fertile. Înfloreşte în V-VI. Se cultivă în zonele umede şi
mai reci ale ţării, pentru furaj, dar şi în alimentaţia omului.
Hordeum distichon - Orzoaica (fig. 407 B)
Spre deosebire de orz, numai spiculeţele centrale de la fiecare călcai al rahisului sunt fertile, cele
laterale fiind sterile, rezultând cariopse dispuse pe două şiruri opuse. Se cultivă pentru cariopsele utilizate la
fabricarea berii.
Genul Elymus prezintǎ spiculeţe multiflore, aşezate câte unul la cǎlcâi, cu partea latǎ spre rahis, fiind
protejate de două glume lanceolate.
Elymus repens (L.) Gould (Agropyron repens (L.) Beauv.) - Pir târâtor (fig. 408)
Plantă perenă cu rizom, înaltă de 30-100 cm. Frunzele sunt liniare, cu prefoliaţie convolutǎ.
Urechiuşele sunt mari, înconjoară tulpina. Inflorescenţa este spic compus, cu spiculeţe multiflore. Înfloreşte
în VI-VII. Cariopsa este învelitǎ în palee. Întâlnită în zona de stepă până în etajul fagului, în culturi, locuri
ruderale, pajişti, tufărişuri, fiind o buruiană greu de combătut. Planta are şi proprietăţi medicinale, fiind
diuretică.
Genul Lolium cuprinde specii cu spiculeţe multiflore, aşezate câte unul la călcâi, cu partea îngustă
spre rahis, protejate de o singură glumă (gluma inferioară), cu excepţia spiculeţului terminal care are 2
glume.
Lolium perenne L. - Iarba de gazon (fig. 409)
Plantă perenă cu tufă rară. Baza lăstarilor este roşie violacee. Frunzele sunt mate pe partea superioară
şi lucioase pe partea inferioară, cu prefoliaţie conduplicată. Lema este nearistată. Înfloreşte în V-IX.
Cariopsa este învelitǎ în palee. Este o foarte bună plantă furajeră, întâlnită în pajiştile din zona de stepă până
în etajul fagului. Se cultivă ca plantă furajeră şi pentru gazon. Necesitǎ irigare.
Lolium multiflorum Lam. (L. italicum A.Br.) - Raigras italienesc
Plantă anuală până la perenă. Spre deosebire de specia precedentă, prefoliaţia este convolută, iar lema
este aristată. Înfloreşte în VI-VII. Creşte spontan, dar se şi cultivă, fiind o foarte bună plantă furajeră.
Fig. 407. Hordeum vulgare

Fig. 405. Triticum aestivum Fig. 406. Secale cereale A. convar. hexastichon: 1. plantǎ
1. plantǎ; 2. rahis; 3. spiculeţ; 1. plantǎ; 2. anexe foliare; cu frunze; 2. spic compus;
4. floare; 5. ovar; 6. cariopsǎ 3. spiculeţe; 4. cariopsǎ 3. spiculeţe la cǎlcâi; 4. cariopsa
(dupǎ O. W. Thomé) (dupǎ O. W. Thomé) B. Hordeum distichon: 1. spic
compus; 2. schema distribuţiei
spiculeţelor la cǎlcâi
- 340 -
Fig. 409 . Lolium perenne

Fig. 408. Elymus repens 1. plantǎ; 2. anexe foliare; 3. fragment Fig. 410. Nardus stricta
1. plantǎ; 2. anexe foliare; de inflorescenţǎ; 4. cariopsa; gi. glumǎ 1. plantǎ; 2. spiculeţe
3. spiculeţ; 4. cariopsa inferioarǎ; gs. glumǎ superioarǎ unilaterale
(dupǎ M. Costea) (dupǎ M. Costea) (dupǎ Flora R.S.R)
Tribul Nardeae
Cuprinde plante cu inflorescenţa spic compus. Spiculeţele sunt uniflore, aşezate pe o singură parte a
rahisului, lipsite de glume, doar spiculeţul terminal are o glumă. Ovarul are un singur stigmat.
Nardus stricta L. - Ţepoşica (fig. 410)
Plantă perenă cu tufă deasă, înaltă de 10-40 cm. Frunzele sunt rigide, setacee. Înfloreşte în V-VII.
Cariopsa este învelitǎ în palee. Specie oligotrofă, creşte pe soluri acide, în pajiştile montane, formând
asociaţii întinse, numite nardete. Planta nu are valoare furajeră.
Tribul Chlorideae
Cuprinde specii cu inflorescenţa umbelă cu spice compuse
sau racemiformǎ. Spiculeţele sunt uniflore.
Cynodon dactylon (L.) Pers. - Pir gros (fig. 411)
Plantă perenă cu rizom. Tulpina este dreaptă sau cu baza
geniculată. Ligula lipseşte şi este înlocuită de peri. Inflorescenţa
este umbelă cu spice compuse. Spiculeţele sunt uniflore, aşezate
pe o singură parte a rahisului, pe două şiruri. Rahisul este
trimuchiat. Înfloreşte în VI-VII. Cariopsa este concrescutǎ cu
paleele. Frecvent întâlnită în pajişti, locuri nisipoase, ruderale şi Fig. 411. Cynodon dactylon
segetale, din zona de stepă până în etajul gorunului, fiind o 1. plantǎ; 2. baza limbului; 3. spiculeţe
buruiană foarte greu de combătut. (dupǎ M. Costea)
Tribul Alopecureae
Cuprinde specii cu panicul spiciform, cu spiculeţe uniflore.
Alopecurus pratensis L. - Coada vulpii (fig. 412)
Este o plantă perenă cu stoloni scurţi şi tufă mixtă, înaltǎ până la 100 cm. Frunzele sunt aspru-păroase
pe partea superioară. Inflorescenţa este un panicul spiciform (cilindric) care lobează, deoarece spiculeţele
sunt scurt pedunculate. Spiculeţele sunt uniflore, protejate de 2 glume concrescute pe ¼ din lungime. Florile
au numai paleea inferioară, care este aristată, cu arista geniculată şi inserată dorsal. La maturitate spiculeţele
- 341 -
se dezarticulează şi cad. Înfloreşte în V-VII.

Cariopsa este învelită în palee şi glume.
Frecvent întâlnită în pajiştile umede din zona
de deal, fiind o bună plantă furajeră.
Phleum pratense L. - Timofticǎ (fig.
413)
Plantă perenă cu tufă rară, înaltă de cca.
100 cm înǎlţime. Frunzele sunt păroase pe
ambele feţe. Inflorescenţa este un panicul
spiciform dens, de cca. 20 cm lungime, care nu
lobează, deoarece spiculeţele sunt sesile.
Spiculeţele sunt uniflore, protejate de 2 glume
dilatate la vârf, neconcrescute, carenate, cu peri
rigizi pe coaste. Lema nu este aristată. Cariopsa
este învelită numai în palee. Este o bună plantă
furajeră, întâlnită în pajiştile din zona pădurilor
de stejar până în etajul fagului, dar frecvent
Fig. 412. Alopecurus pratensis Fig 413. Phleum pratense cultivată ca plantă furajeră.
1. baza plantei; 2.baza 1. plantǎ; 2. spiculeţe;
limbului; 3. inflorescenţǎ; 3. spiculeţ; 4. Glume Tribul Poeae (Festuceae)
4. spiculeţ; 5. palee inferioarǎ (dupǎ ese.u-sud.fr) Cuprinde plante cu inflorescenţa panicul.
Spiculeţele sunt multiflore, protejate de două
glume mai scurte decât spiculeţul. Lema este de regulă nearistată.
Genul Festuca cuprinde specii cu spiculeţe multiflore, turtite, cu lema
scurt aristată sau nearistată, glabră şi necarenată.
Festuca pratensis Huds. - Păiuş de livadă (fig. 414)
Plantă perenă cu tufă rară, înaltă până la 100 cm. Baza lăstarilor este
roşie-violacee. Frunzele sunt liniare, cu prefoliaţie convolută. Inflorescenţa este
un panicul, de la nodurile căruia pornesc 1-2 ramificaţii inegale. Spiculeţele sunt
multiflore. Lema este nearistată. Înfloreşte în VI-VII. Cariopsa este învelită în
palee. Plantă eutrofă, întâlnită în pajiştile din zona pădurilor de stejar până în
etajul boreal, fiind o foarte bună plantă furajeră.
Festuca rubra L. - Păiuş roşu
Plantă perenă, înaltă de 30-90 cm, cu tufă mixtă. Tecile frunzelor din anii
precedenţi de culoare brun-roşieticǎ. Frunzele inferioare sunt înguste şi rǎsucite,
iar cele tulpinale sunt plane. Spiculeţele sunt protejate de două glume inegale,
roşii-violacee. Creşte în pajiştile din etajul gorunului şi fagului, uneori formând
asociaţii (Festucetum rubrae), fiind o bună plantă furajeră.
Festuca valesiaca Schleich. ex Gaudin - Păiuşcă
Este o plantă perenă cu tufă deasă, înaltă de 25-40 cm. Frunzele sunt
răsucite filiform, verzi-cenuşii. Înfloreşte în V-VII. Plantă xerofilă, frecvent
întâlnită în pajişti, din zona de stepă până în etajul gorunului. Are valoare
furajeră redusă, dar fixează bine solurile împotriva eroziunii.
Genul Poa cuprinde specii cu spiculeţe multiflore, lema nearistată,
Fig. 414. Festuca pratensis carenată şi lânos păroasă la bază.
1. plantǎ; 2. spiculeţ Poa pratensis L. - Firuţa (fig. 415)
(dupǎ M. Costea) Plantă perenă cu tufă mixtă, înaltǎ de cca. 50 cm. Limbul are vârful în
formă de jgheab. Inflorescenţa este panicul, de la nodurile căruia pornesc 3-5
ramificaţii inegale. Spiculeţele sunt multiflore, mici, comprimate lateral, cu lema nearistată, prevăzută la
bază cu peri lânoşi, mătăsoşi.
Cariopsa este învelită în palee. Înfloreşte în V-VI. Creşte în pajiştile din zona pădurilor de stejar până
în etajul boreal, fiind o foarte bună plantă furajeră. Poate fi cultivată ca înlocuitoare de gazon, deoarece este
mai rezistentă la secetă decât Lolium perenne.
- 342 -
Genul Dactylis cu specia

