CURS 1,2

INTRODUCERE
Entomologia este o ramură a zoologiei care se ocupă cu studiul
insectelor. Noţiunea de entomologie provine din cuvintele greceşti "entomos" =
segmentat şi "logos" = ştiinţă, în sens strict este ştiinţa care se ocupă cu studiul
vieţuitoarelor care au corpul segmentat. În prezent se cunosc peste un milion de
specii de insecte (reprezentând peste 80% din totalul speciilor regnului animal),
determinate şi clasificate, apreciindu-se că mai există şi alte specii, încă
necunoscute.
Primele referiri despre insecte au fost realizate încă din cele mai vechi
civilizaţii antice, o primă clasificare a insectelor este datorată lui Aristotel. În ţara
noastră s-au făcut referiri pentru prima dată, în folclor, iar primele date scrise au
apărut în scrierile cronicarilor.
Ca obiect de studiu entomologia este o ştiinţă vastă care include două
ramuri mari: entomologia generală şi entomologia aplicată. Entomologia
generală studiază morfologia, filogenia, sistematica, biologia şi ecologia speciilor
de insecte, iar entomologia aplicată dezvoltă studiul practic al aspectelor
ecologice, economice, tehnologice, de combatere şi implicaţiile sociale ale
existenţei şi activităţii insectelor dăunătoare şi folositoare plantelor. Entomologia
aplicată este împărţită la rândul ei în entomologie agricolă, care studiază speciile
dăunătoare în ecosistemele agricole, entomologie forestieră, care se ocupă cu
studiul insectelor dăunătoare pădurilor şi entomologie medicală ce studiază
paraziţii şi vectorii unor boli la om şi animale.
Entomologia agricolă este o ştiinţă cu profunde implicaţii practice, care
are ca obiect de studiu răspândirea, importanţa economică, morfologia, biologia,
ecologia, modul de dăunare, combaterea speciilor de dăunători prin diferite
metode. Cei mai numeroşi dăunători sunt reprezentaţi de insecte, dar există şi alte
specii care aparţin altor clase sau încrengături ale regnului animal cum ar fi
moluştele, acarienii, nematodele, rozătoarele şi păsările.
Pierderile cauzate de către dăunători, boli şi buruieni în agricultura
mondială se ridică la câteva sute de milioane de tone, ceea ce în procente
reprezintă aproximativ 35% din recoltele potenţiale. Din aceste procente,
dăunătorii animali produc pagube ce reprezintă mai mult de o treime, (respectiv
14%).
Entomologia, ca ştiinţă cu profunde implicaţii practice, are ca obiect de
studiu importanţa economică, filogenia, sistematica, morfologia externă, anatomia
şi fiziologia, biologia şi ecologia, metodele generale de prevenire şi combatere a
organismelor dăunătoare. Este dificil de apreciat numărul speciilor dăunătoare,
dar se poate stabili o ierarhie a acestora în funcţie de preponderenţa numerică şi
pagubele produse, şi anume: insectele, acarienii, nematodele, răzătoarele,
moluştele, păsările etc.
Insectele, fiind cele mai numeroase nu rivalizează cu nici un grup de
animale nevertebrate sau vertebrate, deoarece prin procesele metabolice evolutive
şi prin plasticitatea lor ecologică, acestea au dobândit o deosebită importanţă
practică. Factorul principal care a contribuit la diversificarea lor este regimul de
hrană; majoritatea insectelor sunt fitofage (cărăbuşul de mai, viermele vestic al
rădăcinilor de porumb), hrănindu-se cu organe ale plantelor cultivate sau
spontane (frunze, tulpini, flori, seminţe, fructe, rădăcini etc). Există, însă şi specii
de insecte care sunt utile, în special cele parazite (buburuza lucernei) ce contribuie
la limitarea celor care sunt dăunătoare plantelor (afidele).
Un alt grup important din punct de vedere a densităţii numerice este
constituit din acarieni (acarianul roşu comun, acarianul făinii), care pot produce
pagube însemnate plantelor şi produselor agricole. Rozătoarele (hârciogul,
şoarecele de câmp) sunt considerate de către specialişti un real pericol pentru
plantele în vegetaţie şi pentru cele depozitate, dar pot fi totodată şi vectori ai unor
agenţi patogeni la om şi animale.
Entomologia agricolă este strâns legată de alte discipline cum ar fi
Fiziologia, Chimia, Botanica, Ecologia, Fitotehnia, Agrotehnica, Fitopatologia,
Pomicultura, Viticultura, Maşini agricole, datorită problemelor complexe cu care
aceasta se confruntă.

