Groza Darius Florin

Universitatea „1 Decembrie 1918” Alba Iulia

Facultatea de Istorie și Filologie

Istorie / Anul III

Universitățile medievale din Europa Occidentală

în secolele XIII-XIV

Introducere
Apărute între secolele XII–XIII, universităţile deşi puţin numeroase se bucurau deja de un foarte
înalt prestigiu în întreaga lume a Occidentului european. O popularitate mai mare au avut-o în
acest sens primele Alma Mater Studiorum şi matrice a universităţilor moderne – acele care au
luat naştere în Italia (Bologna), Franţa (Paris), Anglia (Oxford şi Cambridge).
Ele au format în Evul Mediu o reţea de canale intelectuale, prin care au circulat ideile, cultura şi
ştiinţa epocii în toată Europa. Pentru prima dată în istorie continentul prezenta o unitate, sau
măcar o încercare de tendinţe unitare.
Universitatea medievală – matricea universităţii moderne este o instituţie tipic europeană, absolut
originală şi carateristică Evului Mediu. Este un produs de cea mai înaltă calitate a culturii.
Restauratoare a culturii şi ştiinţei antichităţii, creatoare de cultură şi de ştiinţă nouă – a fost pe
drept cuvînt considerată ca o adevărată „Renaştere a secolului al XII-lea”1.
Secolele XII –XIII în istoria culturii europene se caracterizează printr-o explozie a forţelor
intelectuale, spirituale, literare şi artistice, la care au concurat atît rezultatele cîştigate anterior
(continuitatea culturală nu a fost niciodată întreruptă) cît şi noi factori istorici. Continua
prosperitate economică a Bisericii, explozia procesului de urbanizare, consolidarea structurilor
statale, constituirea primelor state birocratice occidentale medeteraniene, contactele cu cultura şi
civilizaţia Orientului Apropiat, sunt doar cîţiva factori care au facilitat această dezvoltare a vieţii
intelectuale cu un ritm necunoscut pînă atunci Evului Mediu.
Conceptul de „Universitate” avea un înţeles diferit de cel pe care îl coferim astăzi termenului. Se
întîlnesc două denumri a Universităţii medievale ce sintetizează foarte bine spiritul şi organizarea
ei, avînd valoarea unor adevărate documente de constituire şi care nu se identificau: Studium
generale şi Universitas scholarium sau magistrorum2.

1
Drîmaba O, Istoria culturii şi civilizaţiei, Bucureşti, 1998, vol. 6, p. 167.
2
Demetru Urmă, Universitatea din Bologna, Bucureşti, 1945, p. 51.
Ca instituţie didactico – ştiinţifică, această formă nouă de învăţământ era desemnată cu numele
de Studium generale, ceea ce însemna „aşezămînt de studiu deschis tuturor; loc de învăţătură”.
Calificativul de generale se refera nu la natura sau cercul materiilor predate, ci la publicul
frecventar: faptul că studenţii proveneau din mai multe regiuni ale Europei. În plus, un studium
se putea numi generale dacă pe lângă „artele liberale” se predau şi cursurile a cel puţin una din
facultăţile denumite superioare (teologie, drept sau medicină).
Termenul de Universitas desemna forma de organizare acelor două colectivităţi – a studenţilor şi
a profesorilor sau ambelor categorii, pe o bază asociativă. De aici şi numele de scholarium sau
magistrorum – asociaţie, corporaţie de şcolari sau profesori – ca eventuale forme de organizare a
universitarilor, după modelul celor din Bologna (Universitas scholaum) şi celor din Paris
(Universitas magistrorum). Deci universitas nu era altceva decît un tot, o comunitate, o asociaţie,
o corporaţie sau „societas” în termenii timpului, legal recunoscută. În fond, este un fenomen mai
larg la nivelul întregii societăţi din secolele XII – XIII : asocierea meseriaşilor din aceeaşi
breaslă în corporaţii. Spre deosebire de aceştia, studenţii nu aparţineau corporaţiilor decît
temporar şi proveneau din regiunile cele mai diverse ale Europei. Funcţia acestor corporaţii
universitare era dublă: aceea de a-şi proteja interesele de eventualele abuzuri ale autorităţilor
locale sau cetăţenilor, deobicei asupra studenţilor străini ce veneau să studieze dreptul la Bologna
sau teologia la Paris şi de a-şi asigura monopolul în branşa respectivă .
Formîndu-se astfel după modelul manufacturilor şi ghildiilor, ele se organizează lent, în timp,
cucerind treptat anumite drepturi şi libertăţi, profitînd de orice ocazie, eveniment politic sau
religios, de orice conjunctură favorabilă pentru a-şi consolida poziţia. Aşa încît învăţământul
superior studium ajunge să fie situat alături de cele două puteri „regnum” şi „sacerdotum” ca o a
treia putere universală3 acest lucru demonstrează că impactul grupului universitar asupra
conducerii societăţii medievale devine din ce în ce mai mare.
Dintre cele două denumiri sus numite, a prevalat cu timpul acea de Universitas, ceea ce pare
curios dacă ne gîndim că corporaţiile îşi pierdeau cu scurgerea veacurilor importanţa.
Universitatea medievală era deci o corporaţie şi o instituţie de învăţământ supranaţională,
europeană. Acest lucru a fost posibil datorită instrumentului de comunicare unic – limba latină.
Ea cuprindea cea mai eterogenă populaţie, avînd astfel, un caracter internaţional ce va dura pînă
în secolul al XIV-lea.
Apariția
Din punct de vedere strict cronologic se mai afirmă uneori că cea dintîi instituţie de învăţământ
superior medievală ar fi fost celebra Şcoală de medicină din Salerno, care exista încă pe la
mijlocul secolului al XI-lea şi care timp de două secole a fost cel mai ilustru centru european de
ştiinţă medicală. Dar cum despre organizarea sa internă nu se ştie nimic pînă în 1321 (dată cînd
Frederic al II-lea de Suabia o recunoaşte oficial ca universitate)4 şi cum nu se ştie dacă era doar
o şcoală de medicină, iar nu un studium generale, existenţa unei eventuale universitas la Salerno

