FIZIOLOGIA APARATULUI RESPIRATOR

APARATUL RESPIRATOR

• este constituit din totalitatea organelor care contribuie la realizarea schimburilor gazoase, intre aerul atmosferic si
organism.
• Componentele sale sunt: cavitatea nazala, faringele, laringele, traheea, bronhiile principale, caile pulmonare si
plamanii.
• In interiorul tesutului pulmonar (parenchim), bronhiile principale se ramifica progresiv in bronhii lobare, segmentare,
interlobulare din care se formeaza bronhiolele terminale. Din acestea iau nastere bronhiolele respiratorii, care se
continua cu ductele alveolare ai caror pereti prezinta dilatatii in forma de saci -alveolele pulmonare, inconjurate de o
retea densa de capilare.

Caile respiratorii
• Sistem de conducte aeriene, cu particularitati morfo functionale care asigura:
- deplasarea aerului in dublu sens, cu posibilitatea reglarii debitului, a rezistentei la flux si a volumului spatiului mort;
- incalzirea si umectarea aerului inspirat
- captarea si indepartarea particulelor inhalate prin prezenta stratului de mucus si a epiteliului ciliat

Particularitatile morfofunctionale :
-la nivelul cailor aeriene superioare sunt reprezentate prin scheletul cartilaginos, tesutul musculo-elastic, plexul vascular
submucos si epiteliul ciliat.
-la nivelul cailor aeriene inferioare se observa absenta cartilajelor in teritoriul bronsiolar, si prezenta surfactantului pulmonar

Căile respiratorii superioare:

- cavitate nazală
- faringe
- laringe
Căile respiratorii inferioare:
- trahee
- bronhii
- plămâni

CAILE RESPIRATORII SUPERIOARE

• Functii :
- de conducere a fluxului de aer
- de incalzire si umidifiere, pregatind aerul pana la ajungerea in trahee
- filtrarea aerului de particule mai mari de 10 μm care vor fi captate in stratul de mucus si indepartate prin miscarile stratului
ciliar.
• Prin nari patrund zilnic ~ 10.000 15.000 L de aer ce intampina o rezistenta la flux inalta, ~50% din rezistenta totala la
flux a sistemului respirator, cu o crestere semnificativa in infectii virale sau in timpul efortului. Cand rezistenta la flux
este prea mare se trece la respiratia pe cale orala.
Intre structurile majore ale laringelui, epiglota si cartilajele aritenoide previn aspirarea lichidelor si a hranei in caile respiratorii
inferioare

CAILE RESPIRATORII INFERIOARE

Functii:
• Traheea si bronhiile extralobulare prin inele cartilaginoase in peretii lor mentin deschise caile respiratorii in conditiile
variatiilor de presiune din inspiratie si expiratie,.
• Bronhiolele terminale si respiratorii, lipsite de inelul cartilaginos, contin un strat muscular dezvoltat, regland circulatia
aerului in caile respiratorii intrapulmonare
• bronhiile si bronhiolele nerespiratorii servesc deplasarii aerului spre alveole si nu participa la schimburile respiratorii
formand asa numitul spatiu mort anatomic (150 ml).
 • Bronhiolele respiratorii, ductele alveolare si alveolele participa la schimburile respiratorii formand unitatea fiziologica
de baza a plamanilor, unitatea respiratorie sau de schimburi gazoase, cu o suprafata medie de 70 m2 cand plamanii si
respectiv cutia toracica se caracterizeaza prin volum de repaus.

