UNIVERSITATEA “ALEXANDRU IOAN CUZA” din IAŞI

FACULTATEA DE LITERE

DISERTAȚIE MASTERALĂ

Coordonator:
Prof. univ. dr. Mihaela Secrieru

Absolvent:
Ma. Pădurean G. Vasilică

Iași
2019

1
 UNIVERSITATEA “ALEXANDRU IOAN CUZA” din IAŞI
FACULTATEA DE LITERE

DISERTAȚIE MASTERALĂ

SEMIOTICA SALUTULUI ÎN LIMBA ROMÂNĂ

O PRIVIRE COGNITIV-COMPORTAMENTALĂ

Coordonator:
Prof. univ. dr. Mihaela Secrieru

Absolvent:
Ma. Pădurean G. Vasilică

Iași
2019

2
 CUPRINS

Capitolul I. Salutul. Privire teoretică........................................................................................4

1.1. Politețea și formele ei de exprimare.............................................................................4
1.2. Rolul și importanța conotației la nivel de salut............................................................6
1.3. Împrejurările sociale și culturale în actul de salut.....................................................17
1.4. Comportamentul interlocutorilor în adresarea salutului............................................20
Capitolul II. Salutul gestual....................................................................................................20
2.1. Cum se realizează salutul gestual?.............................................................................21
Capitolul III. Salutul epistolar................................................................................................24
3.1. Clasificarea salutului epistolar ...................................................................................27
Capitolul IV. Comparații și derivări privind formulele de salut în sistemul limbilor
romanice....................................................................................................................29
4.1. Forme ale noțiunii a saluta utilizate în limba română...............................................34
4.2.Termenul mulțămita și formele acestuia......................................................................39
Capitolul V. Categorii de saluturi în limba română................................................................41
5.1. Nuanțe depreciative ale salutului – nonsalutul...........................................................50
Capitolul VI. Salutul din perspectivă fonetică și gramaticală.................................................54
Capitolul VII. Relație și semnificație la nivelul langue-parole...............................................67
7.1. Mărci ale adresării prezente în formula de salut.........................................................70
7.2. Rolul dialogului în actul de salut................................................................................73
Capitolul VIII. Salutul de tip chat în limba română...............................................................73
8.1. Disfuncții emoționale în interacțiunea verbală...........................................................75
8.2. Cum îi învățăm pe copii să salute?.............................................................................78
Concluzii.................................................................................................................................79
Bibliografie.............................................................................................................................81

3
 CAPITOLUL I. SALUTUL. PRIVIRE TEORETICĂ

1.1. Politețea și formele ei de exprimare

Prin politețe se înțelege un comportament, o atitudine de tip strategic prin care se urmărește
în actul comunicativ întreținerea unei atmosfere de cooperare și prin urmare actantii își creează o
imagine favorabilă în cadrul comunicațional. Actul verbal expresiv, prin natura sa, contribuie în cea
mai mare măsură, în comparație cu oricare altă clasă de acte de limbaj, la menținerea unei imagini
pozitive, vorbitorul putând deține controlul și intervenind eficient asupra imaginii individuale,
întrucât atât ameliorarea imaginii cât și reversul acesteia (ambele posibile prin intermediul
expresivelor) depind în mod direct de mijloacele și formele de comunicare folosite. Relațiile dintre
oameni sunt reflectate în limbă prin așa-zisul ,,limbaj al politeții''. Numeroase studii au demonstrat
diversele aspecte ale acestui limbaj specific mai multor popoare, culturi, civilizații, ajungându-se la
concluzia că există asemănări și deosebiri dar și faptul că acest limbaj al politeții era mult mai
complex în trecut, aici referindu-ne la epoca feudală simplificându-se de-a lungul timpului.
Cercetând limbile unor popoare din Extremul Orient care au o structură socială mult mai complexă
și de lungă durată s-au observat anumite forme și fenomene lexico-gramaticale tipice adresării
politicoase. În Europa, chiar dacă ierarhia socială nu a fost atât de accentuată și complexă precum
cea din Orient, în limbă sunt prezente forme standardizate pentru a evidenția exprimarea politeții.
De fapt, prin politețe, înțelegem un ,,limbaj” care înlesnește actul comunicațional; aceasta constituie
o atitudine de bună-cuviință, respect și amabilitate în relațiile cu cei din jur. Buna-cuviință este un
tip de conduită spontan, nedeliberat, politețea având un sens mult mai larg: pe lângă bunul simț
firesc implică însușirea și respectarea unor norme de comportament și de conviețuire într-o
comunitate. Aceste norme se deprind și se materializează prin educație, individul desăvârsindu-le
potrivit normelor existente în grupul social. Nerespectand acest set de reguli de politețe specifice
grupului din care face parte, individul este sancționat atât moral cât și verbal de către membri
comunității.
Politețea se exprimă gestual și verbal, tipic fiecărui popor și poate fi redată prin trăsăturile
etnografice, psihice, cât și prin maniera concretă în care trăiește poporul respectiv, atât din punct de
vedere social cât și cultural. Dacă ne referim la modul în care se poate exprima politețea, lingvistul
danez Kristoffer Nyrop, demonstrează că politețea popoarelor din Orient se caracterizează prin
utilizarea unor formule lungi și complicate cât și prin obiceiul de a se autodispretui și de cele mai
multe ori de a flata interlocutorul.
Pe de altă parte, scriitorul Paul Anghel, referindu-se la politețea poporului chinez afirmă:

4
 ,,În China toate contactele cu oamenii par a merge greu datorită ceremoniilor politeții [...]. Desigur,
chinezul de azi nu se mai frînge de mijloc, ca odininioara, în fața oaspetelui, îi dă franc mâna. O face
prelungit, cu efuziune, la fiecare reîntâlnire din aceeași zi, ceea ce pare mult. Își rostește apoi
alocuțiunea de salut, de obicei lungă. Primește răspunsul cu solemnitate, ascultând atent fiecare
propoziție, după notele stenografice ale translatorilor. După caz, răspunde din nou. La un răspuns
substanțial, dă o nouă replică, pe măsură, iar formalitatea se prelungește. Aceasta la aeroport, la
poarta unei fabrici, la intrarea într-un muzeu, în foaierul unui teatru, la peronul unui spital, pe soare,
pe ploaie, pe furtună”. (Paul Anghel, 1978:118).

Politețea chinezească se aseamănă mult cu cea românească din punctul de vedere al culturii
tradiționale care impune conformări la fel de riguroase precum cele impuse de cunoscutul ,,se
cade/nu se cade” din limba română. Comparând cele două popoare, Paul Anghel constată:

,,Lumea veche românească, lumea țărănimii libere, deci neobediente material sau moral, lumea
răzeșilor, moșnenilor și boiernașilor a cunoscut un asemenea tip de politețe scutită de servituțile
ceremonialului de curte, mereu mai complicat prin trecerea vremii, mai ales în epoca fanariotă, ca și
la chinezi în evul lor mediu agonic. Este vorba tocmai de politețea ca bucurie a comunicării, ca ritual
al comunicării, ridicat până la artă”.(ibidem:126-127).

Normele de politețe înseamnă modul în care un popor își impământenește respectarea unor
valori etico-sociale transformându-le în reguli care trebuie aplicate și respectate, avându-și originea
în viziunea despre om proprie fiecărui popor. De asemenea, politețea presupune și datoria oamenilor
de a se saluta, fiind o normă de conduită general umană- salutul-ca mod de exprimare a politeții.
Lingvistul francez Marcel Cohen subliniază faptul că în diverse limbi politețea se exprimă prin
elemente lexicale și gramaticale cum ar fi: formulele de salut și cele de adresare, titlurile care
desemnează diverse demnități și funcții, termenii speciali, folosirea anumitor categorii și forme
gramaticale în special a pronumelor personale de politețe, a formelor de conjugare verbală. În limba
română, pentru exprimarea politeții sunt utilizate elementele lexicale de tipul: formulele de salut și
cele de adresare, anumiți termeni care desemnează funcții/titluri. Dintre elementele gramaticale
trebuie amintite: pronumele de politețe, formele verbale inclusiv desinențele care marchează
diferența dintre singular și plural, folosirea unor moduri și timpuri verbale mai ales a condiționalului
de atenuare care dă în anumite contexte o nuanță politicoasă sau mai puțin politicoasă spuselor
noastre. În limbile romanice, Alexandru Niculescu constată că:

,,organizarea lingvistică a politeții face parte dintr-un cod complex al atitudinilor verbale față de cel
căruia îi este adresată comunicarea. În această privință, fiecare limbă, fiecare dialect social, fiecare
epocă istorică poate avea invariantele sale proprii, față de care variațiile individuale capătă sensuri
speciale. În funcție de atitudinea față de ascultător, apar o serie de opoziții între cei doi poli ai
comunicării, diferențiați social. Aceste opoziții tulbură caracterul reciproc al adresării sau îl
complică, introducând valori semantice secundare”. (Niculescu, 1965:42).

5
 1.2. Rolul și importanța conotației la nivel de salut

Studierea mijloacelor de exprimare a politeții conduc la cunoașterea unor aspecte ale raportului
dintre limbă și societate ceea ce duce la accentuarea schimbărilor din codul lingvistic ca efect al
modificărilor relațiilor interumane. Relațiile dintre membri unui grup se mențin prin conduită,
salutul fiind un act verbal a cărui studiere facilitează înțelegerea utilizării lui ca mijloc de integrare
sociolingvistică. Metodologia sociolingvistică a cercetării actelor verbale ține seama de următoarele
elemente:normele corelației limbaj-comportament; relațiile de rol care influențează variația în
vorbire și variațiile în comportamentul interpersonal; tipurile de situații sociale în care au loc
interacțiunile verbale într-o comunitate de vorbire ,,definită ca un câmp de acțiune în care distribuția
variantelor lingvistice este o reflectare a faptelor sociale” (J. J. Gumperz:107). Ca urmare a studiului
interacțiunii verbale din cadrul unei comunități lingvistice ce are la bază anumite modele de
interacțiune lingvistică sociolingvistica se preocupă cu modificările codului lingvistic, descrierea
acestora în funcție de situația diferită în care se desfășoară interacțiunea. Sociolingviștii consideră
interacțiunea verbală ca una dintre formele interacțiunii sociale și o definesc ca proces social în care
propozițiile sunt selectate în concordanță cu normele și cerințele recunoscute din punct de vedere
social. Ei opinează faptul că ,,fenomenele lingvistice sînt analizabile atît în contextul limbii însăși,
cît și în contextul mai larg al comportamentului social”. (ibidem:103). Susan M. Ervin-Tripp susține
salutul ca eveniment verbal ca pe un act verbal care este interpretabil și identificabil prin metode
etnologice putându-se identifica reguli sociolingvistice care stau la baza formelor de interacțiune
lingvistică precum și modificările codului lingvistic (al emițătorului și al receptorului). Interacțiunea
verbală, în actul salutului, poate avea loc numai și numai dacă destinatarul cunoaște sau ,,dezleagă”
înțelesul mesajului și desigur dacă îl acceptă. ,,Identitatea destinatarului și relațiile sale cu
emițătorul vor stabili dacă interacțiunea lingvistică este posibilă sau obligatorie”-(Susan M. Ervin-
Tripp, op. cit., SL:167), dacă relația verbală care s-a creat se păstrează sau se întrerupe după
adresarea salutului lingvistic. Studiind salutul și formulele de salut din limba română, înțelegem că
elementele enunțurilor sunt alese și organizate astfel încât ele pot asigura intercomunicarea scoțând
în relief în același timp funcția fatică a limbii predominantă în acest act comportamental. După cum
se știe ,,în civilizația noastră, când doi oameni doresc să își vorbească, mai întâi se salută, sau își
manifestă altfel prezența”. (Herseni, 1975:123).
În diverse împrejurări, oamenii se salută chiar dacă nu se cunosc, salutul având rolul de a
stabili un contact sociolingvistic, o relație ,,de la om la om”, prielnic interacțiunilor lingvistice.
Acest aspect a fost observat de G. Caragață care afirmă că ,,formulele de salutare sînt semne ale
contactului social dintre indivizi și servesc pentru a stabili acest contact între persoane cunoscute
sau necunoscute, între prieteni sau neprieteni”. (Caragață, 1939:75-76).
6
 Salutul de cele mai multe ori constituie începutul unei conversații, relația verbală este
reciprocă, reciprocitatea fiind o trăsătură a dialogului. Funcția fatică a salutului are o deosebită
însemnătate drept dovadă este schimbarea comportamentului sociolingvistic al vorbitorilor atunci
când sunt într-o relație conflictuală și nu mai comunică unul cu celălalt. De cele mai multe ori, când
relațiile psihosociale dintre ei sunt întrerupte chiar dacă se cunosc oamenii nu se mai salută, deseori
se evită, ,,se fac că nu se văd” sau chiar dacă aceștia se salută din politețe, nu mai discută, nu mai
sunt dispuși să creeze o situație de comunicare lingvistică. Factorul care organizează enunțul
lingvistic este capacitatea emițătorului de a-și formula mesajul pe măsura capacității de înțelegere a
receptorului în a descifra semnele și de a înțelege semnificația mesajului. Există situații când cel
care emite un salut verbal, intenția emițătorului să nu fie identică cu ceea ce dorește să comunice
prin enunțul emis lingvistic, după cum susține și lingvistul italian Tullio de Mauro:

,,nu în formele lingvistice în sine, ci în societățile care le folosesc se găsește garanția semnificației și
a comunicării”, subliniind aici caracterul social al folosirii semnelor, lingvistul italian adăugând:
,,semnificația unui cuvînt nu depinde de întrebuințarea dată de un individ uti singulis, ci de aceea a
unui individ plasat într-o anume colectivitate istorică și obligat, prin urmare, de aceasta, (chiar dacă
este prost crescut) să evite orice arbitrar individual în atribuirea sensului unui cuvînt”. (Tullio de
Mauro, 1978:39).

Comunicarea are loc ca o sumă de acțiuni de la un individ la altul, de la individ la

colectivitate, vorbirea fiind organizată în raport cu atitudinea pragmatică a vorbitorilor. Acest lucru
a fost susținut de Sextil Pușcariu:

,,Vorbind ne orientăm după gradul în care știm că putem fi înțeleși de cel care ne ascultă [...] oricine
a putut observa că altfel vorbim în cercul restrâns al familiei sau în societatea unor prieteni vechi și
intimi și altfel unui public străin, adunat să ne asculte. În cazul dintîi obișnuința ce o avem unul cu
altul și cu felul nostru de a ne exprima ne face să ghicim cuvintele, chiar cînd ele sînt rostite
defectuos [...]. Fiecare dintre noi avem dar, după împrejurări, mai multe feluri de a vorbi”.
(S.Pușcariu, 1974:271-272).

Doi indivizi care participă la actul lingvistic realizează o comunicare din perspectiva unui
nivel psihosociocultural. Emițătorul este cel care transmite enunțul, el determină cel puțin din
momentul desfășurării actului comunicativ structura pe care o dă mesajului, aceasta depinde de
funcția predominantă a actului de salut. Emițătorul este factorul activ în actul de salut, dar el își
compune mesajul în funcție de persoana căreia îi este adresat, de scopul, de atitudinea față de
interlocutor și de enunțul lingvistic. Folosirea unui anumit mesaj sau enunț se face în funcție de
atitudinea emițătorului față de destinatar; aceasta din urmă putând fi onestă sau invers, de respect,
de politețe, dar poate transmite și indiferență, dispreț, ironie sau aroganță. În adresarea politicoasă,
enunțurile au un caracter ilocuționar, sensul lor lingvistic și referențial au o importanță redusă. Forța
ilocuționară a acestor mesaje ține de ceea ce se numește pragmatică. Semnele lingvistice utilizate în
7
salut, au o valoare psihosocială și de multe ori servesc ca intenție comunicativă. Oamenii între care
există sau între care se nasc legături comunicaționale exprimă prin salut o atitudine, un sentiment, o
opinie sinceră/falsă; prin salut se urmărește atât comunicarea unei informații, dar în principal
exprimarea relațiilor interpersonale. De cele mai multe ori, conținutul mesajului transmis prin
formulele de salut conține o urare de sănătate și dorință de revedere. Emițătorul își contruiește
mesajul și îl organizează având drept scop de a impresiona pe receptor și în cazul salutului un
stimulent pentru acesta obligându-l ca în răspunsul pe care îl dă să aibă o anumită comportare față
de emițător, în raport cu cele comunicate. Mesajul este relația materializată verbal, dintre emițător și
receptor; ,,el stă tot timpul ca un lanț social-cultural între cei doi și oglindește mentalitatea
emițătorului, psihologia, talentul lui, etc., dar schițează în același timp [...] mentalitatea, psihologia
și cultura destinatarului ”- (I. Coteanu, 1973:65). Dacă limba reprezintă posibilitatea stabilirii unor
contacte între oameni, mesajul prin intențiile și efectele sale trebuie apreciat în funcție de psihologia
participanților la actul comunicării prin salut, în principal ținând cont de situațiile social-culturale
particulare ale concretizării actelor verbale. De subliniat este faptul că salutul și formulele de salut,
ca elemente ale actului vorbirii îndeplinesc în mod special funcții sociale ale limbii și anume:
funcția comunicativă, funcția fatică și funcția conativă. Mai pe larg, putem afirma că salutul
reprezintă modalitatea de conduită care asigură menținerea relațiilor dintre membrii unei comunități
sociale. Deosebind salutul ca act de formulă de salut ca expresie, se poate defini astfel:Salutul este
comportamentul comunicațional, gestual sau verbal (ori gestual și verbal), cu o semnificație
cunoscută unui micro sau macro grup social, prin care se dă un semn de atenție, de respect, de
politețe unei persoane sau unui grup. Formula de salut este un enunț (sau un grup de enunțuri) uni-
sau plurivoc, prin care se exprimă actul de salut. De obicei, formulele prin care se exprimă salutul
sunt considerate clișee lingvistice adică forme ,,împietrite” într-o anumită structură, dar aceste clișee
sunt de un tip aparte, în funcție de semnificație ele au valoarea unor simboluri și au o motivare
etnoculturală, aceste simboluri fiind folosite de vorbitori după reguli în care imitația este îmbinată
cu imaginația, creația, fantezia, oferind posibilitatea completării denotației cu sensuri conotative cu
valori de atitudini apreciative ale individului față de realitate, față de alți indivizi. Formulele de
salut, verificate în timp și acceptate într-o comunitate lingvistică, s-au fixat prin repetare, s-au
traditionalizat, fiind influențate atât în momentul constituirii, cât și în momentul utilizării, de
comportamentul sociocultural al individului în cadrul relațiilor stabilite sau care se impun a fi
stabilite între membrii dintr-un micro-ori -macrogrup social. Referindu-ne la formulele de salut
românești populare, care sunt purtătoare ale unor conotații specifice limbii și culturii noastre, Tudor
Vianu afirmă că ele sunt ,,înzestrate cu o zonă expresivă nu a unui individ, ci a poporului întreg” (T.
Vianu, 1968:46). Chiar dacă aprobăm afirmația lui G. Caragață și anume faptul că formulele de
salut, ,,printr-o întrebuințare prea des repetată în condiții asemănătoare, și-au pierdut aproape orice
8
conținut afectiv, devenind simple semne sau simboluri ale stărilor sufletești” (G. Caragață, op.cit.
60-61), aflăm valorile lor stilistice care vin nu numai de la individ ci îndeosebi de la societate
,,Formele populare ale limbii sunt mai pătrunse de valori stilistice decât formele literare, trecute în
deprinderile de a vorbi ale oamenilor culți” scria Tudor Vianu, op. cit.:43. Rolul salutului rezidă în:
utilizarea lui ca semn de recunoaștere a unui individ știut căruia conform normelor de bună-cuviință
trebuie să-i acordăm atenție, respect, etc, în această situație fiind vorba de o uzanță de politețe; când
îl folosim în scopul de a stabili o relație de comunicare cu un alt vorbitor este vorba despre un
mijloc de integrare psihosociolingvistică. În condiţiile în care se poate vorbi şi despre o semiotică a
comunicării din perspectivă teoretică, în contextul articolului de faţă vor fi avute în vedere două
perspective pe care le implică semiotica realităţii comunicative: pe de o parte, ansamblul de semne
valorificate/actualizate în cadrul comunicării şi valenţele acestora (prin prisma intenţiei
comunicative a locutorului într-un anumit context) şi, pe de altă parte, comunicarea ca (supra)semn
pentru conţinutul şi forma discursului (ce spun acestea despre locutor, interlocutor, despre
modalitatea în care locutorul se raportează la interlocutor), respectiv ca (supra)semn pentru însăşi
atitudinea faţă de comunicare (ce spune aceasta despre locutor, despre relaţia locutor – interlocutor
etc.).
Prin prisma raportării la triada semiotică: semantică – sintaxă – pragmatică, respectiv la
hexagonul situaţiilor de comunicare, lucrarea de faţă vizează identificarea unora dintre reperele
pragmatice ale raportului comunicare – contextualizare şi ilustrarea acestora prin actualizarea
anumitor ritualuri comunicative, a coordonatelor lingvistice ale acestora. Astfel, în condiţiile în care
„hexada situaţiei semiotice” implică „D, referinţa, ca semnificaţie paratextuală, extensională,
participând (alături de S şi I) la semnificaţia locuţionară; I, sensul (sau înţelesul), ca semnificaţie
intensională, participând (împreună cu polul S) la constituirea semnificaţiei textuale; E,
autoexpresia, participând (împreună cu variabilele I, D şi C) la semnificaţia alocuţionară; S,
semnificaţia gramaticală („operaţională” sau morfosintactică) a unei expresii discursive; R,
perlocuţia, contribuind (împreună cu polii S, I, D, C şi E) la semnificaţia realizată; C, conotaţia sau
performanţa, ca semnificaţie contextuală, participând (alături de S, I şi D) la semnificaţia
ilocuţionară” (Ioan, 1999: 80), comunicarea poate fi percepută ca suprasemn care-şi subsumează
valenţe specifice, diferite de la o situaţie de comunicare la alta, de unde şi multiplele perspective de
prezentare a conceptului de comunicare şi a realităţii acesteia, în general. De altfel, comunicarea –
ca act/realitate supraordonat(ă) – implică o serie de nuanţări, redimensionări ale coordonatelor
teoretice tocmai prin raportare la dimensiunea considerată (mai) relevantă într-un anumit context,
dintr-o anumită perspectivă: a locutorului, a interlocutorului, a altor persoane prezente (fizic sau
implicit) în situaţia de comunicare respectivă, a reperelor circumstanţiale, (inter)personale, social-

9
politice, culturale etc. subordonate contextului, a proiecţiilor comunicative ale locutorului/
interlocutorului, a aşa-numitului „orizont de aşteptare” etc.
(a) Comunicarea-relaţie
Această coordonată a comunicării implică, din perspectivă semiotică, trimiteri nu doar la cei
doi poli (auto)comunicanţi (locutorul şi interlocutorul), ci şi raportarea mesajului la cadrul
referenţial, acţional, comportamental etc., precum şi înseşi raporturile stabilite între componentele
mesajului. Prefigurând ideea de „ritual comunicativ” (pe care o vom avea în vedere în articolul de
faţă), în acest context, pentru a căpăta relevanţă şi consistenţă, conţinutul mesajului/comunicării
trebuie înscris într-un sistem de relaţii compatibile în ceea ce priveşte codul valorificat în
codificarea/decodificarea mesajului, canalul de transmitere a acestuia, valenţele contextuale etc.
Comunicarea-relaţie se constituie, astfel, într-o realitate procesuală cu două faţete (în această
interpretare): una care vizează relaţia cu/raportarea la cadrul referenţial, personal, interpersonal,
acţional etc. şi cea de-a doua care presupune ancorarea într-un sistem minim de compatibilităţi care
să optimizeze (deşi în măsură diferită de la caz la caz) actul comunicativ – acestea inclusiv ca
modalităţi de adaptare/readaptare permanentă a acestui act la valenţele contextului – de unde şi
situaţiile de recunoaştere/intrare într-un ritual comunicativ, în condiţiile în care realitatea relaţiilor
interumane implică, la nivel comunicativ, şi posibilitatea ieşirii din rigorile/limitele unui ritual,
tocmai ca manifestare mai puternică a eului autocomunicant; ritualul este astfel adaptat la
particularităţile unui (inter)locutor care-l recunoaşte, dar nu i se subsumează în totalitate,
conferindu-i nuanţe specifice de la o situaţie de comunicare la alta:salutului Bună ziua! i se poate
răspunde „adaptat”:Bună ziua!, Bună!, Salut!, Sărut-mâna! etc. (nu avem în vedere aici
concretizările nonverbale ale salutului) – situaţii în care interlocutorul (locutorul 2) alege să
marcheze în mod deosebit raportul copil – adult, tânăr – bătrân, masculin – feminin, copil/tânăr –
rudă mai în vârstă etc.
(b) Comunicarea-subiectivitate/intersubiectivitate
Actul comunicării se constituie, în general, într-o modalitate de concretizare – în diferitele
componente ale mesajului – a subiectivităţii (prin prisma subiectivităţii locutorului şi a
subiectivităţii interlocutorului), respectiv a intersubiectivităţii comunicative, rezultat al coroborării
coordonatelor „individuale” ale situaţiei de comunicare. În ceea ce priveşte subiectivitatea
locutorului, se poate realiza o distincţie între subiectivitatea reflectată în etapa de proiecţie
/construire/codificare a mesajului şi cea reprezentată în etapa de transmitere propriu-zisă a acestuia,
de realizare a actului comunicativ locutorial, acţiune guvernată – într-o anumită măsură – de
caracteristicile de ordin individual ale locutorului (timbru, intensitate a vocii, plan afectiv,
motivaţional, particularităţi ale limbajului etc.). De altfel, gradul subiectivităţii locutorului are nu
atât atributul constanţei în tranziţia de la o etapă la alta, cât pe cel al relativităţii; se remarcă, de
10
altfel – în demersul construcţie → transmitere a mesajului – tendinţe de augmentare, respectiv de
diminuare a aspectelor „individuale” subordonate subiectului locutor, cuvântul-cheie fiind, în acest
context, adaptarea. Adaptarea însăşi poate fi, de altfel, subordonată subiectivităţii locutorului, în
condiţiile în care, pe de o parte, locutori diferiţi sau acelaşi locutor în contexte de comunicare
diferite se caracterizează prin grade diferite ale capacităţii de adaptare şi, pe de altă parte,
implicaţiile adaptării apar la nivelul conţinutului şi al formei mesajului în măsura în care locutorul
proiectează şi realizează acest lucru pe parcursul actului comunicativ. Din punctul de vedere al
formei pe care locutorul o alege – prin prisma propriei subiectivităţi – ca suport al mesajului
transmis, se remarcă o oscilaţie între a reflecta respectarea normelor recunoscute şi a fi original,
atipic în actul comunicativ; astfel, subiectivitatea locutorului se manifestă în alegerea manierei de a
transmite un anumit mesaj, în codul valorificat – de exemplu, cuvinte sau elemente iconice; mesaj
verbal sau gestual, prin intermediari tip melodie, secvenţă de film etc., în jocul explicitului şi al
implicitului etc.; subiectiv, de exemplu, locutorul poate alege să spună Bună dimineaţa! în orice
(alt) moment al zilei/nopţii, cu mesajul implicit Fii atent/trezeşte-te!
Dintr-o perspectivă similară, pe aceeaşi axă se situează subiectivitatea interlocutorului,
concretizată în însăşi atitudinea pe care acesta o manifestă faţă de mesajul care i-a fost transmis într-
o anumită situaţie de comunicare. În general, interlocutorul se caracterizează printr-o serie de
valenţe specifice care impun, implicit, permanente nuanţări, redimensionări ale demersului
comunicativ, în măsura în care se vizează optimizarea acestuia. Subiectivitatea interlocutorului este
reperabilă, aşadar, cu precădere în etapa de receptare (prin particularităţile de ordin fizic – vizuale,
auditive etc., prin capacitatea de a ignora, în anumite contexte, factorii perturbatori care pot apărea
în anumite situaţii de comunicare), respectiv de decodare a mesajului (în etapa de construcţie a
acestuia fiind reprezentată numai în măsura în care locutorul o are în vedere, prin tendinţa de
adaptare a mesajului la coordonatele subiective ale interlocutorilor). De asemenea, interlocutorul
alege (şi este, de cele mai multe ori, subiectiv în această alegere, preponderent prin prisma
orizontului de aşteptare care-l caracterizează, dar şi din considerente de tip contextual, gen stare de
spirit, disponibilitate la nivel temporal, relaţional etc.) să decodeze sau nu un mesaj receptat, să dea
un feed-back (pozitiv sau negativ) locutorului (vezi, de exemplu, răspunsul la salut, la anumite
formule de adresare etc.). Toate acestea conferă, de altfel, comunicării calitatea de suprasemn care-
şi subsumează toate aceste elemente particulare şi relaţiile dintre ele. Rezultat al coroborării
subiectivităţii locutorului şi a subiectivităţii interlocutorului, intersubiectivitatea este corelată în
primul rând contextului personal, respectiv relaţional al situaţiei de comunicare în general, unde
contextul personal este avut în vedere preponderent prin prisma elementelor care individualizează
locutorul şi interlocutorul, premise ale subiectivităţii acestora, iar cel de-al doilea tip de context
implică relaţiile dintre locutor şi interlocutor, relaţii de ordin interpersonal (familial, amical, colegial
11
etc.), ierarhic (superior – subordonat, subordonat – subordonat etc.), contextual (cunoscut –
necunoscut, gazdă – musafir / invitat etc.) existente, impuse, (re)stabilite, nuanţate, redimensionate
etc., toate aceste coordonate purtând însă amprenta relativităţii.
(c) Comunicarea-contextualizare
În calitate de concept (şi termen) supraordonat celor prezentate supra, contextualizarea se
constituie într-o modalitate de interpretare a unui mesaj prin raportare la valenţele subiectivităţii
/intersubiectivităţii/obiectivităţii, respectiv la coordonatele diferitor tipuri de context în care actul
comunicativ este ancorat. Contextualizarea este cea care oferă, în realitatea comunicării, cheia de
descifrare a mesajului, în principiu în conformitate cu intenţia comunicativă a locutorului, şi –
implicit – premisele analizei pluriperspectiviste a unei situaţii de comunicare în general – raportate
la diferite tipuri de context, dintre care avem în vedere aici: contextul circumstanţial (situaţional) –
reperele de tip spaţio-temporal, modal, cauzal, „obiectual” etc. care diferenţiază o situaţie de
comunicare de alta; contextul (a)locutorial (subiectiv) – componentele subiective care se constituie
în mărci ale locutorului, respectiv interlocutorului (subiectivitatea locutorului şi subiectivitatea
interlocutorului); contextul relaţional (intersubiectiv)–reflectare a intersubiectivităţii, ansamblu de
relaţii stabilite între persoanele implicate în constituirea/derularea unui act comunicativ; contextul
lingvistic – cotextul: elementele anterioare, respectiv ulterioare unei anumite componente a unui
mesaj şicontextul idiomatic – caracteristicile sistemului de semne în care se concretizează idiomul
ales drept cod al comunicării verbale; contextul sociocultural – reflectare a tradiţiilor, mentalităţilor,
aspectelor particulare care caracterizează fiecare comunitate (a)locutorială – includem aici, ca
particularizare, şi contextul cutumal, contextul socio-profesional, contextul laic versus cel religios
etc.
Particularizând, în cadrul situaţiei de comunicare, contextualizarea capătă valenţe specifice
ca: acţiune de plasare – într-un anumit context – a unui mesaj; modalitate de dezambiguizare, de
optimizare a realizării actului comunicativ; formă/manieră de evidenţiere a relaţiilor existente între
componentele mesajului şi cele ale situaţiei de comunicare, relaţii explicite/implicite, în măsură
diferită, în principiu, pentru locutor şi interlocutor, tocmai prin prisma acceptării comunicării ca
rezultantă a (inter)subiectivităţii ce caracterizează raportul locutor – interlocutor – mesaj.
Prin raportare la elementele prezentate supra, poate fi realizată distincţia între:
contextualizare din perspectiva locutorului – în condiţiile în care locutorul iniţiază actul
comunicativ încadrat într-un anumit registru (vezi şi contextul idiomatic, cel relaţional, cotextul şi
contextul sociocultural); contextualizare din perspectiva interlocutorului – asocierea mesajului cu
anumite elemente anterioare/ulterioare, cu nivelul de „aşteptare” etc., de unde o posibilă
redimensionare a mesajului, în sensul de maximizare sau minimizare a perspectivei semantice şi
pragmatice a acestuia; contextualizare de tip relaţional/intersubiectiv – valorificând, de fapt,
12
anumite forme deintracontextualizare – redimensionare a coordonatelor contextuale în cadrul unei
anumite situaţii de comunicare (de exemplu, adresarea către unul sau mai mulţi interlocutori;
folosirea sau nu a unor plurale inclusive etc.
Particularizări/concretizări pentru: contextualizarea supraordonată – reflectată în aşa-
numitele ritualuri comunicative; contextualizarea subordonată – contextualizarea-artificiu:de
exemplu, în reclame, pentru a mări gradul de persuasiune al mesajului transmis, acesta este adaptat
unor contexte cutumale: Paşte, Crăciun, 1-8 Martie etc.
(d) Comunicarea-interacţiune.
Comunicarea ca proces înseamnă acţiune, înseamnă manifestare pe multiple planuri,
înseamnă comportament de emiţător, de receptor, de „observator” etc., înseamnă implicare (în grade
diferite), deci şi interacţiune, în condiţiile în care fiecare participant la actul comunicativ îl/îi
influenţează pe celălalt/ceilalţi (voluntar şi/sau involuntar), influenţând în acelaşi timp însuşi
procesul ca atare (în etapa de proiecţie, construcţie, în derulare sau retrospectiv). Aşadar, „a spune
înseamnă a se comporta” – de unde şi direcţiile de analiză şi de acţiune privind comportamentul de
emiţător, respectiv de receptor de mesaje, după cum înseamnă şi „a acţiona asupra celuilalt”,
realităţi identificabile, recognoscibile în planul comunicării, în general. Comunicarea-interacţiune
înseamnă, astfel, pe de o parte, o reţea de acţiuni dirijate unele către altele, intersectându-se,
corelându-se în atingerea unui scop comun şi, pe de altă parte, adaptarea ca necesitate în realizarea
optimizării actului comunicativ.
(e) Comunicarea-normă.
Aparent limitativă ca sintagmă, comunicarea-normă trimite către ceea ce ar putea presupune
actul comunicativ „normat” („normal”), respectiv către ceea ce abaterile de la normă pot genera,
într-un demers construit voluntar sau involuntar astfel. Ce există/se acceptă drept normă în
realizarea comunicării, când, de ce, cum se alege/se manifestă o abatere în acest sens. În condiţiile
în care, conform opiniei generale, a comunica înseamnă „a intra în normă”, a suprima elementele
aleatorii, orice tip de comunicare presupune respectarea unor norme, încadrarea în anumite scheme
comunicative, construirea altora etc. Pe de altă parte, este inerentă necesitatea nuanţării a ceea ce
reprezintă „tipic” într-o anumită situaţie de comunicare, dar „atipic” în alta, prin raportare tocmai la
raportul normă – abatere de la normă, atât din punctul de vedere al conţinutului mesajului, cât şi din
perspectiva formei. Raportându-ne la ideea de „ritual comunicativ”, norma ar fi reprezentată de
încadrarea în tiparele acestuia (în plan lingvistic, extralingvistic, atitudinal, comportamental etc.),
abaterea de la normă constituind manifestarea atributului subiectivităţii locutorului/interlocutorului
– de exemplu, alegerea de a saluta/de a răspunde la salut/de a se adresa etc. altfel decât ceilalţi
vorbitori ai aceleiaşi comunităţi lingvistice, socio-culturale în contexte similare.
(f) Comunicarea-proces
13
 În cadrul comunicării-proces (ca formă de reflectare a relaţiei, a subiectivităţii/
intersubiectivităţii, a contextualizării, a interacţiunii, a normei/abaterii de la normă etc.), prin
contextualizarea variabilelor sale, sunt reperabile anumite ritualuri comunicative care, pe de o parte,
conferă consecvenţă comunicării derulate într-o anumită comunitate şi, pe de altă parte, unicizează –
atât prin conformism, cât şi prin nonconformism (în măsură variabilă, de la caz la caz) – fiecare
ipostază de locutor/interlocutor implicat într-un act comunicativ, într-un anumit context. Ca posibile
repere pragmatice (vizând elementele ce caracterizează limbajul utilizat pentru a-i „afecta”/
influenţa, în măsură variabilă de la caz la caz – pe cei implicaţi într-o anumită situaţie de
comunicare) în analiza comunicării şi a contextualizării, ritualurile comunicative iau forme diferite,
preponderent în funcţie de tipul de context căruia i se subordonează şi de intenţia comunicativă a
locutorului într-o anumită situaţie de comunicare. Poate fi identificată astfel problema +/–
semantismului unui mesaj încadrat într-un ritual comunicativ, de unde întrebarea „Cât mai este
semantism în replicile din anumite ritualuri comunicative?”. Vezi, de exemplu, Ce faci? – Bine –
invariabil aproape, în contexte mai mult sau mai puţin formale, când de fapt un răspuns complet ar
necesita multe nuanţări, sau Bună ziua! – Bună ziua! (salut clasic) versus Ce faci? – Binişor Se
poate şi mai bine; Bună ziua! – Bună!/ ună să fie! Bună să-ţi fie inima (în substrat – „astfel va fi şi
ziua bună”) etc. Pe de altă parte, aceste elemente se constituie în chei de decodare a coordonatelor
actului comunicativ, în condiţiile în care „comunicăm cu întregul nostru trecut şi ar fi inutil să
căutăm o cauză unică pentru fiecare replică pe care o dăm celorlalţi. Cu atât mai mult cu cât există
şi o intertextualitate a comunicărilor” (Arhip, 2005:14). Subordonându-şi, în accepţiunea demersului
nostru, celelalte valenţe (circumstanţiale, personale, idiomatice) ale situaţiei de comunicare,
considerăm relevante/semnificative – pentru perspectiva pragmatică asupra unora dintre ritualurile
comunicative reperabile în limba română – contextul sociorelaţional (rezultat al coroborării
anumitor componente ale contextului sociocultural, respectiv ale celui intersubiectiv/relaţional) şi
contextul cutumal (particularizare a celui sociocultural), pentru care vom avea în vedere, selectiv
(aici), concretizări particulare ale unor structuri lingvistice caracteristice anumitor ritualuri
comunicative.
Contextul de tip sociorelaţional implică identificarea unor situaţii-tip în care sunt
actualizate elemente precum: salutul, formulele adresative, formulele de începere, susţinere,
încheiere a unui dialog, mărci ale contextului explicit relaţional etc.
a) Salutul: bună dimineaţa/ziua/seara/salut/sal, la revedere, pa/pa-pa, etc. este nuanţat,
căpătând, în cadrul ritualului salutului, valenţele unui semn decodor pentru atitudini, relaţii locutor –
interlocutor, coordonate contextuale, raport explicit – implicit etc. Vezi, în acest sens, succesiuni
precum:– Bună ziua! – Bună să-ţi fie inima, voinice!, Bună dimineaţa, soare!, etc. – percepute ca
posibile „ieşiri” din ritual prin prisma unor raporturi inter-, respectiv intracontextuale, prin trimiteri
14
la basmele populare româneşti, la creaţii clasice culte etc., în condiţiile în care, de altfel, „orice
comunicare se realizează printr-o serie întreagă de relaţionări între memoriile, vocabularele,
imaginaţiile şi percepţiile aflate în joc” (Peretti-Legrand-Boniface, 2001:8), mesajele conţinând
„indicaţii despre societatea în sânul căreia sunt produse” (Bonville, 2000:19);– Sărut mâna! –
Salut!, Bună!, Bună ziua!– intrarea în ritual, în cod, ar presupune un răspuns de tipul Bună ziua!, în
timp ce primele două structuri Salut!, Bună! trimit către o conservare de către interlocutor (locutor
2) a manierei proprii de a răspunde la salutul unei persoane (în condiţiile unui raport amical/familiar
locutor – interlocutor); Sal – sal – intrare în cod, chiar dacă interlocutorului nu îi sunt proprii
abrevierile în comunicarea online (ca şi în cazul lui k, formă simplificată a lui ok – cu nuanţări de
ordin semantic, în condiţiile în care ok este interpretat ca fiind „mai puternic” decât k);– Să trăiţi! –
Să trăiţi! (într-un mediu profesional militar), Sărut mâna! – Doamne-ajută! (într-un mediu
profesional religios / teologic) etc. – aşadar, ca mărci ale unor contexte de tip socioprofesional.
b) Formulele de adresare (domnule, mamă, bica/bunico etc.) îndeplinesc, în derularea
actului comunicativ, funcţii specifice. Din perspectiva nivelului pragmatic al comunicării, termenii
de adresare au, în opinia lui D. B. Parkinson, trei funcţii pragmatice esenţiale: în raport cu actul de
limbaj pe care îl însoţesc (folosiri impuse, uzuale sau facultative – în cazul salutului, mulţumirilor
etc.); în raport cu aşa-numita „mecanică a conversaţiei” (rol important, cu precădere în cazul
schimbării rolurilor); în raport cu nivelul „relaţional” al interacţiunilor (rol fundamental în
negocierea identităţilor şi a relaţiei interpersonale; aceşti termeni pot exprima diferenţa, distanţa sau
intimitatea, tandreţea sau injuria, flatarea, tachinarea, sarcasmul etc.) – de unde posibila funcţie de
manipulare, respectiv ludică a acestor expresii – (Parkinson, apud Kerbrat-Orecchioni, 1992:24-25).
Dintr-un alt punct de vedere, într-o analiză semantico-pragmatică a acestor termeni, se
disting funcţii precum cea de interpelare şi identificare/desemnare a interlocutorului, de marcare a
rolului comunicativ al acestuia (funcţia conativă) şi a relaţiei interpersonale locutor – interlocutor
(în adresarea inversă, şi de indicare a locutorului, a condiţiei acestuia şi a atitudinii faţă de
interlocutor), funcţia de marcă dialogală (funcţia de iniţiere a unui dialog, funcţia fatică, funcţia de
încheiere a unui mesaj şi de transferare a rolului de emiţător interlocutorului), de instaurare a unui
anumit tip de relaţie/a unui anumit registru comunicativ într-o anumită situaţie de comunicare
(funcţia socială) etc. (Charaudeau-Maingueneau, 2002:31; Ionescu-Ruxăndoiu, 1999:89 etc.).
Factorii determinanţi care influenţează alegerea anumitor termeni de adresare (în detrimentul
altora) într-o anumită situaţie de comunicare sunt de ordin:
(a) individual – trăsături specifice, distinctive (sex, vârstă, statut social, tip de educaţie,
mentalitate etc.) ale interlocutorilor;