Clasa Insecta

Insectele sunt artropode care au corpul segmentat (lat. insectum =

secţionat; segmentat) în trei părţi: cap, torace şi abdomen (fig.). Clasa Insecta se mai
numeşte şi Hexapoda denumire care provine din cuvintele greceşti hexa - şase şi
podos - picior.
La ora actuală, pe glob sunt cunoscute foarte multe specii de insecte,
peste un milion sunt determinate ştiinţific, dar se estimează că numărul total se
ridică la 3 - 3,5 milioane. Insectele reprezintă peste 70% din totalul speciilor
regnului animal, fiind cele mai numeroase vieţuitoare. Se întâlnesc pretutindeni,
fiind adaptate la cele mai diverse condiţii ecologice. Pot fi prezente pe plante, pe
animale, în plante, în corpul animalelor, în aer, apă şi sol. Dimensiunile lor variază
de la 0,2 mm (Mymaridae, Hymenoptera) la 350 mm (Phasmidae).

MORFOLOGIA EXTERNĂ

Capul este împărţit în mai multe regiuni: fruntea (frons), clipeusul

(clypaeus) care poate fi divizat în anteclipeus si postclipeus, obrajii (genae) tâmplele
(tempora), creştetul (vertex), occipitalul (occiput) şi postoccipitalul (postocciput). Pe
cap se inseră o pereche de antene
 organe vizuale
aparat bucal
Se prezintă sub forma unei capsule chitinoase, puternic sclerificată,
rigidă.
Forma capului este adesea globuloasă, dar poate fi alungită, hemisferică
etc. La unele insecte capul se prelungeşte prin rostru (gărgăriţe).
Capsula cefalică prezintă 2 orificii, unul anterior - orificiul bucal şi unul
posterior - orificiul occipital. Capul se leagă de torace printr-o membrană
intersegmentară numită cervicum.

Fig. Schema alcătuirii corpului unei insecte: fr – frunte; ge – obraji; md – mandibule; lb – labium
(buza inferioară); prn – pronot; mzn – mezotorace; mtn – metatorace (după Keller, din Ghizdavu şi
col., 1997)

În raport cu axul longiudinal al corpului, capsula cefalică poate avea 3

poziţii (fig.) existând 3 tipuri de cap: cap prognat cu orificiul bucal şi organele
bucale îndreptate înainte, (urechelniţă); cap ortognat cu orificiul bucal şi organele
bucale îndreptate în jos (lăcusta călătoare) şi cap hipognat cu orificiul bucal şi
organele bucale îndreptate în jos şi posterior (gândacul negru de bucătărie).
 a b c

Fig. Poziţii ale capului la insecte; a- cap hipognat; b- cap prognat; c- cap ortognat

Antenele sunt inserate pe cap şi sunt formate, de obicei din 11 articole.

Articolele diferă între ele ca formă şi mărime. De asemenea lungimea antenei
drepte diferă de lungimea antenei stângi în cadrul aceluiaşi individ. Antena tipică
este formată din trei părţi: scap, pedicel şi flagel (fig.).

flagel

pedicel
scap

Fig. Antena la insecte

Antenele pot fi filiforme (carabide), serate (elateride), setiforme

(ortoptere), moniliforme (tenebrionide), pectinate şi bipectinate (limantriide) lamelate
(scarabeide), aristate (diptere), măciucate (pieride) (fig.). Pe antene pot fi prezente
organe de pipăit şi miros.
 Fig. Tipuri de antene întâlnite la insecte

