Alegerea

• © Copyright Steven Phillipson, Ph.D. - psiholog clinician specializat in

tratamentul cognitiv-comportamental al tulburării obsesiv-compulsive din 1996.
• Articol original: https://www.ocdondline.com/choice
• Traducerea în română: Rodica Rădulescu

Atât în tratamentul TOC cât și pentru o viață organizată, nu există cuvânt mai important
decat “alegere”.

ALEGEREA
Este un comportament conștient și independent (fizic sau mental) de selecție sau
acțiune asupra unei decizii atunci când suntem puși în fața a două sau mai multor
posibilități: alegerea între bine și rău, aptitudini sau nonaptitudini, lupta sau fuga.
- Numărul de posibilități de la una sau mai multe, care pot fi alese.
- O acțiune(mentală sau fizică), obiect sau persoana care este aleasă.

Această scriere este o chemare la arme! Scopul ei este să inspire cititorii să se împace
în mod onest cu alegerile pe care trebuie să le facă pentru a-și atinge țelurile in viață.
Este păcat că în școli nu ne învață că, creierele noastre sunt compuse din multiple
sisteme, fiecare operând independent față de celelalte. Independența acestor sisteme
este reflectată de modul cum cei care suferă de TOC răspund la episoadele de extremă
anxietate. Ca toate ființele umane, cei cu TOC au un puternic instinct de supraviețuire și
experimentează o mare suferință în ideea perceperii unei amenințări nesoluționate.
Totuși, când ceea ce ei văd ca o amenințare este de fapt o funcționare a TOC-ului lor,
(și așadar se produc rateuri ale circuitelor creierului), ei totuși reacționează la
amenințare ca și cum viețile le sunt in pericol. Un conflict între sistemele independente îi
poate afecta deasemenea și pe cei care nu au TOC. De exemplu, o persoană poate
avea un obiectiv, dar când apare oportunitatea să-l faca, ea poate gândi: “Voi incepe
mâine”.

Obiectivul articolului meu este informarea celor care suferă și a profesioniștilor despre
diferitele forme de TOC și metodele de tratament comportamental pe care le-am găsit a
fi eficiente. Acest articol încearcă să identifice principalele calități într-un pacient care să
contribuie la succesul sau eșecul tratamentului. În discuția despre acest subiect, voi da
o mare atenție la concepte ca: agency, mindfulness, autonomie. Agency poate fi definită
ca fiind încrederea în capacitatea de a răspunde efectiv schimbărilor din viața noastră.
Mindfulness (prezența de spirit) este conștientizarea unei experiențe în timp real fără a
o judeca și o confirmare a responsabilității noastre pentru alegerile pe care le facem.
Dorința pacienților de a fi răspunzatori pentru alegerile făcute are un efect profund atât
în procesul de recuperare cât și pentru realizarea țelurilor în viață. Și, în fine, termenul
de autonomie se referă la alegerile și acțiunile “Eu-lui” (conștiința / portarul) care,
bazate pe idealurile și valorile fiecăruia, fac deciziile finale în funcție de importanță.

1
Terapia comportamentală este o extrem de puternică intervenție clinică cu ghidări
specifice. “Expunerea cu prevenirea răspunsului (ERP)” , tratamentul validat științific
este abordarea recomandată.Orice clinician experimentat poate aplica tehnica ERP
astfel încât dacă pacientul respectă protocolul, există o mare probabilitate ca în final
obiectivele să fie realizate. Vreau să subliniez că succesul ERP depinde de aderența
zilnică a pacientului la ghidurile stabilite de terapeut in sesiuni. Abordarea științifică și
obiectivă ale acestui tip de tratament a fost unul din motivele pentru care am ales să mă
specializez în TOC și în alte tulburări de anxietate.

John Parrish, mentorul meu la Spitalul Universitar Johns Hopkins, spunea odată:
“Secretul terapiei nu este ceea ce funcționează, ci aspectele terapiei sau calitățile
pacientului care contribuie la eșecul tratamentului”. După ce am tratat TOC mai mult de
25 de ani, sunt convins că înțelegerea pacientului a ceea ce înseamnă “a face o
alegere” are o puternică influență asupra succesului sau eșecului tratamentului.

Mult prea des, pacienții nu sunt conștienți cum anumite neînțelegeri intervin in procesul
facerii unei alegeri. De exemplu, mulți pacienți par să atribuie responsabilitatea pentru
alegerile pe care le fac, celorlalți - în special terapeuților lor. Această tendință poate să
afecteze serios tratamentul. În acest articol, voi evidenția ceea ce cred că este necesar
pentru a-ți asuma responsabilitatea pentru alegerile tale. Deasemenea mă voi
concentra pe căile prin care oamenii tind să renunțe la autonomia lor, prin evitarea
responsabilității de a trăi în concordanță cu țelurile alese.

“MĂ POȚI AJUTA DOCTORE?”

Întrebarea cel mai des pusă în faza inițială a terapiei este: “Doctore, crezi că mă poți
ajuta?” La această întrebare întotdeauna răspund cu una din versiunile:

“Poate fi un șoc pentru tine, dar treaba mea nu e să te ajut, ci să lucrez cu tine.
Terapeutul este un partener pe care tu, pacient, decizi daca e momentul bun să-l iei
alături într-o mare provocare. În terapie, mâinile tale sunt pe volan, și piciorul pe
accelerație sau frână. Ca partener al tău, eu țin o hartă cu direcții sau instrucțiuni, dar
unde mergem și cât de repede ajungem depinde în totalitate de tine”

Pacienții care doar participă la terapie căutând ajutor sunt dezavantajați din start.
Adesea, ei experimentează eșecuri cu psihoterapia tradițională sau cu acupunctura și
hipnoza, în care sunt beneficiarii tratamentului, mai degrabă decât un participant activ la
propria recuperare. Dorința pacientului de a-și lua responsabilitatea în procesul
tratamentului este esențială pentru succes.

Chiar pacienți care au făcut progrese semnificative în terapie vor spune adesea: “Steve,
m-ai ajutat enorm”. Răspunsul meu obișnuit este: “Tu ai făcut o investiție enormă în
propria recuperare, iar eu sunt privilegiat să fiu partenerul tău către succes, dar tu ai
fost cel care moment de moment ai făcut alegerile necesare în a-ți atinge acest minunat
țel.”

2
NU SUNTEM CREIERUL NOSTRU

Puterea și sălbăticia afecțiunii numite TOC a bulversat suferinzii, medicii și cercetătorii

ani de zile. Cum se face că oameni cu o inteligență ridicată, cu aptitudini bine dezvoltate
pot reacționa atât de puternic, să fie atât de controlați de idei atât de iraționale? Cred că
răspunsul este că, creierul nostru este capabil să transmită semnale pe care le
percepem ca și gânduri, sentimente, sau/și răspunsuri fiziologice independent de
conștiința noastră, voință și control. De exemplu, dacă o persoană se lovește la deget,
poate gândi: “Ești un idiot neîndemânatic!”. Ce este important aici nu e conținutul
gândurilor, ci faptul că nimeni nu poate împiedica creierul să trimita astfel de mesaje.
Modul automat și involuntar al acestor gânduri arată că sunt produsul a ceea ce eu
numesc “sisteme independente” în creier. Din păcate, pacienții găsesc că e greu să
distingă aceste gânduri reflexe de cele care reflectă convingerile lor. Și din momentul în
care aceste gânduri devin o autocritică dură, pacienții pot agoniza în acest dialog intern
despre potențialul lor pentru bine sau rău.

Apare o intrebare: “Ce spun sentimentele noastre despre convingerile fundamentale

proprii?” Cred că răspunsul este: “Nu spun prea multe”. Sentimentele nu sunt o măsură
credibilă a percepției noastre. De ce? Deoarece gândurile automate pot crea
sentimente de care suntem convinși că reflectă convingeri adânci. Deci, este vital să nu
luăm gândurile și sentimentele pe care ni le transmite creierul drept bune.

În exemplul de mai sus despre cineva care se lovește la deget, această autocritică
poate fi în contradicție cu actuala percepție despre calmul său. Pacienții cu TOC
adesea declară că în ciuda faptului că sunt profund conștienți că problemele la care
trebuie să facă față sunt identificate de creier ca pericole, de fapt sunt neglijabile. Totuși
ei experimentează o frică profundă, vină, furie sau depresie în ideea că nu vor putea să
rezolve sau să scape de aceste “pericole”. Într-adevăr, în asemenea momente, rațiunea
și logica sunt ineficiente în a instaura echilibrul lor emoțional. Pacienții adesea găsesc
că sentimentele pe care le experimentează par atât de autentice și convingătoare, încât
e foarte greu pentru ei să accepte că fricile sunt nejustificate. Ei simt că sunt confruntați
cu pericole de care trebuie să scape și devin disperați să le elimine și să-și
restabilească siguranța. Pacienții spun lucruri ca: “Știu că nu pot lua SIDA dacă ating
clanța usii, dar pare atât de primejdios incât cred că este un risc”. Acești oameni nu sunt
deliranți, dar pentru că iși folosesc sentimentele pentru a-și legitima îngrijorările, găsesc
că este extrem de greu să ignore semnalele iraționale ale creierului.

În tratamentul TOC, modul cum pacienții își văd propria perspectivă poate influența
profund rezultatul. Speranța mea este că acest articol va lămuri cum pacienții pot
reformula modul în care văd lumea și pe ei inșiși, astfel încât să admită că perspectiva
lor este o alegere, nu ceva determinat de experiențe trecute. Este esențial ca pacienții
să vadă perspectiva ca ceva fiind sub controlul lor conștient, mai degrabă decât să se
vadă ca victime ale perspectivei lor.

IRELEVANȚA

3
Fundamental pentru tratamentul TOC este conceptul de irelevanță. În timp ce TOC este
o afecțiune în care suferinzii simt nevoia să rezolve sau să scape de pericole imaginare,
scopul tratamentului este ca ei să se obișnuiască cu ceea ce tulburarea identifică ca
fiind un pericol. Pentru ca obișnuința să se instaleze și simptomele anxietății să scadă,
pacienții trebuie să facă o schimbare fundamentală în felul cum se raportează la
semnalele trimise de TOC. Înainte de toate, ei trebuie să înceteze să le mai ia drept
bune și să aleagă să le ia drept irelevante. Aceste semnale pot include mesaje despre
pieire sau dezastre iminente care pot provoca anxietate, vină, depresie, furie și alte
emoții puternice și tocmai din cauza prezenței acestor emoții este greu să le considere
irelevante. Dar aceasta e sarcina care trebuie îndeplinită pentru succesul tratamentului.

Adesea folosesc două versiuni ale următoarei relatări pentru a demonstra, în primul
rând, cum cei cu TOC răspund semnalelor tulburării înainte de tratament și în al doilea
rând, cum cei care au trecut printr-un tratament de succes s-au obișnuit cu aceste
semnale și le-au reclasificat ca fiind irelevante.

David și Ester tocmai au văzut casa visurilor lor. Din anumite motive, casa era și un
mare chilipir și ei se mirau de ce prețul era așa scăzut. Cu toate acestea, totul părea în
ordine, așa că au negociat și au achiziționat casa și curând au început noua viață în
casa visurilor lor. Trei zile după ce cuplul s-a mutat, erau gata să se bage în pat și au
observat un huruit îndepărtat, care rapid a devenit un vuiet acompaniat de zguduirea
casei. David a fugit afară în curte și uitându-se printre frunzișul de la capătul curții, a
fost șocat să descopere că zgomotul venea de la un tren marfar care trecea la mică
distanță de proprietatea lor. Liniile de cale ferată erau ascunse de frunzișul de la capătul
curții și proprietarul de dinainte a ales să nu-i informeze despre acest lucru. A doua zi,
nefericitului cuplu i s-a confirmat că de două ori pe săptămâna viețile lor vor fi
perturbate de vuietul unui tren de marfă trecând în noapte. Visurile lor au fost
spulberate. Au realizat că au fost păcăliți și s-au tot intrebat de ce nu au controlat mai
bine casa și împrejurimile. În anii care au urmat, de fiecare dată când trecea un tren,
blestemau ziua în care au ales să cumpere această casă.

Acum considerați această versiune a poveștii:

David și Ester tocmai au văzut casa visurilor lor. Din anumite motive, casa era și un
mare chilipir și ei se mirau de ce pretul era așa scăzut. Ei au privit o hartă a proprietații
și a suprafeței înconjurătoare și au descoperit că există o cale ferată în spatele casei la
o distanța mică. Alte cercetari au arătat că de două ori pe săptămână trenuri de marfă
treceau pe lângă casă noaptea. Acum au ințeles de ce casa era așa un chilipir. În mod
normal, ei nu ar fi fost capabili să achiziționeze așa o casă mare și bine intreținută.
Înarmați cu aceste cunoștințe, s-au angajat în niște negocieri și curând s-a stabilit un
preț rezonabil. Două luni mai târziu, s-au mutat în noua și minunata lor casă.
La aniversarea de șase luni de la cumpărarea casei, cuplul a dat o petrecere pentru a
celebra șansa lor. La un moment dat în timpul festivității, a apărut un huruit îndepărtat
care a crescut rapid într-un vuiet acompaniat de o clătinare a casei. Alarmați, invitații au
întrebat care era cauza zgomotului. David și Ester s-au privit și zâmbind au răspuns:
“Care zgomot”?

4
În prima poveste zgomotul trenului este vazut ca element principal intr-o situație
deficitară. În a doua, atitudinea cuplului este aceasta deoarece ei nefiind capabili să
achiziționeze așa o casă, zgomotul este irelevant. Și pentru că ei n-au găsit zgomotul
trenului stresant, creierul lor a oprit procesarea acestui puternic semnal.

Deoarece TOC implică încercarea creierului de a vă avertiza despre ceva identificat

incorect ca și pericol, eu încurajez pacientul să răspundă semnalului de alarmă cu un
grad de “apreciere” a încercării creierului - deși una greșită- pentru a-i proteja. Aceste
semnale de alarmă vin de la centrul primitiv al creierului “luptă sau fugi” și ajung în
mintea conștientă însoțite de emoții și senzații intense. Dar deoarece creierul este
capabil să ne trimită involuntar gânduri care nu reflectă nimic semnificativ pentru noi,
putem desconsidera independent asemenea gânduri - chiar daca ele presupun forme
de autocritică.

FANTOMA DIN MAȘINĂ

În multe privințe, funcționarea creierului nostru este foarte mecanică. Numeroase funcții
metabolice sunt reglate automat de creier fără nici un aport conștient de la noi. Și totuși,
partea din noi care posedă valoarea și exercițiul alegerii - ceea ce eu numesc “portar”-
constituie ceea ce eu consider a fi “identitatea noastra” în ciuda faptului că nu este clar
așezată în nici un centru specific al creierului. Influența sa este proeminentă, totuși
rămâne greu de definit și se pare că are o existență independentă față de a “mașinii” pe
care o numim creier. În acest sens, este “fantoma” din mașină.

“Fantoma” reprezintă capacitatea noastră de gândire unică și independentă, abilitatea

noastră de a alege gândurile pe care să ne focusăm și cărora să le dăm relevanță.
Portarul ia deciziile finale când suntem conștienți de opțiunile valabile pentru noi. De
exemplu, când stau pe un balcon la mare înalțime, gândul ca aș putea să sar ar putea
intra în conștiința mea, dar portarul, “Eul” meu care este răspunzător pentru alegerea
gândurilor și sentimentelor pe care le aprob și pe care le resping, are abilitatea de a
examina asemenea idee și de a o respinge ca pe un gând trecător fără importanță.
Portarul permite fiecăruia dintre noi să decidă care parte a corpului să o mișcăm, ce idei
sunt importante pentru țelurile în viață, ce conversații au înțeles și valoare pentru noi.
Ne putem concentra atenția asupra acestor idei și ignora pe celelalte. Este interesant
de notat că deși studiul hărții creierului a localizat regiuni specifice unde-și au originea
vorbirea sau emoțiile, nimeni nu a fost capabil să localizeze regiunea unde e localizată
voința proprie.

Cuvintele lui Viktor E. Frankl ne reamintesc înțelesul conceptului de autonomie când

spune: “...între stimul și răspuns există un spațiu”. În acel spațiu există libertatea de a
alege răspunsul. În alegerea răspunsului, ne afirmăm potențialul pentru evoluție și
libertate”. Pentru a exercita efectiv libertatea de a alege, este recomandată disciplina
concentrării atenției / mindfulness și așa vom putea face alegerile în conformitate cu
valorile noastre, mai curând decât cu condiționarea trecută sau instinctele.