15
 (b) relaţional – elemente ce caracterizează relaţia existentă (prealabilă momentului în care se
realizează comunicarea) între locutor şi interlocutor: gradul de cunoaştere, o anumită legătură de tip
familial, profesional, amical, de grup etc.;
(c) contextual comunicativ – relaţia care se stabileşte sau care se doreşte a fi stabilită între
participanţii la actul comunicativ pe parcursul derulării acestuia;
(d) contextual situaţional, corelativ – prin raportare la caracterul formal/informal al situaţiei
de comunicare, la eventualii martorik/co-participanţi la actul comunicativ respectiv etc.
Ca elemente deictice şi relaţionale, termenii de adresare se caracterizează prin valenţe
specifice, dispuse prin raportare la diferite tipuri de relaţii (nuanţate, cu precădere, la nivel
terminologic):
(a) relaţia „orizontală” – axa distanţei, proximităţii, a distanţei/solidarităţii, axa intimitate
vs.distanţă etc.;
(b) relaţia „verticală” – axa dominării sau a sistemului „locurilor”, a ierarhiei, a
statutului/puterii, axa egalitate vs. inegalitate ierarhică etc. (Brown, apud Kerbrat-Orecchioni,
1992:17; 2005:653);
(c) relaţia de conflict vs. cea de consens (Kerbrat-Orecchioni, 1992:35-36) – plasată pe o axă
care le guvernează, în actul comunicativ, pe celelalte două, care pot fi prezentate, în plan orizontal
sau vertical, în termeni de conflict sau consens (valenţe manifestate, de exemplu, în valorificarea –
pentru primul caz – a unor forme distincte de tipul tu, dumneata, dumneavoastră ca termeni de
adresare, respectiv în folosirea reciprocă – pentru a doua situaţie – a aceleiaşi forme: tu sau
dumneata sau dumneavoastră), cu precizarea că realitatea comunicativă impune, frecvent,
relativizări (determinate de factorii prezentaţi anterior) ale acestor componente, de unde şi
diferenţierea, în cadrul microsistemului termenilor de adresare dintr-o limbă, a mai multor subclase.
Acestea (diferenţiate, în lucrările de specialitate, ca pronume ~, nume ~, respectiv „interjecţii de
adresare”) se raportează la diferitele valenţe pragmatice ale comunicării şi contextualizării,
reflectând situaţii particulare de valorificare a unor pronume personale propriu-zise şi de politeţe –
ca mărci ale contextului relaţional/interpersonal: tu, dumneata, mata, dumneavoastră, Excelenţa
Voastră, etc. – ritual comunicativ definit aici prin idiomul asociat (compară cu engleza, unde este
folosită o singură formă pronominală – you); apelative de tipul doamnă, domnişoară, domnule,
băiete, băieţele, copile, a numelui în locul prenumelui (actualizat în mod obişnuit în anumite
contexte comunicative) – ca formă de atenţionare; nume marcând cadrul etnic/regional căruia îi
aparţine interlocutorul – ca mărci ale consecvenţei cu diferite componente ale mesajului, cu
atitudinea specifică etc.: măi oltene, române, etc., respectiv ca forme de evidenţiere/punctare a unor
comportamente asociate anumitor culturi/ etnii etc.: neamţule; apelative cu funcţie peiorativă,
ironică, afectivă etc.: hoţule, deşteptule, urâtule, etc.; structuri adresative de tipul: stimate domnule,
16
stimate domnule Toby Hime, etc. – ca mărci ale stilului epistolar oficial versus dear Toby (în acelaşi
stil, dar în cadrul altor norme de comunicare epistolară) etc.,toate trimiţând către anumite „roluri”
identificabile/reperabile într-o situaţie de comunicare dată sau creată;
c) Formulele de începere, susţinere, încheiere a unui dialog: alo, sigur/înţeleg/de acord/
..., etc. se înscriu în ritualuri comunicative faţă de care apar rar abateri (eventual, preluări de formule
din alte limbi: hello, ok, d’accord, etc.).
d) Mărcile unor contexte de tip explicit relaţional: drum bun – mulţumesc, baftă! – să fie!,
mulţumesc – cu plăcere/pentru puţin/pentru nimic/cu drag; sărut mâna (pentru mulţumesc) – cu
plăcere/să creşti mare/pentru puţin; ce faci? – bine/mulţumesc, etc. ancorează locutorul şi
interlocutorul într-un cumul de reguli tradiţionale, care nu sunt puse sub semnul întrebării, doar
există, se manifestă, intrigă atunci când nu sunt respectate (voluntar sau involuntar), sunt datum-uri
(astfel încât nici construcţia pleonastică, la rigoare, să creşti mare nu mai este percepută ca atare).
Contextul de tip cutumal poate fi reperat prin prisma a două coordonate, ca premise ale
diferenţierii unor structuri lingvistice-tip:
a) contextul cutumal laic: La mulţi ani! – mulţumesc/ a fel, Noroc! – Noroc!/Mulţi ani! (la
ciocnitul paharelor), strănut urmat de Sănătate!, Noroc!, Chef!; Sărut-mâna pentru masă! – să-ţi fie
de bine/să creşti mare/să trăieşti/să fii sănătos, etc.;
b) contextul cutumal religios: Hristos a înviat! – Adevărat a înviat!, Hristos s-a-nălţat! –
Adevărat s-a-nălţat!, etc., cu precizarea că în aceste cazuri (cu precădere, în cel de-al doilea)
„ieşirea” din ritual este aproape nulă în cele mai multe dintre situaţiile de comunicare. Ritualul
rămâne, astfel, şi în planul comunicării, preponderent atributul cutumei, contextul oferind, pentru
ambele ipostaze ilustrate supra, cheia de decodare, respectiv de ancorare într-un act comunicativ.
Triada comunicare – contextualizare – ritual comunicativ se constituie, din această perspectivă, într-
o posibilă premisă de interpretare (în diacronie şi în sincronie) a unora dintre componentele realităţii
comunicative actuale, ca repere ale reconstituirii unor scheme de comunicare – semne pentru
contexte, culturi, cutume, raportări unice/unicizante la general.

1.3. Împrejurările sociale și culturale în actul de salut

Se constată că într-un act verbal, comportamentul lingvistic al vorbitorilor se modifică în

raport cu situația socială. Când este vorba despre situația socială, de fapt se înțelege poziția
ocazională pe care un individ o are față de anumiți interlocutori în viața de zi cu zi. Situația socială
este un concept care stă la bază sociolingvisticii și este definită că o constructă formată din trei
elemente esențiale: realizarea relației de rol, în locul cel mai potrivit și în momentul social adecvat
relației. Putem remarca două tipuri de situații sociale: situații congruente în care cele trei
17
componente sunt acceptate împreună din punct de vedere cultural și aici normele de folosire a limbii
se efectuează cel mai clar și mai uniform și situații incongruente când sunt influențate de
neconcordanța celor trei elemente amintite mai-sus. În aceste împrejurări, unul dintre participanți la
interacțiunea verbală sau chiar amândoi modifică circumstanța incongruentă în una congruentă
necesare efectuării interacțiunii verbale astfel respectându-se și regulile sociolingvistice și de
comportament. Antropologul american, Ralph Linton susține:

,,Majoritatea situațiilor pe care le întîlnește individul în viață de toate zilele i-au devenit familiare
printr-o îndelungată repetare și sunt rezolvate prin răspunsuri automatizate sau, cum am spune
curent, cu ajutorul deprinderilor.[…]. Pe măsură ce situația se repetă, răspunsurile comportamentale
la ea devin tot mai organizate și sunt produse cu un efort mai mic și mai puțin constient”-
Fundamentul cultural al personalității(Ralph Linton, 1968:125-126).

Într-o conjunctură nouă, vorbitorul are tendința, de multe ori, involuntar, să folosească elemente din
tipurile de răspuns cunoscute, într-un model emergent dar adaptat noii situații. Este indispensabil ca
vorbitorii să identifice situația în care are loc interacțiunea lingvistică pentru că ei să-și adapteze
comportamentul potrivit situației în cauză după cum arată sociologii, ,,viața socială poate fi
analizată ca un șir continuu de situații în care oamenii se întîlnesc, acționează unul asupra altuia, își
comunică ceva, cer ceva, se străduiesc să exercite o influența asupra comportării altora, să obțină
ceva de la ei’’, dar ,,fiecare întâlnire cu alți oameni înseamnă o situație nouă.” O deosebită
importanță o are, după cum susține și Susan Ervin-Tripp, recunoașterea corectă a situațiilor, în
actele verbale care ar influența schimbarea codului pentru că există împrejurări tipice locului și
timpului în care are loc acțiunea lingvistică, iar modificarea codului are loc în raport cu statutul și
importanța participanților la actul verbal. În actul de salut, comportamentul sociolingvistic al
vorbitorului, factorul determinant constă în relația socială dintre vorbitori și nu necesitatea de a
comunica. În acest act atât cel care emite cât și cel care receptează sau răspunde la salut trebuie să
aprecieze just situația socială dată pentru a aborda sub aspect lingvstic un comportament potrivit
acesteia. Modelul cultural denumește modul de comportare ca fiind ,,normal” în situația creată adică
este recunoscut de grupul social respectiv. Pentru a asigura eficiența interacțiunilor lingvistice este
important să fie respectate modelele culturale stabilite de grup pentru că nerespectarea acestora cât
și a regulilor de comportare duce la întreruperea interacțiunlor sau le anulează conotația. Când ne
raportăm la salutul lingvistic vorbitorii trebuie să utilizeze anumite reguli standardizate, stabilite
prin uz, dar conform cu situația nouă creată trebuie să-și adapteze comportamentul în funcție de
locul, timpul și mai ales față de partenerul viitoarei interacțiuni. Similar oricărui act de comunicare,
o interacțiune verbală în actul salutului impune consolidarea unei relații de rol. Aceste relații sunt
identificate și acceptate ca drepturi și obligații reciproce între membrii comunității socioculturale.
Acceptarea acestor relații de rol se recunoaște în selecția enunțurilor lingvistice care vor fi conforme
18
cu situația în care are loc interacțiunea verbală. Indivizii acționează diferit în contexte situaționale
diferite, rolurile distincte sunt precizate de statut, comportamentul sociocultural, inclusiv de cel
lingvistic. Relația de rol care are loc la un moment dat între doi interlocutori dintr-o anumită
comunitate lingvistică se definește în conformitate cu fondul comun de norme și de comportamente
existente în uz în comunitatea lingvistică respectivă. Dacă se are în vedere comportamentul
lingvistic al emițătorului unei formule de salut, acesta se modifică ținând cont în primul rând de
statutul receptorului. Când este vorba despre salut orice vorbitor își realizează comportamentul de
rol prin limbă, potrivit situației de vorbire concretă sau altfel spus potrivit contextului situațional
concret. Prin rol se înțelege atitudinile, valorile și comportamentul impus de comunitatea oricărei
persoane, individul acționând de multe ori prin prisma unui statut și a rolurilor acestuia, dar în
situații diferite acționează prin prisma altui statut și a rolurilor respective. În cazul în care emițătorul
formulei de salut își adaptează elementele de limbaj la statutul receptorului: emițătorul când își
salută superiorul locului de muncă în comparație cu salutul adresat colegului de muncă, este exclus
să i se adreseze cu Neața, Bună sau Pa, formule care ar putea fi adresate exclusiv colegului, în altă
situație ar constitui un act de impolitețe lingvistică, deci trebuie să se țină cont de poziția socială a
persoanei căreia i se adresează salutul. În concluzie, ,,fiecare situație cere cuvintele care i se
potrivesc în funcție de anumite norme culturale, din care cauză unele sunt considerate ca permise iar
altele ca interzise”. (Herseni, 1975:121).
Actul salutului se efectuează având la bază selecția lingvistică care se supune unor norme
sociolingvistice, unor bariere sociale care obligă vorbitorii să respecte aceste restricții
comportamentale, referitor la acest aspect Herseni preciza:

,,Noțiunea de bariere sociale trebuie înțeleasă într-un sens mai larg. Ea se poate referi nu
numai la diferențele de statut social dintre interlocutori [...] dar și la diferențele legate de vârstă, de
poziția relativă în activitatea productivă, în familie, etc., adică la toate acele elemente sociale care
impun restricții de comportament, limitând astfel și interacțiunea verbală”. (Herseni, 1975:108).

Comportamentul lingvistic dintre emițătorul și receptorul unei formule de salut este reglat de
relația dintre aceștia. Dacă ne referim la relația dintre inferior și superior se folosesc formule de
salut care exprimă respectul inferiorului față de superior. Când raportul relațional are loc între
prieteni, rude, se folosesc formule de salut care redau afecțiunea, simpatia, prețuirea, iubirea,
generozitatea, etc. În această împrejurare, se pot utiliza în salutul oral sau epistolar formule
familiare, afective de multe ori glumețe sau ironice, sau peiorative: ,,Al d-tale cu inimă și cu suflet,
Creangă către Slavici; sau Creangă către Eminescu: Salutări și sărutări; sau față de Maiorescu,
formule de tipul: Vă salut cu dragă inimă, vă doresc sănătate și bucurie''. În actul de comunicare
locul și timpul au un rol important ținând cont de contextul interacțiunii lingvistice, a unui câmp de
desfășurare a acesteia. De pildă, formulele interogative care sunt utilizate în mediul familial în
19
limba română vorbită: ce cauți (faci) aici? ce vânt te aduce (te poartă) pe la noi (prin locurile astea)?
alte formule caută să stabilească aspectul temporal favorabile comunicării lingvistice: nu te-am
văzut de-un car de ani; ce-ai mai făcut în timpul din urmă (în timpul ăsta, în ultima vreme)? iar prin
întrebări de tipul: ce mai e nou?; ce mai veste-poveste?; cum te mai lauzi?cum o mai duci?; ei,
altfel?; sănătos, voinic? tare-mare? urmărindu-se aici crearea unui dialog colocvial. De fapt prin
aceste întrebări se realizează contactul sociolingvistic prin care vorbitorii se așază într-o zonă de
dialog tipică comunicării orale și care permite derularea interacțiunii lingvistice și de precizare a
conținutului informațional al conversației.

1.4. Comportamentul interlocutorilor în adresarea salutului

În actul verbal al salutului are loc o așa zisă selecție stilistică pentru că vorbitorul alege liber
și totodată condiționat în a construi un enunț lingvistic, adică alegerea cuvintelor este o operație în
care vorbitorul se află într-o situație de a alege între două sau mai multe elemente lingvistice. Putem
vorbi despre un raport dintre competență și performanța vorbitorului, aflându-se în legătură cu
raportul dintre imitație și creație, ambele depind de nivelul de instruire și de cultură a
interlocutorilor. În actul de salut, atitudinea participanților nu implică numai crearea unui mesaj ci
doar re-compunerea acestuia manifestată în selecția și combinarea elementelor de limbă existente în
codul lingvistic respectiv. Ținând cont de aceste lucruri se poate afirma faptul că finalitatea
formulelor de salut este socioculturală, iar comportamentul sociolingvistic al interlocutorilor este
pragmatic. Ion Coteanu, referindu-se la formularea mesajelor opinează:

,,Imitația formulelor gata făcute intră ca factor de organizare a stitului”; deci, ,,contradicția dintre
imitație și creație este înșelătoare. În realitate, într-o anumită parte a mesajului emițătorul imită și în
altă parte creează; un fragment este clișeu, alt fragment, nu. Succesiunea de imitații și creații
lingvistice este o regulă generală a compunerii mesajelor la fel de obligatorie ca și succesiunea de
denotații și conotații. Imitația nu se rezumă însă la clișee. Ea se extinde foarte adesea și la modul de
compunere a mesajului”-(Ion Coteanu, 1973:54).

CAPITOLUL II. SALUTUL GESTUAL

Comunicarea umană are la bază ca sisteme principale limbajul sonor (verbal, articulat) și
limbajul gestual, acestea având origine comună, analogii structurale și funcționale. J. Vendryes
susține că în mod eronat s-a emis ipoteza potrivit căreia gesturile sunt subordonate limbajului sonor
fiind vorba despre o asociere a vorbirii cu gestul și cu mimica. Numeroși cercetători au subliniat

20
legătură dintre cele două forme de comunicare ce se află într-o relație de interdependență scoțându-
se în relief rolul principal al limbajului sonor. Descifrarea unui mesaj emis pe o cale gestuală nu se
poate defasura în afara cadrului limbajului sonor. În urma studiului efectuat asupra limbajului
gestual, în care acele gesturi reprezintă semne cu conotații diferite s-a constatat că acestea pot fi
clasate după diferite criterii. Lucia Wald susține că salutul gestual intră în categoria gesturilor
simbolice sau contextuale, cu funcție pragmatică de apropiere sau integrare; ,,ele transmit o idee în
mod mijlocit [...], asocierea dintre noțiune și gest e bazată pe un grad mai înalt de arbitrar, în sensul
că motivarea este adesea metonimică sau metaforică” (Lucia Wald, 1973:152). Adesea, gesturile
simbolice sunt convenționale, exemplu fiind strângerea mâinii: în Occident este o expresie a
salutului dar la amerindieni și-a păstrat sensul originar însemnând de fapt încheiere a păcii. După
cum susține și H. Spencer, majoritatea saluturilor gestuale întâlnite la diverse etnii își au sâmburele
în atitudinea de prosternare a învinsului față de învingător specific regimului despotic salutul
cunoscând forme variate și complexe; o atitudine de prosternare și de umilire profundă influențată
de diferite contexte sociale. În situația popoarelor sau a societăților unde nu au cunoscut o
organizare social-politică care să se bazeze pe o instanță supremă (șef:militar), modalitățile de a-și
manifesta politețea sau salutul sunt sărace sau totalmente lipsesc.

2.1. Cum se realizează salutul gestual?

Suveranii (împărați, regi) și divinitățile erau salutate prin îngenunchere sau prin atingerea
pământului cu fruntea, set de gesturi tipice la poporul chinez, japonez, rus, evreu sau mahomedan.
Genuflexiunea este un gest derivat din prosternare, un salut gestual care însemna omagiul politic,
religios și social caracteristic epocilor mai îndepărtate îndeosebi în țările și societățile care aveau o
formă de guvernământ coercitiv. În Japonia, funcționarii, când se despărțeau de împărat se târau pe
genunchi îndepărtându-se treptat, îngenuncherea fiind frecventă în spațiul african (băștinașii din
Dahomey) care, așa cum amintea Spencer plin de umor aveau genunchii aproape la fel de aspri ca și
călcâiele. Prosternarea este considerată ca punct de plecare pentru mai multe feluri de salut gestual.
Prosternarea cu fața la pământ arată supunerea totală sau predarea unui învins în fața învingătorului,
această formă fiind la baza saluturilor gestuale din sfera ceremonialului politic, religios și social.
Dacă ne raportăm la popoarele din America, Africa, Asia, prosternarea a constituit o formă de salut
cu mai multe variante-subordonarea având un accentuat caracter servil. Această atitudine de umilire
treptat s-a diminuat și prosternarea totală a fost înlocuită cu alte gesturi: îngenuncherea, bătaia din
mâini. Această atitudine nu avea loc numai în fața unui suveran, stăpân real dar și față de zeități,
statui, monumente ca semn al adorației. De la acest gest s-a trecut la îngenuncherea pe un singur
21
genunchi apoi la îndoirea unui genunchi, gest simplificat întâlnit mai des în Japonia și China iar în
spațiul european reprezenta doar un salut politicos atât către femei cât și către bărbați. În China și în
Japonia îngenuncherea nu se făcea niciodată în stradă. Reverența constituie un salut gestual desprins
din mișcarea de îndoire a unui genunchi însoțită de înclinarea corpului. Înclinarea corpului și
aplecarea capului a însemnat la începuturi la unele popoare un respect profund manifestat față de
șefi ceea ce în Europa înclinarea adâncă era semnul unui deosebit respect manifestat față de orice
persoană. Aplecarea corpului abia perceptibilă și ușoara înclinare a capului, gesturi pe care le facem
în zilele noastre sunt desprinse tot din prosternare: acestea sunt urme, rămășițe, ale prosternării,
salut gestual dispărut însă menținut în sfera religioasă. G. Caragață în studiile sale observă că spre
deosebire de popoarele orientale care recunosc aplecarea până la pământ ca semn de salut, ,,la noi
[la români în epoca modernă] doar o ușoară aplecare a capului și ridicarea pălăriei există ca gest al
semnului de respect, însoțind formulele rostite”. (G. Caragață, 1939:64). Deși aplecarea capului și
înclinarea corpului însoțesc de cele mai multe ori, formulele de salut sunt împrejurări când acestea
reprezintă singura modalitate de salut fiind lipsite de actul parole, atunci când două persoane se
salută de la distanță (pe stradă, într-o sală cu public), acestea neputându-și adresa decât prin
intermediul unui salut gestual (înclinarea capului, ușoara aplecare a corpului sau dacă sunt mai
apropiați printr-un semn amical făcut cu mâna). Spencer susține faptul că în salut sunt întâlnite două
acte și anume: unul exprimă supunerea față de o persoană de rang social-politic superior iar alta
când exprimă bucuria, satisfacția. El amintește de obiceiurile oamenilor de rând din Uganda,
Dahomey și Luango când aceștia își salutau superiorii bătând din mâini și sărind; săritul este o
modalitate de a saluta. Spencer mai remarcă printre alte saluturi mai puțin întâlnite îndeosebi la
africanii primitivi din Dahomey, la maorii din Noua Zeelandă, la eschimoși, pocnitul degetelor,
lovirea mâinilor de coapse, presărarea de cenușă, de nisip sau de țărână pe brațe, pe piept sau pe
cap. Prin aceste manifestări gestuale, inferiorul își exprimă nu numai supunerea dar și dorința de a
obține favoruri în fața unui superior.
Sărutul este un salut gestual folosit de multe popoare exprimând o revedere după o vreme
relativ îndelungată, o despărțire pentru mai mult timp, între oamenii aparținând unei familii sau între
care există relații de rudenie sau de prietenie mai apropiată însoțind salutul verbal de acest indiciu
gestual. Un alt salut gestual este sărutarea picioarelor întâlnit așa cum arată și picturile murale ale
egiptenilor sau în diferite documente ale asierienilor, că acest gest precum și sărutarea genunchilor
sau a hainelor reprezintă un semn de salut obișnuit la aceste popoare. Acest obicei a fost întâlnit și la
arabi, turci (sărutau picioarele marelui sultan), la vechii egipteni însemnând un omagiu religios
(sărutau piciarele mumiilor). În Roma păgână, oamenii sărutau picioarele statuilor zeilor iar în
perioada creștină pe cele ale imaginilor de sfinți iar evreii sărutau sau îmbrățișau picioarele celor vii.

