Sunteți pe pagina 1din 13

A simti

Capitolul unu

Intrare

- Tata nu m-a iubit, spuse ea senin. A iubit-o pe mama, dar ea a murit si eu ii


aduceam aminte de ea. Ma ura din cauza asta.
In lumina fragila a diminetii, chipul ei de copil stralucea. Ati vazut vreodata un chip
de copil, acolo unde traiti?
Avea parul nisipiu, cu o piele subtire si alba. Asa-i de slaba si asa-i e pielea de intinsa
incat zici ca-i o fantoma. E transparenta si vezi tot prin ea, in ea. Avea niste ochi mari,
de culoarea caramelului. Cand ridica privirea aceea curata, razele subtiri si
neputincioase ale soarelui de primavara i se reflectara in cepele de pe frunte. Deodata,
caramelul se face de un verde stralucitor. E ca apa unui lac. Ti-i frica sa o atingi –
daca se fac valuri in ochii ei?
O munca plicticoasa pentru sergentii plictisiti... Alt interogatoriu, alta crima, deja se
plictisisera. Numai ca azi mergeau acasa cu vesti pentru sotiile lor.
Murise un om important, un om bogat. Mostenise conacul la moartea tatalui sau, cu
cincisprezece ani in urma, si se falea cu faptul ca lasase totul neatins.
Din prima clipa in care intrase pentru a vedea locul crimei, sergentul simtise o mana
ce-i apasa pe cosul pieptului.
Conacul, de afara, parea impunator, cu coloane si creneluri care mai de care mai
intortocheate. Intreaga arhitectura era facuta sa te surprinda cu simetria ei extrema,
extremista si minutiozitatea cu care fusese sculptata pana si cea mai mica frunza din
jurul picioruselor ingerilor purtatori de lira de pe ziduri. Inauntru, insa, dintre cele
treizeci de incaperi, una nu era bine luminata. Peretii erau tapetati cu un material
matasos care mirosea dulce, a carti mucegaite. De cum intrai, te simteai ca un liliac.
Ti-era frig, desi afara era cald, ti-era somn desi dormisei, aveai mintea ca intepata, te
uitai mereu dupa umar sa vezi daca nu te urmareste cineva, simteai ca te sufoci si te
incruntai fara motiv, ca un adolescent cu comportament antisocial.
Pe masura ce orele treceau, mana care apasa pe cosul pieptului sergentului parea gata
sa-i rupa coloana, daca podeaua nu ceda si el nu se afunda pana la barbie in fundatia
casei.
Dar s-o vezi asa, mica, nebuna si murdarita de sange pe camasa de noapte lunga si
alba....Pentru asta nu esti pregatit nici dupa zece ani de politie. Parea din alta lume, cu
ochii ei curati. Parca o scosese cineva dintr-un roman din 1800 si o pusese acolo, pe
un scaun, la coltul mesei.
Cutitul gros, grosolan si patat era pe masa. Doamne, masa! O masa lunga de cel putin
zece metri in imensa camera de zi trona ca un rege mult prea gras fie si pentru tronul
larg. Era din lemn intunecat de abanos, groasa si puternica, impasibila si eterna.
Respingatoare si repulsiva in toata austeritatea ei si respectul impus. Orice s-ar zice,
lucrurile vechi nu dau bine in casa unor proaspat casatoriti, iar intunecimea mesei
aceleia trecea prin creierele neobisnuite cu ea ca un glont.
Dar ea! Asa mica, si totusi puternica in toata lumina ei langa masa cea rea. Mana ei
mica si subtire mangaia contururile sculptate ale coltului mesei la care statea. Fata ei
se crispase cu mandrie. Ii spunea mesei, fara cuvinte, ca lumina invinge. Intunecimea
acelei piese urate de mobilier vechi nu putea concura cu puritatea casta a camasii de
noapte ce statea pe ea ca un cort. Oare exista vreo haina care sa-i fie cu adevarat
buna?
- Auzi, sopti un coleg, cica ea l-a omorat.
Acesta rase apoi infundat, iar sergentului ii aparu un zambet neincrezator pe fata.
Cum ar putea o fiinta asa mica sa care un cutit ca acela, daramite sa omoare pe cineva
cu el?
Cand sergentul pasise spre ea, isi ridica privirea de pe coltul mesei spre el. Se simti
dezgolit de orice parere, identitate si idee. Era pur si simplu gol in fata unei perechi de
stele caprui.
- E sus corpul, spuse ea curat si clar.
Da, corpul. I se paruse ciudat sergentului cu cata nonsalanta vorbea despre el, ca un
corp, ca ceva viu. Sotul ei mort era un corp, pulsand de viata. Intr-asa fusese impactul
batranului sobolan asupra ei, ca doar nu l-a omorat de fericita. Iar ea, cu ce seninatate
privea crima! Ha! Mica, mica, dar cand vine vorba de cutite...
Se scutura sergentul. Urca scarile si intra intr-unul din multitudinea de dormitoare din
conac. Camera era la fel de intunecata ca restul casei.
In mijloc trona un pat urias, din acelasi lemn negru ca si masa de jos, si cu un
baldachin greu si greoi. Draperiile sangerii atarnau peste cadavrul rosiatic, iar
asternuturile erau albe pe margini.
Pe mijloc – o pata ca o aura rosie il inconjura pe defunct, caruia nimeni nu se obosise
sa-i impreuneze degetele sau sa-i inchida ochii. “Corpul” se uita cu indiferenta catre
tavanul sufocant, cu o expresie fireasca si normala. Parea sa nu fi simtit nimic – nici
frica, nici surprindere, nici groaza, nici amuzament, nici macar cele saptesprezece
lovituri de cutit.