5
Așa cum am spus mai înainte, creierul controlează numeroase procese metabolice fără
nici un aport conștient din partea noastră. Când avem TOC, totuși, creierul (mașina)
trimite semnale perturbatoare involuntare conștiinței care pot cauza stres emoțional și
asta face ca totul să fie mai dificil. Portarul este alertat cu puternic disconfort emotional
și gânduri care includ componente amenințătoare. Daca tu, portarul, găsești aceste
semnale copleșitoare, poți alege să cauți reasigurări sau siguranță, în special dacă
(cum des se întâmplă) nu ești conștient că ești victima creierului tău. De fapt, pacienții
simt adesea o vină și o frustrare teribilă în legătură cu compulsiile și obsesiile care-i
chinuie, deoarece cred în mod greșit că ei -ca și portari- sunt responsabili pentru
componentele cognitive (ceea ce numesc eu “țepi / spikes” ) și pentru emoțiile
dureroase care le însoțesc. Această credință este total nejustificată, totuși, deoarece
simptomele rezultă din mesajele generate automat de creierul lor asupra cărora ei nu
au control asupra lor.

Deosebirea între activitatea mecanică a creierului și cea a portarului este facilitată de

înțelegerea că un lucru pe care nu îl alegem nu îl reprezintă pe “eu”. Visuri, asocieri
mentale, panică, somn și chiar excitație sexuala sunt doar câteva din aspectele
experienței umane asupra cărora în mod greșit credem că avem controlul voinței.
Asocierile mentale pot fi vederea unui cuțit de gândul înjunghierii cuiva.

Filmele vechi descriu uneori folosirea unei terapii arhaice numite “asociere de cuvinte”
în care psihologul spune un cuvânt și apoi pacientul spune primul lucru care-i vine în
minte. De exemplu, terapeutul ar spune “mamă”, iar pacientul ar putea răspunde
“dragoste”. Această tehnică se presupune că s-a folosit pentru a descoperi sentimente
adânc înrădăcinate sau dorințe și amintiri reprimate. Din păcate, ceea ce această
metodă neștiințifică a investigației greșit a insuflat în mintea publicului a fost că
asocierile mentale spontane și involuntare pot releva date semnificative despre noi.
Acest concept împreună cu multe alte postulate freudiene au dat înapoi cu zeci de ani
teoria psihologiei.
Unul din marii clinicieni ai psihologiei, Albert Ellis, a avansat conceptul “gândurilor
automate”. El a prezentat ideea că mintea noastra trimite independent mesaje spontane
irationale conștiinței noastre și că fiecare dintre noi are capacitatea atât să aprobe cât și
să descalifice aceste idei. El a aplicat teoria sa în tratarea afecțiunilor ca depresia și
stima de sine scăzută. Abordarea sa a fost să ajute pacienții să identifice gândurile
automate, să conteste ideile iraționale și să le înlocuiască cu convingeri mai raționale.
Ca să mă bazez pe ce am spus mai devreme în acest articol, cred că este nescuzabil
că școlile noastre nu ne învată că mesajele automate ale creierului nu sunt neaparat
importante sau au sens. Deși munca lui Albert Ellis nu este aplicabilă direct tratării TOC,
premizele de bază ne oferă oportunitatea să nu fim induși în eroare de gândurile
involuntare și iraționale.

ÎN VIZITĂ LA OMUL PEȘTERII

Ca terapeuți, este crucial să lucrăm pentru a-i ajuta pe cei care suferă de TOC și să-i
învățăm să se “ierte” că au tulburarea și să înțeleagă de ce creierul lor pare să lucreze
împotriva intereselor lor. Suferinzii de TOC nu sunt mai slabi, emoțional, decât ceilalți

6
oameni. Mai degrabă se confruntă cu un stres emoțional alimentat de unul dintre cele
mai puternice instincte umane-instinctul de supraviețuire. TOC este expresia
defectuoasă a acestui instinct. Efectuarea compulsivă a unui ritual de scăpare în fața
unui pericol perceput nu este slăbiciune, ci mai degrabă cel mai funcțional răspuns
menit să ne protejeze de pericol. Într-adevăr, este necesară o concentrare
considerabilă, determinare și tărie de caracter pentru a nu răspunde solicitărilor TOC-
ului cuiva ca și cum pericolele ar fi legitime.

Cercetările au arătat că TOC este cauzat de funcționarea defectuoasă a unei mici părți
a creierului numită “amigdală”, care este responsabilă de activarea răspunsului “luptă
sau fugi”. Cu această informație în minte, simptomele TOC pot fi văzute ca o încercare
greșită a creierului de a efectua una din funcțiile primare -să te protejeze de vătămare.
Creierul te avertizează de un pericol potențial astfel încât tu să scapi și să eviți situații
similare în viitor. Singura problemă e că pericolul nu există în realitate.

Instinctul de supraviețuire este un apărător vital împotriva primejdiilor reale, dar pentru
cei care suferă de TOC este activat inutil și repetat în legatură cu posibilități improbabile
sau absurde. Cu toate acestea, anxietatea, frica și alte emoții care însoțesc aceste false
alarme se simt la fel de autentice ca orice experiență în fața unor pericole reale. În plus,
experiența anterioară a unei astfel de alarme false nu este în nici un fel lecție pentru
puterea și urgența actualei alarme. Fiecare apariție a unei alarme se simte la fel de
intens și convingător ca și prima. Așadar, n-are rost să încerci să recurgi la memoria
cuiva pentru evenimente similare, pentru a convinge creierul că a fost păcălit. Stresul
emoțional pe care-l experimentezi în acel moment va copleși orice încercare de logică
pentru a descalifica pericolul perceput. Poți rezista acestui instinct eronat, totuși, prin
alegerea ignorării semnalelor de alarmă pe care ți le trimite creierul tău și expunerea
intenționată la pericolul perceput în timp ce accepți posibilitatea că pericolul este real. În
această alegere, cel ce suferă de TOC este angajat într-un “exercițiu de expunere” cu
prevenția răspunsului. Pentru a înțelege cum se simte acest exercițiu, imaginați-vă
stând pe o cale ferată și un tren de mare viteză se apropie și e aproape să vă lovească,
alegând să nu vă dați la o parte de pe șine.

Creierul este programat să scape sau să confrunte pericolele, să caute necesitați ca

hrană sau adăpost, să urmarească plăcerea și să evite durerea. Lăsat acestor instincte
primare, creierul va căuta calea minimei rezistențe în încercarea satisfacerii acestor
nevoi. Natura acestei programări de bază explică de ce tratamentul TOC este atât de
greu. Pentru a fi eficient, tratamentul cere ca individul -portarul- să se angajeze în
repetate exerciții de expunere, ceea ce contrazice programarea de bază a creierului să
evite sau să scape de pericol. Cu alte cuvinte, pentru a fi in conformitate cu tratamentul,
pacienții trebuie să facă în mod repetat alegerea de a ignora instinctul de a fi în
siguranță. Este inutil să spun, nu este o sarcină ușoară. Adesea, pacienții trebuie să
aleagă să ignore pericole din cauza cărora ei sau cei pe care-i iubesc vor muri sau vor
suferi teribil dacă ei nu reacționează.

STIMA DE SINE

7
Cei care cred în stima de sine, ca și cei care cred în fantome, vor fi bântuiți de credința
lor. Cum este să ne urâm pe “noi înșine” ? Așa cum am stabilit, creierul este programat
să se asigure că nevoile de bază sunt îndeplinite. Pentru a mări șansele de succes, el
evaluează constant performanțele individului și lansează prejudecăți asupra
deficiențelor găsite. Acum, dacă procesul se oprește în acest punct - cu identificarea
unor aspecte specifice ale unui comportament care necesită îmbunătățiri - asta nu va
conduce la o stima de sine scazută. Totuși, creierul uman tinde să creeze generalizări
bazate pe problemele de comportament găsite, astfel încât personalitatea individului
este judecată, mai degrabă decât elementele comportamentului. Persoana este
etichetată ca deficientă, nu comportamentul. Pentru a ilustra, considerați următoarea
descriere glumeață a nefericitului “om al peșterii” de mai jos. Povestea spune că acesta
a dezvoltat aptitudini deosebite pentru a câștiga afecțiunea femeii peșterii. El este
cunoscut de trib ca “bărbatul femeilor peșterii”. Pe de altă parte, îndemânarea aruncării
suliței este slab dezvoltată și nu e considerat valoros în vânarea mamuților. În loc să
privească cu mândrie la aptitudinile reproductive și să caute pe cel mai bun aruncător
de suliță din trib, care să-l învețe cum să arunce sulița mai bine, creierul său
generalizează asupra personalității sale bazate pe acest deficit și-i spune că este “un
ratat” pentru că nici o femeie a peșterii respectabilă nu va dori pe cineva care nu știe să
vâneze și care ar avea necazuri cu aprovizionarea familiei. În cazul lui Homo sapiens
de azi, o persoană poate avea o slujbă excelentă, o educație minunată, o familie
iubitoare, o mulțime de prieteni, să locuiască într-o casă frumoasă și totuși să se urască
pentru că, creierul său generează automat gânduri despre rănirea altor oameni, iar el
crede că aceste asocieri îl indică drept un om rău.

Antidotul stimei de sine scăzute este nici o stimă de sine. Ca ființe umane, putem alege
să ne acceptăm ca fiind umani și să nu ne angajăm în nici o analiză calitativă ca
oameni. Putem accepta că mărirea dedicației către onestitate nu ne face o persoană
mai bună, ci indică doar o dedicare crescută către o singură valoare. O viață unde
respingem conștient toate etichetele pentru noi și ceilalți poate crea o mare înțelegere a
păcii emoționale.

Un slogan umoristic al comunitații terapei cognitiv-comportamentale (TCC) este:

“Etichetele sunt pentru borcane, nu oameni”. Odată ce adopți această perspectivă, un
tip ce conduce agresiv și-ți taie calea, nu mai e “un ticălos”, ci acum este o simplă ființă
umană al cărui stil de condus e diferit de al tău. Realizez cât de satisfăcător este să-l
etichetez pe tip, dar pentru armonia emoțională, aleg să-mi corectez creierul când îi
judecă pe alții.

TOC ÎNTR-O COAJA DE NUCĂ

TOC este o afecțiune în care creierul încearcă să ajute suferindul să supraviețuiască

pericolelor serioase. Singura problemă este că aceste “pericole” nu sunt niciodată
legitime. Dupa ce a ascultat o lungă descriere a mecanismelor TOC în creier, un
pacient a rezumat, spunând: “Deci, TOC este o funcționare greșită a amigdalei care
caută justificări pentru conflictele emoționale intense”. Asocierile emoționale intense

8
care constituie aceste pericole sunt date crezării de către suferinzi doar pentru că sunt
însoțite de semnale de urgență intense care produc nevoia de căutare a siguranței.
Cei care suferă de TOC menționează adesea că îngrijorările lor obsesive se simt real.
Răspunsurile lor emoționale la asocierile iraționale ale tulburării sunt identice cu ale
celor care s-au confruntat cu pericole legitime în viață. Din această cauză, găsim
adesea indivizi foarte inteligenți și raționali angajându-se în ritualuri elaborate pentru a
scăpa de riscuri fără sens. Așa cum a spus alt pacient al meu: “Steve, asta este o
tulburare stupidă cu o puternică stăruință emoțională”. Frica de a lua SIDA de pe clanța
ușii e irațională. Îngrijorarea unei mame iubitoare că asocierile sexuale generate de
creierul ei în relația ei cu fiica sunt evidența unei deviații, dar sunt nefondate, totuși ea
își face griji pentru asta ore întregi în fiecare zi.

Pentru a fi diagnosticați cu TOC, pacienții trebuie să prezinte un comportament rezultat

din anxietate și din eforturile lor de a scăpa de suferință, ceea ce este distrugător și
handicapant pentru viața lor într-un mod semnificativ. Mai mult de 80% din populația
adultă admite că are asocieri mentale automate bizare și natura conținutului acestor
asocieri nu este diferită de ale celor suferinzi de TOC. Totuși, la cei care suferă de
TOC, asocierile sunt însoțite de o panică copleșitoare și panică. Am venit cu termenul
“țep / spike” pentru împerecherea acestor asocieri mentale cu anxietatea, pentru a
reflecta durerea cu care înțeapă conștiința suferinzilor.

Dacă indivizii sprijină credința că asocierile spontane, iraționale reflectă adevăruri

adânci și semnificative despre caracterul lor, ei pot fi rezistenți la tratament. Cei care
adoptă o asemenea perspectivă evaluează succesul tratamentului dacă aceste asociații
mentale și emoțiile dureroase care le însoțesc încetează sau cel puțin descresc în
frecvență. Totuși, din moment ce este natural pentru ființele umane să aibă aceste
gânduri asociative, scopul ca ele să înceteze nu este realist. Din păcate, mult timp și
efort este dedicat pentru a convinge pacienții că nu pot măsura progresul prin faptul de
a mai avea sau nu asemenea asocieri. În timp ce principalul obiectiv al terapiei
comportamentale este să transmiți creierului că aceste asocieri cu pericolul sunt fără
sens și irelevante, alegerea acceptării acestor gânduri de fapt constituie un pas
important în recuperare.

AUTONOMIA

Autonomia este o reflectare a perspectivei unei persoane, unică și independentă.

Pentru scopurile acestei scrieri, cuvântul “autonomie” va fi definit ca și conștientizarea și
acceptarea responsabilității cuiva de a-și alege propriile credințe, valori, opinii și agende
și de a-și forma propria perspectivă. Să fii autonom înseamnă să acționezi pe baza
credinței că tu, portar, ești responsabil să faci alegeri independente și să alegi credințe
proprii, precum și pentru consecințele independenței gândirii și înțelegerea unică a
lumii. Autonomia este recunoașterea că, deși nu ești responsabil pentru crearea celor
mai multe idei din capul tău, ești responsabil pentru ideile pe care le susții. În principal,
autonomia este ceea ce ne face umani. Cel mai important factor în succesul
tratamentului TOC cu terapie comportamentală este înțelegerea pacientului și aplicarea
a ceea ce se numește “alegerea autonomă”. În timp ce pentru cineva cu TOC, agenda

9
creierului este să țină suferindul în siguranță față de pericole care nu există, numai cu
executarea unei alegeri autonome care contrazice înclinațiile mașinăriei (creierului),
persoana se poate elibera de nisipurile mișcătoare ale reacțiilor.

Când cineva vorbește despre “autonomie”, conceptul “centrat” este întotdeauna la

îndemână. A fi centrat necesită să te implici într-o evaluare disciplinată a perspectivei
tale și să depui eforturi să dezvolți idei și vederi care sunt independente de ale
semenilor tăi. Centrarea este esențială pentru conștiința cuiva și diferențierea dorințelor
și impulsurilor creierului. Este foarte important să te implici în disciplina mentală de a
ramâne centrat, chiar dacă creierul îți trimite gânduri involuntare în contradicție cu
perspectiva ta reală. Fiind centrat, ești integrat în menținerea unei puteri emoționale în
care nu ești afectat de judecata celorlalți. De exemplu, dacă e să ramâi centrat când
cineva îți spune că ești o persoana bună, îți reamintești ție însuți că persoana care te-a
complimentat îți celebrează doar calitațile favorabile, iar impresia ta despre ce calități
sunt de preferat nu va fi influențată de judecata persoanei asupra ta. Cu alte cuvinte,
fiind centrat, înseamnă că aprecierea ta despre stima de sine nu este influentată nici
pozitiv nici negativ de părerea celorlalți.

Fiind centrat, ești focusat pe propria ta agendă. Asta nu trebuie confundat cu egoismul.
Fiind empatic, generos și iertător poți stimula creșterea emoțională. În acest context,
“focusat pe agenda ta”, înseamnă strădania ta de a păstra legătura cu înțelegerea
asupra lumii, fără încercarea de a impune perspectiva ta celorlalți.

Următoarea anecdotă ilustrează cum “a fi centrat” poate contribui la prietenie si

comunicare:

Sam îi spune bunului său prieten John, ce bine s-a simțit la petrecerea din seara
precedentă, cu oameni draguți și muzică bună. John, care nu a fost invitat, s-a simțit
lăsat de-o parte și i-a fost greu să exprime fericirea că Sam s-a distrat. Dar el a făcut un
efort să rămână centrat și fiind conștient că se bucură de compania lui Sam chiar acum,
în ciuda dezamăgirii că nu a fost invitat la petrecere, și-a reamintit lui însuși că, chiar
dacă a gândit că nu a fost invitat, poate împărtași cu Sam celebrarea și că îi face
plăcere prietenia lor apropiată.