3
J. Le Goff, Imaginarul medieval, Bucureşti, 1991, p. 453 – 455.
4
Demetru Urmă, op. cit., p. 55.
poate fi pusă foarte serios la îndoială. Deaceea se consideră că cea mai veche universitate din
Europa, care funcţiona încă pe la mijlocul secolului al XI-lea, dar recunoscută oficial ca Studium
generale în a doua jumătate a secolului al XII-lea este cea din Bologna (1158). A doua
universitate – cea din Paris , deşi exista ca universitas magistrorum prin anul 1500, regele Filip –
August recunoaşte caracterul oficial de Studium în anul 1200. Cronologic urmează universităţile
engleze din Oxford, atestată la sfîrşitul secolului al XII-lea şi Cambridge, creată în anul 1209 -
acestea fiind considerate şi numite ca atare cele mai vechi din lume, ce au stat la temelia
celorlalte universităţi.
În secolele următoare geografia universitară se extinde foarte repede, modificînd peisajul
universitar, dar fără a-i distruge cadrul. În Italia o emigraţie de scholares et lectores din Bologna
duce la fondarea Universităţii din Padova în 1222. În 1224 Frederic al II-lea întemeiază
universitatea din Napoli, iar la Roma, papa Inocenţiu al IV-lea înfiinţează o universitate în 1244.
Toate universităţile de mai târziu au fost instituite de oraşe sau de episcopi,pe baza unei bule:
universitatea din Piacenza (1248), transferată în secolul al XV-lea şi contopită cu cea din Pavia;
apoi cele din Perugia (1308), Treviso (1318), Pisa (1343), Florenţa (1349), Pavia (1361), Ferrara
(1391), Torino (1405) şi Catania (1444).
În Spania iau fiinţă în secolul al XIII-lea universităţile din Salamanca (1243) şi Sevilla (1254).
Apoi apar succesiv universităţile din Lisabona (1243) şi Coimbra (1290), Lerida (1300),
Barcelona (1450), Palma de Mallorca (1483), etc.
În Franţa, papa Nicolae al IV-lea recunoaşte în 1289 natura de studium generale centrului
universitar de la Montpellier. În acest oraş încă din secolul al XI-lea exista o şcoală de studii
medicale care rivaliza cu cea din Solerno. Oraşul Toulouse capătă universitatea sa în 1229, rolul
principal aici ia revenit facultăţii de teologie în scopul de a combate erezia valdenzilor. La
Orleans, exista de secole un renumit studium generale de arte liberale şi de drept şi care
dezvoltându-se continuu, a fost recunoscut în mod oficial, printr-o bulă papală, în 1306. Avignon
(1303), Grenoble (1339), Bourges (1464), etc.
Se observă deci, că odată cu secolul al XIV-lea numărul universităţilor se multiplică, ceea ce va
reduce recrutarea internaţională exercitată odinioară de cele mai importante dintre ele, căpătînd
un aspect din ce în ce mai naţional sau chiar regional. De acest curent sunt cuprinse şi ţările din
Centrul, Estul şi Nordul Europei. Prima universitate de aici este cea din Praga (Boemia) creată în
1347 de papa Clement al IV–lea. În scurtă vreme apar cele din Viena, fondate de Rudolf al IV-
lea şi Urban al V-lea în 1365 şi Cracovia (Polonia) – 1364. Cea mai veche universitate germană
este din Hedelberg (1385), urmată de cea din Koln (1388), Leipzig (1409), etc. În Suedia apare o
universitate la Upsala (1477), în Danemarka – la Copenhaga (1478), iar în Scoţia – la Saint-
Andrews (1413), Glasgow (1450) şi Aberdeen (1494). Acest fenomen a continuat ca pînă în
1500 numărul universităţilor europene să ajungă la aproximativ 80.
Pe bună dreptate, putem considera totuşi, Universitatea medievală operă a secolului al XIII-lea.
Deşi ca corporaţii apar în Europa încă de prin secolul al XII-lea, ele reuşesc să-şi consolideze
poziţia, să-şi definească pe deplin organizarea internă, administrativă şi profesională în cursul
secolului al XIII-lea.
Semnificaţiile universităţii în Evul Mediu
Universitatea – corporaţie bisericească. Universitarii sunt consideraţi cu toţii nişte clerici,
chiar dacă, în rîndurile lor se numără tot mai des laici. Această breaslă nu deţine ca celelalte un
monopol pe piaţa locală. Aria ei este Creştinătatea. În schimb ea tinde să dobîndească un
monopol şcolar (al conferirii gradelor), autonomie juridică, ceea ce îi pune chiar la bun început
într-un conflict cu puterea ecleziastică. Atunci, universitarii îşi găsesc un aliat atotputernic –
Papalitatea5. Ea le asigură protecţia Bisericii şi le permite să recruteze cadre didactice şi studenţi
în întrega Creştinătate. Roma înţelesese importantanţa acestor înalte şcoli în formarea unei elite
culturale de care, în primul rînd, însăşi Biserica avea nevoie şi recunoscînd magisteriul doctrinar
al universităţilor, le garanta autoritatea intelectuală.
Universitatea – centru de formaţie profesională. Universitarii îşi făceau studiile din mai multe
motive: fie din dorinţa de a se instrui, fie din dorinţa de aşi face o carieră. Aceasta nici decum
nu-i ducea la un conflict cu autorităţile publice. Dinpotrivă, ele se vedeau interesate, înainte de
toate pentru că aveau nevoie de oameni cu o solidă pregătire în funcţiile publice, care erau foarte
limitate – jurişti competenţi, medici, profesori pentru alte şcoli, literaţi buni cunoscători de latină,
capabili să redacteze documente oficiale. Apoi, îndeosebi monarhii aşteptau din partea
universităţilor o contribuţie esenţială în elaborarea ideologiilor monarhice, a principiilor de drept
care să stea la baza statelor naţionale în formare. Ei nu s-au înşelat. Marii jurişti francezi şi
englezi au pus temeiurile legale ale statului naţional, au contribuit hotărîtor la configurarea
politică a monarhiilor, la legitimarea drepturilor monarhiilor.
Universitatea – grup economic de consumatori. În oraşul medieval universitatea reprezenta un
grup de neproducători, o piaţă de consumatori (numai la Oxford între 1380 – 1381 existau
aproximativ 1500 de universitari la o populaţie de 5000 persoane6). Membrii universităţii se
bucurau de mari privilegii economice: scutirea de taxe şi impozite; beneficiau de preţuri speciale
pentru locuinţe şi hrană.
Universitatea – instituţie de prestigiu. Universitarii căutau să se definească drept o aristrocraţie
intelectuală, avînd morala ei specifică şi propriul ei cod de valori. Pentru puterile publice, faptul
de avea universitari era considerat ca o podoabă, datorită prestigiului ştiinţei al cărei monopol îl
deţineau universitarii.
Paralel cu prestigiul intelectul, universităţile încercau să dobîndească şi un prestigiu exterior care
să fie ca un semn al înaltei demnităţi: costume, ceremoniii, etc. Fastul universităţilor a devenit
unul din semnele exterioare ale bogăţiei şi demnităţii oraşelor şi statelor. A fi membru al
universităţii era foarte convenabil.
În general universităţile medievale au avut o evoluţie apropiată, ceea ce le deosebea fiind cauzele
ce au determinat această evoluţie şi natura raporturilor stabilite între părţi: între profesori şi
studenţi sau între corporaţie şi autorităţi. În ceea ce priveşte modul de constituire, structura