Ochii sunt de două feluri simplii (oceli) sau compuşi. Ocelii se găsesc pe
frunte sau pe creştet şi variază ca număr (1-3). Aceştia sunt prezenţi mai ales la
larve, la insectele adulte prezenţa lor este facultativă. Ochii compuşi sunt în număr
de doi, dispuşi pe părţile laterale ale capului. Nu sunt prezenţi la larve (Linssen,
1996).
Aparatul bucal este alcătuit din piese care se găsesc în jurul orificiului
bucal (fig.). Aceste piese pot avea mai multe roluri: de apucare, sfărâmare şi
introducere a hranei în tubul digestiv. Este diferit conformat în funcţie de tipul de
hrană al insectelor: aparat bucal pentru rupt şi masticat (la insectele din
Coleoptera, Orthoptera, larvele unor insecte din Lepidoptera, Hymenoptera);
înţepat şi supt (Thysanoptera, Homoptera, Heteroptera, larvele unor insecte din
Diptera); rupt, supt şi lins (Hymenoptera); lins (Diptera); supt (Lepidoptera).

Fig Piesele aparatului bucal şi locul de inserare a lor pe capsula cefalică

 Cunoaşterea tipurilor de aparate bucale are însemnătate atât în
determinarea insectelor cât şi în combaterea acestora prin folosirea pesticidelor
adecvate.
Toracele constituie partea mediană a corpului insectei şi este format din
trei segmente: anterior -protoracele, median - mezotoracele şi posterior metatoracele.
Protoracele prezintă latero - ventral o pereche de picioare, iar mezotoracele şi
metatoracele prezintă latero - dorsal câte o pereche de aripi şi latero - ventral câte
o pereche de picioare.
Un segment toracic este constituit din mai multe plăci chitinoase
numite sclerite. În partea dorsală a inelului toracic este situat scleritul numit
tergum sau notum, ventral se găseşte sternum, iar lateral pleurele (fig.). Astfel,
protoracele este alcătuit din pronot, propleure şi prostern, mezotoracele din
mezonot, mezopleure, mezostern iar metatoracele din metanot, metapleure,
metastern.

Fig. Secţiune transversală schematică printr-un segment toracic; a - tergit; b - sternit; c - pleura; d -
aripa; e - picior (după Pălăgeşiu şi col., 1997).

La insectele alergătoare, înotătoare, săritoare, săpătoare (gândaci de

bucătărie, buhai de baltă, lăcuste, coropişniţe) este mai bine dezvoltat protoracele,
pe când la cele bune zburătoare (muşte, unele viespi, fluturi etc.) sunt mai
dezvoltate mezotoracele şi metatoracele.
Piciorul este compus din următoarele părţi: coxa - segmentul bazal
articulat prin doi condili de torace; trohanterul - un articol scurt ce face legătura
între coxă şi femur, femurul - este, în general, componenta cea mai dezvoltată a
piciorului (poate prezenta dinţi, peri, spini); tibia - este bine dezvoltată, alungită şi
mai subţire. Prezintă uneori spini, pinteni, peri, etc; tarsul - alcătuit din 1 - 5
articole dintre care articolul bazal se numeşte metatars iar ultimul, situat distal,
pretars. Adesea pe acest articol sunt dispuse gheare (fig. 46). La unele insecte pe
pretars se găsesc organe cu rol, în general, adeziv. Astfel, la tripşi de exemplu se
găseşte o prelungire mediană în formă de lob: arolium, la unele specii de muşte se
află o prelungire mediană, ca un păr lung, rigid, numit empodium, iar la alte specii
de muşte se găsesc două prelungiri sub formă de lobi, numite pulvili.
 Fig. Picior tipic de insectă; a-coxa, b-
trohanter, c-femur, d-tibia,e-tars, f-
gheare

