2.

3 Dovada raportului juridic civil

2.3.1 Notiunea, obiectul si sarcina probei

Termenul de proba desemneaza posibilitatile legale pe care partile le pot utiliza

pentru a stabili adevarul cu privire la existenta unui raport juridic sau procedeele de
infatisare a mijloacelor de convingere cu ajutorul carora se stabileste adevarul cu privire
la raportul juridic respectiv.
Probele sau dovezile se refera la actele si faptele juridice care au generat raporturi
juridice, in continutul carora intra drepturile subiective si obligatiile corelative ale partilor
astfel ca dovedind actele si faptele juridice care genereaza raporturile juridice se
dovedesc insusi drepturile si obligatiile partilor.
Obiectul probei il formeaza intotdeauna faptele care au generat drepturile si
obligatiile partilor si care intra in continutul raportului juridic.
Cel care invoca un drept al sau va trebui sa faca dovada faptului care a dat nastere
dreptului respectiv, iar in situatia in care cel ce invoca dreptul sau nu poate dovedi faptul
care a generat raportul juridic poate sa recurga la fapte vecine si conexe pentru a fi
admise in probatiune si care trebuie sa fie pertinente si concludente.
Faptele sunt pertinente daca sunt utile si pot sa contribuie la solutionarea cauzei
fiind strans legate de faptul generator de drepturi si sunt concludente daca pot forma
convingerea judecatorului cu privire la existenta faptelor generatoare de drepturi.
Exista unele situatii in care faptele generatoare de drepturi nu trebuie dovedite,
putand fi retinute de organele judiciare si anume:
1. fapte legalmente constatate – pe care legea le considera existente si pe care le
deduce din anumite fapte vecine si conexe;
2. fapte notorii – fapte cunoscute de un cerc larg de persoane, cu privire la care
trebuie facuta doar dovada notorietatii lor si nu a faptelor in sine

Conform codului civil, cel care face o propunere in fata judecatii trebuie sa o si
dovedeasca. Cum primul care face o propunere in fata instantei este reclamantul , sarcina
probei ii revine lui . Odata ce reclamantul a facut dovada faptului generator al dreptului
sau situatia se schimba in favoarea sa si paratul este obligat sa iasa din pasivitate, sa se
apere, rasturanadu-se astfel sarcina probei asupra sa, iar daca reclamantul considera ca
afirmatiile probate de parat nu corespun in totul sau in parte realitatii sarcina probei se
rastoarna din nou asupra sa.
Pentru garantarea aflarii adevarului, a realizarii drepturilor subiective ale partilor,
a justei solutionari a litigiilor si a infaptuirii rolului educativ al justitiei este prevazut
principiul rolului activ al judecatorului pentru descoperirea adevarului si prevenirea
oricaror greseli in cunoasterea faptelor.
Codul civil prevede “Judecatorii sunt datori sa staruie prin toate mijloacele legale
pentru a descoperi adevarul, pentru a da partilor un ajutor activ in ocrotirea drepturilor si
intereselor. Presedintele este in drept sa puna intrebari partilor sau sa puna in dezbatearea
lor orice imprejurari de fapte sau de drept care duc la dezlegarea cauzei, chiar daca nu

1
sunt cuprinse in cerere sau in intampinare. El va putea ordona dovezi pe care le va gasi de
cuviinta chiar daca partile se impotrivesc.”

2.3.2 Inscrisurile ca mijloc de dovada

Inscrisurile sunt consemnari grafice ale partilor sau ale tertelor persoane cu
privire la actele sau faptele juridice generatoarea de drepturi si obligatii in cadrul unor
raporturi juridice concrete.
Inscrisurile se clasifica in:
 inscrisuri autentice
 inscrisuri sub semnatura privata
In categoria inscrisurilor intra:
 biletele si tichetele emise pentru a constitui mijloace de proba
 registrele si hartiile casnice
 mentiunile facute de creditori pe inscrisul constatator al creantei
 scrisorile obisnuite
 telegramele

Dupa cum partile au urmarit la intocmirea inscrisului scopul de a-l folosi sau nu
ca mijloc de proba, ele se clasifica in
 inscrisuri preconstituite
 inscrisuri neconstituite
La randul lor inscrisurile preconstituite se impart in:
 inscrisuri primordiale pe care partile le intocmesc pentru a constata un
act juridic pe care il incheie
 inscrisuri recognitive prin care partile inlocuiesc un inscris primordial
care a disparut sau care este in pericol de a disparea
 inscrisuri confirmative pe care partile le intocmesc pentru a confirma un
act juridic anulabil