5
J. Le Goff, Intelectualii în Evul Mediu, Bucureşt, 1994, p. 85.
6
J. Le Goff, Pentru un alt ev mediu, vol. 1, Bucureşti, 1986, p. 155.
organizatorică şi evoluţia lor se disting două tipuri de universităţi, ilustrate de Universitatea din
Bologna şi cea din Paris, care au servit ca model celor fondate în sudul sau nordul Alpilor.
Universitatea din Bologna – prima Alma Mater Studiorum
Secolul al XIII-lea a rămas cel mai grandios din istoria Bologniei prin faptul că a dat naştere
unor idei şi forme culturale de o valoare intactă. Este secolul „construcţiilor” pentru că se ridică
toate acele faimoase turnuri ale familiilor nobiliare, palate şi Biserici monumentale cu graţioasa
lor arhitectură de cărămidă, care păstrate atît de bine dau şi astăzi oraşului o puternică coloratură
medievală. Însă ceea ce a creat o faimă nepieritoare oraşului, este acel titlu de glorie unică:
Universitatea din Bologna este cea mai veche din lume. Ea devine izvor de umanitate şi
înţelepciune, „farul culturii scolastice în Occident şi torţa care a luminat cultura lumii întregi”7 în
toate aspectele ei. În secolul al XIII-lea această universitate atinge apogeul gloriei sale, servind
model universal pentru întreaga Europă.
Începuturile acestei universităţi, ca şi ale oricărui fenomen cultural, au fost determinate de
existenţa unor împrejurări ale vremii, ce s-au dovedit a fi favorabile. Viaţa intelectuală din Italia
Evului Mediu, avea o orientare practică, legată de activitatea politico-socială. Mişcarea
comunală, mai animată aici ca în alte ţări, avea nevoie de specialişti, funcţionari calificaţi pentru
administrarea oraşelor şi pentru ale apăra interesele şi drepturile. Pe de altă parte, nici Biserica
nu se putea dispensa de asemenea cadre calificate, dovadă faptul că, începînd cu secolul al XIII-
lea toate posturile ecliziastice de conducere erau ocupate nu de teologi, ci de jurişti în dreptul
canonic. În acest sens, Bologna va fi oraşul în care a fost elaborat primul model instituţional a
ceea ce va fi definit un studium generale8.
Universitatea bologneză se naşte dintr-o şcoală privată de gramatică şi de retorică – în care se
predau şi cîteva noţiuni de drept – ce exista sigur în secolul al X-lea. În secolul al XI-lea Şcoala
de drept s-a eliberat de aceea de gramatică şi retorică, devenind autonomă şi căpătînd către
mijlocul secolului al XI-lea un prestigiu din ce în ce mai mare. Pe baza acestor consideraţii, în
lipsa unor documente categorice, data fondării universităţii a fost fixată cu aproximaţie în anul
1088. Ulterior, viitoarea universitate a primit diferite recunoaşteri oficiale, dintre care ultima –
cea mai sigură – este aceea din 1158, cînd împăratul german Frederic I Barbarosa (1152-1190)
ascultînd plîngerile şcolarilor şi magiştrilor despre abuzurile şi greutăţile întîmpinate, le acordă
un act de recunoaştere formală a drepturilor. Un prestigiu, deci, care îi plasa pe şcolari şi magiştri
sub protecţia imperială. Acest act este un document rarisim în istorie, ce arată maxima autoritate
politică a clasei intelectualilor: „/.../ Prin această lege universală şi pentru totdeauna valabilă,
hotărîm ca de acum înainte nimeni să nu mai aibă îndrăzneala de a neîndreptăţi într-un fel pe un
om al şcolii, nici să cuteze a-i provoca vreo daună din pricina datoriei altcuiva din aceiaşi
provincie, aşa cum am auzit că s-ar fi întîmplat uneori în virtutea unui obicei ticălos...”9.

