24

_____________________________________________________________

OMUL, EREDITATEA
ŞI MEDIUL

La începutul secolului al XX-lea se credea că una dintre cele mai

complicate probleme pe care genetica trebuie să o rezolve este aceea de a
stabili care caractere se datorează eredităţii şi care mediului. Totuşi,
problema nu a fost bine formulată: era necesar să se studieze în ce măsură
un caracter are o origine ereditară şi în ce măsură se datorează mediului.

2.1. Individualitatea genetică şi biologică umană

Omul, ca sistem biologic, este un sistem deschis, prezentând o serie de

caracteristici specifice nivelului individual de organizare a materiei vii
(ereditatea, variabilitatea şi reproducerea), precum şi caracteristici generale
sistemelor biologice (programul, autoreproducerea, integralitatea, echilibrul
dinamic şi autoreglarea) (Persecă şi Tudose, 1983).
Zigotul uman reuneşte "zestrea" ereditară (informaţia genetică) a celor
doi părinţi într-o configuraţie genetică nouă (diferită de părinţi), unică şi
_____________________________________________________________
 25
_____________________________________________________________
constantă. Gameţii aduc în zigot o parte a genelor parentale, fiind în esenţă
singura legătură materială între generaţii.
Individualitatea genetică este configuraţia genetică nouă, unică şi
constantă ce se formează la zigot prin asocierea, combinarea specifică a
genelor parentale provenite prin gameţi. Individualitatea genetică este
sinonimă cu genotipul.
Individualitatea genetică va determina programul genetic al
dezvoltării ontogenetice a organismului şi individualitatea biologică a
viitorului individ. Ambele fenomene sunt influenţate de factorii mediului
extern, astfel că omul este rezultatul interacţiunii permanente dintre ereditate
şi mediu (Covic, 1981).
Individualitatea biologică este ansamblul de caractere manifeste
(observabile) şi specifice (caracteristice unei persoane), rezultat al
interacţiunii ereditate-mediu (individualitate genetică-mediu).

2.2. Determinismul caracterelor fenotipice umane

Omul este rezultatul interacţiunii dintre ereditate şi mediu, ce intervin

în proporţii variabile în realizarea caracterelor normale sau anormale. În
funcţie de participarea eredităţii şi mediului se disting trei categorii:
caractere "pur" ereditare, caractere determinate exclusiv de mediu şi
caractere rezultate din interacţiunea ereditate-mediu.