Degeaba statea in casa aia – in narile sergentului atarna mirosul greu al sangelui.
Cobori, si auzi fantoma vorbind.
- Numele complet, va rog, spunea un ofiter tanar.
- Sara Brunelleschi, spuse aceasta cu vocea ei mica si clara.
Sergentul interveni:
- Brunelleschi? intreba acesta. Italianca?
- Da, tata a fost, dar am crescut aici. Nu am luat numele sotului meu, raspunse ea
cu luciditate.
- Si ce s-a intamplat? zise el, apropiindu-se pentru a-si face datoria de a o interoga.
- L-am omorat..., raspunse ea, privirea fugindu-i pe fereastra a carei functie nu o
stia prea bine.
Fereastra dadea spre curtea interioara a conacului, insa copacul acela blestemat si
uscat fusese acolo dintotdeauna. Cat ura fereastra! Lumina nu intra, viata nu iesea, nu
se vedea decat arborele trasnit de fulger cu decenii in urma. Casa era veche,
parfumurile erau vechi, viata lipsea din conacul acela ca dintr-o fructa uscata si
zbarcita.
- Esti atenta? i-o reteza ofiterul tanar si roscat.
Cu miscari de caprioara, ea intoarse capul, pironindu-l cu privirea pe roscovanul cu
carnetel in mana. Dadu din cap, reluandu-si pozitia initiala, cu ochii la sergent si mana
absent pe coltul mesei grotesti.
- Ei? Acum ca ai recunoscut crima, spuse el, nevenindu-i sa creada cat de usoara
fusese misiunea, vrei sa ne spui si motivul?
Ea se gandi putin. Sprancenele i se contractara iar intre ele se formara doi munti de
piele despartiti printr-o valea seaca si alba.
Tatal ei nu o iubise. Acela fusese motivul dat. Sa fie cu adevarat nebuna?
Nu, spuse ea. Nu era nebuna, dar povestea ei era complicata.
- Ma duc sa ma imbrac, spuse deodata, si cand ma intorc va spun mai multe.
Roscovanul o insoti, iar sergentul ramase singur, cu masa.
Simtea valuri de rautate venind dinspre masa si ridicandu-se in el. Simtea gustul
sangelui, dar intunericul promiscuu al mesei il atragea. Se misca repede catre
mijlocul ei, atras ca o hiena de sange, sange, sange.
Nu credea ca avea sa gaseasca sange pe masa, era cu neputinta. Cadavrul era sus,
cutitul era pe margine....dar mergea, mergea catre centrul mesei.
Ajunse, si intinse mana...Parea ca-l arde lacul de pe lemn, iar modelele simple si
rotunde de pe margine il taie...Plimbandu-si mana pe suprafata lina a mesei, dadu de
o zona mai aspra, ca o pata varsata de suc. Fara sa stie prea bine ce face, freca bine cu
palma pata uscata.
Cand aduse palma in dreptul fetei, vazu ca pe masa fusese sange uscat, adunat acum
in firicele brune cu un miros fioros. Simti voma urcandu-i-se in gat, dar se controla.
Vazuse si crime mai atroce.
Ea cobori intr-un final, tot in camasa de noapte, dar cu cocul prins cu un ac lung si
bont si cu bandaje in jurul palmelor.
- E sangele tau? intreba el.
- Oh, da, zise ea cu seriozitate. Stii, cand eram copil nu ma zgariam niciodata. Am
avut o doica rea, caci tata era mai tot timpul plecat si nu se apropia de mine. Tot
timpul statea cu mine Fatima, dar nu ma ingrijea. Nu ma iubea.
Ce ar fi putut sa reactioneze la asta? Dadu din cap cu o expresie de concentrare pe fata
si o lasa sa continue, fiindca parea sa vorbeasca de bunavoie si in pace. Se gandea ca,
imbunand-o, s-ar fi predat mai usor. In plus, toti politistii voiau cat mai multe detalii
pentru...
- Tata imi aducea tot felul de rochii, dar nu mi le dadea el. Mi-a zis sa nu port
niciodata negru, prin Fatima. La inmormantarea mamei am purtat rosu, pentru ca
el mi-a zis ca un copil nu poarta negru. Nu-mi sta bine in negru, dar in casa asta,
singurele lucruri albe sunt asternuturile, fetele de masa si gulerele. Astea sunt
regulile sotului meu, si trebuie sa le respect. Nici nu stiu de ce m-am casatorit cu
el. Odata ce a murit tata mi s-a facut frica, si cum Fatima nu mai era la noi...
- De ce ti-era frica? intreba roscovanul, fermecat.
- Sa raman singura. De-aia m-am maritat cu el. De bani nu aveam nevoie, ci de
cineva. Dar nu-l iubeam, si nu-l iubesc, zise ea amar. De-aia am pastrat numele
tatei...Nu mi-a dat el multa dragoste, dar macar ma voia copil...Am venit aici cu
gandul ca incep o viata in care cineva ma iubeste, si uite unde am ajuns...Pur si
simplu pe o alta insula.
Zambi amar, cu resemnare.
Asa incepu sa ne spuna povestea ei. Mie, si numai mie, caci numai eu am inteles-o.
Acum stiu ca m-a ales pe mine pentru povestea asta, si pe mine nici nu ma cunostea
prea bine.
Dar i-am spus povestea, si i-am dovedit ca nu a trait degeaba. Pentru mine, a fost
cineva. Pentru mine a fost calda, dar nu a stiut-o. Nu o iubeam, dar as fi iubit-o si i-as
fi fost prietena, stiind ca daca ii voi fi piatra se va agata de mine. A vrut sa se agate de
toti, pentru ca avea nevoie de toti. A ramas singura, si langa singuratate nu a mai avut
nimic, decat Raiul.
Aici se va spune balada unui porumbel cu aripa rupta, unei caprioare cu coarnele
retezate. Sau a ei, singura, asa cum a fost. Cum va place. Ca la Shakespeare.
Capitolul 2

