Maitreyi

(fragment)

"întorcându-mă din oraș găsii pe masa mea un bilet: «vino în biblioteca!» întâlnii pe
Maitreyi, care îmi spuse înspăimântată:
- Khokha știe!
Încercai sa par netulburat si s-o conving ca aceasta nu înseamna nimic. Maitreyi ma privea fix,
strângându-mi mâinile, cautând parca in certitudinea mea un sprijin.
- Trebuie sa ne logodim înainte de a-i spune lui baba. El este acum bolnav, e greu sa-i
spunem, il va tulbura mai mult.
- Dar nu suntem logodiți de atâta vreme? ma mirai eu. Nu mi-ai dat ghirlanda si nu te-am
strâns în brate?
- Acum ne-a văzut Khokha, îmi explica Maitreyi uitându-se în toate părțile cu teamă.
Trebuie să întărim unirea noastră, sa nu fim blestemați, să nu suparăm ritmul.
Încercai aceeași deziluzie și desfătare pe care o aveam de cate ori descifram în dragostea și
sufletul Maitreyiei jungla superstițiilor. Ritmul, Karma, strămoșii câte puteri trebuiau întrebate și
invitate pentru asigurarea fericirii noastre?
- Ți-am ales piatra pentru inel, îmi spuse Maitreyi, dezlegând din colul sariei o nestemată verde-
neagra în forma unui cap de șopârlă străbătută în creștet de o geana sângerie.
Începu să-mi explice inelul. Va fi lucrat după ceremonialul căsătoriei indiene - din fier și aur
- ca doi șerpi încolăciți, unul întunecat și altul galben, cel dintâi reprezentând virilitatea, celălalt
feminitatea. Piatra o alesese ea dintr-o grămadă întreagă, adunată din strămoși și păstrată în sipetul
doamnei Sen. N-avea nici un preț și nimeni nu putea spune ca a furat-o luând-o fără știrea mamei.
De altfel, mai erau multe altele la fel, acolo, în sipetul cu bijuterii. (De ce încerca ea să se
scuze și sa se apere atâta? Am aflat mai târziu; se temea sa n-o judec «creștinește», printr-un criteriu
moral sau civil.) Nu toate logodnele sunt sfințite așa. De obicei, mă lamuri Maitreyi, numai soția
primește o brațară în care s-au împletit, pe dinăuntru, cele două fire de aur și de fier; soțul poartă
numai un inel. Dar pentru ca ea nu putea purta brățara de logodnică, trebuia să adunăm ambele
simboluri într-un singur inel.
Mi-a vorbit mult în seara aceea, și eu o ascultam vrăjit; deși rămășița de luciditate pe care o
mai aveam se răzvrătea împotriva acestui ceremonial incert și mistificat. Mi se părea ca e un viol
săvârșit asupra dragostei noastre orice tendință de legiferare si exteriorizare simbolică. Ceea ce
iubeam eu mai însetat în dragostea noastră era tocmai spontaneitatea și autonomia ei.
Totuși, când bijutierul mi-a adus inelul l-am luat în mâini și l-am învârtit în toate felurile cu
o copilărească bucurie. Era durat cu atâta măiestrie, încât putea trece drept un inel oarecare, mai
original ca altele, e drept, dar camuflându-și perfect simbolul. Toți cei din casă l-au privit astfel, și
dacă Lilu și Mantu au făcut reflecții asupra unei eventuale sau anticipate căsătorii cu o indiană,
toate acestea s-au desfășurat într-o atmosfera de glumă. De altfel, inginerul era încă bolnav,
concediul i se prelungise, și toți din casa nu se preocupau decât de îngrijirea lui.
A doua zi, Maitreyi s-a prefăcut mai obosită decât era și a cerut sa se plimbe cu mașina la
Lacuri, către seară, când știa ca aproape toată lumea era ocupată. Singura Chabu a voit să ne
întovărășească, dar cum ea nu prea se afla tocmai bine de câteva zile (tăcea întruna, fără să spună ce
are, privea fix în gol, cânta fără nici o noimă), doamna Sen n-a lăsat-o și ne-a dat tovarășă pe sora