Dactylis glomerata L. - Golomăţ (fig. 416)
Plantă perenă cu tufă rară, înaltă de 50-100 cm. Baza lăstarilor este albicioasă şi comprimată. Frunzele
sunt liniare, verzi-albăstrui, cu prefoliaţie conduplicată. Ligula este mare şi franjurată. Inflorescenţa este un
panicul, cu spiculeţe multiflore, aglomerate în grupuri compacte, de unde şi numele speciei. Înfloreşte în VI-
VII. Cariopsa este învelită în palee. Specie mezofilă şi eutrofă, întâlnită în pajişti, livezi, păduri, din zona
pădurilor de stejar până în etajul fagului. Poate fi şi cultivată, singură sau în amestec, fiind o foarte bună
plantă furajeră.
Genul Bromus
Bromus inermis Leyss. - Obsiga nearistată (fig. 417)
Plantă perenă cu stoloni, de talie înaltă, 30-100 cm. Frunzele sunt liniare, cu prefoliaţie convolutǎ, cu
teaca deschisă în forma literei V. Inflorescenţa este un panicul lung de cca. 15 cm, cu spiculeţe mari (2-3 cm
lung.), multiflore, protejate de două glume inegale. Lema este nearistată. Înfloreşte în VI-VII. Cariopsa este
învelitǎ în palee. Creşte în pajiştile uscate din zona de stepă şi silvostepă, pe coaste însorite. Poate fi şi
cultivată, fiind o bună plantă furajeră.
Bromus tectorum L. - Obsigǎ
Este o plantă anuală, abundent pǎroasǎ, de talie mică (20-40 cm), cu tulpina foarte ramificată de la
bază. Paniculul este unilateral, cu spiculeţe multiflore, nutante, de cca. 2 cm, cu paleele păroase. Lema este
aristată. Înfloreşte în V-VI. Frecvent întâlnită în zona de stepă până în etajul fagului, pe soluri uscate,
nisipoase.
Genul Eragrostis
Eragrostis minor Host (E. poaeoides Beauv.) - Iarbǎ sură
Plantă anuală de 10-30 cm înălţime, cu frunze liniare, cu prefoliaţie convolută. Ligula este înlocuită de
peri lungi. Inflorescenţa este panicul cu numeroase spiculeţe. Spiculeţele sunt mici, multiflore, acoperite de
glume violacee. Înfloreşte în VII-IX. Creşte în zona de stepă, în locuri ruderale, culturi de prǎşitoare, pe
soluri nisipoase, pietroase.
Tribul Aveneae
Cuprinde plante cu inflorescenţa panicul. Spiculeţe sunt mari, cu 2-5 flori, protejate de glume mari.
Lema este de regulǎ aristată.
Genul Avena cuprinde specii cu prefoliaţie convolută, ligula este scurtă, iar urechiuşele lipsesc.
Spiculeţele sunt mari, nutante, cu 2 (3) flori. Lema este aristată, cu arista geniculată şi inserată dorsal, în
treimea superioară.
Fig. 415. Poa pratensis Fig. 416. Dactylis glomerata Fig. 417. Bromus inermis
1. plantǎ; 2. baza limbului; 1. plantǎ; 2. baza limbului; 1. plantǎ; 2. spiculeţ;
3. spiculeţ. 4. cariopsa 3. spiculeţ; 4. Achenǎ 3. cariopsǎ
(dupǎ C. A. M. Lindman) (dupǎ M. Costea) (dupǎ spuds.agron.ksu.edu)
- 343 -
Avena sativa L. - Ovăz (fig. 418)

Plantă anuală de primăvară, înaltă
până la 150 cm. Inflorescenţa este panicul,
cu spiculeţe mari, de regulǎ biflore,
protejate de două glume mari. Lema are
vârful bifid (cu doi dinţi), fiind aristată.
Cariopsa este aderentǎ la palee. Este foarte
bună plantă furajeră, în special pentru
creşterea cabalinelor. Se cultivă în zonele
umede şi reci ale ţării ca plantă furajeră,
dar şi în alimentaţia omului.
Avena fatua L. - Odos (fig. 418,6, 7)
Plantă anuală, asemănătoare cu
ovăzul, cu deosebirea cǎ axul spiculeţului
este păros şi fragil, lema prezintă peri
brunii şi o aristă lungă de cca. 4 cm.
Fig. 418. Avena sativa Înfloreşte în VI-VIII. Cariopsele sunt
1. plantǎ; 2. baza limbului învelite în palee şi cad la maturitate.
3. spiculeţ; 4. floare; 5. cariopsǎ; Fig. 419. Arrhenatherum elatius Buruiană foarte dăunătoare, întâlnită în
Avena fatua: 6. spiculeţ; 1. plantǎ; 2. baza limbului; culturile de păioase din nordul ţării.
7. cariopsǎ; 3. spiculeţ; 4. cariopsǎ Genul Arrhenatherum cu specia:
(adaptare dupǎ Flora R.S.R) (dupǎ C. A. M. Lindman) Arrhenatherum elatius (L.) Beauv.
ex J. et C. Presl - Ovăscior (fig. 419)
Plantă perenă cu tufă rară, înaltă de 50-150 cm. Frunzele sunt liniare, cu prefoliaţie convolutǎ.
Inflorescenţa este panicul, cu spiculeţe biflore. Floarea inferioară este masculǎ, iar cea superioară
hermafrodită. Lema, florii mascule, prezintă o aristă geniculată ce se prinde la bazǎ, iar lema florii
hermafrodite are o aristǎ foarte scurtǎ în vârf. Înfloreşte în VI-VII. Cariopsa se desface uşor de palee. Creşte
în pajiştile eutrofe din zona de silvostepă până în etajul boreal, fiind o bună plantă furajeră.
Tribul Agrostideae
Cuprinde plante cu inflorescenţa panicul. Spiculeţele sunt uniflore, cu glumele mai lungi decât florile.
Agrostis stolonifera L. - Iarba
câmpului (fig. 420)
Plantă perenă cu rizom şi stoloni
aerieni, înaltă până la 150 cm. Frunzele
sunt late de 3-10 mm, cu ligula lungă de
cca. 6 mm. Paniculul este restrâns, cu
spiculeţe mici, uniflore. Frecvent întâlnită
în zona de stepă până în etajul fagului, în
pajiştile umede, locuri mlăştinoase, având
valoare furajerǎ bună.
Apera spica-venti (L.) Beauv. -
Iarba vântului (fig. 421)
Plantă anuală de talie înaltă, până la
120 cm. Frunzele sunt păroase pe ambele
feţe, cu ligula mare. Inflorescenţa este un
panicul mare, cca. 30 cm, cu ramuri
patente. Spiculeţele sunt uniflore, verzi sau
roşietice, cu axa prevăzută cu un smoc de
peri. Lema este aristată. Înfloreşte în VI-
Fig. 420. Agrostis stolonifera
VII. Buruiană dăunătoare, întâlnită în
Fig. 421. Apera spica-venti
1. plantǎ; 2. baza limbului; 1. plantǎ; 2. spiculeţ; 3. cariopsǎ culturile de păioase. Creşte pe solurile
3. spiculeţ; 4. cariopsa (dupǎ Manual of the grasses of aluviale, nisipoase.
the US)
- 344 -
Calamagrostis epigejos L. (Roth) - Trestie de câmp

Plantă perenă cu rizom, de talie înaltă (până la 150 cm). Frunzele sunt
aspru-păroase cu ligulă mare. Inflorescenţa este un panicul mare (cca.30 cm),
erect, dens. Lema este aristată, cu arista inserată dorsal. La baza florii sunt peri
mai lungi decât lema. Creşte prin rarişti, margini de păduri, pajişti, uneori şi prin
vii.
Tribul Stipeae
Cuprinde plante cu inflorescenţa panicul. Spiculeţele sunt uniflore.
Paleele, la maturitate, sunt cartilaginoase.
Stipa capillata L. - Năgară (fig. 422)
Plantă perenă cu tufă deasă, înaltă de 40-80 cm. Frunzele sunt liniare,
setiforme. Paniculul este alungit, cu ramuri verticale. Spiculeţele sunt uniflore,
protejate de glume îngust-lanceolate. Lema prezintă o aristă lungă până la 20 cm
şi geniculată. Porţiunea de aristǎ până la genunchi se numeşte columna şi este
răsucită, iar partea superioară se numeşte subula şi este ondulată, fără peri.
Înfloreşte în VII-VIII. Cariopsa este ascuţitǎ, se înfige în pielea animalelor,
producând rǎni. Frecvent întâlnită în zona de stepă până în etajul gorunului, în
pajişti aride, pe substrat pietros, fiind oligotrofă.
Tribul Arundineae Fig. 422. Stipa capillata

Cuprinde specii cu inflorescenţa panicul. Spiculeţele sunt multiflore, 1. inflorescenţǎ; 2. glume;
hermafrodite şi unisexuate (mascule). 3. palee; 4. cariopsǎ
(dupǎ Iordanov )
Phragmites australis (Cav.) Steud.- Stuf, Trestie (fig. 423)
Plantă perenă cu rizom lung, ramificat. Tulpina este înaltă de 1-4 m.
Frunzele sunt rigide, late (2-4 cm), cu ligula înlocuită de peri rigizi, albicioşi.
Inflorescenţa este un panicul mare, 20-50 cm, piramidal. Spiculeţele sunt
lanceolate, cu 3-7 flori. Floarea inferioară este masculǎ, celelalte sunt
hermafrodite. Axa spiculeţului este prevǎzutǎ cu peri lungi, mătăsoşi. Lema
este nearistatǎ. Înfloreşte în VII-IX. Specie higrofilă, întâlnită pe malul apelor,
mlaştini, pajişti umede, dar şi ca buruiană în culturi, pe terenuri cu apa freatică
la suprafaţă. Creşte în Delta Dunării, ocupând o suprafaţă foarte mare,
formând stufărişuri, fiind folosită ca materie primă în industria celulozei şi
hârtiei, la împletituri, garduri, acoperişuri.
Arundo donax L.- Trestia italiană
Plantă perenă cu rizom gros, înaltă până la 4 m. Frunzele sunt late de 3-
4 cm, aspru păroase. Inflorescenţa este un panicul mare, cca. 70 cm.
Spiculeţele sunt formate din 2-7 flori. Axa spiculeţului este glabră, numai
paleele inferioare sunt lung păroase şi aristate. Înfloreşte în X-XI. A fost
introdusă şi în Delta Dunării. Se cultivă ca plantă decorativă, fiind mai puţin
pretenţioasă la umiditate. Este originară din Asia de Sud-Est. Fig. 423. Phragmites australis
1. plantǎ; 2. spiculeţe
Subfamilia Panicoideae
Cuprinde specii cu spiculeţe de regulă uniflore, rareori cu mai multe flori. Din subfamilie sunt
prezentate următoarele triburi: Paniceae, Andropogoneae, Oryzeae, Phalarideae şi Maydeae.
Tribul Paniceae
Cuprinde plante cu inflorescenţa panicul sau panicul spiciform. Spiculeţele sunt biflore cu o floare
sterilă redusă la lemă şi una fertilă hermafrodită. Paleele sunt coriacee (lucioase), după înflorire se întăresc
şi îmbracă cariopsa. Cariopsa este învelită în palee şi glume.
Panicum miliaceum L. - Mei (fig. 424)
Plantă anuală, viguroasă, înaltă până la 100 cm, cu internodurile pline cu măduvă. Frunzele sunt lung-
păroase. Inflorescenţa este un panicul lax, spiculeţele au la bazǎ 3 glume inegale. Lema nu este aristată, la
maturitate devine tare, lucioasǎ şi îmbracǎ cariopsa. Înfloreşte în VI-VIII. Se cultivǎ ca plantǎ furajerǎ, în
trecut a fost cultivatǎ mult ca cereală. Este întâlnitǎ şi subspontan. Originară din China şi Asia Centrală.
- 345 -
Echinochloa crus-galli (L.) Beauv. - Mohor lat (fig. 425)