Inceputul sfarsitului sau vechea singuratate

Vin din lumea reala fara mese care sperie oamenii, de departe. Nici nu e important
cine sunt, dar eram acolo si am auzit povestea ei. Dupa cum o spunea, stiai ca nu
minte. Prea ficsi ii erau ochii, prea sincera vocea.
Spunea ca a trait izolata toata viata ei. Imprejurul casei ei era un zid urias,
monumental pentru un copil, de care nu avea voie sa treaca. Fatima era mereu umbra
ei, dar era tacuta. Sara vorbea mult singura, si nu avea decat prieteni imaginari. Avea
o singura papusa pe care Fatima i-a aruncat-o cand deja Sara vorbea prea mult cu ea.
Traise in Italia primii cativa ani din viata, si acolo facuse cunostinta prima oara cu
limitele zidului de piatra. Aici, acum, casa neagra nu era decat un alt zid.
Invatandu-se sa traiasca in izolare, nu stia cum sa se poarte cu oameni. Cu moartea
tatalui ei, oamenii o incuonjurara. Odata cu maturitatea, trebuise sa-si ia zborul spre
lumea plina de oameni. Dar toti ii erau straini, pana si sotul ei.
Nunta a fost scurta, si nu au fost decat ei doi. A avut o rochie alba inchiriata, fiindca
sotul ei ii spusese sa-si vanda toate rochiile colorate si i le inlocuise cu rochii negre.
Sosirea in casa neagra a fost inceputul sfarsitului, sau poate sfarsitul a inceput cand ea
s-a nascut. Problema deschisa.
Sotul ei nu vorbea mult. De fapt, nu vorbea deloc, dar crezuse ca intr-o lume noua va
gasi pe cineva, pe oricine... E trist ca adultii nu pot vorbi singuri fara sa fie luati drept
nebuni...
Nu au avut luna de miere – sotul ei nu suporta vacantele sau locurile insorite. De
aceea si pleacasera din Italia spre a a veni aici, in tara asta jilava. Spune ca-si
aminteste cand a pasit pentru prima oara in casa. De parca cineva i-ar fi smuls inima
ei si asa schingiuita din piept si i-ar fi pus-o intr-o cutiuta neagra, mai mica decat ar fi
trebuit. Primul pas pe covor a fost inceputul unei agonii sfartecatoare. Toata fiinta ei
incepu a tremura de frigul ultimilor douazeci de ani.
Prima noapte fu inecata in liniste. Cina o luasera deja in tren, si, declarandu-i ca nu-i e
foame, sotul ei urcase catre dormitor. Sara nici macar nu stia drumul, ramanand in
urma, cu o valiza mica in mana si un trenci atarnat pe brat. In fata ei, cu pasi de pisica,
rasari o femeie imbracata in negru, cu parul de un roscat violent si niste ochi cu pupile
mari, de un albastru electric deasupra unor pometi proeminenti ca doua dealuri. Avea
umerii mai lati ca Sara, fiind si putin mai inalta. Avea spatele drept ca un scaun,
parand o naluca in rochia neagra si ciorapii intunecati.
Daca nu ar fi fost mai ridata decat o pruna confiata, Sara s-ar fi simtit zdrobita.
Femeia era in varsta, lucru care ii dadea fetei ei un aer de chip de Medusa. Fioroasa in
toata batosenia ei, amenintatoare ca masa, Vera era un fel de dictator peste casa, cu
mai mare putere decat oricine altcineva insa suficient de sireata pentru a-l face pe
sotul Sarei sa creada ca are puterea.
Vera se inclina usor in fata fetiscanei inmarmurite, si se intoarse pe calcai, urcand
scarile pentru a-i arata calea. Cum Sara tremura deja, ii lua mult pentru a intelege ca
trebuie sa o urmeze.
Fata intra in dormitorul vetust si batran, punandu-si valiza liliputana langa usa inainte
de a face ochii roata. Cand isi ridica capul, un mic oftat de uimire ii scapa cand vazu
draperiile uriase pe care le tragea sotul ei. Intunericul nu se lasase complet, si ultimele
raze de soare razbateau la marginea dealului din zare, luminand camera purpurie.
- Nu! Mai lasa putin! se tangui ea, dar el nu paru sa o auda.
“E camera mare, iar vocea mea mica,’ se gandi ea, obligandu-se sa creada ce-si
spunea.
Intunericul domnea in camera acum, iar inima Sarei se stranse la gandul ca acele raze
se loveau dureros de catifeaua prafuita si veche a draperiilor, rupandu-se in mii de ace
de lumina si razbatand inapoi prin fereastra uriasa, facand-o sa para o oglinda.
Linistea o facea pe Sara sa stea ca pe ace, miscandu-se incet si fin. Ii era frica sa nu
sparga ceva, sa nu scartaie podeaua, sa nu-i fasaie rochia.
Liniste domnea, controlandu-i pe toti.
Camasa de noapte era larga si subtire – complet nepotrivita pentru un conac atat de
greu de incalzit.
- Mi-e frig, sopti ea, odata ajunsa in pat.
Nimic nu paru sa o auda, desi sotul sau cat se poate de viu la vremea aceea citea langa
ea.
Se cufunda sub plapuma grea, incercand sa se lupte cu convulsiile ce pusesera
stapanire pe ea. Trupul ei se zbatea de frig ca un sarpe intr-un sac. Tremura pana
adormi, visand lumina rece a lampii de la capul sotului sau cititor.

