Popa Tanda

de Ioan Slavici

Ioan Slavici (1948-1925) este un prozator ardelean, unul dintre marii

clasici ai literaturii române, alături de Mihai Eminescu, Ion Creangă și Ion Luca
Caragiale. Opera sa literară cuprinde basme: ”Zâna Zorilor”, ”Florița din codru”,
nuvele: ”Mora cu noroc”, ”Budulea Taichii”, ”Popa Tanda”, ”Pădureanca”, ”Gura
satului”,”Scormon”, romane:”Mara”, ”Din bătrâni”, memorii: ”Amintiri”, ”Lumea
prin care am trecut”, piese de teatru:”Fata de birău”, ”Gaspar Graziani”. Ca gazetar,
Ioan Slavici editează mai multe ziare și reviste, dintre care amintim: ”Tribuna”, ”Vatra”
etc.
Operele sale oglindesc lumea satului și a târgului transilvănean, remarcându-se
prin finețea analizei psihologice a personajelor, autenticitatea imaginii universului
prezentat, realism și veridicitate, atitudinea etică față de problematica lumii descrise.
Nuvela ”Popa Tanda” este scrisă în anul 1873 și citită la societatea ”Junimea” în
anul 1874. Este publicată în revista ”Convorbiri literare” a societății Junimea în iunie
1875.
1|Page
 Nuvela ”Popa Tanda” se face, alături de ”Budulea Taichii”, dar poate mai mult
decât această nuvelă din urmă, ecoul concepției morale a autorului său. Spre deosebire
de Creangă, care a privit preoția ca pe o profesiune ca atâtea altele, impusă din afară, și
nu dorită, și și-a găsit vocația în altă parte, în profesiunea sa de învățător și în ocupația
de scriitor, fiind scos în afara tagmei preoțești, ca mai târziu Tudor Arghezi, Ioan Slavici
a avut o concepție diferită. După părerea lui, orice profesiune este nobilă și cere din
partea ta vocație, dăruire și devotament. Cu atât mai mult profesiunea de preot, care cere
sacrificiu de sine, iubire de oameni și de Dumnezeu, înalte calități morale, o viață pusă
în slujba celorlalți. Ioan Slavici nu este adeptul jumătăților de măsură. Ca un adevărat
ardelean, el crede în puterea lucrului bine făcut, a seriozității în muncă, a
devotamentului față de familie și de semeni. Opera sa se face ecoul unei concepții morale
profunde a autorului său. Slavici a preluat ceva din atitudinea orientală în fața muncii, a
răbdării, concentrării și perseverenței în activitate, în acțiune, specifice popoarelor
orientale. Ca și Eminescu, care scria în aceeași perioadă, Slavici s-a aplecat asupra
gândirii orientale, din care a extras nu roadele unei gândiri speculative, metafizice, ci o
concepție de viață și o atitudine înțeleaptă a omului în fața vieții. Slavici a fost atras mai
ales de roadele gândirii stoice chineze, a filosofului chinez Confucius, de zicătorile din
bătrâni, de la care a preluat ideea profund umanistă că ”omul sfințește locul: ”Omul
sfinteste locul, nu locul pe om – Homo locum ornet, non ornat homonem locus”, cugetare
rămasă nouă de la gânditorii latini. Astfel, Slavici, pe lângă marele realism al scrierilor
sale, dovedește și o aplecare spre dimensiunea umanistă a lucrurilor, având în centrul ei
omul și dorința sa de perfecțiune. Prin urmare, omul trebuie să fie desăvârșit, asemenea
creatorului său, să râvnească spre perfecțiune. Și aceasta nu o poate face mai bine decât
prin iubirea de oameni, prin seriozitate, cumpătare, chibzuință, măsură, modestie,
înțelepciune, justa măsură în toate. La fel cum Rebreanu afirma mai târziu în ”Pădurea
spânzuraților”, gândurile noastre nasc vorbe, cuvinte, acestea din urmă fapte, care se
concentrează în caracterul unei persoane și care-i determină destinul. De aceea, pentru
Slavici, faptele sunt foarte importante, mai importante decât vorbele, pentru că ele
vorbesc de caracterul real al unui om, și ele dau seamă de curgerea destinului său într-o
direcție sau alta.
”Minunat om ar fi părintele Trandafir dacă nu l-ar strica un lucru. Este cam greu
la vorbă, cam aspru la judecată: prea de-a dreptul, prea verde-făţiş. El nu mai suceşte
vorba, ci spune drept în faţă, dacă i s-a pus ceva pe inimă. Nu e bine să fie omul aşa.