Alveolele pulmonare , poligonale si cu diametrul de aprox. 250 μm, sunt inconjurate de o retea densa de capilare. Un adult are
aproximativ 5x 108 alveole
Schimburile gazoase au loc la nivelul membranei respiratorii ,
- alcatuita din celulele epiteliale alveolare de tip I, celulele endoteliale capilare si cele doua membrane bazale.
- groasa de numai 1-2 μm
- Peretele alveolar este format din:
- 1) celule alveolare (pneumocite) tip I (reprezinta 95% din suprafata alveolara, la nivelul careia au loc schimburile
gazoase)
- 2) celule alveolare (pneumocite)tip II (2-4% din suprafata alveolara, cuboidale, prezente de obicei in colturile
alveolei, secretoare de surfactant.
- Pneumocitele de tip I se pot diferentia in pneumocie de tip II ca raspuns la o distructie majora refacandu-se arhitectura
normala alveolara.
- 3) macrofage (celule cu praf), au rol in procesele de aparare.

Surfactantul pulmonar
Produs de celulele epiteliale alveolare de tip II, incepand cu saptamana 32 de viata intrauterina ca un complex lipoproteic
tensioactiv care tapeteaza intreaga suprafata interna a alveolei.
Roluri:
• Reduce tensiunea superficiala a lichidelor
- opunandu-se in inspir supradistensiei alveolelor si in expir colabarii acestora,
- mentinand forma acestora.
• Creste complianta pulmonara
• Dizolva si neutralizeaza poluanti gazosi
• Mentine alveola uscata
Compozitie: 85% - 90% lipide, predominat fosfolipide, si 10% - 15% proteine. Principalele fosfolipide sunt fosfatidilcolina,
dipalmitoil fosphatidilcolina (DPPC), principalul component tensioactiv si fosphatidilglicerolul (PG) implicat in raspandirea
surfactantului pe toata suprafata alveolei.
Secretia surfactantului se face prin exocitoza.
Indepartarea surfactantului se face prin repreluare da catre pneumocitele tip II, absorbtie in limfatice si preluare de catre
macrofagele alveolare.

VASCULARIZATIA PLAMANULUI
• Plamanii au vascularizatie dubla
- nutritiva, asigurata de vasele bronsice apartinand circulatiei sistemice cu regim de presiune inalta menite a hrani
parenchimul pulmonar ,primesc 1-2% din debitul cardiac.
- functionala realizata de circulatia pulmonara sau mica circulatie, cu regim de presiune joasa.ce aduce sange bogat in
CO2 de la ventricolul drept si dupa oxigenare la nivelul membranei respiratorii il conduce la atriul stang pentru a fi
distribuit apoi in restul organismului.
• Sistemul vascular pulmonar se caracterizeaza prin:
- presiune joasa, 20-25 mmHg in artera pulmonara in timpul sistolei respectiv 8-10 mmHg in diastola,
- complianta mare,
- rezistenta mica opusa la curgerea sangelui,
- viteza de circulatie mica, de la 2-0.2 cm/sec si de 20 de ori mai redusa in capilare
- efectul vasoconstrictor al hipoxiei si al acidozei.

INERVATIA PLAMANULUI
• Este asigurata de sistemul nervos autonom sau vegetativ al sistemului nervos periferic care se afla sub controlul
sistemului nervos central.
• Stimularea sistemului nervos parasimpatic determina pe calea nervului vag :
- constrictia cailor aeriene (fiind responsabil pentru mentinerea tonusului musculaturii netede in plamanul aflat in repaus,
- vasodilatatie,
- stimularea secretiei glandulare prin intensificarea secretiei de glicoproteine care vor conduce la cresterea vascozitatii mucusului
• Inervatia parasimpatica este mai bine reprezentata la nivelul conductelor aeriene mari, diminuind pe masura ce
diametrul lor se micsoreaza
• Raspunsul la stimularea sistemului nervos parasimpatic este specific si local.
• Originea inervatiei parasimpatice pulmonare se afla in trunchiul cerebral la nivelul bulbului rahidian (nervul cranian
X).
• Fibrele preganglionare din nuceii vagali coboara pana la ganglionul adiacent cailor aeriene si vaselor sanguine de la
nivel pulmonar.
• Fibrele postganglionare vor inerva celulele musculare netede, vasele sanguine, celulele epiteliale bronsice inclusiv
celulele Goblet si glandele submucoase.
• Ambele fibre, pre si post ganglionare, contin neuroni motori excitatori (colinergici) si inhibitori (nonadrenergici) .
• Acetilcolina si substanta P sunt neurotransmitatori ai neuronilor motori excitatori.
• dinorfina si peptidul intestinal vasoactiv sunt neurotransmitatori ai neuronilor motori inhibitori.
• Stimularea sistemului nervos simpatic duce la un tip de raspuns mai general.
• Fibrele simpatice inerveaza glandele mucoase , intensificandu-le secretia de tip apos, vasele de sange dar nu si
musculatura neteda.
• Neurotransmitatorii include norepinefrina si dopamina
• atat la nivelul epiteliului cat si in celulele musculare netede, in completarea sistemelor simpatic si parasimpatic, sunt
prezente terminatii nervoase eferente