Când ții ușa deschisă pentru un străin și persoana nu-ți spune nici măcar “mulțumesc”,
ce faci? Să cazi în tentația de a spune: “Cu plăcere!” cu un ton sarcastic? Este datoria
ta să informezi acest străin că se presupunea să fie recunoscător unui act de bunătate?
Creierul tău îți poate trimite mesajul că persoana merită o lecție dură și poți fi înclinat să
acționezi în concordanță cu acest impuls. Răspunsul este, totuși, să privești la valorile
proprii, care te pot ghida să fii la înălțime emoțional și să rămâi tăcut, cu înțelegerea că
ți-ai urmărit agenda și ți-ai respectat valorile cu acest mic act de bunătate.

Rămânând centrat, deasemenea poate fi de ajutor cu simțul vulnerabilității care apare

adesea în etapele timpurii ale unei relații romantice. În fiecare moment în care ești
despărțit de iubitul tău /iubita, dorești cu disperare să fii asigurat că mai este atras de
tine și că rămâne în relație. Să fii centrat înseamnă menținerea disciplinei emoționale

10
pentru a-ți reaminti că singura informație relevantă în această situație este că ești
nerăbdator să-ți revezi partenerul și că nu este nevoie de asigurări din partea lui.

CINE CONDUCE BARCA?

Cum faci cele mai importante alegeri ale vieții? Ești controlat de impulsurile creierului?
Când creierul îți spune să sari, tu spui: “Cât de sus?” Sau te poți comporta într-un mod
independent de gândurile automate trimise de creier? TOC este o afecțiune în care
aceste gânduri automate sunt însoțite de emoții puternice cu originea într-o parte a
creierului care reacționeaza pur și simplu, când autonomia nu există. Când ai TOC,
dacă nu rămâi constant vigilent în alegerile îndreptate către recuperarea ta, dacă-ți
permiți să fii manipulat de semnalele creierului, te vei preda din ce în ce mai mult
controlului tulburării.

Dă coada din câine? Stările noastre emoționale schimbătoare determină ce alegem la

un moment dat? Depinde succesul tratamentului TOC de disponibilitatea creierului de a
prelua provocarile zilnice ale sarcinilor ERP sau depinde de determinarea pacientului de
a face orice e necesar pentru succes? Este necesară o vigilență constantă pentru
asumarea responsabilității unei baze solide pentru a face alegeri conștiente și
deliberate, care să ne exprime autonomia. La sfârșitul zilei, trebuie să alegem calea
bazată pe obiective autonome, nu pe sentimente de căutare a plăcerii și de evitare a
disconfortului. În sesiunile de terapie, de regulă îmi întreb pacienții: “Cine conduce
barca?” Această întrebare provoacă pacienții să analizeze dacă fac alegeri conștiente și
deliberate care să satisfacă agenda de recuperare. Pentru a-l parafraza pe Viktor
Frankl, între stimul și răspuns există oportunitatea libertății de a alege un răspuns care
să servească intereselor noastre și să fie expresia celor mai înalte valori.

Emily ia în considerare un exercițiu de expunere la un nivel emoțional mai înalt decât a

mai încercat până acum în tratamentul ei. Creierul îi spune că va fi depășită și că ea nu
va fi capabilă să reziste la intensitatea stresului. Gândul involuntar este că acest
exercițiu este o provocare prea mare pentru ea în acest punct al tratamentului. Prin
urmare, Emily se simte acum imobilizată. Ea simte că trebuie să aștepte ca creierul să o
elibereze din strânsoarea emoțională înainte de provocare. Totuși, cerând permisiunea
creierului său pentru a se angaja în acest exercițiu, înlătură rolul ei de căpitan în viață și
se asează în spatele bărcii ca și pasager. Am întrebat-o: “Cine conduce barca?” I-am
amintit că, dacă așteaptă creierul să-i dea undă verde de micșorare a peretelui terorii,
recuperarea va depinde de un sistem defectuos care încearcă s-o protejeze de primejdii
inexistente.

O lipsă a autonomiei apare când oamenii decid că le lipsește abilitatea sau potențialul
atingerii unui scop. Aceasta se întâmplă des când ei susțin conditionarea negativă a
creierului din trecut. Un răspuns comun ce reflectă o carență este când pacienții îmi
spun că n-au realizat o temă de expunere pentru că “n-au avut timp”. De obicei le
răspund: “Cred că veți găsi timp sub pernele canapelei din sufragerie”. Timpul nu se
găsește! Timpul este dat de alegerea fiecăruia. Când văd pacienți care afirmă că sunt
incapabili să facă alegeri pentru binele lor, citez cuvintele lui John Bach: “Ceartă-te

11
pentru limitele tale și fii sigur că devin ale tale”. Pacienții se plâng adesea că expunerea
la exerciții este prea grea. “Anxietatea este copleșitoare” pot spune. Asemenea idei
exprimă credința că libertatea de a alege este condiționată atât de influențe externe cât
și de aprobarea creierului nostru.

Poate fi neplăcut să-ți asumi responsabilitatea pentru modul cum alegi să-ți aloci timpul.
Adesea privim procesele vieții ca o serie de obligații, “trebuie” și alte responsabilitați. Cu
alte cuvinte, tindem să nu posedăm propriul nostru timp. O carență apare când spui:
“Nu pot să fac asta” în loc de: “Aleg să nu îndur disconfortul”. Când folosești cuvântul
“nu pot”, excluzi posibilitatea de a face o alegere autonomă și pierzi oportunitatea
evaluării resurselor pe care le ai față de provocare.

Cât de des ne-am propus să realizăm un scop, doar ca să aflăm că din cauza unei
percepute lipse de control, eforturile n-au avut succes? În aceste cazuri, blamăm
circumstanțele externe sau, chiar mai rău, tragem concluzia că suntem pur și simplu
incapabili să ne realizăm scopul? Dacă nu suntem conștienți de cine are dreptul și
responsabilitatea să ne facă alegerile, atunci dificultățile emoționale ne vor determina
alegerile. Când ne simțim slabi, putem lua decizii greșite-calea minimei rezistențe poate
fi foarte seducătoare. “Apasă butonul snooze; este prea dureros să mă dau jos din pat
acum”. Lăsat la dispoziția ei, mintea nu alege întotdeauna calea cea mai benefică pe
termen lung. Dacă te vei duce în club seara, decide de dimineață câte băuturi îți vei
permite să consumi. Atunci în decursul serii, vezi dacă poți să-ți ții promisiunea și să
ignori invitația creierului de a mai lua doar o băutură în plus. Creierul tinde să caute
plăcerea mai presus de orice. Dacă nu distingi între vocea interioară a căutării plăcerii și
agenda ta autonomă, ai șanse de a ajunge să repeți multe din alegerile pe care le
regreți.

Așa cum am stabilit mai devreme, când ai TOC, creierul îți trimite cele mai
convingătoare mesaje pentru ca tu să ai comportarea care îți aduce ușurarea. Conform
creierului, ești într-un mare pericol și e nevoie disperată să ieși din acest risc perceput.
Dacă nu ești conștient de abilitatea ta de a identifica semnalele TOC, probabil vei
transmite creierului impulsul de a scăpa. Din păcate, cu cât vei ceda mai mult TOC, cu
atât vei cădea în capcană mai mult și vei deveni mai puțin funcțional. Când te supui
directivelor creierului de a sta în siguranță cu orice preț, acest ciclu al limitărilor în viață
va fi nesfârșit. Pe de altă parte, când ești educat despre starea ta și înveți aptitudinile
care-ți permit să-ți impui independența față de tulburare, poți face alegeri care să
reflecte autonomia valorilor și intereselor tale. În imensul război dintre autonomie și
eforturile creierului de a te proteja, dacă nu te asiguri că rămâi mereu în scaunul
căpitanului, vei găsi viața din ce în ce mai plină de handicapuri, condusă de anxietați.

SENTIMENTELE NU SUNT SCOPUL

De ce încerci să influențezi ceva asupra căruia nu ai control?

Tulburarea obsesiv compulsivă este caracterizată de o funcționare emoțională greșită a

sistemului de alarmă în creier. Deși se repetă probleme care în esență sunt false

12
alarme, emoțiile care le însoțesc se simt total autentice. Totuși, dacă pacienții fac
alegeri bazate pe aceste semnale emoționale perturbatoare, starea lor se va deteriora
inevitabil. Să ne amintim că, chiar dacă este dezorientat, instinctul de supraviețuire este
unul din cele mai importante pe care le avem și iluziile create de tulburare sunt absolut
convingătoare. Și mai mult, tratamentul pentru TOC cere pacientului să ignore acest
instinct și să-și asume extraordinar de greaua sarcină de a NU asculta avertizările
creierului, în timp ce acceptă posibilitatea ca pericolul să fie real. Aceasta poate fi destul
de dureros, deoarece ignorând ceea ce se simte ca o avertizare legitima a creierului că
vei fi ranit, sentimentul este acela că te arunci în prăpastie.

Când te angajezi în acest proces, trebuie avut în vedere că “a te simți bine” nu e scopul
imediat al tratamentului. Trebuie să treci mai întâi prin durerea de a ignora alarmele
false de la creier astfel încât să te simți mai bine pe termen lung. Amintește-ți, când ai
TOC, nu-ți poți folosi sentimentele pentru a determina dacă un pericol este real.
Procedând așa, ar fi cum ai întreba diavolul de drumul către rai.

Cu câteva luni în urma, Kathy se lupta cu întrebarea dacă este lesbiană și în acest
punct este disperată să găsească răspunsul și de a termina tortura de a nu ști. Ea s-a
aplecat pentru un sărut de la iubitul său și spera ca de această dată să simtă pasiunea
care se pare că a lipsit în timp ce se lupta cu problema orientării ei sexuale. Când a
sărutat-o, totuși, ea n-a simțit nimic. Absența pasiunii i-a mărit anxietatea că ar putea fi
gay și s-a mirat că a avut atât de mult timp o relație cu atât de puțină pasiune pe care o
simțea.

Reacția lui Kathy era una necalificată. Dacă ar fi fost o veterană a terapiei TOC, și-ar fi
dat credit de a merge mai departe cu angajamentul față de iubit și ar fi înțeles că
absența unui răspuns emoțional din partea ei nu era un factor relevant atunci. Ar fi
recunoscut că lipsa răspunsului emoțional are mai mult de-a face cu anxietatea în
legătură cu orientarea ei sexuala decât cu orice problemă în relație. Dar atât TOC cât și
depresia sunt afecțiuni conduse de emoții puternice ca anxietate, vină, disperare,
slăbiciune, stres, panică, deznădejde și demoralizare. Dar sentimentele, gândurile pot fi
create de sisteme independente din creier. Când sentimentele sunt create spontan,
portarul nu are control asupra procesului. Nu putem da răspunsuri emoționale
conștiente, ci doar le experimentăm. Sentimentele pot fi “dividendele” alegerilor pe care
le facem. Cu alte cuvinte, interpretarea evenimentelor în viață determină răspunsurile
emoționale. Alți factori care pot influenta starea emoționala pot fi privarea de somn,
diete, chimia creierului, ritmurile circadiene, diabetul, schimbările hormonale.

Munca lui Steven Hayes, care a dezvoltat Terapia de Acceptare și Angajament (ACT)
apropie în paralel protocolul tratamentului de terapia comportamentală. Vorbind despre
tristețea pacientului în legătura cu moartea hamsterului său, el spune: “Un expert CBT
ar spune că tristețea lui nu a fost dată de moartea hamsterului. Acest expert ar
recunoaște că durerea a fost rezultatul iubirii pe care i-a dăruit-o hamsterului său. Din
păcate, CBT nu ia în considerare că sentimentele pot varia chiar fără o componentă
cognitivă. ACT încurajează pacienții să-și trăiasca viețile cu o structură zilnică și să

13
rămână loiali proceselor vieților lor, independent de emoțiile care în trecut le-au condus
viața.

“Nu lăsați coada să dea din câine!” Referitor la sentimente, acest slogan familiar
servește la a nu lăsa emoțiile să determine alegerile pe care le facem în viață. Un
pacient cu instabilitate a dispoziției face o alegere periculoasă clinic atunci când își ia o
zi liberă de la serviciu pentru că nu se simte în stare. Această așa-numită “zi de
sănătate mentală” de obicei este petrecută în pat sau pierzând timpul prin casă. Ca
alegere, scopul este să domolească durerea dimineții, dar de fapt poate exacerba
starea negativă și crează o spirală de alegeri negative și neproductive. Adesea, tentația
ca în dimineața următoare să stai din nou acasă, este chiar mai puternică. Când
permitem emoțiilor să ne determine alegerile, avem tendința să cedăm celor negative și
să evităm provocările, mai mult decât să facem alegeri disciplinate care reflectează
propriile valori și credințe.

Așa cum am stabilit mai devreme, să ajuți pacientul cu TOC să privească solicitările
tulburării ca irelevante este de departe cel mai important scop al terapiei. Alegerea de a
clasifica ceva ca irelevant este de competența portarului. Privind “țepii” tulburării
(alarme iraționale) ca irelevante - chiar în fața unei anxietați acute - ne obișnuim cu
țepii, ceea ce conduce la extincția lor. Obișnuința este tendința creierului de a nu mai
reacționa cu anxietate atunci când pacientul se expune în mod repetat stimulilor, fără să
încerce să scape de “pericol”.

Cât privește scopul terapeutic de “alegere a irelevanței”, cel mai mare obstacol pe care
îl întâmpină pacienții este că țepii nu se simt irelevanți. Alarma tragediei iminente pe
care o primesc de la creier se simte la fel de autentic ca și cele experimentate în viața
reală. Deci, când mintea îți trimite semnale care se simt relevante, cum demonstrezi
irelevanța acestor gânduri creierului tău? Nemodificând alegerile și planurile - drumul
vieții tale - în nici un fel pentru a îl acomoda țepilor, indiferent cât de turbulente și
dureroase pot fi emoțiile. Fără îndoială comunicând creierului că alarmele iraționale pe
care ți le trimite nu vor avea efect, orice ar fi, asupra comportamentului tău, te faci
înțeles că n-are rost să le mai trimită în continuare și, eventual, creierul va primi mesajul
și se va opri.

Uneori, cineva găsește că un eveniment sau experiența celebrată de ceilalți nu se ridică

la așteptările lui. Cu ceva ani în urmă, mi s-a spus de prieteni că “Forrest Gump” a fost
cel mai bun film văzut vreodată, dar după ce am mers să-l văd, am fost dezamăgit. Și
am fost așa până ce l-am văzut a treia oară, când am început să-i apreciez geniul.
Inițial, anticiparea cât de mult îmi va plăcea filmul, nu s-a potrivit cu experiența de a-l
vedea prima oară. Pacienții cu TOC adesea vor primi puțină ușurare după aplicarea
agresivă a unei tehnici terapeutice. Totuși, aplicările succesive ale noii tehnici adesea
nu produc aceeași ușurare ca cea obținută cu prima aplicare. În plus, așteptarea că
expunerile viitoare vor aduce aceeași ușurare ca prima, poate cauza pacientului panică
când acel nivel nu este obținut. Pacienții pot gândi: “Tehnica a lucrat înainte, de ce nu
lucrează și acum?”

14
Paradoxul TOC este ca oameni foarte inteligenți se comportă într-un mod foarte
irațional. Creierul le trimite semnale de teroare legate de idei fără sens. Acești oameni
sănătoși, inteligenți, raționali deja știu, la un anumit nivel, că fricile sunt absurde și
totuși, țepii tulburării sunt experimentați la un asemenea grad încât sunt conduși spre
reacții de scăpare. În terapie, pacienții sunt îndrumați să treacă peste sentimente și să
acționeze independent emoțional. Dorința de a confrunta frica și demonstrarea că este
irelevantă este esența Expunerii cu Prevenția Răspunsului (ERP).