22
 Sărutarea mâinii, gest considerat a fi mai puțin umilitor pentru că nu presupune o atitudine
de prosternare este derivat din salutul gestual prezent și în sec.XXI însoțind formula lingvistică și
folosit de mai multe popoare reprezentând o dovadă de supunere sau de afecțiune față de o persoană
de rang superior sau un semn de respect. La unele popoare, menționează Spencer se obișnuiește ca
persoana care salută să își sărute propria mână. Sunt împrejurări când o persoană își retrage mâna
nedând voie să îi fie sărutată, în aceste situații inferiorul își sărută propria mână apoi o duce la
frunte. Spencer explică simpla strângere de mână, de altfel un gest extrem de întâlnit, astfel dacă doi
oameni vor să își sărute mână reciproc dar niciunul nu îngăduie acest fapt și nici nu își sărută
propria mână simpla mișcare de coborâre a brațelor strâns unite s-a transfomat, prin repetare, într-un
gest regulat ritmic pe care îl fac oamenii când se salută și își scutură mâinile ușor și ritmic. Acest
gest așa cum susține și Spencer nu a devenit în mod deliberat o regulă de politețe, provenind dintr-
un act de vorbire care exprimă supunerea. Mai există o explicație din vechime dacă ne referim la
limbajul gestual, când oamenii ridicau mâna dreaptă arătându-și palmele dorind să spună că nu au
arme, sunt oameni pașnici și prietenoși.
La popoarele din Orient întâlnim salutul cu mâinile împreunate, gest care în vechime
exprima supunerea absolută în mod special a prizonierilor de război cărora li se legau mâinile. Acest
gest ca formă de salut a fost întâlnit la popoare din Asia și Africa. De exemplu, mâinile împreunate
deasupra capului înseamnă la mahomedani, respectul față de o persoană de rang superior pe când în
Europa în feudalism același gest era utilizat ca semn de omagiu ce însemna supunerea totală a unui
vasal în fața unui suzeran sau a unui superior. Cândva, în întreaga Europa, inferiorul care depunea
jurământul de credință către suzeranul său stătea în genunchi și își ținea palmele unite ceea ce
însemna un gest de subordonare politică pe când la alte popoare era un semn de devotament religios
(grecii când se rugau zeilor din Olimp). Pe de altă parte, la popoarele din Extremul Orient acest gest
al mâinilor împreunate a devenit un simplu salut folosit în mod frecvent: siamezii când se salută își
unesc mâinile, le duc în dreptul feței și apoi le ridică deasupra capului; chinezii în semn de respect
profund împreunează mâinile și le ridică la înălțimea pieptului; o altă manieră interesantă de salut și
pe care o întâlnim și astăzi reprezintă dezbrăcarea și descaltarea. Spencer demonstrează că învinsul
se prosterna în fața învingătorului și devenind un fel de ,,obiect”, învinsul preda armele iar dacă
învingătorul îi cerea ceda o parte din veșminte mai ales cele de preț ceea ce însemna din partea
învinsului-predare și supunere.
Dezbrăcarea sau cedarea hainelor mai însemna un gest de supunere politică sau în anumite
circumstanțe o regulă de politețe. În Tahiti, în Polinezia, în Etiopia, la băstinașii din Coasta de Aur
dezbrăcarea pană la centură însemna un salut respectuos al inferiorului față de superior. În
momentul când se salutau două persoane de același rang își dezveleau lent cu mâna dreaptă umărul
stâng, înclinându-se cu elegantă ceea ce echivala la noi, europenii, cu scoaterea pălăriei. În situații
23
când voiau să fie mai respectuoși unii cu alții sau fată de europeni își dezveleau pieptul. În fața
regelui, locuitorii din Polinezia, Tahiti obișnuiau să se dezbrace pană la mijloc și să își descopere
capul în semn de respect. Spencer susține obiceiul europenilor de a-și scoate pălăria este o urmă din
timpurile primitive a acestui gest de salut, astăzi atunci când cineva dorește fie politicos este obligat
manifeste o atitudine mai respectuoasă își scoate pălăria cu gesturi largi, iar când este în grabă își
atinge cu degetele pălăria simulând mișcarea de descoperire a capului. Un gest de supunere, la unele
popoare se obișnuia dezbrăcarea hainelor somptuoase îmbrăcarea unora sărăcăcioase dovedind un
gest de supunere dus la extrem. În Evul Mediu, nobilii europeni obișnuiau facă acest gest
considerând că hainele, accesoriile erau nepotrivite cu situația de servilism pe care o aveau față de
regele său sau față de o persoană de rang superior, acest gest simbolizând ,,dezbrăcarea'' vasalului
de mărcile demnității lui în momentul întâlnirii cu seniorul, semn al omagiului feudal.
Un alt mod de exprimare a respectului este descălțarea. În Peru, în Mexic și în Birmania se
obișnuia că în fața regilor și a altor persoane să te prezinți desculț în semn de respect profund.
Deseori, acest gest era însoțit și de descoperirea capului. La evrei, se obișnuia ca în moschee să se
descalțe în semn de act de cult. La japonezi și la turci și în zilele noastre se mai obișnuiește să se
descalțe oaspeții când intră în casa cuiva.
Astfel de gesturi prin care se arată respectul și atitudinea de subordonare social-politică au
fost utilizate și în ceremonialul religios. Obiceiul de a-ți descoperi capul în fața unui mormânt, la
intrarea într-un lăcaș de cult, la trecerea unui cortegiu funerar precum și datina de a-ți scoate
încălțările la intrarea într-un templu sunt gesturi derivate din vechiul salut gestual, dezbrăcarea.

CAPITOLUL III. SALUTUL EPISTOLAR

Și în salutul epistolar ca oricare act de comunicare funcția predominantă a limbii produce o

anumită structură a enunțului lingvistic. În acest salut dar în principal în scrisorile familiale autorii
scrisorilor pentru a exprima sentimente și a crea stări afective, de prietenie, de dragoste,
devotament, mulțumire, rugăminte, sfaturi sau încurajări, utilizează o serie de elemente lingvistice
prin care funcția emotivă a limbii se manifestă. Când este vorba despre salutul epistolar aceste
elemente depășesc ca număr și varietate elementele prin care se exprimă funcția conativa și cea
fatică, dominând funcția emotivă. Acest fapt se motivează prin însuși interesul emițătorului de a
arăta receptorului cine și ce este acesta, atitudinea acestuia față de cel căruia îi este destinată
scrisoarea și dorința de a impresiona. Salutul epistolar în comparație cu salutul oral, oferă mai multe
informații despre emițător; enunțul și formulele de adresare sunt foarte puternic condiționate de
relația existentă între emițător și receptor. Între aceștia, nu se creează un context situațional adecvat
derulării unei interacțiuni lingvistice aceasta existând în relația dintre enunț și destinatar. Ca în orice
24
act lingvistic există un anumit context, dar aici nu locul și nici timpul nu sunt importante pentru
crearea unei situații de comunicare. Dacă în salutul oral există locul și timpul când se produce
întâlnirea sau despărțirea acestea putând fi anulate în mod voit, în situația salutului epistolar există
un context imaginat concretizat prin elemente lingvistice care anunță momentul întâlnirii sau al
despărțirii (să te găsească sănătos rândurile mele; închei aici scrisoarea mea; scrie-mi curând; aștept
răspuns). Acest dialog este parțial și nu este complet deoarece receptorul nu transmite răspunsul
imediat și nu răspunde la formulele de salut sau la întrebările emițătorului, ci cu oarecare întârziere.
Emițătorul dorind să mențină contactul stabilit prin scrisoare cu receptorul, se folosește de formulele
de salut care au o valoare conativă și valoare fatică.
Salutul epistolar se poate concretiza în limba română, prin intermediul următoarelor
elemente lingvistice: formule de salut și construcții sintactice specifice stilului epistolar; formule de
salut ,,pseudogestuale”; și formule de salut preluate din limba vorbită. În funcție de aceste elemente
verbale, întâlnite în enunțurile de salut au fost stabilite trei tipuri de salut epistolar: oficial-
protocolar; oficial-familiar; familial. Elementele amintite mai sus se folosesc în funcție de genul
salutului epistolar: în scrisorile care au un caracter protocolar, oficial-fiind vorba de o politețe care
este supusă unor reguli ce impun respectarea distanței socioculturale, distanță determinată/stabilită
de statutul și rolul participanților îndeosebi al receptorului- nu se folosesc formule de salut familiale
întrucât salutul protocolar se caracterizează prin sobrietate, prin libertate de exprimare redusă, prin
folosirea unor construcții tipice ,, înghetațe”, în clișee și în forme standardizate, acest stil se apropie
de cel administrativ. În această situație, formulele și elementele lexico-gramaticale utilizate în
scrisorile oficiale sunt sub influența deferenței, caracteristică social-culturală întâlnită în toate
sistemele socio-lingvistice. Dacă între emițător și receptor relațiile sunt mai puțin oficiale, care au la
bază afecțiunea, amiciția, de ordin intelectual forma de salut chiar cel oficial este mai relaxat,
conținând note familiare afective de multe ori glumețe, putându-se vorbi în acest caz despre salutul
oficial familiar care se realizează apelându-se la formule caracteristice salutului oficial-protocolar și
oficial-familiar dar și la elemente tipice salutului din limba vorbită și din limba populară. Salutul
oficial are un caracter convențional caracterizat prin note evidente de formalism și șablon. Salutul
epistolar familial este foarte bogat în elemente afective întâlnit în relația dintre rude, prieteni intimi,
persoane dragi, etc. În acest caz, emițătorul pentru a-și exprima starea sufletească, sentimentele și
atitudinea față de receptor utitlizează formule expresive, variate, deoarece nu se poate folosi de
gesturi și de intonație, acesta apelează în special la adjective pe care în salutul oral nu le folosește
deoarece comunicarea orală directă permite utilizarea unor mijloace lingvistice și paralingvistice
inaccesibile în comunicarea scrisă: o caldă îmbrățișare, o amicală strângere de mână, etc. Trebuie să
subliniem, că spre deosebire de stilul din vorbirea obișnuită în stilul epistolar, care este supus mai
puțin schimbărilor, multă vreme s-au menținut formulele de salut dispărute din uzul limbii vorbite:
25
votre serviteur, sluga dumitale, beso a usted los pies. În funcție de relațiile dintre emițător și
receptor, de scopul, conținutul și împrejurările actului comunicării între tipurile de salut epistolar
există interferențe care determină caracterul spontan, firesc, tipic stilului colocvial sau stilat,
elaborat tipic stilului oficial-administrativ. Salutul epistolar poate fi foarte simplu (care să conțină
câteva cuvinte însoțite de numele propriu al emițătorului), dar pe de altă parte poate avea o structură
complexă cu numeroase formule ce transmit informații despre statutul emițătorului și al
receptorului, despre sentimentele și atitudinea emițătorului față de receptor sau față de alte persoane,
cunoștințe comune, cărora receptorul este rugat să le transmită urări, salutări, gânduri bune. De
multe ori, chiar dacă emițătorul a încheiat scrisoarea cu salutul de despărțire, acesta mai adaugă câte
ceva amintindu-și că mai are ceva de adăugat. Ca și în salutul oral, în special în cel inițial se
utitlizeaza nume proprii, formule de adresare, elemente prin care este identificat receptorul, fapt ce
este prezent și în cazul celui epistolar, iar la sfârșitul scrisorii emițătorul își trece atât numele de
familie cât și cel de botez sau numai unul dintre ele însoțit de termeni care îl identifică sau îl
caracterizează (fiind vorba despre o semnătura, signature sau iscălitură). Prin funcția emotivă și cea
conativa se explică schimbarea elementelor salutului epistolar, acestea putând fi înlocuite prin
sinonime și suma formulelor și construcțiilor adeseori redundante. Oricare ar fi situația în care
stitulurile de vorbire se combină, în salutul epistolar repertoriul lingvistic cunoaște o mai mare
varietate, o mai mare fluiditate în salutul epistolar familial și cel oficial-familiar decât în cel oficial-
protocolar. Structura salutului epistolar se caracterizează prin construcții cu caracter fix, prin
intermediul cărora se manifestă funcția fatică și cea conativă. Aceste construcții, în plan lingvistic
arată selecția pe care o realizează vorbitorii în repertoriul limbii, selecție restrictivă pentru că trebuie
să se țină cont de respectarea modelelor din uzul limbii. Folosirea acestor componente ale enunțului
din salutul epistolar care au devenit clișee lingvistice arată relația existentă dintre emițător și
receptor, statutul social al emițătorului dar mai ales cel al receptorului. Amintim aici câteva formule
de salut și construcții sintactice specifice stilului epistolar: în așteptare, în așteptarea răspunsului,
aștept răspuns, în așteptarea revederii, până la revedere, până la alt prilej; te rog scrie-mi curând,
cum te afli, ce faci, ce mai e nou, să ne mai scrii, nu ne uita, chiar dacă acestea nu le considerăm
formule de salut propriu-zise mai degrabă pseudoformule, aceste construcții au rolul formulelor de
salut din stilul colocvial; al tău, al vostru, al dumitale, al dumneavoastră, al domniei voastre, Commented [11]: Exemplele cu ITALIC

formule urmate de numele propriu al emițătorului sau de multe ori însoțite de un calificativ: prieten,
amic, frate, devotat, supus, sau învechite că: serv, slugă, stimător; substantivele precum stimă, Commented [12]: Ca plus pauza dupa: si apoi dupa;

respect, onoare, considerație/considerațiune, devotament, recunoștință, mulțumire, afecțiune/

afecție, dragoste, iubire, prietenie, dor, drag, precedat de prepoziția cu sau însoțite de adjective:
înalt, profund, adânc, sincer, distins, respectuos, deosebit, nespus, nesfârșit, nețărmurit,
nestrămutat, desăvârșit, veșnic, prietenesc, părintesc, frățesc, afectuos, nefățărat = sincer; salut,
26
salutare, salutări și ele însoțite de adjective precum: amical, afectuos, cordial, cald, călduros,
frățesc, prietenesc. Întâlnim de asemeni și formule de salut pseudogestuale, acestea având ca punct
de plecare un salut gestual folosit prin cuvintele: o strângere de mână/vă/îți strâng mâna, vă dau o
îmbrățișare, vă trimit sărutări, sărutări de mâini, cu plecăciune, vă îmbrățișez, vă sărut, vă pup,
apar de obicei la persoana I sg. și pl. dar și la persoana a III-a sg și pl. Amintim aici și formulele de
salut preluate din limba vorbită: vă salut/te salut, la revedere, sănătate, sărut mâna, s-auzim de
bine, să ne vedem cu bine, să vă găsesc sănătoși, cu bine, pe curând și altele.

3.1. Clasificarea salutului epistolar

Salutul oficial-protocolar este exprimat prin componente care arată superlativul provenit,
născut, fie dintr-un sentiment de respect deosebit, fie din necesitatea de a se exprima potrivit relației
dintre emițător și receptor, acesta fiind o personalitate dintr-un alt domeniu sau din același domeniu
cu emițătorul. Aceste formule de salut sunt evidențiate prin următoarele modalități de adresare:

,,Binevoiți a primi, onorate domnule Bianu, mulțumirile noastre și salutările mele respectuoase”- T.
Arghezi (B44), Scrisori către Ion Bianu, vol.I, ed. Minerva, 1974;
,,Primiți, scumpe domnule, asigurarea distinselor mele sentimente”- Victor Babeș (B:51);
,,Va rog să primiți încredințarea înaltei mele stime, Gh. Alexici” (B:14)
,,Stimate domnule Petrovici,
Vă încredințez de sentimentele mele de deferență, G. Călinescu- Scrisori și documente, ed.
Minerva,1979”;
,,Vă urez dară acum multă sănătate și cu tot respectul mă iscălesc, al domniei voastre, Vasile Pârvan”
[către Iorga] – (Corespondență și acte, ed. Minerva, 1973);
,,Al d-voastră stimător, O. Goga”- B:573;

Salutul oficial-familiar se remarcă prin enunțurile de la sfârșitul scrisorilor care au menirea

de formulă de salut. În cazul când între locutori există o relație de amiciție sinceră și afectuoasă,
corespondenții considerându-se ,,ca frații”, se utilizează foarte des substantivele: frate, frăție, sau
adverbul/adjectiv frățesc; formule pseudogestuale sau din limbă vorbită, uneori se folosesc verbe și
pronume la persoana a II-a singular, referindu-ne aici la receptor când politețea, respectul și natura
relațiilor sociale cer să se folosească pronumele de politețe adecvate, ceea ce redau diferite grade de
politețe:
,,Cu această ocazie primește și cele mai cordiale salutări de la devotatul tău prieten” (Grigore Antipa
- B:15);
,,Scrie, te rog, ce mai faci și ce mai e nou! Al tău cu toată vechea prietenie și afecțiune”( dr. Antipa-
B:30);
,,Salută-l pe Racoviță și primește o cordială strângere de mână de la devotatul tău prieten” (dr. Gr.
Antipa- B:26);

27
 ,,Să ne vedem sănătoși, cu bucurie și voie bună, Alina” ( Gr. Antipa- B:35);
,,O frățească strângere de mână”-( Al. Vlahuță- B:399);
,,Eu îți doresc sănătate să poți munci. Sărbători plăcute și an nou fericit! ”- (Ar. Densușianu- B:407)
,,Cu vechi și nestrămutat devotament. Zicându-ți la revedere, îți strâng mâna cu afecțiune și rămân al
tău vechi prieten”- (N. Densusianu B:466) [Dobrogeanu-Gherea, către N. Iorga]
,,Acum rămâi cu bine, te îmbrățișez de o sută de mii de ori. Al tău, Costică”-( C. Dobrogeanu-
Gherea, Corespondență, ed. Minerva, 1972);
,,Așteptând răspunsul tău, te îmbrățișez cu drag și dor, al tău frate, Caragiale”- (G:181);
,,Sper că ai să-mi răspunzi cât de neîntârziat, iar până atunci, te sărut pe tine, pe M-me Caragiale și
pe copii, cu dor și cu drag, al vostru, C. Dobrogeanu-Gherea”- G:15; [Către G. Magheru] ,,Salutare și
fratie'' (Ion Heliade Rădulescu, 1972).

Salutul epistolar familial se caracterizează prin formule întâlnite frecvent în limba vorbită și sunt
însoțite de epitete, diminutive, apelative și alte formule afective la îndemâna oricărui corespondent:
,,Scumpa mea, draga mea, iubita mea Sofia, .............
Vă sărut pe tine, draga mea Sofia, pe toți copiii și pe toți nepoții [...] cu cea mai fierbinte dragoste, a l
vostru până la moarte din toată inima și din sufletul”-( C. Dobrogeanu-Gherea, G:23);
,,Eu te iau pe genunchi și te sărut mult și cu drag, copilul meu iubit, al tău tată”- (C. Dobrogeanu-
Gherea, G:94);
,,....Sărutări de la noi toți care vă dorim, mii de sărutări lui Petruța și fetiței, Zulnia”-( N. Iorga,
1972:43);
,,Copiii va sărută dulce, eu și Eugenia asemenea dorindu-vă mult, mult. Răspundeți la primirea
scrisorii, A voastră mamă”- NI:56
Din corespondența lui G. Călinescu, se pot extrage câteva tipuri de salut epistolar.

Corespodența dintre George Călinescu și Alexandru Rosetti este un exemplu edificator care
conturează personalitatea inegalabilă, complexă a lui G. Călinescu. Călinescu a fost clement,
civilizat, cuviincios cu publiciștii oricât de mărunți ar fi fost aceștia, plin de considerație față de
marile fețe ale culturii, extrem de tandru cu soția acestuia, cald și afectuos cu prietenii săi apropiați.
Din corespondența sa cu aceștia, îl descoperim pe acest monument cultural așa cum era acesta: de
multe ori într-o scrisoare, pe aceeași pagină exprima mesaje atât violente cât și amicale, prietenești:

,,N-am venit să te văd fiindcă nu vreau să te tulbur și sunt și eu ocupat. Scriu Viața lui Ion Creangă Commented [13]: Aceasta frza trebuia coborita din text, v/am
[...] Ce mai faci? Ce mai gândești? Când voi preda mss.vreau să stăm de vorbă. Cu toată dragostea, aratat data trecuta! Am facut eu asta acum!!!

G. Călinescu”- Corespodența lui G. Călinescu cu Al. Rosetti, ed. Eminescu,1977- C:70.

,,Încredințându-te, încă o dată, deși nu e nevoie, de prietenia mea nestrămutată, sunt al d-tale cu toată
dragostea, G. Călinescu
P.S. Ce vrei? Sunt incorigibil! Ce e aia devotament?” C:88-91;
[Către N. Iorga]
,,Domnule profesor, ... Îndeplinind însărcinarea dată de d.[omnul] director, mă folosesc de acest
prilej (cel dintâi pentru mine) pentru a vă încredința de respectul meu desăvârșit”- Csd:11 G.

28
 Călinescu, Scrisori și documente, ed. Minerva, 1979; ,,Dulce, scumpă, prietenă și soție Te îmbrățișez
lung de tot și te sărut cu toată dragostea, al tău, Gicu.
P.S. Spune-mi cum stai cu banii. Să-ți trimit de drum. Nu trebuie să te milogești la nimeni. Spune-mi
dacă ești bine, sănătoasă! Și dacă nu e nimeni care să te supere”- Csd:28;
,,Stimate domnule Ibrăileanu, Vă urez, mai întâi de toate, pentru anul ce vine, o sănătate prosperă și
o activitate (adică fericire) literară bogată. În urma binevoitoarei d.[umnea] voastre recomandări, mi
s-a dat însărcinarea să mă ocup de Viața românească...Rugându-vă din nou pentru articol, vă
încredințez de marele meu respect” G. Călinescu, Csd:54-55;
,,Iubite fine,
Trebuie să mă ierți că nu ți-am scris, deși în fiecare zi m-am gândit la asta. Scriu atât de mult, încât
am prins oroare de condei...Sărutări de mâini finei și adânca noastră prietenie a amândorura. Avem
să venim să vă vedem! La revedere, G. Călinescu” Csd:68;
,,Iubite domnule Papadima,
Îngăduie-mi să mă amuz puțin, fără maliție, făcând în scopul petrecerii gratuite puțină analiză
literară...Iartă-mă că te importunez cu asemenea lucruri, semn că prietenia mea nu suferă alterări prin
analizele cu scop pur literar. Un salut cordial, G. Călinescu.
Salutări lui Piru, căruia nu m-am învrednicit să-i scriu. Dar i-am pregătit Satirile și Epistolele”.
Csd:130-131.

Spre deosebire de salutul din comunicarea orală, din punct de vedere al exprimării salutul
epistolar este mai rigid, cu nuanțe accentuate de convenționalism. Atunci când ne referim la salutul
epistolar-familial și la cel oficial-familiar, enunțurile sunt mai expresive, spontane și afectuoase,
deci sunt mai puțin rigide. Din acest punct de vedere, salutul oficial-familiar se caracterizează
printr-o structură compozită, spre deosebire de structura salutului oficial-protocolar. Este evidentă și
funcția fatică a salutului epistolar alături de funcția expresivă.

CAPITOLUL IV. COMPARAȚII ȘI DERIVĂRI PRIVIND FORMULELE DE

SALUT ÎN SISTEMUL LIMBILOR ROMANICE

Suportul social-cultural are la bază comportamentul oamenilor, determinat de un sistem de

relații sociale și culturale. Relațiile sociale prin natura lor, modificările care au loc în acest sistem
complex de relații cât și comportamentul determinat de regulile de politețe se reflectă mai mult sau
mai puțin direct, mai mult sau mai puțin clar în formulele de salut. Formula lingvistică de salut
exprimă și relațiile socioculturale între oameni, relații ce pot fi de egalitate sau de inegalitate.
Formulele de salut evoluează și se modifică atât ca formă cât și ca sens căpătând valori noi, valențe
îmbogățite, schimbări ce sunt în strânsă legătură cu evoluția societății. Dacă acestea nu mai
corespund scopului în care sunt întrebuințate în interacțiunile sociolingvistice, ele dispar din uz
considerându-se învechite (unele se mențin în expresii frazeologice: a săruta picioarele cuiva-
cf.rom.; fr.baiser les pieds de quelqu'un). În acest sens, G. Caragață susținea: ,,existența lor este Commented [14]: Italic! Plus inainte de ; si : pause!

29
asigurată atâta timp cât ele au un sens pentru întreaga comunitate, care se simte unită prin ele, și cât
acest sens corespunde modului de a privi lucrurile al comunității însăși”. (G. Caragață, 1939:62-63).
În afara formulelor de salut utilizate care își mențin atât valabilitatea cât și funcțiile indiferent de
orânduirea socială din evoluția istorică a unui popor există formule care nu mai sunt utilizate și
treptat ele dispar din uz sau se mai mențin pentru o vreme în limba scrisă,în mod special în stilul
epistolar; altele își pierd sensul originar căpătând sensuri și valori stilistice noi îndeosebi ironice. Pe
de altă parte, unele formule de salut sau de adresare, suportând modificări fonetice, semantice,
gramaticale, devin clișee lingvistice. Interesant de menționat este faptul că sunt formule de salut
care s-au menținut în limbă chiar dacă factorii sociali și culturali au dispărut, păstrându-se valorile
stilistice inițiale și cauzele care le-au determinat. Un exemplu este formula ,,sărut mâna”. Această
formulă lingvistică își are la bază, gestul corespunzător având sensul de omagiu, îndreptat către un
superior, salut gestual și lingvistic care avea ca suport social, clasă sau epocă feudalismul, regulă a
vremii care s-a născut din ceremonialul solemn impus de relația socială dintre un vasal și un
suzeran, dintre un domn și supușii săi, exemple numeroase aflându-le din operele cronicarilor noștri.
Mai târziu, această formulă s-a utilizat de către bărbat în salutul adresat unei femei trecându-se
astfel de la suportul originar la suportul analog. Această formulă a fost consacrată veacuri de-a
rândul, de curtoazia galantă spaniolă și franceză utilizată în salutul unei femei considerată stăpână,
doamnă. În alte limbi romanice, formula sărut mâna, a ieșit din uz ca de exemplu la italieni, acest
popor nefiind obișnuit să sărute mână unei femei ci numai a unui preot, sacerdot. Formula bacio le
mani, adică sărut mâinile, sau le bacio le mani, adică vă sărut mâinile în traducere liberă, este o
formulă care se utilizează în sudul Italiei mai ales în Sicilia, în cercurile micii burghezii, ilustrându-
se mediile arisocratice. De subliniat, în construcția acestei formule sus-menționate, prezența
pronumelui personal în dativ ,,lei'', utilizat ca marcă a politeții. Un alt exemplu, în limba spaniolă, s-
a utilizat timp de sute de ani formula le beso la mano sau beso a usted la mano, înlocuită ulterior cu
un simplu buenos dias, señora, formulă ieșită din uz le beso la mano, utlizată doar în spaniola scrisă
mai ales în stilul epistolar la sfârșitul scrisorilor cu o încheiere de tipul ,,rămân al d-vs. supus
servitor care va sărută mâna-quedo su seguro servidor que besa su mano”. De multe ori, spaniolii
recurg la formule de salut abreviate, ca de pildă: q.b.s.m.=que besa su mano; s.s.s=su seguro
servidor. Le beso la mano s-a regăsit în substantivele besamano și besa (la) manos. Besamanos este
un termen vechi care, cândva, însemna o anumită ceremonie la curtea spaniolă și anume gestul de a
săruta mâna regelui, a principilor sau a altor persoane de rang înalt ca semn de supunere și respect.
Cu timpul acest ceremonial a ieșit din uz reducându-se la o simplă vizită. Un sens diferit al cuvântul
besamanos, este ,,mod de a saluta o persoană sărutându-i mâna dreaptă'', iar în românește, sărut
mâna. În prezent, besalamano este utilizat ca o scurtă informare, de multe ori pe o carte de vizită
nesemnată, în partea de sus aflându-se numele destinatarului și mențiunea B.L.M. care denotă sărut
30
mâna adresată nu numai unei femei ci și unui bărbat. Pierzându-și sensul inițial, besalamano, a
devenit un clișeu lingvistic exprimând un simplu salut respectuos și convențional.
În limba franceză, corespunzător lui ,,sărut mâna” este je vous baise la main/les mains,
această expresie a fost de-a lungul timpului utilizată în situații similare celor din limba spaniolă
ajungându-se ca în prezent să capete o valoare arhaică. La fel ca în limbile italiană și spaniolă, și în
limba franceză s-a creat un substantiv: baisemain, ceea ce în feudalism însemna ,,sărutare a mâinii
seniorului”, un omagiu adus de către vasal, în mod gestual seniorului său. Acest gest era impus de
regula epocii. Această regulă era fundamentul real al termenului. În situații când vasalul îi dăruia
ceva seniorului acest cuvânt, baisemain, mai avea și conotația de cadou. Cu timpul, acest
ceremonial feudal a dispărut și prin acest cuvânt se înțelegea orice formă de respect a unui inferior
față de un superior. Ulterior, baisemain, a fost folosit și ca o formulă de respect adresată unei femei
cu sensul de ,,salutări, complimente, omagii”, regăsit și în prezent în expresia ,,offrir ses
baisemains”, care într-un dialog familial capătă și o nuanță ironică, aici putându-se vorbi despre o
nouă folosire a cuvântului creându-se un suport social-cultural analog celui social real din epoca
feudală când era folosit numai în relația dintre vasal și suzeran. În Evul Mediu, acest termen a servit
multă vreme ca prototip al politeții și curtoaziei, sărut mâna, fiind împrumutată și în alte limbi
europene fiind uzuală în maghiară și în într-o măsură mai mare în limba germană. În limba română,
putem vorbi despre mai multe variante ale acestei formule: sărut mâna/mâinile, sărutăm mâna, sărut
dreapta, sărut mânușițele, cu o valoare familiară. În limba veche, ,,sărut mâna”, era întâlnită și în
împrejurarea contextuală: sărutăm mâinile și picioarele care se întrebuința atunci când o persoană se
adresa domnitorului sau boierilor; mai putem aminti și expresia a săruta cuiva picioarele, având
sensul de a se umili înaintea cuiva.George Caragață, referitor la utilizarea acestei formule face
următoarea observație:

,,Formula cea mai frecventă în vorbire este sărut mâna, pe care copiii o adresează părinților, bărbații
femeilor cărora le poartă respect, precum și bărbaților atunci când cel care salută face parte din clasa
de jos și se găsește în fața stăpânului său, a unei persoane cu poziție socială însemnată etc.
Semnificația supunerii totale, care inspiră destulă umilință, persistă încă în această formă așa ca nu se
poate vorbi de mecanizarea întrebuințării ei. Din formulă de salutare, sărut mâna a ajuns să fie
totodată și formulă de mulțumire, întocmai ca mulțumesc”.( G. Caragață, op. cit.:65-66).

