Sunteți pe pagina 1din 1

3.

GÂNDIREA POLITICĂ ÎN EPOCA ILUMINISMULUI ITALIAN (Giambattista, Becaria)

Giambattista Vico (1668–1744) a fost un filosof italian al istoriei, culturii şi dreptului, considerat ca şi Beccaria
iluminist.

Ciclul istoric,in opinia lui Vico,strabate trei faze,carora le corespund trei forme de stat. Prima faza este cea
divina(virsta zeilor). Aceasta virsta este religioasa,teologica si teocratica.Unde nu exista statalitate si legi
juridice.Conducerea popoarelor este realizata de preotime.

A doua faza – cea eroica (virsta eroilor) se caracterizeaza prin aparitia oraselor.Forma existenta de stat este
aristocratia care duce o politica drastica fata de popor,dicteaza legile sale.

A treia faza – virsta umana in care triumfa democratia asupra aristocratiei ajungindu-se la egalitatea
sociala.Orinduirea existenta este republican-democratica,ori capitalista.Unde legine in mod armonios imbina
interesele particulare si cele generale,instaureaza egalitatea intre oameni.

Insa dezvoltarea societatii are nu are loc in linie dreapta,ci in spirala.Corupindu-se apoi,democratia degenereaza
in anarhie,se reintoarce la starea salbatica.

Vico este impotriva intelegerii traditionale a dreptului natural.Dreptul nu se naste,ci se formeaza.Aparitia


statului nu este legata de tratatul social.Fiecare forma de stat are princinile sale de aparitie.

Cezare Beccaria (1738–1794) a fost un iluminist, jurist, economist şi publicist italian, conducătorul
organizaţiei „Societatea pumnului”. El îşi exprima dorinţa ca legile să-şi găsească originea în
raţiune, scopul prim al legilor fiind de a asigura „cea mai mare fericire la cei mai mulţi”.

Prin acest act de acuzare a legislaţiei existente pe atunci, scriitorul demasca cruzimea legilor,
inumanitatea procedurilor, arbitrariul judecătorilor.

El Se declara împotriva acelora ce confundă ideea de justiţie cu asprimea şi sălbăticia, împotriva


sistemului inchizitorial şi torturii, a pedepsei cu moartea. Nefiind niciodată indiferent faţă de
inegalitatea şi nedreptatea socială, Beccaria critica cel mai adesea pe nobili, clerici şi privilegiile
acordate lor, consacrând egalitatea socială: pedepsele trebuie sa fie „aceleaşi pentru primul şi pentru
ultimul cetăţean”.

Opera Despre infracţiuni şi pedepse a lui Cesare Beccaria a fost scrisă în a doua jumătate a sec. al
XVIII-lea, în condiţiile înfloririi Iluminismului, a filosofiei materialiste şi a socialismului utopic.
Cartea lui cuprinde patruzeci şi doua de capitole, capitole prin care, prezentând diferite forme de
pedepse, clasificând infracţiunile şi explicându-le pe fiecare în parte, încearcă să demonstreze
veridicitatea principiilor sale şi ale cruzimii acelor vremi.

Beccaria şi-a oprit atenţia exclusiv asupra dreptului penal, prin opera sa atacând bazele justiţiei
penale feudale, pornind de la ideile sale asupra originii dreptului de a pedepsi şi asupra fundamentului
acestui drept. Pentru el, ca şi pentru majoritatea filosofilor din epoca respectivă, originea rezida
în contractul social, teorie ce se înfăţişează sub trei forme: prima, ca drept de apărare ce aparţine
individului şi pe care acesta l-ar fi cedat în momentul intrării în societate; a doua – dreptul natural
al individului de a aplica o pedeapsă agresorilor, drept transmis societăţii; a treia – individul ar fi
cedat societăţii atât dreptul lui natural de apărare, cât şi dreptul de a pedepsi în cazul încălcării legilor
prin contractul social.