2.2.1. Caractere "pur" ereditare

Caracterele pur ereditare sunt determinate, aproape exclusiv, de

structura genetică, normală sau modificată a unui individ. Se disting trei
categorii de caractere ereditare:
- Caracterele de specie
- Caracterele normale (determinate de structura genetică unică şi
constantă) ce determină individualitatea biologică a fiecărei persoane. De
exemplu: grupele sangvine, grupele serice (haptoglobine, transferine,
imunoglobuline), grupe enzimatice (fosfataza acidă). Valoarea practică a
studiului caracterelor ereditare normale constă în: determinarea identităţii
unei persoane, determinarea paternităţii, determinarea filiaţiei, transplantul
de organe şi explicarea etiopatologiei unor maladii.
_____________________________________________________________
 26
_____________________________________________________________
- Caracterele anormale sau bolile produse prin mutaţii ce antrenează
modificarea unor proteine de structură sau a unor enzime (de ex. lipsa unor
factori de coagulare - hemofilia, modificarea structurii hemoglobinei -
hemoglobine anormale, deficienţa în G-6PD, incapacitatea transformării
fenilalaninei în tirozină - fenilcetonuria care duce la oligofrenia fenil
piruvică etc.). Aceste caractere anormale ereditare, spre deosebire de
primele două categorii, sunt prezente numai la unii indivizi.
Manifestarea unor aşa-numite caractere pur ereditare poate fi totuşi
influenţată de mediul ecologic şi social. De exemplu, gemenii monozigoţi,
cu ereditate identică nu sunt identici; ei se pot naşte cu greutăţi diferite şi pot
avea caractere morfologice foarte asemănătoare, dar neidentice, iar crescuţi
în medii şi condiţii sociale diferite pot prezenta diferenţe somatice, psihice şi
comportamentale.
Interacţiunea ereditate-mediu este deosebit de clară şi în patologia
genetică. Există un grup de tulburări care se manifestă în orice condiţii de
mediu: anomalii cromosomice şi câteva erori de metabolism, cum ar fi boala
Tay-Sachs.
Adesea, deficienţele enzimatice devin evidente numai în circumstanţe
particulare. De exemplu, galactozemia este o eroare de metabolism relativ
rară, condiţionată de o deficienţă a galactozo-1-fosfat-uridil-transferazei,
enzimă necesară metabolizării galactozei. Dar, galactoza sub forma lactozei
este unul dintre constituenţii majori ai laptelui; astfel, copiii handicapaţi
genetic (cu deficienţă de galactozo - 1 - fosfat - uridil - transferaza), hrăniţi
cu lapte, prezintă tulburări caracteristice, printre care şi o înapoiere mintală
severă. Este însă suficient ca galactoza să fie eliminată din alimentaţie şi
copilul se va dezvolta normal.
Fenilcetonuria este determinată de deficienţa fenilalaninhidroxilazei,
astfel încât fenilalanina nu se mai poate transforma în tirozină, ci trece în
acid fenilpiruvic, toxic pentru creier, determinând oligofrenia fenilpiruvică.
În condiţii obişnuite toţi indivizii cu această deficienţă enzimatică se
îmbolnăvesc; dacă nou-născuţilor afectaţi li se administrează o dietă
adecvată (fără fenilalanină), atunci efectul genei modificate nu se manifestă.
Deficienţa în G-6PD (enzimă ce intervine în metabolismul aerob al
glucozei din eritrocit, asigurând menţinerea hemoglobinei în stare redusă)
datorată unei mutaţii genice scade capacitatea eritrocitului de a avea
hemoglobină redusă şi, în prezenţa unor agenţi oxidanţi puternici se
formează methemoglobina şi corpii Heinz ce vor distruge globulul roşu
_____________________________________________________________
 27
_____________________________________________________________
(hemoliză). Persoanele cu deficienţă de G-6PD sunt de obicei sănătoase, dar,
în anumite condiţii (administrarea unor medicamente - antimalarice,
sulfamide, unele analgezice, după consumul de bob - Vicia faba sau prin
inhalarea polenului acestei plante se poate declanşa o anemie hemolitică
gravă (favism).
Din aceste exemple se constată că multe caractere considerate pur
ereditare pot implica şi participarea mediului, după cum afirma J.Rostand
(citat de Covic, 1981) "...fiecare om este unic pentru că provine dintr-un
anumit ou (zigot) şi fiindcă a trăit o anumită viaţă; el este de două ori unic,
atât prin singularitatea originii sale, cât şi prin singularitatea aventurii sale
personale".