În dicționarele limbii române, formula sărut mâna, se definește astfel: în CADE: a)

,,expresiune de salutare (bună ziua! bună seara! la revedere!); b) vă mulțumesc”; în DLRC:
,,formula de salut adresată de obicei unei femei (mai în vârstă)” în DEX: ,,formulă de salut sau de
mulțumire adresată unei femei sau unei persoane mai în vârstă”. De asemenea, menționăm formula
sărut dreapta, în DLRC, s.v. drept: ,,(în trecut) sărut (sau sărutăm) dreapta = formula de salutare
plină de umilință”; s.v. săruta apare ,,sărut dreapta” = formula servilă de salut adresată în trecut

31
preoților, domnitorilor, boierilor și mai rar unei femei. În DEX, s.v. săruta: ,,(inv.) sărut dreapta,
formulă de salut adresată preoților, domnitorilor, boierilor și mai rar unei femei”.
Se poate menționa referitor la folosirea în limba română a formulei sărut mâna că mai era
utilizată de către țărani când se adresau boierilor nu numai cu secole în urmă ci și în timpuri
apropiate. În limba română, formula sărut mâna este folosită de obicei de către copii (chiar dacă
sunt mai în vârstă) când se adresează părinților, rudelor, cunoscuților, femeilor bărbaților, făcând
sau nu gestul aferent salutului. Pentru a avea un aer galant, bărbații se adresează femeilor folosind
sărut mâinile sau mânușițele. Femeile folosesc și ele această formulă atunci când se adresează unei
femei mai în vârstă decât aceasta. Când receptorul recepționează fomula de salut din partea
emitătorului (bărbat/femeie) acesta fiind mai mic ca vârstă decât receptorul i se răspunde: să
trăiești!/ să crești mare! Formula sărut mâna, poate fi un răspuns de mulțumire într-o conversație
cu caracter familiar, nu numai de bărbati ci și între femei indiferent de vârstă. Se poate preciza că
deși sărut mâna se folosește mai mult în salutul oral, apare totuși și în stilul epistolar, de multe ori la
sfârșitul scrisorii, iar alteori la începutul acesteia. În vechime, în scrisorile oficiale, ceremonioase,
adresate unor persoane de rang înalt, această formulă de sărut mâna mai era însoțită și de altele ca
de pildă: cu plecăciune, dorindu-se să exprime supunerea, respectul față de persoana căreia era
adresată în speță cu rang administrativ, etc. Prezența formulei încă de la începutul scrisorii este
dovadă de asigurare a respectului și dragostei, ce se poate echivala cu o formulă inițială din limba
vorbită și anume bună ziua. Dacă această formulă încheie scrisoarea, are sensul de la revedere. În
zilele noastre, utilizarea acestei formule de sărut mâna, are ca suport social inegalitatea relațiilor
dintre emițător și receptor, această inegalitate însemnând deosebiri de sex și de vârstă. De
menționat, în cazul când se folosește această formulă în adresarea către un părinte, tată sau mamă,
ori unui preot, intervine autoritatea morală respectiv cea religioasă. În situația când superiorul este o
femeie, se poate vorbi atât despre funcția pe care o deține dar și despre atitudinea de politețe față de
o femeie, prin urmare se poate remarca suportul cultural de multe ori convențional și formal care
motivează utilizarea formulei în aceste cazuri. Treptat, pierzându-și suportul analog care s-a născut
în mod special și conștient formula de salut a devenit un stereotip cultural convențional. În prezent,
toți bărbații pot afirma sărut mâna, chiar dacă și sărută mână declarându-se în mod formal supusul
femeii pe care odinioară o considera inferioară acestuia, astfel raportul de la inferior la superior se
inversează într-unul de la superior la inferior. În limba română, în acest sens, se pot preciza diferite
situații contextuale de utilizare a formulei sărut mâna: ,,Sărut mâna, cucoane Ioniță, zise Gîrneață,
apropiindu-se de cerdac luându-și pălăria din cap. -Să trăiești, Gîrneață.”( Hogaș:94)
De multe ori, în relațiile de inegalitate socială, formula de salut ca suport social originar a
fost înlocuit cu un suport social cultural caracteristic relațiilor de egalitate dintre persoane, chiar de
relații familiare și de prietenie. Dacă ne referim la limbile romanice, putem menționa câteva formule
32
specifice acestor cazuri: în italiană, ciao, lat.sclavus ,,sclav”, a evoluat nu numai că sens ci și ca
formă. Transformările semantice și fonetice dovedesc cât de mult s-a îndepărtat termenul actual de
cuvântul din care provine. Sclavus și-a modicat forma în schiavo, ulterior printr-o pronunțare
regională specifică zonei de nord a Italiei, a apărut ciao. Este folosit ca o formulă de salut cu
caracter familiar, la despărțire dar și la întâlnire, între egali, având sensul aici de la revedere sau pa.
Acest cuvânt a pătruns în limba română și este folosit mai ales de către tineri. Servus, sinonimul lui
sclavus, este utilizat cu sensul de bună ziua sau la revedere mai ales în contextul oral la întâlnire sau
la despărțire tot între emițător și receptori egali. Această formulă de salut este utilizată în Austria,
Ungaria și ca regionalism la noi mai ales în Transilvania și Banat de unde a fost preluat și în alte
zone ale țării prin intermediul vorbitorilor ardeleni și bănățeni. Și ciao și servus au pierdut complet
legătura cu sensul etimologic sclav, rob, vorbitorii în cazul lui servus nici nu sesizează originea
acestui cuvânt. Sunt foarte multe formule de salut în limbile romanice, care conțin termeni ce
definesc noțiunea de servitor sau slugă. De exemplu: ,,cuenteme Usted entre sus servidores=
considerați-mă printre servitorii dv” și „quedo de Ud. atento y seguro servidor = rămân al dv.atent și
supus servitor” sau formulele utilizate la despărțire în limba spaniolă: servidor de Usted și în
italiană servitor suo, servo suo. Formulele de politețe din limba franceză în contextul cărora există
termenul serviteur, au aspecte foarte interesante din punctul de vedere al evoluției lor. În secolul al
XVI-lea, de obicei se folosea formula ,,je suis à votre service et a jamais le serviteur de votre
maison”. Formula de politețe je suis votre serviteur/ votre serviteur era utilizată de multe ori ca
forma de salut. În prezent, în stilul epistolar, scrisorile se încheiau cu expresiile de tipul: votre
serviteur; votre très humble et très obéissant serviteur. Aceste formule apar în finalul scrisorilor
adresate de un superior unui subaltern. Relația reală superior-inferior este inversată, raportul
schimbându-se din punct de vedere lingvistic. În limbajul familiar, formula de salut utilizată chiar
între partenerii egali ca statut este votre obéissant serviteur sau formula eliptică serviteur. Această
formulă sus-amintită mai are și un sens ironic ori glumeț în momentul când se arată dezacordul sau
refuzul la ceva care i se cere/solicită.
În limba română, slugă, sluga dumitale sau dumneavoastră, serv, servitor, au fost folosite
inițial ca formule de salut și ca răspuns la un salut în limba orală, în secolele XVII și XVIII. Pe la
jumătatea secolului al XIX-lea, când se încheia un act oficial sau o scrisoare aceste formule erau
foarte des folosite.
Dacă analizăm acest tip de expresii de politețe, se ajunge la concluzia că este vorba despre
un comportament umil, cel care salută în acest mod se numește pe sine servitor, slugă celui pe care
îl salută. Acest tip de comportament se bazează pe complexitatea relațiilor interpersonale, social-
economice, având la bază același raport dintre inferior și superior. Astfel de formule mai sunt
întâlnite în cea mai mare parte a limbilor moderne dar erau frecvente și în limba chineză. De la
33
suportul social real al formulei lingvistice respectiv raportul dintre inferior și superior, s-a trecut la
suportul social-cultural, analog cu cel originar bazat pe relațiile între egali, chiar dacă este vorba
despre o relație dintre un superior și un inferior se încerca să micșoreze distanța dintre vorbitori fără
să se mai țină cont de rangul social.

4.1. Forme ale noțiunii a saluta utilizate în limba română

Salutul, în circuitul cultural românesc, are la bază o regulă comportamentală bazată pe

omenie și bună-cuviință. Această normă impune să fie salutat atât un cunoscut cât și un om străin,
chiar dacă acesta nu are intenții favorabile. Dovada bineții poporului român o fac cuvintele lui
Micea cel Bătrân adresate lui Baiazid, în Scrisoarea a III-a a lui Mihai Eminescu: ,,Orice gând ai,
împărate, și oricum vei fi sosit/Cât suntem încă pe pace, eu îți zic: Bine-ai venit!”
Expresia a da bună ziua, este generalizată, folosindu-se pe întreg teritoriul dacoromân, însă
expresia a-(și) da binețe, este cunoscută în întreaga țară fiind folosită mai ales în Transilvania, așa
cum reiese din hartă ALR II. În alte surse precum CADE se menționează că această formula de mai
sus apare și în Banat. În circuitul popular vorbit, a saluta, este exprimată prin mai multe procedee
expresive astfel: a da (sau a-și da) bună ziua, a zice (a spune) cuiva bună ziua, a pofti (a dori) cuiva
bună ziua, a da (sau a-și da) binețe, a zice binețe, a pofti (a dori) cuiva binețe, expresii care se
folosesc atât la întâlnire cât și la rămas-bun. Expresiile: a-și lua rămas bun, a-și lua la revedere (de
la cineva), a-și lua seară (sară) bună, a-și lua ziua bună (de la cineva), sunt utilizate numai ca
formule de salut la despărțire. Din reflexivul verbelor, cu aspect reciproc deducem că salutul este un
act verbal care impune reciprocitatea. Pe lângă aceste formule și locuțiuni verbale echivalente cu
verbul a (se) saluta, în limba română, mai există și altele care sunt numite diferite tipuri de salut
gestual, unele dintre ele fiind neuzitate: a se îmbrățișa, a se săruta, a da noroc, a se saluta dând
mâna, a da servus, a se închina, a întinde mâna, a da mâna, a se mătăni, a se ploconi, a se pleca, a se
temeni, a strânge mâna cuiva, a-și lua (scoate) căciula. A da noroc și a da servus au înțelesul de ,, a
ciocni paharele cu băuturi și a-și face urări”.
În limba română salutul verbal sau gestual se definește prin substantivele: salut, salutare,
formula de salut, reverență, sau forme învechite de tipul: închinare, inchinăciune, ploconire,
ploconeală, salamalec, temenea. Verbul ,,a săruta” a cunoscut o evoluție tipică așa cum sublinia O.
Densușianu:

,,Săruta, megl. sărutări<salutare; cu toate că în textele vechi apare uneori cu semnificația latină
(exemplele se pot vedea în dicționarul lui Tiktin), totuși nu este sigur că a fost cunoscut astfel până
mai târziu, în limba curentă (se poate ca în acele exemple să avem de-a face, cum observat Tiktin, cu
traducerea, inexactă, a unuia din înțelesurile vsl. celovati care inseamnă și a saluta și a săruta); în

34
 orice caz meglenita atesta vechimea schimbării de înțeles la noi a lui salutare”. (Densusianu Ovid,
1968:600).
Între ,,bun'' și ,,bine'' se stabilește o legătură specială și dacă ne referim la cuvântul binețe,
prin formulele de salut, Stelian Dumistrăcel remarcă următoarele:
,,Bine se recunoaște ușor în substantivul binețe, urări de bine pe care le face cineva salutând pe un
altul, cuvinte de salut.Dicționarul Academiei, după care cităm acest sens, indică drept etimon al
cuvântului o interjecție, bineaț, substantivată. Aceeași formă, analizată că bine ați [venit], apare și în
alte dicționare (la Scriban sau în Dicționarul explicativ al limbii române). S-ar părea, pornind de la
această explicație, că sensul actual al expresiei a da binețe, a saluta reprezintă o generalizare, pe baza
unei formule de întâmpinare. Analiza textelor vechi în care apare bineți în afara expresiilor de
circulație în vorbirea populară mai apropiată de zilele noastre, ne arată însă că atât formula << de
întâmpinare>>, citată mai sus, cât și cea <<de despărțire>>, a-și lua binețe, a-și lua rămas bun,
reprezintă cazuri particulare, adaptate la situații diferite, derivate din formula de bază, a da binețe
care la Dosoftei apare în varianta a zice bineți” (Stelian Dumistrăcel, 1980:70).

Stelian Dumistrăcel susține că binețe, formă refăcută din bineți, are ca punct de plecare
formula de salut bine ați fi care trebuie interpretată ca o formă a condiționalului optativ care ar
însemna în limba română contemporană ,,[dacă, de] ați fi bine [voi]” având sensul de urare sau de
salut. Având la bază dicționarul lui Tiktin și urmărind evoluția formulei bine ați fi, Dumistrăcel
arată: ,,s-a desprins mai întâi forma verbală fi, astfel încât ea se folosea abreviată, bini-ați, ca în
textul Pravilelor împărătești [...de vor zicea bini-ați unul altuia], formulă care s-a sudat și s-a
substantivat. Paralel cu formulele propriu-zise, circulă și substantivul care s-a păstrat până astăzi”.
Acesta mai adaugă: ,,în explicarea substantivului bineți [...] nu este justificată asocierea formei de
participiu venit, presupusă interpretare care aparține, se pare lui - I. A. Candrea neținându-se seama
de formula originară completă, care cuprinde forma de infinitiv fi”. (ibidem:71). Dumistrăcel
susține faptul că forma bineți, devenită însuși numele noțiunii de salut ,,este mai puțin analizabilă în
elementele din care a luat naștere, datorită, mai întâi, faptului că ați, fi, unelte gramaticale, sunt
cuvinte cu conținut semantic redus, dacă nu nu chiar nul. A contribuit la acest rezultat, apoi,
pierderea unuia dintre elementele expresiei inițiale (fi)”- (ibidem:72).Ținând cont de mențiunile lui
Dumistrăcel Stelian, în legătură cu etimologia substantivului binețe și despre faptul că în limba
română noțiunea de salut are ca fundament cuvântul bine, că între bun și bine se stabilește o legătură
specială prin aceste formule de salut, se subliniază că ideea de bine și sănătate sunt complementare.
Argument este că principalul bine pe care îl dorește cineva altcuiva este sănătatea iar acest cuvânt
bine, în anumite contexte înseamnă sănătos dovadă stând verbele a fi bine, a se simți bine, a-i merge
bine, „a fi sănătos”, a se face bine, „a se însănătoși”, a-i dori cuiva numai bine „a-i dori cuiva
fericire, sănătate (bunăstare, succes, etc.)”.
Stelian Dumistrăcel mai evidențiază în legătură cu substantivul binețe și cu expresia a da
binețe:

„Dicționarele indică astăzi prezența lui binețe și a expresiei a da binețe în graiurile din Transilvania.
Luînd în considerație folosirea ei de către mitropolitul Dosoftei și sub rezerva identificării
35
 apartenenței regionale a traducătorilor și a celor ce au tipărit textele juridice citate, s-ar părea că
bineți a fost în uz și în vorbirea din celelalte provincii românești”.(ibidem:71).

Răspândirea mare a expresiei a da binețe, este foarte probabil să reprezinte un fapt cultural.
Dacă ne referim la expresia a da binețe, aceasta are o valoare poetică deosebită în comparație cu a
da bună ziua, cea din urmă s-a format dintr-un element expresiv și un element uzual, banal, „șters ”
din punct de vedere stilistic. Transmiterea prin cultură a expresiei a da binețe, se datorează valorii
„literar-poetice” pe care a dobândit-o ca și multe alte cuvinte românești, cum ar fi nominalul glie, ce
constituie un termen regional dar și literar-poetic având conotația de pământ strămoșesc, patrie.
După cum s-a afirmat ideea de bine este într-o relație puternică cu sensul de sănătate, de aici se
susține că formulele din salutul popular pot fi înțelese drept „urări”. Această conotație pornește de la
valoarea de bază a verbului a ura, analizat de Ovid Densușianu, („ura, ar.urare-orare, cu reducerea
sensului latin la acela de a spune vorbe bune la o sărbătoare”). În vechea franceză, orer și în
v.prov.orar, lingvistul adaugă:

„Ar rezulta de aici că poate în latina vulgară orare ajunsese să însemne a dori cuiva bine sau rău;
totuși, înțelesul cuvântului românesc apare așa de precis, cu o restrângere așa de caracteristică, încît
poate fi pus alături de alte cazuri de semantism bine reliefat în lexicul nostru”.(Ov. Densușianu, op.
cit.:601).
Se înțelege de aici că din sensul existent în latina vulgară, a ura a conservat în limba română
numai sensul de a dori cuiva bine întâlnit nu numai în urările propriu-zise, dar și în formulele de
salut, chiar dacă acestea nu sunt marcate formal ca urări dar se organizează din punct de vedere
semantic în jurul sensului de bine. În legătură cu formulele de salut care în conținutul lor au
cuvântul bun, și fac parte din câmpul lexico-semantic al lui binețe, Dumistrăcel Stelian remarcă:

„Din aceeași familie semantică a lui bun, face parte și bine; în afara identității celor două cuvinte prin
sensul aprecierii pe care o conțin, o legatură a lui bun cu bine se stabilește prin formulele de salut: bună
dimineața, bună ziua, bun lucru, noroc bun, și, respectiv, bine te-am găsit, bine-ai venit, cu bine, care
înseamnă și mergi cu bine și s-auzim de bine”. (Stelian Dumistrăcel, 1980:69).

Relația de interdependență, sub aspect semantic, dintre salut și urări care cuprind termenii,
bine-bun; sănătate-sănătos; este evidențiată de construcțiile în care aceste cuvinte se combină,
amestecă sau se înlocuiesc. În special, formulele de salut, rostite la despărțire conservă sensul unor
urări, pe care vorbitorii nu le mai sesizează în sensul lor, întrucât acestea s-au „gramaticalizat” într-o
oarecare proporție. Expresia bună ziua, formulă cea mai des folosită în salutul din limba vorbită are
la bază urarea „doresc ca ziua de azi să-ti fie bună”, adică favorabilă, cu numeroase reușite. Din
acest motiv în vorbirea populară, drept răspuns este mulțumesc, chiar dacă este vorba despre un
salut ca bună ziua. La acest aspect, Nicolae Iorga scotea în relief: Cînd spui cuiva bună ziua acesta

36
înseamnă că trebuie să-ți spună mulțumesc! Iar, nu cîtuși de puțin, că trebuie să stai de vorbă cu
dînsul, dacă într-adevăr ziua este bună” ( N. Iorga, Cugetări, 1968:178).
Pe de altă parte, în foarte multe formule de salut populare, adresate la întâlnire și la
despărțire apar termenii sănătos și sănătate lucru menționat de materialele dialectale.

Formula sănătate bună este folosită pe o marte parte din Transilvania care se suprapune cu
ariile subdialectelor, îndeosebi cel bănățean, crișean și maramureșan cât și în zonele „transilvănene”
ale subdialectelor moldovenesc și muntenesc, dar se mai poate menționa și graiul din Bucovina, din
N-V Moldovei și N Munteniei și al Olteniei de-a lungul Carpaților. Referitor la termenii bine,
sănătos, sănătate care compun formulele de salut cele mai uzuale formule sunt: bine te-am găsit
sănătos, bine v-am găsit sănătoși, bine ai venit sănătos, bine-ați venit sănătoși, formule utilizate la
întâlnire; rămâneți sănătoși, să vă găsim sănătoși, vă las cu sănătate, rămâi cu bine, sunt formule
utilizate la despărțire: cu bine și cu sănătate, să auzim de bine, să ne vedem cu bine și cu voie bună,
să ne-ntâlnim sănătoși, să ne vedem sănătoși, sunt formule utilizate atât de către emițător cât și de
către receptor.
Dicționarele au mai înregistrat formule de salut și răspunsuri la aceste formule în vorbirea
directă în care apare adjectivul bun, care au topica adjectiv + substantiv cât și substantiv + adjectiv:
bună dimineața, bună seara, bună ziua, noapte bună, bună vreme(a), somn bun, cale bună, drum
bun, bun întîlniș(ul), bun sosit, bun venit, bun găsit, bun ajuns(ul), bun'ajunsa, la bună vedere, bun
lucru, călătorie bună, noroc bun, poftă bună, masă bună, cină bună, gustare bună, bună amiaza,
bun amiazu, bun prînzu, bun popasul, sănătate bună, bună să-ți fie inima (cum ți-e căutătura), cele
bune, toate bune, bun rămas, voie bună, vînzare bună, vînt bun.

37
 Se observă că atributul adjectival bun este așezat înaintea sau după substantivul pe care îl
însoțește, ce se concretizează în valoarea stilistică despre care Iorgu Iordan, raportîndu-se la
formulele de salut afirmă:

„Antepunerea atributului adjectival în formule de salut ca bună ziua, bună dimineața, bună seara,
unde inversiunea s-a gramaticalizat complet, dar a avut, o bucată de vreme, semnificație stilistică,
întrucît a izvorît dintr-o stare sufletească afectivă: important, pentru cel ce dorește sincer o zi bună
altuia, este nu substantivul, ci adjectivul. Cum s-ar explica altfel prezența acestuia în capul sintagmei,
pe de o parte, și noapte bună, care nu-i un salut propriu-zis, ci o urare la fel cu drum bun, călătorie
frumoasă sau ...sprîncenată”. (I. Iordan,1977:214)

Gramatica Academiei, în legătură cu plasarea atributului adjectival, evidențiază următoarele:

„și formulele de salut folosite de obicei cu o anumită topică devin mai expresive prin inversiune:
noapte bună! dar: bună noapte?-Mulțămesc d-tale! ”(GA, II:434)
Unele păreri susțin că bună noapte nu este o simplă inversiune a formulei de salut noapte
bună, ci pur și simplu reprezintă o formulă de salut, utilizată categoric mai rar decît noapte bună,
însă dacă se observă versiunea populară a basmului Călin Nebunul, hiperbata se folosește la
întâlnire și nu la despărțire, așadar are înțelesul de bună seara. Dacă bună ziua, bună seara,
construcții în care adjectivul bun este plasat înaintea substantivului regent, din cauza utilizării dese
și-au pierdut valoarea expresivă, formele în care substantivul este plasat înaintea adjectivului
(dimineața bună, ziua bună, sara bună), sunt totalmente mai expresive. Sextil Pușcariu făcea
următoarea remarcă:

„Salutul la întîlnire sau la despărțire, era ziua bună sau - cu topica afectivă - bună ziua. După ce, prin
deasa întrebuințare, nota afectivă a început să dispară la bună ziua, cele două feluri de a saluta au
devenit și din punct de vedere stilistic sinonime. Diferențierea n-a întîrziat: în unele regiuni se zice
bună ziua la întîlnire și ziua bună la plecare sau, în altele cel ce salută mai întîi zice bună ziua, iar ce
răspunde zice ziua bună”. ( Sextil Pușcariu, 1976:109).

Din afirmația lui Pușcariu, rezultă că nu este vorba doar de valoarea expresivă generată de
inversarea topicii ci și de o discrepanță rezultată din uz.

38
 4.2. Termenul mulțămita și formele acestuia

Se pune întrebarea dacă și cuvîntul mulțămită constituie o formulă de salut. Această

întrebare derivă la auzul proverbului românesc după cum e „bună ziua” așa e și mulțămita. Înțelesul
acestui cuvînt mulțămita este de mulțumire și se rostește ca răspuns la un salut tipic stilului de salut
în tiparul românesc. Se cunoaște faptul că formulele de salut conservă caracterul unor urări, ceea ce
este indubitabil ca atunci cînd cineva primește o urare să mulțumească. Această politețe exprimată
pe cale verbală este o manifestare vastă a comportamentului sociolingvistic românesc, întrucât
urărilor de colindă sau din lirica populară se răspunde în aceeași manieră de a mulțumi. De multe
ori, se răspunde cu o mulțămită nu numai atunci cînd este vorba despre un salut caracteristic urărilor
(bun lucru, poftă bună), ci și în momentul când cineva salută cu bună ziua, bună vremea, bun
întîlnișul. Cuvântul mulțumesc are valoarea unei formule de salut când este vorba despre limba în
sistemul popular românesc. Prin acest cuvânt, se mulțumește pentru urarea primită prin formula de
salut dar și constituie un respect, o atenție și semn al bunei cuviințe arătate unei persoane. De
regulă, mulțumirea este răspunsul la o formulă de salut adresată la întâlnire spre deosebire de
mulțumirea de la despărțire când se rostește numai în cazul când se primește o urare, ca de pildă:
mulțumesc/mulțumim și dumneavoastră are sensul în structura de adâncime cu vă mulțumesc și vă
doresc (vă urez) la fel și dumneavoastră. În cazul când se adresează salutul unor persoane care stau
la masă sau lucrează, mulțumirea este însoțită de cele mai multe ori și de o invitație sau o poftire
specifică ospitalității românilor. Poporul român (n.r. îndeosebi țăranii), prin datină, este obișnuit să
omonească pe toți cei care le pășesc pragul casei, fiind familiarizat să-i poftească la masă sau la
39
odihnă: „-Bine-am găsit și poftă bună, zisei intrînd sub șandrama și adresîndu-mă românului: -
Foarte mulțumim, și bine-ați venit, ne răspunse el, abia urnindu-se de pe scaun. Poftim de ședeți; și
ne arată o laviță. -Mult n-o să stăm, că ne grăbim. -Poftim de odihniți și, dacă nu vi-i cu supărare,
poftim de gustați ceva cu noi”. (Calistrat Hogaș, 1967:101)
Cuvintele mulțumesc, mulțumim, din forma literară, le întâlnim în variantele regionale și
populare întregi sau sincopate: mulțămesc, mulțămim, 'țămesc, mulțam, 'țam, termenul fiind însoțit
de cele mai multe ori de pronume de politețe, de vocative, de determinate modale și de alte elemente
care exprimă starea vorbitorului. Pentru a evidenția comportamentul sociolingvistic al vorbitorilor,
se vor oferi exemple edificatoare în componența cărora vor apărea formule de salut dar și răspunsuri
de mulțumire unde mulțumesc va avea și rolul de salut:
„Bună vreme, fată de-mpărat!
Mulțămesc d-tale, Călin Nebun. De numele d-tale, am auzit d-a vedè nu te-am văzut”- (Tinerețe fără
bătrînețe și viață fară de moarte, 1961:239)
„-Bună ziua, mătușă.
-Mulțumesc d-tale, voinice. Da-zice-unde te duci, voinice?
-Caut curtea zmăului, mătușă!” ( ibidem:157)
„-Bună dimineața, măi Vasile.
-Mulțămesc dumitale, bădiță”. (Mihail Sadoveanu, 1970:352)
„-Bună ziua, Marcule, îi zise Halunga, cum îl văzui intrînd
-Foarte mulțămim, domnule Halunga, răspunse Marcu
Și o strîngere de mînă verde și românească se schimbă între amândoi”. (Calistrat Hogaș, 1967:171).
„Pusei șeaua, încălecai și mă abătui pe la cosași.
-Bună dimineața, moșule, și noroc bun! strigai eu de departe, către moșneag.
-Mulțămim d-voastră, domnișorule! răspunse el cu glas așezat și destul de ridicat ca să-l pot auzi”.
( ibidem:230)
„-Îți poftesc bună ziua, morarule, și noroc! a strigat moș Petrea, mai mult ca să-l stârnească la
vorbă de petrecere în popas
-Vă mulțămesc, domniilor-voastre, a răspuns morarul ridicîndu-se de pe laviță și descoperîndu-și
pletele”. (Mihail Sadoveanu, 1952:141)

40
 CAPITOLUL V. CATEGORII DE SALUTURI ÎN LIMBA ROMÂNĂ

Formulele de salut pot fi clasificate după mai multe criterii, organizându-le pe categorii: a)
saluturi zilnice - acestea se disting ca formule de salut de dimineață, de zi și de seară; b) saluturi
anuale-acestea sunt în legătură cu sărbătorile tradiționale și în componența lor au sau nu verbele a
ura, a dori, la rândul lor acestea putând fi clasate după modelul sărbatori fericite! ori la mulți ani!; c)
saluturi ocazionale-sunt adresate cu prilejul evenimentelor familiale, nuntă, nașterea unui copil; d)
saluturi care sunt adresate persoanelor care fac o anumită muncă. Aceste criterii după care sunt
organizate formulele de salut sunt determinate de o anumită finalitate, având la bază formula de
salut care exprimă un comportament, atitudine ce variază în funcție de factorii extralingvistici și se
pot clasifica după criteriul temporal și după cel situațional, referindu-ne de multe ori la criteriul
stilistic și la cel geografic. Aspectul vast al formulelor de salut românești a determinat de multe ori
utilizarea, combinarea, sudarea, criteriilor de clasificare menționate mai sus. Alteori, sunt
circumstanțe când formulele de salut conțin răspunsuri organizate în funcție de două sau chiar mai
multe criterii de clasificare. În studiile lor, Sever Pop și Emil Petrovici, făceau legături cu salutul din
momentul zilei cât și cu situații diferite în care vorbitorii când se salutau se refereau la statutul lor
social. De pildă: cum se salută oamenii dimineața? cum se salută peste zi? cum se salută oamenii
seara? sau cum se salută oamenii noaptea? deci, este vorba despre criteriul temporal. Când mă
întâlnesc pe drum cu un om, îi dau bună ziua? când unul pleacă la drum, cum i se zice? cum se
salută prietenii, cum se salută învățătorul? cum se răspunde când salută un copil? cum se salută când

41
ieși din casa cuiva? cum se salută când găsești pe cineva la masă? cum se salută când vine cineva în
casă? cum se salută când omul e la lucru? cum se salută femeile între ele? aici se observă situațiile
diverse în care vorbitorii se salută precum și statutul sau importanța participanților în actul vorbirii,
fiind vorba despre un criteriu situațional. La aceste întrebări ca răspunsuri vor fi formulele de salut
încadrate conform terminologiei lui W. Labov, într-un stil contextual, adică vor fi în funcție de
subiectul discuției, de comportamentul vorbitorului și al ascultătorului ceea ce determină utilizarea
unui cod. Analizându-se formulele de salut românești, sub aspectul criteriului geografic de
clasificare fără a se ține cont în mod special de zonă, dialect, popular în accepțiunea lui Iorgu Iordan
în studiul Limba lui Creangă. Sunt apreciate ca formule de salut populare cele care includ valoarea
unor fapte de limbă generale, răspândite geografic și cunoscute pe teritoriul dacoromân. Există și
formule care au o arie limitată ca circulație numai în anumite zone. Dacă ne raportăm la criteriul
stilistic, și analizând formulele noastre de salut sub raport stilistic, Tudor Vianu, în legătură cu
atitudiunea stilistică remarca:

„Se exercită nu numai față de faptele literare, dar față de orice fapt al comunicării în orice
împrejurare a vieții ” și „în receptarea unei comunicări, ea este ațintită asupra tuturor acelor note
însoțitoare care îmi spun ceva mai mult decât nucleul ei, și anume ce fel de om este vorbitorul, în ce
situație și cu ce intenție îmi transmite comunicarea sa”. (T. Vianu, 1968:36-37).

Dacă ne referim, la o interacțiune de ordin lingvistic dintre doi actanți de momentul zilei în
care are loc, vorbitorii utilizează anumite formule de salut, salutul lingvistic are loc într-un cadru
temporal. Gruparea formulelor de salut după criteriul temporal se face după perioadele, momentele
distincte ale unei zile - dimineața, ziua, seara și noaptea. Comunicarea lingvistică cea mai
favorabilă pentru salut este ziua, dar și în momentele de seară și zori. Din punct de vedere temporal
și având în vedere momentele distincte si de interferență ale zilei și ale nopții, formulele de salut se
pot clasifica astfel: a) bună dimineața, 'neața, dimineața bună, 'neața bună, bună ziua; b) bună ziua,
ziua bună; c) bună seara, seara (sara) bună, noapte bună și bună noapte. În funcție de situație mai
pot fi folosite și alte formule de salut indiferent de momentul zilei. Se remarcă că între formulele de
salut din grupele a) și b) pe de o parte, și cele din grupa c) pe de altă parte, este un raport de
incompatibilitate; între formulele de salut din grupele a) și b) există posibilitatea de a se folosi în
cele două momente în care ziua se îngână cu noaptea, așadar se creează o interferență între ele.
Referindu-se la formulele de salut, bună ziua și bună seara, G. Caragață, susține că nu s-au
„mecanizat complet”, acestea mai păstrând „ceva din căldura sufletească a dorinței spontane”,
studiind utilizarea potrivită a acestor formule, acesta mai subliniază:

„Noi împărțim ziua în trei părți bine distincte, așa că avem bună dimineața, bună ziua, bună seara. La
italieni, aceste formule au devenit atât de mecanice din acest punct de vedere, încît buon giorno este
formula de dimineață, iar imediat după amiază începe să se spună buona sera. Noapte bună, poate și

42
 datorită imprejurărilor, în care se spune, are o valoare afectivă mult mai accentuată decât bună
seara”. (Caragaţă G., 1939:68).

Prin mecanizare, George Caragață susținea faptul că vorbitorii nu mai raportează aceste formule de
salut la un moment bine determinat din zi, totuși afirmația este parțială deoarece bună ziua se poate
utiliza și în zori, dis-de-dimineață, iar bună seara se utilizează și în toiul nopții chiar dacă seara a
trecut, excepție făcând formula de salut familiară bună! care este utilizată în toate cele trei momente
ale zilei, fiind o formă abreviată, redusă la adjectivul bună, acesta regăsindu-se și în bună dimineața,
bună ziua, bună seara dar și în situațiile când adjectivul bună este postpus-dimineața bună, ziua
bună, seara bună, ceea ce capătă un sens, caracter general; când substantivul lipsește nu se mai face
referire la momentul precis al zilei. O situație identică o regăsim și în limba spaniolă în formula de
salut buenas! Dacă o persoană adresează spre prânz un salut: bună dimineața, aceasta este corectată,
sau se corectează singură sub forma: ba, bună ziua, că e aproape de prânz! În spațiul moldovenesc,
vorbitorii se salută pînă aproape de amiază cu formula bună dimineața; datorită graiului
moldovenesc se formează și o rimă (întrucât africatei surde ț îi corespunde sonora dz). Se remarcă,
ținîndu-se cont de momentul precis al zilei că formula potrivită bună ziua se folosește până spre
seară când trebuie utilizată formula bună seara. În Transilvania, de pildă, vorbitorii susțin faptul că
formula bună dimineața trebuie utilizată numai până la ora opt, dacă cineva salută cu bună
dimineața după această oră i se atrage atenția: „ba acum om spune bună ziua”, celălalt care a folosit
formula inadecvată răspunde pentru a se justifica: „eu n-am băut încă pălinca”și locutorul îi
răspunde: „ehei, eu am băut și vinul”. Limba română nu are o formulă de salut specială dacă ne
referim la momentul din zi - după amiază cum de altfel în alte limbi romanice există, ca de exemplu:
buenas tardes! și buenas noches! din limba spaniolă. Prima formulă are înțelesul de bună ziua, dar
și de după amiază, seara folosindu-se de la amiază până seara. Cea de-a doua formulă are de
asemeni două înțelesuri, și noapte bună și bună seara. În limba italiană așa cum sublinia și G.
Caragață, buon giornio are înțelesul și de bună ziua dar și de bună dimineața. Formula de salut
buona sera are înțelesul de bună seara și în Toscana se utilizează de la ora prînzului, dacă ne
referim la momentul zilei- după amiază, aici existând o situație asemănătoare cu cea din limba
spaniolă. Putem afirma faptul că în cele trei momente ale zilei, locutorii mai pot utiliza și alte
formule specifice momentului respectiv din zi, un exemplu persuasiv în acest sens se regăsește în
materialul ALR când dimineața se utilizează diverse formule, unele dintre ele referindu-se strict la
momentul zilei (cum ai mas? cum ai hodinit?, te-ai sculat?), altele se utilizează numai parțial; dacă
este începutul zilei, se folosesc formule-urări (Dumnezeu ț-ajute, să lucri în pace), unele au înțeles
general (sănătate, noroc, să trăiești).