RESPIRATIA
• Respiratia este functia prin care se asigura continuu si adecvat, atat aportul de oxigen din aerul atmosferic pana la
nivelul celulelor care il utilizeaza, cat si circulatia in sens invers a dioxidului de carbon, produs al metabolismului
celular.
• Cuprinde urmatoarele etape:
- ventilaţia – respiraţia externă
- difuziunea alveolo-capilară
- transportul gazelor prin sânge
- respiraţia internă – tisulară

VENTILATIA PULMONARA
• Este procesul prin care se realizeaza circulatia alternativa a aerului intre mediu ambiant si alveolele
pulmonare,antrenand astfel patrunderea aerului bogat in oxigen catre alveole si eliminarea dioxidului de carbon catre
exterior.
MISCARILE VENTILATORII
• Circulatia altrenativa a aerului se realizeaza ca urmare a variatiilor ciclice ale volumului cutiei toracice urmate fidel de
miscarea in acelasi sens a plamanului care este solidarizat de aceasta prin intermediul foitelor pleurale.
• Variatiile ciclice ale volumului aparatului toraco-pulmonar se realizeaza in cursul a doua miscari de sens opus, definite
ca miscarea inspiratorie si miscarea expiratorie.
• Plămânii sunt solidari cu pereții cutiei toracice prin intermediul foițelor pleurale ce asigură aderența și mișcarea fără
frecare prin prezența între foițele pleurale a unei cantități minime de lichid și a unei presiuni intrapleurale negative.
• Exista o expansiune inegală a plămânului:
-baza plămânilor are o expansiune mai bună în inspir (presIP - 2,5 cm H2O), față de vârful plămânilor unde presIP - 10 cm
H2O;
-zona hilară neexpansibilă;
-zona hipoextensibilă la nivel apical, paravertebral, perihilar și paramediastinal;
-zona cu extensibilitate maximă, subpleurală cu o grosime de 2-8 cm cu ventilația cea mai eficientă

PLEURELE
Dublu strat:
 p leura parietală – căptușeste pereții cutiei toracice
 pleura viscerală – acoperă plămânul; pătrunde și în scizuri
 • Între cele două foițe se delimitează cavitatea pleurală cu o lamă fină de lichid pleural (1-15ml); presiunea intrapleurală
(vidul pleural): ≈ -4mm Hg – 8 mmHg
• Rol funcțional: aderența plămînilor de pereții cutiei toracice (foițe și vidul pleural) urmând cu fidelitate mișcările
respiratorii ale acestuia;

Presiunile Pleurale
 Presiunea intrapleurală
= presiunea din cavitatea pleurală
 Tensiunea superficială intrapleurală
= forța de coeziune dintre moleculele lichidului pleural cu rolul de a asigura presiunea negativă intrapleurală (vidul pleural)