lui Khokha, o văduvă tânără și timidă, care muncea ca o roaba si nu avea altădată prilejul să se
plimbe cu mașina. La plecare, eu m-am suit lângă șofer, iar ele două la spate, dar îndată ce am ajuns
la Lacuri, văduva a rămas în mașină (pe care o trăsesem alături de alee, lângă un eucalipt uriaș),
șoferul a plecat să-și cumpere limonada și noi doi am pornit pe marginea apei.
Lacurile erau tot ce iubeam eu mai mult în Calcutta; tocmai pentru că erau singurul lucru
artificial în acest oraș ridicat din junglă. Aveau o liniște de acvarium, și în timpul nopții păreau
înghețate sub boarea brațării de globuri electrice. Parcul mi se părea nesfârșit, deși știam bine că e
îngrădit pe de o parte de linia ferata, iar pe cealaltă de sosea și de mahalale, îmi plăcea să rătăcesc
pe alei și să cobor pe marginea apei, unde arbori mai tineri, răsădiți după terminarea lucrărilor,
creșteau în voie, cu o perfectă individualitate, ghicind parcă jungla care fusese odinioară pe acolo și
străduindu-se să recâștige acea libertate pierdută. Lângă un asemenea buchet de pomi ne-am oprit
noi atunci. Ne ascundeau fără grijă, din toate părțile. Maitreyi mi-a scos inelul din deget și l-a închis
în pumnii ei mici.
- Acum ne logodim, Allan, îmi spuse ea, privind înainte spre apă.
Începutul acesta solemn ma irita puțin. Nu puteam scăpa de luciditate. (Și o iubeam,
Dumnezeule, cât o iubeam!) Mi se părea că va fi o scenă din romane, din baladele acelui ev mediu
indian, cu dragoste legendare și demente. Purtam cu mine spaima și superstițiile unei întregi
literaturi, pe care, dacă nu o citisem, o văzusem evoluând lângă mine, în adolescență și în cei dintâi
ani ai tinereții. Mă stingherea, ca pe orice civilizat (eu care credeam ca mă pot dispensa de
civilizație, o pot dezrădăcina din mine), fiece gest solemn, fiece cuvânt responsabil, fiecare
făgăduință.
Maitreyi continuă, totuși, cu o simplitate care începu să mă cucerească. Vorbea apei, vorbea
cerului cu stele, pădurii, pământului, își sprijini bine în iarbă pumnii purtând inelul și făgădui:
- Mă leg de tine, pământule, ca eu voi fi a lui Allan, și a nimănui altuia. Voi crește din el ca
iarba din tine. Si cum aștepți tu ploaia, așa îi voi aștepta eu venirea, și cum iți sunt ție razele, așa va
fi trupul lui mie. Mă leg în fața ta că unirea noastră va rodi, căci mi-e drag cu voia mea, și tot răul,
dacă va fi, să nu cadă asupra lui, ci asupra-mi, căci eu l-am ales. Tu mă auzi, mamă pământ, tu nu
ma minți, maica mea. Dacă mă simți aproape, cum te simt eu acum, și cu mana și cu inelul,
întărește-mă să-l iubesc întotdeauna, bucurie necunoscută lui să-i aduc, viața de rod și de joc să-i
dau. Să fie viața noastră ca bucuria ierburilor ce cresc din tine. Să fie îmbrățișarea noastră ca cea
dintâi zi a monsoon-ului. Ploaie să fie sărutul nostru. Și cum tu niciodată nu obosești, maica mea,
tot astfel sa nu obosească inima mea în dragostea pentru Allan, pe care cerul l-a născut departe, și tu
maica, mi l-ai adus aproape.
O ascultam tot mai fascinat, până ce nu i-am mai putut înțelege cuvintele. Vorbea o
bengaleza de prunc, simplificată, aproape cifrată. Auzeam sunete, ghiceam pe ici, pe colo câte un
cuvânt, dar îmi scapă talcul acestei incantații. Când a tăcut, parcă mi-era teamă s-o ating, într-atât
mi se părea de fermecată, de inaccesibilă. A vorbit tot ea întâi. (Rămăsesem cu o mână pe genunchi
și cu cealaltă apăsată palma pe pământ, parcă mă legasem și eu, printr-o magie a gestului.)"
Comentariu

