APITERAPIA - tratamentul unor afecţiuni cu ajutorul produselor apicole - se înscrie azi, în

lumea civilizată, pe coordonatele activităţilor medicale fundamentate ştiinţific, având o

eficienţă recunoscută clinic.
Apiterapia foloseşte: miere, polen, ceară, propolis,lăptişor de matcă, etc, în tratarea unei
game largi de afecţiuni, care vizează întregul corp. Beneficiile tratamentelor bazate pe
materiile colectate şi prelucrate de către albine, au trecut din medicina empirică în cea
ştiinţifică. Pe lângă apiterapie, astăzi se pune din ce în ce mai multă bază pe prevenirea
bolilor cu ajutorul produselor apicole, această tendinţă luând numele de apiprofilaxie.

Istoric.

Produsele stupului au fost cunoscute şi folosite de om din cele mai vechi timpuri. La început
ele erau procurate din cuiburile de albine sălbatice, iar mai târziu prin creşterea albinelor, care
adevenit o ocupaţie larg răspândită. Pe lângă calităţile alimentare, omul a descoperit în miere,
dar şi în celelalt e produse elaborate de către albine şi virtuţi tămăduitoare. Dovezile practicii
apiterapiei se pierd în negura timpurilor. S-au găsit imagini pictate în peşteri (Bicorp,
Spania), din perioada epocii de piatră,care înfăţişează extragerea de către om a mierii din
scorburi. Din antichitate, se păstrează papirusuri dinEgipt, cu indicaţii terapeutice ale mierii,
îndeosebi asupra pielii rănite sau arse, dar şi cu privire latratamentul bolilor de stomac. De
asemenea, papirusurile vechiului Egipt, relevă faptul
că ceara dealbine se folosea curent în practica tămăduirii. În vechea Indie, în Vede, apar
texte cu privire la efectelespirituale şi tămăduitoare ale produselor apicole. În scrierile
antice greceşti, cât şi în cele indiene, miereaeste descrisă ca un produs care prelungeşte viaţa.
Tablele de argilă mesopotanice, datate din anii 2700 îHr., menţionează, de asemenea,
mierea ca medicament. La celţi, greci şi iudei, mierea era asociată cubeatitudinea spirituală,
fiind un element de legătură cu mierea cerească, care curge în râuri, alături delapte, pe
toate Pământurile Făgăduinţei (Chevalier, Gheerbrant).
Dovezile arheologice atestă faptul că în jurul anului 1500 îHr., în Egipt, apiterapia era
binecunoscută, ea utilizând în scopuri medicinale, pe lângă miere şi alte produse apicole, ca
propolisul sauceara. Cele trei produse ale stupului, în Grecia lui Aristotel, erau de asemenea
foarte preţuite din punct de vedere terapeutic. Dioscoride (44- 90 dHr), în opera sa în 5
volume „De Materia Medica”, citează în mod frecvent mierea, dar şi alte preparate rezultate
din activitatea albinelor. În opera sa, medicul şibotanistul grec, recomandă pentru diferite
afecţiuni, combinarea plantelor medicinale cu mierea.Dovezile arheologice atestă fapul că
geto-daci apreciaumierea şi alte produse ale stupului, ocupându-se intens cu creşterea
albinelor. Se crede că turtele dulci din făină de mei şi miere, reprezentau desertul
favorit al dacilor.
În evul mediu, produsele apicole erau considerate a fi leacuri de bază în tratamentul
afecţiunilor. Există mii de scrieri păstrate din perioada medievală, care dau indicaţii
terapeutice pe bazaproduselor stupului, începând cu lucrările lui Avicena ( 980-1037), filosof
şi medic iranian, careconsideră mierea a fi, un remediu eficace pentru afecţiunile cardiace.
În secolul al XIV-lea, sub titlul de "Medicina Profetului", în lumea arabă, circulau o serie de
textecare lăudau efectele binefăcătoare ale mierii (Bojor O., Popescu O). Dimitrie Cantemir
(2673-1723) domn al Moldovei şi mare cărturar, în lucrarea sa "Istoria ieroglifică", consideră
mierea a fi; "o băuturăde doftorie" (Fănică Voinea Ene). În farmacie medievală şi de la
începutul epocii moderne, ceara de albine era de neînlocuit, fiindo bază de primă importanţă
pentru elaborarea unguentelor şi cataplasmelor (Dumitru R, Dumitru E).
Începând cu secolul al XX- lea, se bun bazele ştiinţifice ale apiterapiei. Astfel apar centre,
instituţii şiclinici specializate în acest domeniu. La noi în ţară, în 1965, apicultura organizată
se reuneşte familieiinternaţionale "Apimondia" (Federaţia Internaţională a Asociaţiilor de
Apicultori). În cadrul acesteiinstituţii, în România, funcţiona un sector medical de apiterapie,