Plantă anuală cu tulpina comprimată la bază şi geniculată, înaltă de până la 100 cm înǎlţime. Frunzele
sunt late de 10-15 mm, aspru păroase. Ligula lipseşte, în locul ei se aflǎ un inel brun. Inflorescenţa este un
racem cu spice compuse sau racem cu panicul spiciform. Înfloreşte în VII-IX. Cariopsa este învelită în palee
şi glume. Buruiană frecvent întâlnită în culturile de legume şi prăşitoare, pe soluri aluviale, din zona de stepă
Digitaria sanguinalis (L.) Scop. - Meişor (fig. 426)
Plantă anuală cu tulpina adesea violacee, puternic ramificată de la bază şi geniculată, de 30-100 cm
înǎlţime. Frunzele sunt păroase. Inflorescenţa este un spic digitat, cu 4-5 ramificaţii. Spiculeţele sunt
roşietice, dispuse câte două, unul este sesil, iar celălalt pedunculat, protejate de 3 glume inegale. Lema este
nearistată. Înfloreşte în VII-X. Buruiană în
culturi de prăşitoare, dar şi în locuri ruderale, pe
soluri cu textură uşoară, din zona de stepă până
în etajul gorunului.
Setaria pumila (Poir.) Roem. et Schult. (S.
glauca auct. non (L.) Beauv. - Mohor roşu (fig.
427)
Plantă anuală cu tulpinile drepte sau
geniculate la bază, cu înălţimea de 20-60 cm.
Frunzele sunt aspru-păroase. Ligula lipseşte şi
este înlocuită de peri. Inflorescenţa este un
panicul spiciform. La baza fiecărui spiculeţ se
găsesc 5-7 sete involucrale (peri rigizi) de
culoare brună, mai lungi decât spiculeţul,
prevǎzute cu dinţişori orientaţi spre vârf.
Fig. 425. Echinochloa crus-galli Spiculeţele sunt biflore, cu floarea inferioară
1. plantǎ; 2. baza limbului; sterilă, iar cea superioară fertilă şi hermafrodită.
3. spiculeţ; 4. Cariopsǎ Lema florii fertile are vârful rotunjit şi prezintă
(dupǎ Flora R.S.R) încreţituri transversale. Înfloreşte în VI-X.
Cariopsa este învelită în palee şi glume. Buruiană
întâlnită în culturile din zona de stepă până în
Fig. 424. Panicum miliaceum
etajul fagului.
1. plantǎ; 2. spiculeţ
(dupǎ O. W. Thomé) Setaria viridis (L.) Beauv. - Mohor verde
Plantă anuală, asemănătoare cu specia
precedentă, cu deosebirea că frunzele sunt
glabre, iar la baza spiculeţelor se găsesc mai
puţine sete involucrale (2-3), verzi. Lema este fin
punctată transversal. Înfloreşte în VII-X.
Buruiană eutrofă, întâlnită în culturi şi locuri
ruderale, pe soluri bogate în humus, din zona de
Setaria verticillata (L.) Beauv. - Mohor
agăţător
Plantă anuală cu setele involucrale ale
spiculeţelor prevăzute cu dinţişori îndreptaţi în
jos, cu ajutorul cărora planta se agaţă. Înfloreşte
în VI-X. Buruiană în culturi de prăşitoare şi
ruderală.
Tribul Andropogoneae
Cuprinde plante cu inflorescenţa panicul
sau spic digitat. Spiculeţele sunt biflore, dispuse
Fig. 426. Digitaria sanguinalis Fig. 427. Setaria pumila câte 2-3, din care unul este sesil şi hermafrodit,
1. plantǎ; 2. baza limbului; 1. plantǎ; 2. baza iar celălalt (celelalte) este pedunculat şi
3. spiculeţ limbului; 3. spiculeţ unisexuat, mascul.
(dupǎ www.agron.ksu) (dupǎ Flora R.S.R)
- 346 -
Sorghum halepense (L.) Pers. - Costrei (fig. 428)

Este o plantă perenă cu rizom lung, gros şi roşietic. Tulpina este plină cu măduvă, înaltă până la 150
cm. Frunzele au limbul lat de 1-2 cm, fără ligulă, înlocuită de peri brunii. Inflorescenţa este un panicul mare,
piramidal. Înfloreşte în VI-VIII. Buruiană dăunătoare, greu de combătut, datorită rizomului dezvoltat.
Frecvent întâlnitǎ în zona de stepǎ pânǎ în
zona pǎdurilor de stejar, în special în culturi
de prǎşitoare (porumb), dar şi în locuri
ruderale. Originar din Africa.
Sorghum sudanense (Piper) Stapf -
Iarbă de Sudan
Plantă anuală, rezistentă la secetă, fiind
cultivată în zonele secetoase ale ţării ca plantă
furajeră. Înfloreşte în VI-VIII. Originarǎ din
Africa de Nord.
Sorghum bicolor (L.) Moench (S.
vulgare auct.non Pers.) - Mături, Sorg (fig.
429)
Plantă anuală de talie înaltă, peste 2 m.
Frunzele sunt late (3-4 cm), aspru-păroase.
Inflorescenţa este un panicul lax sau compact,
cu ramificaţiile aspru-pǎroase. Spiculeţele
hermafrodite sunt elipsoidale sau globuloase, Fig. 428. Sorghum halepense
iar cele mascule sunt comprimate, cu un 1. baza plantei; 2. inflorescenţǎ; Fig. 429. Sorghum bicolor
peduncul foarte scurt. Cariopsa este aproape 3. grup de douǎ spiculeţe;
sferică, îmbrăcată în palee lucioase, albe, 4. grup de trei spiculeţe
negre sau roşii. Se cultivă ca plantă furajeră şi
cerealieră în regiunile mai calde, sub diferite varietăţi:
- tehnicum - pentru mături, cu paniculul lax (cu ramuri laterale
lungi);
- cernuum - pentru sămânţă, cu panicul dens (ramuri laterale
scurte) şi nutant, cultivat mai ales în Africa, India ca cereală;
- saccharatum - sorgul zaharat, cu tulpina suculentă, din care se
obţine un sirop cu un conţinut în zahăr de 50-60%.
Este originar din Africa, India, unde se cultivă ca plantă cerealieră
sau furajeră.
Plantele acestor specii, consumate de animale în primele faze de
vegetaţie, produc intoxicaţii, datorită unor compuşi cianogeni.
Dichanthium ischaemum (L.) Roberty (Bothriochloa ischaemum,
Andropogon ischaemum) - Bărboasă (fig. 430).
Plantă perenă cu rizom, înaltă până la 100 cm. Frunzele sunt liniare,
păroase. Inflorescenţa este formată din 3-10 ramuri de panicule spiciforme,
care pornesc de pe un ax central scurt, dispuse aproape digitat.
Ramificaţiile inflorescenţei, baza spiculeţelor, prezintă peri lungi, argintii. Fig. 430. Dichanthium ischaemum
1. inflorescenţǎ; 2. spiculeţe
Înfloreşte în VII-X.
Creşte în zona de stepă până în etajul gorunului, pe coastele însorite, aride, erodate, fiind o bună
fixatoare de terenuri erodate. Are valoare furajeră redusă.
Tribul Oryzeae
Cuprinde plante cu inflorescenţa panicul. Spiculeţele sunt triflore, din care numai floarea superioară
este fertilă şi hermafrodită, iar cele două de la baza spiculeţului sunt sterile, reduse la palee. Glumele sunt
rudimentare.
- 347 -
Oryza sativa L.- Orezul (fig. 431)

Este o plantă anuală de primǎvarǎ, înaltǎ de pânǎ la 150 cm. Rădăcina
este fasciculată, cu aerenchimuri (prezintă în scoarţă canale aerifere). Ligula
este mare, despicată triunghiular. Inflorescenţa este un panicul de 15-30 cm
lungime. Androceul are 6 stamine. Înfloreşte în VII-VIII. Cariopsa este
concrescută cu paleele. Pentru folosirea în alimentaţie se îndepǎrteazǎ paleele
prin decorticare. Plantǎ higrofilă şi termofilă, se seamănă în parcele special
amenajate, numite orezării. Originarǎ din Asia de Sud. La noi în ţarǎ se
cultiva în sudul ţării.
Tribul Phalarideae
Cuprinde plante cu panicul sau panicul spiciform, cu spiculeţe uniflore,
foarte rar au 2-3, protejate de 4 glume, cele externe mai mari decât cele
interne.
Phalaris arundinacea L. - Ierbăluţă
Plantă perenă de talie înaltă, până la 200 cm, cu frunze late de cca. 15
Fig. 431. Oryza sativa
mm, cu ligula mare. Inflorescenţa este un panicul mare 10-20 cm. Glumele
1. plantǎ; 2. floare; 3. panicul;
externe nearipate, iar cele interne sunt mici, cu peri albi, lungi. Înfloreşte în
4. cariopsǎ (dupǎ M. Grieve)
VI-VII. Creşte în locuri umede, mlăştinoase. În scop ornamental se cultivă
var. picta, cu frunze vărgate longitudinal, alb-gălbui.
Tribul Maydeae
Cuprinde plante cu flori unisexuat-monoice.
Zea mays - Porumb (fig. 432)
Plantă anuală de primăvară, cu rădăcini adventive coronare. Tulpina
este înaltă (1-3 m), viguroasă, plină cu măduvă. Frunzele sunt late (4-7 cm),
cu marginea ondulată. Florile sunt unisexuat-monoice. Inflorescenţa masculǎ
se află în vârful tulpinii, fiind un racem cu panicul spiciform. Spiculeţele sunt
biflore, situate câte două, unul este sesil, iar celălalt pedunculat. Inflorescenţa
femelǎ este un spadice cu spiculeţe (popular ştiulete), ce se prinde de tulpină
printr-un peduncul, prevăzut la bază cu numeroase hipsofile, numite pănuşi,
care acoperǎ inflorescenţa. Axul inflorescenţei este cilindric, îngroşat
(ciocălăul), pe care se găsesc 8-16 rânduri de alveole. În fiecare alveolǎ se
aflǎ un spiculeţ femel cu 2 flori, una superioară fertilă şi cea inferioară sterilă.
Ovarul are un stigmat filiform, verzui sau roşietic, cu vârful bifurcat.
Fig. 432. Zea mays Totalitatea stigmatelor formează mătasea porumbului. Înfloreşte în VI-VIII.
1. plantǎ; 2. spiculeţ mascul; Cariopsa este golaşă de culoare galben-portocalie. Se cultivă în toată ţara,
3. spiculeţ femel; 4, ştiulete fiind o importantă cereală alimentară, industrială şi furajeră. Originar din
(dupǎ O. W. Thomé) America Centrală.
- 348 -
a) Care sunt caracterele generale ale florilor speciilor din subclasa Liliidae?
b) Descrieţi floarea la familia Orchidaceae.
c) Exemplificaţi prin specii tipul de fruct la familia Liliaceae.
d) Daţi exemple de specii din familia Alliaceae şi precizaţi tipul de fruct.
e) Menţionaţi caracterele de recunoaştere a plantelor din familia Poaceae.

subclasa Liliidae, cu exemple de specii şi importanţa lor.
- 349 -
10.2.2. SUBCLASA ARECIDAE (SPADICIFLORAE): CARACTERIZARE, CLASIFICARE