Dacă scopul tău este să ai “sentimente pozitive” în mod consecvent atunci te-ai setat
pentru multă dezamăgire și disperare în viață! Un scop mult mai productiv este să te
concentrezi pe alegeri care-ți vor “pregăti scena” pentru astfel de recompense.
Sentimentele pozitive pot fi dividendele unor alegeri care sunt în concordanță
cu obiectivele autonome, alegeri atât de simple. De exemplu, eu am participat la US
Open în acest an și a fost minunat. Nu a fost surprinzător, întotdeauna m-am bucurat de
acest eveniment și am mers în fiecare an. Când îmi planific următoarea excursie, totuși,
mă concentrez pe acțiunile care-mi fac posibilă prezența acolo, cum ar fi să procur
bilete, cazare și de fapt, să iau parte la eveniment, mai degrabă decât să anticipez
bucuria de a fi acolo.

Mulți dintre pacienții mei consideră ca urăsc cuvântul “a simți”. Nimic mai departe de
adevăr. Un pacient a întrerupt brusc tratamentul după ce i-am spus: “Nu-mi pasă cum te
simți”. Mi-am asumat că remarca a fost o duritate din partea mea, dar am încercat să-l
învaț să-și concentreze atenția pe alegerile făcute, mai mult decât pe sentimentele
proaste experimentate. După fiecare alegere bună în viață, el repede se examina dacă
se simte mai bine. Atașamentul său de potențiale recompense ale alegerilor bune a
făcut greu pentru el să se simtă bine în mod natural. Adesea, pacienții mei glumesc cu
mine, spunând: “Știu, Steve, nu-ți pasă cum mă simt!”. Au înțeles că prioritatea mea cu
ei este să se concentreze pe alegeri, fiind independenți de variațiile de moment ale
stării lor.

Declarațiile despre starea cuiva tind să pună prea mare importanță pe un aspect al vieții
asupra căruia nu avem control - starea de spirit. Mult prea des, aud propoziții ca: “Mă
simt anxios că mâinile îmi sunt murdare”, sau “Mă simt vinovat că am avut niște gânduri
sexuale în legătură cu mama vitregă”. O abordare mult mai sănătoasă este să spui:
“Aleg să nu mă spăl pe mâini, chiar dacă sunt neliniștit că o să mă îmbolnavesc”. În
această declarație, concentrarea este pe hotărârea pe care am luat-o, mai mult decât
pe sentimentele dureroase care o însoțesc.

Mă simt fericit când joc cărți cu familia sau prietenii. Sunt bucuros când mă aflu pe o
barcă cu pânze, dacă o conduc sau sunt în croazieră. Nu mă angajez în aceste activitați
având garanția că voi avea sentimente pozitive, dar probabilitatea crescută că le voi
avea, mă motivează să le aleg. Când așteptăm să fim recompensați cu sentimente
pozitive participând la asemenea activitați, vom căuta disperați aceste “recompense”
odata ce activitațile s-au terminat și asta ne poate împiedica să avem sentimente simple
și naturale. Cum se poate strica distracția dacă la o petrecere un tip “deștept” întreabă:
“Hei, ne distrăm sau nu?” Dacă lucrurile nu prea merg, o asemenea întrebare va crește

15
presiunea asupra gazdei și invitaților care-și doresc o petrecere reușită. Și în asemenea
cazuri, rareori va fi.

Determinând cât de bine suntem bazat pe cum ne simțim, chiar este ca și “coada dă din
câine”. Capacitatea cuiva de a face alegeri independente este o masură mai bună a
succesului. A fi capabil de a face o alegere disciplinată în pofida unui interes diminuat,
este o mare realizare, meritând laude și respect.

URMĂRIND DRAGONUL

Oamenii care folosesc heroină spun că prima încercare este cel mai înalt stadiu al
euforiei și în toate experiențele următoare încearcă să-l recreeze. Această urmărire
periculoasă se numește “urmărirea dragonului”. Similar, suferinzii de TOC tind să fie
conștienți de momentele din viață când nu erau chinuiți de creier în mod constant și de
încercările de a scăpa de pericole iluzorii, iar cei care au avut remisii sau succese ale
tratamentelor tind să se fixeze asupra timpului când erau liberi de efectele perturbatoare
ale TOC. Această focusare de a recrea starea când nu experimentau tulburările,
creează o urgență în dorința de a-și vedea creierul eliberat de anxietate. Totuși, în timp
ce scopul creierului în crearea acestor simptome este să te alerteze despre pericole
(inexistente), să cauți cu nerăbdare ca acest mecanism de protecție să înceteze, este în
antiteză cu instinctul de supraviețuire. Similar, dorinta suferinzilor ca TOC să dispară,
contrazice procesul terapiei comportamentale. O intrebare frecventă pusă psihologilor
este: “Dacă particip la terapie pentru a mă simți mai bine, de ce să nu fiu frustrat când,
dupa atâta timp și bani, mă simt încă jalnic?” Un raspuns avizat implică reamintirea
către pacient că scopul terapiei este să fie capabil să facă alegeri disciplinate, indiferent
cum se simt. Pacienții sunt încurajați să permită unei îmbunatațiri a stării emoționale să
apară într-un ritmul natural. Principalul scop al tratamentului este să-l facă capabil pe
pacient să arate creierului că solicitarile tulburării sunt neimportante. Efectul indirect
este că frecvența și intensitatea solicitărilor vor descrește în timp.

Un număr mare de pacienți intră în terapie cu credința că au potențialul de a trăi “o viață

bună”. Ei trec în revistă tot ce au în jur - prieteni, familie, bani, relații - și stabilesc dacă
pot elimina TOC, ca să se poată bucura de o viață minunată, în sfârșit. Din păcate,
insistența unor asemenea pacienți, crează un fel de disperare pentru recuperare care,
împreuna cu resentimentul fată de tulburare și provocări, doar împiedică procesul. Țineți
minte, sunt pe deplin conștient cât de perturbator este TOC în viața cuiva. Fiind chinuit
fără încetare de teme stupide, fără sens, este teribil de dureros, nedrept și bulversant.
Dar să idealizezi viața fără TOC este să denaturezi realitatea experienței umane. Dacă
TOC ar fi eliminat în mod magic din viața pacienților, ei ar dori să se alăture restului
oamenilor în trăirea unor vieți eronate, marcate de inconsecvență, slăbiciune etc. Pentru
a contesta idealizarea vieții fără TOC, eu le spun că așa ca orice ființă umană, noi toți
suntem “blocați într-o groapă cu noroi”. Toți mergem prin “noroi”, suntem la fel de
murdari, mirosim la fel de urât, dar dăm sens vieții urmărindu-ne scopul și trecând de
provocări.

16
Ce înseamnă de fapt să fii o ființă umană? Este una din cele mai importante întrebări și
modul cum răspundem are un efect profund în viața noastră. Credința mea este că
acceptarea umanității noastre înseamnă acceptarea nebuniilor noastre și înțelegerea că
noi toți putem fi inconsistenți și slabi. Dar mai înseamnă că toți avem capacitatea
mareției și de a trăi vieți disciplinate.

SISTEME INDEPENDENTE

Poate vă mirați de ce dăm atâta atenție sistemelor independente într-un articol despre
natura alegerii. Răspunsul este că mulți pacienți irosesc timp, energie și experiență
trăind cu falsa credință că noi ca ființe umane putem sau ar trebui să fim capabili să
evităm, controlăm sau alterăm sistemele independente minte-corp.
Sistemele independente sunt procese în minte și corp care nu sunt subiect pentru
abilitatea noastră de a alege. Nu putem porni sau opri aceste procese.

Există un angajament la Alcoolicii Anonimi, care încearcă să se recupereze de la abuzul

de alcool, pe care și-l fac unul altuia: “Să am puterea de a schimba lucrurile pe care pot,
răbdarea de a accepta lucrurile pe care nu le pot schimba și înțelepciunea de a face
diferența”. Fiind educați despre lucrurile care nu sunt sub controlul nostru, poate
contribui semnificativ la menținerea echilibrului și poate facilita însănătoșirea.

Sistemele independente implicate în TOC sunt: 1) Manifestarea psihologic/senzorială a

emoțiilor ca anxietate, vină, furie și depresie si 2) Percepții spontane care constituie
țepii tulburării. Țineți minte că aceste gânduri spontane ar avea o mică relevanță fără
valul de stres emoțional care le însoțește.

Contrar credinței populare, sentimentele nu sunt rezultatul direct al alegerilor noastre;

mai degrabă sunt răspunsuri indirecte experimentate după ce facem o alegere.
Sentimentele pot fi influentate de perspectiva voastră, dar nu aveți control direct asupra
emoțiilor. Ceea ce nu realizează mulți, este că sistemele independente din creier au
capacitatea de a genera emoții și gânduri. Astfel, când tu cedezi instinctului creierului
de a căuta siguranța în momentele de anxietate, validezi eronat rezultatul acestor
sisteme. Cedând nevoii de a scăpa de ceea ce creierul determină a fi un pericol pentru
că “simte” primejdia, se dă credibilitate gândurilor automate cauzate de funcționarea
greșită a amigdalei de a activa instinctul de supraviețuire și te deprivează de rezolvarea
anxietății, pe care o cauți cu disperare.

Terapia comportamentală oferă metode de a influența sistemele independente discutate

mai sus. Totuși, schimbările care pot apare ca rezultat al abilitaților învățate în terapia
comportamentală adesea nu sunt imediate. Cu mulți ani în urmă, un pacient foarte
determinat mi s-a plâns că nu este suficient de provocat pentru o recuperare rapida și i-
am spus că urmărirea agresivă a provocărilor inhibă nevoia creierului de a-l alerta
despre un pericol. I-am explicat că, în timp ce TOC se bazează pe programarea
creierului de a-l face conștient de pericole potențiale, dacă el caută aceste pericole în
mod activ, creierul poate interpreta că alertările nu mai sunt necesare.

17
Mai jos este o listă a reacțiilor spontane comune create independent de către corp și
creier, asupra cărora nu avem control direct:

Simțirea anxietății sau a unui un atac de panică: Bătăi de inimă rapide, stare de
confuzie, furnicături, amețeli, palme transpirate, gânduri galopante, presiune în tâmple,
gâtuire, greață, dureri de stomac și sentimentul depersonalizării.

Dureri cronice: Dureri cronice de spate, gât sau picioare, constând în simptome
independente de cele asociate de obicei cu stresul. Oamenii cheltuie milioane de dolari
pentru tratarea acestor probleme medicale rezultate din managementul greșit al
stresului.

Slăbiciunea mușchilor, ticuri sau spasme: acestea sunt adesea confundate cu MS, ALS
sau Parkinson.

Dispoziții: oamenii pot experimenta sentimente de tristețe, depresie sau euforie fără nici
un motiv aparent. Există un subgrup al suferinzilor de TOC care experimentează
disperare sau anxietate în legatură cu orice scădere a stării de spirit, din cauza atenției
exagerate la aceste schimbări. Ei tind să spună: “Sunt îngrozit că am să cad într-o
depresie adancă”.
Conștiența: Fiind conștient de fiecare clipire, fiecare înghițire și fiecare respirație. Mintea
poate deasemenea să ne atenționeze în legatură cu părțile și funcțiunile corpului la care
de obicei nu dăm atenție.

Adormirea și trezirea: așa cum știm, nu avem control asupra somnului. Aș putea cu
ușurință să semnez un articol întreg numit “Somnul, ostaticul anxietății”.

Excitația sexuală: nimeni, bărbat sau femeie, nu poate produce o stare de excitare
sexuală la comandă, deși, paradoxal, oamenii pot experimenta aceste simptome când
ar fi ultimul lucru pe care l-ar dori.

Clipirea: aceasta se întâmplă în mod reflex.

Simptomele de mai sus reprezintă câteva din căile în care psihologia umană ne
demonstrează că nu avem control deplin asupra reacțiilor corpului și asocierilor
mentale. Când aceste sisteme independente cauzează perturbări în viața noastră și
răspundem cu intolerantă, disperare și frustrare, devenim și mai acut conștienți la
fiecare simptom pe care dorim să-l îndepărtăm. Și crezând că am putea să controlăm
aceste simptome, doar adâncim perturbările pe care ele le cauzează.

Există un subgrup al suferinzilor de TOC care sunt preocupați de sistemele

independente cărora noi le dăm o mică importanță. De exemplu, ei pot deveni dureros
de conștienți de fiecare dată când înghit, clipesc sau respiră. În timp ce noi avem
capacitatea de a “alege” când să respirăm, clipim sau înghițim, oamenii devin obsedați
de provocarea de a decide când “este corect” să le facă. Suferinzii de TOC au un stres
considerabil pentru că își amintesc constant de aceste opțiuni. În timp ce noi “n-ar trebui

18
să fim conștienți de respirație, bătăile inimii, clipit sau înghițit”, reamintirea constantă a
acestora ar deveni înnebunitor. Oamenii cu acest tip de TOC adesea au tendințe
perfecționiste. Ei pot fi dureros conștienți de potențialul lor nerealizat de a trăi o viață
bună și că aceste distrageri îi împiedică să-și dezvolte talentele. Distragerea cronică de
a fi conștienți mereu la sisteme pe care cei mai mulți oameni cu greu le observă, aruncă
o adiere emoțională asupra simțului de claritate mentală și a libertății lor.

Alți suferinzi TOC sunt subiectul generării de către creierul lor a gândurilor cu conținut
sexual. Indivizii cu această variantă a tulburării încearcă să-și demonstreze că nu sunt
excitați de aceste gânduri și se reasigură că nu sunt “perverși”. Răspunsul sexual este
involuntar, totuși, încercarea lor de a se reasigura dă greș, spre oroarea lor, ei
răspunzând sexual acestor gânduri. Pentru acești suferinzi, atunci când realizează că
au devenit excitați sexual, sunt conduși la concluzia că sunt într-adevăr devianți. Un
pacient cu care am lucrat avea erecție de câte ori se apropia de un sicriu. El a fost
îngrozit de asta și a concluzionat că avea o atracție sexuală deviantă către moarte. O
pacientă femeie avea o lubrifiere vaginală când o ținea pe fiica ei în poală pentru
povestea de culcare. A fost îngrozită, crezând că aceasta indică faptul că nu se poate
avea încredere în ea să stea singură cu fiica.

Ca mod de gândire, adesea îmi încurajez pacienții cu: “Dacă nu e să aleg, lasă să
fie!” Durerea de cap, senzația de a vomita, panica, tulburările de somn și asocierile
mentale înspăimântătoare sunt doar manifestări spontale ale mașinăriei care este
creierul nostru. Creierul nu are dorința de a ne chinui, le trimite pentru a testa cât de
mult acceptăm aceste solicitări. Asocierile sunt o parte naturală a proceselor mentale.
De exemplu, când aștepți la stop privind o mamă cum împinge căruciorul și traversează
și-ți vine ideea să treci peste ea, nu e evident că ești nebun sau rău; este felul asocierii
pe care creierul o face tipic. Este imperativ ca cineva să nu dea nici o importanța
acestor gânduri, pentru că dacă ar face-o, ar crește șansele ca ele să apară din nou și
din nou, aducând și mai mult stres. Dinamica acestui proces seamană cu a celor care
fac jocul mental “Încearcă să nu gândești ca un elefant roz”.

Mult prea des, pacienții mei cred că recuperarea înseamnă oprirea gândurilor
asociative. Frank a început ultima întâlnire, spunând: “Am fost provocat de gânduri de
cinci ori astăzi și anxietatea m-a copleșit. Nu pot să cred că după atâta terapie sunt încă
învins! Ce este greșit cu mine?” Problema aici este că se focusează pe elementele
greșite ca masură a recuperării. Dacă ne focusăm pe sistemele automate care produc
anxietate, depresie sau apatie pentru a determina dacă am făcut progrese, trimitem
mesaj creierului că prezența acestor sentimente e o problemă și rezultatul va fi că vor
apărea și mai mult. Când suntem foarte stresați, atragem și mai mult stres. “Nu-ți da o
durere de cap pentru a avea o durere de cap”. Nu fii supărat că te simți depresiv. O
stare depresivă este produsă de sistemul automat și poate fi gestionată făcând alegeri
automate. “Mă simt prost, dar tot mă duc la sala de sport și nu anulez petrecerea din
seara asta”.

Sistemul independent guvernează calitatea somnului și poate avea un impact dramatic

asupra stării de spirit a cuiva. Cea mai bună cale de a nu cădea în acest câmp

19
gravitațional este de a ne asigura că alegerile nu sunt influențate de stările emoționale
și că țintele autonome vă ghidează.