care, din păcate, astăzi nu mai există.
Apiterapia, odată cu trecerea timpului, nu a intrat nicio clipă în vreun con de umbră,
rămânând,cu o mare continuitate, un aliat de nădejde pentru sănătatea omului.
Mierea –aliment medicament
Mierea se foloseşte ca aliment, sub formă de produs natural al stupului, dar şi sub
formăseminaturală sau artificială. De asemenea, mierea este un produs care se poate falsifica
uşor.
Mierea artificiala, mierea seminaturală şi mierea falsificată. Mierea artificială, este
un alimentcu multe neajunsuri, reprezentând o soluţie siropoasă de zahăr invertit, care
provine din zahărul rafinat,la care adesea se adaugă şi alte ingrediente, în general de sinteză,
ca: sirop de glucoză, coloranţi, aromeşi potenţatori de arome. Un astfel de preparat sintetic, se
poate obţine şi în condiţii casnice, însă trebuiesă se ştie, căci el nu este deloc sănătos,
argumentele celor care susţin contrariul fiind cam "subţiri". Înpractică, este vorba de
obţinerea unui amestec fizic concentrat de glucoză şi de fructoză, elemente, ce s-au separat
din combinaţia anterioară, adică din zaharoză (zahăr). Ori se ştie că ambele
monoglucide,sunt, dacă se află în concentraţii mari, chiar mai periculoase decât în forma
originară, cristalină, intrând în categoria glucidelor cu absorbţie foarte rapidă.Zahărul invertit
artificial, numit şi miere artificială sau cremă de miere artificială, este un produs siropos,
solubil în apă, cu gust dulce, care rezultă din hidroliza zaharoz ei. El este utilizat pe larg în
industria alimentară, ca îndulcitor, atrăgând numeroase critici din parte a nutriţioniştilor şi al
multor medici.Se pune întrebarea, de ce mierea naturală, care are o compoziţie asemănătoare,
este sănătoasă, în timp ce soluţiile de zahăr invertit sunt dăunătoare? Trebuie ştiut faptul că
mierea adevărată de albine este un produs oarecum invers mierii sintetice, prin faptul că prin
prezenţa unei enzime numiteinvertază, se opune cristalizării, în timp ce mierea artificială, din
contră, apare ca un preparat obţinut dindegradarea (invertirea) cristalelor de zahăr (vezi
tabelul de mai jos). Invertaza, prezintă un efect benefic asupra organismului, şi împreună cu
alte substanţe importante (minerale, vitamine, substanţeantibiotice naturale), care lipsesc cu
desăvârşire din produsul artificial, conferă mierii naturale, valo arepentru om
O altă cale de fabricare a mierii artificiale sau a contrafacerii celei naturale constă în
folosireaaşa numitului sirop de porumb.Mierea seminaturală şi mierea falsificată. Soluţiile de
zahăr invertit sau siropurile de glucoză ori de porumb se utilizează adesea şi pentru
falsificarea mierii, amestecându-se cu ea, sau înlocuind-o întotalitate.
O altă metodă de falsificare a mierii, constă în hrănirea albinelor cu soluţii de zahăr.
Metodemai "nevinovate" de falsificare a mierii, const au din adăugarea de apă (mierea cu un
conţinut mai marede 25 % apă, se consideră a fi falsificată) sau din refluidificarea mierii
zaharisite.
Concluzii.
Pe plan mondial, se consideră că miere falsificată ocupă locul al doilea între contrafacerile
industriei alimentare, după uleiul de măsline extravirgin. Mierea artificială,
miereaseminaturală şi mierea falsificată, au conţinut sărac în enzime, substanţe minerale şi
vitamine, sau sunttotal lipsite de acestea. Compoziţia lor concentrată şi lipsită de diversitate
aduce cu sine o mareprobabilitate de instalare a unor dereglaje metabolice.
Mierea naturală.
Conform normativelor UE, termenul de "miere" se referă doar la miereanaturală, prelucrată
de albine. Cu toate acestea, am preferat să utilizăm mai departe termenii de "miere artificială"
şi "miere naturală", în scopul diferenţierii nete dintre ele. Mai trebuie menţionat faptul că
UE,prin normativele sale, interzice adăugarea oricărui aditiv (E-uri) în mierea
naturală. Mierea naturalăflorală veritabilă este un produs dulce şi aromat, obţinut exclusiv din
nectarul plantelor, care esterecoltat, transformat şi depozitat în faguri de către albine.
• Clasificarea mierii naturale. Mierea naturală se clasifică după mai multe criterii. Cel mai
important dintre acestea, se referă la provenienţă, aşa cum se poate vedea mai jos.