Oamenii se prea supără când le luăm căciula din cap. Şi e bine să trăim bine cu lumea.
Aceasta s-a văzut şi cu alde părintele Trandafir. Un om ca el nici doi ani n-a putut să
stea în Butucani. Când una, când alta: odată da cu vorba-n săteni, altă dată-n protopop.
Şi este ştiut că, mai ales cu protopopul, preoţii trebuie să nu facă multă vorbă. Decât
vorbele, la protopopi, darurile au mai mult înţeles. Iar asta părintele Trandafir nu voia s-
o priceapă. Nu-i vorbă! drept avea părintele Trandafir. Este numai că dreptul e treaba
celor mai mari în putere. Cei mai slabi trebuie să şi-l arate pe-ncetul. Furnica nu
răstoarnă muntele, dar îl poate muta din loc: încet însă, încet, bucăţică după bucăţică.
Poate că ştia şi părintele că este aşa în lume; dar el avea legea lui: "Ce-i drept şi
adevărat, nici la dracul nu-i minciună!" Acesta era cuvântul lui; cu acest cuvânt şi-a

2|Page
făcut şi calea din Butucani... Adică nu tocmai el a făcut-o, ci sătenii. O vorbă şi încă
ceva, pentru mai bună înţelegere, la protopop, o cale la episcopie, şi aici o vorbă bună
de la protopop: lucrurile se fac, numai dacă le ştim face. Cu mult, cu puţin, părintele
Trandafir fu trimis de la Butucani la Sărăceni — pentru buna înţelegere între credincioşi.
Popă-n Sărăceni? Cine ştie ce vrea să zică popă-n Sărăceni! Dar aşa-i trebuie părintelui
Trandafir! Cine vrea să sară peste groapă, arunce-şi mai-nainte desagii peste ea.
Părintele Trandafir n-avea însă decât nevastă şi doi copii: desagii îi erau deşerţi. Pentru
aceea îi era atât de greu să sară din Butucani la Sărăceni.”
Personajul principal al acestei nuvele este părintele Trandafir, fiul dascălului
Pintilie din Butucani. Însuși titlul acestei nuvele poartă numele său, mai precis apelativul
prin care sătenii din Sărăceni îl desemnau pe părintele Trandafir, ”popa Tanda”.
Această poreclă vine din imaginea pe care și-au făcut-o la început oamenii despre
preotul Trandafir, anume că numai cuvintele, vorbele sunt de dânsul, dar faptele lasă de
dorit.
Din acest fragment introductiv, în care Slavici îi face un reușit portret moral
părintelui, ne dăm seama că părintele Tradafir avea calități, care trebuiau indubitabil să
fie recunoscute de cei din jurul său: sinceritate în opinii, asprime în judecată,
comportament fățiș, în conformitate cu concepțiile și părerile sale reale despre oameni,
fie săteni de rând, fie înalți prelați, cu funcții de conducere, precum era protopopul. Un
om care nu se temea și nu ezita să-și spună convingerile sale și părerile, sentimentele în
mod ”verde-fățiș”, ”prea de-a dreptul” în față. Cu siguranță, ducem lipsă de astfel de
oameni azi, când ”masca” a ajuns în bună măsură să acopere personalitatea noastră
reală. Părintele Trandafir era un om dintr-o bucată, care spunea ceea ce gândea, și în
felul acesta și-a atras mulți dușmani. Însuși autorul, conștient de înaltele calități morale,
spirituale ale părintelui și l-a ales drept personaj, pentru a ilustra concepțiile sale
morale cu privire la rostul omului în lume, la relațiile interpersonale. Autorul observă pe
bună dreptate că ”minunat om ar fi părintele Trandafir dacă nu l-ar strica un lucru”, și
anume greutatea și asprimea concepțiilor sale făcute publice. În opinia autorului, cu
oamenii trebuie să dai dovadă de mult tact, diplomație și luare-aminte, iar cei cu mai
mică putere în societate trebuie totuși să se conformeze uzanțelor societății pentru a fi
acceptați de cei din jur: ”Nu-i vorbă! drept avea părintele Trandafir. Este numai că
dreptul e treaba celor mai mari în putere. Cei mai slabi trebuie să şi-l arate pe-ncetul.