Tresari speriata, inspirand mirosul somnului rece. Asternutul alb se oprea in spatele
invelit in negru al sotului ei. Draperiile inca zdrobeau raze irecuperabile, iar ceasul
batea in surdina, de undeva de departe.
Se ridica din pat, luptandu-se cu frigul ce o innora si se duse spre draperii. Trase de
marginea uneia, ca si gand ar fi dezvelit fereastra luminata. Cu o curiozitate de copil
si o dragoste de mama, zambi la gandul ca ar putea gasi caldura, zambi catre lumea
din afara ferestrei.
Clipi repetat, ca si cum cineva ar fi batut din palme in fata ei. De fereastra se izbeau
picaturi ascutite de ploaie. Apa strivita se scurgea apoi pe geam, unduindu-se ca
lacrimile de pe o fata batuta de vant. Atat de mare era fereastra, incat ploaia parea ca o
inconjoara pe copilita. Nu vedea decat ploaie, uitandu-se speriata in dreapta si in
stanga pentru a gasi un colt de soare. Dar nu. Isi pierduse ocazia; sansa de a avea
caldura trecuse pe langa ea.
Clipi incet, sperand sa ia ploaia pe genele ei cand deschide ochii. Dezamagirea o
cuprinse cand vazu ca nici picaturile reci de ploaie trista nu se lipeau de genele ei. Ar
fi vrut sa le tina acolo, cuibarindu-le pe pleoape, deasupra ochilor ei, numai sa nu le
vada. Cu un nou val de tristete realiza ca toata ploaia aia ar fi fost prea grea pentru
genele ei scurte si blonde. In final, genele ei s-ar fi plecat sub greutatea meteorologica
a rapaielii de afara si nu ar fi vazut in fata ochilor decat intunericul propriilor pleoape.
Iesi de sub draperia ce ii atarna pe umeri precum lumea ii incarca umerii lui Atlas,
simtind gustul amar al unei crime pe limba.
Ce groaznic e sa simti ca ai omorat o raza libera de soare!
Atunci hotari ca nu se va mai intoarce in somn rece. Deschise valijoara incet si isi lua
singura rochie colorata pe care o mai avea – rochia verde. Si-o trase peste cap,
simtindu-se incalzita pe masura ce stofa subtire ii mangaia conturul osos. O relicva a
vietii ei dintr-un alt tinut singuratic ii facea bine.
Cand s-a trezit si sotul Sarei, coborara impreuna pentrua lua micul dejun. Ea il
asteptase pe el.

Intrara in sufrageria uriasa si gasira cele doua capete de masa intunecata imbracate in
fete de masa albe ca zapada. El se aseza la un capat, luand ziarul in mana. Ea se aseza
in capatul opus, vazandu-l mic si indepartat. Cu mainile tremurande, lua un cutit de
langa farfuria alba, scapandu-l apoi. Zgomotul ii stranse sira spinarii, comprimand-o
pana cand capul ii ajuse pe un sold. Deschise ochii si vazu ca propriul cap era la locul
sau, dar sotul sau o privea pentru prima oara in dimineata aceea.
- Aici nu purtam decat negru, spuse el. Du-te si schimba-te.
Sara se incrunta putin.
- Nu vreau, ii spuse.
- E casa mea, replica el cu calm, intorcand pagina ziarului cu gesturi largi.
Ziarul nu fasaia, ca ziarele normale. Sara inspira scurt si se ridica de la masa,
intorcandu-se peste cateva momente intr-o rochie neagra cu guler alb.
Ura negrul, dar se aseza la masa. Ridica un capacel de argint – unt!
Lua untul cu furculita, amuzandu-se de absuditatea gestului si il puse pe o felioara de
paine prajita. Musca dintr-un colt al feliei aramii si simti o durere puternica in dinti.
O durere ascutita, care pornea din miezul dintelui si ii strabatea trupul pana la
jumatatea pulpei. Se cutremura, cu ochii in lacrimi si scoase un icnet infundat, ducand
mana la obrazul alb.
Nimic altceva nu se misca in acea casa, in afara de trupul ei mic scuturat de durere.
Nimeni nu venise sa-i dea o mana de ajutor, si, intr-un mod foarte ciudat, nici nu se
astepta la asa ceva.
Calmandu-se si potolindu-si respiratia, Sara reveni in pozitia initiala, tragandu-si
scaunul mai aproape de masa. Nu voia sa planga, pur si simplu tocmai isi daduse
seama de un adevar mult prea trist.