7
Urmă D, Universitatea din..., p.17.
8
Ibidem, p.20.
9
Drîmba O., Istoria culturii..., p. 174.
La sfîrşitul secolului al XIII-lea citramontanii şi ultramontanii s-au unit formînd o Universitas
scholarium, ceea ce destinge chiar de la bun început tipul bolognez de universitate de celelalte
instituţii contemporane.10
Alături de Universitas scholarium s-au născut în secolul al XII-lea şi corporaţiile profesorilor,
numite collegium. Ele aveau misiunea de a conferi titlul de doctor celor mai buni dintre studenţi
şi nu admiteau la cursuri şcolarii, după o prealabilă verificare a cunoştinţelor de bază necesare.
Totuşi în constituirea şi în conducerea universităţii bologneze cuvîntul hotărîtor îl aveau
universitas scholarium şi nu collegium doctorum.
Dar la Bologna nu se predau numai studii juridice. Pe lângă Şcoala de drept – celebră încă din
prima jumătate a secolului al XII-lea – s-au dezvoltat şi alte şcoli, care spre sfîrşitul secolului al
XIII-lea au devenit renumite: Şcoala (apoi facultatea) de „arte liberale” (din sînul căreia s-a
separat viitoarea şcoală de drept) ce acorda doctorate speciale – în filosofie, astronomie,
gramatică, logică; şi Şcoala de medicină. Studenţii acestor şcoli, îndată ce sau afirmat şi-au
fondat corporaţia lor separată. Însă, rolul important pe care l-au jucat juriştii bolognezi a făcut ca
aceştea să-şi cîştige o mare reputaţie în toate ţările Occidentului.
Deci, prin organizarea sa democratică şi caracterul universal şi laic, Universitatea din Bologna a
rămas centrul principal de studii juridice şi medicină din secolele XIII – XVI.
Universitatea din Paris
Spre deosebire de Italia Evului Mediu, unde cultura nu a fost niciodată un monopol al clerului, în
regiunile din nordul Alpilor, îndeosebi la Paris şi în Ţările de Jos, universităţile au fost instituţii
ecleziastice – o derivaţie a şcolilor episcopale. Faptul acesta a avut consecinţele lui: Biserica
jucat un rol deosebit de important în viiaţa universităţii; studenţii erau consideraţi clerici – erau
tunşi şi purtau veşminte de cleric, iar magiştrii deşi aveau anumite privilegii, erau supuşi
restricţiilor vieţii ecliziastice (cum ar fi celibatul).
O altă consecinţă importantă: Universitatea din Paris s-a opus net ca organizare, formei de
constituire şi tipului de studii a universităţii bologneze. Ea va fi o universitas magistrorum şi nu a
studenţilor; iar dacă în Italia s-au afirmat studiile literale şi în special de drept roman, Parisul v-a
deveni marele centru de studii filosofice şi teologice.
Ca centru de cultură, Parisul n-avea o tradiţie veche şi nici un renume. La începutul secolului al
XII-lea Şcolile parisiene nu se egalau în prestigiu cu cele din Chartes, Reims sau Laon.
În ordine cronologică, momentele care au dus la înfiinţarea universităţii au fost următoarele.
În 1200, regele Filip al II-lea August (1180-1223) acordă studenţilor un privilegiu prin care
aceştia nu puteau fi judecaţi decît de o instanţă ecleziastică. Acest act regal a fost consecinţă al
unei confruntări cu sfîrşit tragic între studenţi şi administraţia locală: servitorul unui cleric nobil
german s-a încăierat cu un cărciumar, care l-a bătut crunt. Studenţii germani au devastat