Furnica nu răstoarnă muntele, dar îl poate muta din loc: încet însă, încet, bucăţică după
bucăţică. Poate că ştia şi părintele că este aşa în lume; dar el avea legea lui: "Ce-i drept
şi adevărat, nici la dracul nu-i minciună!" Slavici nu se rușinează, astfel, ca prin
portretul și destinul acestui om să arate spre micimile societății contemporane lui și
dintotdeauna: ipocrizia, prejudecățile, părerile preconcepute, lipsa de adevăr și de
apreciere pentru oamenii de valoare.
Dar aceasta este de fapt doar expoziția acestei nuvele, din care aflăm că după doi
ani de preoție în Butucani, părintele Trandafir fu mutat, cum era de așteptat, într-un alt
sat, mult mai sărac, cu un nume predestinat: Sărăceni, întâmplare ce constituie intriga
nuvelei și provoacă desfășurarea acțiunii.

3|Page
 ”Pe Valea-Seacă este un sat pe care oamenii îl numesc Sărăceni. Un sat
"Sărăceni" pe o vale "seacă": mai rău nu poate să sune însemnarea unui loc. Valea-
Seacă! "Vale", pentru că este un loc închis între munţi; "seacă", pentru că pârâul ce şi-a
făcut cale pe mijlocul văii este sec aproape întregul an. (...) Sărăcenii? Un sat cum
Sărăcenii trebuie să fie. Ici o casă, colo o casă... tot una câte una... Gardurile sunt de
prisos, fiindcă n-au ce îngrădi; uliţă este satul întreg. Ar fi prost lucru un horn la casă:
fumul află cale şi prin acoperiş. Nici muruiala pe pereţii de lemn n-are înţeles, fiindcă tot
cade cu vremea de pe dânşii. Câteva lemne clădite laolaltă, un acoperiş din paie
amestecate cu fân, un cuptor de imală cu prispa bătrânească, un pat alcătuit din patru
ţapi bătuţi în pământ, o uşă făcută din trei scânduri înţepenite c-un par cruciş şi cu altul
curmeziş... lucru scurt, lucru bun. Cui nu-i place să-şi facă altul mai pe plac.” Satul
Sărăceni, în afară că avea o așezare nefericită, pe o vale seacă, mai avea parte și de
săteni leneși, care nu făceau nimic din a ieși din starea deplorabilă în care se aflau.
Părintele înțelege de la bun început că în Butucani era mai bine ca în Sărăceni, dar se
mângâie cu gândul că satul trebuie ”să îngrijească de traista popii.” El își dă seama că
atâta timp cât vor rămâne sărăcenenii leneși, ei vor rămânea săraci și el flămând.
Părintele își pune astfel în gând să facă din sărăcenenii săi oameni harnici.
În acest scop, părintele începe cu predica, ținută după liturghie, și cu sfatul. Dar
după prima liturghie, părintele Trandafir ”a mai dat însă îndărăt cu predicile. Chiar în a
doua duminică n-avea cui să vorbească. Era vremea cam ploioasă şi oamenii au rămas
pe acasă. Alte duminici însă era vreme frumoasă: pesemne atunci nu se îndurau oamenii
de vreme; le venea greu a se despărţi de cerul lui Dumnezeu. Aşa câte o babă bătrână,
câte un moşneag slab la auz mai avea părintele prin biserică. Adeseori rămânea numai
cu Cozonac, clopotarul. Aşa nu se face treabă.” Astfel că părintele continuă cu ironia,
zeflemeaua, și chiar cu batjocura și ocara.:” Se începu batjocura. Unde afla un om,
părintele Trandafir începea a-l face de râs şi a-şi bate joc de el în tot chipul. Trece pe
lâng-o casă, care nu e tocmai de ieri acoperită: " Măi! dar isteţ om mai eşti tu! grăieşte
către stăpân, şi prin vârful casei ai ferestre. Tare iubeşti lumina şi sfântul soare!"
Oamenii la început se lăsau ocărâți, apoi au început să ocărască și ei pe preot, și în cele
din urmă sărăcenenii merg la protopop și la episcopie să ceară alt preot pentru satul lor.
Episcopul îi dă însă dreptate părintelui Trandafir și nu îl mută în alt sat.