A. Inscrisul autentic

Conform codului civil, actul autentic este acela care s-a facut cu solemnitatile
cerute de lege, de un functionar public care are dreptul de a functiona unde actul s-a
facut.
In aceasta categorie intra:
 inscrisurile partilor autentificate si redactate la cererea acestora de
organele notariale prin notarii publici sau de stat si alte organe carora
legea le da in competenta autentificarea inscrisurilor (testamente,
declaratii, conventii)
 inscrisuri intocmite de functionarii de stat in cadrul atributiilor si
competentelor lor (actele de stare civila, deciziile autoritatii tutelare,
hotararile judecatoresti)

2
  alte inscrisuri carora normele speciale le confera aceasta calitate (contracte
de inchiriere incheiate de regiile autonome cu privire la fondul local de
stat)

Inscrisul autentic semnat de parti dar neautentificat de organul competent, ca si

cel intocmit cu incalcarea conditiilor de forma cerute de lege, desi este nul ca act autentic
este considerat inscris sub semnatura privata si este valabil daca indeplineste conditiile
unui astfel de inscris. Daca inscrisul nu a fost semnat de parti are valoarea unui inceput
de dovada scrisa.

B. Inscrisul sub semnatura privata

Prin inscrisul sub semnatura privata intelegem orice inscris, indiferent de felul in
care este facut si de cine este scris, cu singura conditie de a fi semnat de partea/partile de
la care emana vointa incorporata in el.
Inscrisul sub semnatura privata poate sa fie scris de oricine si in orice limba cu
conditia sa fie tradus prin orice mod (de mana, dactilografiat, litografiat) chiar daca este
nedatat dar obligatoriu trebuie sa fie semnat de mana partilor.
De la aceasta regula exista unele exeptii unde pe langa semnatura partilor se cer
indeplinite si alte conditii:
 inscrisurile care contin conventii sinalagmatice (bilaterale) sunt valabile
numai daca s-au facut in atatea exemplare cate parti cu interese contrare
sunt si daca oe fiecare exemplar este mentionat numarul originalelor cate
exista
 inscrisuri prin care o parte se obliga catre alta de a-i plati o suma de bani
sau o cantitate de bunuri fungibile trebuie sa fie scris integral de mana
debitorului iar daca este scris de o alta persoana, dactilografiat, litografiat,
trebuie sa cuprinda inaintea semnaturii formula “Bun si aprobat” urmata
de indicarea in cifre si litere a sumei de bani, a cantitatii de bunuri sau a
intinderii obligatiei cu mentiunea ca acestea trebuie sa fie scrise
obligatoriu de mana debitorului
 inscrisuri care contin un testament olograf trebuie sa fie scris in integral,
datat si semnat de mana testatarului, in caz contrar testamentul este nul

Neindeplinirea conditiei multiplui exemplar sau a formulei “Bun si aprobat”

atrage nevalabilitatea actului ca inscris sub semnatura privata dar va fi considerat un
inceput de dovada scrisa care poate sa fie completat cu alte mijloace de proba.

2.3.3 Proba cu martori

Marturia este relatarea orala facuta de o terta persoana asupra raportului juridic
supus probatiunii in fata instantelor de judecata cu privire la faptele la a caror savarsire
sau producere aceasta a asistat sau despre care a luat la cunostiinta prin propriile simturi.

3
 Marturia din auzite nu este admisa dar este admisa marturia indirecta prin care
martorul prezinta instantei ceea ce o alta persoana determinata i-a relatat precum si proba
faptelor notorii, adica acele fapte care sunt cunoscute de un cerc larg de persoane.
Proba faptelor materiale se poate face cu martori fara nici un fel de restrictie,
indiferent de valoare insa proba actelor juridice poate fi facuta cu martori numai pana
la valoarea de 250 lei, iar peste aceasta valoare trebuie facuta dovada cu inscrisuri.
Totodata impotriva sau peste continutul unui inscris nu se poate dovedi cu martori
indiferent de valoare.
Cu toate ca, in principui, nu se poate face dovada actelor juridice cu o valoare mai
mare de 250 lei sau impotriva sau peste continutul unui inscris, prin exceptie proba cu
martori se admite in urmatoarele cazuri:
 cand exista un inceput de dovada scrisa adica o scriere care emana de la o
parte careia i se opune chiar daca nu indeplineste toate conditiinle unui
inscris sub semnatura privata
 cand partea s-a aflat in imposibilitate materiala de a-si reconstitui un
inscris sau in imposibilitate morala datorata raporturilor dintre parti
(rudenie, prietenie, subordonare)
 cand partea care si-a preconstituit un inscris a fost in imposibilitatea de a
evita pierderea acestuia, puterea doveditoare a probei cu martori este
lasata la aprecierea instantei de judecata si depinde de convingerea pe care
o formeaza judecatorului