43
 În chestionarul ALR I, la întrebarea, cum se salută oamenii dimineața, se poate face o
grupare de răspunsuri și anume: formule de adresare a salutului și formule de răspuns. Din prima
grupă, avem bună dimineața, dimineața bună (să dea Dumnezeu), bună dimineața, încotro te duci?,
cum ai mas?, cum ai hodinit?, te-ai sculat, frate?, no, da te-ai sculat? Ca formule de răspuns la
bună dimineața, avem: mulțămesc d-tale (d-voastră), frumos, mulțam, țămesc, dimineața bună,
'neața bună (să dea Dumnezeu), sănătate, sănătate bună, să trăiești cu bine, să fii sănătos, hire-ai
sănătos, dea Dumnezeu bine, Dumnezeu ț-ajute, Dumnezeu (să) te țînă, noroc!, noroc bun, să ai
noroc, să-ți dea Dumnezeu sănătate, să lucri în pace, bună să-ți fie inima, bună să-ti fie viața,
alduiască-te Dumnezeu.
Trebuie reținut faptul că salutul se concretizează și prin enunțuri interogative, dar și faptul că
între formulele de răspuns la salut, care sunt mai diversificate, există și mulțămita (mulțămesc,
țămesc, mulțam). De aici derivă faptul că cea mai utilizată formula de salut este bună dimineața,
folosită pe teritoriul dacoromân, alcătuind o arie unitară împrăstiată ușor în Transilvania și Crișana
unde se folosește de obicei și în special ca răspuns la salut, dimineața bună. La întrebarea din ALR,
cum se salută peste zi, formulele obținute sunt de adresare a salutului și de răspuns la salut.
Formulele de adresare a salutului sunt de forma: bună ziua (zîua), ziua bună, bună vremea, dea
Dumnezeu bine, noroc, noroc bun (să dea Dumnezeu), să trăiești. Ca formule de răspuns: bună ziua
(zîua), ziua (zîua) bună, mulțam (mulțumesc) (d-tale, d-voastră), să dea Dumnezeu, dea Dumnezeu
sănătate, să trăiești, sănătate, sănătate bună, să fii sănătos, bună să-ți fie inima, Dumnezeu te țînă,
Dumnezeu să-ți ajute. La o altă întrebare din ALR: cum se salută oamenii seara, răspunsurile conțin
următoarele formule: a) de adresare: bună seara (sara), bună sară, bună sara, sara bună, sara bună
să dea Dumnezeu, sara bună să ai, cum ți-ai zîuat? (cum ți-ai petrecut ziua?), bună vremea, noapte
bună (se adresează atunci când se pleacă de la cineva); b) formule de răspuns: bună seara (sara),
sara bună, sara bună să dea Dumnezeu, fii sănătos, dea Dumnezeu bine, Dumnezeu te țînă, să te
alduiască Dumnezeu, mulțămesc dumitale, mulțam. Din răspunsurile la această întrebare, s-a
constatat că formula de salut bună seara (seara), este universală, se folosește în toată zona
românească, mai puțin în Moldova, unde se spune bună sară sau bună sara și în N-V Transilvaniei
unde se folosește și sară bună ca formulă de adresare a salutului dar și ca răspuns la salut. Se
constată faptul că în graiurile din Transilvania, Maramureș și Crișana, în special, formulele de salut
au structura substantiv și adjectiv (sănătate bună, seara bună, dimineață bună, ziua bună) folosite
ca răspuns în momentul când se adresează un salut, frecvent fiind uzitat sănătate bună decât ziua
bună. Pentru zonele din Vâlcea, Teleorman, Argeș, nu apare această topică a formulei de salut sus-
menționată. În aceste zone, nu apar nici regionalisme de genul servus și nici formulele compuse ce
au la bază elemente din fondul general (Doamne ajută) frecvent utilizate în zona Transilvaniei.
Referitor la verbul a aldui care denotă a binecuvânta, întalnit în formula Dumnezeu să te
44
alduiască/alduiască-te Dumnezeu, este un regionalism provenit din limba maghiară. În DA.
(s.v.aldui), se precizează că termenul este utilizat „numai în Ungaria”, și că se folosește și chipul de
salutare: ,,Dumnezo ție alduiască! foarte adeseori pentru Dumnezeu îți dea binele! (Vaida), Domnu
să te alduiască!” (Alexici, L.P.I.:148).
Pentru a explica contextul social concret în care are loc interacțiunea verbală a salutului,
formulele de salut mai pot fi clasificate și după criteriul situațional sau al circumstanței. În legătură
cu situația socială și cu planul sumar al elementelor ei definitorii, Joshua A. Fishman susținea:

„cele trei componente (realizarea drepturilor și îndatoririlor unei anumite relații de rol, în locul cel
mai adecvat sau cel mai tipic pentru această relație și în momentul definit social ca adecvat relației),
luate împreună, alcătuiesc o constructă, care și-a dovedit marea valoare în sociologia limbii: situația
socială”.(J. A. Fishman, în SL:154-155). Între aceste componente se naște un raport și în funcție de
acesta există feluri de situații congruente și incongruente.

„Tipul cel mai simplu de situație socială folosit de microsociologia limbii în descriere și analiză este
situația congruentă, în care toate cele trei componente merg împreună, într-o modalitate acceptată
cultural. Aceasta nu înseamnă că cercetătorul poate presupune că există numai un singur loc și un
singur moment adecvat realizării unei relații de rol anumite […]; dacă există norme de folosire a
limbii în funcție de situații, aceste norme vor fi probabil realizate, cel mai limpede și mai uniform, în
situații evident congruente”.(ibidem:155).

Referitor la funcțiile actelor verbale, Dell Hymes, avertizează asupra normelor de adecvare
sociolingvistică cu privire la limitările de coocurență și scoate în evidență însemnătatea acestora în
etnografia vorbirii.(D. Hymes:51-67).
Atunci când se adresează un salut se ține cont atât de regulile de coocurență, cât și de
limitările pe care acestea le impun vorbitorilor. Există două situații speciale: întâlnirea și despărțirea
între doi actanți cunoscuți sau necunoscuți, împrejurare în care poate avea loc un schimb de saluturi.
În cele două cazuri, a fost alcătuit un plan general de concretizare a interacțiunii lingvistice din
cadrul salutului notându-se în următorul mod: Î = întâlnire, A = persoana care intră într-un spațiu, B
= persoana care primește pe cineva în acel spațiu, loc, E = emițătorul unei formule de salut, R =
receptorul, D = despărțire, A1 = persoana care pleacă, B1 = persoana care rămâne, X = persoana/
persoanele care nu sunt de față și adică săgeata indică direcția adresării salutului.
În situația când două persoane se întâlnesc, sunt posibile următoarele interacțiuni verbale: a)
AE BR BE și mai rar: b) BE-AR-AE; c) când două persoane A și B sunt în deplasare/mișcare și
se întâlnesc: AE=BE, inclusiv AR, BR. În momentul despărțirii, există posibilitatea: a) A1 E- B1R-
B1E; b) destul de rar B1E- A1 R- A1 E;c ) A1 E- B1R+ B1E- XR.
De aici rezultă următoarele situații comunicaționale: întotdeauna atunci când are loc o
întâlnire un individ A care vine, sosește într-un loc este emițătorul formulei de salut iar receptorul
este individul B care stă pe loc și devine la rândul său emițător când adresează răspunsul la formula

45
de salut, această situație fiind cea mai des întâlnită. Este posibil când în același timp când are loc
întâlnirea, exponentul - individ B să fie cel care emite sau adresează primul formula de salut, iar A
este cel răspunde la salutul lui B, sau să fie primul cel care formulează salutul, folosind mărci
specifice emițătorului. În această împrejurare sociolingvistică, formulele de salut sunt de cele mai
multe ori diferite. La momentul întâlnirii, este posibil să se creeze o circumstanță specială: la B,
considerându-se că acesta s-a întors dintr-o expediție, călătorie, sosește individul A care îi adresează
formula, „Bine ai venit!”, sau există situații când doi indivizi se întâlnesc ajungând din direcții
opuse, aici, amândoi putând fi oricare din ei în ipostaza de emițător al unei formule de salut.
Deseori, în această situație indivizii A și B, se salută în același timp, utilizând formule identice, dar
la fel de posibil se pot adresa și formule diferite. Concomitența adresării și posibilitatea ca oricare
dintre cei doi/sau amândoi în același timp, pot să fie emițători, argumentează identitatea formulelor
lingvistice care se rostesc la întâlnire și la despărțire, această identitate de enunțuri lingvistice fiind
motivată, justificată, când actul verbal se concretizează prin intermediul formulelor „diurne”. De
multe ori, răspunsul este în mod automat, identic cu formula de salut care a fost emisă. Această
situație se întâlnește când o persoană aude că este salutată fără să observe partenerul/persoana care
i-a adresat salutul și până află identitatea acestuia, răspunde pur și simplu bună ziua. În mod
obișnuit, persoanele care participă la actul conversațional în momentul întâlnirii, în vorbirea
populară îndeosebi, formulele de salut utilizate sunt diferite. Atunci când are loc despărțirea,
persoana care pleacă, este prima care adresează formula de salut iar cea care rămâne răspunde la
acest salut fiind în această împrejurare cea care recepționează, ulterior devenind emițător, deși există
posibilitatea ca B, persoana care primește pe cineva să fie prima care adresează formula de salut.
În funcție de stilul în care sunt utilizate formulele se pot clasifica în formule oficiale,
solemne, comune, familiare. Este indubitabil faptul că în momentul întâlnirii sau al despărțirii în
actul vorbirii respectiv în adresarea salutului se ține cont de elementele etichetei verbale care
marchează lingvistic relația dintre vorbitori. În această sintagmă, se subliniază faptul că în enunțul
celor mai multe formule și în special al celor populare sunt prezenți termeni care edifică relația
dintre vorbitori. Există formule care se utilizează și la întâmpinare în momentul când se iese
înaintea unei persoane pentru a o primi dar și când două persoane se întâlnesc, din întâmplare sau
planifică o întâlnire: A) Formule rostite la întâlnire pot fi grupate astfel: a) bine te-am găsit
(sănătos), bine v-am găsit (sănătoși), bun găsit, sărut mîna (mîinile), (te) salut, vă salut, salutare, să
trăiești, să trăiți, respectele mele, (cu) tot respectul, omagiile mele, am (avem) onoarea, noroc, hai
noroc, (mai) bun lucru, bună, bună dimineața, neața, bună ziua, bună seara, seara (sara)bună,
bună vreme, bun întâlnișul, bonjour, bonsoar, acestea fiind formule de adresare a salutului; b)
bine-ai venit (sănătos), bine-ați venit (sănătoși), fii binevenit, fiți bineveniți (la noi, în casa noastră),
bun venit, bun sosit, bună să-ți fie inima, bun ajuns (ajunsul), bun'ajunsa, acestea reprezintă
46
formulele de răspuns. B) Formule care se utilizează în momentul despărțirii: a) cu bine, cu bine și să
ne vedem sănătoși, rămâi (rămâneți)cu bine, te (vă) las cu bine, numai bine, să ne vedem cu bine, s-
auzim de bine, să te găsesc sănătos, să vă găsesc (găsim) sănătoși, rămîi sănătos, rămîneți sănătoși
(și s-auzim de bine), sănătate (bună), la revedere, pe curând, la bună vedere, sărut mîna (mîinile),
te (vă) sărut, te pup, te-am pupat, te-am sărutat, adio, (te) salut, te-am salutat, salutare, (hai) să
trăiești, să trăiți, pa, pa și pusi, servus, ura, salve, noapte bună, bună ziua, ziua bună, bună seara,
seara (sara) bună, noroc, noroc și sănătate, noroc și să trăiești, ceau, saluti, tai-tai, bay și se
răspunde sub forma: b)umblă (mergi, du-te) sănătos, umblați (mergeți) sănătoși, să vii sănătos, să
veniți sănătoși, să te întorci sănătos, să ne vedem sănătoși (sau ca răspuns: să dea Dumnezeu),
drum bun, cale bună, mergi cu bine, toate bune, călătorie plăcută, odihnă plăcută, spor la lucru,
serviciu ușor (între medici) gardă ușoară, (între marinari) vînt bun. Pe baza răspunsului obținut la
întrebarea cînd unul pleacă la drum, cum i se zice? pe baza materialului obținut de E. Petrovici din
Chestionarul ALR II, s-a desprins o clasificare a formulelor rostite în momentul despărțirii de către
persoana care pleacă și cea care rămâne și anume: formule caracteristice momentului plecării și se
referă la o călătorie propriu-zisă și formule care se rostesc în momentul revenirii sau al reîntâlnirii, o
altă categorie de formule fiind cele rostite în clipa ajungerii, sosirii. S+Adjectiv: a) formule rostite la
despărțire de persoana care rămâne: drum bun (să-ți deie Dumnezeu), drum bun să ai, călătorie
bună (fără primejdii), călătorie ușoară, cale bună, cale cu noroc (să-ți deie Dumnezeu); b) mai sunt
o serie de formule rostite în alte ocazii folosite de persoana care pleacă dar și de persoana care
rămâne: sănătate bună, noroc bun. O altă situație V + Adjectiv: a) du-te cu sănătate (sănătos), du-
te cu ceasu bun, mergi sănătos (în pace), umblă (să umbli) sănătos, umblă cu Dumnezeu, vă cu
Dumnezeu, udiț cu sănătate, Dumnezeu ț-ajute să umbli bine, să vii sănătos; b) să ne-ntâlnim
sănătoși; c) s-ajungi sănătos; a+c) mergi sănătos și s-ajungi sănătos, Dumnezeu te poarte-n pace,
Dumnezeu să-ți ajute să ai noroc la drum, Dumnezeu ț-ajute în drumu în care mergi, Dumnezeu ț-
ajute încotro mergi. Mai există formule care se rostesc la despărțire de către persoana care pleacă:
a) vă las sănătoși, vă las cu Dumnezeu, rămîneți sănătoși (cu sănătate, voioși), rămîneți cu bine,
rămîneți cu Dumnezeu, de Dumnezeu noroc, rămas bun, să vă găsim sănătoși, să vă aflăm sănătoși;
b) să dea Dumnezeu să ne vedem iară (laolaltă) ca acum, să ne întîlnim sănătoși; a+b) vă las
sănătoși și să vă găsesc sănătoși. O altă serie de formule generale care se rostesc și în alte situații,
unele dintre ele fiind utilizate și de persoana care rămâne dar și de persoana care pleacă: sănătate
bună, fii sănătos, Doamne ajută, s-ajute Dumnezeu, să dea Dumnezeu, Dumnezeu să-auză,
mulțumesc (mulțam). Formulele de salut menționate mai sus se rostesc pe întreg teritoriul
dacoromân și nu numai în anumite zone specifice. Printre formulele de salut amintite, există o
sumedenie de formule de urări, în special cele de sănătate dar și construcții în care este menționat de
multe ori nominalul propriu Dumnezeu. Formule identice se găsesc și în cea mai mare parte a
47
limbilor europene, de pildă în spaniolă: „vaya usted con Dios”, care se traduce mergi cu Dumnezeu,
Dios te ampare, în ro. Dumnezeu să te apere, în limba franceză: à Dieu soyez, care s-a prescurtat în
adieu. Se subliniază aici formula „vă cu Dumnezeu”, în care în componența sa există un element
vechi, vă, care denotă du-te, mergi (din lat.vadere), dar și formule considerate ca neologisme de E.
Petrovici, precum la revedere și bun voiaj. De asemenea, există cirsumtanțe în care formulele de
salut pot fi tipice salutului de întâlnire și de despărțire, integrându-se situațional într-o categorie sau
alta de salut. Formula sănătate (bună) este utilizată și la întâlnire dar și de cele mai multe ori la
despărțire și este rostită în mod special de persoana care pleacă, din acest punct de vedere aceasta
formulă este inclusă în clasa formulelor rostite la despărțire. La bună vedere, cu valoare populară,
ușor arhaică, dar uneori și familiară, este utilizată la despărțire atât de persoana care rămâne cât și de
persoana care pleacă, cu mențiunea că este rostită de cele mai multe ori de persoana care pleacă sau
de cea care salută prima. În limbajul epistolar, această formulă este utilizată ca formulă finală. Se
constată că formula „bună”, care de obicei este rostită la întâlnire și în mod special în momentul
întâlnirii de către prieteni și colegi, îndeosebi de către cei tineri. Această formulă, după părerea lui
Alexandru Graur, nu este permis să i se adreseze unei persoane căreia i se datorează un respect
deosebit. Bună dimineața și `neața sunt utilizate mai ales la întâlnire și foarte rar la despărțire. Bună
vreme, este o formulă cu o valoare populară și se rostește numai în momentul întâlnirii, și numai de
persoana care sosește undeva, într-un loc anume, dau nu are înțelesul de bună seara, așa cum se
menționează în CADE și DA, aceasta se rostește „în orice vreme a zilei, pe alocuri după ce a înserat,
în altele după ce a înoptat bine”. Formula de salut populară „bună să-ți fie inima (cum ți-e
căutătura)”, se rostește la întâlnire de obicei ca răspuns de către persoana care primește în
vizită/ospeție pe cineva. Bun întîlnișul, se mai rostește și sub forma bun întîlniș (sau bun tîlnișu) și
este spusă numai de persoana care vine, fiind o formulă foarte des întrebuințată în Moldova. „Ziua
bună” se rostește atât la întâlnire cât și la despărțire, unii lingviști susținând că este folosită mai des
la despărțire în mod special de către persoana care primește pe cineva și nu cum precizează CADE
că ziua bună se folosește doar la plecare cât și la întâlnire. DA precizează că este posibil ca aceasta
formulă să se rostească de cele mai multe ori la despărțire, de aici și expresiile: „a-și lua ziua bună,
a-și lua rămas bun, a se despărți”. Seara (sara bună), formulă ce se rostește atât la întâlnire cât și la
despărțire dar de cele mai multe ori la despărțire și în mod special de către persoana care vine. Așa
cum susțin în studiile lor, Emil Petrovici și Romulus Todoran în legătură cu repartizarea dialectală a
dacoromânei, nu se poate spune că există formule de salut care se opun simultan în diferite dialecte
românești ci există formule specifice unor zone dialectale. Din studiile realizate pe grupuri de
situații asupra terminologiei salutului, se constată că majoritatea formulelor de salut sunt identice pe
tot teritoriul dacoromân. Sunt formule care divid aria țării în grupuri de graiuri așa cum sub raport
dialectal mai există și alte formule ca rezultat al „fărîmițării” accentuate, exemplu concludent fiind
48
formula de salut care se rostește în două situații și anume vorbitorii se salută când sunt la masă și
când sunt la lucru. La întrebarea din Chestionarul ALR I, „Cum se salută când gasești pe cineva la
masă?”, din răspunsurile date reiese ca formulele cele mai des rostite în această situație sunt
răspândite în mod general: poftă bună, poftă mare și ca răspunsuri: mulțumim, poftim (poftiți) la
masă. Cu toate că aceste formule sunt rostite pe întreg teritoriul dacoromân, totuși mai des rostite
sunt în Muntenia, Moldova, Dobrogea și centrul Transilvaniei (aici trebuie precizat că formulele
poftă bună, poftă mare, se rostesc de către vorbitori în momentul despărțirii, urmând ca aceștia să ia
masa, deci pare să fie o urare). Restul formulelor sunt tipice nu atât unor subdialecte, cât și unor
anumite grupuri de graiuri. În Transilvania, sunt întâlnite formule de o imensă diversitate, în unele
zone apărând compacte cum este în cazul Crișanei iar în alte zone, acestea sunt împrăștiate. Și aici
se menționează: bun prînzul și prînz bun se rostesc în Banat, Transilvania mai limitat și în zonele
marginale ca nordul Olteniei, nordul Munteniei și estul Banatului; bună gustarea și gustare bună se
rostesc la granița Banatului cu Crișana, a Banatului cu Oltenia și accidental în nordul Transilvaniei,
în regiunile unde gustare denumește prînzul sau dejunul, formula se rostește în momentul de amiază
al zilei; bună cina, se rostește în partea de sud a Banatului, în partea de nord a Olteniei și puțin prin
zona transilvăneană; bună amiaza, se rostește în Transilvania și foarte puțin în ținutul crișan; bună
masa, este tipică ținutului Moldovei, dar mai ales în zona de nord și apare în regiunea Carpaților, în
sudul Transilvaniei; Dumnezeu alduiască prânzul, cum s-a mai spus mai sus a aldui înseamnă a
binecuvânta și se rostește numai în ținutul crișan. Există teritorii unde ca formule utilizate, vorbitorii
au folosit mai multe tipuri de răspunsuri, sinonime ca bună amiaza, bun prînzul sau când s-au referit
la momente diferite din zi au rostit bun prânzul sau după caz bună cina. La acest tip de formule de
salut-urare se răspunde, dacă este vorba despre masă cu mulțumesc, mulțumim, mulțam, mulțămesc,
poftim, poftiți, poftește la masă (la prânz, la amiază), hai (haideți) cu noi, ospătați și dumneavoastră,
ospătați sănătoși, fire-ai sănătos, noroc și bine să deie Dumnezeu, numai cu Dumnezeu, numai cu
știrea lui Dumnezeu, placă la prânz cu voi, să vă alduiască Dumnezeu și pe dumneavoastră.
Trebuie subliniat că în ținuturile din nord-vestul țării și în mod special în Crișana zone unde se
rostesc în mod frecvent Dumnezeu să alduiască prînzul (și pe dumneavoastră) și numai cu știrea lui
Dumnezeu, mai sunt și alte construcții în care este invocată forța divină cum ar fi: Dumnezeu să te
trăiască, Doamne ajută, deie Dumnezeu bine, alduiască-te Dumnezeu, Dumnezeu să te ție. O altă
împrejurare, în care se adresează o formulă de salut, este aceea când vorbitorii muncesc. Se vor
menționa în primul rând formulele de salut inclusiv construcțiile de răspuns la salutul adresat în
momentul când omul se află la lucru: a) formule de adresare a salutului: bun lucru, lucru bun, mai
bun lucru, spor la lucru, spor la muncă (la treabă), spor bun la lucru, spor bun să dea Dumnezeu,
noroc bun, Dumnezeu să-ți ajute la lucru (la muncă), Doamne - ajută, Dumnezeu să țînă, dea
Dumnezeu rod și aldaș (har) la muncă, alduiască Dumnezeu lucru și pe d-voastră, poartă-te cu
49
lucru, tot vă purtați, purtați-vă!, ce lucri?, merge lucru?, v-ați apucat de lucru?, no, da mai poți?;
la aceste formule de salut se răspunde în următorul mod: mulțămesc, mulțam dumitale, poftim la
lucru, să ai parte de el, aveare-ai parte, fii sănătos, noroc și bine, s-ajute Dumnezeu, să te-audă
Dumnezeu, să dea Dumnezeu, dă Doamne, tot dară, mă port, lucru asta, asta..., mereuț, ne-am
apucat, așa încetinel. La acestea se mai adaugă și formule de tipul: să vă crească rostul mare, să ai
rost bun, acestea adresându-se îndeosebi unei persoane care țese la război și la rândul ei răspunde,
mulțumesc (mulțam) dumitale, vorbitorii considerând aceste formule de salut și drept urare. Dacă ne
referim la răspândirea teritorială, constatăm că pentru zona Moldovei specifică este noroc bun,
pentru partea de sud a Munteniei se utilizează bun lucru, iar în nordul Crișanei tipice sunt formulele,
a căror alcătuire este prezența verbului a aldui, a se purta adică a se grăbi, care par a fi
împrumutate. Formula bun lucru, nu apare în Crișana și în Maramureș doar în zona Moldovei mai
rar. De remarcat este că noroc bun utilizat ca formulă de salut la lucru este foarte des rostită în
Moldova și nu în Crișana sau Maramureș deși s-ar fi așteptat la acest fapt pentru că s-a plecat de la
ideea că „noroc bun” este un salut al minerilor. Există formule de salut care se rostesc în anumite
situații de interacțiune verbală, exemplu fiind dat comunicarea care are loc cu ocazia unui act de
vânzare-cumpărare, de tranzacționare, specific pentru limba română, sunt formulele de tipul:
vânzare bună, tîrg bun, noroc la vîndut, bun tîrgușag, să fie cu noroc, să fie-ntr-un ceas bun, să
bem adălmașul, s-o (să-l) rupi repede, să-ți mai dau una (unul), să-l stăpânești sănătos. O altă
cirscumstanță în care se adresează formule de salut este înmormântarea: Dumnezeu să-l (s-o) ierte,
Dumnezeu să-l (s-o) odihnească, să se odihnească-n pace, ierte-i Dumnezeu sufletul, etc., în aceste
situații, vorbitorii nu adresează alte formule de salut decât pe cele adecvate ritului social,
împrejurării sociale, locului și momentului.

5.1. Nuanțe depreciative ale salutului, nonsalutul

De remarcat este faptul că în limba română vorbită după ce s-a cristalizat actul de salut,
concret, la finalul unei conversații ca formule de despărțire se mai folosesc și următoarele
construcții: la revedere și să ne vedem cînd mi-oi vedea ceafa; cale bună ca bumbacul, când oi
cădea să-ți spargi capul; călătorie sprâncenată; drum bun, cale bătută; la revedere, poate te
grăbești; adio și-un praz verde; te salut și n-am nevoie; să-mi scrii pe glaspapir; du-te și să vii cînd
te-oi chema eu; du-te opt și cu a brînzii nouă; du-te învîrtindu-te; du-te unde și-a dus mutu (sau
dracu) iapa și țiganul cîrlanu; du-te unde și-a înțărcat dracu copiii.
Se mai menționează și formule tipice limbajului familiar: Somn ușor, vise plăcute/ Puricii să
te sărute; Somn ușor, vise plăcute/ Ce-oi visa să strîngi în brațe!; aceste enunțuri au un ton glumeț,
50
valoarea expresivă fiind dată atât de termeni cât și de rimă și ritm. O gamă întreagă de formule de
salut glumețe, există în limba română, fiind păstrate în limba română ce au formă de versuri: Bună
dimineața-roade gheața./Bună ziua-roade piua/Bună sara- roade scara/Bun întîlnișul-Hai de-a
prăvălișul. Aceste enunțuri pot fi considerate saluturi verbale, dar de un tip special întrucât unele
dintre ele pot fi definite ca nonsaluturi deoarece ele nu au funcția sociolingvistică specifică formei
de salut propriu-zisă. Se constată de aici următoarele: se rostesc în momentul când, prin atitudinea
unuia dintre locutori se înțelege imposibilitatea continuării conversației, anulându-se contextul
comunicațional. Întrerupând comunicarea în acest fel, este clar că, la o nouă întâlnire nu mai poate
avea loc o interacțiune verbală ca atunci când doi vorbitori se despart în condiții amiabile, ci
dimpotrivă prin aceste formule de nonsalut se marchează câteodată întreruperea relațiilor între cei
doi actanți ai comunicării. Alteori, la despărțire, creându-se un anumit climat favorabil
psiholingvistic între persoane foarte apropiate, prin rostirea acestor formule de nonsalut se
marchează întreruperea relațiilor sociolingvistice prezente și cele care s-ar putea restabili la o
viitoare reîntâlnire. Analizând din punct de vedere sociolingvistic câteva dintre aceste formule
menționate mai sus se va constata că pot fi definite antonime ale formulelor de salut propriu-zise, și
anume: „La revedere, și să ne vedem cînd mi-oi vedea ceafa”, având sensul aici de niciodată fiind
opusul formulei de salut la revedere și să ne vedem cu bine (sănătoși) sau pe curînd, fiind formule
politicoase la care se adaugă și o posibilă invitație (mai poftiți pe la noi). Se înțelege mai bine sensul
niciodată din formulele de nonsalut de mai sus amintindu-se de ceea ce afirma I. A. Candrea:
„Românul [folosind o astfel de expresie] vrea să arate că un lucru n-are să se întâmple niciodată”.
Acesta consideră că sinonimul acestei expresii este când or zbura bivolii având același sens ca
niciodată, susținând că expresia să te văd când mi-oi vedea ceafa, a fost utilizată de către români cu
mult înainte de a fi utilizat oglinda. Această formulă de nonsalut, mai poate fi considerată ca sens
apropiată și de expresia la sfîntu (sau moș) Așteaptă, sfînt creat de imaginația poporului, cu același
sens de niciodată precizat și mai sus. Călătorie sprîncenată și drum bun, cale bătută sunt formule de
nonsalut adresate în momentul despărțirii, unei persoane a cărei plecare este considerată dorită.
Uneori, ce-i drept, sunt utilizate și sub formă de glumă atunci când pleacă cineva, având sensul de
drum bun, călătorie plăcută. În DA (s.v. călătorie), expresia călătorie spîncenată este însoțită de un
citat din Creangă I., 1956:307: „Călătorie sprîncenată/Cîți oi întâlni să te bată” și din Ivan
Turbincă: „Călătorie sprîncenată! zise boierul; de rămîneai, îmi erai ca un frate; iară de nu, îmi
ești ca doi. Mi se pare mie că și boierul [...] luase frica turbincii, de nu-i păru așa de rău după Ivan,
care-i făcuse atâta bine.” În studiile sale, Ștefan Munteanu remarcă împrejurările în care umorul
este alimentat din

„procedeele folosite intenționat pentru a schimba raporturile logice dintre ideile frazelor ” și observă
faptul că partea a doua a enunțului contrazice sensul celei dintâi și „fraza își modifică brusc sensul
51
 dînd naștere efectelor de surpriză și ironie. Este o formă de amabilitate [ca din citatul lui Ivan
Turbincă], exprimată perifrastic, una dintre modalitățile povestitorului de a se delecta pe seama
întelesului vorbelor”.( Ștefan Munteanu, 1981:119).

Se constată fără surprindere conexiunea între călătorie și sprîncenat deoarece ca și în cazul

altor construcții create prin deraiere lexicală se dorește să se evidențieze dorința de a se exagera, de
a se sublinia un lucru, un fapt utopic, (să-mi scrii pe glaspapir, am să-ți scriu o cărămidă poștală).
Locutorii exagerează în mod deliberat, glumeț și desigur ironic când adresează formula de salut
dorindu-se a se înțelege atitudinea nepoliticoasă, deloc binevoitoare atunci când doresc să ironizeze
pe cineva. Din expresia lingvistică se reflectă comportamentul locutorului față de o anumită
circumstanță. Drum bun, cale bătută, în mod obișnuit înseamnă călătorie ușoară, și se rostește la
plecarea unei persoane care nu prezintă interes sau a cărei plecare este binevenită, ironia provenind
din contextul împrejurării și nu literal. Adio și n-am cuvinte, în DA (s.v. cuvînt) „se zice în vorbirea
familiară cuiva care pleacă supărat și căruia vrei să-i arăți prin această expresie că nu îți pasă de
supărarea lui”. Din formula rostită, vorbitorul arată ironic și persiflant un regret simulat, artificial, și
nu face niciun efort de a-și căuta vorbele, cuvintele. Să-mi scrii pe ....glaspapir, are înțelesul de a
nu-i mai scrie niciodată, deoarece este imposibil de a scrie pe o foaie abrazivă cum este glaspapirul.
Această expresie este antonimul celei pe care o adresează vorbitorul unui amic la despărțire sau într-
un salut epistolar (să-mi scrii, să-mi dai vești cît mai curînd). Se poate vorbi despre un raport de
sinonimie născut între expresiile de salut menționate mai sus, îndeosebi ultimele două formule de
nonsalut. Acest raport este posibil și între alte expresii cum menționează și DA (s.v. brînză),
construcția du-te opt cu a brînzii (sau opt cu a brînzii nouă), este sinonimă expresiei cu să te văd
cînd mi-oi vedea ceafa sau la expresia adio și n-am cuvinte, sinonimă este expresia ducă-se opt și
cu a brînzii nouă, ducă-se învîrtindu-se (ca ciocîrlia). Se constată faptul că toate aceste construcții
au o conotație ironică, unele dintre ele exprimând dorința de a nu mai revedea pe cineva în mod
categoric sau chiar expedierea interlocutorului. Deși în alcătuirea lor cuprind formule de salut
autentice, la revedere, drum bun, adio, te salut, acestea sunt de fapt nonsaluturi. Nonsalutul este
considerat un procedeu antitetic formulei de salut clasice, în sensul că acestea capătă o altă
semnificație decât cea cu nuanță pozitivă pe care o conțin intrisec saluturile propriu-zise rostite la
despărțire. Unii cercetători consideră faptul că poate fi realizată o analogie între descolindat care-i
opusul colindului și salutul față de nonsalut, între ele creându-se un raport strâns aflat în antiteză,
așa cum susține si P. Caraman, 1936:325-327. Din cele susținute de Petru Caraman, rezultă faptul că
descolindatul la români este un obicei opus colindatului prin care se înlătură urările rostite prin
colindat, formulele rostite prin descolindat având un sens contrar formulelor utilizate la colind.
Înlocuind urările fericire, sănătate, viață lungă, prosperitate, cu urările de nenorocire, sărăcie, nefast,
boală și chiar moarte, dorindu-se a i se transmite interlocutorului răul, maleficul, având un substrat
52
magic, de rit, în situația când urătorii nu sunt primiți de gospodari, aceștia îi recompensează cu
formule de descolindat, adică rostesc imprecații retorice (blasfemie, moarte, amenințări) și chiar
uneori trecând la fapte cum ar fi: scoaterea porții și aruncarea ei într-un rîu sau distrugerea
geamurilor casei precum și eliberarea vitelor sau păsărilor din adăposturi, scoaterea și aruncarea
uneltelor gospodărești. Aceste fapte sunt însoțite de construcții în versuri sau în rimă care pot fi
caracterizate prin concizie, laconism, și stereotipie. (ibidem:322) cu intenția de a atrage nenorocirea
asupra unei gospodării, a unei gazde, se folosesc formule de tipul: Busuioc în pirostrie,/Să rămîi
gazdă pustie! uneori se și utilizează construcții cu caracter injurios, unele chiar deosebit de vulgare,
triviale, prin care se ironizează familia neospitalieră: câte frunze în frunzar,/Atîția păduchi în
buzunar.
Mai sunt utilizate formule care s-au născut din conflictele confesionale sau etnice;
construcții de amenințare prin care se avertizează gazda sau construcții pline de umor care inițial au
fost formule de descolindat dar pierzându-și sensul originar s-au transformat în formule amuzante,
hazlii, având rol de a-i înveseli pe ascultători. Petru Caraman susține în lucrarea sa sus-amintită
faptul că „terminologia folclorică atestată la români, la grecii moderni și la polonezi”, demonstrează
că se poate vorbi despre un sistem „bilateral antitetic” specific unei acțiuni de magie tainică ca și
cum s-ar putea vorbi despre un raport descolindat-colindat echivalent cu raportul dintre vrajă și o
contra-vrajă, sau dintre un descântec și un contra-descântec. Termenii descolindat, descolindare, a
descolinda, sunt denumiri pe care poporul român le oferă sensul negativ, peiorativ al colindatului.
Acest fapt se poate observa și prin formarea cuvintelor respective din verbul a colinda și prefixul -
des. Aici, prefixul dă valoare negativă propriu-zisă, exprimându-se opoziția față de verb și anularea
acțiunii acestuia. (Alexandru Graur, Mioara Avram, 1978: 84-94). După Caraman, cea mai veche
dovadă scrisă despre descolindat datează din anul 1880 și se întâlnește în Amintiri din copilărie, în
fragmentul unde Ion Creangă relatează despre momentul plugușorului din ajunul Sfîntului Vasile:

„Ș-o luăm noi de la popa Oșlobanu, tocmai din capul satului din sus, cu gînd să umblăm tot satul.
Cînd colo, popa tăia lemne la truchiu afară și, cum a văzut că ne așezăm la fereastră și ne pregătim de
urat, a început a ne trage câteva nașteri îndesate și a zice:- De-abia s-au culcat găinile, și voi ați și
început? Ia stați oleacă, blestemaților, să vă dau ei! Noi atunci am pârlit-o la fugă. Iar el, zvârr! cu o
scurtătură în urma noastră, căci era un om hursuz și pâclișit popa Oșlobanu. Și din spaima ceea, am
fugit noi mai jumătate din sat înapoi, fără să avem cînd îi zice popei: Drele pe podele și bureți pe
păreți; câte pene pe cucoși, atâția copii burduhoși, cum obicinuiesc a zice plugarii (colindătorii) pe la
casele ce nu-i primesc”.(Ion Creangă, 1975:178).