”Părintele Trandafir avea acum trei copii. Când sosi acasă de la episcopie, găsi
pe preoteasa în pat. Era a patra bucurie la casă. O soţie bolnavă, trei copii mici, al
patrulea de lapte, o casă numai hârb: prin pereţi se furişa neaua, cuptorul afuma şi
acoperişul era tovarăş cu vânturile, iar hambarele goale, punga deşartă şi sufletul
necăjit.” În punctul culminant al acestei frumoase nuvele, părintele Trandafir trece
printr-un moment de cumpănă, în care își dă seama că lucrurile nu mai puteau continua
așa și trebuie să ia o hotărâre. Îi era mai lesne să dea altora sfaturi sau să-i învețe ce să
facă, dar el pe sine nu se putea mângâia și nu știa drumul care trebuie urmat. În aceste
condiții, în viața părintelui își face loc revelația, acea încercare inițiatică la care este
supus, de o putere superioară lui, și care va avea repercursiuni asupra întregii sale vieți
ulterioare, a familiei sale și a satului: ”Părintele Trandafir intră în biserică. Dar
totdeauna precum intră făurarul în făurărie. Acuma însă îl prinse o frică neînţeleasă,

4|Page
merse câţiva paşi înainte, se opri, îşi ascunse faţa în amândouă mâinile şi începu să
plângă greu şi cu suspin înăbuşit şi fioros. De ce plângea el? Înaintea cui plângea? Din
gura lui numai trei cuvinte au ieşit: "Puternice Doamne! Ajută-mă!..." Şi oare credea el
că acest gând, cuprins cu atâta înfocare în disperarea lui, îi va putea da ajutor? El nu
credea nimic, nu gândea nimic: era purtat.”
Părintele își dă seama astfel că nu mai îi rămânea decât o cale de urmat, cea pe
care o evitase atâta, și anume calea exemplului personal. Astfel părintele își lipește casa
și și-o muruiește, își repară acoperișul casei cu pipirig, papură și trestie, cu nuiele de
răchită, își face gard, înaintea casei, înspre biserică, ”loc de vreo 400 de stânjeni” și
portiță, din patru pari înțepeniți cu alți doi, puși cruciș. Dar cum ”o dorința naște pe
cealaltă”, preoteasa seamănă câteva straturi de ”ceapă, morcovi, fasole, barabule și
curechi” de-a lungul gardului, fiind foarte fericiți când semințele au răsărit. Sărăcenenii
treceau pe lângă casa preotului, privind printre spini la straturi și zicându-și: ”Popa e
omul dracului”!” Apoi seamănă porumb pe lângă gard și împrejurul straturilor, și în
spatele casei, unde părintele mai avea o bucată de pământ nefolosită, pe care o ară cu
un plug, doi boi și un cal împrumutați de doi săteni. Apoi părintele își gospodărește
terenurile de la marginea satului, ajutat de clopotarul Cozonac. Cu ce rămâne din
zestrea soției, părintele cumpără un car și doi cai.
Astfel a trecut vremea, părintele Trandafir e mai bătrân acum cu zece ani, dar se
simțea tânăr cînd încărca copiii și preoteasa în trăsură și mergea să-și vadă holdele.
Sătenii îl vedeau, se minunau, clătinau din cap, zicându-și iarăși: ”Popa e omul
dracului!” În sfârșit, părintele care nu avea lese, se apucă de împletit lese, ajutat de
preoteasă, copii și Cozonac, confecționând cele mai bune lese din Sărăceni, cu care
merge la târg, înainte de Rusalii. Marcu Florii Cucului îi dă ajutor părintelui și începe să
facă lese mai bine decât părintele. Astfel că de Rusalii preoteasa avea rochie nouă, cei
trei copii mai mari păpucași din oraș și Măriuca cea micuță avea o pălărie de paie cu
două flori roșii. Pereții casei erau albi și pe dinăuntru și pe dinafară, casa avea ferestre
frumoase și luminoase.
Deznodământul, care este cuprins în partea a treia a nuvelei, ne prezintă
înfățișarea satului Sărăceni, așezat pe valea Seacă, pe drumul ce duce mai departe către
Valea Răpiții: „Unde se întâlnesc drumurile, la împreunarea celor două văi, pe Răpiţa,
este o moară, lângă Răpiţa este o rugă, lângă rugă este o fântână, iar lângă fântână sunt
opt paltini frumoşi. Locul acesta se zice: "La rugă la Sărăceni!" De aici până la
Sărăceni nu este decât cale de un ceas. Cu toate aceste, de câte ori vine din oraş,
sărăceneanul se opreşte aici, adapă caii şi mai stă puţină vreme, aşteptând ca să vie
vreun drumeţ care să întrebe: "Ce sat e acela unde se vede biserica cea frumoasă cu
pereţi albi şi cu turn sclipitor?" Fiind întrebat astfel, el îşi netezeşte mustăţile şi
răspunde privind fălos spre acel loc: "Acolo sus pe Gropniţa? Acela e satul nostru,
Sărăcenii. Dar clopotele să le auzi; ce clopote sunt în turnul acela!... S-aude cale de trei
ceasuri!"