Presiunile Pulmonare
 Presiunea intra-alveolară
= presiunea din interiorul alveolelor
 Presiunea transpulmonară
= diferența dintre presiunea intrapleurală și cea intra-alveolară
*Diferențele între presiunea intrapleurală și presiunea intrapulmonară determină modificări ventilatorii: distribuția
ventilației și a volumelor pulmonare

Relația volum-presiune pulmonară

Modificările volumului pulmonar antrenează variații ale presiunii aerului din alveole urmate de pătrunderea sau ieșirea
acestuia.
Înregistrarea grafică realizează o buclă presiune-volum deoarece traseele în cursul inspirului și expirului nu se suprapun
realizând o diferență ce constituie histereza pulmonară.
• acest aspect este consecința prezenței surfactantului la interfața aer-lichid de la nivelul alveolelor ca și fenomenului de
recrutare ( deschidere de noi alveole în cursul inflației pulmonare)
• eliminarea surfactantului modifică mult bucla de histereză

INSPIRATIA
• In timpul miscarii inspiratorii are loc cresterea volumului cutiei toracice urmata de o crestere a volumului pulmonar.
• Cresterea volumului cutiei toracice se realizeaza ca o consecinta a cresterii celor trei diametre ale sale anteroposterior,
longitudinal si transversal datorita contractiei muschilor respiratori.
• Cresterea diametrelor anteroposterior si transversal e datorata contractiei muschilor intercostali externi ce antreneaza
ridicarea si orizontalizarea coastelor.
• Cresterea diametrului longitudinal rezulta prin coborarea planseului cutiei toracice format din muschiul diafragm,
principalul muschi inspirator a carui contractie asigura in inspirul profund aportul a 60 % din volumul total de aer
inspirat.
• In inspirul profund se realizeaza o crestere suplimentara a volumului cutiei toracice sub actiunea muschilor inspiratori
accesori: pectorali, marele dintat, sternocleidomastoidianul, trapezul, scalenul, micul dintat posterior, micul dintat
superior
• Cresterea volumului cutiei toracice determina o expansiune a plamanilor, favorizata de bogatia fibrelor elastice din
structura parenchimului pulmonar si determinata de existenta unei aderente functionale intre cutia toracica si plaman
prin intermediul pleurei.
• Functia pleurei de a mentine plamanul atasat la cutia toracica, asigurand desfasurarea ventilatiei pulmonare, se
datoreaza dinamicii lichidului si gazelor in spatiul pleural.
• Rolul determinant in realizarea variatiilor de volum pulmonare produse de expansiunea si retractia cutiei toracice
revine variatiilor de presiune negativa, subatmosferica, de la nivelul spatiului virtual pleural.
• Presiunea intrapleurala in repaus este 4-6 mmHg si scade in inspir la -10, -15 mmHg, atingand in inspirul fortat -50,-60
mmHg
• Expansiunea plamanilor si cresterea volumului lor in cursul inspiratiei au drept consecinta scaderea presiunii aerului
din interiorul plamanului, sub presiunea atmosferica (aproximativ cu 2-3 mm Hg), realizandu-se astfel un gradient de
presiune datorita caruia aerul atmosferic patrunde in interiorul plamanilor spre teritoriul de schimb alveolo-capilar.
•
EXPIRATIA
• Miscarea expiratorie (expiratia) reprezinta miscarea de sens contrar inspiratiei,I n cursul careia are loc revenirea la
volumul initial al cutiei toracice si al plamanului.
• In conditii de repaus, expiratia este un act pasiv, realizandu-se ca urmare a relaxarii muschilor inspiratori.
• Revenirea cutiei toracice si a plamanului la volumul initial este conditionata de elasticitatea cutiei toracice si a tesutului
pulmonar precum si de prezenta si activitatea surfactantului , exprimate prin complianta
• Ca urmare a scaderii volumului pulmonar in cursul expiratiei, presiunea negativa intratoracica se reduce progresiv,
ajungand sa depaseasca presiunea atmosferica (cu 2-3 mm Hg), ceea ce are drept consecinta crearea unui gradient de
presiune de-a lungul careia aerul din plamani iese catre exterior.
• Expiratia fortata devine un proces activ implicand contractia muschilor expiratori (abdominali, patratul lombar,
intercostali interni, micul dintat posterior si inferior, triunghiularul sternului) si flexia coloanei vertebrale,acestea
inducand cresterea presiunii intratoracice pozitive pana la +60 mmHg.
• Punerea in miscare a aparatului toracopulmonar presupune ca fortele ce iau nastere prin contractia muschilor respiratori
sa depaseasca o serie de forte opozante:
- fortele elastice,
- vascoase si
- inertiale

