Sunteți pe pagina 1din 3

Dorinţa, de Mihai Eminescu (comentariu

literar, rezumat literar)


Literatură
Mihai Eminescu, „omul deplin al culturii româneşti” (Constantin Noica), a reflectat în creaţia sa
lirico-erotică un ansamblu de trăiri emoţionale bine definite, ce se constituie într-un spaţiu
imaginar al dorului, al visului erotic manifestate în mijlocul naturii armonizate perfect cu stările
interioare ale eului liric: „Natura este pentru Eminescu o martoră statornică a iubirii” (Tudor
Vianu).

Poezia Dorinţa, de Mihai Eminescu, publicată la 1 septembrie 1876 în revista „Convorbiri


literare”, face parte din tema iubirii şi a naturii, fiind o adevărată „ars poetica” pentru lirica erotică
eminesciană. Alături de Lacul, Floare albastră şi Sara pe deal, poezia Dorinţaproiectează
aspiraţia unei iubiri posibile într-un plan imaginar, într-un viitor nedefinit, constituind o poezie
programatică pentru această viziune erotică eminesciană, în care cuplul nu se realizează. Prima
variantă a acestei poezii a fost concepută sub forma unei scrisori de dragoste, pe care poetul o
adresa iubitei, stilul epistolar fiind un procedeu artistic foarte des întâlnit în creaţiile lirice ale
epocii.
În poezia Dorinţa, eul liric imaginează o idilă ce se manifestă în cadru rustic, o poveste de
dragoste ideală ce are loc în mijlocul naturii, o fericire ce ar fi posibilă prin intermediul visului,
proiectată într-un viitor neprecizat, sub forma lirismului subiectiv, propriu artei poetice.
Titlul
Titlul Dorinţa argumentează romantismul şi sugerează imaginea iubirii posibile, dar neîmplinite.
Dragostea este proiectată într-un plan imaginar, exprimând aspiraţia poetului pentru un
sentiment ideal, dorinţa profundă a acestuia de a atinge perfecţiunea trăirii acestui sentiment
profund.
Tema
Dorinţa este o idilă romantică, ce exprimă intensitatea visului de dragoste ideală, pe care poetul
aspiră să o atingă, posibila sa fericire, dacă această perfecţiune a cuplului s-ar împlini.
Imaginarul poetic
În spirit romantic, imaginarul poetic transfigurează realitatea concretă într-o viziune artistică
specific eminesciană, a cărei interpretare implică reflectarea sensibilă a iubirii, stare emoţională
proprie potenţialului cuplu de îndrăgostiţi, care se profilează într-un viitor nedefinit, prin funcţia
expresivă şi estetică a cuvintelor şi formelor.

Structura şi compoziţia textului poetic


Poezia Dorinţa este alcătuită din şase catrene, dispuse în trei secvenţe lirice, care sunt
delimitate prin alternanţa planurilor temporale prezent-viitor, precum şi prin succesiunea
tablourilor de natură ce alternează cu scenele erotice.
Prima secvenţă poetică
Prima secvenţă corespunde primei strofe, a doua secvenţă este alcătuită din strofele II, III, IV, iar
cele două strofe din finalul poeziei compun ultima secvenţă.
Mihai Eminescu
Strofa întâi exprimă o chemare a iubitei, în mijlocul naturii. Verbul la imperativ „Vino”, care
constituie şi incipitul poeziei, sugerează nerăbdarea şi dorinţa puternică a poetului pentru
împlinirea sentimentului de dragoste. Iubita este chemată într-un cadru natural rustic, compus
din motive romantice specific eminesciene, codrul şi izvorul: „Vino-n codru la izvorul”.

În această secvenţă poetică natura este umanizată şi participă emoţional la trăirea sentimentului
de iubire. Posibilul cuplu de îndrăgostiţi este izolat de restul lumii de către elemente ale naturii
ocrotitoare, sugerând un loc tainic al iubirii, al visării, în care să se manifeste dragostea, redat
prin metafora: „prispa cea de brazde / Crengi plecate o ascund”. Dorinţa de intimitate a
îndrăgostiţilor este accentuată şi în continuarea poeziei, în versul din a treia strofă, stare
sugerată de repetiţia „Vom fi singuri-singurei”. Verbele la prezent sugerează permanentizarea
atitudinii prin care natura umanizată protejează perechea de îndrăgostiţi.

A doua secvenţă poetică


Următoarea secvenţă poetică (strofele II, III, IV) ilustrează posibila întâlnire şi gesturile tandre,
ca un joc al iubirii. Verbele la conjunctiv - „să alergi”, să-mi-cazi”, „să-ţi desprind”, „să-l ridic” -
sau la indicativ viitor - „şede-vei”, „vom fi”, „or să-ţi cadă” sunt în antiteză cu timpul prezent din
prima strofă. Ele devin aici un timp al dorinţei, al posibilei împliniri a iubirii. Gesturile
îndrăgostitului compun un adevărat ritual erotic şi sunt încărcate de tandreţe mângâietoare, de
gingăşie: „Şi în braţele-mi întinse / Să alergi, pe piept să-mi cazi, / Să-ţi desprind din creştet
vălul, / Să-l ridic de pe obraz. // Pe genunchii mei şede-vei”.