Capitolul 3

Inspiratie divina sau doar un vis

La cat era de mica, nu ai fi zis ca e ceva de capul ei, insa inainte sa simta ceva, a
incercat sa schimbe ceva.
Ploaia nu inceta niciodata – doar venise toamna. Chpul ei devenise palid fiindca nu
mai iesise de doua luni din casa – de la sosirea lor.
In ziua aceea isi planuise sa se plimbe prin imprejurimile conacului. Bine imbracata
intr-un pardesiu negru, ea merse spre soarele neclar care se afisa pe cer la ora
pranzului. Totul era verde in jurul ei, si asta o bucura. Deja nu mai cauta sa simta ceva
in casa neagra, ci cauta scapari de culoare in zilele ei.
Iarba verde din jurul ei – o mare infinita de viata – ii placea sa creada ca era ea. Sara,
pamantul ud intr-o rochie verde. Sara, plina da viata. Sara, viata.
Zambetul i se asternu pe buze, iar pasii i se succedau fara prea mare efort. Merse mult
sau putin, cand ramase inmarmurita.
Fata i se albi, iar frigul casei o ajunse. Ea stia demult ca acel monument al
intunericului amortit ii declarase razboi. Stia ca va pierde, dar nu era pregatita sa
recunoasca asta, asa cum nu era pregatita sa recunoasca multe nedreptati din viata ei.
In fata ei, la nu mai putin de o suta de metri, se casca un hau uscat in iarba deasa.
Valea adanca a unui rau secat se asternea la picioarele ei, cu pereti-i de argila alba,
uscata si prafoasa. O vale de o inconsistenta nelinistitoare, cu pante abupte si
neregulate, cu bolovani batrani incrustati in agrila alba a peretilor.
O ruptura in fusta rochiei verzi, un gol in ceea ce insemna viata.
In trupul ei mic si tremurand, frica izbucni. Se incrunta din nou, fara a lasa lacrimile
sa ii sclade obrajii. Totusi, lacrimile erau, acolo, undeva, in spatele acelor ochi rotunzi.
Erau acolo demult, iar limitele impuse de o viata intreaga in izolare erau singurele
bariere dintre ele si obrajii palizi ai Sarei.
Imaginea dezolanta a prapastiei o urmari pana tarziu in noaptea rece. Noptile in casa
neagra, isi da dadu seama dupa cateva luni, erau la fel de reci. Nu conta camasa alba
si groasa de noapte pe care o imbracase, si nici patura groasa. Linistea o apasa pe
piept, cum statea ea langa trupul cufundat in somn al sotului ei.
Privea tinta spre tavan, cu bratele impeunate deasupra capului. Linistea devenise
groasa, materiala, densa, apasandu-i pieptul firav. Simti ca se sufoca. Intunericul o
inchidea, o invaluia, o innebunea, o ucidea.
Pana sa-si dea seama, respira greu. Gafaia cu forta, cutremurandu-se din toate
incheieturile. Frigul ii atingea creierul, paralizand-o. Nu putea sa se miste din acel pat
al lui Procust. Frigul, linistea si intunericul erau cei trei calai care taiau cate putin din
trupul ei mic, incercand sa o modeleze. O modelau pentru universul stramt in care
incapeau doar negrul si albul, pentu cutia intunecata in care traia sotul sau.
In zvarcoleala chinuita, adormi, visand febril niste imagini tulburatoare.
Se facea ca toata casa neagra forfotea. In toate camerele, draperiile fusesera trase, iar
lumina calda a verii mangaia ungherele mucegaite si intepenite din cladire. Pentru
prima data, Sara umbla prin casa simtindu-i frumusetea de trup dezgolit. Conacul era
construit cu maiestria cu care Prometeu faurise trupurile oamenilor din argila-i.
Sara pasea alene, zambind larg, cu o fericire autentica pe care nu o avusese niciodata,
si pe care o pastrase pe piedestalul idealurilor sale. Intra in sufrageria neobisnuit de
aglomerata. Zeci de barbati, mai scunzi, mai inalti, mai slabi, mai solizi, cu calvitia
mai mult sau mai putin evidenta, cu mai multe sau mai putine riduri pe fata.
Barbatii stateau adunati in grupulete mici, purtand discutii aprinse, fascinante. Evident
ca propriile idei deveneau un scop pentru care dezbaterea feroce era necesara. Cei mai
multi gesticulau, vorbind raspicat, debordand de viata si caldura.
Nimeni nu o observa pe Sara – singura femeie din incapere, dar ea se simtea implinita
cum numai in vise putea. Caldura o umplea, iar obrajii ei capatasera culoarea
trandafirie a agitatiei. Stralucea. Din pacate, era doar un vis.
In capatul opus al camerei, vazu o oglinda inalta cat un stat de om si ingusta pentru a-i
margini perfect trupul. Merse cu pasi moi, plutitori catre oglinda, trecand pe langa
masa cea neagra pe care era asternuta o fata de masa de culoare albastru deschis –
culoarea cerului. Fara sa se opreasca, Sara se gandi cat de usor ar fi putut confunda
intinderea albastra a mesei cu cerul, si cat de eliberator ar fi sa se cufunde in cer,
inotand zburand.
La scurt timp ajunse in dreptul oglinzii, si se vazu. Era complet dezgolita, iar pielea ei
capatase un luciu sanatos. Soarele aramiu al apusului varatic parea ca se reflecta in
pielea ei, dandu-i o aura de lumina. Era asa de pura si de inalta in goliciunea ei, incat
parea copil sau sfant. Deodata, insa, vazu deasupra sanului stang desenata o inima
mare si de un rosu aprins, violent. Se incrunta, cu oamenii din spate dansand un cadril
nervos, in perechi ciudate, pe ritmul unei muzici surde.
Cumva, acea inima mare parea nefireasca pe pieptul ei de statuie. O facea sa para om,
simtitor. Stranse degetele de la picioare, cum fac doar copiii mici cand sunt speriati.
Stranse si degetele mainii drepte intr-un pumn rotund si fin. Simti acolo metalul
incalzit al unui pistol mic si dragalas, iar o idee incolti in mintea ei. Inima trebuia sa
dispara. Ori va cobori de pe piedestalul statuii si va simti durerea, ori va impusca
inima pana se va naste. Incertitudinea nu era viata.
Ridica mana firava, tintind inima din oglinda, si apasand pe tragaci. Sunetul nu veni,
dar un nor mic si neclar de fum cenusiu se ridica in aer. Cand fumul se imprastie, isi
privi propria imagine in oglinda si vazu, exact pe marginea inimii rosii, o gaura
neagra in pielea-i. Dar durerea nu veni.
Apasa din nou pe tragaci, ambitionandu-se sa nimereasca acea inimioara stiind ca
acolo se afla cheia catre umanizarea ei. Catre nasterea ei ca om, si nu ca fiinta.
Dupa ridicarea celui de-al doilea fum de pistol, o noua privire ii dezvalui Sarei o alta
gaura, si aceasta tot pe marginea inimii. Gloantele nu pareau sa nimereasca interiorul
inimii, iar frustrarea crescu in pieptul ei.
Trase glont dupa glont, creind o ceata in camera ce ii impresura pe dansatorii care isi
continuau cadrilul nervos, nevazand-o renascand sau voind sa renasca.
Trase glont dupa glont, si, glont dupa glont, se vedea si mai lipsita de simtamant, si
mai pierduta, si mai moarta. Inima aceea rosie nu batea, si incepuse sa-si piarda din
culoare. In timp ce aura ei si roseata inimii dispareau, Sara facea incercari disperate de
a isi dobandi simtirea. Cand flacara sulfetului ei era pe cala sa se stinga, si ea stia ca
nu-i mai ramanea decat Raiul, extazul mortii, apasa ultima oara pe tragaciul
revolverului. Ultimul glont se repezi rasucit spre oglinda, spre inima, nimerind luciul
argintat si spargand-o in miliarde de particule de praf de sticla, stele si sange. Acel
praf o invalui, imbracand-o in sticla si transformand-o in statuie, cioburile
microscopice impungandu-i pielea, iar din ochii ei obositi curgand, peste praf de
oglinda, o lacrima a simtirii extatice. Durerea o facea om, simtirea o facea om, extazul
mortii o facea om, si se nascuse in acel vis.