Legătura dintre descolindat și nonsalut se face și cu scopul de a relata atitudinea pe care o au

vorbitorii când își adresează formulele de nonsalut în situații de interacțiune verbală diferite și nu
numai din interes etnografic. Dacă se raportează nonsalutul la salut, se constată că formulele de
nonsalut nu au caracterul unor adresări cuviincoase, a unor urări de bine ci sunt ireverențioase,

53
malițioase, ironic rostite batjocoritor. Acestea nu mai exprimă nici dorința vorbitorului de a se
reîntâlni, nici invitația de a reveni sau de a purta corespondența, de a comunica. Așa cum s-a mai
arătat, nonsalutul nu are rolul de integrare sociolingvistică așa cum este vorba despre salutul
propriu-zis, în acest caz interlocutorul este alungat, dorindu-i-se să nu se mai audă de el și să nu se
mai întoarcă. Rostirea acestor formule dovedesc și existența intențiilor negative, prin limbă dorindu-
se să se întrerupă relațiile dintre oameni, funcția fatică a salutului se anulează astfel prin rostirea
unei formule de salut.

CAPITOLUL VI. SALUTUL DIN PERSPECTIVĂ FONETICĂ ȘI GRAMATICALĂ

Sub aspect fonetic și gramatical se pot extrage câteva observații legate de intonație și ritm.
Dacă două persoane sunt mai apropiate, unele sunete din formula de salut sunt chiar suprimate și
asta datorită afectivității care există între ele. În adresarea formulelor de salut folosite frecvent, sunt
utlizate forme eliptice ca neața în loc de bună dimineața, sau nă ziua, ziua în loc de bună ziua, salt
cu sensul de salut sau saltare în loc de salutare, sări (sau săru) mîna, în loc de sărut mâna. Se
vorbește despre modificări fonetice ca rezultat al intonației, ritmului și accentului în rostirea
formulelor de salut întregi. În legătură cu funcția intonației, T. Vianu constata că rostirea formulei
de întâmpinare bună ziua de multe ori este îmbogățită cu nuanțe expresive din care rezultă relația cu
cel căruia îi este adresat salutul:

„Atunci când nu vrem să dăm vreo expresivitate stilistică acestei formule, o pronunțăm menținând
vocea la aceeași înălțime și dînd fiecărei silabe aceeași durată. Dacă vrem să acordăm însă acestei
formule o zonă de note expresive, putem schimba înălțimea vocii când pronunțăm unul din cuvintele
care o compun sau putem varia durata silabelor. Dacă coborîm vocea pronunțînd ziua, întâmpinarea
noastră exprimă rea-voință, răceală sau ostilitate. Dacă dăm o durată mai lungă fiecărei silabe și
ridicăm ușor vocea la al doilea cuvînt, întâmpinarea devine ironică sau exprimă surpriza pentru
apariția neașteptată a cuiva. Dacă dăm fiecărei silabe o durată mai scurtă și menținem vocea la
aceeași înălțime, exprimăm plictiseala, dorința de a scurta vorba”. (T. Vianu, 1955:209-210).

Pe lângă aceste constatări pot fi aduse în discuție și alte aspecte care scot în evidență funcția
psiholingvistică a intonației și a ritmului în formulele de salut. De pildă, cînd se vrea a se atrage
atenția receptorului asupra emițătorului, acesta rostește lungind vocalele din construcția de salut, în
special vocalele din componența celui de-al doilea cuvânt din formulă: Bună ziiua, Bună seaaara,
vă saluut, sărut mîîinile; când se dorește să i se arate unei persoane că receptorul este grăbit sau nu
acordă o importanță prea mare emițătorului se rostește formula de salut mai repede, rapid: bună
ziua-bună ziua, neața-neața, să trăiești-să trăiești. Se mai întâlnește în mod frecvent aspectul din
vorbirea elevilor în special a celor mici. Aceștia când se află în grup, în sala de clasă, când intră
profesorul, aceștia rostesc formulele de salut, intonându-le în așa fel încât aproape le cântă. Dar

54
dacă vorbim despre militarii, când se află în grup, ei rostesc formula de salut lapidară, să trăiți!,
rostită unui superior sau unei figuri importante, oficiale, într-un ritm rapid și ușor sacadat. Dacă în
prima situație, apare latura afectivă, sau de insistență, în cazul militarilor, această nuanță afectivă
dispare, adresarea protocolară, reverențioasă, nefiind determinată de afectivitate, ci de o atitudine de
supunere față de superior. După cum se cunoaște, la nivelul limbii culte și îndeosebi, în stilul
protocolar, în locul formulelor de salut se rostesc domnule, doamnă, excelență, ce sunt rostite cu o
intonație aparte și sunt însoțite de o ușoară înclinare a corpului, atunci când o persoană de rang
inferior se adresează unei persoane având un rang superior (cum este situația din limba engleză în
care utilizarea prenumelui ține loc de salut în vorbirea familiară). În cazul unor formule de salut, în
rostire suporta schimbări fonetice precum salt, saltare, și se poate identifica foarte ușor formula
ințială de salut, există împrejurări când din cauza schimbărilor fonetice, construcția din care provine
nu mai poate fi identificată cu ușurință. Este vorba despre formulele românești aștezău, neațaluș, în
care numai în urma unei cercetări lingvistice atente, se recunoaște forma inițială a construcțiilor: să-
ți ajute Dumnezeu și a doua construcție se traduce prin bună dimineața la auș (adică bună dimineața
la Moș Ajun). Analizându-se formula aștezău, ce a fost întâlnită prima dată în opera lui Hașdeu,
ajtedeu, ce însemna, după scriitor „exclamație făcînd parte din graiul femeiesc și numai într-o
singură împrejurare” (cînd cineva țese la războiul de țesut). Dicționarele abilitate nu înregistrează
acest termen aștezău, cu excepția lui Scriban (s.v.) care-i dă valoarea unei formule cu care cineva
„se adresează unei femei care urzește pînza”. Această formulă sus-menționată, aștezău, este întâlnită
în zonele Munteniei și Olteniei. Din punctul de vedere al conotației, termenul exprimă o urare
adresată celor care lucrează, la câmp, la războiul de țesut, iar dacă se ia în considerare răspândirea
termenului, se va observa că „după atestările de care dispunem, susținute și de lucrările
lexicografice amintite (Hașdeu și Scriban), construcțiile discutate, aștezău, aștezeu, așteziua,
aștezîua, aște pînza, au circulație restrînsă în graiurile din sudul țării, mai precis în graiurile
muntenești din vestul provinciei (județele Argeș, Olt, Teleorman, Ilfov)”. (Ion Ionică, 1973:198-
200); pentru neațaluș - (Paul Lăzărescu, 1973:203-206). Ion Ionică înțelege prin expresia aște zîua,
ca bună ziua, din graiul natal, com. Valea Mare, Olt, aceasta fiind preponderent utilizată de către
persoanele mai în vărstă, percepută ca formulă de salut rostită oamenilor aflați la munca câmpului
(ibidem:199). În comuna Crușov, jud. Olt, prin această expresie se rostește o formulă de salut
adresată de către o femeie alteia, care lucrează la războiul de țesut, construcție pe care comunitatea
de vorbitori o consideră drept o formulă împietrită, învechită, ieșită din uz ce se întrebuințează în
adresare când se raportează la anumite domenii de specializare, sectoare de activitate, precum
munca la câmp, țesut, fără ca aceștia, vorbitorii, să cunoască înțelesul deplin al cuvântului. Datorită
rolului sociolingvistic, termenii aștezău și așteziua/aștezîua, au semnificația de bună ziua
(ibidem:200).
55
 Pentru a se ilustra zona și data, momentul când s-au descoperit termenii de către folcloriști și
dialectologi, se vor oferi construcții edificatoare în acest sens: „- Aște zeu, Bane, la plug!/
Mulțumesc, Băneasa mea...” - Balada Ban plugarul, Teleorman, 1946; în Folclor din Oltenia și
Muntenia, vol. IV, 1969:152 „Soare că venea/Aște ziua-i da/-Aște ziua Iana,/Iana Sînziana”-Balada
Soarele și luna, Argeș, 1962; în Folclor din Oltenia și Muntenia, vol. III, 1968:768; „Așteziua-i,
da,/Ceața-i mulțumea/-Buna ziua, Ceață/Ceață negureață ...” - Balada Voinicu rănit (Maica batrînă,
Ilfov, 1962; în Amzulescu, op. cit.)
În textele menționate mai sus și culese pentru Arhiva fonogramică a limbii române figurează
formula și in textele culese în anul 1973 din Chirnogi-Călărași (ibidem:199). Sub aspect fonetic
trebuie menționate următoarele aspecte cu privire la termenul aștezău: ajute-ajte, ce s-a obținut în
urma fenomenului denumit asimilare consonantică a grupului transformat din jt în șt. În ceea ce
privește construcția din interiorul cuvântului zeu (zău), Hașdeu și N. Drăganu, 1920-1921:308-312,
consideră termenul ca fiind parte integrantă din latinescul deus. În lucrarea lui E. Petrovici,
1943:351-360, rectifică explicația oferită anterior, opinând faptul că elementul zo-zău, nu este parte
integrantă a lui deus, ci constituie „rezultatul al unei constrângeri din rostirea regională a lui
Dumnizo, scurtat în urma pronunțării repede a salutului” -art. cit., în loc. cit.:355. Abordând și
având ca sprijin explicația oferită de E. Petrovici se vor aminti aici și alte formule curente în
sistemul vorbirii ardelenești: zo-Dumnezeu (zo ț-ajute, zo t' e-n-bucure, zo t'alduiască).
Reamintindu-se formula așteziua/aștezîua, ce este preponderent întâlnită în textele folclorice din
sfera dialectală muntenească, Ion Ionică, oferă o explicație demnă de luat în seamă: „Slăbirea
sensului părților componente ale construcției aște + zău, în timp ce semnificația de urare a locuțiunii
se păstrează, a putut duce la crearea unei forme noi prin înlocuirea lui zău/zeu prin ziua după
modelul celei mai uzuale formule de salut, bună ziua, rezultînd forma contaminată așteziua. (Ion
Ionică, art. cit. în loc. cit.:198). Formula înregistrată de Hasdeu în addenda la HEM, vol. III, și
anume ajte-diua, are conotația unei formule de adresare către o femeie care țese, exemplu fiind
ilustrat în următorul citat: „Marița, o săteancă se duse la vecina sa Ioana și, găsind-o țesînd la pînză
îi zise, după obicei: ajteziua, surată, Ioană! Ioana răspunse: Țum-tale, surată Marițo ”. Termenul
neațaluș, dificil reperabil de către comunitatea de vorbitori în elementele sale componente, se
prezintă sub următoarele variante-forme: neațaluș, neațăluș, neațalaș, nețălaș, neațalușu. Convins de
cercetările efectuate, Paul Lăzărescu, în Noul atlas lingvistic pe regiuni-Muntenia, reiese faptul că
aria termenului sus-menționat, sub aspectul răspândirii teritoriale, nu este sud-estul Munteniei cum
precizează DLR, ci, conform textelor dialectale pentru Arhiva fonogramică a limbii române, este
nord-estul Munteniei, regiune în care acest cuvânt greu indentificabil a fost atestat și de I. I. Stoian
între anii 1927-1928.

56
 Opiniile privind acest termen sunt divizate: Iorgu Iordan consideră că formula de adresare
„neața laș!” reprezintă o formă rostită pe un ton glumeț, în cadrul sărbătorilor Crăciunului și anume
în zona Munteniei, adresată copiilor, dar și adultilor, opinie ce „reprezintă cu siguranță scurtarea,
împinsă pînă la maximum, a primului vers din cîntecul Bună dimineața la Moș Ajun..., fiind foarte
posibil ca un copil să se fi încurcat la rostirea versului citat și să-l fi pronunțat aproximativ neața laș!
În orice caz, despre o imitare a vorbirii copiilor, cu scopul de a obține efecte chiar stilistice: haz,
bucurie, bună dispoziție, avem dreptul să vorbim fără nici o îndoiaîă”. Dacă se ia în considerare
etimologia propusă de V. Bogrea, 1922-1923:874, acesta susține faptul că neațaluș din colindul de
Ajun s-ar putea să fi fost suprimat din bună dimineața la Auș = Moș Ajun, înlăturare ce avea ca scop
abrevierea, scurtarea a formulei de urare,opinia lui Paul Lăzărescu aflându-se într-o relație de
reciprocitate cu ideea propusă de V.Bogrea: „termenul auș, adică moș/moșneag a existat în regiunea
în care apare termenul neațaluș; obiceiul de umbla cu colindatul în noaptea de Ajun, se practica în
timpul cînd termenul auș era încă folosit în această regiune. Admițînd că s-a zis bună dimineața la
auș, s-a putut ajunge la forma contrasă neața la auș-neața l auș-neațaluș.Cu timpul termenul auș,
fiind înlocuit în vorbire de termenul moș, s-a ajuns ca neațaluș, să-și piardă sensul original și să fe
simțit ca un diminutiv a lui neața”. (ibidem:205-206). Interpretarea oferită de Bogrea și reiterată de
Lăzărescu, oferă o dovadă în a crede că neațaluș a trecut printr-o serie de schimbări fonetice și
anume construcția „ bună dimineața la auș!” a devenit literalmente „bună dimineața la Moș Ajun!”,
fiind considerată în cele din urmă, ca și aștezău, o formulă împietrită, ieșită din uz ce s-a obținut în
urma fenomenului de simplificare a sintagmei menționată mai sus,prin intermediul căreia se
exprimă o urare. Pentru a demonstra faptul că neațaluș, are această etimologie, se va face referire la
locuțiunea a umbla (a se duce) cu neațalușu ce figurează în unele citate oferite de Lăzărescu precum
și locuțiunea a umbla cu bună dimineața, prezentă cu două conotații: a) a umbla cu moș-ajunul și b)
în sens glumeț și ironic a umbla fără treaba pe la vecini. Cu toate acestea, opinia oferită de
Lăzărescu nu este atât de puternic argumentată în sensul în care termenul precizat anterior își pierde
sensul de bază, din care derivă, fiind perceput ca un nominal cu valoare diminutivală al termenului
neața. Fară doar și poate, termenul neațaluș, după cum s-a demonstrat, apare alături de bună
dimineața la Moș Ajun!; explicație ce poate fi argumentată de către comunitatea de vorbitori, în
speță colindătorii, care au creat o punte de legătură între neațaluș și dimineața. Dacă se va analiza
neațaluș ca nefiind o formulă de salut în totalitate, precum aștezău, așteziua, nu se va putea afirma
la fel în cazul termenului zotecuște, derivat din expresia Dumnezeu să te cuște, ce constituie o
formulă de salut propriu-zisă, caz preluat și analizat de către Emil Petrovici.Având ca reper expresia
zo te cuște întrebuințată în zona Bihorului, acesta afirma:

„Și salutul zo te cuște îl înțeleg bihorenii; îl înțeleg și-l analizează tot așa de bine ca pe celălalt salut
al lor, tot așa de des întrebuințat și tot așa de deformat prin scurtare: De-zo bine, deie Dumnezeu
57
 bine. În acest din urmă salut, din cuvîntul Dumnizo, cum îl pronunță obișnuit bihorenii, a rămas
numai silaba zo și restul de nazalizare asupra vocalei e a conjunctivului deie, prescurtat de. În salutul
zo te cuște, nefiind nici o vocală înaintea lui z, nu s-a putut menține nici restul de nazalitate, ci numai
silaba zo. Scurtarea aceasta a salutului se face întotdeauna cînd ritmul vorbirii e allegro, sau mai
degrabă presto. Cînd însă ritmul vorbirii e lent, salutul are aspectul următor: Dumnizo t i custi”. (E.
Petrovici, 1940:355).
Schimbările suferite de cuvântul dumnizo-(d)mnizo-mzo-zo, îl determină pe E. Petrovici să
tragă următoarea concluzie: „Prin urmare zo nu e lat. deus, cum credea N. Drăganu, ci e Dumnizo,
scurtat în urma pronunțării repede a salutului”.(ibidem). De asemenea și salutul oral trece prin
schimbări radicale de ordin fonetic, dacă se va face referire nu numai la formulele de salut ci și la
termenii de adresare care le însoțesc, de obicei. Nominalul domn va suporta schimbări în rostirea
termenului de adresare, în funcție de mediul socioprofesional, făcând referire la acest aspect, Iorgu
Iordan și Al. Graur. Iorgu Iordan remarcă privitor la forma de adresare domnu, următorul aspect:

„Domnu mai apare pentru/sau cu valoare de vocativ și singur. Cînd nu știi numele cuiva și trebuie
totuși să-l chemi, să-i adresezi vorba, îi spui numai domnu! nu domnule!, care este simțit cum am
amintit deja, ca nepoliticos. Formula se întîlnește foarte des în limbajul vînzătorilor, mai ales al celor
siliți de condiția comerțului pe care-l practică, ei înșiși, precum și clienții lor, sînt oameni modești, să
invite cu glas tare pe eventualii cumpărători. Datorită acestei situații, domnu a ajuns să capete, pentru
unii, o nuanță ușor peiorativă. Urmarea este că domnu! se întrebuințează cu această nuanță cînd
vorbitorul are motive de ordin subiectiv să disprețuiască, ori să pară a disprețui pe acela căruia-i
adresează această formulă”.(Iorgu Iordan, 1975:104).

Opinia lui Al. Graur face referire la forma de adresare don, care datorită folosirii frecvente în
cazul vocativ, a ajuns să fie utilizat în unele împrejurări, în locul nominativului:

„prescurtarea don este utilizată numai alături de termen de respect adresat unui superior: don
plotonier, don caporal, dar nu don soldat (și jandarmul nu este decît un soldat).Un taxator setebist
poate spune Don controlor, dar un pasager, care nu se simte subaltern al controlorului, zice Domnule
Controlor. Un locotenent poate zice Don căpitan, dar dacă-și trimite ordonanța să comunice ceva
unui sublocotenent, va zice Du-te la domnu sublocotenent. Un elev spune Don profesor, dar
directorul școlii sau un inspector va spune Domnule profesor”.(Al. Graur, 1970:206).

Substantivul comun domn, în sistemul adresării în limba română vorbită este prezent sub
următoarele forme: domnul, domnule, domnu, don, donle, domle, domlor. În continuare Al. Graur,
remarcă faptul că:

„forma don nu apare înaintea unui cuvînt, care începe cu o vocală: se spune don doctor, dar nu don
avocat, nici don inspector sau don inginer, des întrebuințat în sistemul pronunțării. Aceasta din cauza
felului cum s-a născut această formă. Suprimîndu-se, în vorbirea rapidă, finala u, radicalul domn are
nevoie de o simplificare atunci cînd avem o înșiruire de trei consoane, doMN Căpitan. Dar cînd
urmează o vocală, pronunțarea nu mai prezintă nici o dificultate: doMN Avocat, cele două consoane
se păstrează amîndouă, și deci forma în grup nu se mai diferențiază prea mult de cea
izolată”.(ibidem:206).

58
 Dacă se urmăresc faptele pe plan morfologic la nivelul formulelor de salut românești,
vocativul este o problemă demnă de băgat în discuție.Vocativul ca de altfel și imperativul sau
conjunctivul cu valoare imperativă sunt rezultate ale funcției fatice și conative a formulei de salut,
după cum a demonstrat și lingvistul R. Jakobson: „orientarea către destinatar (receptor), funcțiunea
conativă își găsește cea mai pură expresie gramaticală în vocativ și imperativ”. (R. Jakobson,
1964:90), vocativul având menirea de exprima funcția unui apel, adică exprimă o chemare adresată
unei persoane, pentru a-i atrage atenția asupra unui eveniment, a unui fapt, a unei împrejurări,
situații. Se va numi grup de adresare totalitatea elementelor lexicale prin intermediul cărora se
concretizează în actul salutului adresarea, putându-se forma din: formulă de salut + vocativ sau-
vocativ; vocativ însoțit de formulă de salut; formulă de salut însoțită de formulă de adresare sau
interjecție și vocativ; formulă de salut însoțită de vocativ și adjectiv. De aici se desprinde ideea că în
formulele de salut topica vocativului nu este fixă ci mobilă, putându-se deplasa în locul inițial,
intercalat sau în poziție finală. (I. Rizescu, 1963, nr.6:613). Vocativul fiind analizat și de Sextil
Pușcariu la nivelul elementelor gramaticale ce îl însoțesc: „interjecțiile măi, mări, bre, fă, ... sunt
instrumente gramaticale de care limba noastră face foarte adesea uz spre a da vocativului o formă
distinctă de cea a nominativului sau numai spre a întovărăși vocativele formate cu desinență: măi
oamenilor, Ioana fa!”(S. Pușcariu, 1976:43 și GA, I:79).Tema anterioară a fost abordată și de către
I. Iordan în Stilistica limbii române:

„Frecvența vocativului în vorbirea afectivă merge paralel cu întrebuințarea, tot așa de răspîndită, a
interjecțiilor și a construcțiilor exclamative, în general, de care-l apropie și o anumită intonație.
Izvorul lor psihologic comun se trădează și prin amănuntul că vocativul este întovărășit adesea de o
interjecție: măi, babă, mă, hoțule, ho, zmeule, măi, fată, fă Ileană. Obișnuit, apare cel puțin prin
Moldova, hăi, care se pune după substantiv și se aglutinează cu acesta, devenind o simplă finală ca
un fel de prelungire a lui: cumnățică-hăi, nevastă, hăi, mămucăi, tătucăi, la Creangă în vorbirea
populară curentă” (Iorgu Iordan, op.cit.:107).

Prin aceste enunțuri de salut urmate de o interjecție sau o formă de adresare, se scoate în
evidență procedeul morfologic de exprimare a funcției conative (ajutând vocativul), ceea ce
presupune prezența interlocutorului ce recepționează mesajul în comunicarea orală. Contactul
sociolingvistic se bazează pe legătura dintre emițător-receptor prin intermediul elemenelor
menționate anterior (vocativ, interjecții, construcții interogative, construcții exclamative). O altă
modalitate a utilizării vocativului în grupul de adresare, caracteristic limbii vorbite, de fapt o
tendință a limbii române actuale, o constituie înlocuirea vocativului cu nominativul: Bună ziua,
domnu Popescu, Bună dimineața, tovarășa Moraru, bună, Ioana, Te salut, Radu, formule des auzite
de către comunitatea de vorbitori actuală. De asemeni, numele proprii de familie apar în enunțurile

59
de salut cu desinențe de vocativ: noroc, Moldovene, să trăiești, nene Ionescule, la revedere,
Popescule, exemple oferite de Al. Graur, București, 1965:137-139.Astfel de construcții, atestă, în
opinia lui Al. Graur faptul că:

„singurul punct unde numele de persoană rămîn în urma celor comune este vocativul: pe de o parte
se păstrează procedee arhaice, ca vocativul masculin în -e, Ioane, șefule, pe de altă parte, însăși
categoria, muribundă a vocativului mai duce o umbră de viață prin folosirea ei la numele de
persoane. Ambele fapte își găsesc justificarea în aceea că vocativul este prin definiție mult mai mult
folosit, pentru numele de persoane decît pentru toate celelalte substantive”. (Al. Graur, op. cit.:137).

Cel care s-a ocupat de valorile stilistice ale nominalelor utilizate la vocativ este Iorgu Iordan,
op. cit.:104-107, referindu-se la termenii de adresare, printre care se numără și nominalul șef ,
acesta opina:

„acest termen este neobișnuit de frecvent în vorbirea familiară a orășenilor, avînd tot felul de nuanțe,
după raporturile existente între conlocutori, după starea sufletească a subiectului vorbitor. Așa se face
că acest cuvînt, întrebuințat mai totdeauna la vocativ, poate exprima deopotrivă de bine respectul ca
și intimitatea. În multe privințe, trebuie socotit drept echivalent stilistic al lui amic, pe care, în bună
parte, l-a înlocuit”. (ibidem:337).

În ceea ce privește termenii domn-amic, Caragiale a surprins valorile sub aspect semantic
din vorbirea orășenilor amintindu-se opinia lui Ștefan Munteanu: „Formulele de adresare urbane sau
familiare, care exprimă relațiile de politețe sau de intimitate dintre personaje, sînt însă în opera lui
Caragiale denunțate, desacralizate: Stimabile, venerabile, onorabile, musiu, frate, nene, madam, nu
acoperă, ci dezgolesc natura superficială a unor raporturi sociale și umane, fie că e vorba de grave
dezbateri politice, fie de convorbiri amicale”. (Ștefan Munteanu, 1981:137). În ceea ce privește
vocativul substantivului șef, formele șefu!, șefa!, sunt des întâlnite în rândul vânzătorilor,
comercianților, care-și strigă astfel superiorul, sau șeful de raion/magazin. Formele de adresare în
sistemul vorbirii s-au extins, s-au răspândit și în alte medii socioprofesionale, unde politețea
lingvistică a interlocutorilor, se bazează pe o relație de subordonare a statutului dobândit, deși în
unele circumstanțe este posibil ca cei doi parteneri inițiați în actul comunicării să se exprime prin
apelativul șefule,fiind pe aceeași treaptă socioprofesională, același nivel de pregătire. Dacă ne
referim la modul de adresare dintre doi prieteni, formulele ca: să trăiești, dom doctor, hai noroc
domnu inginer, chiar dacă cel pe care îl salută locutorul nu este nici doctor, nici inginer, se observă
în acest caz nuanța ironică sau măgulitoare, flatantă, situație denumită de către Nyrop
democratizarea titlurilor (de pildă, dacă unui viitor student i se adresează cu domnule doctor, acesta
din urmă va avea un sentiment de satisfacție nejustificată, deoarece nu are această calitate de a
îndeplini criteriile socioprofesionale). Nuanța afectivă, apropiată este întâlnită frecvent și în vorbirea
populară, vocativele având rolul de a marca alături de sufixele diminutivale tonul prietenos, amical,
60
șugubăț. Pentru a se ilustra acest aspect, se vor oferi exemple din Flori de cîmp a lui Alexiu Viciu,
1976: „-Măi, bădiță, bădișor/Ce vii sara tîrzior,/O de mine nu ți-i dor?”:88; „-Unde mergi tu,
dorule?/-La tin, bădișorule/-La mine n-ai ce căta/Am o casă fără tindă/Dorul mîndrii-i scris pe
grindă”:170; „Mîndruliță, fir de grîu/Aș fi vrut să nu te știu/Că de cînd te știu pe tine/N-a rămas
inima-n mine”:27; „Codrule, codruțule/Bunule, drăguțule,/Ian desfă-ți cărările,/Să-mi duc
supărările,/Dorul mîndrei arzător/Că mă face călător”:83, ultimele versuri fac parte din Antologia
de poezie populară:1966. Reluându-se faptele morfologice, se va aminti și prezența imperativului
des întâlnită, a condiționlului și a conjunctivului cu valoare de imperativ. Aceste formule de salut
întrebuințate la diverse moduri predicative apar în: Umblați sănătoși, să ne vedem cu bine, s-aveți
noapte bună, bună să-ți fie inima, dea Dumnezeu bine, rămîi sănătos, să trăiești, să-ți ajute
Dumnezeu. În salutul epistolar forma conjunctivă și imperativă este des întrebuințată în formula de
încheiere: spune-i sănătate, te rog să-mi scrii, transmite complimente lui X, primiți cele mai distinse
salutări, să ai sănătate, s-auzim de bine, să trăiești. Modul imperativ, în formulele de salut are rolul
de a exprima o dorință, voință, o urare, însă modalitățile de exprimare pezente în acest mod
predicativ (îndemnul, porunca, ordinul), își pierd aproximativ din însemnătate.Valoarea oferită de
acest mod, se poate numi (optativă), ce este evidentă în situația când în formulele de salut este
prezent modul conjunctiv, care de multe ori, „în propozițiile principale, poate avea valoare de
optativ exprimînd o dorință”. (GA., I:219); pentru conjuctivul cu valoare de imperativ numit de
Iorgu Iordan conjunctiv imperativ în op. cit.:145. La valoarea optativă a celor moduri predicative,
imperativ și conjunctiv, se are în vedere prezența sau subînțelegerea altor elemente în formula de
salut, îndeosebi a verbelor: îți doresc să mergi sănătos, dorim să ne vedem cu bine, vă rog să
transmiteți salutări soției. Iorgu Iordan este de părere că un alt mod predicativ, condiționalul, „a
început a fi simțit ca expresie obligatoriu negreșit a politeței, politeței impusă de situația inferioară,
a subiectului vorbitor, situație care continuă și va continua să existe mereu. Dovadă avem faptul că
deși prezentăm rugămintea condiționat, adică la modul condițional, nu mai așteptăm să ne permită
interlocutorul, ci formulăm numaidecît cerere. Spunem v-aș ruga și imediat, fără a lăsa pe partener
să ia poziție, arătăm ce vrem. Așadar, numai formal, este vorba de condițional, în realitate noi
prezentăm lucrurile ca și cum am întrebuința indicativul.” (Iorgu Iordan, op. cit.:146). Prezența
frecventă a modului conjunctiv, „care merge paralel cu frecventa mare a interogației și a
exclamației, pe de o parte, cu aceea a imperativului pe de alta, face ca primul, conjunctivul, să fie un
echivalent semantic al imperativului căruia îi lipsește o formă specială pentru persoana a III-a cînd
apelul se adresează sub forma persoanei a III-a, locul imperativului îl ia conjunctivul, care,
semantic, este tot un imperativ”. (ibidem:225-229). În unele situații sunt prezente forme vechi ale
optativului, ca răspuns, îndeosebi în limbajul popular: fire-ai sănătos, avere-ai parte de el,
închinare-aș și n-am cui/închinare-aș murgului. Această situație morfo-sintactică de inversare a
61
topicii firești la nivelul perifrastic este des întâlnită în limba veche și populară. Deși este un caz mai
rar întâlnit în formulele de salut decât în poezia populară, întrucât constituie o speță în care modul
imperativ își pierde din sensul de poruncă, ordin și capătă conotații stilistice. Revenindu-se la
formulele de salut epistolar, trebuie precizat faptul că verbul este întrebuințat cu valoare afectivă la
persoana a III-a ceea ce duce la modificarea persoanei I. Jacques Byck, 1967:114-130. Folosirea
afectivă a pronumelui personal în limba română, faptul că în salutul epistolar este prezentă, printre
alte fapte nuanța afectivă a verbului la persoana a III-a în formulele de încheiere a scrisorilor: îți
mulțumește, te sărută și te îmbrățișează al d-tale devodat amic, te sărută mama ta, te îmbrățișează
sora ta, Maria, toate aceste construcții de încheiere scot în evidență relația de apropiere din punct de
vedere psihosocial dintre adresant și destinatar, oferind totodată și o notă mai solemnă exprimării
familiare din încheierea scrisorilor. În legătură cu modificarea persoanei verbului mai trebuie
menționat faptul că în situația când doi prieteni se întâlnesc, unul dintre aceștia apelează la
construcția să trăiască! în locul construcției să trăiești!, ceea ce constituie un mijloc de adresare mai
puțin utilizat de către comunitatea de vorbitori, spre desosebire de nivelul formulelor de salut
populare unde există conceptul de a răspunde folosindu-se de forma de plural în locul formei de
singular, accentuîndu-se sentimentul de recunoștință, de apreciere: ca mulțumim în loc de
mulțumesc, sau mulțam. După cum s-a constatat în capitolele anterioare, între elementele de tip
gramatical ce marchează politețea adresării, se află de asemeni și pronumele de reverență. (I. Iordan,
op. cit.:43-44:112-114). Frecvența acestor pronume de politețe, dumneata, dumneavoastră,
dumitale, mitale, dumilor - voastre, domniilor -voastre, se întrebuințează la salutul de întâlnire. Prin
aceste formule de adresare, se scoate în evidență atitudinea politicoasă, amabilă față de cel care a
adresat salutul, îndeosebi în situația când persoana în cauză este un străin, nu face parte din aceeași
comunitate lingvistică sau în momentul când persoana respectivă este un apropiat mai în vârstă
decât locutorul și are un statut deosebit în societate, emițătorul fiind nevoit să se adreseze utilizând
marca acuzativului a pronumelui personal (vă salut, te salut). Dacă se face uz de triada pronumelor,
tu-dumneata-dumneavoastră, în interacțiunea lingvistică de salut, se va întări afirmația făcută de
Marilena Tiugan în ceea ce privește maniera de utilizare a acestor pronume de adresare directă în
vorbirea populară la nivelul comportamentului verbal.Așa cum precizează autoarea, în conștiința
vorbitorilor există o opoziție marcată între cele două forme de singular tu și dumneata. În cadrul
familiei acționează cu valoare de solidaritate reciprocă pronumele tu, în afara familiei intervine
pronumele dumneata pentru a exprima respectul față de cei mai în vârstă. Forma dumneata este
marcată din punct de vedere cultural și semantic, beneficiind de indicatorul relevant al politeții, al
limbajului, îngrijit, frumos. (Marilena Tiugan, 1975:158). El este folosit ca și dumneavoastră mai
ales cînd se salută un străin, cînd vorbitorii nu vor să comită erori față de un outsider, cînd vor să se
prezinte pe sine drept persoane cu vorbire aleasă, demne, la rîndul lor de respect. Pronumele
62
dumneavoastră este în general evitat în interacțiunea lingvistică directă cu un singur partener, se
recurge la acest pronume mai cu seamă cînd e asociat cu ideea de pluralitate. Spre deosebire de
salutul rostit la întâlnire, formula de salut adresată la despărțire (adverbele apoi și mai), are o
conotație aparte:

„-Ei, măi Ștefane și Smărănducă, mai rămîneți cu sănătate că eu m-am dusu-m-am.” (Ion Creangă,
1959-1962: 23); „Apoi, meri sănătoasă, fa Călino, și vezi de mai dă pe la noi, îi zise Sgribincea cu
glas domol și căutîndu-i galeș în ochi”. (Hogaș, 1967:59).