Cuprinde plante lemnoase şi erbacee. Frunzele sunt simple sau compuse, cu nervaţiune paralelă,
arcuată, dar şi penată sau palmată, dispuse altern. Inflorescenţa este de tip spadice, protejată de o hipsofilă,
numită spată. Florile sunt unisexuate, rar hermafrodite, de regulă trimere şi ciclice, cu învelişul floral
perigon, dar şi periant, adeseori lipsă (avortat). Androceul este dialistemon, format din 1-3 cicluri de stamine,
iar gineceul din 1-3 carpele unite, rar libere (Arecaceae), cu poziţie superioară, rar inferioară. Polenizarea
este entomofilă, anemofilă sau hidrofilă. Ovulele sunt anatrope, ortotrope sau campilotrope, cu 2
integumente. Fructele pot fi: bace, drupe, achene, capsule, uneori compuse. Seminţele sunt albumninate, cu
endosperm, uneori şi perisperm.
Această subclasă cuprinde 3 ordine: Arecales, Arales şi Typhales.
ORDINUL ARECALES
Familia Arecaceae
Cuprinde specii de palmieri, cca. 4000, plante lemnoase, cu tulpina neramificatǎ, columnarǎ, de tip
stip, acoperită de resturi de teci ale frunzelor. Frunzele sunt persistente, penate sau palmate, cu teci evidente,
situate în vârful tulpinii, formând buchete mari. Inflorescenţa este panicul, situat la baza unui spat protector.
Florile sunt pe tipul 3, actinomorfe, în general unisexuate, repartizate monoic sau dioic, cu perigon sau
periant. Gineceul este tricarpelar, gamocarpelar, superior. Fructul este bacă sau drupă, de diferite
consistenţe. Seminţele au endosperm (oleaginos, amidonos), uneori şi perisperm. Sunt plante din zonele
tropicale şi subtropicale, cu valoare economică mare. La noi în ţară se cultivǎ
în scop decorativ, în spaţii protejate.
Cocos nucifera L. - Cocotierul, Nuca de cocos
Plantǎ de cca. 20 m înălţime, cu frunze penat-compuse. Florile sunt
unisexuat-monoice. Fructul este drupă mare, cu mezocarpul fibros,
endocarpul lignificat şi endospermul, la început este lichid (laptele de cocos),
apoi se solidifică. Se cultivă în toate regiunile tropicale, ca plantă alimentară.
Este originar din Polinezia.
Phoenix dactylifera L. - Curmal (fig. 433)
Specie cu tulpina înaltă, cca. 20 m, cu frunze penat-sectate. Florile sunt
unisexuat-dioice, grupate în panicule, situate la subsuara frunzelor. Fructul
este bacă dulce, comestibilă, monospermă, cu sămanţa lignificată. Originar
din Nordul Africii.
Phoenix canariensis Hort. ex. Chabaud - Palmier de Canare
Specie cu frunze penat-sectate de 1 - 3 m lungime. Cultivat în scop
ornamental. Originar din Insulele Canare.
Fig. 433. Phoenix dactylifera Chamaerops humilis L. - Palmier pitic
1. plantǎ; 2. inflorescenţǎ; Plantă de talie mică. Frunzele sunt palmat-partite, până la sectate, cu
3. fructe segmente liniare, lung peţiolate, cu peţiolul spinos-dentat. Cultivat în scop
ornamental. Creşte spontan în sudul Spaniei.
ORDINUL ARALES
Din acest ordin sunt caracterizate 3 familii: Araceae, Acoraceae şi Lemnaceae.
Familia Araceae
Cuprinde plante erbacee, perene, cu rizomi sau tuberculi. Frunzele sunt bazale, peţiolate, cu
nervaţiune reticulatǎ. Florile sunt mici, unisexuat-monoice, actino-morfe, pe tipul 3, lipsite de înveliş floral,
grupate dens pe un ax cǎrnos, numit spadice. Spadicele, cu flori mascule în partea superioarǎ şi flori femele
în partea inferioarǎ, este învelit parţial de o hipsofilă, adesea colorată, numită spată, care reprezintă partea
decorativă a plantei. Gineceul este tricarpelar, gamocarpelar, superior. Fructul este bacă. În celule sunt
prezente rafidii.
- 350 -
Zantedeschia aethiopica (L.) Spreng. - Cală, Floarea miresei (fig. 434)

Plantă perenă, înaltă până la 1 m. Frunzele sunt ovat-cordate. Spadicele (galben) este însoţit de o spată
mare, albă, în formă de cornet. Cultivată în spaţii protejate, pentru flori tăiate. Originară din Africa
ecuatorială.
Anthurium andreanum Lindl. - Floarea Flamingo (fig. 435)
Plantă perenă de 40-80 cm înălţime. Frunzele sunt ovat-cordate, cu sinusul profund şi îngust.
Spadicele este drept, cu spata de culoare portocaliu-roşietică, planǎ, ovat-cordată, pieloasă, cerată. Cultivată
în spaţii protejate pentru flori tăiate şi ca plantă de apartament. Originară din Columbia.
Anthurium scherzerianum Schott - Floarea Flamingo
Plantă perenă, cu frunze eliptic-lanceolate. Spadicele este curbat sau
răsucit, cu spata roşie-intens, strălucitoare. Originară din America Centrală.
Fig. 434. Zantedeschia aethiopica Fig. 435. Anthurium andreanum Fig. 436. Arum maculatum
1. spadice 1. plantǎ; 2. inflorescenţǎ;
Arum maculatum L. - Rodul pământului (fig. 436) 3. fructe (dupǎ A. Masclef)
Plantă perenă de 15-30 cm înălţime, cu rizom cilindric, orizontal.
Frunzele sunt triunghiular-hastate, adeseori maculate cu negru. Spadicele are la bază florile femele, după
care urmează cele mascule, între florile femele şi mascule, cât şi deasupra celor mascule se gǎsesc flori
sterile. Partea terminalǎ a spadicelui este îngroşatǎ şi fǎrǎ flori. Spata este lungǎ de cca. 15 cm, palid verzuie,
uneori cu nuanţe purpurii. Bacele sunt roşii, foarte toxice. Plantǎ toxicǎ, creşte în pădurile de stejar, pe soluri
bogate în humus.
Plante ornamentale de apartament:

Monstera deliciosa Liebm. - Filodendron
(fig. 437)
Plantă perenă urcătoare, cu rădăcini
adventive prevăzute cu velamen. Frunzele sunt
mari, lucioase, perforate, penat-lobate până la
sectate. Plantele nu formează perforaţii când
sunt ţinute la întuneric. Ornamentală prin
frunze. Este originară din Mexic.
Colocasia esculenta (L.) Schott -
Colocazie (fig. 438)
Este o plantă perenă, înaltă până la 2 m,
cu rǎdǎcini tuberizate. Frunzele sunt mari, lung
peţiolate, ovat-cordate, cu marginea întreagă.
Ornamentală prin frunze. Originară din Asia de Fig. 437. Monstera deliciosa Fig. 438. Colocasia esculenta
Sud-Est.
Familia Acoraceae
Cuprinde plante erbacee, perene, cu frunze sesile, ensiforme sau liniare. Florile sunt hermafrodite,
actinomorfe, pe tipul 3, cu înveliş floral perigon. Celulele au ulei eteric. Fructul este bacă.
Acorus calamus L. - Obligeană (fig. 439)
Plantă perenă de 60-120 cm înălţime, cu rizom aromat. Frunzele sunt sesile, liniare, lungi de cca. 60
cm. Spata este plană, foliacee, situatǎ în continuarea tulpinii. Spadicele este cilindric, aproape patent, de cca.
10 cm lungime. Înfloreşte în V-VII.
- 351 -
Specie higrofilă, creşte sporadic în zona

pădurilor de stejar până în etajul gorunului, pe malul
apelor, mlaştini, stufărişuri, întâlnită şi în Delta
Dunării. Planta are proprietăţi medicinale, partea
utilizată este rizomul pentru tratarea mai multor
afecţiuni: lipsa poftei de mâncare (anorexie), colici
abdominale, strări gripale, nefrite, dar folosit şi la
prepararea unor medicamente pentru afecţiuni
gastrointestinale (Ulcerotrat). De asemenea, rizomii
mai sunt utilizaţi la aromatizarea lichiorurilor, în
industria parfumeriei, prepararea pastei de dinţi, apei de
gură (Muntean, 2007).
Fig. 439. Acorus calamus Fig. 440. Lemna minor
1 plantǎ; 2. floare; 3. floare plantǎ şi inflorescenţǎ Familia Lemnaceae
secţiune longitudinală (dupǎ O. W. Thomé)
Cuprinde plante acvatice, natante (plutitoare).
(dupǎ Köhler's Medicinal
Plants)
Tulpina este rudimentară, numită frondă, de 4-8 mm
lungime, care prin înmugurire formează noi tulpini.
Planta nu prezintǎ frunze. Pe tulpinile lenticulare se găsesc mai multe rădăcini nevascularizate, iar pe partea
superioară a tulpinii se formează 3 flori foarte mici, nude, unisexuat-monoice, grupate câte 3: două mascule
şi una femelǎ, într-o excavaţie a frondei. Floarea masculǎ are o singură stamină, iar cea femelǎ un gineceu
monocarpelar, superior. Fructul este achenă.
Lemna minor L. - Lintiţă (fig. 440)
Plantele au o singură rădăcină. Creşte în apele stagnate, din zona de
stepă până în etajul fagului, fiind şi buruiană în orezării.
ORDINUL TYPHALES
Familia Typhaceae
Cuprinde un singur gen - Typha, cu specii higrofile, perene cu rizomi.
Florile sunt unisexuat-monoice, lipsite de înveliş floral, însoţite de peri sau
sete, grupate în inflorescenţe spiciforme, cilindrice, dense. Inflorescenţa
masculǎ este situată terminal, de culoare galben-verzuie, sub ea, puţin
depǎrtat, se află cea femelǎ, mai groasă, bruniu-coloratǎ. Florile mascule sunt
formate din 3 (5) stamine, cu filamente adesea unite, înconjurate de peri.
Florile femele au la bazǎ peri, cu gineceul unicarpelar, superior, pedicelat, iar
stigmatul mai lung decât perii. Fructul este achenă. La noi în ţară, este
comună:
Typha latifolia L. - Papura (fig. 441)
Plantă perenă cu rizom bine dezvoltat. Tulpina este înaltă până la 2 m,
Fig. 441. Typha latifolia cu frunze bazale alterne, liniare, late de cca. 2 cm, aspru păroase. Frecvent
1. plantǎ; 2. floare masculǎ; întâlnită în zona de stepă până în etajul fagului, în ape stagnate, lin curgătoare,
3. floare femelǎ stufărişuri, mlaştini, mai ales în Delta Dunării. Frunzele sunt folosite în
(dupǎ www.unileon.es) industria celulozei, la împletituri, acoperişuri ş.a.
- 352 -
10.3. SPECII DE PLANTE OCROTITE DE LEGE ŞI DECLARATE MONUMENTE ALE NATURII:
Leontopodium alpinum - Floare de colţ, Albumiţă

Paeonia peregrina - Bujor românesc
Nymphaea lotus var. thermalis - Floare de Tău
Nigritella nigra - Sângele voinicului
Nigritella rubra - Sângele voinicului
Fritillaria meleagris - Bibilică
Cypripedium calceolus - Papucul doamnei
Ruscus aculeatus – Ghimpe
Ruscus hypoglossum – Cornişor
Taxus baccata - Tisa
Pinus cembra - Zâmbru
Gentiana lutea - Ghinţură galbenă
Trollius europaeus - Bulbuci
Daphne blagayana - Iederă albă
Daphne cneorum – Tămâiţă
Tulipa hungarica - Lalea galbenă
Ilex aquifolium – Laur
Angelica archangelica – Angelica
Nitraria schoberii se află într-un singur loc şi anume la Pâclele Mari şi Mici, jud. Buzău.
a) Ce fel de tulpină au plantele din familia Arecaceae?
b) Descrieţi alcătuirea florii şi inflorescenţei la speciile din familia Araceae.

Caracterele de recunoaştere a familiilor Arecaceae şi Araceae, cu exemple de
specii relevante.
- 353 -