2.2.2. Caractere determinate exclusiv de mediu

Mediul poate determina o serie de caractere normale sau anormale

(boli), aşa-numitele caractere "pur ecologice". Aceste caractere sunt
determinate de diferite categorii de factori de mediu ce acţionează asupra
organismului într-un anumit moment al dezvoltării sale ontogenetice.
Cel mai frecvent este vorba de afecţiuni determinate de agenţi
infecţioşi sau de paraziţi, intoxicaţii acute (accidentale) sau cronice
(profesionale), lipsa unor vitamine şi iradiere.
Apariţia, manifestarea şi gravitatea bolii determinată de acţiunea
agenţilor externi este condiţionată deseori de structura genetică a
individului. În general, nu este vorba de o acţiune "exclusivă" a mediului, ci
de o interacţiune ereditate - mediu. Fiecare individ prezintă un mod
particular, specific, de răspuns la o agresiune externă; datorită acestei
individualităţi determinate genetic, oamenii sunt inegali în faţa bolii, unii
fiind rezistenţi, alţii vulnerabili şi aceeaşi boală se poate manifesta cu
intensitate diferită la diferite persoane.
Din cele mai vechi timpuri, s-a constatat că în diferite epidemii sau în
contact cu agenţi infecţioşi nu se îmbolnăvesc toate persoanele ce vin în
contact cu germenii patogeni, iar gravitatea bolii variază de la un individ la
altul. Această “rezistenţă” diferită la infecţie este determinată de constituţia
genetică a fiecărei persoane şi, în special, de structura proprie a sistemului
HLA- “sistemul de supraveghere, alarmă şi apărare al organismului”
(J.Dausset, 1965, 1978 – cf. Covic, 1981). Diferenţele de structură HLA
determină diferenţele de răspuns la o agresiune microbiană; forţa de apărare
_____________________________________________________________
 28
_____________________________________________________________
antimicrobiană variază de la o persoană la alta în funcţie de structura sa
genetică.
Un alt exemplu îl constituie reactivitatea genetică diferită a indivizilor
la agresiunea diferiţilor compuşi chimici. Organismul şi-a dezvoltat sisteme
specifice de apărare, de neutralizare, însă, uneori, toxicitatea crescută, sau
expunerea prelungită la un anumit compus, sau la diverşi compuşi, perturbă
echilibrul, generând boală.
Hidrocarburile din fumul de ţigară nu sunt cancerigene ele însele, ci
sunt transformate în organism într-un epoxid cancerigen. Gena ce determină
sinteza enzimei (alilhidrocarbon epoxilaza) ce intervine în reacţia de
transformare este diferită, funcţie de individ: unele persoane sintetizează
cantităţi mari de enzimă, iar alte persoane sintetizează cantităţi mici. De
asemenea rezistenţa la beţie este determinată genetic, de un complex
enzimatic hepatic (alcool dehidrogenaza hepatică), ce arde alcoolul etilic cu
eficienţe diferite; alcool dehidrogenaza atipică produsă prin mutaţii va
induce transformarea alcoolului în aldehidă (frecventă la populaţiile
asiatice), determinând înroşirea imediată la faţă.
Din aceste considerente, precum şi din exemplele anterioare, putem
concluziona că, practic atât caracterele “pur” ecologice, cât şi cele “pur”
ereditare sunt, în general caractere determinate de interacţiunea ereditate-
mediu. Diferă doar cota de participare a mediului, sau a structurii genetice la
realizarea caracterului respectiv; la caracterele aşa-zise “pur” ecologice,
ponderea cea mai mare o deţine particularitatea de acţiune a mediului, iar la
aşa-numitele caractere “pur” ereditare, ereditatea deţine rolul major.

2.2.3. Caractere determinate de interacţiunea ereditate-mediu

Majoritatea caracterelor umane normale sau anormale sunt rezultatul

interacţiunii ereditate-mediu, în proporţii diferite, astfel încât caracterele
sunt predominant ereditare sau predominant ecologice. De exemplu, în
figura 4, extremele diagramei cuprind caracterele “pur” ereditare sau “pur”
ecologice, centrul reprezentând caracterele condiţionate de acţiunea
combinată şi în proporţii variabile a eredităţii şi mediului. Ereditatea fixează
doar limitele în care se poate dezvolta un caracter. Fiecare organism
reacţionează în mod propriu, funcţie de acţiunea mediului. Interacţiunea
organism-mediu poate fi bogat exemplificată.

_____________________________________________________________
 29
_____________________________________________________________
C a ra c te re E R E D IT A T E C a ra c te re
n o r m a le a n o r m a le
100%
g r u p e s a n g v in e 0% h e m o filie
d e r m a to g life f e n ilc e to n u r ie
c u lo a r e a p ă r u lu i s c h iz o fr e n ie
75%
t a lie 25%
lu x a ţie c o n g e n ita lă d e ş o ld

g re u ta te 50% h ip e r t e n s iu n e a r t e r ia lă e s e n ţia lă
50% d ia b e t z a h a r a t
te n s iu n e a r te r ia lă

d e z v o lt a r e m u s c u la r ă 25% u lc e r g a s tr o - d u o d e n a l
75%

in fe c ţ ii
0% in to x ic a ţii, a v it a m in o z e
100%
M E D IU

Fig. 4. Participarea eredităţii şi a mediului în realizarea unor caractere normale

şi a unor caractere anormale (după Covic, 1981).