Miere floral
-monofloră
provine de la o singură specie de plante (miere de tei, miere de salcâm, etc.)
-polifloră
provine de la mai multe specii de planteMiere extraflorală
-de mană
provine de la specii de plante înţepate de insecte mai mici, care le extrag seva.
Compoziţia mierii, variază în funcţie de speciile de plante de la care albinele colectează
nectarul,dar şi de alţi factori: climă, condiţiile din stup, densitatea plantelor melifere, etc. În
cea mai mare parte,mierea conţine glucide simple şi apă.
Deşi ceilalţi compuşi din miere se află într-un procent restrâns, eidetermină de fapt calităţile
de necontestat ale produsului. În medie, compoziţia detaliată a mierii de albine, este redată în
tabelul de mai jos.
•Beneficiile mierii în alimentaţie. Mierea naturală, pe lângă proprietăţile curative, prezintă
şiavantaje alimentare. Acest produs prelucrat de albine, se constituie în cel mai sănătos şi mai
natural îndulcitor, fiind folosit pentru corectarea gustului şi îndulcirea unor preparate, ca:
ceaiuri alimentare,deserturi, siropuri, salate, sucuri naturale, etc. Din punct de vedere dietetic,
prezintă valoare doarmierea cu adevărat veritabilă, neîncălzită la temperaturi mai mari de 40
de grade, deci nepasteurizată.
Dezavantajele alimentare ale mierii naturale.
Deşi nu este un produs selectiv, conţinând pelângă zaharuri energetice şi alţi nutrienţi, totuşi,
mierea este un furnizor de glucide cu absorbţie rapidă.Din acest motiv, se cere moderaţie în
ceea ce priveşte consumul acesteia ca aliment. Din punctul de vederea al actului hrănirii este
bine ca mierea să fie considerată a fi o mirodenie sau un condiment.Mierea de flori şi mierea
de mană în apiterapie
• Mierea de flori (mierea intraflorală). Mierea de albine, rezultă din nectarul florilor, prin
adăugareaunor secreţii glandulare. Astfel, siropul aromat colectat din glandele nectarifere ale
florilor de cătrealbine, suferă transformări sub acţiunea enzimelor din guşa şi din intestinal
acestor insecte, rezultândmierea. Pentru a elabora 1 kg de miere, albinele trebuie să viziteze
între 2 şi 7 milioane de flori.
Principala enzimă prezentă în mierea de albine este invertaza, care scindează molecula de
zaharoză (diglucidă din rândul ozidelor ), în componentele sale; glucoza şi fructoza. Se poate
spune deci,că mierea reprezintă în cea nai mare parte, un amestec fizic, aproape echidistant
de glucoză şi fructoză. Atunci când invertaza se epuizează, mierea se zahariseşte
(cristalizează), devenind mai puţin dietetică. În cazul mierii naturale, cristalizarea depinde de
raportul dintre glucoză şi fructoză. Atunci când nectarulflorilor conţine mai multă glucoză,
aşa cum se întâmplă în cazul florilor brassicaeaelor(rapiţa, hodolean, stupitul cucului, etc.),
mierea cristalizează mai repede. Mierea recoltată din florile unor specii la carenectarul
conţine mai multă fructoză, aşa cum este salcâmul, cristalizează mai greu.
Mierea nenaturală (artificială), obţinută din zahăr invertit, nu cristalizează, în timp ce
miereanaturală, prin faptul că se zahariseşte, poate fi o garanţie a naturaleţei produsului. Însă
prin faptul că şi-a pierdut invertaza, dar şi ca o consecinţă a conţinutului ridicat de zaharoză,
acest produscristalizat, este în mai mică măsură benefic organismului, dar oricum, cu mult
maisănătos decât zahărul rafinat. Pentru a-şi recăpăta consistenţa lichidă, mierea cristalizată
se poate introduce în baia de apă (bain marin), la 40oC. Prin faptul că fructoza este foarte
higroscopică, produsul cristalizat va extrage apa din aer,revenind la starea lichidă. Atragem
atenţia asupra faptului că, supusă la o temperatură mai mare de40oC, mierea nu
mai este sănătoasă, în ea sintetizându-se toxine.
Mierea naturală, pe lângă invertază, conţine, în mod obligatoriu şi enzimaamilaza, care
catalizează reacţia de scindare a amidonului, în componente glucidice cu structura
mai simplă, denumitedextrine. Pe lângă aceşti fermenţi, mierea de flori sau mierea de mană,
conţine, după cum se poatevedea mai jos, diferite alte substanţe, care le conferă proprietăţi
dietetice şi curative (mai multe despremiere ca produs natural dietetic şi curativ).
• Mierea de mană (mierea extraflorală). Plantele posedă glande nectarifere atât in
Teriorul florilor, cât şi pe alte organe vegetale (frunze, ramuri, peţiol, scoarţă, etc.). Glandele
care produc nectarla nivelul florii sunt situate de obicei la baza ovarului (vezi gineceul) sau a
petalelor , numindu- se glandenectarifere interflorale, iar cele aflate altundeva decât în floare,
se numesc glande nectarifereextraflorale.
Albinele prepară, pe lângă mierea interflorală (miere de flori), şi o miere extraflorală. Acesta
dinurmă, albinele nu o colectează în mod direct, ele culegând de fapt,nişte mici picături de
nectar, care provin din secreţia unor insecte mici din categoria afidelor, psyllidelor,
coccidelor, citadidelor şilachnidelor. Aceste insecte mici se hrănesc cu sucurile plantelor,
ajutându-se de un stilet (prelungireascuţită a aparatului bucal), cu care străpung ţesuturile
vegetale. Ele reţin în corpul lor, numaisubstanţele azotate eliminând, încă înainte de digestie,
zaharurile, de care nu au trebuinţă, sub formaunor picături mici. Albinele colectează această
mană, aducând-o în stup.
Mierea de mană provine de la unele specii de plante, mai ales de arbori ca:
bradul, molidul,pinul, zada, ienupărul, arţarul, stejarul, frasinul, mojdreanul, etc.. Unele
specii arboricole, printre care seevidenţiază salcâmul, asigură atât miere de flori cât şi miere
de mană. Mierea de mană provenită de laspeciile răşinoase mai este cunoscută sub denumirea
generică de "miere de brad" sau "miere demunte". Ea este foarte sănătoasă şi gustuoasă, izul
coniferelor rămânând impreganat în produs.
Mierea de mană este mai închisă la culoare decât mierea florală, conţine mai multe
săruriminerale şi are în compoziţie o substanţă puternic bactericidă, existentă şi în mierea de
flori, însă încantităţi mai mici, denumită inhibină. Mierea de mană, deoarece conţine cantităţi
mari de fructoză şi dedextrine (oligoglucide rezultate din degradarea amidonului),
cristalizează greu, cu excepţia mierii dezadă (larice) care se zahariseşte foarte repede, chiar
înainte de a fi scoasă din stup. Cristalizarea foarte rapidă a mierii de mană provenită de la
larice(Larix decidua) este cauzată de prezenţa unei oligoglucidenereducătoare, o triglucidă
numită melecitoză.