GESTIONAREA SISTEMELOR INDEPENDENTE

Recent un nou tratament pentru sistemul independenta activ în depresie a apărut din
psihologia comportamentală. Numit “Activarea Comportamentală” este o inițiativă
terapeutică în care pacientul este încurajat să facă anumite angajamente către obiective
specifice pe o perioada de o zi sau săptămână. Pacientul este instruit să urmeze
planurile indiferent de starea de spirit sau percepțiile negative. Progresul în tratament
nu e măsurat prin creșterea imediată a dispoziției, ci prin gradul în care pacientul
rămâne dedicat scopului - numită Activitatea Zilnică (ADL) - pe care și-au ales-o singuri.
Așa cum spune vechea zicală “Lasă mușchii să învețe mintea”. Să efectuăm activitațile
mai întâi, apoi să urmeze sentimentele. Deși starea de spirit dorită poate să nu vină atât
de repede, pacienții sunt încurajați să se concentreze pe disciplina comportamentală,
decât pe beneficiile emoționale pe care le caută. Este important să știm că un
atașament pentru a obține ușurare emoțională poate de fapt să aibă efectul paradoxal
de a-ți aminti cât de departe ești de obiectiv, și poate, de fapt, să-ți prelungească
suferința.

Corpul uman se remarcă prin capacitatea sa de a menține echilibrul în condiții de stres

și să reinstaureze acest echilibru atunci când se pierde. Mașina creier-corp
monitorizează constant procesele metabolice și când e detectată o deviere, intervine
repede să corecteze problema. Pentru cei cu TOC, o parte a creierului numită
amigdală, care ne alertează de pericole pentru supraviețuire, funcționeaza prost și din
această cauză ne trimite semnale de urgență. Când apar acestea, este normal pentru
ființele umane să caute siguranța. Dacă facem asta, totuși, furnizăm din greșeală
creierului confirmarea că alarmele sunt necesare, deoarece le răspundem. Pe de altă
parte, dacă dăm creierului permisiunea să funcționeze defectuos și apoi demonstrăm
irelevanța semnalelor alegând să nu răspundem la ele, mintea va recunoaște că
trimiterea semnalelor este ineficientă și va înceta să le mai trimită. Această relație de
acceptare între portar și sistemul independent al minții și corpului în care certificăm
funcționarea defectuoasă, poate facilita însănătoșirea întreruperilor sistemului, cum ar fi
somnul, răspunsul sexual și durerile cronice.

În viață este mult mai important să prioritizăm acțiunea cu putere în locul sentimentului
de putere. Focusați-vă pe alegerile terapeutice, mai mult decât pe schimbările
emoționale constante. Dacă măsori cât de bine te simți, cu cât de bine te simți de la un
moment la altul, vei face alegeri bazate pe experiențe emoționale tranzitorii și nu pe
scopuri pe termen lung. O diminuare a potențialului poate rezulta din încercarea de a
regla sistemele independente - sisteme asupra cărora ai puțin sau deloc control - și sa
ai eșec în mod repetat. Așa pot rezulta sentimente de neajutorare și demoralizare.

PERICOLELE MOTIVĂRII

20
Definițiile cuvintelor ca “motivare” sunt adesea vagi și inconsistente. După multe discuții,
dezbateri și cercetări, mi se pare că cea mai folositoare definiție este: “Energie
emoțională direcționată către un scop, bazată pe o recompensă internă sau externă”.
Concluzia că “lipsa de motivație” este chiar mai limitantă decât dacă te-ai denumi
“leneș”. Deasemenea se bazează pe o falsă premiză. Oamenii tind să vadă motivația ca
o stare energetică sau emoțională de care ei au “nevoie” pentru a-și realiza scopurile.
Motivația este definită ca un răspuns la furnizarea unei încurajări sau aplicării unei forțe
de convingere care rezultă în urmărirea scopurilor cuiva. Această definiție evidențiază o
dificultate pe care pacienții o întâlnesc în terapie, astfel încât ei decid dacă urmăresc
sarcinile bazate pe modul cum se simt. Totuși, exercițiile de expunere prin natura lor
sunt negative și dacă pacienții doresc să le folosească doar când “se simt motivați”,
nimeni nu poate să aleagă în locul lor. Poate că de aceea oamenii deseori încearcă
terapia comportamentală doar atunci când altele eșuează.

Adesea, pacienții par să caute niște factori externi care să le dea o încurajare să
continue terapia, decât să se bazeze pe decizia lor asupra priorităților și scopurilor.
Prea mulți oameni vin la terapie să găsească sau să îmbunătățească motivația
(Recitește secțiunea din articol numită “Poti să mă ajuți, doctore” ? Pentru mulți pacienți
care au de-a face cu TOC, factorul care-i conduce - cel puțin la inceput - este să scape
de durerea constantă asociată cu anxietatea, obsesiile și obiceiurile compulsive. Dar
urgența de a termina cu durerea nu-i poate susține pe termen lung, pentru că terapia
implică expuneri repetate la stimuli care induc durerea, iar eliminarea durerii nu este
atât de mult un scop, cât este învațarea de a trata simptomele tulburării ca irelevante.
Îndeplinirea angajamentelor n-ar trebui să depindă de sentimente, mai ales de ceva atât
de intangibil ca motivația. Pacienții sunt încurajați să se angajeze într-un proces bazat
pe valori în care accentul nu este pus pe inspirație, ci de a face alegeri conștiente și
deliberate în respectarea protocoalelor tratamentului. Falsa premiză că un anumit avânt
emoțional este necesar pentru a fi capabili să facem alegeri disciplinate este
abandonată. Alergătorii se angajează într-un proces asemănător atunci când își dedică
timpul și energia necesară pentru a parcurge o anumită distanță, în loc să astepte să se
simtă “inspirați” pentru a face acest lucru.

Perspectiva pe care îi încurajez pe pacienți să o dezvolte este să dorească să facă

alegeri nenegociabile. O alegere nenegociabilă este una în care suntem conștienți de
tentația creierului nostru de a nu respecta decizia de a ne urmări scopul și să afirmăm
că angajamentul este să nu cedăm la negocieri sau modificări. În ciuda ispitei minții de
a evita durerea care însoțește exercițiile de expunere, încurajez pacienții să execute
aceste sarcini acasă, neluând în seamă durerea care poate apare.

Poate părea contraproductiv pentru un psiholog să spună: “Nu-mi pasă cum te simți; Îmi
pasă cum alegi”. Este esențial, totuși, ca pacientul să înțeleagă diferența dintre “mă simt
slăbit” și “aleg să fiu slab”. Cu privire la confruntarea anxietății, Claire Weekes scrie:
“Genunchii slabi te pot căra de-alungul camerei”.

O mare parte din timp este dedicată în sesiunile de terapie discuțiilor cu pacientul
despre provocările pe care le-au avut săptămâna precedentă. Totuși, pacienții tind să

21
se focuseze pe aspecte exterioare ale gândurilor produse de anxietate (țepi) cum ar fi
disconfortul produs de acești țepi. Un caz: John mi-a fost pacient 6 luni. El a lucrat
pentru a face o ierarhie a expunerilor pe o scară de la 5 la 10. El și-a început terapia
dezvăluind că tema predominantă a fricilor lui (că este pedofil) s-a transformat puțin,
așa încât acum crede că dorește să-și rănească copiii în alte feluri decât molestându-i.
El este stresat și frustrat că în loc să dispară, TOC a schimbat focusarea țepilor (fricilor)
pe o altă temă. Uimitor, el nu mai găsea că ideea unui contact sexual cu copiii săi era
deranjantă. Când l-am ascultat, totuși, am fost consternat să aflu că nu spune nimic
despre cum gestionează anxietatea pe care o are la gândul molestării copiilor săi. Noul
subiect al țepilor - frici - a reprezentat oportunitatea pentru John de a scrie despre
aceste noi gânduri pe o hârtie și de a le revedea de zece ori pe zi. Făcând așa ar avea
oportunitatea de a demonstra creierului că e dispus să accepte și aceste noi gânduri.
Totuși, John se concentra pe cât de disconfort emotional îi provoacă noile asocieri.
Efectul prioritizării supărării în legătură cu aceste noi gânduri a fost să trimită creierului
mesajul că sunt importante, ceea ce a crescut riscul să aibă și mai multe.

Poate dura săptămâni, luni sau ani pentru un pacient ca să înțeleagă și să acționeze
conform frazei: “Titlul poveștii este alegerea pe care o faci ca răspuns la provocare”. Nu
este productiv să te concentrezi pe conținutul noilor asocieri mentale generate
independent și spontan de creier. A începe să dezbați dacă să începi sau nu o
expunere îți poate stoarce energia emoțională, iar acest sentiment de lipsă de vlagă
poate deveni un pretext de a evita o activitate sau de a urmări un scop perceput
negativ. Din păcate, programarea creierului nostru de a căuta plăcerea și a evita
durerea nu ne servește atunci când facem exerciții de expunere care (cel puțin pe
perioada exercițiilor) ne vor urca nivelul de stres si durere emoțională.

Ca un copil cu dislexie, am găsit perspectiva de a-mi face tema cu durere, pentru că

așa mi-am confruntat deficiențele de învățare. În general îmi fac temele după cină și
când m-am angajat în această luptă, nu-mi doream nimic mai mult decât să merg la
culcare și să pun capăt suferinței. Când am terminat ultima pagină a temei, totuși, am
avut o explozie de energie și am rugat-o pe mama să mă lase să văd emisiunea
preferată la TV. Ce am învățat până la urmă din acest scenariu a fost că emoțiile
experimentate în urmărirea unui scop pe termen lung, nu sunt întotdeauna plăcute și nu
trebuie să ma iau dupa ele pentru a-mi oferi motivația de a trece peste provocări. Când
ai o tulburare de anxietate, emoțiile te vor direcționa să alegi calea ce-ți va da o
ușurare. Dacă vei fi ghidat de aceasta, vei da putere tulburării și-ți vei slăbi potențialul
de recuperare.

CE NU ESTE O ALEGERE?

Înainte de a înțelege ce implică o alegere autonomă, este esențial să fim foarte clari
despre factorii care fac oamenii să se păcălească în legătură cu ce au de făcut și ce
este o alegere cu adevărat.

ALEGEREA CONCEPTUALĂ

22
“Azi a fost prima mea zi de terapie; În sfârșit am să las această afecțiune în urma mea!
Dacă am să plătesc atât de mult pentru tratament, am să fiu precis pe drumul
recuperării. Voi mai efectua aceste ultime compulsii și am să scap de anxietate
deocamdată, deci o să am o minte mai clară pentru a începe recuperarea.”

O cale obișnuită de a evita alegerea este să te angajezi în ceea ce eu numesc

“Alegerea conceptuală”. O persoană care cade pradă alegerii conceptuale substituie
planificarea de a face o alegere cu alegerea însăși. O alegere adevarată implică să
urmezi pași concreți pentru a realiza alegerea. O alegere adevărată nu este să promiți
că vei face ceva într-un anumit moment din viitor. Zicala: “Drumul spre iad este pavat cu
bune intenții” vorbește despre pericolul de a confunda intenția să faci alegerea de a
duce ceva la capăt, cu acțiunile necesare să faci din alegere o realitate. De exemplu,
actul de a apărea la întâlnirile de terapie este departe de a face exercițiile de expunere
care produc schimbările ce duc la recuperare.

Sunt multe împrejurări în viață unde interesele noastre autonome - scopurile și valorile -
și impulsurile creierului, instinctele și anxietățile sunt în conflict. În esență, scenariul este
următorul: Alegerea A este în interesul meu și alegerea B ceea ce doresc să evit. De
exemplu, John crede că este în interesul său să se trezească cu o oră mai devreme
duminică dimineață să facă exerciții și pune alarma la ora 8:00 AM. Când alarma
pornește în dimineața următoare, John nu dorește să se trezească și gândește la cât de
greu îi este să fie treaz la acea oră și decide că are nevoie de încă o oră de somn.
Decizia lui este de înțeles și la prima privire nu pare atât de nerezonabilă, dar consider
că este demoralizant impactul de a începe o zi în care prima acțiune făcută este să-ți
trădezi intențiile anterioare și să permiți oboselii să determine alegerea. În opinia mea,
oricine a inventat “butonul snooze (amânare)” la alarma telefonului - ca să nu menționez
dezinfectantul de mâini l-a făcut pentru a fi mult mai ușor să permitem sentimentelor
(oboseală sau anxietate) să ne distragă de la urmărirea scopurilor. De câte ori am luat
un proiect de la muncă sau școală cu noi în vacanță, cu intenția de a-l termina, doar
pentru a amâna acest lucru? Dacă spun că am de gând să fac ceva, cum ar fi spălatul
mașinii la prima oră a dimineții, asta nu înseamnă că chiar am s-o fac cu adevărat?
Pentru mulți dintre noi, răspunsul probabil este “nu”. Poate am avut intenția de a o face,
dar când a venit dimineața și am realizat cât efort necesită, am permis minții să ne
convingă să abandonăm planul. Am permis ca gânduri, ca: “Ei bine, poate nu azi,
oricum o să plouă marți” sau “Grozav! O să dorm o oră în plus, oricum ziua e pierdută,
pot să mă intorc la somn” să ne servească ca scuze pentru neatingerea scopului

Bob este determinat să nu mai fie victimizat de TOC. El este conștient că spălatul pe
mâini compulsiv îi perpetuează starea. Când a ieșit din casă, în mod accidental a atins
un om al străzii și a alergat la un magazin să cumpere soluție dezinfectantă. Câti dintre
noi și-ar dori să slăbească, dar ne găsim sub impulsul de a mânca zahăr sau fast-food
care inevitabil ne fac să ne îngrășam? Când atenția noastră se schimbă de la scopurile
alese sau nu mai dorim să confruntăm durerea pe care o aduce urmărirea scopurilor, în
final suntem condamnați să cedăm dorințelor impulsive.

23
Creierul uman se pare că este angajat într-o bătălie constantă între scopurile autonome,
care adesea necesită un efort considerabil și poate implica disconfort sau durere, și
atașamentul creierului pentru plăcere și evitarea durerii. Deși Daniel dorește succesul
tratamentului, mintea sa gasește mereu scuze pentru a nu face exercițiile de expunere
de acasă. Succesul tratamentului necesită o disciplină enormă, pentru că atunci când
își părăsește propriile mecanisme, creierul va încerca să urmeze calea minimei
rezistențe - să caute plăcerea și să evite durerea.

Luați în considerare cât de mulți oameni cumpără abonament la sala de sport, dar apoi
rar sau deloc merg să lucreze. Este o diferență enormă între a face o promisiune
mentală de a căuta o schimbare majoră în viață și de a aloca timp și energie acestui
scop. De exemplu, e nevoie de mult curaj să faci repetate exerciții de expunere, în
special când aceste exerciții necesită să tolerezi experiențe emoționale neplăcute.
Imaginează-ți că este 2:00 PM și n-ai avut anxietate în ultimele 4 ore. Alarma telefonului
sună, alertându-te că e timpul pentru alt exercițiu de expunere. Când ai setat alarma
acum 4 ore, a fost intenția serioasă de a te supune indicațiilor terapeutice, dar acum
momentul a sosit și ultimul lucru pe care vrei să-l faci este să sacrifici liniștea. Ce este
de făcut? Dacă vrei să continui să faci progrese în terapie, e nevoie să găsești puterea
de a renunța la pacea momentului pentru un viitor fără chinurile tulburării.

Am întalnit oameni care au fost ferm hotărâți să înceapă să mănânce într-un mod mai
sănătos, iar apoi au sărbătorit această alegere dificilă alegând să se complacă tot cu
mâncarea pe care o iubeau. Aceasta este ceea ce numesc “condamnare conceptuală”.
Adesea recomand oamenilor care și-au propus să renunțe la fumat să se abțină să le
spună asta și celorlalți. Dacă sunt în punctul în care sunt gata să pornească acțiunea,
este necesară o disciplină considerabilă și le cer să procedeze pe baza autonomiei lor
interioare și nu cu credința că împărtășindu-și intențiile cu ceilalți este echivalent cu a
face sacrificiile zilnice pentru atingerea scopului. Conceptualizarea unei alegeri apare
deasemenea când spunem lucruri fără sens, ca: “Am să fac asta” sau, mai rău: “Trebuie
să fac asta”. Aceste declarații sugerează că decizia a fost deja luată -”E ca și făcut!”
Totuși, spunând “Se va întâmpla”, nu se are în vedere pregătirea care poate fi
necesară, nevoia de a gândi cu mare atenție la rezistența la schimbare și, cel mai
important, momentul critic când demonstrezi că angajamentul se bazează pe fapte, nu
vorbe.