2.2.4. Caractere normale

În producerea caracterelor normale ereditatea contribuie într-un

anumit procent la realizarea caracterului.
De exemplu, în realizarea taliei, ponderea eredităţii este apreciată la
circa 67%, restul fiind determinat de acţiunea mediului. Ereditatea
determină limita superioară până la care poate fi dezvoltat un caracter în
condiţiile unui mediu favorabil. Acest “potenţial” sau “normă de reacţie”
depinde de structura genetică proprie fiecărui individ.
Înălţimea speciei umane (caracter poligenic) variază în limite foarte
largi: la o extremă sunt populaţiile de pigmei din pădurile ecuatoriale ale
Zairului (înălţime medie de 144 cm.), la cealaltă extremă fiind nilotizii din
Sudan (înălţimea medie de 185 cm.); înălţimea medie a populaţiilor
europene este de aproximativ 170 cm. După Hiernaux, există o relaţie între
_____________________________________________________________
 30
_____________________________________________________________
temperatură, umiditatea ambiantă şi talie. Conform regulii lui Bergmann,
înălţimea este mai mare în regiunile cu temperatură medie mai mică; în
Europa, America şi China, înălţimea creşte de la sud spre nord. La fel de
importantă este şi umiditatea. În pădurile ecuatoriale africane trăiesc
populaţii cu talie mică, uneori extremă, ca pigmeii Mbuti din Zair.
Diminuarea masivă a înălţimii are o explicaţie fiziologică. Supravieţuirea în
asemenea circumstanţe presupune menţinerea constantă a temperaturii
corpului, ce se poate realiza dacă masa organismului este mică şi suprafaţa
de evaporare mare. La Mbuti raportul masă/suprafaţă este foarte mic. Se
pare că la baza acestui mecanism adaptativ stă o deficienţă parţială de
hormon de creştere (Maximilian, 1982).
Numeroase date demonstrează că înălţimea a crescut substanţial în
secolul XX. Astfel, în Norvegia, din 1760, până în 1830, înălţimea recruţilor
norvegieni nu s-a modificat. Ulterior a crescut cu 1,5 cm. până în 1875 şi cu
încă 4 cm. până în 1935. În Belgia şi Olanda înălţimea a crescut cu 9 cm. în
90 de ani, între 1870 şi 1960.
Un fenomen similar a avut loc în România.
Creşterea înălţimii a fost favorizată şi de accentuarea heterozigoţiei
populaţiilor umane, fenomen de heterozis. Fenomenul a fost bine studiat în
Tessin (Elveţia), unde descendenţii uniunilor endogame erau cu 2 cm. mai
scunzi decât descendenţii căsătoriilor exogame.
Talia este un caracter de specie; când este atinsă media stabilită
genetic, creşterea încetează. Dovada a adus-o un studiu efectuat asupra
studenţilor de la Universitatea Harvard. În 1958 ei aveau aceeaşi înălţime pe
care au avut-o şi studenţii intraţi în aceeaşi universitate în 1930.
În primele decenii ale secolului XX, Iyenaga şi Sato au remarcat talia
mai înaltă a copiilor japonezi născuţi în America, în comparaţie cu talia mai
joasă a copiilor de aceeaşi vârstă născuţi în Japonia. Suski, a constatat că, la
copiii japonezi născuţi în America, se modifică greutatea, circumferinţa
toracică şi lungimea relativă a picioarelor, odată cu modificarea taliei.
Cercetări asemănătoare a întreprins în 1939 şi Shapiro. Urmărind
cca. 2500 de indivizi emigraţi în Haway, precum şi pe descendenţii lor pe
care i-a comparat cu rudele familiilor cercetate rămase în Japonia, el a
remarcat că nu se modifică numai caracterele considerate în general
variabile, ca talia şi greutatea, ci şi lăţimea capului, înălţimea feţei şi
lăţimea nasului, caractere care, în general sunt stabile sau relativ stabile
faţă de influenţa mediului.
_____________________________________________________________
 31
_____________________________________________________________
În anul 1946, Lasker a remarcat că la chinezii emigraţi în America,
dimensiunile capului suferă modificări importante. Procesul nu cunoaşte
deosebiri rasiale. Explicaţiile ce pot fi aduse sunt multiple: modificarea
climei, a alimentaţiei, a tipurilor de căsătorii etc. De exemplu, Hulse, crede
că modificarea indicelui cranian la copiii elveţienilor emigraţi în America,
pare a fi un efect al heterozisului.
În realizarea caracterelor normale morfofuncţionale şi psihice
intervine atât “zestrea ereditară” a unui individ, cât şi mediul său extern –
social şi cultural. El determină o parte din caracter şi permite sau nu
atingerea limitei superioare până la care poate fi sau nu dezvoltat acel
caracter. De aceea, mediul determină realizarea diferită a unui anumit
potenţial genetic, în condiţii diferite de viaţă.