Sărăcenii este un sat mare și frumos, pe care hărnicia sătenilor l-a făcut de
nerecunoscut. Grădinile sunt înțesate de pomi, și la intrarea în sat ”în dreapta şi în
stânga, tot zece-cincisprezece paşi unul de altul, sunt nişte nuci stufoşi, la care omul

5|Page
priveşte cu drag”. Satul are primărie, școală și biserică nouă și frumoasă, casele au
acoperișuri, sunt lipite și zugrăvite.
”Toate s-au schimbat; numai părintele Trandafir a rămas precum a fost: verde,
vesel şi harnic. Dacă părul cărunt şi barba căruntă nu ar vesti vremea lui, am crede că
copilaşii cu care se joacă înspre seară la laiţa cea de dinaintea casei sunt copilaşii lui.
Unul dintre copilaşi, pe care l-a ridicat ca să-l sărute, îi fură pălăria din cap şi fuge cu
ea năstaşnic. Măriuca deschide fereastra şi strigă: "Trandafirică al mamei, nu lăsa pe
moş-tătuca cu capul gol". Apoi fuge de la fereastră, pentru ca să prindă pe Ileana, care a
furat ceapţa bunichii, s-a împodobit cu ea şi vine să se fălească la moş-tătuca. Moş-
tătuca râde din toată inima; îi place gluma. Tocmai vine de la vecernie şi părintele
Coste, şi prinde atât pe Ileana cât şi pe Mariuca, le sărută şi apoi se pune pe laiţă lângă
socrul său. Marcu, vecinul, vechiul prieten, socrul Măriucăi, om de casă, vede alaiul şi
vine şi el să stea de vorbă. "Bătrânule! na-ţi căciula, nu sta cu capul gol!" grăieşte
bunica, întinzând căciula pe fereastră. Un om din sat trece, le pofteşte "bună odihnă" şi-
şi zice: "Ţine-l, Doamne, la mulţi ani, că este omul lui Dumnezeu!"
Iată cum, prin puterea exemplului, părintele Trandafir i-a transformat pe
sărăcenenii săi în oameni harnici și a schimbat din temelii viața oamenilor și imaginea
întregului sat. Oamenii acum îi recunosc importanța și binele făcut colectivității din care
face parte și îi poftesc, trecând pe lângă casa lui, ”bună odihnă”, zicându-și în sinea lor
să-l țină Dumnezeu mulți ani de-acum înainte, că este ”omul lui Dumnezeu”! Părintele
Trandafir a sfințit prin exemplul propriu locul în care trăiește, a luptat cu mentalitatea
păgubitoare a oamenilor și a învins. Chiar dacă realiste, personajele sale au trăsături
deosebite, care îndreptățesc așezarea lor în rândul personalităților excepționale, prin a
căror libertate interioară și de acțiune și voință personală poate fi schimbat, modelat un
întreg destin, personal și colectiv. Este în fond acea încercare inițiatică în care se vede
pus părintele Trandafir la intrarea în biserică, imersiunea elementului sacru, numinos în
viața sa, întâlnirea sa cu Dumnezeu, cea care-i schimbă viața. Atunci când nu găsește
nicăieri ajutor, el înțelege că doar în interiorul său poate găsi resursele de înțelepciune
și de putere care să-l ajute să reziste în fața greutăților, doar în sinele său poartă
imaginea sacră a divinității, pe care el o caută în biserică.
Părintele Trandafir este astfel, unul dintre cei aleși, reușind în cele din urmă să
schimbe concepția sătenilor asupra sa, să înfrunte prejudecățile și părerile preconcepute,
să învingă pizma, invidia și răutatea oamenilor, inerția lor, mentalitatea lor, care se
conducea după aparențe și nu după esențe. Astfel, părintele Trandafir se detașează de
individul de rând, fie din satul Butucani, fie din Sărăceni, prin aceea că este un individ
excepțional, pus în fața unor situații excepționale, pentru înfruntarea cărora nu găsește
resurse decât în sine însuși. Aceasta apropie proza realistă a lui Slavici de opera lui
Eminescu, din care răzbate un profund optimism cu privire la soarta omului de-a fi
singular, la capacitatea sa de a se ridica deasupra mediului în care trăiește și a
condițiilor vitrege de trai și a lăsa o urmă de neșters în viața societății din care face
parte. Realismul lui Slavici este unul optimist: cel prin care ne asigură că viața este plină
de surprize și că merită trăită, la întreaga ei dimensiune interioară și exterioară.

6|Page