“Bobocii nu câștigă meciul de fotbal.” Nu compara entuziasmul pentru schimbare cu

disciplina necesară înfruntării provocărilor. Când ești în menghina terorii care însoțește
TOC, inspirația și curajul emoțional avute în ședința de terapie de ieri, va zbura pe
fereastră. Mulți dintre pacienții mei au căutat să-și furnizeze inspirația necesară
confruntării provocărilor afecțiunii. Totuși, când ai experimentat frica, deznădejdea, vina,
depresia sau alte emoții dureroase, trebuie să fii dispus să sari în infernul terorii chiar
dacă îți place sau nu, și nu pentru că ești “entuziasmat de asta.” Mulți pacienți părăsesc
ședința simțindu-se inspirați să schimbe lumea. Ei au fost infuzați de psiholog, preot,
rabin cu un nou spirit și brusc se simt capabili să trăiască viața dorită. Problema acestei
abordări este viața scurtă a experienței. Așa cum am stabilit înainte, nu te păcăli cu
stimulentele emoționale pe care le poți simți când părăsești ședința de terapie, pentru

24
munca grea necesară completării sarcinilor de acasă, care au importanța principala.
Fiind “motivat“ sau “inspirat” este ceva trecător; în final, alegerea, disciplina și munca
grea sunt agenții schimbării.

Când apar temele dificile ale provocărilor de acasă, este de fapt contraproductiv să te
reasigurii că vei termina cu succes sarcinile. Pașii implicați în completarea unei sarcini
neplăcute includ: să aloci timpul, să confrunți disconfortul și să accepți posibilitatea ca
realizarea aceastei teme să fie o experiență mizerabilă. De fapt, adesea le fac
pacienților predicția că cei mai mulți vor eșua în realizarea angajamentului. Făcând
această predicție negativă, ei au oportunitatea de a-și confrunta propria minte.

LECȚII DE LA CHARLIE

Ce poate să ne învețe Charlie Brown despre diferența dintre autonomie și acceptarea a

ceea ce este posibil să se întâmple, și a fi seduși de ce sperăm să se întâmple. Charlie
Brown este un fel de “om din popor.” Toate nesiguranțele, speranțele, visurile și
credința în potențialul umanității sunt reprezentate în viața și caracterul lui Charlie
Brown. Dușmanul lui Charlie este Lucy. În fiecare episod al lui Charlie Brown, Lucy îi
oferă oportunitatea de a lovi cu piciorul o minge de fotbal, pe care i-a promis că i-o ține.
Ea a mai făcut promisiunea de multe ori înainte și mereu, în ultimul moment, chiar când
Charlie vrea să lovească mingea, îndepărtează mingea și Charlie zboară prin aer,
zăpăcit, realizând că a fost încă o dată păcălit. De fiecare dată când se oferă să-i țină
mingea, Charlie gândește: “De data asta Lucy e sinceră. Ea a recunoscut că a fost
mincinoasă în trecut, dar de data asta e complet sinceră. De data asta a promis că
lucrurile vor fi diferite.” Charlie ne învață că “speranța este eternă!” Făcând alegeri
bazate pe ceea ce sperăm, decât pe ceea ce e posibil să se întâmple, este o greșeală.
Este important să avem în minte că adesea realitatea nu este ceea ce ne dorim.
Realitatea înseamnă deseori să fim în locuri nedorite și în circumstanțe neplăcute.

Încurajez pacienții să găsească sens într-o întâmplare de viață și să fie gata să

confrunte provocările și să facă tot ce pot mai bine în circumstanțe grele pe care ei nu
le-au creat. Le sugerez că depășirea dificultăților prezentate de propria minte este o
sarcină nobilă care va favoriza dezvoltarea emoțională.

PROBLEME PE NEAȘTEPTATE

Consideră urmatoarele: În cele două zile de la ședința de terapie, ai fost foarte agresiv
să faci toate exercițiille de expunere cu care ai fost de acord. Ai făcut cu fidelitate 10
expuneri dureroase în fiecare din aceste două zile. Este joi și descoperi că ai anxietate
mică sau deloc în legătură cu tema centrală a TOC-ului. Câtă bucurie să fii atât de liber
de stres! Apoi, alarma telefonului pornește și îți amintești că e timpul pentru alt exercițiu
de expunere. Ce faci? Cât este de tentant să sari peste! Cum poate terapeutul tău să se
aștepte ca tu să întrerupi minunatul sentiment de pace pe care-l trăiești?

25
Acest moment critic poate prezice dacă pacientul va avea o recuperare cu succes.
Pacienții care înțeleg natura terapiei și importanța agresivității întregului tratament - nu
contează cât de “bine” se simt - vor fi dispuși să răstoarne întreaga situație. Acești
pacienți se vor baza pe progresele făcute, în ciuda tentației de a-și păstra calmul.
Interesant, pacienții care în acest moment sunt angajați activ în expunere și sunt dispuși
să întrerupă sentimentul de pace, este posibil să descopere, paradoxal, că
experimentează încă o zi de pace. Foarte posibil, creierul va interpreta alegerea
conștientă pe care au făcut-o să caute și să activeze sitemul de alarmă cu mesajul
că tema țintă nu este de fapt un pericol. Pe de altă parte, pacienții care evită
exercițiile de expunere, astfel încât să susțină pacea, trimit semnale către creier
că gândurile la care nu sunt dispuși să se expună sunt pericole și creierul va începe să
le testeze din ce în ce mai mult și mai des.

Mulți pacienți intră în terapie cu o suferință profundă și în acel punct sunt determinați să
urmeze tratamentul cu devotament și curaj. Ca urmare a progreselor, stresul tinde să
descrească gradual. Cei care aderă la protocolul tratamentului experimentează o
ușurare a simptomelor. Într-adevăr cei care aderă sârguinicioși la protocoalele
terapeutice experimentează o reducere a simptomelor considerabilă. O capcană
comună pe care pacienții o întâlnesc în acest stadiu al tratamentului este fenomenul de
“diminuare a beneficiilor.” Cum am spus de repetate ori, succesul acestei terapii
depinde de continuarea exercițiilor de expunere. Dacă, ca și rezultat al descreșterii
nivelului de stres, pacienții devin mai puțin conștiincioși în aceste expuneri, rata
progresului va încetini. Așadar, este important ca pacienții să-și susțină realizările,
continuând exercițiile de expunere cu sârguință nediminuată chiar dacă simptomele
încep să descrească. Este nevoie de un curaj și determinare considerabile în acest
punct al terapiei să continue să invite durerea și anxietatea TOC în viețile lor, dar este
esențial să facă asta dacă doresc să finalizeze recuperarea.

SCURGEREA AUTONOMIEI

Cred că în viață este greu să ne susținem valorile și să progresăm spre scopurile

noastre. Susținerea unei vieți disciplinate este într-un fel ca înotul împotriva curentului
unui râu. Când ne culcăm pe lauri și oprim înotatul, pierdem impulsul și putem începe
să alunecăm înapoi. Chiar să ne menținem starea actuală necesita efort, deoarece doar
să stăm în același loc pentru a rezista curentului este greu.

Este ceva obișnuit pentru pacienți să privească la succesul altcuiva și să concluzioneze

că acela este într-un fel “special”. Ei pot spune: “Wow, aș dori să am asemenea
disciplină. N-aș putea să fac niciodata asta”, excluzând capacitatea lor de a realiza
asemenea lucruri. Ei pot concluziona că pur și simplu sunt leneși. Este tragic când
pacienții se privesc ca o “subclasă” a umanității căreia îi lipsește abilitatea de a avea
succes. Obținerea succesului în tratamentul TOC este un scop care necesită o mare
perseverență, angajare, sacrificiu și curaj. Tratamentul impune ca pacienții să ia
inițiativa ignorării instinctului de supraviețuire și să aleagă să nu raspundă alarmelor
creierului.

26
Din păcate, mulți pacienți se văd ca niște victime ale circumstanțelor și că există niște
limite care fac dificilă, dacă nu imposibilă atingerea scopurilor lor în viață. Ei trăiesc în
limita minții: “Nu pot să o fac.” Încurajând acești pacienți să-și testeze rezistența
emoțională poate rezulta o reacție în care ei pot spune terapeutului: “Dacă m-ai înțelege
mai bine, doctore, ai realiza că am limitări care fac sarcina imposibilă. Ești la fel ca și
ceilalți, care mă încurajează să încerc doar pentru că nu sunt conștienți de profundul
handicap pe care-l am. Încrederea ta în mine este de fapt un semn că nu înțelegi cât de
limitate sunt abilitățile mele și asta mă face mai puțin încrezător ca mă poți ajuta.”
Pacienții care se văd ca niște victime au nevoie de un proces terapeutic special. Acești
pacienți nu beneficiază de încurajare deoarece se simt incapabili să facă o schimbare,
și pot interpreta încurajarea ca o indicație că nu sunt înțeleși. Asta îi poate face să se
simtă respinși și singuri. Câteodată, pentru a facilita alianța terapeutică, un terapeut
trebuie să fie de acord cu sentimentele pacientului de neputință. În aceste cazuri, le pot
spune pacienților că nu o să sugerez tehnici care să faciliteze recuperarea până când
nu mă asigură ca sunt deplin conștienți despre propria percepție și despre limitarile
lor. Până când acest moment de insight este atins, deseori încerc să văd lumea prin
ochii lor, chiar dacă asta inseamnă ca ocazional să fiu de acord cu afirmația că sunt
neajutorați. A fi empatic cu percepția pacienților despre ei că sunt slabi poate servi ca o
oglindă în care pot vedea că se subestimează, iar în final să poată respinge astfel de
perspective auto-distructive.

Când privești atleți de top discutând despre factorii care au contribuit la succesul lor, ei
spun lucruri similare. De exemplu, mulțumesc lui Dumnezeu pentru norocul lor.
Deasemenea declară că sunt oameni obișnuiți care-și doresc să obțină ceva de care le
pasă cu adevărat. Ei vorbesc mai mult de perseverență decât de talent. De fapt, rareori
atribuie succesul faptului că s-au născut cu abilitați speciale. În loc, pot spune că cred în
același potențial de excelență existent în fiecare din noi.

“Lenevia” este cel mai comun cuvânt care ne limitează. Aprobând conceptul de lenevie
este un exemplu a ceea ce numim “scurgerea autonomiei.” Iată-ne setând limite ale
capacitații noastre de a face alegeri dificile bazate pe factori neautonomi. În acest caz,
factorul neautonom este evaluarea noastră ca indisciplinați. Un pacient poate
concluziona: “Din moment ce sunt leneș, îmi lipsesc calitățile pe care le au cei care
chiar își fac sarcinile.” Ca psiholog și ca partener al pacientului în procesul terapeutic,
niciodată nu accept această scuză. Este vitală pentru pacient asumarea responsabilității
pentru dorința sau lipsa dorinței de a experimenta durerea. “Sarcina a fost prea dificilă -
nu am putut s-o fac” este înlocuită cu “Nu am vrut să îndur disconfortul” sau
“Disconfortul anticipat despre exercițiul de expunere a fost mai mult decât eram dispus
să îndur”. Adesea am fost martor la efectele benefice ale asumării resposabilitații de
către pacienți ale alegerilor făcute. Tindem să facem mai multe alegeri disciplinate când
suntem conștienți de opțiunile valabile pentru noi și când ne asumăm responsabilitatea
pentru deciziile finale.

Mi-aș dori să fi avut un bănuț de câte ori am auzit un pacient spunând: “Nu pot să fac
asta.” Asta e altă formă pentru o formulare “toxică.” Implementând o strategie atentă și

27
luându-și resposabilitatea este mult mai productiv. Dacă decizi să nu termini sarcina,
atunci recunoașterea că ai ales conștient această acțiune este o abordare mult mai
sănătoasă decât să nu-ți asumi responsabilitatea că ai ales calea “nedisciplinată” și că-
ți lași sentimentele să-ți conducă ziua. “Este adevărat că nu poți să o faci sau gândul
expunerii la o asemenea provocare este copleșitor? Ești dispus să-ți urmezi agenda și
să riști o posibilă reacție emoțională ca urmare a provocării?” Punând aceste întrebări
reprezintă o strategie de comunicare terapeutică care facilitează conștiența și
autonomia.

“Scurgerea autonomiei” include și afirmații cu cuvinte ca: “trebuie”, “ar trebui”, “ar trebui
să” (ca în “Trebuie să fac acest exercițiu”). Asemenea expresii impun cereri creierului
încercând să-l convingă să rezolve tema dată. Oamenilor le displace obligația de a
efectua orice sarcină și sunt rezistenți la astfel de așteptări, indiferent că vin de la alții
sau de la ei înșiși.

PREA BOLNAVI PENTRU A LUA MEDICAMENTE

Tragic, un mic procentaj din pacienți sunt serioși în dorința de a avea succese
terapeutice, dar afirmă categoric că sunt prea afectați de boală pentru a face alegerile
care să-i conducă la recuperare. În acest grup se pare că autonomia a fost înlocuită de
vocea afecțiunii. Ei au conceptual dorința de a realiza beneficii terapeutice, dar
îngrijorarea permanentă îi copleșește în a face alegeri independente. Anxietatea lor
spune “Sari!” iar ei întreabă “Cât de sus?” Adesea iau parte la ședințe căutând ca
terapeutul să le inoculeze convingerea, motivația și determinarea de a face progrese.
Deoarece acestor pacienți se pare că le lipsește voința de a gestiona și a trece peste
provocări, prognoza este slabă. În timp, ei pot concluziona că terapeutul lor nu e capabil
să le ofere rezistența de care au nevoie pentru succesul ERP și renunță sau caută alt
terapeut, care, cred ei, le poate inocula curajul de a trece peste afecțiune.

FĂCÂND O ALEGERE

Cu toate căile pe care oamenii le au pentru a evita alegerile unei vieți sănătoase, este
vital să identificăm mecanismele mentale care să asigure alegerile pentru realizarea
scopurilor noastre.

SACRIFICIUL

Fiecare alegere implică posibilitatea unei pierderi în sensul unui “drum ne

ales”. Alegerea mea pentru o vacanța pe plajă înseamnă că voi pierde schiatul anul
acesta. Alegând să alerg sâmbătă dimineața, înseamnă că voi sacrifica posibilitatea
unui timp liber liniștit și o binemeritată odihnă după o săptămână de lucru grea.
Participând la piesa fiicei mele din clasa a treia, înseamnă că voi lipsi de la partida de
carți cu băieții. Evident, unele sacrificii sunt mai ușor de făcut decât altele, dar o
considerare a ceea ce suntem dispusi să facem, este esențială dacă vrem să realizăm
niște scopuri. Când suntem tentați să alegem calea care necesită cel mai mic sacrificiu,

28
ar fi înțelept să constatăm prima dată ce alegere reflectă valorile noastre și este de
interes pe termen lung.

Pentru a te recupera de la TOC, trebuie să fii dispus să faci sacrificii. În această

afecțiune, creierul trimite false semnale că tu, cineva pe care-l iubești sau oameni
nevinovați sunt în pericol și tu trebuie să decizi dacă, pentru binele pe termen lung al
recuperării, ești dispus să sacrifici rapida ușurare pe care creierul îți spune că o vei
avea dacă recurgi la compulsiile comportamentale sau cognitive. Desigur, conform
creierului tău, să nu efectuezi ritualul de siguranță ar fi o prostie, dar este important să-ți
amintești că ai opțiunea renunțării la ușurarea promisă, de dragul depășirii într-un final a
tulburării. Portarul trebuie să decidă dacă e dispus să sacrifice sentimentul siguranței,
astfel încât să învingă peste tentația de ritualizare și să creeze un fals sens de
siguranță. Un pacient competent poate spune: “Dacă sacrific acest moment de pace și
confort, voi face un pas sănătos către recuperarea pe termen lung.”