2.2.5. Caractere anormale

O serie de observaţii au arătat că şi manifestările bolilor ereditare sunt

influenţate de mediu. Astfel, interacţiunea ereditate-mediu poate fi observată
şi prin analiza cauzelor ce determină anumite caractere anormale (boli).
Astfel, Neel şi Schull dau ca exemplu o boala a pielii – xeroderma
pigmentosum (boală determinată de o mutaţie recesivă). Atât timp cât
indivizii respectivi evită soarele, boala nu se manifestă; odată cu expunerea
la soare, pielea lor se umple de erupţii caracteristice.
Un alt exemplu îl constituie guşa, care apare, de obicei, în regiunile
unde iodul se găseşte în cantităţi insuficiente. În această boală, ereditatea nu
pare să aibă o importanţă prea mare. S-au descris totuşi indivizi la care, în
urma unei mutaţii, una dintre enzimele necesare metabolismului hormonilor
tiroidieni este deficientă. Atât timp cât în mediul înconjurător se găseşte o
cantitate suficientă de iod, tiroida poate funcţiona normal, chiar şi cu
jumătate din cantitatea normală de enzime. Dacă indivizii heterozigoţi
trăiesc în regiuni unde iodul se găseşte în cantităţi scăzute, atunci glanda
tiroidă se măreşte prin acumularea de coloid netransformat în hormoni
tiroidieni, dând diverse tulburări metabolice.
Unele tulburări enzimatice ereditare se manifestă clinic numai dacă
intervine acţiunea cu totul specifică a mediului. De exemplu, boala Wilson
este determinată de incapacitatea organismului de a sintetiza o cantitate
normală de ceruloplasmină, existentă în plasmă. În acest caz, cuprul din

_____________________________________________________________
 32
_____________________________________________________________
alimentaţie este depozitat în diverse organe, mai ales în creier, ficat, rinichi.
Datorită acestor depuneri, apar manifestările clinice.
Alt exemplu este caria dentară care apare prin acţiunea bacteriilor
“cariogene” din placa dentară, favorizată, în special, de alimentaţie.
Ereditatea intervine în acest proces, condiţionând prin morfologia, gradul de
mineralizare al dinţilor şi compoziţia salivei rezistenţa la acţiunea plăcii
dentare.
Predispoziţia la boală este determinată de constituţia genetică
particulară a fiecărui individ şi condiţionată de experienţa sa de viaţă.
Cele mai demonstrative exemple le-a adus farmacogenetica. Se ştie
că medicamentele sunt transformate în organism cu ajutorul enzimelor.
Sinteza acestor biocatalizatori are o bază genetică, explicând faptul că, în
unele cazuri, enzimele necesare transformărilor din organism lipsesc sau se
găsesc în cantităţi insuficiente. În asemenea împrejurări, relativ rare,
medicamentele pot avea efecte brutale sau chiar mortale. Alteori,
medicamentele pot agrava boli latente sau pot favoriza apariţia unor boli
necunoscute.
Aceste exemple oglindesc importanţa pe care o are mediul extern în
apariţia şi dezvoltarea caracterelor normale şi patologice. La fel de
important este şi mediul intern. Numeroase cercetări au arătat că fiecare
caracter este adesea rezultatul interacţiunii genice. S-au constatat cazuri de
dominanţă regulată, când o genă dominantă se transmite din generaţie în
generaţie, fiecare afectat fiind născut dintr-un părinte afectat. Dar, se cunosc
şi cazuri de dominanţă neregulată; ascendenţii şi descendenţii unei persoane
sunt afectaţi, dar persoana a transmis gena, fără să manifeste efectele ei.
Pentru a marca prezenţa sau absenţa efectelor unei gene sub raport
cantitativ, Timofeev Resowsky a introdus termenul de penetranţă (completă
sau incompletă), prin care se înţelege frecvenţa efectelor unei gene la nivel
fenotipic. Mutaţiile cu penetranţă mare sunt condiţionate uneori de mutaţia
unei singure gene; mutaţiile cu penetranţă mică sunt rezultatul cooperării
mai multor mutaţii, cu efect aditiv (Milcu şi Maximilian, 1966).
Prezenţa unei gene poate fi analizată şi prin diversitatea
transformărilor pe care le determină, studiind expresivitatea genică. Astfel,
ectrodactilia, caracterizată prin absenţa unuia sau mai multor degete, este
condiţionată de o genă dominantă cu penetranţă mare. Cercetarea familiilor
afectate a arătat însă, că mutaţia antrenează o mare diversitate de forme, de
la o simplă sindactilie, până la reducerea mâinii la numai două degete.
_____________________________________________________________
 33
_____________________________________________________________