10
Citramontanii (de dincoace de munţi) – studenţii din diferite regiuni ale Italiei (toscani şi lombarzi).
Ultramintanii (de dincolo de munţi) – studenţii străini veniţi din alte ţări, împărţiţi în 12 sa 13 „naţiuni”, dintre care
„teutonii” (germanii) erau cei mai puternici şi beneficiau de cele mai multe privilegii.
cîrciuma. Şeful poliţiei regale din Paris a intervenit ca să-i aresteze pe vinovaţi. Intervenţia s-a
soldat cu 5 studenţi morţi. Magiştrii şi studenţii s-au plîns regelui, cerînd pedepsirea vinovaţilor,
ameninţînd că vor suspenda învăţământul şi vor părăsi oraşul. Atunci regele l-a pedepsit pe şeful
poliţiei şi a acordat studenţilor acest privilegiu. Anul 1200, mai este considerat ca an de fondare a
universităţii pariziene.
În 1213 i se interzice cancelarului dreptul de a conferi licentia, adică autorizaţia de a preda; din
1301 cancelarul încetează chiar să mai fie conducătorul oficial al şcolilor
În 1215, legatul papal la Paris, cardinalul Robert de Courson, conferă primele statute oficiale, ce
conţineau prevederi normative asupra conduitei magiştrilor: „/../ Magistrul să se angajeze că va
preda cel puţin doi ani, /../, să aibă o conduită morală ireproşabilă; să fie supus la un examen, /../,
să comenteze lucrările lui Aristotel asupra dialecticii, /.../, să nu ţină în zilele de sărbătoare decît
lecţii despre Etica lui Aristotel, despre opere de retorică şi despre materiile din
quadrivium...etc”11.
În 1221, apare pentru prima dată într-un act denumirea de universitas magistrorum et scholarium.
În 1229 universitarii declară grevă în semn de protest împotriva abuzurilor poliţiei regale şi
hotărăsc să părăsească în masă Parisul. Marea majoritate se retrag în Orleans, Angers, Touluse,
unde erau condiţii excelente de viiaţă şi de studiu. Dar papa Grigore al IX-lea intervine în
favoarea studenţilor pe lângă regele Franţei – Ludovic al IX-lea cel Sfânt (1226-1270), care
recunoaşte î mod solemn independenţa Universităţii, extinzînd privilegiile recunoscute în 1200;
şi emite în 1231 faimoasa bulă Parens Scentiorum, despre care s-a spus că a fost „Marea Cartă” a
Universităţii, pentru că confirma definitiv autonomia ei: /.../ Din acest moment fiecare cancelar
al Parisului în prezenţa episcopului şi a doi majiştri va pronunţa jurămîntul că nu va permite
nimănui să înveţe teologia la Paris afară de cei mai pricepuţi. Pentru aceasta cancelarul trebuie
timp de trei luni să studieze viaţa şi posibilităţile intelectuale ale viitorului student..., /.../ Din
acest moment noi interzicem arestarea şi pedepsirea şcolarilor pentru datorii, deoarece este o
încălcare canonică. Nici episcopul, nici cancelarul nu trebuie să ceară bani pentru eliberarea de
pedeapsă..., /.../ Interzicem categoric şcolarilor să se plimble prin oraş înarmaţi şi cerem ca
Universitatea să nu ia sub ocrotirea sa pe cei care încalcă ordinea...” .
În jurul anului 1231, prin urmare, Parisul avea o Universitas magistrorum et scholarium legală,
cu o deplină personalitate juridică. În 1246 universitatea capătă şi un sigiliu propriu.
Deoarece pentru apărarea intereselor comune ale profesorilor întregii universităţi era nevoie de
un reprezentant, această sarcină ia revenit rectorului Facultăţii de Arte. În 1254 studenţii şi
magiştrii din Paris îi acordă calitatea de Rector al întregii universităţi, primind confirmarea
oficială din partea papei în 1259. Deci, rectorul Universităţii din Paris este strămoşul direct al
acelui de astăzi.