RESPONSABILITATEA

A fi responsabili cu noi sau cu ceilalți pentru acțiunile noastre ajută la asigurarea că

facem alegeri disciplinate. O cale prin care putem face asta, este ținerea unor liste ale
obiectivelor zilnice pe care ni le-am stabilit și acțiunile de realizare a lor. Cercetările au
arătat că simplul fapt de a ține un jurnal zilnic exact poate sprijini angajamentul pentru
realizarea scopului tău. Problemele de comportament pentru care asemenea
automonitorizare este folositoare, includ mâncatul în exces, exerciții de evitare, fumatul,
trasul compulsiv de păr, și obiceiuri ca răspuns la țepii TOC. Ca adaos la ținerea unui
jurnal, să ai un prieten apropiat pe care să-l informezi poate spori angajarea de a face
alegeri disciplinate. De obicei îmi încurajez pacienții să scrie pe hârtie, pe computere,
tablete sau alte dispozitive, atât a alegerilor disciplinate cât și a celor de ușurare, pe
care le-au făcut. Când se simt tentați să evite să facă alegeri disciplinate, faptul că vor
avea înregistrări cu aceste alegeri poate îmbunătăți șansa ca ei să facă acțiuni benefice
pe termen lung.

Ocazional, când pacienții găsesc că e greu să urmeze aceste teme săptămânale, le dau
sugestia a ceea ce se numește “contract comportamental.” Termenii acestui contract
sunt: Pacientul pune o anumită sumă de bani într-un plic cu adresa unei organizații pe
care o disprețuiește. Pacientul este de acord apoi că, dacă nu face un minimum din
temă pe o perioadă de timp specificată, plicul va fi trimis.

Iată cum acest aranjament a mers cu unul din pacienții mei. Sheldon nu și-a completat
tema și a fost de acord să intre într-un contract comportamental cu mine. El a pus 50$
într-un plic cu adresa Asociația Naționala a Armelor. Sheldon era un democrat
înverșunat care a susținut puternic controlul armelor și ar fi făcut orice să evite
contribuția către o organizație pe care o ura atât de mult. Ca să cresc imboldul, l-am
prevenit că va fi inundat de solicitări de bani de către alte organizații din țară. Această
perspectivă a fost atât de oribilă, încât foarte repede a adus nivelul de îndeplinire la
90%, ceea ce era suficient în termenii contractului.

29
CALEA NEALTERATĂ

Desigur, înainte de a putea culege roadele unei “căi nealterate”, ai nevoie de o cale de
urmărit în primul rând! O bună modalitate de a începe este de a seta niște ținte pe o
perioadă relativ scurtă - o oră, o zi, o săptămână. Atenție să nu fiți abătuți de la subiect
de către alegerile “conceptualizate” discutate anterior. Nu fixați scopuri care să rămână
pentru totdeauna în viitor. Fixând un scop pentru următoarea oră, poate deveni temelia
unei vieți disciplinate, conștiente.

Zicala “Omul plănuiește și Dumnezeu râde”, subliniază dihotomia între scopurile

noastre conceptualizate și să facem ce este necesar pentru a le realiza. În plus,
evenimentele neprevăzute în viață pot face urmărirea scopurilor și mai grea. Scopurile
voastre pot fi la fel de simple și directe ca plimbarea câinelui sau împăturirea rufelor,
sau pot fi mai ambițioase, ca de exemplu: să dai cinci sute de telefoane la muncă, să
începi ziua cu o alergare de cinci mile sau să faci zece exerciții de expunere în fiecare
zi.

Oamenii angajați în tratamentul TOC adesea se confruntă cu o dilemă când au

oportunitatea de a face un exercițiu de expunere pe neașteptate. Creierul poate spune:
“Dacă nu faci exercițiul chiar acum, nu te vei recupera din TOC”, dar dacă nu ți-ai
plănuit să faci exercițiul de expunere la acel moment, ce ai de făcut? Mulți dintre
pacienții mei sunt surprinși când le sugerez să nu facă expunerea neprevăzută.
Oamenii disperați pentru recuperare pot deveni mult prea zeloși în efortul lor și adesea
expunerile neplanificate pot avea efecte negative asupra vieților lor.

Urmând o “cale nealterată” implică a seta scopuri specifice pentru acea zi. Alegi un plan
și îl urmezi riguros. Nu putem alege modul cum ne simțim, nici nu putem controla
evenimentele din jurul nostru, dar dacă trecem ziua și ne ținem de calea planificată,
putem avea un impact major în stabilitatea stării noastre. Din nou, dacă dorești să știi ce
să faci cu terapia, privește la cum alegi, nu cum te simți. Completând toate temele și
sarcinile setate pentru o zi dată, în ciuda anxietății, oboselii, tristeții, îți poți stimula
moralul extraordinar. Ține minte că anticiparea durerii care tu crezi că va acompania o
anumită activitate, este de obicei mai inconfortabilă decât durerea însăși. Recunoscând
că fiecare moment pe care-l trăim în viață așa cum am intenționat poate fi o sursă de
mare satisfacție - chiar în mijlocul unei furtuni emoționale care urlă în jurul nostru.

Este de la sine înțeles că șomajul este o sursă de mare stres emoțional. Absența unui
job poate trimite multă lume în depresie adâncă și disperare. Când fiecare zi este ca un
weekend, avem puține lucruri de așteptat cu nerăbdare (cum ar fi sărbătorirea terminării
unei săptămâni de lucru!). Consider șomajul o contribuție majoră atât la depresie, cât și
la dereglări comportamentale. Aceasta este o stare de spirit foarte periculoasă în care
te poți găsi. Stabilind un fel de structură zilnică atunci când ești șomer este esențial
pentru menținerea autonomiei și echilibrului emoțional. Fixează o oră de trezire dificilă
și fii sigur că te trezești când sună alarma. Acest act simplu poate începe o zi de alegeri
disciplinate.”Mi-am asumat să mă trezesc la acea oră și este exact ora la care m-am dat
jos din pat. Am făcut asta în ciuda enormului instinct de a reseta alarma și de a amâna

30
durerea începerii zilei”. Oamenii pentru care procrastinarea este o problemă în viață,
vor fi tentați să pună “butonul amânării”, una din cele mai mari invenții de înfrângere a
autonomiei create vreodată! Deci, trezește-te, fă-ți rutinele normale dimineața și ieși din
casă, chiar dacă doar pentru o plimbare rapidă în jurul blocului. Planifică activitați și,
ceea ce e mai important, caută o slujbă nouă.

RĂMÂNEȚI ANGAJAȚI ÎN PROCES

Uneori, când lumea pare că se prabușește în jurul tău și că viața nu merită trăită, cel
mai bine este să-ți reamintești că ești “angajat într-un proces.” Este o strategie mentală
împrumutată de la disciplina “mindfulness”.

Când conducea spre muncă într-o luni dimineață, Brian s-a trezit bombardat de gânduri
perturbatoare și emoții la un asemenea nivel, încât a vrut să se întoarcă acasă și să se
bage în pat. Înainte de a lua decizia, totuși, a examinat alegerile valabile pentru el. Să-și
continue drumul și să rămână angajat pe calea nealterată sau să-și ia concediu
medical și să spere că mâine va fi o zi emoționala mai bună. Brian a ales să o ia pas cu
pas și să meargă la muncă. La sfarșitul zilei, a simțit satisfacția că a ales bine,
îndeplinindu-și scopul zilei. Concentrându-ne pe micile alegeri făcute în activitățile
zilnice, ne poate centra. Când ne comportăm autonom, ne reîncărcăm resursele
emoționale.

Să rămânem pe calea nealterată este o componentă crucială a disciplinei necesare în

recuperarea TOC. Terapia implică un mare număr de angajamente zilnice, numite
exerciții de expunere. În ciuda unei cantități imense de riposte emoționale ale creierului,
este esențial să faci aceste exerciții și să urmezi toate protocoalele tratamentului. Cu
alte cuvinte, chiar dacă ești provocat de anxietate, ai nevoie de disciplina menținerii în
terapie. Prin lipirea de calea aleasă, realizezi primul scop al terapiei, care este de a
demonstra creierului că țepii sunt irelevanți în alegerile făcute. Desigur, TOC poate crea
o iluzie convingătoare a relevanței temelor sale, de aceea pacienții mei îmi spun
adesea, “Cum să tratez țepii ca irelevanți, când ei se simt atât de relevanți?” Răspunsul
pe care-l dau mereu este să aleagă irelevanța și să arate creierului că în ciuda
gândurilor distructive și stresului emoțional copleșitor, să-și continue calea aleasă și
nimic în procesul vieții lor nu s-a schimbat.

Un alt obstacol pentru cei suferinzi de TOC este demoralizarea pe care o simt când
realizează că nu au control asupra activității distructive a creierului. TOC te poate
inunda cu sentimente de teroare, vină, distragere și oboseală. Poți începe să te simți ca
și cum abia te mai cunoști. Pare că funcționezi la un nivel foarte jos față de ce ești
capabil și regreți persoana care ai putea fi. Pentru a evita aceste sentimente de
demoralizare, eu folosesc o frază ciudată pentru a descrie răspunsul terapeutic. Le
spun pacienților mei să fie dispuși să “trăiască cu firimituri.” Ce înțeleg prin asta este că
pacientul ar trebui să ia orice parte cât de mică din capacitatea de a alege care i-a
rămas și să-și continue viața cu orice resursă rămasă. Îi îndemn să aibă satisfacția că
“sunt înca în joc.” Nu fiți distruși că funcționați doar la 20% din capacitate. Rămânând
angajați în proces, aveți oportunitatea de a continua agenda, să continuați să faceți

31
progrese spre recuperare. A rămâne angajați în proces, în ciuda variațiilor emoțiilor,
este adevărata victorie. Merită repetat că trebuie să faci alegerea bună, nu simțitul bine
adevărata prioritate. Să rămâi angajat în proces in ciuda inerentei schimbări emoționale
este adevărata victorie.

Luați decizii și acțiunile vor conta. Susțineți-vă valorile. Fiți ghidați de moralitate.
Urmăriți-vă agenda și scopurile. Nu așteptați vreo “motivație”. Plănuiți înainte, alocați
timp și faceți fără ezitare angajamente la fiecare pas al drumului spre recuperare. Și
când vă confruntați cu provocări ale tulburării, asigurați-vă că alegerea autonomă are
ultimul cuvânt.

MINDFULNESS

Mindfulness (mintea prezentă) este un instrument esențial în tratamentul TOC. Pacienții

sunt instruiți să fie “conștienți în momentul prezent” de activitatea independentă a
activității creierului cum generează acele semnale de stres caracteristice tulburării.
Pacienții sunt ghidați să observe, mai degrabă decât să reacționeze, la experiențe
negative și asocieri stresante produse de creier. Efectele terapeutice ale acestor
“metode observaționale” pot fi consolidate având pacienți care descriu simptomele de
anxietate folosind termeni concreți și obiectivi. Mai degrabă decât exclamarea: “Oh,
Doamne, tocmai am avut gândul că aș putea să-mi rănesc copilul când îi schimb
scutecul! Simt că mă pierd”, un pacient avizat ar spune: “Creierul meu tocmai a produs
gândul că s-ar putea să-mi rănesc copilul când îl schimb, inima îmi bate tare, stomacul
se simte ca și cum aș fi băut din canalizare, iar capul mă doare ca după un viciu.”
Această strategie îmbunătățește simțul de independență a portarului față de durere,
anxietate și vină care acompaniază alarmele de pericol ale creierului și duce la o
descreștere în intensitate a durerii emoționale.

Cercetări ample au determinat că atunci când suntem conștienti de experiențele

dureroase și facem o alegere nu pentru a căuta ușurarea, efectul este reducerea
severității durerii. Astfel, a alege să te angajezi într-un exercitiu de expunere și în
același timp să fii dispus să confrunți disconfortul emotional tinde să scadă înclinația
creierului de a livra reacțiile emoționale anticipate.

John a venit din greșeală în contact cu un obiect care credea că e contaminat. Ca

răspuns, a avut un puternic impuls cognitiv și emoțional de a se spăla pe măini. La
început, a cedat impulsului și din reflex s-a dus spre chiuvetă să spele contaminarea
imaginară. Chiar când a ajuns la chiuvetă să dea drumul la apă, totuși, și-a spus: “Acum
experimentez nivelul 6 la Unități Subiective de Disconfort (Subjective Units of Distress
/SUDs) și aleg conștient să mă spăl pe mâini și cedez în fața anxietății.” John este atent
la bătăile repezi ale inimii, amețeală, grețuri, palme transpirate și slăbiciunea
genunchilor. El și-a spus: “Acum cedez în fața anxietății și recunosc că-mi pierd
libertatea cedând în fața pericolului făcând acest ritual”. Dar când a pus mâna pe
săpun, a realizat că are oportunitatea în acest moment să facă o alegere diferită. S-a
oprit, a pus jos săpunul și s-a îndepărtat de chiuvetă, fiind decis să ia disconfortul cu el.
În acel moment, John a stabilit că era dispus să facă alegerea de a rezista tentației

32
spălării mâinilor. Cu alte cuvinte, a refuzat să permită emoțiilor să dicteze acțiunilor.
Actionând așa, a exersat disciplina minții prezente. El nu s-a judecat pentru că a avut
un moment de anxietate; el a examinat alegerile și a făcut un angajament pentru
recuperare. Și chiar dacă John s-ar fi spălat pe mâini, ar fi facut-o rămânând conștient
că este în controlul destinului sau și și-ar fi asumat responsabilitatea că cedează
anxietății.

Când te angajezi într-un exercițiu de expunere sau confrunți o expunere neanticipată,

este o oportunitate să răspunzi conștient sistemului independent responsabil de
anxietate. În acest timp, este important să te întrebi: “În acest moment gestionez o
provocare (fără nici o rezistență) sau îmi fac obiceiurile ca să scap?” Cu alte cuvinte,
mă adaptez sau mă opun? daca răspunsul este “da, mă adaptez”, poți să ai încredere
că faci ce este mai bine, referitor la cum te simți.

Ca și mindfulness, o strategie numită “intenția paradoxală” vă poate ajuta să răspundeți

într-un mod autonom la provocările TOC. Intenția paradoxală este o tehnică terapeutică
adesea asociată cu “psihologia inversă.” Avem o intenție paradoxală când îi spunem
unui prieten care țipă, “Vorbește mai tare, nu te aud”.

Bob realizează ca la diverse întruniri, vorbește întotdeauna despre subiectul favorit - el

însuși - și soția l-a atenționat că este o gafă socială. Bob va rezolva asta la următorul
eveniment și lucrurile vor fi diferite. Totuși, de fiecare dată când participa la alt
eveniment, revenea la vechiul obicei. Paradoxal, convingerea lui Bob că este pe cale
să-și schimbe comportamentul, a redus vigilența creierului în căutarea problemei. Mulți
pacienți fac această greșeală din nou și din nou când spun lucruri ca: “N-am să mai spăl
mâinile absolut deloc data viitoare când mă voi simți anxios”, sau “Nu voi mânca desert
la restaurantul meu favorit diseară, chiar daca e ziua mea.” După un șir de asemenea
eșecuri, este foarte ușor să cazi pradă sentimentelor de frustrare, deznădejde. Bob a
discutat despre frustrarea sa cu prietenul său Kurt, care i-a propus următoarea
strategie: În loc de a aștepta sau spera la un succes în schimbarea comportamentului,
Bob poate prezice că va eșua complet în a face schimbarea și-și va petrece seara
vorbind doar despre el însuși. Această tehnică poate fi eficace deoarece alertează
creierul cu faptul că problema este probabil să apară, și ca rezultat, va veghea atent
apariția.

Mai demult în cariera mea, am lucrat cu un pacient care părăsea biroul meu în fiecare
săptămână plin de entuziasmul că a învins TOC. El a făcut repetat greșeala de a crede
că spiritul revigorat și credința în rezolvare îl va duce la recuperare pe termen lung. Așa
cum s-a dovedit, progresul s-a clătinat a doua zi după ședință. În fine, i-am spus să
înceapă fiecare zi prezicând de câte ori va ceda impulsului creierului și va face
ritualurile. Această abordare va implementa două componente importante ale
tratamentului: automonitorizarea și intenția paradoxală.

Studiile despre managementul durerii sugerează că experiența noastră este puternic

influențată de faptul de a avea control sau nu asupra ei. Dacă un pacient își ia
angajamentul să se angajeze într-o expunere, reacția emoțională va fi micșorată

33
deoarece s-a implicat deliberat. Decizând conștient să experimentezi disconfortul și să
aduci provocarea în activitatea zilnică, poate trimite un semnal către creier că-ți asumi
riscul voluntar și că ești dispus să accepți provocări emoționale. Interesant, în
asemenea cazuri probabilitatea de a experimenta provocări emoționale este redusă
deoarece creierul este mai puțin înclinat să emită semnale de stres când se pare că
alarmarea nu e necesară.