2.3. Relaţia genotip-fenotip-mediu

Interacţiunea complexă dintre ereditate şi mediu, ce intervine în

realizarea caracterelor normale şi anormale ale organismului se exprimă prin
relaţia:

G t Ft

i
a ţi
ţii

ific
ta
m u

d
m o

M
(după Covic, 1981)

Genotipul determină caracterele fenotipice ereditare. Deşi această

relaţie este cauzală fiind explicată de expresia informaţiei ereditare prin
transcripţie şi translaţie, ea nu este totală întrucât nu toate caracterele
fenotipice sunt determinate genetic, iar o mare parte din gene nu se
manifestă fenotipic.
Mediul poate acţiona asupra genotipului producând mutaţii
(modificări ereditare).
O parte din caracterele fenotipice sunt determinate de mediu
(modificaţii); acestea nu se transmit în succesiunea generaţiilor. Uneori
anumite caractere fenotipice anormale determinate de mediu (neereditare)
sunt asemănătoare sau identice cu unele caractere produse de genotip şi se
numesc fenocopii. Ex: microcefalia poate fi consecinţa unei mutaţii genice
sau poate fi produsă de acţiunea unor agenţi de mediu asupra embrionului.
Depistarea fenocopiilor este deosebit de importantă în cadrul consultului
genetic pentru a estima riscul de recurenţă al unor malformaţii congenitale şi
a acorda un sfat genetic cât mai corect

_____________________________________________________________
 34
_____________________________________________________________
Mediul intervine în relaţia genotip-fenotip, influenţând (modulând)
între anumite limite expresia fenotipică a genotipului, fiind aşa-numita
"normă de reacţie".

2.4. Importanţa teoretică şi practică a conceptului de

individualitate biologică
Fiecare individ este un unicat, are o individualitate biologică precisă,
determinată de ereditate şi de mediu.
Pentru omul sănătos, cunoaşterea individualităţii biologice permite
înţelegerea capacităţilor şi limitelor individuale, a diferitelor reacţii la
agresiunea mediului şi vulnerabilitatea faţă de boli.
Pentru omul bolnav, conceptul de individualitate biologică permite
înţelegerea dictonului "nu există boli, ci numai familii de bolnavi". O boală
poate fi determinată de o structură genetică ce se poate transmite în familie.
Importanţa practică a acestui concept constă în special în activităţi
profilactice primare care se încadrează în "medicina omului sănătos" prin
avertizarea persoanelor asupra bolilor familiale şi descoperirea formelor
incipiente de boală şi activităţi profilactice secundare adresate celor bolnavi
pentru a-şi uşura suferinţa şi pentru a împiedica răspândirea genelor afectate
în populaţie.

_____________________________________________________________