Întrebarea 1
a Florile speciilor din subclasa Liliidae sunt actinomorfe sau zigomorfe, hermafrodite, rar
unisexuate, pe tipul 3, dispuse ciclic. Învelişul floral este simplu, de tip perigon petaloid,
rar dublu, în anumite situaţii acesta poate să lipsească. Androceul este format din 6
stamine, există cazuri când prin avortare se ajunge la 3 sau chiar la 1 stamină. Gineceul
este tricarpelar, gamocarpelar, superior sau inferior.
b) În familia Liliaceae fructul este capsulă sau bacă.
Exemple de specii cu fruct capsulă: Hemerocallis fulva - crin roşietic, Lilium candidum-
crin, Lilium regale - crin regal, Tulipa gesneriana – lalea, Hyacinthus orientalis –
zambilă.
Exemple de specii cu fruct bacă: Asparagus sprengeri, Asparagus officinalis –
sparanghel, Ruscus aculeatus – ghimpe, Convallaria majalis – lăcrămioare.
c) Speciile din familia Alliaceae au fructul capsulă. Exemple: Allium cepa – ceapa, A.
sativum – usturoi, A. porrum – praz.
d) În familia Orchidaceae, florile sunt zigomorfe, grupate în inflorescenţe racemoase, rar
sunt solitare. Învelişul floral este perigon petaloid, format din 6 tepale dispuse pe două
cercuri. Tepala superioarǎ, de pe cercul intern, poartǎ numele de label, este mai mare şi
diferită ca formǎ faţă de celelalte, iar în timpul înfloririi (în urma rǎsucirii ovarului cu
1800) are poziţie inferioară şi adesea se continuă cu un pinten nectarifer sau o dilatare
saciformǎ la bază. Androceul este format din 3 stamine, dar numai 1 staminǎ este fertilǎ
(foarte rar 2 fertile), restul sunt transformate în staminodii (stamine sterile). Gineceul
este tricarpelar, gamocarpelar, inferior. Polenizarea este entomofilă.
e) Familia Poaceae (Gramineae) cuprinde plante erbacee anuale, cu rădăcina fasciculată
sau perene cu rizomi şi stoloni. Tulpina este de tip culm (pai), cu noduri evidente, pline
cu mǎduvǎ şi internoduri goale, excepţie la porumb, sorg. Tulpina gramineelor se
ramifică de la bază, formând lăstari, numiţi fraţi. Frunzele sunt sesile, formate numai din
teacă şi limb (excepţie la bambusoidee au peţiol). Teaca este mare, cilindricǎ, înconjoară
internodul şi este despicată. Limbul este liniar, cu nervaţiune paralelă. La baza limbului
foliar se găsesc anexele foliare - ligula şi urechiuşele. Acestea sunt de mărimi diferite sau
lipsesc. La graminee se întâlnesc 3 inflorescenţe compuse, de bază: spic compus, când
spiculeţele se prind sesil la nodurile rahisului (grâu, secară, orz, iarbă de gazon); panicul,
când spiculeţele se prind pe ramificaţii lungi ale rahisului (ovăz, orez, sorg) şi panicul
spiciform, când spiculeţele sunt scurt pedunculate (mohor). În afară de aceste
inflorescenţe, mai întâlnim: umbelă cu spice compuse (pir gros), racem cu panicul
spiciform (mohor lat), spadice cu spiculeţe (porumb). Spiculeţul este inflorescenţa
elementară la graminee, fiind protejat la bază de două frunze modificate, numite glume,
excepţie, la unele specii glumele lipsesc sau spiculeţele prezintă o singură glumă (la
Lolium sp.). Fiecare floare este protejată de două palee: inferioară, numită lema, care
poate fi aristată sau nearistată şi superioară, fiind membranoasă şi nearistată. Fructul este
cariopsă, golaşă, învelită sau îmbrăcată în palee şi glume.
Întrebarea 2
a) Familia Arecaceae cuprinde palmieri, cu tulpina neramificatǎ, de tip stip, acoperită de
resturi de teci ale frunzelor, ce prezintă în vârf un buchet de frunze mari.
b) În Familia Araceae florile sunt mici, pe tipul 3, unisexuat-monoice, lipsite de înveliş
floral, grupate dens pe un ax cǎrnos, numit spadice. Spadicele prezintă flori mascule în
partea superioarǎ şi flori femele la bază şi este învelit parţial de o hipsofilă, adesea
colorată, numită spată, care reprezintă partea decorativă a plantei.
- 354 -

INSTRUCŢIUNI

evaluare.


1. Caracterizaţi pe scurt familia Liliaceae şi daţi exemple de specii - 2 p.
2. Genul Allium: încadrare sistematică, caracterizare, exemple - 2 p.
3. Enumeraţi specii din fam. Orchidaceae şi precizaţi tipul de fruct - 1p.
4. Menţionaţi specii din familia Iridaceae şi precizaţi tipul de fruct - 1 p.
5. Caracterizaţi pe scurt familia Poaceae (Gramineae) şi menţionaţi cerealele - 2 p.
6. Ce inflorescenţă prezintă plantele din Araceae şi daţi exemple de două specii - 1 p.

3. Costea M. şi col. 2000 - Îndrumător de lucrări practice - Botanică sistematică. A.M.C.,
Universitatea de Stiinţe Agronomice şi Medicină Veterinară, Bucureşti.
4. Morariu I., Todor I., 1966. Botanica sistematică. Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
5. Muntean Leon Sorin, 200. Tratat de plante medicinale cultivate şi spontane, Ed. Risoprint, Cluj-
Napoca.
7. Păun şi col. 1980 - Botanică. Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
8. Răvăruţ M., Turenschi E., 1973. Botanica. Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
9. Săvulescu T., 1952-1976 - Flora R.P. Române (R.S.România). Vol. I-XIII. Edit. Acad. R.P.Române
(R.S. România), Bucureşti.
11. Ştefan Nicolae, Oprea Adrian, 2007 - Botanică Sistematică. Ed. Universităţii Alexandru Ioan
Cuza, Iaşi.
12. Tzvelev N., 1976 - Poaceae U.R.S.S., Leningrad.
13. Tutin T.G., et al. , 1964-1980 - Flora Europaea (I-V) et vol. 1, ediţia a 2-a, 1993, Cambridge.
- 355 -
INDEXUL DENUMIRILOR ŞTIINŢIFICE