MIEREA DE ALBINE, CA PRODUS NATURAL DIETETIC ŞI CURATIV. Prin

compoziţia sa, miereanaturală, posedă calităţi dietetice şi terapeutice demonstrate. Mierea de
albine, reprezintă o soluţieconcentrată de zahăr invertit natural, în care se mai află dizolvate o
serie de substanţe deosebit debenefice sănătăţii omului. Aceşti compuşi bio din miere provin
atât din nectarul floral sau a manei extraflorale (vezi mierea de flori şi mierea de mană) cât şi
din sintezele realizate de către albine. Datorităacestor subsatnţe naturale din compoziţie,
mierea nu decalcifiază ca alte produse zaharoase şi posedă oserie de virtuţi tămăduitoare.
Apiterapia, străveche ramură a tratamentelor naturiste, încă din preistories-a bazat cel mai
mult pe miere, în scopul ameliorării sau păstrării sănătăţii oamenilor.
Mierea de albine îşi pierde proprietăţile apiterapeutice (curative şi dietetice) şi chiar poate
sădevină toxică, atunci când: - este artificială, seminaturală sau falsificată -este pasteurizată
(pasteurizarea mierii este mai frecventă decât se crede, iar recurgerea la acestprocedeu nu este
indicată pe etichetă), -conţine substanţe străine (antibiotice sau dezinfectante chimice
la carea recurs apicultorul),-este încălzită sau adăugate lichidelor calde (la temperaturi mai
înalte de 40ºC, în miere se genereazăcompuşi toxici).-este veche (mierea nu se păstrează mai
mult de 2 ani).
Mierea naturală de albine şi botulismul. Nu sunt puţine tratatele de microbiologie sau
detoxicologie, care enumeră mierea (ne referim strict la mierea naturală nepasteurizată, cu o
vechime maimică de 2 ani) drept sursă de infectare cu microbul Clostridium botulinum, agent
al bolii numitebotulism. Această ipoteză (căci este doar o ipoteză în lipsa cazurilor clinice)
este contrazisă tocmai decătre autorii unor astfel de lucrări. Cunoştinţele ştiinţifice legate de
Clostridium botulinum, enumerate în lucrările mai sus menţionate, relevă faptul că:
-prezenţa flavonelor şi flavonoizilor inhibă major viaţa bacteriei (orice sortiment de miere
este foartebogat în astfel de compuşi),
-la un pH mai mic de 4,8 nu este posibilă creşterea bacteriei şi producerea de toxine (mierea
are un pHde 3-5),-soluţiile concentrate de zaharide reprezintă un mediu extrem de ostil de
viaţă pentru Clostridiumbotulinum (concentraţia mierii în glucide este de 75%, ceea ce
reprezintă un mediu de-a dreptul selenarde viaţă pentru microorganismele anaerobe, chiar şi
pentru iubitoarele de glucoză, care iniţiazăfermentaţia alcoolică
-de aceea mierea nu fermentează),- prezenţa unor substanţe antibiotice în mediu, determină
inhibarea sau distrugerea microbului(acidul formic, inhibina, acizii graşi neesterificaţi, ş.a.,
reprezintă substanţe cu mare putere antibiotică, aşa cum se poate vedea mai jos).
Este posibilă, dar puţin probabilă, contactarea botulismul infantil, prin sporii de Clostridium
botulinum din mierea naturală, la copii mai mici de 1 an, existând probabil şi interese
comerciale, însensul de a exclude acest produs natural din meniul copiilor mici. Deşi nu
există studii clinice saumicrobiologice în acest sens (şi nici nu prea sunt şanse să fie pe
viitor), precauţia este totuşi bine venită.
Proprietăţile antibiotice ale mierii. S
-au efectuat numeroase cercetări şi experienţe cu privire laefectul bactericid şi bacteriostatic
pe care mierea de albine o posedă, toate demonstrând existenţa acestor proprietăţi, mai ales
asupra tulpinilor patogene de streptococi, stafilococi, colibacili, Sallmonelaşi Proteus
vulgaris. Acţiunea antibiotică a mierii, se datorează mai multor factori care converg, cum ar
fi:
-concentraţia mare de glucide,
- pH-ul de contact, scăzut (această aciditate, nu se menţine în tubul digestiv, deoarece acizii
organici dinmiere au potenţial bazic, adică formează săruri alcaline),
-existenţa unor substanţe propriu