În rostirea populară, adverbul apoi din structura „apoi să mereți sănătoși și cu bine”
introduce replici cu nuanțe afirmative, uneori interogative sau dubitative, putându-se exprima și
atitudinea rezervată a locutorului înainte de a se confesa (adverbele acum, acuma, păi, poi,
constituie mărci ale oralități precum și celelalte adverbe menționate anterior). Sub aspect stilistic,
adverbul apoi, reprezintă un element simplu de introducere a formulei de salut finală și scoate în
relief scuza sau regretul a celui care întrerupe actul conversațional:în construcția ca „apoi mai
rămîneți sănătoși că eu mă duc, plec”, se exprimă de fapt intenția de a se finaliza interacțiunea de tip
lingvistic. Adică se vorbește de starea emoțională a locutorului, care este decis să părăsească, să
plece, fiind nevoit să iasă din această circumstanță stânjenitoare pentru interlocutor, prin marca
adverbială apoi sau prin intermediul interjecției hai pa, hai la revedere, pentru a nu fi considerată o
atitudine nepoliticoasă. Adverbele aduse în discuție în sistemul vorbirii populare prezintă o valoare
conjuncțională foarte slabă, precum și cele cu valoare temporală, care au un sens lexical aproape
lipsit de importanță, primind la nivel contextual sensul asemănător cu cel al unei interjecții sau au
rolul unui element de legătură, semnal demarcativ între două enunțuri. Mai trebuie menționat faptul
că adverbul apoi poate să-și schimpe accentul de pe vocala o pe vocala a, de pildă în vorbirea
populară se va pune accentul pe a, termenul fiind urmat și de o scurtă pauză, după care urmează
restul propoziției, ca în rămâneți sănătoși În aceeași situație se află și verbul rămîneți, care are
accentul pe e, formulele învechite precum a rămînea s-au încadrat în conjugarea a II-a, dovadă că
aceste formule care îl au în componență sunt ieșite din uz, trecerea acesteia fiind necesară
(conjugarea a III-a). Referitor la interjecția „hai”, aceasta își păstrează pentru mult timp valoarea
predicativă și funcția de imperativ. În prezent, în actul conversațional, se utilizează cuvinte și
expresii care marchează întreruperea subtilă a interacțiunii lingvistice fără ca partenerul
conversațional să se simtă îndepărtat: „așa, bine, îmi pare rău, dar trebuie să plec, sper să ne mai
vedem, atunci pe mâine, pe diseară, pe curînd”. Este evident faptul că acest context al comunicării
este momentan suspendat, vorbitorii fiind convinși de faptul că la o nouă discuție vor fi mult mai
disponibili, cu alte cuvinte vor crea o situație favorabilă comunicării orale, directe. Lasă
posibilitatea să nu aibă loc acea scindare definitivă a actului comunicațional, lăsând loc unei

63
eventuale interacțiuni de tip lingvistic. Adverbul apoi are în acest caz funcție fatică, spre deosebire
de elementul predicativ interjecțional hai, unde funcția acestuia este inexistentă. De asemenea și
adverbul mai are aceeași funcție fatică ca adverbul apoi ce capătă la nivelul enunțului în adresarea
finală o valoare durativă și intensivă. Valoarea sa durativă are la bază un anumit scop comunicativ:
comunitatea de vorbitori își exprimă dorința ca interlocutorii să fie sănătoși, mai rămîi sănătos!
Dacă adverbul mai precede verbul ca în exemplul, mai vino pe la noi! se exprimă în acest caz ideea
că deși are loc o despărțire între cei doi, vorbitorii doresc să continuie actul comuncării adresând,
într-un plan temporal, permanent, acțiunea de revedere. O situație deosebită este formula mai bun
lucru, care seamănă cu bun-ajunsul/bun-ajunsa, unde adjectivul bun se alătură unui nominal
provenit dintr-un verb la modul participiu: bun-venit, bun-rămas, bun-găsit, substantive compuse.
Mai bun lucru este o formulă atipică, întrucât nu include un verb, precum în formula mai rămâneți
sănătoși, ci un adverb de mod, deseori un adjectiv și un substantiv, deci nefiind vorba de un grad de
comparație cum se tinde să se creadă la prima vedere. Această formulă se explică prin: „îți doresc
să-ți fie lucrul bun, spornic și de acum înainte, să lucrezi bine și de acum încolo”. Așadar adverbul
mai, din mai bun lucru, are aceeași valoare durativă, de continuitate, exact ca în sintagma mai
rămâneți sănătoși. În astfel de cazuri, mai, poate juca rolul unui auxiliar ce are rolul în rostirea
populară de a exprima ideea de durată despre care vorbește Iorgu Iordan ca având valoarea unei
adevărate repetiții. (Iorgu Iordan, 1977:231-232). Această particulă auxiliară se aseamănă cu
conjuncția coordonatoare copulativă și sau cu adverbul relativ „cît”, ideea de a relua formula de
salut fiind de fapt urarea în sine. Nu este o noutate faptul că utilizarea adverbului mai, poate avea
sensul de „mai mult, mai bine”, căci O. Densusianu, afirma faptul că „în limba veche mai este
adesea întrebuințat singur, acolo unde în româna modernă este însoțit de un alt adverb și ca atare el
însemnează mai mult, mai bine”. (Ovid Densusianu, 1961:172). Sub aspect sintactic, la nivelul
formulelor de salut, se observă elipsa. Iorgu Iordan observă acest fenomen la nivelul comunicării
orale, Iordu Iordan, 1975:249-264: „importanța unui element sintactic deci prezența sau absența lui
din enunț este apreciată după criterii strict subiective, variabile de la caz la caz, potrivit momentului
psihologic și situației propriu-zise, adică împrejurărirlor exterioare”. Magdalena Vulpe opinează:

„privitor la elipsă, cunoștințele comune, preexistente, sau dobîndite în decursul comunicării permit
vorbitorului să recurgă la exprimarea eliptică. Enunțurile incomplete, caracteristice comunicării
orale, pot fi fragmentare sau eliptice. Cele dintîi pun în evidență gradul redus de elaborare a
mesajului oral în etapa prelocutorie, caracterul lui improvizat; enunțurile eliptice apelează în mare
măsură la sistemul de presupoziții lingvistice și extralingvistice comune protagoniștilor procesului de
comunicare”. (Magdalena Vulpe, 1980:32:76).

De asemeni există ipoteze lingvistice frecvente în vorbirea curentă și în cea populară ce

constituie fundamentul multor expresii fixe a căror exprimare completă este exagerată. Fenomenul
64
eliptic este des întrebuințat din rațiuni de timp, simplificarea termenilor, din motive socioafective.
George Caragață observă atât la nivelul limbii române căt și al limbilor romanice numeroase
propoziții eliptice de predicat: Holla, Heei, Salut, Sănătate, Servus, Cu bine! Fiind constituite ca
enunțuri invariabile, ce-și păstrează sensul actual, folosite ca atare în limba uzuală, este de înțeles
faptul că vorbitorii nu își mai dau seama că aceste formule reprezintă propoziții lipsite de marca
predicatului, pentru că „omiterea anumitor elemente se bazează pe prezența lor în mintea
vorbitorului ca și a ascultătorului. Repetarea construcțiilor eliptice în condiții identice duce la
formarea unor expresii care păstrând înțelesul general, dar aproximativ, al enunțului primitiv, ajung
să fie întrebuințate și în situații mult diferite cu o valoare proprie. Ele nu mai sunt elipse ci doar
niște formule împietrite”. (G. A.-vol. II:398-403). Dacă nu se ține cont de elementele lexicale ce au
o nuanță sociolingvistică, efectul va fi adăugarea unor conotații semantice la o parte dintre termenii
păstrați în enunțul formulei de salut si care sunt de ajuns pentru a fi înțelese. „Elipsele lexicale cum
sunt și cele din formulele de salut se întâlnesc, mai ales, într-un mediu dat, în care cuvintele des
folosite se pot omite pentru că sînt în mintea tuturor vorbitorilor”. Cum menționează de altfel și
Iorgu Iordan cu privire la acest topic, subiect: „elipsa se produce, de preferință, la sintagmele cu o
circulație largă, deci bine cunoscute și lesne accesibile tuturor subiectelor vorbitoare, aproape
indiferent de orice factor stilistic propriu-zis. Avem, în primul rînd, formulele de salut, precum bună
ziua, bunăr seara, pe care atîta lume le întrebuințează fără substantitiv, ori de cîte ori relațiile dintre
parteneri permit acest mod familiar de a se saluta”. (Iorgu Iordan, op. cit.:256). Având la bază
această sumedenie de expresii variate cu care partenerul își salută interlocutorul (bună ziua!, noroc!,
sănătate, adio!, la revedere!, somn ușor!, poftă bună!, petrecere frumoasă!, weekend liniștit!, la
mulți ani!), tot Iorgu Iordan ajunge la concluzia că acestor expresii „le lipsește orice valoare
stilistică propriu-zisă, căci s-au gramaticalizat pînă la pietrificare, transformîndu-se în adevărate
semnale”. Lingvistul le-a studiat nu numai pentru că „ele reprezintă cazuri de elipsă a predicatului,
ca urez, doresc, dar, mai ales, pentru că arată foarte clar cum uzul îndelungat și repetat poate
schimba o expresie lingvistică vie într-o formulă stereotipă, aproape automată, căreia parcă i s-a
șters, chiar sensul strict intelectual: avem impresia că ele se opresc în ureche, rămîn simple senzații
fără percepția corespunzătoare. Numai voința subiectelor vorbitoare le poate insufla viață, în
condiții determinate”. (ibidem:252). Cu toate că sensul intelectual s-a șters, s-a pierdut, formulele de
salut sunt cunoscute și utilizate în anumite circumstanțe ale interacțiunii verbale pentru a oferi o
semnificație socială și nu semantică, întrucât se va pune accent pe modul de întrebuințare după
normele sociale de utilizare a limbii. Neutilizarea verbelor din unele formule de salut nu constituie
un obstacol sub aspect lexical sau gramatical în a descifra conținutul formulelor de salut utilizate de
către vorbitori, sensul acestora rămânând intact în orice împrejurare, fie că este subînțeles sau nu.
Important nu este faptul că vorbitorii preferă o anumită simplificare a termenilor când vine vorba de
65
o urare de sănătate (ci caracterul lor standardizat, cu aspect de clișeu, ficși în aceeași structură,
stabilită prin uz precum și gradul de întrebuințare în anumite circumstanțe tipice de comunicare de
către membrii comunității lingvistice). Acest aspect și anume omiterea verbului în majoritatea
formulelor de salut, se datorează pe de o parte exprimării concise și clare a enunțului lingvistic rostit
de către emițător și pe de altă parte a dorinței de a se crea efecte stilistice, adică o valență afectivă.
Lingivstul Iorgu Iordan oferă ca exemplu o sintagmă redusă cum este „bună! care nu se datorește
numai gradului de familiaritate a politeții ci și a contextului în care un vorbitor stăpînit de supărare
sau grăbit, ori ineresat să se distanțeze de o persoană inferioară ca statut recurge la formula
respectivă! Este o semnificație situațională de ordin afectiv!”(ibidem:256). Pe lângă acest aspect al
vorbirii uzuale și populare se poate vorbi despre unitatea elipsei cu repetiția. Repetiția are în această
situație o funcție pragmatică, nefiind vorba neaparat despre funcția emotivă a limbii, produsă de
actul de salut. Această funcție pragmatică are la bază un mecanism care în sistemul vorbirii include
repetiții, reveniri cu nuanță pleonastică. Astfel de repetiții, chiar în cazul formulelor de salut eliptice
constituie „fapte de oralitate prin excelență: rezultate ale insuficientei perspective a emițătorului
asupra structurii mesajului, ele constituie, în același timp, elemente auxiliare în perceperea acestui
mesaj de către receptor”. (Magdalena Vulpe, op. cit.:84). Acest fenomen al repetiției apare și în
cazul altor formule de salut utilizate pe cale orală(bună ziua, bună ziua; vă salut, vă salut; rămîi cu
bine, rămîi cu bine), repetiția,aici, fiind totală. Când este vorba despre întrebare-salut, Iorgu Iordan
observă:

„avem repetiții totale, adică propriu-zise, cînd elementul lingvistic respectiv este spus de două sau
mai multe ori, în același fel, fără nici o modificare formală, după cum avem repetiții pe care le-am
putea numi respectiv parțiale și semnatice, a doua oară cuvîntul sau sintagma apare sub alt aspect
morfologic ori este pur și simplu înlocuit printr-un sinonim. O sintagmă sau o propoziție întreagă
apare întîi sub forma interogativă și apoi se repetă fie sub aceeași formă fie sub formă enunțiativă. În
ipoteza a doua, repetarea înseamnă răspuns la întrebare ca în cazul: -La apă, mătușă, fină?/-La apă;
sau -V-ați sculat, v-ați sculat?/-D-apoi cum?Ne-am sculat de mult! ”(Iorgu Iordan, op. cit.:232-247).

Dacă sintagma este reluată de mai mute ori, nu se poate vorbi de un fapt de stil ci de un fapt
în comunicarea orală. Dacă repetiția este la nivel semantic, I. Iordan precizează: „predicatul și
numai el diferă formal de un membru la celălalt al construcției, există și în formulele de salut spuse
la întîlnire și la despărțire în vorbirea curentă și mai ales în vorbirea populară ca în formule: umblați
sănătoși, bine te-am găsit sănătos, bine-ați venit sănătos, rămîneți sănătoși”. Pe lângă unele formule
care se repetă identic în adresare-răspuns: s-auzim de bine, să ne vedem sănătoși, există elemente
care rămân atât fixe cât și mobile: la bine te-am găsit sănătos se va răspunde cu bine ai venit
sănătos, la rămâneți sănătoși se răspunde cu umblați/mergeți sănătoși, perechea fiind aici antonimă,
ajutând la deosebirea verbelor.

66
 Un fenomen care se află în legătură cu repetiția este evitarea acesteia privind folosirea
diferitelor formule de salut ceea ce duce la aglomerare, acumulare. Acest procedeu are o nuanță
stilistică deoarece nefolosind în mod repetat aceleași formule lingvistice se ocolesc construcțiile
banale oferite de formulele des repetate de către comunitatea de vorbitori, unde nivelul de
expresivitate este lipsit de importanță. Aceste aglomerări lexicale au rolul de „sinonime
frazeologice, care accentuează expresivitatea salutului verbal și servesc vorbitorilor pentru
exprimarea cît mai nuanțată a stărilor afective. Este un fel de alternare a sinonimelor cu intenția de a
stărui asupra unei idei folosind elementele lexicale diferite, care reduc stereotipia existentă în
folosirea unor structuri care au mai mult sau mai puțin caracter de clișeu lingvistic”. (G. I.
Tohăneanu, 1976:38). Acest procedeu de a folosi mai multe formule de salut, îndeosebi de urare, se
folosesc în mod special la întâlniri, petreceri, ospețe, ciocnirea paharelor, adică așa cum afirmă și A.
Lambrior, 1976:174-175 „își deschid în vorbă inima toată cinstindu-se, devin vorbăreți: Hai noroc și
sănătate, La mulți ani să trăiești, să trăim cu toții, să fiți sănătoși, s-aveți parte de ce vă e drag, să
trăiți în pace și bună înțelegere, să dea Dumnezeu sănătate, cînd ne-o fi mai rău, să ne fie ca acum,
ș.a.m.d.”. Acest fenomen apare și la nivelul salutului de despărțire și constituie o repetiție mascată,
ce are menirea de a scoate în relief nu numai urările pozitive ci și promisiunea că relațiile dintre
vorbitori vor continua și în viitor, salutul verbal având rolul de integrare sociolingvistică. De
asemenea există în limba română enunțuri de salut sporite în expresivitate. De pildă enunțuri în care
este prezent verbul a se închina: a-și pleca înaintea cuiva tot corpul sau numai partea de sus, numai
capul în semn de respect, de devotament, de afecțiune sau ca simplu salut: mă închin ție ca la un
cireș copt, mă închin cu sănătate ca la un codru verde, sau ca la o luncă verde, mă închin cu
plecăciune ca la sfîntul soare, toate aceste exemple fiind susținute de DLRC. În concluzie
enunțurile de salut și interacțiunea lingvistică nu are loc decât pe un fundament afectiv, care în
vorbire oferă faptelor de limbă o nuanță expresivă ieșită din comun.

CAPITOLUL VII. RELAȚIE ȘI SEMNIFICAȚIE LA NIVELUL LANGUE-PAROLE

Raportul dintre limbă și vorbire s-a născut pe fondul unor numeroase controverse ideatice.
Inițiatorul acestei noțiuni lingvistice, Ferdinand de Saussure opina faptul că această concepție
langue - parole evidențiază „caracterul concret al vorbirii față de caracaterul de esență al limbii,
atrăgând atenția asupra faptului că limba este un produs pe care individul îl înregistrează pasiv în
timp ce vorbirea este un act de voință care presupune din partea subiectului vorbitor o activitate de
selecție.”(Saussure, 1971:208-217). Lingvistica actuală bazându-se pe concepțiile oferite de ilustrul
lingvist genovez, F. de Saussure, consideră că între limbă și vorbire există o legătură dialectică. În
vorbire predomină aspectul social întrucât pentru a fi înțeleși de ceilalți oameni este nevoie de un
67
act de vorbire și orice schimbare a codului verbal, adică a limbii, se petrece atunci când intenția este
de a asigura și a facilita comunicarea și înțelegerea de către destinatar în ceea ce privește mesajul
recepționat. Importanța actului de a vorbi a fost evidențiată și de către A. Martinet, 1970:46.
„Numai prin cercetarea vobirii și a comportamentului pe care ea îl determină la ascultători putem
ajunge la o cunoaștere a limbii”. (E. Benveniste, 1965:13): „întotdeauna experiența umană înscrisă
în limbaj, ne trimite la actul vorbirii”, ceea ce se evidențiază aici fiind strânsa legătură între limbă și
vorbire ce are ecouri în domeniul psiholingvisticii și sociolingvisticii.Cercetarea vorbirii reprezintă
unul dintre aspectele ce țin de limbă și societate, noțiune ce poate scoate la lumină atât
comportamentul lingvistic al oamenilor în diferite situații sociale, cât și utilizarea limbajului ca
suport de integrare socioculturală. La nivel sociolingvistic, studierea vorbirii poate furniza detalii nu
numai despre manifestarea concretă a comportamentului de comunicare verbală ci și despre
sistemul și structura limbii, despre varianta socială tipică limbii folosite în diferite grupuri
socioprofesionale cărora le aparțin vorbitorii și desigur despre vorbitori în ipostaza de membri ai
grupului social în care coabitează. Întrucât indivizii primesc limba și o însușesc, o asimilează în
funcție de normele impuse de către comunitatea lingvistică din care fac parte și nu după libera
voință, Traian Herseni susține:

„Distincția limbă-vorbire este reală, dar din punctul de vedere sociologic ea nu indică decît două
momente ale aceluiași proces: unul care cuprinde instrumentele și normele lingvistice de
întrebuințare, altul, utilizarea efectivă a acestor instrumente și norme; limba vorbită le cuprinde într-o
proporție oarecare pe amîndouă. Afirmația că limba este un fenomen social, iar vorbirea un fenomen
individual, este îndoielnică. Orice act de vorbire este reglementat social, el cuprinde cu necesitate
elemente sociale de ordinul limbii și elemente individuale de ordinul execuției”. (Traian Herseni,
1975:30).

Privind raportul dintre limbă-societate, Gabriel Tarde, întemeietor al sociologiei limbii,

afirma: „O istorie completă a conversației la toate popoarele și în toate epocile ar fi un document de
știință socială de cel mai mare interes. S-ar degaja din alăturarea faptelor de acest gen, culese la
popoarele cele diferite, un număr considerabil de idei generale, capabile să facă din conversația
comparată o adevărată știință.”, se anunță aici noțiunea de sociologie a vorbirii (Gabriel Tarde,
1922:53). Analizându-se părerile celor doi sociologi francezi de la sfârșitul secolului al XIX-lea și
începutul secolului al XX-lea, G. Tarde și E. Durkheim, Traian Herseni menționează contribuția
celor doi astfel:

„primul a deschis cercetările moderne cu privire la relațiile interpersonale verbale, care sînt în același
timp fenomene de intercomprehensiune și interacțiune sociale, deci sociologia vorbirii; al doilea a
inaugurat cercetările moderne cu privire la limbă ca tezaur al experienței colective, ca instituție
socială, deci sociologa limbajului. Ei au influențat de aproape nu numai pe Antoine Meillet, dar și pe

68
 F. Saussure, cei care, alături de alții au revoluționat lingvistica din secolul nostru”.(Herseni, 1975:56-
57).

Cel care mai oferă o definiție actului vorbirii este Iorgu Iordan: „vorbirea omenească este de
fapt convorbire căci presupune existența a doi conlocutori, fiecare rînd pe rînd, vorbitor și
ascultător. Aceasta înseamnă întrebare și răspuns, afirmație și aprobare sau dezaprobare a celor
afirmate, adică spus mai scurt dialog”. (Iorgu Iordan, 1977:223-224). Din comunicarea orală face
parte conversația, convorbirea, proces lingvistic elementar în care limba este utilizată de către
vorbitori cu intenția de a stabili contacte interumane. În ceea ce privește dialogul, activitatea verbală
a oamenilor dobândește conotații numeroase în plan psihosociocultural. Traian Herseni observa
faptul că „omul este o ființă dialogică, el nu se realizează pe sine decît prin intermediul altora.
Primul pas decisiv pe care-l săvîrșește omul după ce depășește vîrsta primei copilării este
conversația, care echivalează cu un canal de legătură, în sensul că îi asigură o cale nelimitată de
schimburi spirituale cu lumea socială”. (Herseni, SL, 1975:42-43). Unele formule de salut sunt
considerate în categoria acelor mesaje care sunt utilizate în relațiile zilnice, în familie, mai precis în
conversația curentă. Unele aparțin stilului colocvial oral și scris altele se încadrează în stilul
nonliterar oral și scris, cu toate că există și enunțuri de salut cu nuanțe afective, poetice. După cum
se știe, formulele de salut constituie unități funcționale de interacțiune verbală a căror interpretare
ține cont de împrejurarea socială în care se desfășoară actul de salut. În utilizarea acestora este
necesar să fie prezentă și abilitatea sociolingvistică a vorbitorilor, în ceea ce privește folosirea
adecvată a codului lingvistic, a limbii față de interlocutor, cu canalul de comunicare scris sau oral și
cel mai important cu situația concretă de comunicare. Dacă intervin abateri din partea vorbitorilor la
nivelul codului lingvistic, îndeosebi de la rostirea formulelor de salut tipice pentru o situație anume,
se poate vorbi despre o modifcare de cod metaforică cu nuanțe extrem de expresive: „ne-o murit
mîța de când n-ai fost la noi”, de fapt vorbitorul sugerează, ironic, faptul că musafirul nu l-a mai
vizitat de multă vreme, spre deosebire de situația când locutorul dorește să consemneze un fapt
important, mult dorit și anume vizita unei persoane cunoscute: „unde să scriu că n-ai venit de mult
la noi? Să scriu în grindă, să tai în grindă, om face o crestătură în grindă, sau adu toporu să crestez
în grindă.”Aceste variații ale formulelor de salut sunt datorate în principiu de normele
sociolingvistice care facilitează înțelegerea acestora și conduc la integrarea enunțurilor de salut
exprimând anumite stări, emoții, sugestii, cu o mare încărcătură emoțională, socioafectivă. Și aici
este vorba despre diferența dintre exprimarea scrisă și cea orală așa cum susținea și Boris Cazacu:

„Nu trebuie pusă pe același plan cu deosebirea dintre limba conversației curente și limba literară.
Deosebirea dintre aspectul vorbit și cel scris al limbii nu ține atât de caracterul familiar sau literar al
exprimării cît, mai ales, de utilizarea unor mijloace și procedee specifice în vederea comunicării unui

69
 anumit conținut. Limba vorbită este folosită în primul rând în dialog. Jocul adresării și al replicii în
dialog presupune reacții rapide și imediate din partea interlocutorilor. În exprimarea de tip oral apar
de asemenea elemente accesorii, totuși importante ale comunicării, intonația, pauzele, accentul,
intensitatea debitului verbal. La acestea se adaugă mimica și gesticulația, care adesea explică și
suplinesc vorbirea și în plus așa-numiții indici situaționali, aici-acolo, azi-mîine-ieri, acesta –acela,
aproape-departe, cu un rol deosebit de important în limba vorbită și care nu dobîndesc o semnificație
deosebită decît într-un anumit context, într-o situație determinată”. (Boris Cazacu, 1966:32-33).

De regulă interacțiunea de tip lingvistic se concretizează pe baza a două principii

fundamentale menționate de Rodica Mihăilă, 1979:413-420: principiul participării și principiul
cooperării, mai pe scurt emițătorul trebuie să-l cunoască pe receptor pentru a cunoaște modul de a i
se adresa, în scopul de a-l determina să participe în actul conversațional. Așadar, folosirea corectă și
eficientă a limbii ține seama „de factorii de coerciție existenți în limbă, de caracterul convențional al
formulelor de salut și de factorii ce implică libertatea fiecărui vorbitor de a se expima, intervenind o
serie de factori de ordin sociolingvistici.”

7.1. Mărci ale adresării prezente în formula de salut

În actul de salut, este prezentă în principal funcția fatică a limbii, comunicarea fiind
îndreptată spre interlocutor ce abundă în mărci interjecționale de adresare, vocative, mărci
imperative, ce amplifică nuanța de oralitate ducând la funcția conativă a limbii, particularitate
lexicală ce oferă o expresivitate aparte sub raport psihosociolingvistic: „Momentul principal cînd
are loc primul raport social cu efecte asupra limbii este acela al adresării, adică al invocării numelui
cuiva. Formulele de salut sînt strîns legate de vocative și imperative pentru că acestea sînt legate de
funcția de apel care depinde de ascultător”. (G. Caragață, op.cit.:63). Termenii de adresare sunt
bogați în nominale comune întrebuințate în cazul vocativ ce introduc informații despre receptor,
profesie, loc de origine, categorie socială, îndeosebi reația dintre ei, ceea ce reflectă opoziția la nivel
semantic dintre reverență și familiaritate, afectivitate și nonafectivitate, relații de reciprocitate, adică
între egali și relații de nereciprocitate, adică relația dintre vorbitorii între care există diferențe de
sex, de statut social, de vîrstă, de cunoaștere superficială a interlocutorului. Susan Ervin-Tripp,
1967:161-164, opina în legătură cu formulele de salut și cele de adresare că „acestea se supun
regulilor de alternanță și de succesiune care exprimă rolul selectorilor sociali în alegerea uneia sau
alteia dintre mai multe alternative posibile. Situațiile de comunicare în care are loc un salut verbal
scris sau oral, care pot să fie cunoscute și interpretate de vorbitori sînt determinate pentru utilizarea
adecvată a termenilor de adresare”. Aplicând cele două împrejurări comunicaționale în normele
sociolingvistice de adresare a salutului și anume interacțiunea tranzacțională și cea personală, se va

70
vedea că termenii de adresare care exprimă diferențele sociale oferă actului vorbirii un accentuat
caracter oficial, vorbitorii având o atitudine potrivită statutului lor social. Ea se marchează prin
reverență, politețe accentuată, termenii de adresare fiind integrați în enunțurile ce necesită
respectarea poziției sociale. Cînd vine vorba despre interacțiunea de tip tranzacțional, adresarea se
poate efectua prin indici-termeni care sugerează profesia, indică calitatea în care destinatarul este
invitat în actul conversațional. De exemplu, se rostește: bună ziua, domnule doctor sau vă salut
tovarășe director. De asemenea, apelativul poate fi însoțit și de numele de familie în semn de
condescendență:bună ziua, tovarășa Munteanu. În situația cînd adresarea are o nuanță familiară, nu
este importantă ierarhia socială deoarece locutorul dorește să se exprime cât mai apropiat față de
receptor: se utilizează si prenumele acestuia/acesteia. Dacă se are în vedere exprimarea trăirilor față
de cineva, Sextil Pușcariu menționa:

„întrebuințăm termenii de înrudire în sens propriu sau punem în contrazicere genul cu sexul: mama
zice la noi ca și în Italia meridională copilului său, mamă în loc de fiule! Tot mamă zice, în multe
căsnicii soțul nevestei sale, imitînd pe copii. În gramatică învățăm că vocativul de la fiu e fiule! În
realitate, mama nu-și cheamă copilul niciodată așa, ci sau îi spune pe nume sau îi zice mamă sau
maică. Forma gramaticală fiule! în gura unei mame e atît de solemnă și de rece, încît după ea nu
poate urma niciodată o vorbă caldă de mîngîiere care să meargă la inimă, ci numai o mustrare sau un
sfat care face apel la rațiune. Este o gramatică nescrisă, căci depășind regulile gramaticii scrise,
vorbirea intră în zona exprimării afective. Obiceiul de a se adresa unui prieten cu care nu ești înrudit
în nici un fel este prin cumetre, vere sau frate, nene, cu sensul de frate mai mare”. ( S.Pușcariu,
1976:38-39 și 50-51).