Abies alba Miller - Brad 188 Antirrhinum majus - Gura leului 306 grădină
Abies concolor - Brad argintiu 188 Apera spica-venti - Iarba vântului 344 Campanula persicifolia - Clopoţei 308
Abies nordmanniana - Brad de Caucaz 188 Aphanocapsa thermalis 143 Campanula rapunculoides 308
Abutilon theophrasti - Teişor 277 Apium graveolens - Ţelina 268 Campanula romanica 308
Acer campestre - Jugastrul 262 Aquilegia vulgaris - Căldăruşă 202 Campsis radicans - Trompetă 307
Acer ginnala - Arţar de Manciuria 262 Arachis hypogaea - Arahide 249 Canna indica 336
Acer negundo - Arţar american 261 Arctium lappa - Brusture 313 Cannabis sativa - Cânepa 213
Acer palmatum 262 Aristolochia clematitis - Cucurbeţică 200 Cannabis spontanea - Cânepa sălbatică 213
Acer platanoides - Arţar 262 Armeniaca vulgaris - Cais 244 Cantharellus cibarius – Bureţi gălbiori 162
Acer pseudoplatanus – Paltin de munte 262 Armeria maritima 230 Capsella bursa-pastoris - Traista 284
Acer tataricum - Arţar tătărăsc 261 Armoracia rusticana - Hrean 284 ciobanului
Acetabularia mediterranea 146 Arrhenatherum elatius - Ovăscior 344 Capsicum annuum - Ardei 296
Acetobacter aceti 142 Artemisia absinthium - Pelin 313 Caragana arborescens - Caragană 251
Achillea filipendulina 320 Artemisia dracuncului - Tarhon 313 Cardaria draba - Urda vacii 284
Achillea millefolium – Coada şoricelului 321 Arum maculatum - Rodul pământului 351 Carduus acanthoides - Ciulin 313
Achillea ptarmica - Rotoţele albe 320 Arundo donax - Trestia italiană 345 Carex praecox - Rogoz mărunt 338
Aconitum tauricum - Omag 203 Asarum europaeum - Piperul lupului 200 Carpinus betulus - Carpen 218
Acorus calamus - Obligeană 351 Asclepias syriaca - Ceara albinei 292 Carpinus orientalis - Cărpiniţa 218
Adiantum raddianum - Ferigă păr de 179 Asparagus officinalis - Sparanghel 329 Carthamus tinctorius - Şofrănel 314
femeie Asparagus pseudoscaber - Umbra 329 Carum carvi - Chimen 268
Adonis aestivalis - Cocoşei de câmp 205 iepurelui Castanea sativa - Castan comestibil 215
Adonis vernalis - Ruscuţa de primăvară Asparagus sprengeri 329 Catalpa bignonioides - Catalpă 307
Aesculus carnea - Castan roşu 262 Aspergillus niger - Mucegaiul negru 160 Caulerpa prolifera 146
Aesculus hippocastanum - Castan 262 Asplenium nidus - Cuib de pasăre 170 Cedrus atlantica - Cedru algerian 189
porcesc Asplenium scolopendrium -Limba 179 Celosia argentea - Creasta cocoşului 224
Agaricus bisporus 162 cerbului Celtis occidentalis - Sâmbovinǎ 212
Agaricus campestris - Ciuperca de câmp 162 Aster novae-angliae - Steliţă 318 Centaurea cyanus - Albăstrea, Vineţea 315
Agave americana 333 Aster novi-belgii - Steliţă 319 Centaurium erythraea - Ţintaură 291
Ageratum houstonianum - Pufuleţi 313 Atrichum undulatum 174 Cephalaria transylvanica - Sipică 312
Agrobacterium radiobacter - Cancerul 142 Atriplex hortensis - Loboda de grădină 226 Ceramium rubrum 149
pomilor Atriplex tatarica - Lobodǎ sǎlbaticǎ 227 Cerastium tomentosum - Struna 220
Agrostemma githago - Neghina 223 Atropa belladonna - Mătrăgună 296 cocoşului
Agrostis stolonifera - Iarba câmpului 344 Avena fatua - Odos 344 Cerasus avium - Cireş 243
Ailanthus altissima - Cenuşar 264 Avena sativa - Ovăz 344 Cerasus serrulata - Cireş japonez 244
Albizia julibrissin - Albiţia 246 Bacillus amylobacter 142 Cerasus vulgaris - Vişin 244
Aldrovanda vesiculosa - Otrăţel 278 Bacillus celulosae 142 Cercis siliquastrum – Arborele de Iudeea 246
Alliaria peţiolata - Usturoiţă 283 Bacillus megaterium 142 Cercospora beticola - Pătarea frunzelor 163
Allium ampeloprasum – Ceapă de vară 330 Bacilus anthracis -Antrax 142 de sfeclă
Allium ascalonicum - Şalotă, Haşme 330 Bacterium acetilactici 142 Cereus flagelliformis 227
Allium cepa - Ceapa 330 Bassia scoparia - Mături Cereus giganteus 227
Allium fistulosum - Ceapa de iarnă 330 Batrachospermum moniliforme 149 Cetraria islandica - Lichen de munte 166
Allium porrum - Praz 330 Begonia rex - Begonie 279 Chaenomeles japonica - Gutui japonez 240
Allium sativum - Usturoi 330 Begonia semperflorens - Begonie 279 Chaenomeles speciosa 240
Allium schoenoprasum – Ceapă de tuns 330 Begonia x tuberhybrida - Begonie 279 Chamaecyparis lawsoniana - Chiparos 191
Allium ursinum - Leurdă 330 Bellis perennis - Bănuţei, Părăluţe 317 de California
Alnus glutinosa - Arin negru 217 Berberis julianae 199 Chamaerops humilis - Palmier pitic 350
Alnus incana - Arin alb 217 Berberis thunbergii - Dracilă japoneză 199 Chara foetida - Brădişor 147
Alopecurus pratensis - Coada vulpii 341 Berberis vulgaris - Dracilă 199 Chara fragilis- Brădişor 147
Alternanthera amoena 225 Bergenia crassifolia - Badan 236 Chara vulgaris- Brădişor 147
Althaea officinalis - Nalba mare 276 Beta vulgaris - Sfecla 225 Cheiranthus cheiri - Micşunele 283
Althaea rosea - Nalba de grădină 276 Betula nana - Mesteacăn pitic 217 Chelidonium majus - Rostopască, iarbă 207
Amanita muscaria - Muscăriţă 162 Betula pendula - Mesteacăn 217 de negi
Amanita phalloides - Buretele viperei 162 Bolboschoenus maritimus - Rogoz 337 Chenopodium album -Lobodă porcească 226
Amaranthus albus - Ştir alb 224 Boletus edulis - Mănătarcă, Hrib 162 Chlamydomonas angulata 145
Amaranthus blitoides - Ştir târâtor 225 Boletus satanas - Hrib ţigănesc 163 Chlamydomonas braunii 145
Amaranthus caudatus – Moţul curcanului 225 Botrytis cinerea - Putregaiul cenuşiu 163 Chlamydomonas coccifera 145
Amaranthus cruentus 225 Bougainvillea glabra 223 Chlorella vulgaris 145
Amaranthus hypochondriacus 225 Brassica napus - Rapiţa 281 Chlorococcum humicolum 145
Amaranthus powellii - Ştir 224 Brassica nigra - Muştar negru 281 Chondrus crispus 149
Amaranthus retroflexus - Ştir 224 Brassica oleracea - Varza 280 Chroococcus turgidus 143
Amaryllis vittata - Crin de glastră 331 Brassica rapa - Rapiţa 281 Cicer arietinum - Năut 252
Amorpha fruticosa - Salcâmul pitic 249 Bromus inermis - Obsiga nearistată 343 Cichorium endivia - Andive 321
Amygdalus communis - Migdal 244 Bromus tectorum - Obsiga 343 Cichorium intybus - Cicoare 321
Amygdalus nana - Migdal pitic 244 Buddleja alternifolia 293 Cirsium arvense - Pălămida 312
Amygdalus triloba 244 Buddleja davidii 293 Citrullus lanatus - Pepenele verde 288
Anagallis arvensis - Scânteiuţă 289 Buxus sempervirens - Meişor, Cimişir 258 Citrus aurantium - Portocal de Sevilia 265
Ananas sativus - Ananas 334 Calamagrostis epigejos - Trestie de 345 Citrus limon - Lămâi 265
Anemone nemorosa - Floarea Paştelui 205 câmp Citrus nobilis - Mandarin 265
Anemone ranunculoides - Păştiţa 205 Calendula officinalis - Gălbenele 319 Citrus sinensis - Portocal 265
Anethum graveolens - Mărar 267 Callistephus chinensis – Ochiul boului 316 Citrus x paradisi - Grapefruit 265
Anthurium andreanum - Floarea 351 Caltha palustris - Calcea calului 202 Cladonia rangiferina -Lichenul renilor 166
Flamingo Calystegia sepium - Cupa vacii 298 Cladophora glomerata 146
Anthurium scherzerianum 351 Campanula medium - Clopoţei de 308 Claviceps purpurea - Cornul secarei 160
- 356 -
Clematis integrifolia - Clocoţei 206 Descurainia sophia - Voinicică 283 Fucus vesiculosus 147
Clematis vitalba - Curpen de pădure 206 Deutzia scabra 235 Fuligo septica - Floarea tăbăcarilor 154
Clematis x jackmanii 206 Dianthus barbatus - Garofiţe 221 Fumaria schleicheri - Fumăriţă 208
Cocos nucifera - Nuca de cocos 350 Dianthus callizonus - Garofiţa Pietrei 221 Funaria hygrometrica - Frânghiuţă 173
Colchicum autumnale - Brânduşa de 327 Craiului Gaillardia pulchella - Fluturaşi 318
toamnă Dianthus caryophyllus - Garoafa 221 Galanthus nivalis - Ghiocel 331
Coleus blumei - Urzicuţă, Mireasă 304 Dianthus chinensis - Cuişoare 221 Galega officinalis - Ciumărea 249
Colletotrichum lindemuthianum - 163 Dianthus superbus 221 Galeopsis tetrahit - Lungurică 304
Antracnoza fasolei Dicentra spectabilis - Cerceii doamnei 208 Galinsoga parviflora - Busuioc sălbatic 321
Colletotrichum orbiculare - Antracnoza 163 Dichanthium ischaemum - Bărboasă 347 Galium aparine - Turiţă, lipicioasă 309
cucurbitaceelor Digitalis lanata - Cucenţă 306 Galium mollugo - Sânziene albe 309
Colocasia esculenta 351 Digitalis purpurea - Degeţel roşu 306 Gazania rigens 315
Colutea arborescens - Băşicoasă 251 Digitaria sanguinalis - Meişor 346 Gelidium sp. 149
Commelina communis 336 Dipsacus fullonum - Varga ciobanului 311 Genista tinctoria - Drobiţă
Conium maculatum - Cucută 270 Drosera rotundifolia - Roua cerului 277 Gentiana lutea - Ghinţură galbenă 291
Consolida regalis - Nemţişor de câmp 204 Dryopteris filix-mas - Feriga 180 Geranium phaeum 265
Convallaria majalis - Mărgăritar 329 Dunaliella salina 145 Gerbera jamesonii - Gerbera 316
Convolvulus arvensis - Volbură 298 Ecballium elaterium - Plesnitoare 288 Geum urbanum - Cerenţel 240
Convolvulus persicus 298 Echinocactus grussoni 227 Gigartina mamilosa 149
Convolvulus tricolor - Frumoasa zilei 298 Echinochloa crus-galli - Mohor lat 346 Ginkgo biloba - Ginco 187
Conyza canadensis - Bătrâniş 321 Echium vulgare - Iarba şarpelui 300 Gladiolus communis - Gladiole 332
Cora pavonia 166 Elaeagnus angustifolia - Salcie 256 Gladiolus x colvillii 332
Coriandrum sativum - Coriandru 268 mirositoare Glaucium corniculatum - Mac cornut 207
Cornus mas - Corn 256 Elymus repens - Pir târâtor 340 roşu
Cornus sanguinea - Sânger 256 Enteromorpha intestinalis 146 Gleditsia triacanthos - Glădiţă 246
Coronilla varia - Coronişte 252 Ephedra distachya - Cârcel 193 Glycine max - Soia 248
Corydalis solida - Brebenei 208 Equisetum arvense - Coada calului 176 Glycyrrhiza glabra - Lemn dulce 251
Corylus avellana - Alun 217 Equisetum palustre - Barba ursului 178 Gomphrena globosa 225
Corylus colurna - Alun turcesc 217 Equisetum telmateia - Coada calului 178 Gossypium hirsutum - Bumbac 277
Cosmos bipinnatus - Cosmos 317 Eragrostis minor - Iarba sură 343 Gypsophila muralis - Vălul miresei 222
Cosmos sulphureus - Cosmos 318 Eriophorum vaginatum - Bumbăcariţă 337 Gypsophila paniculata - Ipcărige 222
Cotinus coggygria - Scumpie 264 Eryngium campestre - Scaiul dracului 270 Hedera helix - Iederă 270
Cotoneaster horizontalis - Bârcoace 241 Erysiphe graminis - Făinarea 160 Helianthemum nummularium - Iarba 279
Cotoneaster simonsii 241 gramineelor osului
Crataegus laevigata 241 Escherichia coli 142 Helianthus annuus - Floarea-soarelui 316
Crataegus monogyna - Păducel 241 Eschscholzia californica - Mac 207 Helianthus tuberosus - Napi porceşti 316
Crocus flavus - Brânduşă galbenă 332 californian Helichrysum bracteatum - Flori de paie 321
Crocus vernus - Brânduşa de primăvară 332 Euglena viridis - Euglena verde 144 Helleborus purpurascens - Spânz 202
Cryptomeria japonica - Criptomeria 191 Euonymus europaea - Salbă moale 257 Hemerocallis fulva - Crin roşietic
Cucumis melo - Pepenele galben 287 Euonymus fortunei - Salbă târâtoare 257 Hemerocallis lilioasphodelus - Crin 327
Cucumis sativus - Castravetele 287 Euonymus japonicus - Salba japoneza 257 galben
Cucurbita maxima - Dovleac turcesc 287 Euphorbia cyparissias – Laptele câinelui 258 Hepatica nobilis - Trei răi 206
Cucurbita pepo - Bostan, Dovleac 286 Euphorbia milii - Spinii lui Cristos 258 Hepatica transsilvanica - Crucea 206
Cucurnita moschata – Pepene moscat 287 Euphorbia pulcherrima - Stea de Crăciun 258 voinicului
Cupressus sempervirens - Chiparos 191 Evernia prunastri - Lichenul de prun 166 Hevea brasiliensis - Arbore de cauciuc 259
Cuscuta campestris - Cuscută, Torţel 298 Fagopyrum esculentum - Hrişcă 228 Hibiscus esculentus- Bame 277
Cycas revoluta - Cicas 187 Fagus sylvatica - Fag 215 Hibiscus rosa-sinensis - Trandafir 277
Cyclamen persicum 289 Fallopia baldschuanica 228 japonez
Cyclamen purpureum - Ciclamen 289 Fallopia convolvulus - Hrişca urcătoare 228 Hibiscus syriacus - Zămoşiţa de Siria 277
Cydonia oblonga - Gutui 240 Festuca pratensis - Păiuşul de livadă 342 Hibiscus trionum - Zămoşiţă 277
Cynanchum acutum - Curpen câinesc 292 Festuca rubra - Păiuşul roşu 342 Hippophaë rhamnoides - Cătină albă 256
Cynara scolimus - Anghinare 314 Festuca valesiaca - Păiuşcă 342 Hordeum distichon - Orzoaica 340
Cynodon dactylon - Pir gros 341 Ficaria verna - Untişor, Grâuşor 204 Hordeum vulgare - Orz 340
Cyperus alternifolius 338 Ficus benjamina - Ficusul mesteacǎn 213 Hoya carnosa - Floare de ceară 292
Cyperus fuscus - Căprişor oacheş 337 Ficus carica - Smochin 213 Humulus lupulus - Hamei 214
Cypripedium calceolus - Papucul 334 Ficus elastica - Ficus 213 Hyacinthus orientalis - Zambilă 329
doamnei Ficus lirata - Ficusul vioarǎ 213 Hydrangea arborescens - Hortensie 234
Cystoseira barbata 148 Foeniculum vulgare - Fenicul 267 Hydrangea macrophylla - Hortensie 234
Dactylis glomerata. - Golomăţ 343 Forsythia x intermedia - Ploaie de aur 294 Hydrodictyon reticulatum - Reţeaua 145
Dactylorhiza maculata - Mâna Maicii 334 Fragaria vesca - Fragul de pădure 239 apelor
Domnului Fragaria viridis - Fragi de câmp 239 Hyoscyamus niger - Măselariţa 297
Dahlia coccinea - Gherghină 317 Fragaria x ananassa - Căpşun 239 Hypericum calycinum 275
Dahlia variabilis - Dalie, Gherghină 317 Frangula alnus - Cruşân 259 Hypericum perforatum - Sunătoare 275
Datura arborea 297 Fraxinus excelsior - Frasin 293 Hyssopus officinalis - Isop 302
Datura stramonium - Ciumăfaie 297 Fraxinus ornus - Mojdrean 293 Iberis amara 284
Datura tatula 297 Freesia armstrongii 332 Iberis umbellata - Limba mării 284
Daucus carota ssp carota - Morcov 270 Freesia refracta - Frezie 332 Ilex aquifolium - Laur 257
salbatic Fritillaria imperialis 328 Impatiens balsamina - Răchiţele 266
Daucus carota ssp sativus - Morcov 268 Fritillaria meleagris - Bibilică 328 Inula helenium - Iarbă mare 321
Delphinium cultorum - Nemţişor cultivat 203 Fuchsia magellanica 254 Ipomoea batatas - Batat 298
Delphinium grandiflorum - Nemţişor 204 Fuchsia x hybrida - Cerceluşi 254 Ipomoea purpurea - Zorele 298
- 357 -
Iresine herbstii 225 Macrocystis pyrifera 148 Orchis morio - Untul vacii 334
Iresine lindenii 225 Magnolia hypoleuca - Magnolie 198 Origanum vulgare. - Şovârf 303
Iris germanica - Stânjenel 331 Magnolia kobus - Magnolie 199 Orobanche mutelii - Lupoaia verzei 308
Iris graminea 332 Magnolia stellata - Magnolie 199 Orobanche ramosa - Lupoaia tutunului 308
Iris pseudacorus - Stânjenel de baltă 332 Magnolia x soulangeana - Magnolie 198 Oryza sativa - Orezul 348
Iris pumila - Răţişoare 332 Mahonia aquifolium - Mahonie 199 Oscillatoria princeps 143
Jasminum fruticans 294 Malus baccata - Măr auriu 242 Padus avium - Mălin 244
Jasminum officinale - Iasomie 294 Malus domestica - Măr 242 Paeonia officinalis - Bujor 274
Juglans nigra - Nuc negru 215 Malus niedzwetzkyana - Măr roşu 242 Paeonia peregrina - Bujor românesc 275
Juglans regia - Nuc 215 Malus pumila - Măr paradis, măr pitic 242 Paeonia suffruticosa - Bujor 275