-zis bactericide (inhibina, unele substanţe din nectarul florilor vizitatede către albine),
-prezenţa acidului formic.
Efectul diuretic al mierii. S-a observat că mierea stimulează rinichiul, având în acelaşi timp,
un efect antiseptic asupra aparatului urinar.
Acţiunea cicatrizantă a mierii.
Mierea, la nivelul plăgilor şi ulceraţiilor, stimulează granulaţia şiconduce la creşterea
glutationului în secreţia plăgilor, contribuind la cicatrizarea rănilor şi a ulceraţiilor.
Acţiunea principiilor din miere asupra sistemului circulator. Mierea conţine glucoză
(substanţănecesară activităţii muşchiului cardiac), potasiu şi o substanţă aproape identică ca
structură şi caactivitate, cu acetil-colina. Acetil-colina, prin faptul că produce vasodilataţia
vaselor mai mici de sânge(arteriole, capilare), contribuie la scăderea tensiunii arteriale.
Datorită tuturor acestor substanţe, mierease dovedeşte a fi cardiomiotonică şi uşor
hipotensivă. S-a constatat, de asemenea, că miereaameliorează circulaţia coronariană şi că
creşte nivelulul hemoglobinei.Recomandări terapeutice şi dietetice
Mulţumită acţiunii bactericide şi cicatrizante, mierea se utilizează în tratarea plăgilor supurate
şial acelora care se cicatrizează greu. Se aplică, în acest scop, ca ataresau în amestec cu ulei
vegetal, menţinându-se înpermanenţă o igienă riguroasă a locului afectat. Ca urmare a
proprietăţilor antibacteriene, anestezice şi cicatrizante- efecte demonstrate
ştiinţific, mierea prezintă efecte benefice în arsuri, ulcere varicoase, răni profunde (Bojor O.,
Popescu O).Leziunile mucoasei bucale, se vindecă repede dacă din 3 în 3 ore se ţine în gură,
un timp mai îndelungat, câte o linguriţă de miere. Mierea diluată cu apă călduţă (1 lingură de
miere la 100 ml de apă)administrată cu 1 oră înaintea meselor, ameliorează aciditatea
gastrică, calmează durerea, se comportăca un pansament, contribuind şi la cicatrizarea
ulceraţiei, în cazul celor care suferă de ulcer gastric.Această diluţie de miere în apă călduţă,
se poate utiliza şi în completarea tratamentelor specifice în cancerul gastric. Apa, se poate
înlocui cu laptele, mai ales în caz de ulcer.
În constipaţie, mierea în apă călduţă, sau mai bine într-un ceai laxativ răcit, dă rezultate
bune,mai ales dacă este luată seara, înainte de culcare. În constipaţia cronică, mierea este
adesea mai eficientă decât laxativele şi purgativele farmaceutice, care sunt prea iritante. În
afecţiuni urinare, miereadă rezultate bune, fiind indicată în cistite, pielite, pielonefrite şi
litiază renală. Mierea de albine naturală,ca produs dietoterapeutic, se recomandă în mod
deosebit în glomerulonefrita acută poststreptococică.Mierea se foloseşt ca adjuvant şi în
tratamentul anghinei pectorale şi a infarctului miocardic.Comunicările simpozioanelor de
apiterapie relevă eficienţa mierii se albine în tratamentul bronşitelorcronice şi alergice
(Dumitru R, Dumitru E). Ceaiurile îndulcite cu miere, se utilizează cu eficienţă în
bolilerespiratorii (faringită, laringită, traheită, bronşită, viroze respiratorii, gripă).
• Atenţie! Indulcirea infuziilor sau a decocturilor cu miere, se realizează doar după
cetemperatura lichidului extractiv a scăzut suficient de mult. Mierea devine toxică atunci
când esteadăugată lichidelor mai calde de 40ºC (Gh. Mencinicopschi). De asemenea mierea
încălzită, de obicei în
scopul pasteurizării (mierea pasteurizată), nu mai este dietetică şi cu atât mai puţin curativă,
pierzându-şi toate enzimele şi o mare parte din vitamine şi acumulând, în acelaşi timp,
compuşi toxici, în urmadegradării unor substanţe. De altfel, o miere veritabilă, naturală, nu
are nevoie de pasteurizare,deoarece pe lângă concentraţia mare de monoglucide, conţine
inhibină (substanţă naturală antibiotică), împreună determinând un puternic efect antiseptic
asupra întregului produs apicol.