Dar platitudinea realitatii nu era la fel de simpla si implinitoare.


In racoare, ea nu se nascuse inca.
Dar frigul fizic trebuia sa-l invinga. Se ridica incet din pat, cu gandul sa nu-l trezeasca
pe omul ce devenise colegul sau de pat, dar el dormea bustean.
Se ridica lin din pat, trupul sau se simtea usor in urma visului, ca dupa impartasanie.
Picioarele atinsera intai podeaua inghetata de lemn, si se retrasera scurt, speriate.
Gasira apoi papucii de lana si se lasara invaluite de materialul acela atat de nefolositor
impotriva frigului ce venea mai degraba dinauntrul Sarei.
Dar ideea era fixa in capul ei, inghetata intre circumvolutiunile ei ca orice alta parte a
sufletului ei. Se ridica fara frica, mergand gratios si usor catre usa.
De cum o deschise, o pala de curent rece o lovi, venind dinspre camera de zi si batand
spre bucatarie. Pasii ei se indreptara spre bucatarie...
In camera goala, gasi un amalgam de obiecte al caror rost nu le stia. Cauta mult cu
privirea pana cand gasi, langa chiuveta, ceea ce cauta.
Manerul negru al cutitului grosolan se umfla ademenitor din lama, linistea fiind sparta
de cate o picatura de apa ce lovea chiveta de aluminiu cu un sunet infundat, dar pentru
care Sara era recunocatoare.
Ceva se rupse in pieptul Sarei, si plamanii i se miscara din nou liber. In bucataria
ciudat-mirositoare, dar vizbil locuita, Sara se simtea alerta. Simtea in varfurile
degetelor viata, dar nu era de ajuns.
Cu degetele ei mladioase, lua cutitul, indreptandu-se cu pasi fermi catre masa cea
neagra.

In camera de zi, masa cea neagra intregea intunericul sufocant. Sara stia bine, desi nu
vedea, unde se afla monumentul amortirii lumii ei. Se duse catre draperii si le trase,
lasand lumina rece si fragila a lunii sa razbata prin geam, aterizand pe masa si
luminandu-i inima de piatra, de criminal.
Sara se ridica usor pe varfuri, punand un genunchi slab pe masa. Se urca pe acel
piedestal sumbru, mergand lent si greoi, pasind ca pe ace, pana in centrul lui.
Ca un copil ce se pregateste sa se joace, Sara se aseza turceste pe masa, ridicand
cutitul. Cand o raza se prinse in lama lustruita, Sara isi dadu seama ca ceea ce face nu
e bine. Ea isi despleti parul nisipiu si des. Se intinse astfel pe spate, parand un cadavru
ce a cazut de la mare inaltime. Rupta, cu genunchii indoiti pe masa, parul blond
rasfirat pe masa neagra si imbracata in alb, ridica pumnalul incet.
Mintea ei era rupta de realitate, insa gesturile ei erau lucide. Nu facea decat sa
infaptuiasca un plan repetat de foarte multe ori in subconstient.
Apasa lama cutitului de-a lungul degetului inelar, facand o taietura cat putu de adanca.
Acelasi lucru il facu si cu mana dreapta. Arunca apoi cutitul, tarait, pe masa. Insa atat
de lunga era aceasta, incat nu cazu. Ramase acolo, cu ea, impartasindu-i neputinta si
inghetarea.
Sara isi deschise bratele, lasand sangele sa picure pe lemnul intunecat. In acel sange
storsese toata inversunarea pe care nu putuse sa o scoata la lumina in toti anii ei. Pe
masa se scurgea sange cu lacrimi, razbatand peste lacul mat si unduindu-se printre
aschiile tasate si dandu-i statuii aceleia inchinate uciderii sufletului o culoare rosiatica.
Lacul negru capata o culoare rosiatica, incalzindu-se. In masa aceea inghetata se
scurse caldura unor sentimente ignorate, dandu-i puls.
Sara statu asa multa vreme, in linistea care o sufocase atata timp, simtind ca rupsese
barierele inghetului din acea casa.
Masa pe care parea sa o care in spate se incalzise pentru prima oara in istoria acelei
case, iar in inima Sarei incolti mandria unei izbande. Insa nu era de ajuns. In acea casa
mare, o simpla masa nu ajungea. Gheata din Sara nu putea fi topita decat cu ajutorul
unei calduri totale.
Cu miscari gingase, lente, se ridica de pe masa ca si cand s-ar fi trezit. Se sprijini in
mana dreapta, ridicandu-se in doua picioare. Merse apoi hotarat pe intunericul mesei
pe care o subjugase ca pe un cal naravas si lua cutitul ce-i devenise tovaras de
incalzire.
Simti in mana mica manerul cald al pumnalului, lasand o raza a lunii sa se prinda in
lama incoronata in purpura. Apoi mangaie lama absent, gandindu-se la ce avea sa
faca. Trebuia sa inteleaga ca era un lucru facut din iubire, nu din ura. Voia ca toata
casa aceea sa simta, pentru a putea simti si ea. In fond, ti-e mult mai bine cand simti
caldura, si nu vezi frigul. Voia ca toate acele caramizi reci, toate acele draperii –
ucigasele razelor de soare – sa se incalzeasca. Voia ca universul ei sa se intregeasca, si
impreuna cu ea, sa se nasca si sa traiasca.