Juncus effusus - Speteză 337 Malus sylvestris - Măr pădureţ 242 Paeonia tenuifolia - Bujor de stepǎ 275
Juniperus communis - Ienupăr 192 Malva sylvestris - Nalbă 276 Panicum miliaceum - Mei 345
Juniperus horizontalis 193 Mammillaria sp 227 Papaver alpinum - Coroana Sfântului 207
Juniperus sabina - Cetină de negi 193 Marchantia polymorpha - Fierea 172 Ştefan
Juniperus virginiana - Ienupăr de 193 pământului Papaver orientale - Mac turcesc 207
Virginia Marsilea quadrifolia - Trifoi cu patru foi 181 Papaver rhoeas - Mac roşu 206
Kerria japonica 239 Matricaria perforata - Muşeţel 320 Papaver somniferum - Mac cultivat 207
Knautia arvensis - Muşcata dracului 312 nemirositor Parthenocissus inserta – Viţa de Canada 261
Koelreuteria paniculata 262 Matricaria recutita - Muşeţel mirositor 320 Parthenocissus quinquefolia - Viţa de 260
Laburnum anagyroides - Salcâmul 248 Matthiola incana - Micsandre 283 Canada
galben Medicago falcata - Lucerna galbenă 250 Parthenocissus tricuspidata - Viţă 260
Lactobacillus bulgaricus 142 Medicago lupulina - Trifoi mărunt 250 japoneză
Lactuca sativa - Salată 322 Medicago sativa - Lucerna albastră 249 Pastinaca sativa - Păstârnac 267
Lagenaria siceraria - Tigvă 288 Melampyrum arvense - Grâul prepeliţei 306 Paulownia tomentosa 306
Laminaria esculenta 148 Melilotus albus - Sulfina albă 250 Pelargonium grandiflorum - 266
Laminaria saccharina 148 Melilotus officinalis - Sulfina galbenă 250 Muşcată mare
Lamium amplexicaule - Sugel 303 Melissa officinalis - Roiniţă 303 Pelargonium peltatum - Muşcată 266
Lamium maculatum - Urzică moartă Mentha x piperita - Izma bună, mentă 303 Pelargonium radens - Muşcată 266
Lamium purpureum - Sugel puturos 303 Mespilus germanica - Moşmon 240 Pelargonium zonale - Muşcată 265
Larix decidua - Lariţă, Zadă 189 Microcystis aeruginosa 143 Penicillium chrysogenum 160
Lathraea squamaria - Muma pădurii Mimosa pudica - Mimoză 246 Penicillium notatum 160
Lathyrus odoratus - Sângele voinicului 253 Mirabilis jalapa - Barba împăratului 223 Periploca graeca 292
Lathyrus tuberosus - Sângele voinicului 253 Mnium undulatum - Muşchi stelat 173 Peronospora destructor - Mana la cepei 157
Lavandula angustifolia - Levănţica 301 Momordica carantia -Castravete amar 287 Persica vulgaris - Piersic 244
Lemna minor - Lintiţă 352 Monstera deliciosa 351 Petroselinum crispum - Pătrunjel 267
Lens culinaris - Linte 253 Morchella esculenta - Zbârciog 161 Petunia x atkinsiana - Petunie 297
Leontopodium alpinum - Floare de colţ 315 Morus alba - Dud alb 212 Phacelia tanacetifolia - Facelia 299
Lepiota procera - Pălăria şarpelui 162 Morus nigra - Dud negru 212 Phalaris arundinacea - Ierbăluţă 348
Leucanthemum maximum - Margarete 318 Mucilago spongiosa – Scuipatul cucului 154 Phaseolus vulgaris - Fasolea 254
Leucanthemum vulgare - Margarete 318 Mucor mucedo 158 Phellodendron amurense - Arbore de 265
Levisticum officinale - Leuştean 268 Musa acuminata - Bananierul dulce 335 plută
Ligustrum ovalifolium 294 Musa x paradisiaca - Bananier 335 Philadelphus coronarius - Lămâiţă 235
Ligustrum vulgare - Lemn câinesc 294 Myosotis sylvatica - Nu-mă-uita 300 Phleum pratense - Timoftica 342
Lilium candidum - Crin alb 328 Narcissus poeticus - Narcise 331 Phlox paniculata - Brumărele 299
Lilium martagon - Crin de pădure 328 Narcissus pseudonarcissus 331 Phlox subulata - Brumărele 299
Lilium regale - Crin regal 328 Nardus stricta - Ţepoşica 341 Phoenix canariensis – Palmier de Canare 350
Limonium gmelinii - Imortele, Sică 230 Neottia nidus-avis - Trânji 334 Phoenix dactylifera - Curmal 350
Linum usitatissimum - In 266 Nepenthes distillatoria 277 Phoma lingam - Putregaiul uscat al 163
Liriodendron tulipifera - Arborele cu 199 Nephrolepis exaltata -Feriga de 180 verzei
lalele apartament Phomadestructiva - Putregaiul negru al 163
Lobelia erinus - Lobelie 309 Nerium oleander - Leandru 292 tomatelor
Lolium multiflorum - Raigras italienesc 340 Nicotiana alata - Regina nopţii 297 Phragmites australis - Stuf, Trestie 345
Lolium perenne - Iarba de gazon 340 Nicotiana rustica - Mahorcă 297 Phyllocactus ackermanni 228
Lolium temulentum - Sălbăţie Nicotiana tabacum - Tutun 297 Physalis alkakengy - Păpălău 296
Lonicera caprifolium - Caprifoi 310 Nigella arvensis - Negruşcă 203 Physalis peruviana - Păpălău 296
Lonicera japonica - Mâna Maicii 310 Nigella damascena - Chica voinicului 203 Physocarpus opulifolius - Tavalgă 238
Domnului Nigella sativa - Negrilicǎ 203 Phytolacca americana - Cârmâz 223
Lonicera tatarica - Caprifoi tǎtǎrǎsc 310 Nigritella nigra - Sângele voinicului 334 Phytophthora infestans - Mana la cartof 157
Loranthus europaeus - Vâsc de stejar 257 Nostoc commune 143 Picea abies - Molid 188
Lotus corniculatus - Ghizdei 251 Nuphar lutea - Nufăr galben 200 Picea pungens - Molid argintiu 188
Luffa cylindrica –Burete vegetal 287 Nymphaea alba - Nufăr alb 201 Pimpinella anisum - Anason 269
Lunaria annua - Pana zburătorului 284 Nymphaea lotus - Floare de Tău 201 Pinus cembra - Zâmbru, Tisar 190
Lupinus albus - Lupin alb 247 Ocimum basilicum - Busuioc 303 Pinus mugo - Jneapăn 190
Lupinus angustifolius - Lupin, Cafeluţă 247 Oenothera biennis - Luminiţă 255 Pinus nigra - Pin negru 189
Lupinus polyphyllus 247 Oenothera glazioviana - Luminiţă 254 Pinus ponderosa - Pin galben 190
Luzula sylvatica - Horşti 337 Olea europaea - Măslin 294 Pinus strobus - Pin moale 190
Lycium barbarum - Cătină de gard 295 Olpidium brassicae - Putrezirea 157 Pinus sylvestris - Pin roşu 190
Lycopersicon esculentum - Tomate 295 plăntuţelor de varză Pinus wallichiana - Pin de Himalaia 190
Lycopodium annotinum - Cornişor 177 Onobrychis viciifolia - Sparceta 252 Pisum sativum - Mazăre 253
Lycopodium clavatum - Pedicuţa 177 Ononis spinosa - Osul iepurelui 248 Plantago lanceolata -Pătlagină îngustă 305
Maclura pomifera 213 Opuntia vulgaris - Limba soacrei 227 Plantago major - Pătlagină mare 305
- 358 -
Plantago media - Pătlagină 305 Rhynia major 177 Silene alba - Opaiţă 222
Plasmopara viticola - Mana viţei de vie 157 Ribes aureum - Cuişor 236 Silene pendula 221
Platanus x hispanica - Platan 211 Ribes nigrum - Coacăz negru 235 Silene vulgaris - Guşa porumbelului 222
Platycerium alcicorne - Ferigă coarne de 179 Ribes rubrum - Coacăz roşu 236 Silybum marianum - Armurariu 314
cerb Ribes uva-crispa - Agrişul 235 Sinapis alba - Muştar alb 282
Platycodon grandiflorum 309 Ricinus communis - Ricin 259 Sinapis arvensis - Muştar de câmp 282
Pleurococcus vulgaris - Verdeaţa 145 Robinia hispida - Salcâm roşu 251 Sinningia speciosa - Gloxinie 307
zidurilor Robinia pseudoacacia - Salcâm 251 Solanum melongena - Vânăta 295
Pleurotus ostreatus - Păstrăv de fag 162 Roccella tinctoria 165 Solanum nigrum - Zârna 295
Poa pratensis - Firuţa 342 Rosa canina - Măceş 238 Solanum tuberosum - Cartof 295
Polemonium caeruleum - Scara 299 Rosa centifolia – Trandafir de dulceaţă 238 Sonchus arvensis - Susai 322
Domnului Rosa chinensis - Trandafir de lună 238 Sonchus asper - Susai aspru 322
Polianthes tuberosa - Tuberoze 333 Rosa damascena – Trandafir de Damasc 238 Sonchus oleraceus - Susai moale 322
Polygonum aviculare - Troscot 228 Rosa multiflora - Trandafir urcător 238 Sophora japonica - Salcâm japonez 247
Polygonum lapathifolium - Iarba roşie Rosmarinus officinalis - Rosmarin 302 Sorbus aucuparia - Scoruş de munte 242
Polygonum persicaria - Ardeiul broaştei 228 Rubia tinctorum - Roibă 309 Sorbus domestica - Scoruş 241
Polypodium vulgare - Feriguţă 179 Rubus caesius - Mur de mirişte 239 Sorghum bicolor - Mături, Sorg 347
Polytrichum commune - 174 Rubus idaeus - Zmeur 238 Sorghum halepense - Costrei 347
Muşchi de pământ Rudbeckia hirta 317 Sorghum sudanense - Iarba de Sudan 347
Populus alba - Plop alb 286 Rudbeckia lacinata –Mărită-mă mamă 317 Spergula arvensis - Hrana vacii 221
Populus nigra - Plop negru 286 Rumex acetosa - Măcriş 229 Sphagnum acutifolium - Muşchi de turbă 173
Populus tremula - Plop tremurător 286 Rumex crispus - Dragavei 229 Sphagnum fuscum - Muşchi de turbă 173
Porphyra vulgaris 149 Rumex patientia - Ştevia de grădină 229 Sphagnum palustre 173
Portulaca grandiflora – Flori de piatră 224 Ruscus aculeatus - Ghimpe 329 Sphagnum squarrosum 173
Portulaca oleracea - Graşiţă 224 Ruta graveolens - Virnanţ 264 Spinacia oleracea - Spanac 227
Potentilla anserina - Coada racului 239 Saccharomyces cerevisiae - Drojdia de 159 Spiraea alba 237
Potentilla fruticosa 239 bere Spiraea japonica 237
Potentilla reptans - Cinci degete 240 Saintpaulia ionantha - Violete africane 307 Spiraea salicifolia 237
Primula malacoides 289 Salicornia europaea - Iarbă sărată 226 Spiraea x bumalda - Taulă 237
Primula obconica 289 Salix alba - Salcie albă, Răchită albă 285 Spiraea x vanhouttei - Taulă, cununiţă 237
Primula sinensis 289 Salix babylonica - Salcie pletoasă 285 Spirogyra communis - Mătasea broaştei 147
Primula veris - Ciuboţica cucului 289 Salix caprea - Salcie cǎpreascǎ 286 Spirulina jenneri 143
Proteus vulgaris 142 Salix integra 286 Spirulina maxima 143
Prunus cerasifera - Corcoduş 243 Salix matsudana - Salcie 286 Staphylea pinnata - Clocotiş 261
Prunus domestica - Prun 243 Salix purpurea - Răchită roşie 285 Stellaria media - Rocoina 220
Prunus spinosa - Porumbar 243 Salsola kali - Ciurlan 226 Stemonitis fusca 154
Pseudomonas syringae - Arsura 142 Salvia officinalis - Jaleş de grădină 302 Stipa capillata - Năgară 345
bacteriană Salvia pratensis - Salvia de câmp 302 Strelitzia reginae - Pasărea paradisului 335
Pseudotsuga menziesii - Duglas 189 Salvia splendens - Jaleş de grădină 302 Symphoricarpos albus - Hurmuz 311
Psilotum triquetrum 177 Salvinia natans - Peştişoara 181 Symphoricarpos orbiculatus - Hurmuz 311
Ptelea trifoliata 265 Sambucus ebulus - Boz 310 roşu
Pteridium aquilinum - Feriga de câmp 179 Sambucus nigra - Soc 310 Symphytumofficinale - Tătăneasă 300
Pulmonaria officinalis - Mierea ursului 300 Sansevieria zeylanica 333 Synchytrium endobioticum 157
Pulsatilla montana - Dediţei de munte 205 Santolina chamaecyparissus - 315 Syringa vulgaris - Liliac 293
Punica granatum - Rodiu 254 Lemnul Maicii Domnului Tagetes erecta - Crăiţe 317
Pyracantha coccinea 241 Saponaria officinalis - Săpunariţă 222 Tagetes patula - Crăiţe 317
Pyrus communis - Păr 243 Sargassum sp. 148 Tamarix tetrandra - Cătină roşie 279
Pyrus pyraster - Păr pădureţ 243 Sarothamnus scoparius - Mături, Drob 248 Tanacetum indicum - Tufănică 318
Pythium debaryanum - Căderea 157 Sarracenia purpurea 277 Tanacetum morifolium - Crizantemă 318
plăntuţelor Satureja hortensis L. - Cimbru de 303 Tanacetum vulgare - Vetrice 315
Quercus cerris - Cer 216 grădină Taphrina deformans -Băşicarea frunzelor 159
Quercus frainetto - Gârniţa 216 Saxifraga paniculata - Iarba surzilor 236 de piersic
Quercus petraea - Gorun 216 Scabiosa atropurpurea - Sipică 312 Taraxacum officinale - Păpădie 322
Quercus robur - Stejarul 216 Scilla bifolia - Viorele 328 Taxodium distichum - Chiparos de baltă 191
Quercus rubra – Stejarul roşu american 216 Sclerotinia fructigena - Putregaiul brun 161 Taxus baccata - Tisa 193
Ranunculus arvensis - Piciorul cocoşului 204 Secale cereale - Secara 339 Thlaspi arvense - Punguliţă 283
de semǎnǎturi Sedum acre - Iarbă de şoaldină 236 Thlaspi perfoliatum 283
Ranunculus repens - Piciorul cocoşului 204 Sedum hybridum 236 Thuja occidentalis - Tuia de Canada 192
Ranunculus sardous - Piciorul cocoşului 204 Selaginella helvetica - Struţuşori 178 Thuja orientalis - Tuia, Arborele vieţii 192
Raphanus raphanistrum - Ridiche 282 Selaginella selaginoides - Struţuşori 178 Thuja plicata - Tuia gigantică 192
sălbatică Sempervivum tectorum - Urechelniţă 236 Thymus vulgaris - Cimbru, lămâioară 302
Raphanus sativus - Ridiche cultivată 282 Senecio cineraria - Cinerarie 319 Tilia cordata - Tei pucios 276
Rhamnus cathartica - Spinul cerbului 259 Senecio cruentus - Cinerarie 319 Tilia platyphyllos – Tei cu frunza mare 276
Rheum rhabarbarum - Revent 229 Senecio vulgaris - Spǎlǎcioasǎ 319 Tilia tomentosa - Teiul alb, argintiu 275
Rhinanthus rumelicus - Clocotici 306 Septoria lycopersici - Pătarea frunzelor 163 Tradescantia fluminensis - Telegraf 336
Rhizobium leguminosarum - Bacteria 142 de tomate Tradescantia virginiana 336
leguminoaselor Sequoiadendron giganteum - Arborele 191 Trichia varia 155
Rhododendron indicum - Azalee 288 mamut Trifolium pratense - Trifoi roşu 250
Rhododendron myrtifolium - Smirdar 288 Setaria pumila - Mohor roşu 346 Trifolium repens - Trifoi alb târâtor 250
Rhododendron simsii - Azalee 288 Setaria verticillata - Mohor agăţător 346 Trigonella foenum-graecum - Schinduf 248
Rhus hirta - Oţetar 264 Setaria viridis - Mohor verde 346 Trisetum flavescens - Ovăscior auriu
- 359 -
Triticum aestivum - Grâul 339 Verbascum phlomoides - Lumânărica 305 Vitis labrusca 260
Trollius europaeus - Bulbuci 203 Verbena canadensis 301 Vitis rupestris 260
Tropaeolum majus - Călţunaşi 266 Verbena hybrida - Verbenǎ 301 Vitis sylvestris 260
Tsuga canadensis - Ţugă 189 Verbena officinalis - Sporici 301 Vitis vinifera - Viţa de vie 260
Tulipa gesneriana - Lalea 328 Verbena peruviana 301 Vitis vulpina 260
Tussilago farfara - Podbal 319 Verbena rigida - Verbenǎ 301 Volvox sp. 145
Typha latifolia - Papura 352 Veronica hederifolia - Doritoare 306 Weigela florida 311
Ulmus glabra - Ulm de munte 212 Veronica persica - Ventrilică 306 Wisteria sinensis - Glicină 251
Ulmus minor - Ulm de câmp 212 Viburnum opulus - Călin 310 Xanthium italicum - Cornaci 314
Ulothrix zonata 146 Viburnum rhytidophyllum 310 Xanthium spinosum - Holeră 314
Ulva lactuca - Salata mării 146 Vicia cracca - Măzăriche 253 Xanthium strumarium - Cornuţi 314
Ulva latissima - Salata mării 146 Vicia faba - Bob 252 Xanthomonas campestris -Arsura 142
Uncinula necator - Făinarea viţei-de-vie 160 Vicia sativa - Măzărichea de primăvară 252 bacteriană a nucului
Urtica dioica - Urzică 214 Victoria regia 201 Xanthoria parietina - Lichenul galben 166
Usnea florida - Mătreaţa brazilor 166 Vinca minor - Saschiu 292 Yucca filamentosa 333
Vaccinium myrtillus – Afin, Afin negru 288 Viola arvensis - Viorele de ogoare 278 Zantedeschia aethiopica - Cală 351
Vaccinium vitis-idaea - Merişor 288 Viola odorata - Toporaşi 278 Zea mays - Porumb 348
Valeriana officinalis - Odolean 311 Viola tricolor - Trei fraţi pătaţi 278 Zebrina pendula - Telegraf 336
Vanilia planifolia - Vanilie 334 Viola x wittrockiana - Panseluţe 278 Zinnia elegans - Cârciumărese 316
Vaucheria sp. 146 Viscum album - Vâsc de foioase 257 Ziziphus jujuba - Măslin dobrogean 259
Venturia inaequalis - Rapăn 160 Vitis amurensis 260 Zygocactus truncatus - Crăciuniţă 227
Veratrum album - Stirigoaie 327 Vitis berlandieri 260
- 360 -