Recomandari in functie de sortimentul de miere. Mierea autohtonă, provenită de la

planteleindigene, este deosebit de valoroasă şi variată, întrecând de cele mai multe ori
similarele din import, maisuperioare doar prin faptul că sunt bine promovate, atrăgând uneori
şi prin exotism, aşa cum este cazul mierii de Manuka. Pe lângă recomandările generale
expuse mai sus, în funcţie de nectarul sau "mana"din care provine, mierea autohtonă se indică
şi în alte afecţiuni.
•Mierea extraflorală (de mană) de brad sau de molid, este indicată în special în bronşită (mai
multe).
• Mierea de salcâm, se utilizează ca antiseptic, dar şi pentru calmarea sistemului nervos (mai
multe).
• Mierea extraflorală (de mană) de mojdrean sau de frasin prezintă proprietăţi laxative şi
antiinflamatorii asupra mucoaselor intestinale.
• Mierea de trifoi stimulează diureza şi expectoraţia (mai multe).

•Mierea polifloră, în care predomină roiniţa (Melissa officinalis), prezintă efect antispastic
şisedativ. În general, mierea polifloră de munte, prezintă efecte antiseptice şi tonice asupra
căilorrespiratorii, iar cea de câmpie sau de deal se dovedeşte a fi benefică tubului digestiv.
•Mierea de tei, calmează sistemul nervos, combate insomnia, reduce spasmul digestiv
şipulmonar, tratează bronşita, calmează tusea şi stimulează metabolismul.•Mierea de floarea
soarelui combate febra şi ajută la normalizarea tensiunii arteriale atât înhipertensiune cât şi
în hipotensiune.

•Mierea de mentă se dovedeşte utilă în dischineziile biliare. De asemenea combate balonarea

şi prezintă efect antiseptic asupra aparatului urinar. Se cunosc de asemenea, de mult timp,
efecteleanalgezice, antispastice şi antidiareice ale mierii de mentă.

• Mierea de flori de pomi fructiferi (cireş, măr, păr, castan, prun, corcoduş, etc.) prezintă
Efecte favorabile în afecţiunile renale. Totodată acest sortiment se dovedeşte util în bolile
vaselor de sânge, în special ale venelor (varice, flebite, etc.).
• Mierea în faguri,prin conţinutul mare de vitamină A şi ceară, asigură o bună igienă a
cavităţiibucale şi întăreşte vederea. Ca emolient şi dezinfectant, ceara din fagurii cu
căpăceală, se recomandă înafecţiunile bronhopulmonare (Bojor O., Popescu O). Mierea în
faguri, prin conţinutul de acizi graşi culanţ foarte lung, care se comportă ca fibrele vegetale,
stimulează tranzitul intestinal, iar prin enzimele şivitamina A din conţinut, prezintă acţiune
antioxidantă. O puternică acţiune inhibantă asupra radicalilorliberi, prezintă orice sortiment
natural de miere în care se adăugă seminţe măcinatede negrilică sau denegruşcă.
Precauţii, contraindicaţii. Mierea nu se administrează în caz de diabet sau de obezitate,
decât,eventual, sub observaţie şi îndrumareatentă. Deoarece creşte brusc glicemia, în
tratamente, se vautiliza în cantităţi mici, care trebuiesc luate treptat, cu linguriţa, sau după alte
indicaţii, dar cu prudenţă.Mierea de albine trebuieşte consumată cu precauţie, ca înlocuitor al
zahărului şi zaharoaselor, în caz derezistenţă la insulin.
Pentru copii mai mici de un an, există o contraindicaţie, mai mult sau mai puţinustificată, în
ceea ce priveşte consumul de miere de albine.
Există persoane care manifestă fenomene deintoleranţă sau de alergie la orice tip de miere sau
doar la unele sortimente. Acestea, trebuie să evite acest produs (sortiment) apicol.
Limitările folosirii mierii.
Limitele mierii, ca şi pentru celelalte produse apicole,
sunt legate de
faptul că există
unii factori care-i pot diminua eficacitatea. Principalii factori sunt:1.Corpul
este prea slăbit, incapabi
ls
ă o digere sau să o absoarbă.

2. Diferite tipuri de obstacole (la o privire mai atentă, putem vedea că aceste "obstacole"
nu lasă miereasă se întindă în tot corpul, dar în acelaşi timp, sunt unele dintre cele mai
importante "ţinte" pentru
terapia cu miere). Distingem astfel: a. Obstacole interne: Spasme, tumori, mucus în exces în
tractul
digestiv, respirator sau în aria genitală (la femei)
, o cant
itate excesivă de paraziţi etc.;
b. Obstacoleexterne ca : spasme vaginale la femei, cicatrici, tumori întinse ale pielii.
3. Folosire improprie de către nespecialişti în apiterapie: Doze greşite (prea mari sau prea
mici).Selectare greşită a tipului de miere (necunoaşterea proprietăţilor mierii specific
apiterapiei).Administrare greşită (de exemplu numai să mănânce miere pentru o boală a
intestinului gros, fărăfolosirea supozitoarelor pe bază de miere). Greşita selectare a altor
metode adjuvante ce pot sporieficienţa mierii. Totodată trebuie dată atenţie şi efectelor toxice
a unor sorturi de miere, cum este
mie
rea de Rhododendron, de aceea consumul şi utilizarea în apiterapie a acestor tipuri de miere
esteinterzisă.