În raport cu diferitele funcţiuni pe care le îndeplinesc, părţile piciorului

suferă modificări, astfel că se deosebesc mai multe tipuri de picioare: pentru mers
şi alergat, pentru săpat, pentru apucat, pentru înot, pentru colectat polen şi altele.
Aripa este un organ specializat pentru zbor. Este formată din două
membrane suprapuse, intim sudate, străbătute de trahei, nervuri, etc (fig. ).
Insectele inferioare sunt lipsite de aripi (apterigote), iar cele superioare
(pterigote) prezintă mai multe tipuri de aripi anterioare: membranoase (viespi,
muşte, păduchi de plante); membranoase acoperite cu solzi (fluturi); elitre (gândaci,
cărăbuşi); acestea sunt aripi chitinizate, tari; hemielitre (ploşniţe) cu jumătatea
bazală chitinizată, iar cea terminală membranoasă; tegmine (lăcuste, cosaşi) cu o
consistenţă intermediară între elitre şi membranoase. Aripile posterioare (cea de-a
doua pereche) sunt membranoase şi au rol în zbor. La muşte acestea sunt
denumite haltere (organe de echilibru) şi sunt reduse la baza aripilor anterioare.
Aripile pot avea forme şi culori diferite în funcţie de specie.

Fig. Aripa la insecte (după Leonardi, 1993)

 Abdomenul. Toracele se articulează în partea posterioară cu
abdomenul. După modul cum este articulat de torace, abdomenul poate fi: sesil,
scurt legat de torace (ortoptere, coleoptere etc.), suspendat, când primul segment
abdominal este contopit cu metatoracele, iar al doilea segment abdominal este
puternic îngustat (Vespidae); şi peţiolat, la care 1 - 2 segmente abdominale se
îngustează mult, în formă de peţiol (Ichneumonidae) (fig.).

a b
Fig. . Tipuri de abdomen; a - abdomen sesil (Hoplocampa sp.); b - abdomen peţiolat (Formica sp.)
(după Lăcătuşu şi Pisică, 1980)

Este alcătuit din segmente abdominale care variază de la 5-6 la cărăbuşi

la 11-12 la libelule. În general la insectele evoluate numărul de segmente distincte
este mai mic. Poate prezenta forme diferite: cilindric, oval, rotund, turtit dorso-
ventral sau lateral etc.
Abdomenul este format dintr-un sclerit dorsal, urotergit, ventral
urosternit, şi din două arcuri laterale, uropleure, iar legătura dintre segmente este
asigurată de membrane conjunctive. Primul segment abdominal se numeşte
propodeu (propodeum) iar ultimul se numeşte pigidiu (pygidium). Scleritele
segmentelor abdominale pot fi diferit dezvoltate: la viespi, albine, libelule,
tergitele apar mai dezvoltate decât sternitele, pleurele fiind îndreptate spre partea
ventrală; la ploşniţe pleurele sunt foarte reduse sau lipsesc.
Insectele evoluate nu prezintă picioare sau alte apendice, pe când
insectele primitive (Protura şi Campodea) prezintă nişte picioare rudimentare (stili)
care îndepărtează organismul de sol. Colembolele au un aparat pentru sărit (tub
ventral, retinacul şi furca) cu ajutorul căruia se deplasează. La unele ortoptere pe
segmentul 11 sunt prezenţi cercii, alungiţi şi păroşi (coropişniţă) sau în formă de
cleşte (urechelniţă) etc. Au un rol olfactiv sau în facilitarea actului copulator.
Corniculele sunt două proeminenţe tubulare, conice, dilatate sau nu, situate pe
segmentul 5 abdominal al afidelor. Apendicele genitale sunt formaţiuni chitinoase
articulate sau nearticulate, situate în jurul orificiului genital. La masculi se numesc
gonopode (aedeagus), iar la femele gonapofize (ovipozitorul care are rol în depunerea
ouălor) (fig. ). Ovipozitorul poate avea forme diferite: coasă la cosaşi, lamă dinţată la
viespile cu fierăstrău etc. La albine, viespi, ovipozitorul este transformat în ac cu venin.
 Fig. . Apendice genitale la
femele (a) şi masculi (b)

Pe segmentele abdominale ale unor larve de lepidoptere şi himenoptere

se găsesc picioare false sau pseudopode.

Material realizat de Prof. dr. IOANA Grozea