REZISTENȚELE PULMONARE
Rezistența elastică este generată de forțele elastice ce iau naștere la suprafața alveolelor datorită tensiunii superficiale, ca și de
cele produse prin întinderea elementelor elastice pulmonare. Cu cât variația de volum este mai mare cu atât întinderea și deci
rezistența elastică vor crește.
La încetarea contracției mușchilor inspiratori rezistența elastică va readuce sistemul la starea inițială de
repaus constituind reculul elastic pulmonar.
Valoarea rezistenței elastice este de 5 cm apă/L aer și a fost inițial exprimată prin așa numita elastanță care
reprezintă diferența de presiune transpulmonară necesară pentru a introduce în plămâni 1 L de aer.

COMPLIANȚA
• Deoarece elastanța crește odată cu scăderea elasticității pulmonare provocând confuzie, termenul a fost înlocuit cu cel
de complianță;
• este inversul elastanței și reprezintă volumul de aer ce poate fi introdus în plămâni pentru fiecare cm apă diferență de
presiune transpulmonară.
• Valoarea normală a complianței: 0,2 cm apă/L aer
• Complianța statică se detemină în apnee, în absența fluxului aerian, în timp ce complianța dinamică se determină în
cursul unui ciclu respirator normal.
• Raportarea complianței la capacitatea vitală reprezintă complianța specifică.
• Complianța pulmonară crește în emfizemul pulmonar în care reculul elastic scade datorită distrugerii pereților alveolari.
• Complianța pulmonară scade în afecțiunile care duc la fibrozarea țesutului pulmonar.
• Complianța toraco-pulmonară are valoarea la ½ din cea pulmonară (0,1 cm apă/L aer) din cauza rigidității cutiei
toracice.

Rezistența vâscoasă
• Rezistența vâscoasă este dată în special de rezistența la frecare;
• valori normale: 2 cm apă/L aer/sec;
• 2 componente:
– Rezistența tisulară dată de elemente neelastice pulmonare;
– Rezistența la flux, datorită frecării aerului de pereții conductelor aeriene și interacțiunii moleculelor de gaz
- 80% din totalul rezistenței vâscoase;
- influențat în condiții de repaus de: volumul pulmonar, dispoziția căilor aeriene, fazele
respirației, regimul de curgere al aerului (laminar, turbulent), calibrul bronșic