Asa ca lua cutitul, simtindu-l usor in mana. Merse usor prin casa goala, cu varful
cutitului lipit de perete, taind portrete, draperii, tapet si zgariind nemilos in piatra rece
de sub stratul de tapet gros ca grasimea de de sub pielea unei foci.
Realiza pentru prima oara goliciunea fizica a casei, pustietatea reala in care se afla, si
singuratatea abisala in care se cufunda. Ii era mult mai bine asa. Simti palma cum se
umezeste din nou de sangele galgaind, si se sterse de draperiile groase. Peste tot erau
draperii, o invaluiau, o sufocau si o limitau. Nu putea decat sa le ude cu sangele
propriei revolte. Era prizoniera intr-o cusca interioara, de gheata, dar si intr-o cutie
captusita cu matase, ale caror margini deveneau in mod miraculos din ce in ce mai
stranse.
Dintr-un intrand in perete privea o silueta slaba si acvilina, cu o fata impietrita. Vera
statea acolo, imbracata in negrul acela ingrozitor, martora a puritatii pe care nu o
intelesese niciodata, dar pe care credea ca se nascuse sa o aiba. Era ceva nedrept in
acea impartire a temperamentelor. Vera o intelegea pe Sara mai bine decat stia pana si
ea. Iti trebuie putere sa te obisnuiesti cu nimicul fiecarei zile, iar ea nu avea putere,
gandea Vera.
Desi, daca priveai dinspre soare, fara sa faci umbra, Sara ducea un razboi curajos cu
casa aceea insubordonabila. Ducea un razboi cu propria persoana si lume, de care nici
Vera nu ar fi fost in stare, si nici stapanul casei.
Vera o lasa sa treaca, intinzand in urma ei o mana uscata si ascutita, incercand sa o
atinga. Credea copilareste ca lumina s-ar rasfrange si in pielea ei, si s-ar naste si ea
odata cu casa. Insa Sara avea ritmul ei, iar mana aceea alba si invelita in negru nu
reusea sa o urmeze – Vera era imbracata in culori prea inchise.
Si asa Sara trecu pe langa intrandul in care, ascunsa privirilor ei de inger, se ascundea
Vera. Peste fata celei din urma trecu o umbra ce ramase acolo pentru totdeauna. Se
spune ca aceea a fost noaptea in care fata Verei a devenit un cenusiu puternic, iar parul
ei de un alb imaculat. Lumea – care lume? Servitorii, poate – spuneau ca era bolnava,
ca nu mai avea mult. Insa ea niciodata nu avusese niciun fel de timp. Nu fusese.

Dar Sara avea propriul ei drum, si stia ca paseste peste frunze moarte catre un luminis.
Nu stia ca Vera isi intinsese mana catre ea, dar numai gandul ar fi omorat-o. Dinspre
Vera stia prea bine ca nu se ridicau decat valuri reci de invidie, iar apropierea de acel
sloi de gheata ar fi insemnat o moarte sigura, atat a dramului de caldura ce se straduia
sa-l scoata la iveala, dar si a corpului ei fragil.
Taind in pielita veche a peretilor cu cutitul sau, Sara se indrepta catre dormitorul
sotului sau. Deschise usa cu zgomot, murdarind clanta de sangele care inca ii invaluia
inelarul. Sotul sau tresari, dar nu se trezi complet. Afara rasarea soarele, cu lumina-i
de o culoare calda ce anunta o zi blanda. Imaginea razelor sparte i se infiripa in minte,
si se duse sa traga draperiile.
Tocmai atunci isi dadu seama ca nu acuse asta niciodata. Brocartul greoi i se
impotrivea cu o incapatanare de tap batran. Sara isi arunca toata greutatea in acele
draperii, folosind o forta herculiana pentru a le separa. O forta nascuta din disperare si
neputinta.
Lumina razbatu victorios prin fanta maricica dintre draperii, inundand camera pana in
cel mai mic colt. Facand ochii roata, Sara vazu pentru prima oara cu adevarat
frumusetea clasica a dormitorului acela. Insa nervii sotului sau simtira atingerea calda
a luminii.
- Cat e ceasul? intreba el, iar Sara tresari.
Uitase de el, insa acum, ca se trezise, putea sa-si duca misiunea pana la capat.
Barbatul se uita la ceas, apoi pregatindu-si culcusul pentru cateva ore in plus de somn
cu determinarea aceluias tap batran, ca si cum nu ar fi existat decat el si somnul pe
lume.
- Nu-i asa ca-i frumos? spuse Sara. Avem gheata sub piele...
El nu-i raspunse, punand capul pe perna si incercand vizibil sa adoarma.
Veni langa el, silueta-i mica aruncand o umbra nefireasca peste trupul imbracat in
negru.
- Nu-i frumos? repeta ea, incruntandu-se.
Incerca sa-l faca sa inteleaga, sa-l faca sa simta si sa iasa din amortirea in care se
nascuse.
- Trage draperiile, ii spuse printre dinti pe un ton adormit si nepasator.
Ea nu facu asta, ci lasa capul in jos, pegatindu-se pentru o avalansa de lacrimi. Cum
va putea oare el intelege cata iubire punea in loviturile acelea de cutit – din iubire ii
oferea o clipa in care sa simta ceva. Din iubire sfarsea o existenta fara scop, o forma
de viata schingiuita care nu facea decat sa aduca jigniri fortei creatoare.
Ridica bratul, cu lama cutitului lucind maiestuos in lumina. De abia dupa ce el simti
atungerea primei lovituri isi deschisera amandoi ochii, privirile lor intalnindu-se.
Ochii ei inverziti intalnira doua puncte negre, nesimtitoare. Nimic nu se asternea pe
trasaturile intepenite ale sotului ei – nici surpriza, nici durere. Ca si cum privea
statula de ceara a unui nou-nascut. Omora un om fara pacat – nu! – zgaria o statuie. Il
injunghie privindu-l in ochi, cautandu-l. El nu incerca sa se apere, lucru care o usura,
indreptatindu-i misiunea. In privirile lui nu era nimic, iar ochii lui batrani pareau
doua foi albe de hartie pe care nimeni nu se obosea sa le arda sau sa le scrie.
Loviturile ei cadeau usor, moale, cutitul patrunzand pielea lui intinsa cu usurinta.
Darul ei se revarsa in el, implinind un singur moment de zgomot si caldura. Deodata,
in ochii lui straluci, in clipa dinainte de a doua sa moarte, simtirea. Pupilele i se
umflara de fericire si iubire pentru cea care i-a dat viata. Colturile gurii i se ridicara,
intr-o grimasa plina de recunostinta, iar el ii apuca mainile mici si albe ramase
suspendate in aer. Ii lua pumnalul, lasandu-l sa-i alunece la randu-i din mana. Inspira
scurt, surprins, ca si cum ar fi pasit intr-un echilibru nou pe care se temea sa-l
distruga.
Inima i se umplu de sange cald, plesnind sub greutatea mangaietoare a iubirii. Muri
fizic, cu sufletu-i cald plutindu-i pe frunte. Expira lung, dezumflandu-se, iar chipul
sau reintorcandu-se la vechea expresie pietroasa.
Nimic nu a mai urmat acelui moment rotund si perfect. Lumea intepeni pentru un
timp, iar laptele ce trebuia sa se verse pe masa din bucatarie ramase agatat in aer,
precum si mana bucataresei care lovise paharul. Cutitul crimei nu cazu, ci se opri la
cativa centimetri de podea. Razele incetara sa se miste in ochii cadavrului,
luminandu-i fata intreg si complet si facand-o sa para minunata.
Afara, iarba ramase aplecata de bataia vantului, iar pasarile se oprisera in aer ca
statuetele de portelan, scaldandu-se in lumina diminetii.
Insa aceasta atemporalitate se oprea in valea seaca, in gardul mosiei. In lumea Sarei,
care si ea ramasese cu mainile intr-ale mortului, se oprise timpul pentru a-i da ragaz
sa respire. Acesta era darul lui Dumnezeu catre salvatoarea de vieti.