În legătură cu acest subiect și anume gradul de înrudire, Sextil Pușcariu afirmă: „Cumătru-
cumătră sînt întrebuințați în vest dar și în alte părți ca formule de politețe pentru a se adresa
persoanelor de aceeași vîrstă și de aceeași stare socială. Mai cu seamă femeile sînt acelea care
consideră ca o lipsă de politețe de a se adresa reciproc doar cu numele. De aceea folosesc mătușă,
verișoară, cumnată, mamă, soacră, lele, leliță, țață, nașă, fină, surată, sau mai simplu vecină,
cumătră. Ele denumesc și pe bărbații acestor femei în raport de vîrsta, poziția socială sau gradul de
rudenie: unchiule, moșule, vere, cumnate, tată, socrule, bade sau bădie, nene, nașule, finule, vecine
sau cumetre”. (Sextil Pușcariu, 1976:485-486). De asemenea dacă se întrebuințează vocativul
trebuie să se aibă în vedere poziția socială a receptorului: interjecțiile și construcțiile exclamative
având un rol afectiv ce marchează tonul amical, prietenos ca în construcțiile (bă, băi, bre, bia, ghea,
fa, fă, făi, mă, măi), adresarea și salutul implicând prezența anumitor elemente lexicale și
gramaticale ce se realizează în funcție de o normă socială și nu după o regulă pur lingvistică.
Apariția acestor termeni de adresare în construcțiile menționate mai sus reduc din standardizarea
clișeelor în ceea ce privește salutul, precum și dialogul, ce fac parte din actul conversațional,
rezultatul fiind atenuarea spontaneității și a efectelor stilistice. n acest sens, se vor menționa

71
următoarele situații sociale: termeni generici utilizați pentru a integra un individ necunoscut într-un
grup social: amice, băiete, bade, călătorule, copile, băiețele, drumețule, fată, fetițo, fîrtate, nene,
frate, nevastă, oamemni buni, omule, prietene, tovarășe; termeni care indică diferite grade de
rudenie: bădiță, cumătră, cumnate, cumetre, cumnățică, cuscră, dadă, daică, fata mea, fătul meu,
fiul meu, frate-miu, frate, frăție, leică, leliță, maică, mamă, măicuța, mătușă, moș, nană, nea, neică,
neicuță, nene, nenicule, soră-mio, soru-mio, surioară, surată, taică, tataie, tăicuță, tată, tușă,
uncheșule, unchiule, văruică, vere, vericule și verișoară; cuvinte care arată diferența de vârstă:
babo, bade, băbuță, bădică, bădie, bădișorule, bădiță, băiete, băiețele, copile, copiliță, dadă, dodă,
daică, fată, fecior, fecioraș, fetiță, fiule, flăcăi, flăcăule, leică, lele, lelișoară, leliță, mămaie, maică,
mătușă, mătușică, moșnege, moșule, nene, neicuță, nepoate, puștiule, taică, tată, țățică, voinice și
voinicule; termeni ce sugerează apartenența la clase sociale diferite: boierule, boieri, coană mare,
cocoană, coane, coconașule, conașule, coniță, crîșmare, dascăle, doamnă, domnișorule,
domnișoară, domniță, domnule, duducă, duduie, jupîne, împărate, jupâneasă, Luminăția voastră,
madam, majestate, părințele, sfinția-ta, părinte, măria-ta. Aici sunt incluși și termenii care
marchează afectivitatea: drăguță, dragă, iubite, iubițelule, scumpule, scumpete, frumoaso, mîndro,
mîndruțo, puică, puicuță, suflețelule, copila mea.
Pentru a evidenția nuanțele variate ale formulelor de salut din limba vorbită, din limba
populară și din dialoguri se vor oferi exemple edificatoare: „-Bună calea, drumețule!/Bună să-ți fie
inima, cum ți-e căutătura”.Ion Creangă, 1956:294; -Noroc bun, maică, dar cum și ce mai faci pe
aici prin pustiul ăsta de codru?/-Bună să-ți fie vorba îi răspunse baba gemînd. Iaca și eu, ca vai de
mine, cu bătrînețele mele”. (I. Slavici, 1967:207); „Apoi, întorcîndu-mă cătră damele aiurite: -
Călătorie și petrecere bună, coconițelor! Vă sărut mînușițele”. (I. L. Caragiale, 1959-1962:540); în
Basmul Călin Nebunul reiese: „-Și pe cîmpul gol el vede un copil umblînd desculț/Și cercînd ca să
adune într-un cîrd bobocii mulți/Bună vreme, măi băiete!/Cum te cheamă măi copile?-Ca pe tată-
meu, Călin; Mama-mi spune cîteodată, de-o întreb: a cui-s mamă?/Zburătoru-ți este tată, și pe el
Călin îl cheamă. Cînd l-aude, numai dînsul își știa inima lui, Căci copilul cu bobocii era chiar
copilul lui”; „Întîlnește-un om în drumu-i cam grăbit din cale-afară: -Bună noapte! -'Țam mitale!
Cine ești? Sînt Miez-de- noapte! -Elelei! Ce cați în codri, pepeni verzi și stele coapte? De-un copac
și pe-ăsta-l leagă și cum merge pe cărare, Iar un om prin întuneric înaintea lui răsare. -Bună
noapte! - 'Țam mitale! Cum te strigă? - Zori-de-zi! - Ei, cumetre Zori-de-ziuă, ia oprește-oleacă-
aci”. M. Eminescu, 1967. În basmul lui Eminescu, se regăsesc numeroase formule de salut din zona
populară: dumitale, bună vreme, mulțămesc dumitale, mulțămim mitale, băiețele, măi băiete, bade,
voinic, străin, măi copile, cumetre Zori-de-ziuă; interogații ca: da cine ești dumneata?, cum te
cheamă, cum te strigă, cine ești, ce au rol de a forma sinonime la nivel plastic, expresiv, cu
puternice note din versiunea. G. I. Tohăneanu, 1975:120), observă: „Dialogul și replicile
72
înregistrează cel mai mare număr de elemene regionale și populare, ce aparție tuturor
compartimentelor limbii și al căror ton este de obicei oral, intim, familiar”.

7.2. Rolul dialogului în actul de salut

Formulele de salut au scopul de a antama o discuție, conversație: „În cele mai multe cazuri
însă, dacă nu chiar în toate, formulele de salutare sînt un mijloc pentru deschiderea conversației,
după cum formulele salutului de despărțire pot indica închiderea ei. De altfel, conștiința vorbitorilor
despre rolul acesta al formulelor de salut este destul de puternică”. (G. Caragață, op .cit.:73). Aici se
naște dialogul care se petrece între doi indivizi în mod firesc, interacțiunea verbală fiind bilaterală.
Expresiile interogative, cine ești, cum te cheamă, de unde ești, cum te mai lauzi, ce mai veste-
poveste, ce mai e nou, cu ce te mai ocupi, ce s-aude, au scopul de a-l cunoaște îndeaproape pe
colocutor, de a obține informații despre acesta și în final de a crea o legătură favorabilă între aceștia,
urmărindu-se manifestarea unei atitudini pozitive: (vă poftesc la toți voie bună și sănătate!, care ți-i
voia?, dincotro ești prietene și unde te duci?, ce vînt te- aduce la tîrg, ciobane?). După cum s-a
observat, normele sociale își pun amprenta în mod decisiv asupra formulelor de adresare, întrucât
actul conversațional reprezintă mai multe microsisteme care indică un nivel familial și un nivel
social-politic și administrativ, caracter solemn versus caracter afectiv, stilistic, rezultatul în urma
acestui act fiind atitudinea de a coopera și totodată de a participa direct, fără constrângeri, la dialog.
În cele din urmă, dialogul este inclus în prologul și epilogul actului comunicării, adică în secvența
activă și în cea pasivă.

CAPITOLUL VIII. SALUTUL DE TIP CHAT ÎN LIMBA ROMÂNĂ

Comunicarea a apărut atunci când omul, fiinţă raţională, a încercat să cunoască mai bine
lumea înconjurătoare, cunoaştere care nu este posibilă în afara comunicării. Ca urmare a acestui
fapt, limbajul şi mijloacele de comunicare au suferit un proces de continuă transformare şi
perfecţionare, de la forma orală la formele electronice ale comunicării individuale şi în masă. Unul
dintre salturile în tehnologia informaţiei, cu foarte mare impact asupra comportamentului
conversaţional, este şi Internetul, fără de care, astăzi, lumea informaţiei şi a comunicării ar fi greu
de imaginat. Comunicarea în Internet, mediată de computer, reprezintă o „etapă actuală de
dezvoltare a comunicării prin limbă” (Trohin, 2006). Noutatea fenomenului face necesară
investigarea şi cercetarea sa ca tip de comunicare, comunicarea mediată de computer fiind un
fenomen relativ puţin discutat şi analizat de lucrările lingvistice elaborate până în prezent.
73
Insuficienta cercetare lingvistică asupra fenomenului se datorează caracterului său actual şi faptului
că se află în plină etapă de dezvoltare şi, în acelaşi timp, de transformare. Fie că avem în vedere
poşta electronică, forumurile, blogurile, camerele de chat sau mesageria instant, Internetul –
veritabilă “lume virtuală” – prezintă o diversitate de sisteme de comunicare, ceea ce face aproape
imposibilă studierea fenomenului de comunicare în Internet la nivel global. Acesta este motivul
pentru care lucrarea de faţă nu se limitează numai la studierea activităţii de comunicare prin
intermediul chatului – incluzând aici camerele de chat şi mesageria instant comunicare al cărei tip
de limbaj ne-a atras în mod deosebit atenţia, datorită caracterului său inedit din punct de vedere
lingvistic, socio-lingvistic şi psiholingvistic. Prin concepţie şi metodă, se realizează o prezentare
generală a fenomenului chat, precum şi o analiză a diferitelor aspecte ale activităţii de comunicare
prin intermediul acestuia, încercând să ofere o imagine globală asupra impactului pe care limbajul
folosit în chat îl are asupra diferitelor compartimente ale limbii, referindu-ne astfel la ortografie,
morfologie, sintaxă, lexic şi nu în ultimul rând, pragmatică. Din punct de vedere al lexicului utilizat,
una dintre caracteristicile limbajului folosit în chat este abundenţa de anglicisme, preluate atât în
forma lor corectă cât şi în forme incorecte. Mulţi utilizatori folosesc formule iniţiale şi finale de
salut preluate din limba engleză, cum sunt „hello”, „hi” „bye”: alţi utilizatori folosesc formule de
salut preluate din limba italiană, cum este „ciao” dar folosirea cuvintelor şi expresiilor de
provenienţă străină nu se rezumă doar la formulele de salut. Conversaţiile devin un melanj de limbă
română şi alte limbi, în care inventivitatea utilizatorului face să apară şi cuvinte inexistente sau
greşit ortografiate în limba de origine. Utilizatorii scriu: „ciau”, „ceaw”, „cealut” – o combinaţie
între cuvântul italian „ciao” şi cuvântul românesc „salut”. Se pot întâlni şi formule finale de salut
construite prin alăturarea a două elemente aparţinând unor limbi străine, ca în exemplul de mai jos
unde formula finală de salut este compusă din cuvântul italian „ciao” şi cuvântul englezesc „all”.(C.
Coja, 2010:89). Analizând comportamentul tinerilor pe chat, îndeosebi pe rețeaua de socializare
Twitter, Facebook, Snachat, modul lor de a se raporta la cei din jur variază. Formulele de salut pe
care le utilizează frecvent: ,,ma nigga, bro!, ce faci, man? Hai! ” simbolizează atât un ton apropiat,
familiar cât și cvasidistanțare în cazuri mai rare. S-a constatat o crispare rezultată în urma
interacțiunii verbale pe fondul unei timidități accentuate numai când se află într-un mediu academic.
Diferența pe care vreau să o stabilesc se face la nivel paraverbal. Voi oferi exemple în acest sens.
Un copil care suferă de anxietate, va saluta pe un ton stins pe cei care se află în vecinătatea sa fiind
o stare afectivă caracterizată printr-un sentiment difuz de insecuritate, de neliniște, în legătură cu un
pericol potențial sau perceput. În unele cazuri, pericolul care induce starea de anxietate nu este
conștientizat de cel afectat, aceasta/acesta resimțind o stare de neliniște fără a putea numi pericolul
față de care resimte această neliniște. Atunci când nu este conștientizată, anxietatea poate lua forma
unor simptome exclusiv fizice, din această cauză, cei afectați putând ajunge să creadă că suferă de o
74
afecțiune organică. Anxietatea resimțită exclusiv prin simptome fizice face parte din categoria
tulburărilor psihosomatice. Spre deosebire de un copil optimist, vivace, plin de culoare și optimism
ce va aborda salutul ca fiind un reper firesc ce îl ajută în a relaționa cu oamenii și totodată de a-i
oferi sentimentul de securitate, mulțumire, satisfacția că este apt de a întreține o conversație după
actul salutului. Salutul aici joacă un rol psihologic, terapeutic: dinaminează și revitalizează relația
esențială dintre creier și viața psihică.

8.1. Disfuncții emoționale în interacțiunea verbală

Dacă aceste funcții sus-amintite sunt lezate, acestea se acutizează (n. r. anxietatea) ducând la
tulburarea de dispoziție și caracter, disforie, ciclotimie, melancolie accentuată și cel mai grav
mutism akinetic. Mutismul akinetic este un termen medical care descrie pacienții care nu se mișcă și
nici nu vorbesc. Este rezultatul leziunii severe a lobului frontal în care controlul inhibitor determină
creșterea pasivității și diminuarea progresivă a vorbitului și mișcării. Un exemplu de boală care
determină acest semn este meningiomul olfactiv, boală Creutzfeldt-Jakob, o boală degenerativa rară
a creierului și cazurile acute de encefalită letargică. Pot apărea atacuri cerebrale care afectează
teritoriile cerebrale anterioare bilateral. O altă cauză a akineziei și mutismului este ablația girusului
cingulat. Distrucţia acestui girus a fost folosită în tratamentul psihozei. Aceste leziuni determină
akinezie, mutism, apatie și indiferență la stimuli dureroși. Ieșirile în oraș cu prietenii, sau la
evenimente ce oferă prilejul de a cunoaște oameni interesanți, sunt pentru mulți motive de bucurie.
Persoanele cu fobie socială însă nu simt bucurie în aceste situații, ci un distres major. De ce le este
teamă? Pe scurt, de interacțiunile cu oamenii. Dacă am încerca, într-un exercițiu de imaginație, să
observăm cum arată viața de zi cu zi pentru cineva care suferă de fobie socială, am vedea o persoană
care trăiește stări intense de nesiguranță, neliniște, tensiune atunci când face cunoștință cu cineva
sau dacă se întâmplă să fie în centrul atenției, dacă este supravegheată de către profesor în timp ce
scrie la un examen sau dacă este observată de către colegi sau șef desfășurând o sarcină la serviciu,
dacă trebuie să întâlnească persoane importante, sau pur și simplu când este pusă în situația de a
mânca, vorbi în public sau de a-i privi pe ceilalți în ochi. Inima îi bate cu putere, se înroșește la față,
tremură, este copleșită de gânduri negative legate de propria inadecvare și de cât de aspru o vor
judeca ceilalți și tot ce își dorește este să scape din aceste situații. Evitarea interacțiunilor sociale nu
este însă o soluție, ci dimpotrivă, perpetuează fobia. Ce se poate face atunci? În studiile de
psihologie, un rol important în dezvoltarea și menținerea fobiei sociale este atribuit
gândurilor/credințelor iraționale despre sine și despre ceilalți. Pentru ameliorarea simptomelor,
tratamentul conține mai multe etape. Una dintre ele constă în identificarea gândurilor/credințelor
75
iraționale specifice și schimbarea lor. Profesorul de psihologie Stefan Hofmann a organizat
credințele persoanelor cu fobie socială în trei categorii principale: Credințe despre situațiile sociale:
își stabilesc obiective nerealiste și au așteptări excesiv de înalte privind propria performanță socială;
cred că valoarea lor este dată de modul în care îi evaluează ceilalți și prin urmare se tem că vor fi
aspru judecați; cred că le lipsesc abilitățile sociale de a comunica cu ceilalți și că nu pot face față
interacțiunii; cred că vor suferi consecințe dezastruoase din cauza comportamentului lor; Credințe
despre sine: au o părere negativă despre propria persoană în situațiile sociale (ex. “sunt de neiubit”,
“sunt inadecvat/inadecvată”); își îndreaptă atenția excesiv asupra propriului comportament
inadecvat; Credințe despre emoții: cred că nu își pot controla emoțiile și că acestea nu pot fi
schimbate. Până în prezent, cercetările psihologice au acordat multă atenție primelor două categorii
de credințe, însă, în ciuda emoțiilor intense trăite de persoanele cu fobie socială, credințele acestora
despre emoții au fost puțin studiate. Se cunoaște doar că, în general, oamenii diferă în credințele lor
despre emoții. Unii cred că emoțiile sunt entități fixe, care nu pot fi controlate sau schimbate. Alții
cred că emoțiile sunt maleabile și oricine poate învăța să își schimbe sau să își controleze propriile
emoții. Aceste credințe sunt adesea inconștiente. Conform studiului Implicaţii psihopedagogice ale
comunicării, realizat de către Mihaela Secrieru:
„marea majoritate a subiecţilor nu ţin cont de statutul de „oameni” pentru persoanele în cauză şi, de
aceea nu simt nevoia să interacţioneze. Din studiul efectuat de cadrul didactic rezultă că în fiecare
săptămână are ore cu aceeaşi clasă timp de patru zile, spre deosebire de zilele în care interacţionează
cu aceşti elevi în calitate de profesor, în alte zile, întâlnindu-i pe holurile instituţiei, elevii nu-l mai
salută. Ar fi interesant de aflat explicaţia acestui comportament. Factorii inhibitori şi de retenţie a
salutului sunt semnele evidente ale unui blocaj comunicativ şi refuzul unei integrări sociale. De
pildă:
Te simţi stânjenit/-ă sau nu în discuţia cu ceilalţi
a) cu colegii____ cu unii____ cu toţi____
b) cu profesorii____ cu unii____ cu toţi____
Dacă răspunsul este pozitiv, care este cauza stînjenelii, după părerea ta?Pentru că răspunsul
,,nu” era implicit în întrebare şi nu explicit ca alegere, cinci dintre subiecţi s-au văzut puşi în
încurcătură şi nu au marcat în vreun fel alegerea lor lăsând interpretării libere opţiunea lor de răspuns
şi sancţionând astfel ambiguitatea întrebării, dar neiniţiind un dialog pentru clarificarea aspectului
ambiguu. Această „tăcere” are semnificaţia ei în contextul general al clasei.
Explicaţiile au fost doar două: 1) care incrimina „ironia” profesorilor care folosesc această
practică de spirit pentru a sancţiona carenţele comportamentale sau educative, de cultură, ale elevilor
al căror control îl pierd pe zi ce trece, cea de-a doua care evidenţia strategia comportamentală pe care
elevii sunt nevoiţi s-o adopte pentru a nu li se invada spiritul şi spaţiul vital prin curiozitatea excesivă
a profesorilor care dorind să ştie tot nu se feresc, la o adică, să folosească informaţiile ca arme în
înfrîngerea şi umilirea elevului.”

În încercarea de a oferi un alt răspuns, un grup de cercetători din Australia și SUA a realizat
un studiu în care a măsurat și comparat credințele despre emoții, stresul, anxietatea și starea de bine
la adulți cu fobie socială și la adulți sănătoși. Mai specific, au măsurat: credințele despre emoții:

76
credințele despre maleabilitatea emoțiilor în general, credințele despre maleabilitatea propriilor
emoții, credințele despre maleabilitatea anxietății lor sociale; stresul și anxietatea: stresul perceput,
anxietatea ca trăsătură, anxietatea în interacțiunile sociale; starea de bine: stima de sine, satisfacția
cu viața, afectul pozitiv, afectul negativ. Au descoperit că persoanele cu fobie socială, spre
deosebire de cele sănătoase, cred că emoțiile lor, emoțiile în general și anxietatea lor socială nu pot
fi schimbate sau controlate. Credințele despre fixitatea emoțiilor au prezis un nivel ridicat de stres,
anxietate ridicată și stare de bine scăzută, adăugând o suferință suplimentară celei generate de fobia
socială. De asemenea, persoanele cu fobie socială au avut un nivel mai scăzut al stimei de sine și
afect negativ mai ridicat comparativ cu persoanele sănătoase. Aceste credințe indică percepția lipsei
de control asupra propriilor emoții. În contrast, persoanele sănătoase credeau că emoțiile pot fi
schimbate îndicând percepția unui control ridicat asupra lor. Rezultatele au fost publicate în 2014, în
Australian Journal of Psychology, acesta fiind unul dintre primele studii care a investigat credințele
despre emoții la persoanele cu fobie socială. În Romania antedecembristă un copil „bine educat”
trebuia neapărat să salute și trebuia să o facă prompt și politicos. Era un obiectiv important urmărit
de părinți în educația copilului lor. Adesea, nerespectarea sau omisiunea salutului putea produce o
gamă diversă de reacții de dezaprobare din partea părintelui, de la dezamăgire, ușoară iritare sau
reproș până la umilire, amenințare ori agresiune fizică. Motivul? Copilul nu trebuia să-l facă de
rușine pe adult, ci prin comportamentul lui să demonstreze valoarea părintelui. Altfel spus, un
comportament de nota 10 însemna un părinte de nota 10. În felul acesta, stima de sine a părintelui
era apărată „de gura lumii”. Uneori cererea avea în spate și o explicație de tipul – „aşa se face”, „aşa
e frumos”, însă în general nu era un subiect de dezbatere și reflecție, ci un „trebuie”. În contextul de
azi, al schimbării paradigmei educaționale autoritare cu una mai democratică, chestiunea salutului
ne ridică întrebări „de procedură”. Trebuie sau nu trebuie ca cei mici să salute? Din punct de vedere
sociologic, salutul face parte din acele comportamente considerate norme ale unei conviețuiri
funcționale și armonioase ale unui grup, fie el de mici sau mai mari dimensiuni. Este apreciat ca un
semn bun de integrare și funcționare socială și poate lua forme diferite, în funcție de cultura căreia îi
aparții, a comunității, grupului profesional sau familial. Din punct de vedere psihologic, salutul face
parte dintr-o serie de comportamente considerate abilități sociale, iar un copil cu inteligență
emoțională și socială respectă și se adaptează regulilor grupului din care face parte. Deci salutul
reflectă o valoare morală, de respect față de ceilalți și este transmisă copilului prin procesul complex
al socializării, adică al trăirii alături de ceilalți adulți de la care se presupune că cei mici pot învăța.

77
 8.2. Cum îi învățăm pe copii să salute?

Învățarea cu cel mai mare impact se face prin imitație. Însă să nu uităm că este un proces,
care începe de foarte devreme, de când bebelușul receptează schimburile emoționale și sociale din
jurul său, iar apoi evoluează la vârsta școlară la un alt nivel, odată cu capacitatea copiilor de a
verbaliza și de a exprima opinii proprii, dar și de a înțelege perspectiva celorlalți și de a empatiza.
Salutul este un proces în care nu ar fi nevoie să intervenim direct, dacă am avea mai multă încredere
în natura bună a copilul, în dorința lui înnăscută de a învăța și a se adapta. Încă de când sunt foarte
mici copiii salută și o fac cu multă bucurie, total, prin tot corpul, cu persoanele dragi din viața lui.
Amintiți-vă numai cum primește bebelușul venirea mamei în apropierea lui, chiar și după o scurtă
separare zâmbește larg și își mișcă viguros mânuțele și piciorușele! Nu este o formă minunată și
autentică de salut? Copilul, în mod natural, îi salută în felul lui pe cei apropiați, din mediul familial
sau familiar, cu care se află în contact emoțional. El încă nu are inițial o perspectivă socială, a
grupului, ba chiar se teme de străini. Însă o va integra treptat și va face un salt important odată cu
intrarea la grădiniță și în școală. De ce nu salută copilul, așadar? Copilul este, în general, dispus să
accepte această convenție a adulților, deși nu o înțelege în profunzimea ei, pentru că-i iubește pe
părinții săi și pentru că vede că adulții se bucură și-i dau mesaje de confirmare atunci când el salută.
Dacă relația dintre copil și părinte e bazată pe raporturi de putere, părintele cerând ascultare și
supunere necondiționată, atunci acesta poate dezvolta opoziționism care se va reflecta și în refuzul
de a face cum spune părintele și, implicit de a saluta. Sfaturi de la psiholog pentru încurajarea
blândă a salutului: Să înțelegem că este un proces, care depinde de gradul de dezvoltare cognitivă și
emoțională a copilului și să avem răbdare. Să înțelegem că salutul reflectă o valoare, a respectului
de sine și față de ceilalți, iar faptul că o impunem copilului sau îl agresăm implică tocmai o lipsă de
respect față de el și, pe deasupra, ipocrizie. Să fim atenți la calitatea relației între noi și copil, la
tendința noastră de a controla comportamentul copilului și de a emite etichete devalorizatoare. Toate
aceste acțiuni pot duce la efectul nedorit al unui copil care simte că nu e respectat, deci nu va fi
dispus nici el să manifeste respect. Să ne eliberăm de vocea autocritică care ne cere un copil
„perfect” pentru ca noi să ne vedem părinți buni și să transmitem autentic salutul, respectul și
bucuria de a fi împreună cu ceilalți. Copilul o va face și el. E doar o chestiune de timp.

78
 CONCLUZII

După cum s-a remarcat lucrarea abordată conține o parte teoretică bine argumentată, cu
aspecte mai mult sau mai puțin cunoscute de către un vorbitor obișnuit să utilizeze aceste formule
de salut ca efect al politeții lingvistice și de asemenea o parte dinamică, interactivă, ce suscită un
interes aparte, în care am încercat să trasez anumite stări, idei, emoții ideatice sub lupa psihologiei
comportamentale. Formulele de salut pe lângă forma și conținutul de natură sociolingvistică, includ
și o parte imanentă, mai puțin vizibilă în spațiul contemporan și anume ce se află dincolo de acest
peisaj multicolor lingvistic. Astfel după cum s-a observat, în primul capitol se face o analiză de tip
modular a tuturor conceptelor operate în acest domeniu în sfera adaptabilității interumane. Se va
vedea în continuare formele pe care le îmbracă acest câmp semantic al salutului în diferite regiuni
mai puțin întâlnite de pildă la poporul chinez precum și efectul pe care trebuie să îl aibă
interacțiunea verbală și totodată schimbările ce se petrec în substanța codului lingvistic în sfera des
amintită sociolingvistica. În continuare, trebuie să fie menționate circumstanțele propice și
comportamentul lingvistic pe care trebuie să îl posede un invidivid, situația socială fiind un factor
decisiv ce echilibrează situația de comunicare, în următoarele rânduri abordându-se diverse tipuri de
salut: epistolar, gestual. De asemenea, am încercat să trasez principalele coordonate ale politeții
lingvistice, prin exemple convingătoare, formulele aparținând din sfera endogenă a comunității
românești și nu numai, expresii ce redau fidel panorama vie a sociolingvisticii românești: termenul
mulțămită sau formula des reperată sănătate bună. Mai trebuie precizate în rândurile următoare și
categoriile acestor formule de salut des uzitate în spațiul românesc: saluturi zilnice, saluturi anuale,
saluturi ocazionale, sau celor ce prestează. În capitolele următoarele, m-am gândit să schițez
portetretul nonsalutului aducând exemple în acest sens: busuioc în pirostrie/Să rămii gazdă pustie!
sau câte frunze în frunzar,/Atîția păduchi în buzunar cu nuanțe negative ce limitează spațiul
conversațional și parcursul lin din punct de vedere socioafectiv, funcțiile intonației adică cele
paraverbale indicând starea pe care o are locutorul în momentul actului conversațional, ce poate
îndeplini valori stilistice importante, formula aștezău, de pildă sau formula așteziua și interjecțiile,
dialogul fiind puntea de legătură ce marchează apropiere, empatie sau dispreț, sarcasm după cum se
va vedea în studiul realizat. Am ajuns la concluzia că ar fi demn de menționat și de analizat din
punct de vedere comportamental și salutul online, sau de tip chat, care din păcate, este o formă de
comunicare pe care o preferă tinerii din România și numai, amintind de efectele nocive ale acestei
manii ce pune stăpânire pe latura emoțională a adultului, ce caută în permanență afecțiune sau
consolare din cauza șocului emoțional, efect al compensării anumitor lacune din perioada
intrauterină, dezvoltând așadar blocaje în a interacționa eficient cu cei din jur. Pentru a depăși aceste
79
incidente traumatice, am apelat la ajutorul unor specialiști ce practică terapie online, precizând
punctual câteva soluții, repere, pentru a atenua această durere și cauza ce duce la lipsa comunicării
și implicit al salutului.

80
 BIBLIOGRAFIE :

Anghel P., O clipă în China. Eseu despre cultura și eternitatea chineză, București, 1978
Byck J., Studii și articole (Pagini alese), îngrijirea ediției și studiul introductiv de Florica
Dimtrescu, București, 1967.
Caragață G., Formulele de salutare în limba română, în BPh, VI(1939), p.60-76.
Cazacu B., Limbă vorbită, limbă scrisă, stil oral, în Studii de poetică și stilistică, București, 1966.
Coja C., Particularitǎţi lingvistice ale conversaţiei de tip “chat” , Bucureşti ,Editura Universitarǎ,
2010
Coteanu I., Stilistica funcțională a limbii române.Stil, stilistică, limbaj, București,1973.
Densusianu Ovid., Opere, I. Lingvistica(Scrieri lingvistice), ediție îngrijită de B. Cazacu, V. Rusu
și I. Șerb, cu o prefață de B. Cazacu, București, 1968.
Drăganu N., Zo te cuște, în DR, I, 1920-1921, p. 308-312.
Dumistrăcel S., Lexic românesc. Cuvinte. Metafore. Expresii, București, 1980.
Graur Al, Scrieri de ieri și de azi, București, 1970.
Graur Al., Nume de persoane, București, 1965.
Herseni Tr., Sociologia limbii, București, 1975.
Ionică, Ion, Note lingvistice, în FD. vol. IX, 1973, p.197-202.
Iordan I., Limba literară.Studii și articole, ediție îngrijită și note de Pavel Țugui și Ion Trăistaru,
Craiova, 1977
Iordan I., Limba română contemporană, București, 1954, ed. a II-a, 1956
Iorga N., Scrisori către N.Iorga-studii și documente, ed.Minerva, 1972
Jakobson Roman, Lingvistică și poetică, în Probleme de stilistică, București, 1964, p.83-125
Lambrior A., Studii de lingvistică și folcloristică, ediție îngrijită și studiu introductiv de Ion Nuță,
Iași, 1976.
Lăzărescu P., Dr. neațaluș, în FD., vol.VIII, 1973, p.203-206.
Martinet A., Elemente de lingvistică generală, traducere și adaptare la limba română de Paul
Miclău, București, 1970.
Mauro T., de, Introducere în semantică, trad. rom. de Anca Giurescu , București, 1978.
Mihăilă R., L'Interaction linguistique, în RRL., XXIV, 1979, nr.4, p.413-420.
Munteanu Șt., Stil și expresivitate poetică, București, 1972.
Niculescu Al., Individualitatea limbii române între limbile romanice.Contribuții gramaticale,
București, 1965.

81
Petrovici E., Repartiția graiurilor dacoromâne pe baza Atlasului lingvistic român, în LR., III, 1954,
nr.5, p.5-17.
Pietreanu M., De ce și cum se salută oamenii? în Almanahul civilizației, vol. II, Editura Științifică,
1970.
Pușcariu S., Limba română, volumul I, Privire generală, prefață de G. Istrate, note, bibliografie de
Ilie Dan, indici de Magdalena Vulpe, București, 1976.
Rădulescu I. H., Scrisori și acte, ed.Minerva, 1972 .
Rizescu I., Observații asupra topicii vocativului în LR.XII, 1963, nr..6, p.612-617.
Secrieru, Mihaela, Implicaţii psihopedagogice ale comunicării, [in manuscris].,Universitatea “Al. I.
Cuza”, Iaşi.
Slama-Cazacu T., Introducere în psiholingvistică, București, 1968.
Slama-Cazacu T., Limbaj și context, București, 1959.
Tiugan M., Aspecte ale comportamentului verbal reflectate în uzajul formelor pronominale de
adresare directă, în FD., vol IX, 1975, p.149-164.
Todoran R., Cîteva observații cu privire la problema delimitării dintre limbă și dialect, în Studia
Universitatis Babeș-Bolyai, Series IV, 2, Philologia, Cluj, 1960, p. 57-68.
Tohăneanu G. I., Expresia artistică eminesciană, Timișoara, 1975.
Vendryes J., Le langage, Introduction linguistique à l'histoire, Paris, 1921.
Vianu T., Studii de stilistică, București, 1956.
Vulpe M., Subordonarea în frază în dacoromâna vorbită, București, 1980
Wald L., Sisteme de comunicare umană, București, 1973.

ATLASE LINGVISTICE ȘI DICȚIONARE

Adamescu Gh., Candrea I.A., , Dictionarul enciclopedic ilustrat, București, 1926-1931

Dicționarul explicativ al limbii române, 1975
Dicționarul limbii române literare contemporane, I-IV, 1955-1957
Dicționarul limbii române moderne, 1958
Dicționarul limbii române, tom.I-II, A-D, F-I, J-L, 1913-1949
Dicționarul limbii române, tom.VI,M,1965-1968,tom.VIII, N, 1971,tom.VIII, 1-3, P-pogribanie,
1972-1977, tom. VII, O, 1969, tom.IX, R, 1975
Petrovici E., Atlasul ligvistic român, partea a II-a, de, vol.I, Sibiu-Leipzig, 1940
Petrovici E., Atlasul lingvistic român, Serie nouă , București, vol. I-II, 1956, III, 1961, IV, 1965, V,
1966, VI, 1969, VII, 1972
Pop S. ALR I,Atlasul lingvistic român, partea I, de, vol. I, Cluj, 1938, vol.II, Sibiu-Leipzig, 1942
82
 IZVOARE
Caragiale I.L., Opere, ediție critică de Al. Rosetti, Șerban Cioculescu, Liviu Călin, Editura de stat
pentru literatură și artă, 1959-1962
Creangă I., Amintiri din copilărie și Povestiri și povești, Editura de stat pentru literatură și artă,
1956
Hogaș C., Amintiri, Proză II, Editura pentru literatură, 1967
Sadoveanu M., Nicoară Potcoavă, Editura tineretului, 1952
Sadoveanu M., Strada Lăpușneanu.Venea o moară pe Siret, Editura Minerva, 1970
Slavici I., Zîna zorilor, Editura tineretului, 1967
Tinerețe fără batrînețe și viață fără de moarte, Basme populare românești, Editura pentru literatură,
1961.

RESURSE ELECTRONICE:
http://www.tratamentanxietate.ro/credintele-despre-emotii-si-fobia-sociala/, 8.07.2018 ora 7:53 PM.
http://www.romlit.ro/index.pl/saluturi_noi, 8.07.2018,
https://dexonline.ro, 8.07.2018, ora 7:55PM
http://www.webdex.ro/online/dictionar_de_arhaisme_si_regionalisme/, (8.07.2018).

83