VOLUME SI CAPACITATI PULMONARE

• Variatiile presiunii toraco-pulmonare in timpul ciclului respirator mobilizeaza volume de aer variabile intre aerul
atmosferic si aerul alveolar.
 • Volumul curent (VC), volum de aer ventilat in conditii de repaus, cu participarea exclusiva a muschilor inspiratori,
prin trecerea sistemului toraco-pulmonar din pozitia expiratorie de repaus in pozitia inspiratorie de repaus. Valoarea sa
medie este 500 ml din care numai 2/3 (350ml) ajung in teritoriul de schimb alveolar, restul ramanand in spatiul mort
anatomic din caile respiratorii
• Volum inspirator de rezerva (VIR), volum de aer patruns in plamani in timpul unei inspiratii fortate, cu valori intre
1500-2000 ml aer.
• Capacitatea inspiratorie este suma dintre VC si VIR
• Volumul expirator de rezerva este volumul de aer expulzat din plamani prin trecerea de la pozitia expiratorie de
repaus la cea de expir maxim si este de aproximativ 1200 ml.
• Capacitatea vitala (CV) este volumul maxim de aer ce poate fi ventilat intr-o respiratie de maxima amplitudine si are
o valoare de 3500-3800 ml cu mari variatii legate de sex, varsta, conditie fizica, efort.
• CV = VC + VIR + VER
• Spirometria este metoda care permite masurarea volumelor si capacitatilor pulmonare cu exceptia volumului rezudual
care se determina prin pletismografie sau prin tehnica dilutiilor gzelor inerte (heliu, azot).
• Volumul rezidual (VR) este volumul de aer ramas in plamani dupa o expiratie fortata, reprezentand in medie 1200-
1300 ml. Se afla la nivelul zonei de schimb alveolo-capilar. Are rol de tampon intre fractiile ventilate si teritoriul
alveolo-capilar, impiedicand variatiile bruste ale concentratiei si presiunilor partiale ale O2 si CO2 si asigurand
caracterul continuu al schimburilor gazoase alveolo-capilare.
• Capacitatea reziduala functionala (CRF) reprezinta suma dintre VR si VER si este in medie de 2500-2800 ml.
• Capacitatea pulmonara totala (CPT) este data de suma dintre VC+ VIR+ VER+ VR si variaza intre 48oo-5000ml
aer.
• Coeficientul de ventilatie este dat de raportul dintre VC, care participa efectiv la schimburile gazoase (350 ml) si CV.
Valoarea sa este de 10-12%, cu fiecare respiratie, innoindu-se a 7-a parte din aerul alveolar total.

VOLUME SI DEBITE RESPIRATORII

• Volumul expirator maxim pe secunda (VEMS) este volumul de aer expirat in prima secunda a unui inspir fortat ce
urmeaza unui inspir fortat si reprezinta normal 70-80% din CV (2800-3000 ml). VEMS depinde de CV, forta
musculara si permeabilitatea cailor respiratorii
• Indicele Tiffeneneau (indicele de permeabilitate bronsica) este raportul dintre CV si VEMSsi are valori normale intre
0.7-0.8.
Debitele respiratorii se calculeaza raportand volumele de aer ventilate la unitatea de timp.
• Debitul respirator (DR) (ventilator) se calculeaza inmultind valoarea volumului curent cu cea a frecventei
respiratorii.Valorile medii, in repaus, la adult, sunt cuprinse intre 6-8 l/min, ajungand in efort la 30-40 l/min.
• Debitul ventilator maxim (DVM) se calculeaza in functie de volumul de aer ventilat cu amplitudine maxima timp de
10-15 sec, raportat insa la un minut.
• Frecventa respiratorie (FR) normala la adult, in repaus este 12-16 respiratii/min, ajungand in effort la 45 resp./min.
La nou nascuti FR = 30-60 resp./min iar la copiii mici, 20-40 resp./min.

SCHIMBURI GAZOASE LA NIVEL ALVEOLO-CAPILAR

• Se desfasoara in conformitate cu legile fizice ale difuziunii.
• Difuziunea O₂ şi CO₂ = procesul prin care se finalizează respiraţia externă.
• Se realizează la nivelul membranei alveolo-capilare (MAC) până la echilibrarea concentraţiei respectiv a presiunilor
partiale ale celor doua gaze între cele 2 compartimente (alveolă şi capilarele pulmonare)
• MAC = totalitatea structurilor pe care le traversează gazele respiratorii dinspre alveole spre eritrocite şi invers
Componentele MAC:
1.surfactant;
2.epiteliul alveolar;
3.membrana bazală;
4.spaţiul interstiţial conjunctiv;
5.membrana bazală a endoteliului capilarelor pulmonare;
6.endoteliul capilarelor pulmonare;
7.plasma interstiţială;
8.membrana eritrocitară
Procesul difuziunii gazelor prin MAC în unitatea de timp depinde de:
1. proprietăţile fizico-chimice ale gazului;
2.caracteristicile membranei alveolo-capilare;
3. gradientul de presiune parţială a gazului de o parte şi de alta a membranei