În lirica eminesciană, teiul este simbolul iubirii, iar motivul literar al florilor de tei, prin imaginea
olfactivă, amplifică intensitatea sentimentului de dragoste profundă, unică. Eminescu alcătuieşte
un scurt portret al iubitei, prin epitete cromatice „fruntea albă” şi „părul galben”, iar jocul
dragostei sugerează posibila fericire printr-un epitet specific eminescian, „dulce”, alăturat
sărutului: „Lăsând pradă gurii mele / Ale tale buze dulci...”. Iubita este tandră, şăgalnică,
ispititoare, iar cei doi îndrăgostiţi se contopesc şi se integrează total ritmurilor naturii.
A treia secvenţă poetică
Ultima secvenţă lirică este alcătuită din ultimele două strofe şi continuă descrierea dorinţei
puternice a poetului pentru împlinirea iubirii ideale, care ar putea fi un vis de fericire deplină:
„Vom visa un vis ferice”. Natura este personificată, umanizată, deoarece participă la trăirea
sentimentului de dragoste, creând un fundal muzical ce amplifică şi înalţă iubirea: „îngâna-ne-vor
c-un cânt / Singuratice izvoare, / Blânda batere de vânt”.

Cuplul de îndrăgostiţi este, aşadar, într-o totală armonie cu natura personificată, sugerând
prelungirea beatitudinii (fericire deplină) iubirii dincolo de realitate, de viaţă, spre eternitate, prin
motivul visului: „Adormind de armonia / Codrului bătut de gânduri / Flori de tei deasupra
noastră / Or să cadă rânduri-rânduri”.

Personificat, codrul participă afectiv, ca un prieten apropiat al poetului, la trăirea sentimentului de


dragoste: „Codrului bătut de gânduri”. În ultimele două versuri, florile de tei specifice eroticii
eminesciene dau eternizare sentimentului de dragoste, pe care îl proiectează într-un viitor
optimist, sugerat de timpul verbului, în formă populară: „Flori de tei deasupra noastră / Or să
cadă rânduri-rânduri”.

Limbajul şi expresivitatea textului poetic


Expresivitatea stilistică
Expresivitatea stilistică a poeziei sporeşte emoţia artistică a cititorului prin personificarea
„codrului bătut de gânduri”, a izvoarelor „singuratice”, a florilor de tei „înfiorate”, precum şi prin
adresarea directă, ca marcp a lirismului subiectiv manifestat în toată poezia.

Registrul stilistic
Registrul stilistic este popular, prin formele la viitor ale verbelor „or să-ţi cadă”, „şede-vei”, care
amplasează povestea de dragoste într-un cadru rustic. Verbele aflate la conjunctiv ilustrează, în
principal, concepţia lui Mihai Eminescu despre iubirea ideală, pe care n-o împlineşte, dar o
doreşte cu patimă: „să alergi”, „să-mi cazi”, „să ridic”, „să desprind”, „s-o culci”.

Verbele la viitor sugerează optimismul eului liric privind posibila împlinire a iubirii absolute, într-
un cândva nedefinit, ca un vis de fericire ce urmează să se împlinească într-un viitor neprecizat:
„vom visa”, „îngâna-ne-vor”, „or să cadă”.

Sintagmele alcătuite din repetiţii au rolul de a intensifica sentimentul de dragoste ce s-ar putea
împlini numai în mijlocul naturii ocrotitoare: „singuri-singurei”, „rânduri-rânduri”, lăsând loc
speranţei meditative.

Metafora „Iar în păr înfiorate / Or să-ţi cadă flori de tei” sugerează emoţia puternică a celor doi
îndrăgostiţi, la care participă afectiv florile „înfiorate”.

Personificările prezente în poezie au rolul de a preciza participarea naturii la trăirea


sentimentului de iubire, fiind în deplină armonie cu cei doi îndrăgostiţi: „îngâna-ne-vor c-un cânt /
Singuratice izvoare / Blânda batere de vânt”, „... armonia / Codrului bătut de gânduri”.

Epitetele din poezie compun imaginea iubitei, care are „fruntea albă”, „părul galbăn” şi „buze
dulci”, ilustrând concis dar sugestiv un portret fascinant, plin de gingăşie şi delicateţe al fetei.

Prozodia
Versurile au măsura doinei populare, de 7-8 silabe. Ritmul trohaic şi rima, care este construită
printr-o singură pereche în fiecare strofă, diminuează tonalitatea poeziei populare.
Mihai Eminescu sintetizează în poezia Dorinţa concepţia sa despre iubire, care poate fi o
poveste de dragoste ideală posibilă, manifestată numai în mijlocul naturii participative şi
ocrotitoare. Poezia Dorinţa este un mic poem pastoral, o poveste de iubire posibilă doar prin
intermediul visului de fericire deplină, de aceea poezia este o idilă.