2.3.4 Marturisirea

Marturisirea este declaratia unei peroane prin care aceasta recunoaste ca

adevarat un fapt pretins de o alta persoana impotriva sa de natura sa provoace efecte
judiciare. In principiu marturisirea odata facuta este irevocabila dar autorul sau o poate
retrage doar daca dovedeste ca a facut-o dintr-o eroare de fapt.
Marturisirea poate fi:
 judiciara – atunci cand este facuta in fata instantei competente
 extrajudiciara – cand este facuta in fata altei instante sau in alt mod decat
cea judiciara.
De asemenea ea poate fi:
 orala
 scrisa
 tacita (implicita)

Legea asimileaza marturisirea tacita, refuzul nejustificat al unei persoane de a se

prezenta sau a raspunde la interogatoriu si care poate fi considerata de catre instanta un
inceput de dovada scrisa sau chiar o marturisire deplina si refuzul unei persoane de a
prezenta instantei un inscris pe care il detine si care poate fi considerat ca o recunoastere
a existentei si cuprinsului inscrisului respectiv.
Marturisirea constituie un mijloc de proba admisibil in toate materiile insa nu
poate fi primita atunci cand este de natura sa duca la pierderea unui drept la care nu se

4
poate renunta si in privinta caruia nu exista posibilitatea unei tranzactii sau cu privire la
fapte in privinta carora legea nu admite marturisirea ca mijloc de proba.

2.3.5 Prezumtiile ca mijloc de dovada

Prezumtiile sunt consecintele ce legea sau magistratul le trage din un fapt

cunoscut sau un fapt necunoscut
Prezumtiile reprezinta rezultatul a doua rationamente:
 din cunoasterea problelor directe judecatorul induce, printr-un prim rationament,
existenta in treuct a unui fapt, care este vecin si conex cu faptul generator de
drepturi;
 printr-un al doulea rationament, din cunoasterea faptului vecin si conex,
judecatorul deduce existenta faptului principal, datorita legaturii de conexitate
dintre aceste doua fapte.

Clasificarea prezumtiilor:
1. Prezumtii legale: sunt stabilite prin norme juridice care nu pot fi interpretate
extensiv (reprezinta opera legiuitorului). Ele se impart in doua categorii:
a. Prezumtii absolute
b. Prezumtii relative
2. Prezumtii simple (stabilite de judecator) sunt concluziile logice pe care
judecatorul le poate trage de la un fapt ne cunoscut si care nu sunt determinate
prin lege. Ele sunt nelimitate.

2.3.6 Expertiza

Experiza este activitatea de cercetare a unor imprejurari de fapt in legatura cu

obiectul litigiului, ce necesita cunostinte de specialitate, activitate desfasurata de un
specialist numit expert, care este desemnat de instanta de judecata.
Relatarea facuta de expert in scris sau uneori oral, in care acesta expune
constatarile si concluziile sale, deci isi prezinta opinia cu privire la imprejurarile de fapt a
caror lamurire a fost solicitata, poarta denumirea de raport de expertiza.
Din punct de vedere juridic, mijlocul de proba este raportul de expertiza.

2.3.7 Cercetarea la fata locului

Unii autori considera cercetarea la fata locului ca fiind o proba judiciara directa.
In realitate, ea nu reprezinta un mijloc de proba, ci un act procedural, care are ca
scop cercetarea in afata instantei a unor probe materiale.
Cercetarea la fata locului, care mai este denumita si descindere locala, duce la
constatarea directa si nemijlocita a starii si situatiei unui obiect, al locului si modului de
asezare a unor lucruri (in general bunuri imobile sau mbile).