1. Proprietăţile fizico-chimice ale gazului

Coeficientul de solubilitate al gazului în plasmă (la 37°C) este:
 pentru O2= 0,024 ml gaz/ml;
 pentru CO2 = 0,56 ml gaz/ml.
CO2 este de 20 de ori mai difuzibil decât O2, datorită marii lui solubilităţi.

2. Caracteristicile membranei alveolo-capilare

a)Grosimea membranei -≅0,1-1 µm; Rata difuziunii fiind invers proporţională cu grosimea membranei.
• Ex. în fibroze pulmonare se produc îngroşări ale unor zone din membrana alveolo-capilară.
b) Mărimea suprafeţei membranei respiratorii–
- Alveolele pulmonare (aprox. 300 milioane) realizează o suprafaţă totală a membranei de 70 m2 (între 50 şi 100 m2).
- Rata difuziunii prin membrana alveolo-capilară este direct proporţională cu suprafaţa funcţională a membranei
• Ex. În emfizemul pulmonar, datorită distrugerii pereţilor alveolari, suprafaţa respiratorie scade considerabil
c)Structura chimică a membranei- gazele respiratorii sunt foarte solubile în lipide şi difuzează cu uşurinţă prin membranele
celulare.

3. Gradientul de presiune parţială a gazelor

Transferul gazelor prin membrana alveolo-capilară este determinat de diferenţa între presiunile parţiale ale gazelor de o parte şi
de alta a membranei şi se realizează până la egalizarea lor.

SCHIMBURILE GAZOASE PENTRU O2

• La nivelul plămânilor difuziunea O2 se realizează dinspre aerul alveolar spre sângele venos din capilarele pulmonare.
• Saturarea sângelui capilar cu O2 se face rapid, în 0,3 s.
• Timpul de difuziune este mai mic decât timpul de circulaţie a sângelui în sectorul pulmonar (0,7 sec), asigurându-se
astfel oxigenarea completă a sângelui.
• Oxigenarea sângelui este in proportie de 97,5%, fapt determinat de :
- inegalitatea aerării alveolelor,
- contaminarea sângelui oxigenat din venele pulmonare cu cel venos din venele bronşice

SCHIMBURILE GAZOASE PENTRU CO2

• Difuziunea CO2 se realizează dinspre sângele venos din capilare spre aerul alveolar.
• Se face cu o viteză de 25 ori mai mare ca a O2-ului, încât se poate considera că are loc instantaneu.
• Deşi∆ PCO2 este redusa (6 mmHg), schimbul gazos este facilitat de solubilitatea mare a CO2.
• Timpul de contact al sângelui din capilarele pulmonare cu zona de schimb gazos este de 0,7 sec în repaus. Deşi în efort
scade la 0,3 sec, este suficient pentru egalizarea presiunilor parţiale.