In cadrul prozei lui Eliade, ecuatia autor-narator-personaj este radical reformata. La o lectura
mai ingrijita, observam ca in romanul Maitreyi coexista doua tipuri de discurs: unul cuprins in
naratiunea propriu-zisa, ce stapaneste cea mai mare parte a romanului, si altul aflat la nivelul
paginilor de jurnal inserate in roman.
In romanul Maitreyi, Allan, eroul romanului, este in acelasi timp narator si autor al
romanului. Discursul narativ din jurnal difera de cel din naratiunea propriu-zisa, desi apartine
aceluiasi autor-narator. Acest fapt lasa impresia existentei a doua perspective diferite: una este cea a
eroului din jurnal, care nareaza faptele traite imediat, necenzurate de selectia impusa de trecerea
timpului, si alta, cea a autorului-narator care, detasat de acele evenimente (deoarece a trecut mult
timp de cand a fost implicat in ele), are posibilitatea sa le ordoneze intr-un nou discurs, de data
aceasta mai complet, mai nuantat, mai apropiat de adevarul faptelor.

Fragmentul ales deschide capitolul XI al romanului, in care cei doi tineri, Allan si
Maitreyi, traiesc emotiile si temerile de a nu fi deconspirati, fiind nevoiti sa faca fata tuturor
adversitatilor sau prejudecatilor legate de casatoria a doi oameni apartinand unor religii
diferite.
Alarmata de consecintele nefaste (usor previzibile) pe care le-ar putea avea dezvaluirea
legaturii lor, Maitreyi ii cere lui Allan sa se logodeasca cu ea imediat. Allan nu prea intelege despre
ce logodna este vorba, considerand ca ei se legasera de mult printr-o iubire trainica: "- Dar nu
suntem noi logoditi de atata vreme? ma mirai eu. Nu mi-ai dat ghirlanda si nu te-am strans in
brate?". intreaga scena - si cea care urmeaza -traieste mai ales prin puterea ei de sugestie. Angajati
intr-o iubire tulburatoare, cei doi indragostiti sunt inca sub imperiul unor nedumeriri ce tin de modul
complicat de realizare a unui cuplu in care protagonistii apartin unor traditii diferite. Allan nu este
intru totul strain de modul de a trai si gandi al indienilor, dar ii sunt inca refuzate cunostintele
despre forma de exprimare a acestora. Allan se lasa initiat in tainele iubirii asa cum este ea inteleasa
in India. El distinge, treptat, doua manifestari complementare in comportamentul indienilor. Una
este legata de convingerea acestora ca prin iubire omul participa la universalitate, iar cealalta
dezvaluie credinta ca in dragoste trebuie sa te daruiesti total si sa-ti depasesti egoismul. Cu alte
cuvinte, iubirea transfigureaza si converteste. Allan intelege ca logodna si casatoria trebuie sa
urmeze si sa respecte un anumit ritual. Cea care il initiaza pe Allan in aceste ritualuri este tot
Maitreyi, care este convinsa ca orice abatere de la respectarea lor va duce la tulburarea "ritmului":
"Trebuie sa intarim unirea noastra, sa nu fim blestemati, sa nu suparam ritmul".

Iubirea lui Maitreyi este mai nuantata. Ea crede ca dragostea este conditionata de contopirea
cu marele tot, ca forta ei magica trebuie sa te converteasca si sa te initieze in tainele sacrului.
Allan este uimit si contrariat ori de cate ori descopera in dragostea iubitei sale "jungla
superstitiilor". El accepta mobilitatea sufletului lui Maitreyi si chiar doreste sa ii patrunda intelesul.
Casatoria implica o serie de practici ceremoniale care ii sunt straine lui Allan. El afla din
gura lui Maitreyi ca si inelul de logodna va fi lucrat dupa un ceremonial anume. Fata se teme insa sa
nu fie gresit inteleasa, sa nu fie judecata "crestineste", "printr-un criteriu moral sau civic.
Toata aceasta initiere in ritualul casatoriei i se pare lui Allan o imixtiune in intimitatea iubirii
sale, pe care o dorea neatinsa de contingentele vietii, fie ele si religioase: "Mi se parea ca e un viol
savarsit asupra dragostei noastre orice tendinta de legiferare si exteriorizare simbolica. Ceea ce
iubeam eu mai insetat in dragostea noastra era tocmai spontaneitatea si autonomia ei".
Urmeaza ceea ce am putea numi cea mai misterioasa si interesanta pagina a cartii in care
Allan este nevoit sa participe la ritualul fascinant al propriei sale logodne.
Ajunsi in preajma lacurilor — loc mult indragit de Allan, caci avea ceva artificial, desi este
in jungla - Maitreyi ii scoate inelul din deget (pe care il inchide in pumnii ei mici) si ii comunica
solemn ca se vor logodi.
 Allan, mereu lucid si atent la tot ce se petrece in jur, nu scapa din vedere nici un amanunt, cu
toate ca inceputul acesta il irita putin. In constiinta lui prinde contur ideea ca s-ar putea sa asiste la o
scena desueta de roman sentimental, care ii va altera viziunea despre iubire. Mai mult, structura sa
livresca il face sa se simta stingherit de "fiece gest solemn, fiece cuvant responsabil, fiecare
fagaduinta", multe dintre ele citite intr-o literatura sentimental-erotica gratuita. Maitreyi il cucereste
cu simplitatea ei nedisimulata, cu angajarea ei totala in ritualul pe care-l imagineaza si-l practica. Ea
se adreseaza cerului si pamantului, legandu-se pe vesnicie in iubire si fidelitate. Invocarea are ceva
magic care-I fascineaza pe Allan. El urmareste ceremonialul stupefiat de transfigurarea ei totala, de
febra mistica ce o cuprinsese. "O ascultam tot mai fascinat, pana ce nu i-am mai putut intelege
cuvintele. Vorbea o bengaleza de prunc, simplificata, aproape cifrata. (). Cand a tacut, parca mi-era
teama s-o ating, intr-atat mi se parea de fermecata, de inaccesibila."

Cand ceremonialul s-a terminat, Allan se simte el insusi patruns de taina mistica a logodnei
lor, convertit la credinta ca o mare iubire inseamna participarea la tot si contopirea cu esenta
mistica. Iubirea a savarsit si in sufletul lui o magica schimbare.
Disputa dintre ratiune si suflet este transata in favoarea sufletului care, scapat din chingile
ratiunii, se incarca de atributele spiritului, ale sacrului.
Mircea Eliade are meritul incontestabil de a dezvalui secretele naturii umane, relatiile
tainice, greu de identificat, intre structuri sufletesti diferite, intre oameni de traditii diferite.
Acum intelegem mai usor, revenind la substanta romanului, ca iubirea nu este simpla
tresarire a unui suflet implicat intr-o legatura sentimentala, ci un serios, zguduitor act de cunoastere,
care poate deschide cai noi spre intelegerea naturii umane si a complicatelor relatii ce se stabilesc
intre individ si lume.