Ca o concluzie generală, se poate spune şi în cazul mierii că aceste contraindicaţii sunt

relative.Cu multă atenţie, sub control medical şi de laborator, şi în doze individuale, mierea
poate fi dată oricui.Bibliografie: Dr.Ştefan Stângaciu –
Curs de apiterapie, www.bioterapii.ro
Polenul şi păstura în apiterapie

• Polenul la plante se prezintă ca o pulbere fină cuprinzând grăuncioare foarte mici

, care nu pot fi
văzute cu ochiul liber. Din punct de vedere fiziologic, polenul reprezintă partea
reproducătoaremasculină, care se formează pe anterele staminelor unei flori, semănând
-
doar ca funcţie reproductivă,
cu spermatozoidul regnului animal. Polenul ajunge pe organul feminin al florii, mai precis pe
stigmatul
pistilului, purtat de vânt sau prin vectori. Polenul care se răspândeşte cu ajutorul vântului, aşa
cum esteacela de plop sau de salcie, poartă numele de polen anemofil. Tipul anemofil de p
olen este responsabil
de apariţia majorităţii alergiilor, numite "febră" sau "guturai" de "fân". Polenul care se
transmite prinvectori, de obicei prin insecte, poartă numele de polen entomofil. Acest polen,
doar în mod excepţional
este responsabil de apar
iţia alergiilor, ba mai mult, el se comportă ca desensibilizant al reacţiilor alergiceprovocate de
tipul anemofil (mai multe despre polenul anemofil şi entomofil).
Albinele recoltează exclusiv polen entomofil. Aceasta, se prezintă sub forma unor
"ghemot
oace", ceea ce reprezintă mari aglomerări de grăuncioare (peste 300.000 la un
singurtransport). După recoltare, acest material valoros, este transportat la stup în coşuleţele
de la picioarele
posterioare ale albinelor.Pentru albine, polenul are un rol d
eosebit de important, ajutând la supravieţuirea şi dezvoltareainsectelor, prin faptul că
reprezintă unul din alimentele de bază ale întregului stup, fiind cu totulindispensabil
puietului.. Apicultorii, recoltează polenul strâns de albine cu ajutorul uno
r instrumente
numite "colectoare de polen". După colectarea efectuată de către stupari, polenul se uscă,
devenind unprodus apiterapeutic deosebit de apreciat. Produsul uscat se prezintă sub formă
de granule. Faţă demiere, în polen se regăsesc multe substanţe azotate (proteine, amine,
aminoacizi, acizi nucleici, etc.),ceea ce îi creşte cu mult valoarea nutriţională.

Polenul conţine toţi aminoacizii esenţiali, fiind unsupliment de proteine complete. Faţă de
miere sau de păstură, polenul are un pH alcalin.

Graţie acesteicompoziţii complexe, polenul este un valoros supliment alimentar natural,

precum şi un produs apicolvaloros în dietetică şi terapeutică
.
•
Păstura
.
Polenul proaspăt (crud), în stup, prin activitatea albinelor prelucrătoare, estetransformat în
păstură. Transformarea are loc în urma unor procese care constau
din:- i
mpregnarea cu acid lactic, substanţă care este sintetizată de către bacteriile lactice din guşa
albinelorprelucrătoare, având rolul de a împiedica dezvoltare
a microor
ganismelor dăunătoare;
-
adăugarea unui principiu antibiotic din secreţia faringiană, în acelaşi scop;
-
bătucirea polenului cu capul,
pentru eliminarea aerului, în scopul prevenirii
degradărilor aerobe
(însilozarea polenului).
Păstura este