CAPACITATEA DE DIFUZIUNE
= volumul de gaz (ml) care difuzează prin MAC, în fiecare minut, la o diferenţă de presiune de 1 mmHg (0,133 kPa)
• se poate determina aplicand Legea lui Fick: volumul de gaz care difuzează în unitatea de timp se poate calcula cu
relaţia:
• V = A x D x (P1-P2) / G
• V = volumul gazului difuzat în unitatea de timp;
A = aria de difuziune;
D = constanta de difuziune;
• P1 şi P2 = presiunile parţiale de o parte şi de alta a membranei;
• G = grosimea stratului difuzat.
CAPACITATEA DE DIFUZIUNE PENTRU O2(DLO2)
DLO2 = VO2 / (P1 – P2 )
• VO2 = consumul de oxigen;
• P1 - P2 =∆ P O2 în alveole (P1) şi capilarele pulmonare (P2).
• DLO2 în repaus = este de 21 ml/min/mmHg.
• La un consum de oxigen de 250 ml/min ar fi suficientă o∆ P de 12 mmHg.
• Dar∆ P=60 mmHg⇒ condiţiile de schimb sunt optimale.
• DLO2 în efortul fizic intens:↑de 2-3 ori (30-60 ml/min/mmHg) - datorită deschiderii suplimentare de capilare
Pulmonare⇒ difuziunea O2 până la 3-4 litri O2/minut.

CAPACITATEA DE DIFUZIUNE PENTRU CO2

• Coeficientul de difuzie al CO2 este de 20 de ori mai mare ca al O2⇒
DLCO2: în repaus - 450 ml/min/mmHg;
• în efort - până la 1200 ml/min/mmHg.
• Pentru eliminarea a 200ml/min CO2 în repaus, ar fi suficient∆ P=1 mmHg.
• ⇒∆P=6 mmHg asigură condiţii optimale de schimb gazos

DIFUZIUNEA GAZELOR LA NIVEL TISULAR

• Schimburile gazoase la nivel tisular se desfăşoară prin
peretele capilar, lichidul interstiţial şi membrana celulară asigurand la nivel tisular:
- aportul de O2 necesar metabolismului celular
- eliminarea CO2 rezultat din procesele metabolice.
• Respiraţia tisulară cuprinde două procese funcţionale:
1.procese fizice de difuziune a gazelor respiratorii determinate de gradientul de presiune parţială din sectoarele capilar, interstiţial
şi celular;
2.respiraţia celulară – reacţii chimice oxido-reducătoare cuplate cu fosforilări oxidative eliberatoare de energie.

DIFUZIUNEA O2 LA NIVEL TISULAR

• este determinată de diferenţele de presiune parţială:
- în sângele capilarului arterial PO2 = 95 mmHg;
- în lichidul interstiţial PO2 = 40 mmHg;
- la nivel intracelular: PO2 =23 mmHg (5 - 40);
- la nivelul crestelor mitocondriale = 1 mmHg.
⇒difuziunea rapidă din capilare spre celule
• Rata difuziunii O2 depinde de:
- viteza de transport a O2 din sânge spre ţesuturi
- timpul de tranzit;
- mărimea suprafeţei traversate de oxigen prin difuziune, care creşte cu numărul de capilare perfuzate;
- intensitatea proceselor metabolice celulare ce utilizează O2.
• Ecuaţia de difuziune care se aplică ţesuturilor periferice :
VO2 = D x A x (PO2 [c] - PO2 [t]) / L2
Unde: PO2 [c] = presiunea parţială a O2 în capilar;
PO2 [t] = presiunea parţială a O2 în ţesut;
L= distanţa între capilar şi mitocondrie.
• Ex. la nivelul VS, unde distanţa între două capilare vecine≅ 25µ m, moleculele trebuie să străbată prin difuziune
13µm.→ de 10 ori mai mare decât MAC⇒ un timp de difuziune mai lung.
- distanţa între capilarele din cortexul cerebral≅ 36µ m,
- distanţa între capilarele din muşchiul scheletic≅ 80µ m
⇒Calea cea mai eficientă de a îmbunătăţi alimentarea cu O2 a ţesuturilor =
• ↓ distanţei de difuziune prin recrutarea mai multor capilare.
- În efortul fizic, când aportul de O2 trebuie să crească în muşchii scheletici,numărul capilarelor deschise creşte de cca
trei ori. - Cantitatea de O2 extrasă din sânge diferă în funcţie de tipul de ţesut. Extracţia este maximă în
miocard, unde apare cea mai mare diferenţă arterio-venoasă.