11
Drîmba O., op. cit., p. 182.
Universităţile engleze din Oxford şi Cambridge
În Anglia, primele, dar şi singurele Studium generale întemeiate din Evul Mediu pînă în secolul
al XVIII-lea au fost cele din Oxford şi Cambridge.
Faţă de Bolognia sau Paris, istoria universităţilor engleze a avut o traiectorie puţin diferită: mai
întîi prin faptul că lupta universitarilor cu autorităţile civile pentru recunoaşterea corporaţiei
universitare ca organ desinestătător cu personalitate juridică, drepturi şi privilegii proprii, a fost
mult mai aprigă şi îndelungată; apoi marea libertate de gîndire manifestată aici a dus în schimb la
o emancipare şi evadare de sub tutela Bisericii mai rapidă (Oxford ).
Cît priveşte modul de organizare, universităţile engleze au urmat modelul celei din Paris, dar fără
al copia în tocmai.
Cea mai veche universitate engleză este cea din Oxford. Aici exista un învăţământ sistematic
încă la începutul secolului al XII-lea (1117), cum rezultă din scrisoarea lui Theobaldus
Stampensis, în care se intitula Magister Oxenefordiae12. În cronica Oseney (1133 ) se
menţionează că magistrul Robert Pullen, care a predat la Paris, a ţinut la Oxford prelegeri de
teologie, iar în 1150 italianul Vacaris ţinea şi el prelegeri la drept civil.
Către sfîrşitul secolului al XII-lea şi începutul secolului al XIII-lea, Şcoala din Oxford avea deja
definită structura unei universităţi medievale, atît ca organizare administrativă cît şi profesională.
Deşi încă nu era atît de populată către această vreme, similar celei din Paris, ea exista şi
funcţiona ca corporaţie intelectuală, numită ulterior – Universitate. Ipoteza, precum că Şcoala din
Oxford ar fi obţinut schema unei universităţi abea după 1229, odată cu venirea unui profesor din
Paris şi alte regiuni, nu este deloc veridică, pentru că ei venind aici găsise deja elementele unei
corporaţii universitare în plină acţiune. Iar în 1209, potrivit afirmaţiei unui cronicar al timpului,
numărul studenţilor era de 3000.
În scurt timp în Anglia, apare o a doua instituţie de învăţământ superior, asemănătoare după
structură cu cea din Oxford – Universitatea din Cambridge.
Această universitate este şi mai săracă în izvoare, referitor la origine. Ceea ce se ştie, e că, spre
deosebire de Oxford, Cambridge era în secolul al XIII-lea un oraş neprielnic pentru fondarea
unei şcoli: fiind aşezat pe malul Mării Nordului putea fi oricînd cucerit de barbari. Însă
evenimentele care au urmat au făcut posibil ca aici să ia fiinţă un Studium generale chiar la
începutul secolului al XIII-lea: un grup de călugări împreună cu abatele mănăstirii Croyaland, ce
se afla la 30 mile de Cambridge, au înfiinţat aici o şcoală, în care ei însăşi au fost primii
profesori. În 1209 în timpul persecuţiei clericilor-studenţi din Oxford, de către regele Ioan-fără -
Ţară – un număr de 3000 de studenţi s-au refugiat în alte oraşe, majoritatea la Cambridge. Aici ei
au creat primul Studium – nucleul viitoarei universităţi.
Universitatea din Cambridge era, practic o copie a celei din Oxford, cu unele mici excepţii.
Deosebirea principală ţinea de statutul lor, care l-au obţinut pînă în secolul al XIV-lea:
Universitatea din Cambridge nu a reuşit totuşi să se elibereze de sub tutela Bisericii. Această