mai valoroasă decât polenul prin faptul că are în compoziţie polenuri diferite,conţine mai
multă vitamina K, este bogată în enzime, etc. Păstura numită şi "pâinea albinelor" este un
produs apicol mai greu de p
rocurat. Recoltarea ei de către
apicultori se poate face doar prin distrugereafagurelui.
După cum îi spune şi numele, acest produs are consistenţa păstoasă. Valoarea nutriţională,dar
şi cea dietetică şi curative a păsturii, este asemănătoare polenului, fiind, însă, cu mult mai
ridicată.
Ceara de a
lbine. Un valoros produs apicol, întrebuinţat de om de milenii, este ceara de albine.Faţă de
miere şi de polen, ceara de albine este un produs preponderent secretat de glandele
insectelor(glande cerifere), astfel încât, compuşii bio de origine vegetală găsindu
-
se în cantitate mică. Cu toateacestea, prezenţa pigmenţilor vegetali determină culoarea cerii
(ceara albinelor care vizitează florile desalcâm este albă, ceara albinelor aflate într
-
un lan de floarea soarelui este galbenă, ceara produsă în
stupuri
le aflate pe pajişti este roşiatică, etc.). Albinele, după cum se ştie, construiesc faguri celulari
cuajutorul cerii. Ceara rezultă din miere (din 20 kg de miere rezultă 1 kg de ceară), însă
numai după ocomplexă prelucrare în glandele insectelor (albinele posedă 8 glande interne în
care prelucrează ceara),urmând apoi excreţia produsului final. Ceara, ca produs glandular al
albinelor, este excretată în starelichidă, întărindu
-se la contactul cu aerul.
Ceara de albine are o compoziţie complexă, conţinând, pe lângă ceride şi alte substanţe,
ca:pigmenţi, vitamina A, vitamina D, substanţe antibiotice, uleiuri volatile, substanţe
antioxidante (vezicompoziţie detaliată). Prin prezenţa ceridelor, ceara de albine, ca şi alte
ceruri aşa cum este de pildă
lanoli
na, este foarte stabilă şi nu râncezeşte. Graţie acestei compoziţii, pe lângă celelate
întrebuinţări(lumânări, ceară de parchet, etc.), ceara de albine se utilizează în cosmetică şi
apiterapie.

CEARA DE ALBINE ÎN APITERAPIE. Ceara din stup, secretată de

albine (ceara de albine),
reprezintă materia primă necesară construirii pereţilor celulelor în care aceste insecte
depoziteazămierea (fagurii). Ceara pe care noi o folosim, se obţine prin centrifugare,
separându
-se astfel de miere,
după care se topeşte în
diferite recipiente, luând forma matricei. Între cerurile naturale, ceara de albine
şi lanolina, sunt cele mai cunoscute şi utilizate.

Proprietăţile cerii de albine asupra organismului uman. Ceara de albine prezintă însuşiri
emoliente, cicatrizante, sila
goge (stimulent al salivaţiei), epilatoare, antiinflamatorii şi nutritive asuprategumentului.
Forme în care se prezintă ceara apiterapeutică. Ceara brută, se prezintă sub formă solidăşi
lucioasă, de culoare albă, cenuşie, galbenă, brună, verzuie, sau roşcată (în funcţie de
pigmenţiipreexistenţi în miere). Ea se regăseşte solubilizată, de asemenea, în diferite
unguente. Ceara folosită înapiterapie nu are voie să fie mai veche de 12 luni şi nu este voie să
prezinte substanţe străine.Intern,
ceara se poate
mesteca şi apoi înghiţii şi sub formă de faguri.

Recomandări terapeutice şi cosmetic. Mestecată, ceara de albine, detartrează, curăţă şi

albeştedantura, mai ales la fumători. De asemenea, sub această formă, stimulează secreţia
salivară şi prin reflex
pe
cea gastrică, întărind, în acelaşi timpe, gingia (Fănică Voinea Ene). Prin faptul că stimulează
secreţiilemucoasei stomacului, mestecatul cerii este indicat în anorexie şi hipoaciditate
gastrică. Ca emolient şidezinfectant, ceara din fagurii cu căpăceală, se recomandă în
afecţiunile bronhopulmonare. Deasemenea, mierea în faguri asigură o bună igienă a cavităţii
bucale şi întăreşte vederea (Bojor, O.,Popescu O). În aplicaţii externe, sub forma unor alifii,
după ce a fost dizolvată pe baia de apă în dife
rite
grăsimi (ulei vegetal, grăsime de porc, etc.), ceara de albine se dovedeşte benefică în cazul
unor plăgisau cicatrice mai vechi (urme de operaţii, arsuri, cheloizi, etc.). Ceara topită,
aplicată pe piele, sefoloseşte încă din antichitate în scopul epilării. Deşi au apărut mijloace
moderne de înlăturare asurplusului de păr corporal, ceara a rămas cel mai sănătos şi eficient
mijloc de epilare şi datorită faptulcă exercită în mod natural acţiune dezinfectantă,
cicatrizantă şi nutritivă asupra pielii. Unii cercetători,chiar sugerează că ceara albinelor ar
avea un efect inhibant asupra foliculului pilos. Ca ingredientcosmetic, atunci când apare,
ceara naturală de albine (din păcate, este înlocuită din ce în ce mai mult cu
ceruri sintetice sau minerale,
aşa cum este Ceara de Montana, care se extrage din cărbuni), prezintă unefect trofic pentru
piele şi de reîntinerire asupra tenului.

Contraindicaţii. Ceara de albine nu se mestecă în caz de bulimie, hiperfagie,

hiperaciditategastrică, gastrită hiperacidă sau ulcer gastric (în toate aceste cazuri este
contraindicată şi guma demestecat). Extern, ceara nu se aplică pe rănile proaspete, pe
supuraţii ori pe arsurile foarte recente, căcise formează o peliculă, sub care dezvoltarea
microorganismelor anaerobe

poate fi periculoasă.

Administrare, aplicare. Ceara brută mărunţită sau fagurii, se mestecă, iar ceara dizolvată la
cald
în dif
erite grăsimi, se aplică extern.