ALEGEREA NEJUSTIFICATĂ

În tratamentul TOC, foarte frecvent pacienții experimentează o nevoie disperată de a fi

asigurați de terapeut că pericolul nu e real. Pacienții caută liniștea pe diferite căi,
internet, chat, terapeuți. Totuși, aceste eforturi rar, dacă vreodată, produc o ușurare de
lungă durată, de fapt, măresc afecțiunea. Tratamentul comportamental al TOC se
bazează foarte mult pe exerciții de expunere, în care pacientul provoacă intenționat
stimulii fricii. Aceasta se realizează fie prin gândirea deliberată a pacientului la un
subiect care-i provoacă anxietate, fie prin acțiuni pe care le găsește periculoase. Înainte
ca pacienții să fie dispuși să facă expunerea, totuși, doresc să fie asigurați de terapeuți
că riscul nu e real și că nu vor suferi consecințe negative. Un pacient poate întreba:
“Steve, dacă am succes în tratament, și ca rezultat, nu mai sunt anxios în legătură cu
posibilitatea de a-i răni pe ceilalți, atunci ar putea terapia să mărească șansele de a-i
răni de fapt?” Ca răspuns la întrebare, îmi încurajez pacienții să aleagă expunerea fără
nici o asigurare că riscul nu este real.

O formă dificilă a TOC implică teama că ceilalți pot fi răniți de neglijența pacientului sau
de vreo activitate în care pacientul este implicat. Mă refer la acest tip de TOC ca la
“TOC de responsabilitate”, în care suferinzii se simt obligați să protejeze pe cineva (în
afară de ei inșiși). Ce face această formă de TOC dificil de tratat este componenta vinei.
Nu doar induce anxietatea că ceilalți pot fi în pericol, dar pacienții devin îngrijorați că pot
fi responsabili de rănirea lor, dacă eșuează în tabieturile lor de a-i proteja. Expunerea în
această formă a TOC necesită ca pacienții să-și trădeze instinctul de a proteja pe
ceilalți. Tratamentul efectiv reclamă ca pacientul să arate creierului că alarma este
irelevantă. Doar spunând creierului că un risc nu e real, este insuficient. Tratamentul de
succes reclamă să fie demonstrat prin acțiuni că pacienții nu vor asculta alarmele
creierului despre faptul că vor răni pe ceilalți.

Mult timp este irosit când pacienții cu TOC dezbat dacă subiectele de care le este frică
sunt reale sau nu. Deși dezbaterea poate părea justificată multor pacienți și unii
terapeuți consideră că este o parte a terapiei, nimic nu poate fi mai departe de adevăr.
Adesea pacienții doresc cu disperare să se asigure dacă sunt sau nu cu adevărat în
pericol ei înșiși sau îi pun în pericol pe alții. În cele din urmă, totuși, recuperarea
depinde de “un pic de credință” în sensul de a fi dispuși să provoci frica, anxietatea,
vina sau alte emoții în legătură cu un gând sau acțiune fără să ai dovada că pericolul
nu este real.

Să faci o alegere nejustificată implică să faci o acțiune fără să fi stabilit în nici o măsură
dacă riscul acelei alegeri este real. O alegere nejustificată este cea pe care o facem

34
fără să căutăm un raționament. I-am spus odată unui prieten că nu-mi place să mănânc
banana splits. A fost surprins și m-a întrebat de ce nu-mi plac. Răspunsul meu a fost
simplu: “Nu-mi plac.” De ce? Pentru că nu-mi plac. Fiind centrat, nu trebuie să-ți justifici
preferințele. Poți avea propria perspectivă fără să dai explicații.

Pentru a lua o decizie dacă urmezi un scop, pare rezonabil să determini cât de mult
dorești asta și dacă ești dispus să faci sacrificiile necesare. Înainte ca John să ia
telefonul și să programeze prima ședință, s-a gândit serios dacă era un moment bun să
înceapă un proces terapeutic nesigur și provocator. Înainte de a suna un terapeut
comportamental, a fost implicat în “terapie conversațională” neproductivă, pe termen
lung și era extenuat emoțional. El a studiat cu atenție terapia comportamentală și a
concluzionat că-i dădea speranță, deci a decis să continue cu ea. Luând decizia, și-a
exprimat disponibilitatea să facă orice este nevoie pentru recuperare.

De partea cealaltă, dacă iei în considerare să vizionezi material homosexual ca

exercițiu de expunere pentru țepii că ai putea fi gay. nu ar trebui întai să ai unele dovezi
că de fapt ai TOC și nu treci printr-o criză de recunoaștere a orientării ? Din păcate,
dorința de a obține informații înainte de a începe terapia de expunere, este o altă formă
de căutare a răspunsurilor. Când ai TOC creierul e disperat să securizeze garanția
siguranței. În consecință, întotdeauna vei simți urgența de a găsi răspunsuri la
asemenea întrebări înainte de a te angaja în expunere. Când pacienții se confruntă
inevitabil cu incertitudinea, le vorbesc despre “a avea puțină credință”. Angajând
asemenea strategie poate fi mai ușor să aleagă să participe chiar fără asigurarea că
fricile lor sunt ilegitime. Așa cum am scris într-unul din articolele mele “În întrebare stă
răspunsul.” Cu alte cuvinte, dacă ești nesigur că sursa anxietății despre un risc potențial
este TOC, este cel mai bine să tratezi ca atare și să provoci anxietatea. Când ai de-a
face cu TOC, trebuie să suspenzi orice încercare de a determina ce este “real” și să
vezi toate întrebările în legătura cu tema cu care te lupți, ca fără răspuns. Când sunt
întrebat “Dar nu este posibil să am TOC și să și fiu gay”, răspunsul meu este “Îți
sugerez să iei întrebarea cu tine, deoarece este în legatură cu tema TOC-ului”.

Când întreb pacienții: “Ce ai mai făcut săptămâna trecută?”, îmi aleg cuvintele cu grijă.
De fapt nu întreb: “Cum te-ai mai simțit săptămâna trecută?” sau “Cât de mult te-a
provocat tulburarea săptămâna asta?” Unul dintre conceptele pe care pacienții le
acceptă cu greu, este că măsura a ceea ce fac bine în terapie, sunt alegerile pe care le
fac, nu cum se simt. Chiar dacă creierul continuă să-ți trimită semnale stresante, nu
este factorul relevant pentru progresul făcut. Dacă un pacient spune: “A fost o
săptămână superbă pentru ca am avut puține provocări de la TOC”, răspunsul este: “Și
cum ai fi fost dispus să iei provocările creierului, dacă chiar ar fi apărut?” Dacă scopul
este să-ți calmezi creierul în legătură cu subiectul TOC, atunci arată-i că tema nu este
relevantă. Dacă privești absența provocărilor ca pe un scop al terapiei, atunci creierul
va procesa că provocarea este un pericol și rezultatul va fi și mai multe provocări.

De obicei îmi încurajez pacienții să facă alegeri indiferent de starea lor, deoarece
depresia adesea însoțește TOC. Această recomandare este făcută înțelegând
beneficiile urmăririi unui scop indiferent de cum ne simțim. Dacă-ți combați anxietatea

35
sau starea depresivă, este important să fii angajat în procesul menținerii conștiente a
agendei, indiferent de turbulențele emoționale.

După cum am menționat mai devreme, una din cele mai de neînțeles declarații făcute
de mine este: “Nu-mi pasă cum te simți.” Când te concentrezi pe cât de dureroase și
dificile sunt lucrurile, mai mult decât pe alegerile făcute ca răspuns la provocări, vei lăsa
emoțiile să-ți determine alegerile, dar dacă dorești să te recuperezi, trebuie să-ți arăți
toleranța și să treci peste căutarea ușurării.

Când privim înapoi după o oră, o zi sau o săptămână și vedem că scopurile au fost
realizate, putem avea o mare satisfacție pentru reușită. Deși răsplata este o parte
importantă a vieții, cercetarea a arătat că oamenii tind să aleagă recompense imediate,
înaintea alegerilor disciplinate cu beneficii pe termen lung. Ca specie, avem o mare
dificultate în a amâna recompensa. Când ai anxietate și dorești doar să o oprești, e
nevoie de o mare disciplină să spui: “OK, sunt dispus să înfrunt pericolul și nu caut
siguranța sau ușurarea.” Pentru a-l parafraza pe Viktor Frankl, între stimul și răspuns,
există oportunitatea de a fi conștienți de libertatea de a alege răspunsul în interesul
nostru și care să reflecte cele mai înalte valori.

ILUZIA DE A FACE O ALEGERE

Unul din colegii mei a spus odată că el crede că doar 3% din alegeri sunt conștiente. Cu
alte cuvinte, în opinia sa, 97% din acțiunile făcute de oameni într-o zi sunt fără prezența
voinței conștiente. Asta poate fi adevărat. Sunt adesea surprins de cât de puține din
alegerile mele făcute în naveta spre serviciu, sunt conștiente. De obicei devin conștient
de asta la sfârșitul călătoriei când realizez cât de puține amănunte de pe drum îmi pot
aminti. Mă întreb, totuși, dacă colegul meu are dreptate, se poate cineva considera
căpitan al propriei călătorii în viață ?

În India, elefanții sunt antrenați să fie docili într-un fel unic. La o vârstă fragedă sunt
legați de un copac mare, care le restricționează mișcările. Când elefantul încearcă să
scape, se întâlnește cu realitatea mobilității limitate. Peste timp, elefantul acceptă
limitările mediului său. Ca elefant matur, mărimea pomului și grosimea lanțului sunt
reduse gradat și poate fi condus de stăpân cu un băț subțire și o sfoară. În acest punct,
elefantul ar putea să se elibereze foarte ușor. Totuși, deoarece asociază sfoara și bățul
cu lanțul și pomul care l-au restrâns toată viața, nu face nimic să scape. De când am
învațat despre această metodă de antrenare, am fost urmărit de suspiciunea că
pierdem multe oportunități în viață din cauza aderenței la programarea trecutului nostru.

Am avut experiența “iluziei de a face o alegere”,când, la 40 de ani, am mers cu soția să-

mi vizitez mama. Cum am ajuns la usă, mama cu o voce nemulțumită mi-a spus că m-
am îngrășat mult și că ea crede că am peste 90 de kilograme. N-am fost de acord și i-
am spus că greșește, dar ca să-mi dovedească m-a luat de mână și m-a dus la un
cântar. I-am îndeplinit dorința și am pășit pe cântar. Uitându-se cât cântăresc, mama
arăta satisfăcută de acuratețea judecății ei. Soția m-a tras deoparte și a comentat că
era copleșită de faptul că n-am opus rezistență la felul cum m-a tratat mama. Ea a

36
comentat că n-ar trebui să accept asemenea comportament de la nimeni și că puteam
să protestez la tratamentul umilitor. Am realizat că niciodată nu m-am impus și rezistat
când am fost tratat ca un copil. Mama m-a crescut în așa fel încât nu i-am pus niciodată
la îndoială autoritatea. În viață, câte din alegerile pe care le facem sunt produse de
asemenea condiționări? Este esențial să devenim conștienți de posibilitățile noastre de
a depăși limitările. Fără înclinația de a ne testa autolimitările rămânem, ca și supusul
elefant, neștiutori de potențialul libertății noastre.

O evaluare conștientă a agendei și scopurilor noastre, independente de limitele

percepute, ne poate conduce la testarea limitelor și descoperirea a ceea ce este posibil
pentru noi. Richard Bach a scris o carte numită “Iluzii”, o premiză de bază pentru care
noi n-ar trebui să fim limitați de iluziile din istoria personală. El dorește oameni în stare
să-și acceseze întreaga capabilitate. Adesea aud pacienți spunând cu hotărâre: “Nu pot
să fac asta, nu pot suporta disconfortul - anxietatea este copleșitoare -”. Aceste false
percepții sunt printre cei mai convingători factori care contribuie la eșecul tratamentului.

Când ai TOC, uneori te poți simți ca și cum nu ai altă alegere decât să încerci să scapi
de “pericole”. Când creierul îți trimite asemenea semnale, scopul ar fi să rămâi conștient
de toate alegerile valabile pentru tine, nu doar de cele dictate de tulburare. “Să mă spăl
pe mâini și să scap de pericolul de a mă îmbolnăvi sau să aleg să risc și să iau boala?”
Ce este important e să alegi să te comporți într-un fel care-ți sporește libertatea și să
demonstrezi creierului că pericolul despre care te avertizează e irelevant.

“Nu m-am putut da jos din pat ieri.” “N-am avut energia să o fac.” “N-am putut suporta
anxietatea copleșitoare simțită când am ignorat pericolul.” Aud tot timpul astfel de
declarații de autolimitare. Așa cum am menționat mai devreme în articol, când am
încercat să mă opun afirmației pacientului că este prea slab pentru a face față
provocărilor afecțiunii, am întâlnit o mare rezistență și chiar resentimente că nu înțeleg
cât e de greu să aleagă răspunsul terapeutic. Această lipsă înrădăcinată din partea
pacientului, poate duce un terapeut să capituleze în fața convingerii suferindului că într-
adevăr este atât de limitat.

Un pacient care m-a impresionat mult a sosit în New York și a intrat în birou cu mâinile
tremurânde și fața palidă. M-a privit ca și cum era pe cale să se confeseze despre o
crimă pentru care aș fi chemat poliția. M-a informat cu ferocitate că, de când avea 18
ani, a avut gânduri de rănire violentă asupra celor la care ținea cel mai mult - familia sa.
În fine, nemaidorind să trăiască cu acest teribil secret, și-a adunat toate bunurile și
documentele, și-a chemat fiicele acum mature lânga el și, îngrozit s-a confesat că are
de mulți ani gânduri ucigașe, unele legate chiar de ele. Una dintre fiice, care se aștepta
la un anunț despre un dezastru iminent, i-a spus cu un zâmbet: “Tată, tu ai TOC, ai
nevoie de tratament”. De 30 de ani, acest om suferea în tăcere cu “secretul” său, pentru
că nu a fost conștient că oamenii pot avea asemenea gânduri. După două luni de
terapie intensivă, a făcut atât de mult progres încât a fost capabil să glumească în
legătură cu mintea sa care încă genera astfel de gânduri. Fricile au devenit irelevante.

REZUMAT

37
Esența a ceea ce s-a spus în acest articol este aceea că, indiferent că scopul este să te
recuperezi din TOC sau să trăiești o viață mai plină, mai relevantă, trebuie să-ți iei
responsabilitatea de a face alegeri conștiente și autonome, care să-ți reflecte planurile,
scopurile și valorile. Mindfulness înseamnă să fii conștient de diferența dintre vocea
creierului (un sistem automat) și vocea portarului (vocea ta autonomă interioară).
Pacienții cu TOC sunt angajați într-o mare și grea bătălie între scopurile lor autonome și
înclinația creierului de a căuta calea minimei rezistențe. Vocea autonomă spune: “Vreau
să mă recuperez”, dar vocea creierului spune chiar mai tare: “Stai deoparte sau scapă
de pericol cu orice preț!” Pentru succesul în terapie, trebuie să faci niște alegeri grele și
dureroase și este esențial să nu pui responsabilitatea acestor alegeri pe umerii
terapeutului. Tu deasemenea trebuie să înțelegi și să te aștepți că creierul tău nu te va
ghida automat către scop, indiferent cât de benefic ar fi.

Prevăd că marea majoritate a oamenilor care citesc acest articol, vor crede după ce l-au
terminat, că au realizat ceva semnificativ în direcția facerii unor alegeri în viață. Simțind
așa, ei pot fi păcăliți de creier în a crede că doar citind și înțelegând cuvintele, vor
aduce schimbări semnificative. Din păcate, nimic nu poate fi mai departe de adevăr.
Înțelegând și fiind inspirați de articol, este doar primul pas în realizarea schimbărilor
despre care am vorbit. Cel mai greu și important pas este de fapt să faci alegerile și
acțiunile care duc aceste cuvinte în viață. Deci nu fiți satisfăcuți că aveți o imagine
despre TOC sau că aveți o viață mai înțeleaptă. Mergeți și faceți munca necesară
transformării înțelegerii într-o schimbare comportamentală reală. Despre asta e vorba
de fapt în articol - transformarea înțelegerii și inspirației în intenție și intenția în acțiune.
Și asta este ceea ce înseamnă de fapt ALEGEREA.

38