12
Nicolescu A., Istoria civilizaţiei..., p. 88.
emancipare în cazul primei universităţi a fost uşurată şi de marea distanţă ce separa Oxfordul de
orice oraş episcopal. Cea mai apropiată dioceză, cea din Lincoln, se afla la o depărtare de 300
km., încît, episcopul din Lincoln nu putea controla universitatea, decît delegîndu-şi un
reprezentant – un „cancelar”. Curînd cancelarul a fost absorbit de universitate şi fiind ales de ea,
chiar dintre profesorii de teologie, a devenit slujitorul ei, în loc să rămână al episcopului.
La Cambridge, situaţia fiind cu totul alta, universitatea a rămas sub patronatul episcopului Elian
şi cancelarului său.
Universităţile engleze s-au organizat după modelul parizian, au luat îndrumări ştiinţifice de la
cel bolognez, dar au păstrat şi un specific naţional.
Membrii asociaţiei universitare formau aceleaşi corpus magistrorum et scholarium, numite aici şi
corpus academicum. În conducerea universităţii, ca şi la Paris se păstra superioritatea tagmei
profesorilor şi nu cea a studenţilor. Şi aici facultatea cu rolul predominant-conducător – atît în
viaţa internă a universităţii, cît şi prin influeţa asupra conducerii oraşului – era Facultatea de
Arte. În general, universităţile din Anglia nu aveau facultăţi de drept roman, iar cele de medicină
ocupau un loc foarte modest.
Bibliografie

 Nicolescu Adrian, Istoria civilizaţiei britanice, vol I, Iaşi, 1999.

 Jacques Le Goff, Imginarul medieval, Bucureşti, 1991.
 Drîmba Ovidiu, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. VI, Bucureşti, 1998.
 Jacques Le Goff, Intelectualii în Evul Mediu, Bucureşti 1994.
 Jacques Le Goff, Pentru un alt ev mediu, vol. I, Bucureşti, 1986.
 Demetru Urmă, Universitatea din Bologna, Bucureşti, 1945