Botanica PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Botanica PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ELENA SĂVULESCU

4.8. FECUNDAŢIA (AMFIMIXIA) ...........................................................................................................- 106 -

3.2.1. ÎNCRENGĂTURA MYXOMYCOTA ............................................................................................... - 154 -

Ordinul Bryales .................................................................................................................................................... - 173 -

Ordinul Aristolochiales ......................................................................................................................................... - 200 -

Familia Cornaceae.......................................................................................................................................... - 256 -

Ordinul Gentianales.............................................................................................................................................. - 291 -

Familia Poaceae (Gramineae) ......................................................................................................................... - 338 -

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 1

1.1. OBIECTIVELE UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE NR. 1

Prin studierea acestei unităţi de învăţare vei fi în măsură să:

1.2. CITOLOGIE: DEFINIŢIE, CLASIFICARE

1.3. COMPONENTELE CELULEI VEGETALE EUCARIOTE

Celula vegetală este formată din perete celular (lamela

Modificări secundare ale peretelui celular

Dictiozomii au fost descoperiţi cu microscopul optic, în celula

Leucoplastele se pot transforma în cloroplaste sau în

Forma nucleului este în general sferică, dar poate fi şi

Fig. 14. Forme de grăuncioare de amidon

a) Definiţi celula şi menţionaţi părţile componente ale celulei eucariote.

b) Ce rol are peretele celular şi care sunt modificările secundare?

c) Enumeraţi organitele celulare şi precizaţi rolul lor.

Comentarii la aceste întrebări veţi găsi la sfârşitul unităţii de învăţare.

După parcurgerea acestui subcapitol trebuie să reţineţi:

1.4. DIVIZIUNEA CELULARǍ

a) Cum se înmulţesc celulele?

b) Definiţi mitoza şi meioza.

Comentarii la aceste întrebări veţi găsi la sfârşitul unităţii de învăţare.

După parcurgerea acestui subcapitol trebuie să reţineţi:

1.5. COMENTARII ŞI RĂSPUNSURI LA TESTE

1.6. LUCRARE DE VERIFICARE NR. 1

Lucrarea de verificare solicitată, implică activităţi care necesită cunoaşterea Unităţii de

Pe prima pagină a lucrării se vor scrie următoarele:

Întrebările la care trebuie să răspundeţi sunt următoarele:

1. Definiţi celula şi precizaţi, printr-un desen, părţile componente ale acesteia - 2 p.

1.7. BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ

1. Anghel I., 1979 - Citologie vegetală. Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 2

2.1. OBIECTIVELE UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE NR. 2

2.2. HISTOLOGIE: DEFINIŢIE, CLASIFICARE

2.3. ŢESUTURI MERISTEMATICE (DE DIVIZIUNE, FORMATIVE, EMBRIONARE)

b) Ce rol au ţesuturile meristematice?

c) Clasificaţi meristemele şi menţionaţi câteva caracteristici pentru fiecare.

Comentarii la aceste întrebări veţi găsi la sfârşitul unităţii de învăţare.

După parcurgerea acestui subcapitol trebuie să reţineţi:

2.4. ŢESUTURI DEFINITIVE

2.4.1. ŢESUTURI DE APĂRARE (PROTECTOARE, DE ACOPERIRE)

Ţesuturi de apărare primare

Fig. 21. Stomate

cripte (adâncituri ale mezofilului), iar la unele

Ţesuturi de apărare secundare

Fig. 24. a, b – lenticele; c – structura lenticelei

a) Unde sunt localizate ţesuturile de apărare şi ce rol au ?

b) Care sunt ţesuturile de apărare primare şi menţionaţi câteva caracteristici importante.

c) Care sunt ţesuturile de apărare secundare şi menţionaţi câteva caracteristici importante.

Comentarii la aceste întrebări veţi găsi la sfârşitul unităţii de învăţare.

După parcurgerea acestui subcapitol trebuie să reţineţi:

2.4.2. ŢESUTURI FUNDAMENTALE (PARENCHIMURI)

Fig. 25. Parenchimuri de absorbţie

La plantele parazite şi semiparazite, lipsite de rădăcini propriu-zise, absorbţia se realizează de către

Parenchimuri asimilatoare (clorofiliene, clorenchimuri)

La chiparosul de baltă – Taxodium distichum, rădăcinile emit pneumatofori, în care se formează

a) Cum se mai numesc ţesuturile fundamentale?