Capitolul 4

Adormirea

Dadu din umeri dupa ce isi termina povestea, senin, cu ochii uitandu-se in gol. Afara,
soarele intrase in nori, raspandind o lumina rece si aducand un vant inghetat.
Evident, politistii hotarara ca era vinovata – nu aveau de ales. Ii cerura sa se ridice, si
se ridica impreuna cu ei. Era ca un copil printre barbatii aceia inalti, imbracata toata
in alb in timp ce costumele lor intunecate fasaiau sinistru.
In vocea ei mica, vorbi, in timp ce roscovanul ii incatusa mainile in otel rece. Ceru sa
mearga afara pentru ultima data – voia sa vada cerul liber.
Insa eu, cumva, in strafundurile mintii mele, stiam ca nu asta voia. Cerul liber era
rece si singur, in infinita lui innorare, iar ea era cea care se aruncase impotriva
singuratatii cu tot corpul, intr-o lupta cu propriul destin ce nu putea decat sa o
doboare.
Cu sergentul tinand-o de bratul subtire, pasi afara.
Avea picioarele goale si parul risipit de vant. Lunga sa larga camasa de noapte i se
umfla in adierea rece, iar ea simtea racoarea in varful degetelor. Din nou, era prea
putin.
Merse incet prin iarba fosnitoare, simtind pamantul sub talpi, cu toate pietricelele
intepatoare. Sub degete simtea pamantul rotund, uscat de sub iarba. Inspira odata cu
vantul, lasand toata viata si miscarea din jurul ei sa o patrunda. Intr-un moment, se
intoarse pe dos, cu sufletul in afara corpului, si lasa tot freamatul pamantului sa
traiasca in ea. Toata energia pamantului urca in ea, facandu-i sufletul sa zboare si
impingandu-i calcaiele albe tot mai sus. Statea pe varfuri, cu mainile ridicate si rochia
unduindu-se langa o silueta neclara si nedumerita.
Haul uscat al vaii seci se casca la cativa metri in fata ei. Lasa mainile jos si se apropie
de margine, sub privirile ingrozite si amutite ale sergentului.
Ingenunche lin, privind peretii colturosi si arizi ai vaii cu vantul agitandu-i intreaga
silueta. Acul de par ii era inca agatat la spate, lovindu-se usor de el. Sara facu un gest
larg, desprinzandu-si parul si luand acul tocit.
Privi cum, o clipa, soarele lumina cald pamantul, iar intreaga ei piele se incalzi.
Zambi sincer, fericit, si cu un alt gest larg dar rapid, isi infipse acul in piept, deasupra
inimii.
Varful acela vechi patrunse prin carne, sfarmase osul si razbise prin sange pana la
centrul inimii ei. Abia atunci lumea fu inundata de sangele ei fierbinte, incalzindu-se.
Cazu mic, cu fata deasupra prapastiei. O lacrima si o picatura de sange se scursera pe
peretii vaii, spargand pentru totdeauna secaciunea aceea care o conducea.
Sergentul se repezi, cu mainile reci, si o ridica de pe marginea vaii. Era calda,
incalzita dinauntru de toate acele batalii ce se dadusera sub gheata ce-i inconjura
inima. O lua in bratele lui si o simti mica precum un copil, cu doar un fir subtire de
sange prelingandu-i-se pe piele, cuibarindu-se in bratele lui. Zambea cu ochii inchisi
ca un bebelus in somn.
Soarele straluci puternic pentru un moment scurt, asa cum face uneori in zilele
innorate. In acel moment de maxima stralucire, ea deschise ochii de caramel, lasand
cerul sa se oglindeasca in ei, expirand un suflet fericit.

Nu stiu daca cineva a inteles vreodata cine a fost ea, dar stiu ca in acel moment al
simtirii ea a aflat. Si-a gasit adevarata viata, murind.